Conf.Univ A .

Terehov
 Factorii teratogeni
 În perioada de dezvoltare şi calcifiere a dinţilor asupra
organismului gravidei şi după naştere asupra copilului pot
acţiona difere factori nocivi (teratogeni), care provoacă
dereglări în formarea, structura, mineralizarea şi erupţia
dinţilor.
 Factorii teratogeni ( greacă. teras „monstru” + gennein „a
produce”) Se referă la un factor fizic, chimic sau biologic.
Care acționează asupra embrionului aflat în diferite stadii de
dezvoltare, determinând anomalii, malformații congenitale
(de ex., dacă virusul rubeolei acționează în primele luni de
sarcină, poate determina surditate, stenoză pulmonară,
microcefalie).
 Factorii teratogeni influenţează asupra organismului
uman în perioada de formare a organelor, deaceea ei
acţionează până la naşterea copilului. Dar dinţii
umani îşi finalizează dezvoltarea după naşterea
individului. Deaceea factorii nocivi, care influenţează
asupra sistemului dento-maxilar în perioada
postnatală, deasemenea sunt consideraţi teratogeni
 Anomaliile dentare

Anomaliile dentare sunt afecţiuni ale ţesuturilor

dure, întâlnite într-un număr important, fiind mai des
remarcate la dinţii permanenţi, decât la cei temporari.
Anomalii dentare pot fi împărțite în trei grupe:
 Ereditare
 congenitale
 apărute după naștere.
 Anomaliile ereditare - sunt anomaliile care apar ca
urmare a unor modificari în materialul genetic al unui
individ. Din acestia fac parte: dinți supranumerari,
diastemă ( spațiu interdentar între incisivi centrali).
 Anomaliile congenitale -sunt probleme de sănătate sau
defecte fizice cu care un copil se naște. Din acestia fac
parte: Buza cleft "buza de iepure", si palatului buza cleft
precum și osul alveolar.
 Anomaliile după naștere- Deformațiile dentiției și
maxilarului ca urmare a alaptării artificiale, obiceiuri
proaste și tulburări ale funcției respiratorii
 Anomaliile dentare se împart în:
 Anomalii în dezvoltarea dinților;
 Anomalii în dezvoltarea și deformarea rîndurilor de dinți ;
 Anomalii în dezvoltarea și deformarea maxilarului;
Pot fi identificate anomalii dentare:
 de formă;
 de culoare ;
 de volum ;
 de structură ;
 de număr ;
 Termenii de erupție ;
 Poziția și structura țesuturilor dure dentare.
 ANOMALII DENTARE DE NUMĂR
 În perioada de nidaţie şi formare a primordiilor
dentari sunt posibile devieri în sensul sporirii
numărului de dinţi(poliodonție și hiperodonţie
)sau reducerii numărului de dinţi ( agenizie,
oligodonție, hipodonţie si anodonţie)
 Hipodonţia
Hipodonţia. Prin hipodonţie se înţelege o anomalie
dentară, caracterizată prin lipsa congenitală a unuia sau a
câtorva dinţi ca urmare a ageneziei acestora. Un termen
apropiat ca sens este cel de oligodonţie, care indică lipsa
congenitală a câtorva dinţi.
De exemplu, absența
congenitală a molarilor de minte se
întilnește destul de des,astfel in cît
mulți autori consideră că este o
normă.
 Hipodonția pot fi aparentă și reală.
La hipodonție aparentă, dintele nu este în dentiția,
așa cum ar fi normal, ci este situat în grosimea osului
maxilarului. Hipodenția sau anodația poate fi :
 Primară- atunci cînd lipsesc mugurii dentari;
 Secundară- atunci cînd sunt extrași dinții.
Anodonţia (adenţia) parţială - este cea mai des
întâlnită anomalie dentară
apare prin reducerea numărului de dinţi:
 hipodonţie - în caz, dacă lipsesc mai puţin de 4 muguri
dentari;
 oligodonţie - în caz, dacă lipsesc mai mult de 5 muguri
dentari.
 Anodonţia totală
 Este o boală genetică rară care se caracterizează prin absenta
congenitală a tutror dinţilor de pe arcadă, temporari sau
definitivi. Foarte rar este cazul în care anodonţia totală apare
izolat de alte simptome. De obicei ea este însoţită de patologii la
nivelul pielii sau nervilor în cadrul unui sindrom.
Tratamentul acestor cazuri este foarte
complex. Încă de la vârste foarte
fragede copii vor fi nevoiţi să poarte
proteze totale. Acestea vor fi
schimbate la intervale regulate pentru
a permite creşterea normală a
maxilarelor. În caz contrar, arcadele
dentare şi bolta palatină nu se or putea
dezvolta în concordanţă cu celelalte
oase ale feţei.
 Hiperodonţia
 Hiper(o)donţia este o anomalie dentară, datorată apariţiei unui
număr excesiv de dinţi deciduali sau permanenţi, şi întâlnită
preponderent la. În cazul acestei anomalii numărul dinţilor
deciduali depăşeşte 20, iar a dinţilor permanenţi - 32.

Dinţii apăruţi peste numărul

normal se numesc
supranumerari
Hiperodonţia poate fi singură
(izolată) și multiplă
 Dinţii supranumerari pot fi dezvoltaţi normal, să aibă
o formă relativ corectă, şi să fie dispuşi în arcada
dentară, fără să provoace tulburări oarecare.
 Mai des însă dinţii supranumerari sunt caracterizaţi prin
anomalii de formă (suprafaţa neregulată a coroanei,
prezenţa unor tuberozităţi pe dinţi, forma dinţilor conici
„de cui", coroana cu formă conică).
 Dinţii supranumerari pot erupe ca dinții obișnuiți(pe
acrada dentară , dar pot și în gingii, palatul dur, în
cavitatea nazală și peretele orbitei) sau pot sa nu erupă
deloc.
 În funcţie de poziţie există trei
cazuri:
1. meziodens,
2. paramolar
3. distomolar

Cel mai des întâlnit este meziodensul: un dinte malformat,

de formă conică, situat între cei doi incisivi centrali
maxilari.
Cazurile de dinţi supranumerari sunt tratate prin extracţii
dentare, tratament ortodontic sau chiar chirurgical în cazul
dinţilor supranumerari incluşi
 ANOMALII DENTARE DE VOLUM
 Dinţii au dimensiunile lor medii, care pot varia într-o direcţie
sau alta, şi pot fi anormal de mari (macrodonţie) sau anormal
de mici (microdonţie).
Cazurile de macrodonţie şi micro donţie pot viza
coroana sau rădăcina dintelui, care pot apărea excepţional
dezvoltate sau, invers, subdezvoltate.
 Ambele forme de modificări volumetrice pot fi adevărate sau
false, în funcţie de dimesiunile oaseor maxilare. În cazul în
care copilul moşteneşte dimeniunea maxilarelor de la un
părinte şi dimensiunea dinţilor de la celălalt părinte se
întâlnesc aceste anomalii volumetrice false.
ANOMALII DENTARE DE FORMĂ
 Anomaliile dentare de formă în majoritatea cazurilor
simt determinate ereditar, însă pot să se formeze şi
graţie acţiunii factorilor locali
 La intervenirea unor perturbaţii în formarea şi
diferenţierea primordiilor dentare se formează nişte
dinţi de o formă incorectă.
 Din punct de vedere clinic, deosebim dereglări parţiale
sau totale ale formei dentare.
 Se întânesc anomalii de formă a coroanei, rădăcinii sau
a dintelui în ansamblu. Ele se determină în dentiţia
permanentă, în special la dinţii supranumerari
 Există următoarele anomalii principale a
volumului si formei dinților.

 Anomalii de volum: Anomalii de formă:

 Macrodonţia
 Microdonţia
 Fuziune
 Geminaţie
 Protostilid
 Cuspidul „în gheară".
 invaginaţie dentară
 Tuberculul Leong, sau
evaginaţia dentară.
 Macrodonţia
 Macrodonţia-cunoscută şi sub numele de megalodonţie,
aceasta anomalie constă în creşterea în dimensiuni atât a
coroanei dentare cât şi a rădăcinii dentare. Pe lângă acestea,
este accelerată şi erupţia dintelui respectiv. De obicei aceşti
dinţi îşi păstrează morfologia normală.

În macrodonţie dimensiunile
medio-distale ale dinţilor
depăşesc considerabil mediile
statistice. Incisivii superiori
centrali giganţi întrec uneori
lăţimea ambilor incisivi
inferiori.
 În funcţie de numărul de dinţi care vor avea
dimensiunea modificată, aceste anomalii se împart în:

 Macrodonţie localizată – cel mai frecvent întâlnită la

nivelul incisivilor superiori;
 Macrodonţie parţială – în hipertrofia hemifacială
congenitală, prezentă doar pe jumătatea de faţă
afectată;
 Macrodonţia generalizată – implică toţi dinţii. Apare
extrem de rar şi deobicei este asociată cu gigantismul
 Macrodonţia falsă apare în momentul în care maxilarele
pacientului sunt de dimensiuni reduse, iar dinţii de mărimi
normale. Aceste modificări dau iluzia optică de
macrodonţie, când de fapt cauza sunt maxilarele de
dimensiuni reduse.
 Principala problemă pe care aceşti dinţi o ridică este de
ordin estetic. În funcţie de gravitatea problemei, una din
metodele de corectare a macrodonţiei este extracţia urmată
de remodelare fie prin implant dentar fie prin punţi
protetice fixe.
 Microdonţia
 Microdonţia (sindromul
microdentismului.) -
reprezintă anomalie
dentară, în care aceștea au
o dimensiune mult mai
mică, în comparație cu
dimensiunea medie a
coroanelor din același grup
de dinți, de multe ori sunt
combinate cu anomalii ale
dentiției și, odată cu
apariția diastemei și a
tremei.
 Tipuri de microdonție
 Microdonţia generalizată - toți dinții sau format în mod corespunzător,
dar dimensiunea lor este mult mai mică decât în mod normal.
 Microdonţia generalizată adevărată este o patologie foarte rar întâlnită şi este asociată cu
hipofincţia hipofizei.
 Microdonţia generalizată falsă apare în cazul creşterii exagerate a
maxilarelor, care vor da spaţieri între dinţii de mărime normală şi impresia
de microdonţie. Acest caz se întâlneşte datorită moştenirii genetice diferite
a maxilarelor şi a dentiţiei
 Microdonţia parțial generalizată - există dinți de dimensiune normală și
dimensiune redusă, pe maxilarul inferior dinții de dimensiuni reduse mai
multe normali.
 Microdonţia localizată sau izolată - cel mai des unidentar şi poate
cuprinde incisivul lateral superior, molarul de minte a maxilarului
superios . De asemenea se întâlneşte şi în cazul dinţilor
supranumerari. Modificarea acestor dinţi poate fi nu numai dimensională,
dar şi de formă.
Tratamentul în cazul microdonţiei constă în modelarea coroanei
dentare prezente astfel încât să permită aplicarea unor microproteze
de înveliş.
 Există trei tipuri de reducție a
incisivului lateral superior:
de reducție a dimensiunii coroanei mediodistale
a incisivilor laterali este de aproximativ jumătate din
dimensiunea similare a incisivilor mediale a maxilarului
superior.
de reducțiea incisivilor laterali are o formă
conică, însă înălțimea coroanei sale corespunde normei
de reducție a incisivului laterale a maxilarului
superior nu depășește decât jumătate din înălțimea sa
normală.
a incisivului lateral superior se
caracterizează prin absența sa completă.
 Fuziunea dinților
 Fuziune dentara reprezinta unirea a doi dinti la nivel strict coronar,
strict radicular sau corono-radicular (aici fuziunea apare la nivel
coronar si radicular) cu dezvoltare initial separata. Camerele
pulpare si canalele radiculare ale celor 2 dinti sunt intotdeauna
separate. Foarte rar insa, poate sa existe o singura camera pulpara.
Se intalneste mai frecvent in dentitia temporara, in regiunea
frontala
 La nivelul regiunii de fuziune exista o predispozitie la carie.

Graţie fuzionării se formează dinţi cu o

coroană largă {lăţimea dintelui este mai mare
decât înălţimea), şi adesea lipseşte linia
delimitatoare în locul fuziunii, inclusiv - la
nivelul rădăcinilor. Regiunea joncţională este
alcătuită din dentină, rareori - din smalţ
 Cel mai frecvent anomalia afecteaza incisivii.
 La fuziunea dinților normali numărul total de dinți se
reduce. În cazuri, când are loc fuziunea a dintelui normal cu
supranumerar , număru de dinți nu se reduce.
 Pe radiografie dinţii fuzionaţi frecvent prezintă două camere
pulpare şi două canale radiculare. Dar, în dependenţă de
gradul de fuziune, anomalia poate avea o asemănare
considerabilă cu geminaţia (dedublarea) dinţilor. Fuziunea
dinţilor deciduali frecvent programează hipodonţia
ulterioară a dinţilor permanenţi
 Fuziunea dinţilor deciduali se remarcă de 5 ori mai des faţă
de cei permanenţi; în fiecare al zecelea caz ea este bilaterală
 Geminaţie.
 Geminaţie -are la origine un singur mugure dentar
din care se dezvoltă o singură rădăcină cu un canal
radicular, dar două coroane , cu sau fără cameră
pulpară suplimentară. Uneori pe o singură rădăcină se
pot constata două coroane cu camere pulpare
distincte.
 Geminaţia este mai frecvent întâlnită în
incisivilor inferiori deciduali şi a incisivilor
superiori permanenţi
 Clasificarea Geminaţiei
 Geminaţia dentară incompletă este întâlnită la mai
puţin de 1% din oameni, şi poate comporta un caracter
familial. Geminaţia dinţilor deciduali se remarcă de 5 ori
mai des faţă de cei permanenţi
 Geminaţia dentară completă, sau „dinţii gemeni" (lat.
dentes geminaţi, engl. tzvinning) este o anomalie rară,
caracterizată prin dedublarea totală a mugurelui dentar.
 Pe radiografie dintele geminat prezintă o cavitate
pulpară comună de dimensiuni mărite. Dar simt
posibile şi alte schimbări.
 Din punct de vedere clinic este dificilă
diferenţierea [deosebirea] geminaţiei de fuziune.
Deoarece în urma dedublării este perturbată
dezvoltarea unui singur mugure dentar, numărul
dinţilor în arcada dentară poate fi normal, deşi
dintele anormal are dimensiuni ce depăşesc cele
normale (macrodont).
 Protostilid
 Protostilid. Protostilidul este un tubercul accesoriu, localizat
pe faţa jugală a dintelui. Dacă protostilidul este găsit pe canin,
se vorbeşte despre premolarizarea lui, iar dacă este localizat pe
premolari, - despre molarizare. Protostilidul, aflat pe molari, se
numeşte tubercul paramolar. El nu trebuie confundat cu
paramolarul - dinte supranumerar mic, localizat alături de
molar dinspre faţa jugală sau linguală.
 în şirul premolarilor superiori şi inferiori cei mai variabili sunt
premolarii II, iar în şirul molarilor - molarii III. La aceşti dinţi
cel mai des sunt remarcate modificări ale formei coroanelor,
formei şi numărului rădăcinilor, iar în cazul unui grad extrem
de reducţie aceşti dinţi destul de frecvent absentează
 Cuspidul „în gheară".
 Cuspidul „în gheară" este cingulum-
ul lingual mărit localizat pe un
incisiv superior. Denumirea
anomaliei se datorează asemănării
cuspidului cu gheara unui vultur.
Cuspidul „în gheară" poate afecta
ocluzia. în regiunea trecerii
cuspidului pe faţa linguală a dintelui
uneori se formează un şanţ, care este
frecvent supus cariei
 Deaceea şanţul poate fi sigilat în scop profilactic.
 Anomalia este adesea diagnosticată accidental, dar poate fi
şi una din manifestările sindromului Rubinschtain-Taby,
pentru care sunt caracteristice retardul mintal, degete I late
la mâini şi picioare, anomalii faciale, criptorhidie, vârsta
osoasă sub pro centila 50.
Invaginaţia dentară (Dens in
dente).
 Prin termenul de invaginaţie
dentară („dinte în dinte") se
înţelege o aşa fuziune, când
primordiul unui dinte intră în
celălalt dinspre rădăcină.Este o
anomalie ce prezintă o
invaginaţie (creştere înspre
interior) a adamantinei
(şifrecvent) a dentinei în
cavitatea dintelui în sens apical,
iar în pulpă se află adamantina
(Moral).
 Pe radiografie apare sub aspectul unui dinte mic în
dinte, de unde denumirea de dens in dente. La
studierea radiografiei în camera pulpară se determină
adamantina şi dentina, având aspectul de picătură sau
de bulb.
 Apare foarte rar la dinții posteriori și este mult mai
frecvent la incisivii laterali superiori, apoi ca frecvenţă
urmează incisivii mediali, dintele microdont
supranumerar dintre incisivii mediali superiori, canini,
incisivii laterali inferiori, şi rar - dinţii laterali. La acești
dinți invaginația lasă un defect pe suprafața linguală
sub forma unei deschideri sau puț lungual care duce la
incluziune de smalț și dentină în cavitatea pulpară.
 Ca urmare a acestui fapt poate apare foarte ușor caria
și poate apare durerea. Este foarte evidentă în radiografii.
 Anomalia comportă un caracter bilateral, iar schimbările
din dinte pot fi exprimate diferit de la unele uşoare -până la
altele considerabile, când sunt prezente câteva invaginaţii
într-un singur dinte.
Tuberculul Leong, sau evaginaţia dentară.
 Evaginaţia dentară se întâlneşte mai rar decât invaginaţia
dentară, şi este tratată drept un tubercul accesoriu. El este
format dintr-o excrescenţă boltită [„în cupolă"] de
dimensiuni reduse, localizată în şanţul central al feţei
masticatorii sau pe creasta linguală a cuspidului jugal, mai
rar pe panta linguală a cuspidului jugal al dinţilor laterali
permanenţi.
 Anomalia afectează aproape exclusiv premolarii inferiori.
 Apare sub formă de tubercul, alcătuit din dentină şi smalţ,
în care proemină o parte din cavitatea pulpară.
 Abrazia tuberculului, precum şi manoperele stomatologice
efectuate pe dinte pot duce la denudarea pulpei.
Alte anomalii nespecificate a volumului si formei dinților.

 Printre varietatea de forme de anomalii ale

dinților, unele au un tablou clinic caracteristic
datorită cărora putem să judecăm despre
originea anomaliilor (de exemplu, dinții lui
Hutchinson, Fournier si Pfluger. - Sifilis
congenital).
 Dinții Hutchinson.
 Dinții Hutchinson. Aceată anomalie este cel mai frecvent
asociată cu defectele hipoplazice, deoarece este un tip a
displaziei de smalțului.
 Dinții Hutchinson sunt o anomalie, care implică incisivii centrali
superiori permanenţi, şi care este caracteristică prin faptul că
coroana incisivilor centrali ale maxilarului superior ia forma
unei șurubelnițe sau tambure (adică gâtul diametrului dintelui
mai lat decât tăișul). Marginea de taiere nu este buna, au o
adâncitură semiluna. Adâncitura poate fi acoperit cu smalț, dar
uneori stratul de smalț este disponibil pe colțurile dinților și
centrul canelurii este prezentat dentina nud.
 În cazul acestei anomalii aspectul dentar este nefizionomic
(inestetic).
 Dinţii Fournier
 Dinţii Fournier -incisivii centrali superiori asemănători dinților
Hutchinson , insă fară marginea în semilună. Anterior, sa crezut
că dinții Fournier și Hutchinson sunt semne de sifilis congenital.
Intr-adevar, triada de sifilis congenital prezentat de tip:
 cheratită parenchimatoasă;
 surditate congenitală;
 dinți Hutchinson.
Cu toate acestea, studii suplimentare au arătat că această formă de
hipoplazii dentare are loc în alte cazuri de exemplu rahitism.
Prin denumirea de „dintele de peşte" (Fournier) se are în vedere
situaţia în care caninul are o formă, când pe faţa linguală lipseşte
tubercului, iar vârful este deviat spre planşeul cavităţii bucale.
 Dinți Pfluger
 Dinţii Pfliiger -sunt o anomalie, care implică molarul
I permanent, şi pot avea o formă de con sau de „boboc"
de floare, datorită:
 a) dimensiunilor mai mari în porţiunea cervicală, decât
cele de la suprafaţa masticatorie,
 b) subdezvoltarea cuspizilor, care, confluând, atribuie
în final aspectul conoid specific.
Anomalii în formarea rădăcini.
 Modificările formei rădăcini sunt mai frecvente decât
modificări ale formei coroanei, și merită o atenție din
punct de vedere practic.
 Printre acestea se numără cazuri de curbare, îndoirea și
răsucirea într-un tirbușon. De multe ori există o fuziune,
divizare și număr excesiv de rădăcini.
 Tratarea și prelucrarea acestor rădăcini este dificilă, dar
uneori este absolut imposibilă.
 Concrescenţa dinţilor
 Prin termenul de concrescenţă se
înţelege unirea patologică a doi dinţi,
după finalizarea formării coroanelor,
prin creşterea împreună doar a
cementului. Dinții implicați sunt
separați, dar se unesc datorită
depozitului de cement excesiv a unuia
sau mai multor dinți. Acest fenomen
este mai frecvent la dinții permanenți, în
special la maxilar și apare în mod logic
când rădăcinile sunt în strânsă
proximitate.

 Această anomalie este considerată mai degrabă drept
un rezultat al influenţei nefaste a factorilor de mediu,
decât tulburări de dezvoltare. In particular, cauza ei
este considerată înghesuirea dinţilor în perioada de
dezvoltare a acestora sau afectarea integrităţii septului
osos dintre două alveole vecine în urma unui
traumatism, ce duce la contactarea dinţilor aflaţi în
alveolele respective.
 Concrescenţa este posibilă între doi dinţi normali, între
unul normal şi altul supranumerar, sau între doi dinţi
supranumerari.
Clasificarea concrescenţei
 Apariţia concrescenţei adevărate se datorează
deficitului de spaţiu până la finalizarea dezvoltării
dintelui şi cel mai des afectează molarii doi şi trei
superiori.
 Formarea concrescenţei dobândite are loc după
finalizarea dezvoltării dintelui şi se datorează unei
hipercementoze, conexe unui proces inflamator cronic
 Concrescenţa diferă de fuziune deoarece nu este o unire
între doi muguri dentari în timpul dezvoltării, dar în mod
normal apare dupã o erupție și niciodată nu implică smalțul
și dentina. Este evident concrescența reprezintă o problemă
pentru extracția unor dinți implicați. Astfel, la concrescenţa
molarilor doi şi trei luxarea dintelui de minte poate bascula
molarul doi concrescut cu el. Uneori se reuşeşte separarea
dinţilor concrescuţi pe cale chirurgicală.
 Curbarea extrem de pronunţată a rădăcinilor se
remarcă mai des la canini, premolari şi ultimii molari.
 De asemenea sunt şi cazuri de îndepărtare [deviere
spre afară] considerabilă a rădăcinilor, astfel încât
prin cement sunt legaţi doi dinţi vecini
 Cel mai des se denotă concrescenţa [fuzionarea]
rădăcinilor la dinţii „de minte".
 Fuzionarea rădăcinilor se întâlneşte deasemenea
frecvent la dinţii frontali alăturaţi.
 Rădăcini supranumerare
 Prin termenul de rădăcini
supranumerare se înţeleg nişte
rădăcini accesorii.
 Cel mai frecvent, rădăcinile
suplimentare se găsesc la dinții care
suferă dezvoltări radiculare după
naștere, Etiologia este considerată a
fi traumatică sau bolile metabolice.
 Cel mai frecvent molarul trei prezintă rădăcini accesorii
dar acestă anomalie poate afecta orice dinte de și foarte
rar apar la dinții anteriori maxilari.
 Astfel, la premolari pot fi nu numai două rădăcini, ci şi
trei, iar la molari numărul rădăcinilor ajunge la 5.
 Rădăcinile supranumerare pot comporta un caracter de
proeminenţe neînsemnate sau de formaţiuni destul de
manifeste.
 Așa cum este de așteptat prezența lor determină o
dificultate în extracția protezare, precum şi la tratarea
deformaţiilor dentare şi maxilare.
 Rădăcina segmentată
 Această anomalie este cauzată de unele
tulburări în timpul dezvoltării radiculare și
constă în apariția a două segmente radiclare
separate. Etiologia specifică se crede a fi o
ruptură în teaca lui Hetwig care oprește
temporar dentinogeneza în așa fel încât
procesul formativ continua cele două porțiuni
fiind separate.
 Rădăcinile nanice:
 Această anomalie constă în coroane cu dimensiuni
normale având rădăcini anormal de scurte. Coroanele
acestor dinți sunt deasemenea anormale în contur
prezentând o convexitate mai mare incizo-cervicală a feței
vestibulare. În mod normal, rădăcinile nanice se găsesc
numai la dinții anteriori, cel mai frecvent la incisivul
central maxilar. De cele mai multe ori este bilaterală. De
asemenea se crede a avea o etimologie ereditară. Acești
dinți se pot fi pierduți la o vârstă timpurie datorită erupției
pasive sau a unei afecțiuni periodontale.
 Dilacerare
 Prin termenul de dilacerare se înţelege o
anomalie dentară, în care rădăcina unui dinte
şi coroana acestuia încep să crească unul faţă
de altul sub un unghi ce depăşeşte 20°. Drept
cauză pentru această patologie poate servi un
obstacol din calea de erupţie a dintelui în
urma înghesuirii, traumei sau tracţiunii
ortodontice.
De obicei se remarcă dilacerarea rădăciniilor molarului trei şi
a incisivului lateral superior. Curbura este frecvent orientată
spre faţa distală, disto-jugală sau disto-linguală.
Dilacerarea poate cauza dificultăţi la efectuarea unor
manopere în canalul radicular şi la extractia dintelui.
 Rădăcină bulbiformă.
 Rădăcina bulbiformă reprezintă o variantă
morfologică de dezvoltare a rădăcinii care, în loc de o
efilare apicală conică prezintă la apexul radicular o
îngroşare bulboidă. Acestă anomalie este mai
degrabă una genetică, decât datorată acţiunii unor
factori locali. Lărgirea apexului radicular se
realizează din contul dentinei. Dintele cu asemenea
anomalie este greu de extras
Taurodontism - „dinte bovin"
 Taurodontismul, sau „dinte bovin" reprezintă
o anomalie, ce afectează frecvent dinţii
multiradiculari şi care se manifestă prin:
 mărirea cavităţii pulpare în sens apical, în
urma cărui fapt rădăcinile par neproporţional
de scurte;
 lipsa îngustării caracteristice în regiunea
joncţiunii amelo-cementare;
 localizarea mai profundă a bifurcaţiei.
 Toate particularităţile indicate îngreunează
efectuarea manoperelor în canalul radicular.
 Cel mai des anomalia afectează molarii şi premolarii.
După gradul de manifestare se deosebesc
hipotaurodontismul (uşor pronunţat),
mezotaurodontismul (moderat pronunţat) şi
hipertaurodontismul (foarte pronunţat).
 Taurodontismul este uneori manifestarea unei
amelogeneze imperfecte, şi poate fi remarcat
deasemenea la boala Down, sindroamele Moore,
Klinefelter şi trico-dento-osos.
 Taurodontismul este diagnosticat în mod normal de
radiografie și are semnificație clinică numai dacă este
necesară terapia endodontică.
DISCROMII SAU ANOMALII DENTARE DE
CULOARE

 Modificări ale culorii coroanelor se pot produce în

urma unor dereglări structurale condiţionate în
ţesuturile dentare sau a pătrunderii în acestea a unor
coloranţi.
 Modificarea culorii lor este posibilă în cazul unor
afecţiuni congenitale sau dobândite.
 La afecţiunile congenitale, ce se manifestă prin
discromii dentare se referă: amelogene za imperfectă,
dentinogeneza imperfectă şi displazia de dentină.
Displaziile de smalț.
 Displazia de smalț este o denumire care cuprinde
toate anomaliile de smalț. Agenții etiologici pot fi
locali, sistemici sau ereditari. Clinic displaziile de
smalț sunt caracterizate prin benzi, crete sau regiuni
cu smalț pigmentat sau decolorat.
 Mărimea zonelor afectate este corelată direct cu
perioada de timp și severitatea tulburărilor etiologice.
 Sunt afectați numai dinții ale căror formațiuni de
smalț se formează pe timpul tulburărilor. Cele două
tipuri de displazii de smalț sunt:
 1. Hipoplazia de smalț– acest tip apare când tulburările
de dezvoltare apar în timpul formãrii matricei de smalț
2. Hipocalcifierea smalțului – în hipocalcifiere
tulburările apar mai târziu decât în cazul hipoplaziei și
intervin în timpul maturației matricei de smalț.
 Amelogeneza imperfectă
 Acest tip are o cauză ereditară, defectul poate varia de
la o absență aproape completă a smalțului până la smalț
care a fost depozitat, dar nu a fost maturat în funcție de
stadiul la care a apărut tulburarea. Coroanele dinților cu
această anomalie sunt predispuse la carii galopante, cât
și la abraziuni excesive. Din această cauză acești dinți
rareori pot fi văzuți la o vârstă adultă. Prezintă de
asemenea un aspect estetic, deoarece coroanele au o
suprafață rugoasă.
 Fluoroza dentară
 Fluoroza dentară(smalț pătat) Apotul excesiv al ionilor de
fluor în perioada de calcificație a smalțului este răspunzător
pentru acest tip de displazie. Este considerată a fi o
problemă de hipocalcifiere deoarece matricea de smalț este
normală. Ca aspect clinic se prezintă sub forma unor benzi
sau suprafețe alb crețoase, care devin pigmentate în maro
sau galben. Datorită etiologiei, acești dinți sunt în mod
normal rezistenți la carie, ceea ce nu se întâmplă în alte
forme de displazie. Oricum, ei reprezintă o problemă
estetică majoră pentru pacienți.
sunt deosebite 5 grade de fluoroza dentară
 Forma haşurată se manifestă prin haşuri cretoase
mici, slab pronunţate, situate în straturile
subsuperficiale ale smalţului
 Forma maculoasă se caracterizează prin prezenţa
unor macule cretoase bine pronunţate, fără haşuri.
Sunt localizate pe toate suprafeţele dintelui, uneori se
pot contopi, formând macule mari.
 Forma granular-cretoasă se caracterizează printr-un
tablou clinic variabil. In cazul acestei forme pot fi
afectaţi toţi dinţii.
 Forma erozivă se caracterizează prin prezenţa pe
fondul unei pigmentaţii brun-întunecate manifeste a
smalţului, precum şi a unor arii importante, unde
pigmentarea smalţului este absentă. Se etalează defecte
de diferite forme şi dimensiuni, eroziuni. în cazul formei
erozive este prezentă o abraziune importantă a
smalţului şi dentinei.
 Forma distructivă se caracterizează printr-o
modificare importantă a formei coroanelor dentare, ca
urmare a distracţiei erozive şi abraziei ţesuturilor dure
dentare. Smalţul poate lipsi parţial sau în totalitate.
Ţesuturile dentare sunt pigmentate în culori brun-
întunecate.
Hipomaturarea focală
 Această displazie este similară în etiologie cu celelalte
displazii de smalț. Clinic, se prezintã ca o suprafață alb
crețoasã opacă care este clar definită în general într-o
formă circulară pe fața vestibulară. Smalțul este moale
și foarte sensibil la carie. Datorită faptului că se găsește
la dinții anteriori reprezintă și o problemă estetică.
 Dinţii Turner
 Dinţii (hipoplazia) Turner sunt o anomalie, în care
premolarii au macule de culoare gălbui-brună sau
defecte adamantine şi dentinare (parţiale sau totale).
 Cauza cea mai comună a acestei anomalii dentare o
reprezintă lezarea foliculului dentar permanent în
timpul procedurilor de extracție a dinților de lapte sau
tulburări datorate infecțiilor periapicale ale dinților de
lapte. Datorită etiologiei diferite, aceste zone inestetice
nu sunt simetrice, ca în majoritatea anomaliilor din
acest grup.
 Discromie de tetraciclină
 Discromia de tetraciclină reprezintă o discromie dentară,
exprimată prin modificarea culorii dinţilor la administrarea
preparatelor de tetraciclină gravidelor şi copiilor de vârstă
fragedă, în perioada de formare şi mineralizare a ţesuturile
dure dentare, aceste procese fiind influenţate negativ de
preparate de tetraciclină.
 Tetraciclină, nimerind în sânge, se sedimentează în smalţul
şi dentina dinţilor în curs de dezvoltare
 Mărimea și localizarea petelor este corelată cu timpul și
durata terapiei cu antibiotice. Dintele afectat are inițial o
culoare galbenă care cu timpul poate deveni brună sau
roșie.
Dentinogeneza imperfectă ereditară
 Această anomalie rezultă dintr-o tulburare genetică a
formării dentinei și este corespondentul dentinar al
amelogenezei imperfecte ereditare. Coroana dintelui
prezintă un aspect clinic inestetic cu opalescență
maro-albăstrie și este deasemenea denumită dentină
opalescentă. Camera pulpară a acestor dinți poate fi în
întregime obliterată în timpul dezvoltării. Smalțul este
normal, dar se fractureazp ușor datorită lipsei
suportului dentinar. De aceea acești dinți sunt slabi și
sunt friabili abrazându-se mai mult decât dinții
normali.
ANOMALII DENTARE DE ERUPŢIE

La acest grup de anomalii se referă

 erupţia prematură a dinţilor;
 Erupţia întârziată a dinţilor;
 precum şidinţii retinati.
 Erupţia prematură a dinţilor

 Erupţia prematură (timpurie) a dinţilor este o

anomalie întâlnită ocazional în perioada ne- onatală,
deaceea dinţii erupţi la momentul naşterii se numesc
neonatali. Sunt cunoscute cazuri de erupţie
intrauterină a incisivilor deciduali centrali inferiori,
mai rar a celor superiori, iar prezenţa acestor dinţi
fiind considerată de unii autori drept o malformaţie
ereditară, transmisă autosomal dominant.
 Drept cauză poate servi: a) dezvoltarea accelerată a
primordiului dentar, b) localizarea lui superficială sau c)
un proces inflamator în periostul maxilar sau în gingie.
 Erupţia prematură a dinţilor a fost raportată ca fiind
asociată cu alte anomalii: fisura labială, fisura palatului,
alte defecte faciale mediane.
 Coroanele dinţilor neonatali sunt de obicei mai mici ca
mărime şi de culoare gălbuie.
 Erupţia prematură a dinţilor nu influenţează esenţial
formarea sistemului dento-maxilar, deşi se remarcă
predispoziţia dinţilor neonatali către carie.
 Erupţia întârziată a dinţilor
 O importanţă mult mai mare pentru formarea sistemului
dento-maxilar prezintă erupţia dentară întârziată (tardivă).
Principalii factori etiologici în acest caz sunt:
1. Diferite afecţiuni suportate în copilărie, în special
rahitismul, hipofuncţia tiroidei şi paratiroidei, afecţiuni ale
tractului gastrointestinal, disfuncţii hepatice.
2. Extracţia timpurie a dinţilor temporari. în acest caz se
denotă subdezvoltarea oaselor maxilare în segmentele
corespunzătoare dinţilor extraşi, apariţia deformaţiilor
secundare ale şirurilor dentare şi diferitor anomalii de
corelaţie a şirurilor dentare (ocluzie mezială, ocluzie
distală, ocluzie adâncă etc.), precum şi disfuncţia
articulaţiilor temporomandibulare.
1. ,
2. ,
3. Poziţia incorectă a primordiilor dentare destul de des
conduce nu doar la reţinerea erupţiei lor, ci şi la o
retenţie permanentă.
4. îngh esuirea (lipsa de spaţiu) în arcada dentară.
5. Processe inflamatorii în regiunea rădăcinilor dentare.
6. Dinţi supranumerari.
7. Sindromul Down (trisomia 21), în care erupţia dentară
întârziată, absenţa unuia sau a câţiva dinţi sunt asociate
cu alte anomalii.
ANOMALII DENTARE DE POZIŢIE

 Anomaliile de poziţie a dinţilor pot fi divizate în două

grupuri. Din primul grup fac parte cazurile, când
dinţi aparte nu ies în afara arcadei dentare. Poziţia
dinţilor în afara arcadei dentare constituie al doilea
grup.
 La primul grup de anomalii dentare de poziţie se
referă deasemenea cazurile de torsiune(lat. torsio) a
dintelui în jurul axei sale longitudinale.
 Torto-anomalia (de la lat. tortus - torsionat, răsucit)
este o anomalie dentară de poziţie şi reprezintă
răsucirea [rotaţia] dintelui cu 90° în jurul axei sale
longitudinale (ajungând şi la 180°, atunci când este
răsucit cu faţa palatină spre vestibular). Ea este, de
regulă, condiţionată de poziţia incorectă a primordiilor,
macrodentie, insuficienţa de spaţiu ca urmare a
îngustării şi subdezvoltării maxilarelor, presiunea
exercitată asupra dintelui din partea unor dinţi
supranumerari sau incorect erupţi, persistenţa dinţilor
deciduali, trauma în regiunea dinţilor frontali,
procesele inflamatorii şi neoformatiuni.
 Migraţie. Prin migraţie se înţelege deplasarea unui
dinte neerupt într-o poziţie incorectă pe maxilar. Dinţii
migraţi de obicei nu erup (deşi nu întotdeauna). Mai
des migrează premolarii, migraţia uneori evoluând în
ramul mandibulei sau alte porţiuni îndepărtate.
Exemplul propus prezintă premolarul II, ce a migrat în
regiunea apicală a molarului I.
 Erupţie parţială. în cazul erupţiei parţiale dintele nu
ajunge până la planul de ocluzie, cauza putând fi
prezenţa unui obstacol (de ex., lipsa de spaţiu).
 Diastema şi tremele
 Din anomaliile de poziţie a dinţilor mai fac parte diastema şi
tremele, ce se caracterizează prin apariţia unor breşe
anormale între dinţii aparte, încât lipseşte în totalitate
contactul dintre dinţi. Prezenţa unui spaţiu anormal între
incisivii centrali superiori, se numeşte diastema (lat.
diastema, pop. strungăreaţă), iar intervalul dintre dinţi cu
absenţa oricărui contact se numeşte tretnă (lat. trema).