Cordul este un organ cavitar, cu structura

fibromusculară, de formă conică. Prezintă o bază, un

apex, trei feţe şi o margine. Cordul prezintă patru cavităţi:
- două cavităţi mai mici - atriile (stâng şi drept), situate
în partea superioară (spre baza)
- două cavităţi mai mari - ventriculele (stâng şi drept),
situate în partea inferioară (spre vârf)
Cordul se află în sacul pericardic împreună cu care
se găseşte în mediastinul mijlociu.
Poziţia oblică a cordului poate fi descrisă prin
asemănarea cu o piramidă deformată, cu baza dispusă
posterior şi la dreapta, iar apexul - anterior şi la stânga.
 Cordul adult măsoară, în medie, 12 cm de la bază la
apex, 8-9 cm diametrul transversal şi 6 cm diametrul
anteroposterior. Greutatea cordului, la adult, variază în
limitele de 325 ± 75 g la bărbat şi 275 ± 75 g la femeie.
Baza cordului
- formă patrulateră orientată posterior şi spre dreapta
- situată în dreptul vertebrelor toracice T4-T8,
- corespunde atriului stâng şi unei mici porţiuni din
partea posterioară a atriului drept.
- limita superioară se află la nivelul bifurcaţiei arterei
pulmonare, iar cea inferioară corespunde şanţului
coronar.
Apexul cardiac - corespunde vârfului
ventriculului stâng, orientat inferior, anterior şi la
stânga.
 Faţa sternocostală este orientată anterior şi
superior şi este alcătuită, în raport cu şanţul coronar,
dintr-o porţiune atrială, situată superior şi la dreapta, şi o
porţiune ventriculară, inferior şi la stânga. Porţiunea
atrială aparţine aproape în întregime atriului drept, atriul
stâng fiind în mare parte acoperit de aorta ascendentă şi
trunchiul arterei pulmonare
Între cele două auricule, prelungite lateral, se
formează o concavitate deschisă anterior, numită coroana
cordului (corona cordis), care cuprinde aorta ascendentă
şi trunchiul pulmonar.
Din porţiunea ventriculară a feţei sternocostale, o
treime aparţine ventriculului stâng, iar restul de două
treimi celui drept. Septului interventricular îi corespunde
pe aceasta faţă şanţul interventricular anterior.
 Faţa diafragmatică este o suprafaţă orizontală mare
care în apropierea vârfului, se curbează spre inferior şi
anterior. Este reprezentată de ventriculi, în principal cel
stâng, limita dintre cei doi ventriculi fiind marcată prin
şanţul interventricular posterior.
Faţa diafragmatică se sprijină, în cea mai mare
parte, pe centru tendinos al diafragmei, iar o mică parte,
pe partea musculară stângă a acestuia. Astfel, această faţă
are raporturi cu faţa diafragmatică a lobului stâng hepatic
şi fornixul gastric. Posterior se găseşte o mică zonă,
formată din atrii.
-
 Faţa pulmonară formată, în cea mai mare parte, de ventriculul
stâng; doar o mică zonă, situată posterior de şanţul coronar, este
formată de atriul stâng. La acest nivel, între pleură şi pericard, se
găsesc nervul frenic stâng şi vasele pericardofrenice.

Şanţul coronar este dispus între atrii şi ventricule. Pe

faţa sternocostală, el coboară spre dreapta, separând atriul
drept de marginea dreaptă a cordului, pe care o depaşeşte
trecând pe faţa diafragmatică; conţine artera coronară dreaptă
şi vena coronară mică.
În continuare, se curbează spre stânga, trece pe faţa
pulmonară, sfârşind pe faţa diafragmatică; această porţiune
conţine artera circumflexă.
 Şanţul interventricular anterior situat pe faţa
sternocostală, coboară de la trunchiul arterei pulmonare,
oblic, spre marginea dreaptă, unde determină incizura
apexului; conţine artera interventriculară anterioară şi vena
mare a cordului.

Şanţul interventricular posterior se găseşte pe faţa

diafragmatică şi este situat aproape de marginea dreaptă. El
continuă şanţul interventricular anterior, conţinând ramura
interventriculara posterioară a arterei coronare drepte şi vena
medie a cordului.
 Structura inimii

Scheletul fibros al inimii este reprezentat de inelele

fibroase de la nivelul ostiilor atrioventriculare şi arteriale, de
trigonul fibros drept şi cel stâng şi de partea membranoasă a
septului interventricular.
- inelele fibroase atrioventriculare corespund topografic
planului ventil al inimii. Pe ele se insera baza cuspidelor
atrioventriculare. Inelele mitral şi tricuspid sunt aproape
coplanare şi orientate către apexul cardiac.
- inelele fibroase arteriale, aortic şi pulmonar, se continuă cu
tunica medie a arterelor; ele sunt unite printr-un fascicul fibros,
numit tendonul conului arterial.
 Rolurile scheletului fibros al inimii sunt:
- mentine ostiile atrioventriculare şi arteriale deschise şi
previne superdistensia lor
- asigură suportul pentru inserţia valvelor atrioventriculare şi
arteriale
- asigură suport pentru inserţia miocardului ventricular, care
este format dintr-o banda musculară continuă când este
desfăşurat şi care are originea pe inelul fibros pulmonar şi
inserţia după spiralare pe inelul fibros aortic.
- este izolator electric între atrii şi ventricule, singura legatura
electrica dintre acestea fiind reprezentată de fasciculul His
Pericardul : epicard – lama viscerala
endocardul – continuarea endocardica a
endoteliului marilor vase care pleaca /vin la inima

Miocardul – partea musculara a inimii. Structura

miocardului ventricular este lamelara si stratificata.
Trei straturi : - superficial – fibre oblice,
- mijlociu cu fibre circulare
- profund care este trabecular, fibre
oblice, invers fata de stratul superficial.
 Miocardul ventricular este considerat o structura formata din
fibre interdigitate, a caror orientare variaza in functie de zona in care
se gasesc si in functie de fazele ciclului cardiac, realizind o structura
cu aspect penat sau de evantai japonez. Acest aranjament spatial ce se
modifica in permanenta poate explica:
- trecerea de la forma elipsoidala la cea sferica in sistola;
- usoara rotare spre stinga a axului longitudinal si apropierea virfului
inimii de peretele toracic in sistola;
- cresterea grosimii peretilor ventriculari in timpul contractiei, fara
cresterea masei musculare;
- modificarile de stres (tensiunea/unitatea de suprafata) in timpul
ciclului cardiac; stresul se repartizeaza neuniform, in functie de
curbura peretilor miocardici, ce variaza continuu in diferite zone, la
aceeasi presiune intracavitara

Rezultatul este o miscare extreme de eficienta.

Modificarile geometriei ventriculare in timpul ciclului cardiac.

VS in timpul contractiei trece de la forma elipsoidala la

cea sferica prin scurtarea axei virf-baza, datorata coboririi
planului valvei mitrale spre apex, care urca spre baza inimii si
prin alungirea axei transversale, asociata cu ingrosarea peretilor
ventriculari, ceea ce face ca per global, diametrul intracavitar
transversal sa scada.
 Atriul drept

Este situat posterolateral, spre dreapta. Pe imaginea

radiologică antero-posterioară, el formează marginea
laterală dreaptă
Atriul drept primeşte atât sângele drenat de
sistemul venos prin venele cave superioară şi inferioară,
cât şi cea mai mare parte a sângelui venos cardiac, colectat
de sinusul coronarian. Vena cavă superioară se deschide în
partea superioară şi posterioară, iar vena cavă inferioară
se varsă în partea postero-inferioară.
Septul interatrial este oblic, astfel încât atriul drept
se află anterior şi la dreapta atriului stâng.
Anterior si lateral, atriul drept se află în raport cu
plamanului drept.
 Configuraţia internă a atriul drept prezinta şase pereţi:
- peretele posterior, reprezentat de septul interatrial
- peretele superior, prezintă ostiul venei cave superioare
- peretele inferior, prezintă ostiul venei cave inferioare
- peretele anterior, corespunde părţii musculare pectinate a
atriului drept
- peretele lateral, drept, corespunde feţei mediastinale a
plamânului drept şi se găseşte posterior de şanţul terminal
- peretele medial corespunde ostiului atrioventricular drept
Partea posterioară a AD conţine o mică depresiune,
sinusul venos, unde se deschid venele cave şi sinusul coronar.
 La nivelul ostiului venei cave inferioare se află o
valvă semilunară rudimentară - Eustachio- valva
sinusului coronar - subţire, acoperă partea inferioară a
orificiului previne regurgitarea sângelui din sistola
atriala.
Partea anterioară a atriului drept constituie atriul
propriu-zis.
Atriul şi auriculul drept sunt separate de sinusul
venos prin crista terminalis ce porneşte de la partea
superioară a septului şi trece anterior de ostiul venei cave
superioare. La exterior, corespunde şanţului terminal. În
partea superioară, crista terminalis conţine nodul sino-
atrial.
 Septul atrial are o componentă interatrială şi una
atrioventriculară.
Porţiunea interatrială formează peretele posterior al
atriului drept şi prezintă o depresiune ovală, situată în partea
inferioară, fosa ovală, superior şi la stânga de ostiul venei cave
inferioare. Fosa prezintă o margine musculară situată antero-
inferior numită limbul fosei ovale şi o membrană centrală fibroasă
(valva).
La 2/3 dintre subiecţi, foramen ovale (5-6 mm) se închide
anatomic în timpul primului an de viaţă, astfel încât valva fosei
ovale devine permanent ataşată de limb. La 1/3 valva se închide
funcţional numai atunci când presiunea din atriul stâng este mai
mare decât în cel drept; aceasta constituie aşa-numită foramen
ovale patenta. Foramen ovale rămâne patent deschisă, la
aproximativ o treime dintre persoanele între 1-29 de ani, la o
pătrime dintre cei cu vârste între 30-79 de ani şi la o cincime dintre
cei de peste 80 de ani.
 Componenţa atrioventriculară a septului atrial este
dispusă anterior de componenţa interatrială şi separă atriul
drept de ventriculul stâng.
Este în principal musculară, dar conţine şi o porţiune
membranoasă antero-superioară (porţiunea antero-
superioară a septului membranos). La acest nivel se descrie o
arie triunghiulară delimitată de inelul fibros tricuspidian, de
marginea antero-medială a ostiului sinusului venos
coronarian şi de tendonul Todaro; această arie, cunoscută şi
sub denumirea de trigonul Koch reprezintă un reper
anatomic important, pentru descoperirea nodulului
atrioventricular şi fasciculului atrioventricular.

Tendonul Todaro reprezintă o structură fibroasă

subendocardică, ce se întinde de la trigonul fibros drept la
valva venei cave inferioare.
 Valva atrioventriculară dreaptă (tricuspidă)
Alcătuită din ostiul atrioventricular tricuspid cu inelul
asociat, cuspidele, cordajele tendinoase şi muşchii papilari.
- ostiul tricuspid este cel mai larg dintre orificiile atrioventriculare
(circumferinţa sa măsoară 11,4 ± 1,1 cm la barbaţi, 10,8 ± 1,3 cm la
femei); forma sa variază foarte mult în timpul ciclului cardiac,
putând fi ovală, aproape rotundă sau triunghiulară. Deşi marginile
nu sunt în acelaşi plan, orientarea sa poate fi considerată aproape
verticală şi la 45 de grade faţă de planul sagital.
- fiecare cuspidă cuprinde trei porţiuni: rugoasă, netedă şi
bazală. Zona rugoasă este relativ groasă, opaca şi neregulată pe
ambele feţe, mai ales pe cea ventriculară, unde se inseră multe
dintre cordajele tendinoase. Zona netedă este translucidă cu
puţine cordaje tendinoase. Zona bazală cuprinde 2-3 mm din
porţiunea de langă inserţie, este groasă, vascularizată, contine
mult ţesut conjunctiv, dar şi celule miocardice atriale.
 Cuspidele valvei tricuspidiene :
- cuspida anterioară (cuspis anterior) este cea mai mare;
- cuspida septală (cuspis septalis) este cea mai mică;
- cuspida posterioară (cuspis posteriori) are inserţia în
întregime de-a lungul peretelui posterior.
Cordajele tendinoase sunt fascicule de fibre de
colagen. Ele pornesc din mici proeminenţe aflate pe vârful
sau marginile treimii superioare a muşchilor papilari,
uneori şi de la baza acestora sau chiar de pe pereţii
ventriculari (inclusiv septul).
Muşchii papilari din ventriculul drept sunt
- muşchiul papilar anterior este cel mai mare; baza sa se
gaseşte pe peretele ventricular antero-lateral, inferior de
comisura antero-posterioară şi se întrepătrunde cu
extremitatea dreaptă a trabeculei septo-marginale. Ajung
în zonele corespondente de pe cuspidele anterioară şi
posterioară.
- muşchiul papilar posterior porneşte din miocardul ventriculo-
septal, inferior de comisura postero-septală. Cordajele tendinoase
ajung pe cuspidele septală şi posterioară, pe comisurile lor şi incizuri.
- muşchiul papilar septal poate fi absent sau prezent doar sub forma
unor fibre musculare neregulate. Mult mai des, un grup de mici
formaţiuni papilare se desprind de la nivelul peretelui septal
infundibular, inferior de creasta supraventriculară, şi ajung la nivelul
părţii apicale a comisurii antero-septale
 Ventriculul drept

Are forma de piramida triunghiulară, cu baza - ostiului

atrioventricular drept şi trei pereţi, anterior, posterior şi septal.
Lungimea de la apex la inelul tricuspidian este în sistola, de 6,5 ± 1
cm, iar în diastola de 8 ± 1 cm. Cavitatea ventriculară dreaptă are un
volum diastolic de 120 ± 20 ml şi unul sistolic de 40 ± 10 cm.
Grosimea peretelui ventricular drept variază foarte mult, dar
este mai mică (in medie, 3-5 mm) decat a ventriculului stâng, într-un
raport de 3:1. Grosimea medie a peretelui variază între 0,4 şi 0,6 cm
în partea inferioară şi 0,2-0,4 cm în partea superioară.
Suprafaţa anterosuperioară, convexă este separată de peretele
toracic doar prin pericard. Superior şi la stânga are raporturi cu
pleura stângă şi cu marginea anterioară a plamânului stâng. Inferior
are raporturi cu centru tendinos al diafragmului.
 Ventriculul drept este imparţit într-un compartiment
de recepţie al sângelui şi unul de ejecţie, prin benzi
musculare grupate într-o formaţiune inelară formată din
trabecula septomarginală numită şi banda moderatoare
(impiedica distensia exagerată a ventriculului în timpul
diastolei) care se continuă superior, pe peretele septal cu
creasta supraventriculară .
In ventriculul drept sângele are un traiect de forma
literei “U”, el schimbându-şi directia cu aproximativ 140
grade; distanta dintre orificiul de intrare (ostiul
atrioventricular drept) şi cel de ieşire (ostiul pulmonar)
este de aproximativ 2 cm.
Trabecula septomarginală se prezintă ca o punte
musculară ce se află în continuarea muşchiului papilar
anterior, conţine si ramura dreaptă a fasciculului
atrioventricular His.
Creasta supraventriculară este un arc muscular masiv
situat între septul atrioventricular şi ostiul pulmonar; este
oblic, curbat înainte şi se întinde de la septul
interventricular la peretele ventricular anterior drept.
 Compartimentul de recepţie - între inelul tricuspidian şi
apex, este separat de infundibulum prin creasta supraventriculară şi
banda moderatoare. Septul, cat şi peretele ventricular sunt acoperiti
de trabecule carnoase, fascicule, coloane, benzi sau protruzii
musculare neregulate - acoperite de endocard, care premină în
cavitate.
Compartimentul de ejecţie începe de la marginea
inferioară a crestei supraventriculare, traiectul sau fiind
ascendent către stânga şi posterior, până la nivelul inelului
valvei pulmonare. Are forma unui canal muscular de formă
conică (infundibulum). Porţiunea proximală are numeroase
trabecule, în timp ce porţiunea distală are pereţii netezi de-a
lungul suprafaţei septale şi conţine, de-a lungul peretelui,
trabecule carnoase, scurte şi groase.
 Atriul stâng
Situat pe linia mediană, în partea postero-superioară
Are formă cuboidală şi se prelungeşte în spatele atriului drept,
de care este separat prin septul interatrial. Auriculul stâng este
lung, subţire şi mai curbat decât cel drept, iar marginile sale
prezintă crestături mai adânci.
Are un volum mai mic decat atriul drept, dar prezintă
pereţi mai groşi.
Atriul stâng, în virtutea poziţiei lui posterioare, nu
contribuie la formarea imaginii radiologice antero-posterioare.
Auriculul sau situat lateral faţă de atriul stâng, atunci când este
mărit, poate forma o porţiune din marginea stângă a inimii,
între ventriculul stâng şi trunchiul arterei pulmonare.
Raporturi atriul stang
- atriul stâng este acoperit anterior de aorta şi de trunchiul arterei
pulmonare
- posterior, pe linie mediana, între atriul stâng şi corpurile vertebrale,
se afla esofagul în dreapta şi aorta descendentă toracică în stânga.
- artera pulmonară stângă şi bronhia principală stângă se află în
raport cu faţa superioară a atriului, iar sinusurile aortice, posterior şi
stâng, pot proemina puţin în peretele atrial, ca torus aorticus,
deasupra porţiunii fibroase dintre valvele mitrală şi aortică.
- peretele exterior al atriului are forma unui dom, care
colectează sângele venelor pulmonare, şi un apendice auricular
lateral (auricula sinistra). Partea lui posterioară alcatuieste cea
mai mare parte a bazei anatomice a cordului.
 Auriculul stâng are traiect anterior şi la stânga faţa de
trunchiul arterei pulmonare şi acoperă porţiunea sa proximală de la
ieşirea din ventriculul drept; el este aşezat în şanţul atrio-ventricular,
superior de porţiunea proximala a arterei coronare circumflexe.
Interiorul sau este neregulat şi conţine numeroşi muşchi pectinaţi
mici şi câteva funduri de sac.
Cele patru vene pulmonare se deschid în partea superioară a
feţei postero-laterale, câte două pe fiecare parte; ostiile lor sunt ovale,
netede şi nu prezintă valve; orificiile de aceeaşi parte sunt apropiate
între ele, iar venele stângi prezintă, de multe ori o deschidere
comună. Muşchii pectinaţi sunt mai puţin numeroşi şi mai mici
decat cei din atriul drept; prezenţa lor se limitează la auricul. Peretele
atriului stâng are o grosime de 1-3 mm.
Septul prezintă valva fosei ovale (valvula foraminis ovalis-falx
septi); aceasta poate conţine una sau mai multe fenestraţii, care
reprezintă ostium secundum embrionar.
 Valva mitrală (atrioventriculară stângă)
Alcătuită din: ostiul atrioventricular stâng, inelul ostiului,
cuspidele mitrale, coardaje tendinoase şi muşchii papilari.
- ostiul atrioventricular stâng se observă cel mai bine dinspre
cavitatea atriului stâng; este mai mic decat ostiul tricuspid
(circumferinţa medie - 9 cm la barbaţi şi 7,2 cm la femei).
- planul inelului mitral este orientat anterior, către stânga, şi puţin
inferior, către apexul ventricular. Inelul valvular mitral nu este un
simplu inel fibros, ci contine diferite elemente conjunctive, care se
continuă cu laminele fibroase ale valvulelor. Orificiul işi schimba
forma în cadrul ciclului cardiac eliptic în timpul sistolei, el devine
aproape circular în diastola.
- cuspidele mitrale, în numar de două, anterioară şi posterioară, se
prezintă ca niste structuri în formă de voal, care se insera pe întreaga
circumferinţa a orificiului mitral; marginile lor libere prezintă
incizuri. Două sunt adânci şi primesc fibrele cordajelor tendinoase
comisurale ale muşchilor papilari.
 Aceste incizuri adânci formează comisurile antero-
laterală şi postero-medială Deşi cele două comisuri nu se extind
până la nivelul inelului, ele separa în mod complet valvulele
anterioară şi posterioară
Cuspida anterioară este mare, de formă semicirculară
sau triunghiulara, iar incizurile de pe margini sunt rare sau
chiar absente. Datorita poziţiei sale intracavitare, această
cuspida imparte ventriculul stâng într-un compartiment de
recepţie şi unul de evacuare. Cuspida prezintă o zona
semilunars rugoasă, pe care se insera cordajele tendinoase;
creasta care delimitează marginea acestei zone reprezintă limita
suprafaţelor de contact cu cuspida posterioară, în timpul
inchiderii valvei mitrale. între zona rugoasă şi inelul valvular se
delimitează o zona neteda, lipsita de inserţii tendinoase, deşi
lamina fibrosa conţine prelungiri de la cordajele inserate în
zona rugoasă. Cuspida anterioară nu are porţiune bazală.
 Cuspida posterioară - suprataţa de inserţie pe inelul
mitral este mai mare decat la cuspida anterioară (in medie, 5,4
cm la barbaţi şi 4,3 cm la femei). Cordajele tendinoase
ramificate divid cuspida posterioară într-o porţiune care
proemină sub forma unui dom, relativ larga, situată în zona
mijlocie şi două porţiuni proeminente
Cordajele tendinoase sunt asemanatoare celor din
ventriculul drept; ele se desprind de la nivelul fiecăruia dintre
cei doi muşchi papilari şi se insera atât la nivelul comisurilor
respective, cat şi pe ambele valvule. Cordajele complexului
mitral se impart în cordaje comisurale (intervalvulare) şi
cordaje valvulare. Multe dintre ele se divid în ramuri imediat
după ce trunchiul comun se desprinde din treimea apicala a
muşchiului papilar în care işi are originea; altele se divid numai
în proximitatea zonei de inserţie.
Tensionarea cordajelor tendinoase se face imediat înaintea şi în
timpul sistolei ventriculare, prevenind astfel prolabarea
cuspidelor în atriul stâng.
Muşchii papilari mitrali se găsesc în treimea mijlocie a
axei baza-apex a ventriculului stâng, atât în cordul normal, cat
şi în cel hipertrofiat sau dilatat. Doi muşchi proeminenti -
muşchiul papilar anterior (musculi papillaris anterior) şi
muşchiul papilar posterior (musculi papillaris posterior)
pornesc de la trabeculele carnoase ale pereţilor antero-lateral şi
postero-medial, posterior de comisurile mitrale
corespunzatoare. Trabeculele carnoase ancorează muşchii
papilari şi formează punti musculare între cele două grupe de
muşchi, contribuind la inchiderea valvei.
 Segmentele (scallops)
cuspelor mitrale anterioara si
posterioara permit evaluare
ecocardiografica a structurii si
functiei fiecarui segment. Ambele
cuspe sunt notate cu A1, A2 si A3
pentru VMA si P1, P2, P3 pentru
VMP.

Are utilitate practica in

chirurgia valvei mitrale (mai ales in
prolaps)
 Ventriculul stâng
- are forma unei jumataţi de elipsoid, conică sau de piramida
triunghiulară, fiind mai lung şi mai îngust decat cel drept; are o
poziţie posterioară şi la stânga, iar pe imaginea radiologica
formează marginea stângă.
- distanta de la inelul mitral la apex, în diastola şi cea de la apex la
inelul aortic, în sistola, sunt de 7,5 ± 1 cm.
- cavitatea ventriculară stângă are un volum de 125 ±15 ml în
sistola; volumul de sânge evacuat în timpul sistolei de 80 ± 15 ml,
iar fracţia de ejecţie, de 70% ± 10%.
- grosimea peretelui ventricular este de 0,8 ±0,1 cm în diastola şi de
1,4 ± 0,2 cm în sistola. Peretele are o grosime mai mare la bază şi se
îngustează către apex. Septul muscular ventricular are o grosime
medie de 0,8 ± 0,2 cm în diastola şi de 1,2 ± 0.2 cm în sistola; el
este mai subţire la baza porţiunii superioare şi mai gros în
porţiunea mijlocie, prin contributia benzii septale. Septul
membranos atinge rar o grosime mai mare de 1 cm.
 Raporturile ventricului stang sunt :
- acoperit de sacul pericardic şi de pleura mediastinală, vine în
raport la stânga cu faţa mediastinală a plamanului stâng, pe care
determină impresiunea cardiacă şi incizura marginii sale
anterioare,intre acestea interpunându-se nervul/vasele frenice
- o mică parte din peretele anterior al ventriculului stâng, din
apropierea şanţului interventricular anterior, vine în raport cu
peretele toracic anterior, corespunzator spaţiilor intercostale lV
şi V, pe marginea stângă a sternului, medial de recesul pleural
costomediastinal stâng ( din aria de proiecţie a trigonului
pericardic).
- postero-inferior, corespunzator feţei diafragmatice, vine în
raport, prin intermediul centrului tendinos al diafragmei, cu
fornixul gastric, mai rar şi cu lobul stâng hepatic
 Ventriculul stâng prezintă o baza, un vârf şi trei pereţi :
• baza corespunde ostiului atrioventricular stâng şi valvei mitrale
• vârful corespunde şi formează vârful cordului.
• pereţii sunt în numar de trei, anterior, posterior şi septal.
Cavitatea VS este împărţita într-un compartiment de recepţie
a sângelui din atriul stâng şi unul de evacuare către aorta;
compartimentarea este realizata de un spaţiu delimitat de cuspida
anterioară, cordajele tendinoasse ale muşchiului papilar anterior şi
peretele septal
- compartimentul de recepţie se intinde de la inelul valvei mitrale
la apex, fiind delimitat de partea antero-laterală şi cea inferioară a
peretelui ventricular, de porţiunea inferioară a septului ventricular şi
de cuspida mitrală anterioară.
- compartimentul de evacuare se intinde de la apex la inelul valvei
aortice şi este delimitat de peretele anterior, partea anterioară a
septului ventricular şi cuspida mitrală anterioară.
 Endocardul pereţilor compartimentului de evacuare este
neted (ca şi cel al infundibulului ventriculului drept).
Peretele septal (septul interventricular) poate fi împărţit
în două zone: musculară şi membranoasă.
- partea musculară este concavă la stânga, completând
conturul circular al ventriculului stâng.
- partea membranoasă a septului este o zonă ovală sau
rotundă, care cuprinde fibrele conjunctive ce se continuă cu
ţesutul de susţinere ale valvulelor aortică anterioară şi
posterioară. Septul membranos este delimitat de septul muscular,
de valvulele aortice dreaptă si posterioară şi de trigonul fibros
drept.
In ventriculul stâng schimbarea direcţiei fluxului sanguin
este de două ori câte 90 de grade, deci în total de 180 de grade;
această schimbare de direcţie se face în jurul cuspidei anterioare
mitrale.
 Valva aortica
Este mai solida ca structură, valva aortică seamana cu valva
pulmonară, având un inel fibros, trei valvule semilunare, care se
insera pe acesta, şi trei dilataţii ale peretelui aortic, sinusurile aortice,
câte unul fiecărei valvule.
Inelului aortic are o arie în medie, de 3,1 ± 0,6 cm2. Suprataţa
şi circumferinţa inelului variază considerabil o dată cu vârsta şi
mărimea corpului. Fiecare valvulă are o înalţime medie de 1,4 ± 0,4
cm şi o laţime de 0,4 cm. Deoarece inelul reprezintă o formaţiune
complexa, este greu de definit un plan valvular. În general, planul
valvei aortice este orientat superior, la dreapta şi puţin anterior; valva
se găseşte antero-superior şi puţin la dreapta faţă de orificiul mitral,
având forma unui trunchi de con. Prin poziţia centrala în interiorul
cordului, valva aortică şi sinusurile sale au raporturi cu toate cele
patru cavităţi cardiace.
Valvulele semilunare aortice sunt dispuse două anterior
(coronare) dreaptă şi stângă - şi una posterior - valvula posterioară
(noncoronariana).
 Valvulele reprezintă falduri ale endocardului, cu o lamina
fibrosa ingrosata în partea centrala. Fiecare valvulă prezintă o
margine bazala de inserţie groasă şi una libera orizontală,
destul de subţire, cu exceptia porţiunii mijlocii, unde ţesutul
conjunctiv este dispus sub forma unei formaţiuni nodulare
(noduli valvularum aortae). De la acest nodul pleaca fibre
radiale de colagen către marginea de inserţie, unde fibrele
bazale ingrosate se întrepătrund cu ale inelului. De fiecare parte
a nodulului, lamina fibrosa prezintă lunule (lunulae valvularum
aortae), formaţiuni conjunctive valvulare translucide, uneori
fenestrate.
Suprataţa aortică a fiecărei valvule este mai ingrosata
decat cea ventriculară.
 Sinusurile aortice (Valsalva) sunt mai dezvoltate decat
cele din trunchiul arterei pulmonare; ambele reprezintă dilataţii
ale peretelui arterial, superior de inserţia fiecărei valvule. Limita
superioară a fiecărui sinus formează o creastă supravalvulară pe
întreaga circumferinţa a lumenului. Arterele coronare se deschid
în mod obisnuit lânga această creastă, din partea superioară a
sinusului, ostiul arterei coronare stângi fiind puţin mai jos. Pereţii
sinusului din proximitatea inelului sunt largi, bogati în fibre de
colagen dar, în rest, cantitatea de colagen scade în favoarea fibrelor
elastice; aici se pot gasi şi fibre miocardice.
Grosimea peretelui sinusului în porţiunea sa mijlocie este
aproximativ jumatate din cea a peretelui aortic supravalvar şi mai
puţin de un sfert din cea a crestei supraventriculare. La acest
nivel, diametrul transvers al radacinii aortice este aproape dublu
faţă de cel al aortei ascendente, această porţiune purtând numele
de bulb al aortei.
 Vascularizatia inimii – arterele coronare

Vascularizaţia arteriala a inimii este asigurată de arterele

coronare, dreaptă şi stângă; acestea au originea în aorta
ascendentă, la nivelul sinusurilor aortice drept şi stâng.
Diametrul arterelor coronare este cuprins între 1,5 şi 5,5
mm, la origine.
Arterele principale şi ramurile lor majore se găsesc de
obicei subepicardic, iar cele din şanţurile coronare şi
interventriculare sunt situate profund, câteodata fiind
acoperite de fibre miocardice.
 Artera coronară stângă (trunchiul coronarian)
- artera coronară stângă irigă aproape în întregime ventriculul şi
atriul stângi, cu exceptia dominantei coronare drepte, când artera
coronară dreaptă irigă o porţiune posterioară a ventriculului stâng.
- trunchiul arterei coronare stângi poate avea o lungime de 25 mm
dar, în 75% dintre cazuri, lungimea sa este cuprinsa între 6 şi 15
mm; diametrul mediu este de 3-6 mm.
- initial situat între trunchiul arterei pulmonare şi auriculul stâng,
asezandu-se în continuare în şanţul coronar stâng, pot exista mici
ramuri atriale şi, uneori, se poate desprinde o arteră a nodului
sinoatrial; insa, de obicei, când aceasta este o ramură a arterei
coronare stângi, are originea în artera circumflexă
- de obicei, din TC nu se desprinde nici o ramură înainte de
impartirea sa în ramurile interventriculară anterioară (IVA) şi
circumflexă coronară – CX (la nivelul şanţului coronar), dar IVA
continuand traseul arterei
 Artera interventriculară(descendenta) anterioară
IVA, coboară oblic înainte şi la stânga, în şanţul interventricular
anterior; ea este situată profund, fiind traversată de marile vene
cardiace (şi tributarele lor) şi punti de celule miocardice. Artera
interventriculară anterioară ajunge aproape intotdeauna la
nivelul vârfului inimii; la o treime din cazuri se termină aici iar
în rest înconjoară marginea dreaptă, în dreptul incizurii
vârfului cordului şi intră în şanţul interventricular posterior
unde se termină ca artera apexiana posterioară. Ramurile IVA
sunt: ramuri ventriculare anterioare, drepte şi stângi şi ramuri
septale anterioare.
- ramurile ventriculare anterioare stângi (diagonale), în
numar variabil între două până la nouă, se desprind în unghi
ascutit şi traversează în diagonală faţa sternocostală a
ventriculului stâng; una dintre ele, de obicei larga, poate avea
originea şi separat, în trunchiul arterei coronare stângi (care se
sfârşeşte în acest caz printr-o trifurcaţie). Ramurile ventriculare
anterioare stângi irigă peretele anterior al ventriculului stâng,
vârful cordului şi muşchiul papilar anterior.

- ramurile ventriculare anterioare drepte sunt mici, rareori

mai mult de una sau două, vascularizează o faşie îngusta de
până la 1 cm, din peretele anterior al ventriculului drept, şi
partial muşchiul papilar anterior drept.
- ramurile septale anterioare se desprind aproape
perpendicular şi pătrund în septul interventricular, pe care îl
irigă în două treimi anterioare; ultimile ramuri septale anterioare
vascularizează întreaga treime apicala ale septului ventricular.
Pot vasculariza, fasciculul atrioventricular His (variabil), ramura
sa stângă şi hemiramura stângă anterioară.
 Artera circumflexă (CX) de calibru comparabil cu IVA, se
curbează la stânga în şantul coronar stâng, trece peste faţa
pulmonară şi sfârşeşte pe faţa diafragmatică a cordului, inferior de
sinusul venos coronar; uneori, se continuă ca artera
interventriculară posterioară. In partea proximala, este acoperită
de auriculul stâng. Irigă faţa pulmonară şi, în parte pe cea
diafragmatică a ventriculului stâng; ramurile ei pot fi
sistematizate astfel:
- ramuri ventriculare anterioare (1-5 ramuri, de obicei 2-3) au un
traiect paralel cu artera diagonală, în locurile unde aceasta este
prezentă, şi o înlocuiesc, acolo unde nu exista (ramuri marginale).
- ramuri ventriculare posterioare sunt mici şi rare, peretele
posterior al ventriculului stâng fiind vascularizat partial de către
artera interventriculară posterioară, din artera coronară dreaptă;
când este mică sau nu exista, aceasta este înlocuita de o ramură
terminală ( ramura interventriculară posterioară stângă) a CX
- ramuri atriale ale arterei circumflexe, anterioară, laterală şi
posterioară, irigă atriul stâng.
 In 90% dintre cazuri, o ramură ventriculară mare, artera
marginală stângă, se desprinde perpendicular din ea şi traversează
faţa pulmonară până la vârful cordului.
Prezintă, inconstant, câteva ramuri:
- artera nodului sinoatrial (35% dintre cazuri) irigă atriul
stâng, înconjurând ostiul venei cave superioare, la fel ca ramura
nodala a arterei coronare drepte; deşi trimite o ramură mare către
nodul sinoatrial, ea irigă predominant atriul. Această ramură se
poate desprinde direct din artera circumflexă sau poate avea
originea într-o ramură a ei, repectiv artera atrială a marginii stângi
- artera nodului atrioventricular este ramura terminală a
arterei circumflexe, în 20% dintre cazuri .
 Artera coronară dreaptă(ACD) are originea în sinusul
aortic drept; de la origine are traiect anterior şi puţin la dreapta,
între auriculul drept şi trunchiul arterei pulmonare; în şanţul
atrioventricular drept (coronar), traiectul devine aproape vertical
şi se curbează în jurul marginii drepte a cordului pentru a trece pe
faţa diafragmatică unde se continuă cu ramura ei interventriculară
posterioară, din şanţul omonim. Ramurile sale irigă AD şi VD şi,
în mod variabil, o parte din cavităţile stângi.
- prima ramură (50-60% dintre subiecti) este artera dreaptă a
conului. vascularizeaza partea inferioară a conului pulmonar şi cea
superioară a ventriculului drept. Se anastomozează cu ramura
similară din artera coronară stâng (cerc anastomotic neregulat în
jurul trunchiului arterei pulmonare).
 Din primul segment (origine şi marginea dreaptă a
cordului) se desprind două grupuri de ramuri, atriale şi
ventriculare:
- ramurile atriale, în unghi drept, sunt destinate pereţilor
anterior şi lateral ai AD, inclusiv bazele valvulelor tricuspide; în
55-65% dintre cazuri, CD asigură irigaţia nodului sinoatrial prin
artera acestui nod (artera atrială anterioară – ramurile ei
înconjoară baza VCS ca o bucla ).
- ramurile ventriculare anterioare drepte (2-3 au traiect paralel
cu marginea dreaptă a cordului, îndreptandu-se către vârf şi şanţul
interventricular anterior. Uneori aceste ramuri sunt înlocuite de o
singura artera mare, respectiv artera marginală dreaptă (artera
marginii drepte).
Din al doilea segment (intre marginea dreaptă şi şanţul
interventricular posterior) :
- ramuri ventriculare posterioare drepte ce irigă peretele posterior
al VD
- 1-3 ramuri interventriculare posterioare dintre care numai una
este situată în şanţul interventricular posterior; când aceasta este
singură, da câteva ramuri pentru peretele posterior al VD şi,
variabil, pentru pentru o faşie îngusta din pertele posterior al VS,
din apropierea şanţului interventricular posterior. În 10% dintre
cazuri este înlocuita de o ramură a arterei coronare stângi.
- ramurile septale sunt relativ scurte (din ramura inter-
ventriculară posterioară) irigă 1/3 posteroinferioară a SIV. Ele
sunt relativ numeroase dar, în mod obisnuit, nu ajung la partea
apicala a septului (irigată prin ramurile terminate septale ale IVA).
Ramurile septale irigă nodul atrioventricular în 80% dintre cazuri,
fasciculul atrioventricular His, ramura dreaptă a fasciculului His,
hemiramul stâng posterior al fasciculului şi, variabil, o mică parte
din peretele posterior al VS, inclusiv muşchiul papilar mitral
posterior.
 Variantele distribuţiei coronariene afectează, în principal,
faţa diafragmatică a ventriculilor, ceea ce se numeşte dominantă
irigaţei coronare de către artera coronară stângă sau cea dreaptă.
în dominantă dreaptă (67%), artera interventriculară posterioară
se desprinde din coronară dreaptă; în cea stângă (15%), ea se
desprinde din artera coronară stângă. în codominantă (18%),
exista ramuri de la ambele coronare.
Exista o relaţie de proportionalitate inversă între lungimile
CD şi CX în şanţul coronar posterior: dacă una dintre ele este
lunga, cealaltă este scurta. Dacă CD traversează crux cordis (in
90% dintre cazuri), aceasta este predominantă. Dacă CX
traversează crux cordis (in celelalte 10% dintre cazuri), ea este cea
care predomină.
 Sistemul excitoconductor al inimii.

Este format din miocite modificate, de tip embrionar,

organizat în două componente:
- una condensată, sub formă de noduli
- alta diseminata, sub formă de fascicule şi reţele
1. Nodul sinoatrial (Keith-Flack) - pacemaker-ul inimii, localizat în
partea superioară a şanţului terminal, la dreapta ostiului venei cave
superioare,
- în mod fiziologic nodulul sinoatrial imprima frecvenţa batăilor
cordului
- are formă alungită, cu un traiect postero-inferior pană în partea
superioară a cristei terminalis.
- dimensiunile sale sunt, în general, de 20 mm lungime, 2 mm
grosime şi 3 mm laţime
- el are o parte superioară, subepicardică şi o parte inferioară,
subendocardică.
 Histologic :
- miocitele nodale (celulele P) - de formă rotundă, poligonala,
fusiformă sau stelata - se găsesc doar la centrul nodului sinoatrial,
dispuse circumferenţial în jurul arterei nodale şi neregulat în
exteriorul ei. Se consideră ca aceste celule au un rol de pacemaker; ele
realizează un contact functional cu miocitele tranziţionale
adiacente, care sunt mult mai mici decat celulele miocardice
obisnuite
- miocitele tranziţionale sunt un grup mai complex de celule
scurte şi subţiri , care conduc lent impulsul electric, fiind interpuse
între celulele P, celelalte celule miocardice sau celulele Purkinje.
- celulele Purkinje conduc rapid impulsul electric; acesta este
transmis apoi miocardului atrial contractil, prin unde de
depolarizare concentrice sau “ ca o pată de ulei pe apa “ cu o viteza de
aproximativ 1m/s şi prin intermediul acestuia, mai departe nodului
atrioventricular.
 Exista căi preferenţiale, aberante de conducere a stimulului şi
anume:
- fasciculul interatrial Bachman
- fascioculele internodale James şi Merideth (între cei doi noduli)
- fasciculele atrioventriculare Palladine- Kent (între atriul şi
ventriculul corespunzator)
- fasciculul James – ce uneste atriul cu partea inferioară a nodulului
atrioventricular
- “colateralele înalte” ale lui Mahaim, care pleaca din nodulul
atrioventricular sau fasciculul His, cu rol de conducere rapidă pe
fetele septului interventricular
Stimulul gaseste o cale mai scurta de activare a miocardului
ventricular realizand clinic sindromul de preexcitaţie Wolff-
Parkinson-White (WPW).
 Nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) - structură
subendocardică a AD, formă ovală, alungit anteroposterior (7 /3 /1
mm).
- este situat în partea inferioară a feţei drepte a septului interatrial,
posterior de baza de inserţie a cuspidei dorsale drepte, la 1 cm sau
mai puţin deasupra marginii septale a ostiului sinusului coronar,
fiind înconjurat de tendonul Todaro (trigonul Koch).
- inervaţia simpatică şi parasimpatică influentează foarte mult
functia sa; în imediata apropiere a nodului, se găsesc numeroşi
ganglioni parasimpatici.
- ca şi nodul sinusal, cel atrioventricular este alcătuit din celule
musculare specializate, conţinute într-o stroma conjunctiva. La
extremitatea distala a nodului, celulele incep sa fie dispuse sub forma
unor fascicule paralele, care vor forma fasciculul atrio-ventricular
His.
 In mare parte nodul atrioventricular este alcătuit din miocite
tranziţionale, dispuse neregulat în partea dorsala, dar ordonandu-se
progresiv în tracturi longitudinale prelungite spre fasciculul
atrioventricular. întreaga suprataţa a nodului atrioventricular este
acoperită de celulele Purkinje.
- numarul mare de miocite tranziţionale, cu conducere lentă, din
nodul atrioventricular este responsabil de intarzierea impulsului
electric de la nivelul acestui nod ( viteza impulsului scade la
aproximativ 0,2 m/s) ceea ce asigură o intarziere minima, necesară
departajarii şi succesiunii sistolelor atrială şi ventriculară.
- când activitatea nodulului sinoatrial este afectata, functia sa poate
fi preluata de nodulul atrioventricular, care va imprima astfel
cordului un ritm nodal.
 Fasciculul atrioventricular este format din prelungirile
miocitelor care converg spre polul anteroinferior al nodului
atrioventricular. Acesta se subtiaza repede fiind înconjurat de un
ţesut conjunctiv fin, bine vascularizat; în secţiune, capată o formă
ovală, patrulatera sau triunghiulară, la nivelul intrării în trigonul
fibros drept.
- în interiorul trigonului fibros drept. fasciculul atrioventricular are
raporturi cu inelele valvelor aortică, mitrală şi tricuspidiana.
- fasciclul atrioventricular măsoară 7-20 mm în lungime şi 1-2 mm
în diametru.
- la joncţiunea parţii membranoase cu cea musculară a septului
interventricular, fasciculul se divide în două ramuri, dreaptă şi
stângă:
 Ramura dreaptă măsoară aproximativ 50 mm în lungime şi
are un diametru de 1 mm; traiectul sau este situat de-a lungul
septului şi al trabeculei septomarginale (bandei moderatoare),
pentru a ajunge la baza muşchiului papilar anterior drept.
- de-a lungul traiectului sau da câteva ramuri spre peretele
ventricular dar la nivelul muşchiului papilar anterior se divide în
multiple fibre subendocardice fine, care se indreaptă către muşchii
papilari ai ventriculului drept, se intorc apoi spre baza ventriculului,
pentru a se distribui tuturor zonelor parietale ventriculare. Alte
fascicule de ţesut excitoconductor se găsesc la nivelul trabeculelor
carnoase.
 Ramura stângă traversează septul interventricular prin
dreptul fostului orificiu interventricular embrionar şi se dispune sub
forma unor fibre subendocardice de-a lungul feţei ventriculare stângi
a septului
- se imparte în două sau trei fascicule, incomplet delimitate; acestea
se indreaptă către vârful ventriculului stâng şi muşchii papilari.
- ramura stângă se imparte distal, obisnuit de-a lungul fatei stângi a
septului interventricular, în două hemiramuri, anterior şi posterior,
care corespund muşchilor papilari. Toate aceste fibre sunt dispuse
subendocardic. Ramuri fine se desprind din aceste hemiramuri,
formand reteaua subendocardică Purkinje, care înconjoară mai intai
muşchii papilari, apoi se distribuie întregului miocard ventricular.
 Primii se contracta muşchii papilari, după care unda de
excitaţie şi de contracţie care ii succede merge de la vârful la baza
ventriculului ( contractia muşchilor papilari înaintea miocardului
ventricular permite ca în timpul fazei izometrice a sistolei
ventriculare ca ostiile atrioventriculare sa ramana deschise iar
umplerea ventrculară sa se faca complet).
- deoarece reteaua Purkinje este situată subendocardic, excitaţia
ventriculului se propaga de la endocard spre epicard.
- lezarea fasciculului atrioventricular determină disociatia
atrioventriculară, în care atriile se contracta după un ritm sinusal iar
ventriculele după un ritm propriu, mult diminuat, numit ritm
idioventricular.
 Inervaţia inimii – este vegetativa, simpatică şi
parasimpatică.
- fibrele parasimpatice apartin nervilor vagi; fibrele preganglionare
vagale au originea la nivel bulbar respectiv nucleul dorsal al vagului.
Din nervul vag se desprind apoi ramuri cardiace cervicale superioare
şi inferioare care ajung la plexul cardiac, de la baza inimii.
- fibrele simpatice preganglionare au originea în substanţa cenuşie
laterală de la nivelul maduvei toracale T2-T5. Fibrele preganglionare
fac sinapsa în ganglionii simpatici cervicali şi toracali T2-T5 cu
fibrele postganglionare, respectiv nervii cardiaci cervicali şi toracali
simpatici care ajung la plexul cardiac.
- miocardul atrial, nodulul sinoatrial şi partea superioară a celui
atrioventricular primesc atât inervaţie simpatică cat şi parasimpatică
- miocardul ventricular şi fasciculul atrioventricular primesc doar
inervaţie simpatică
 Inervaţia vegetativa a inimii modulează activitatea acestuia,
fără a influenţa determinant automatismul cardiac; parasimpaticul
este cardiomoderator, în tim ce simpaticul este cardioaccelerator şi
coronarodilatator.
 Inervaţia senzitiva a cordului – durerea viscerala raportata
- inima nu prezintă receptori proprii pentru stimuli tactili, termici sau
taieturi, rupturi
-ischemia şi acumularea consecutiva de produsi metabolici în miocard
stimulează receptorii de durere
- fibrele aferente ale sensibilitaţii dureroase iau calea nervilor cardiaci
crevicali simpatici inferior şi mijlociu, precum şi cei toracici, în special de
partea stângă
- durerea cardiacă, viscerala raportata este durerea resimtita de pacient ca o
durere somatica resimtita de pacient în regiunile precordiale ale toracelui şi
în membrul superior stâng; frecvent durearea anginoasă este perceputa
precordial sau infrasternal, spre umarul stâng şi faţa medială a membrului
superior stâng. Această regiune a membrului superior este inervata senzitiv
de nervii cutanaţi brahial şi antebrahial mediali; nervul cutanat brahial
medial se anastomozează cu primii trei nervi intercostali prin nervii
intercostobrahiali, aceasta putând fi una dintre explicaţii pentru durerea
raportata.
 Pericardul este format dintr-o anvelopa fibroasă, respectiv
pericardul fibros şi, la interior, din pericardul seros.
 Pericardul fibros este asemanat în general cu un trunchi de
con, cu o dispoziţie inversă faţă de cea a cordului, respectiv cu baza
inferior şi vârful superior, spre vasele mari de la baza cordului.
- se găseşte în mediastinul mijlociu, aproape inextensibil, lipsit de
elesticitate
- are rol de protecţie mecanică şi de fixare a inimii
- suprataţa externa a pericardului fibros adera ferm la porţiunea
tendinoasă a diafragmei, dar este slab aderentă la stern, pleura
parietală, esofag şi aorta descendentă toracică; prin toate aceste
legaturi, pericardul este bine ancorat şi mentine cordul în poziţia sa
normala.
- aorta ascendentă, trunchiul arterei pulmonare şi 2-4 cm din
porţiunea terminală a venei cave superioare se afla situate în
interiorul cavităţii pericardice, scurta porţiune din venele pulmonare
şi din vena cavă inferioară
 Pericardul seros - strat mezotelial subţire, care captuseste faţa
internă a pericardului fibros şi acoperă la exterior cordul. Este alcătuit
dintr-o foiţa parietală şi una viscerala .
- foiţa viscerala (epicardul) acoperă cordul şi vasele mari, apoi se
reflecta formând foiţa parietală care captuşeşte, la interior, pericardul
fibros; el acoperă arterele şi venele coronare, fibrele nervoase vegetative,
vasele limfatice şi cantităţi variabile de ţesut adipos care ocupa cu
predilecţie şanţurile coronare, interventriculare şi interatriale.
- de-a lungul marilor vase, joncţiunea foiţelor viscerala şi parietală
formează partea reflectata a pericardului care participa la delimitarea
unor spatii numite sinusuri pericardice
- sinusul oblic – se formează prin reflexia pericardului seros de-a
lungul venelor cave şi pulmonare;
- sinusul transvers – se prezintă sub forma unui tunel delimitat astfel:
anterior aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar, posterior vena cavă
superioară, superior artera pulmonară dreaptă şi inferior atriile
 Intre foiţele viscerale şi parietale ale pericardului se găseşte un
spaţiu virtual, cavitatea pericardică, care conţine, în mod normal, 10-
20 ml lichid. Acest lichid permite celor două suprafaţe sa alunece,
una faţă de cealaltă, fără fricţiune.
- cavitatea pericardică poate deveni reală atunci când la nivelul ei se
pot acumula colecţii lichidiene (pericardite, hemopericard); în aceste
cazuri colecţiile trebuie evacuate în timp util, pentru a preântâmpină
tamponada cardiacă, prin puncţie pericardică sau
pericardocenteza
- cunoscând raporturile feţei anterioare a pericardului şi proiecţiile
recesurilor pleurale costomediastinale se poate preciza locul
pericardocentezei, respectin în spatiile intercostale V sau Vl, pe
marginea stângă a sternului; de asemenea cavitatea pericardică poate
fi punctionata, introducând acul infrasternal, în direcţie posterioară
şi superioară sau chiar prin toracotomie de urgenţă.
 Anatomie topografica. Proiecţia inimii şi a pericardului.
Focarele de auscultaţie
Proiecţia apexului cardiac (socul apexian) se realizează într-o
zona situată medial faţă de linia medioclaviculară stângă, în spaţiul V
intercostal stâng, la aproxi-mativ 9-10 cm distanta de linia mediosternală.
Proiecţia cordului şi ostiilor arteriale şi atrioventriculare
Cordul se proiectează pe peretele toracic anterior sub forma unui
patrulater;
- marginea sa dreaptă corespunde unei linii de la limita superioară a celei
de-a III-a articulatii condrocostale, la 1,2 cm de marginea dreaptă a
sternului, la a Vl-VII- a articulaţie condrocostală; forma sa este convexa spre
exterior, iar distanta maxima de la linia medio-sternală (3-4 cm) se afla în
dreptul spaţiului IV intercostal. Această linie reprezintă profilul lateral al
atriului drept (superior - marginea dreaptă a venei cave superioare, iar
inferior - cea a venei cave inferioare). Marginea inferioară este reprezentată
de o linie care uneste extremitatea inferioară a marginii drepte cu al V-lea
spaţiu intercostal stâng. Linia traversează zona de joncţiune
sternoxifoidiana şi, în mare, corespunde marginii inferioare a ventriculului
drept, dar include şi porţiunea apicala a ventriculului stâng.
- marginea stângă este reprezentată de o linie cuprinsă între al II-lea spaţiu
intercostal stâng, la aproximativ 1,2 cm de marginea stângă a sternului, şi al
V-lea spaţiu intercostal stâng, pe linia medioclaviculară stângă (socul
apexian); este convexa superior şi la stânga şi corespunde marginii stângi a
ventriculului stâng şi, superior, auriculului stâng.
- marginea superioară, completează proiecţia cordului şi este reprezentată
de o linie între extremitatea superioară a marginilor stângă şi dreaptă, care
marchează în mod aproximativ limitele atriale superioare.
Ostiul pulmonar se proiectează pe olinie orizontală care trece
posterior de cartilajul costal lll stâng şi partial posterior de stern, până la
linia mediosternală.
Ostiul aortic se afla posterior şi puţin la dreapta faţă de cel
pulmonar. Proiecţia sa corespunde unei linii oblice care porneste de la
extremitatea medială a celui de-al III-lea spaţiu intercostal stâng, coborand
spre dreapta aproximativ 2,5 cm sau pe linia ce uneste articulatia
sternocostală lll din stânga cu articulatia sternocostală lV din dreapta, până
la linia mediosternală.
Ostiile atrioventriculare stâng şi drept se proiectează pe linia
oblica, care uneste articulatia sternocostală lll din stânga cu articulaţia
sternocostală Vl din dreapta, limita dingtre proiecţiile celor două ostii fiind
linia mediosternală.
 Focare de auscultaţie - proiecţiile ostiilor, pe suprataţa corpului,
nu corespund celor mai bune focare de auscultaţie.
Focarul pumonarei se găseşte în spaţiul intercostal ll, pe marginea
stângă a sternului.
Focarul aortic se găseşte în spaţiul intercostal ll, pe marginea
dreaptă a sternului.
Focarul mitralei se găseşte în spaţiul intercostal V stâng, în zona
de proiecţie a apexului cardiac.
Focarul tricuspidian corespunde proiectiei sale anatomice.
Proiecţia pericardului depaseste usor pe cea a cordului
- tetralogia Fallot- septarea incorectă a trunchiului arterial prin
anomalie de evoluţie a septului spiral; este o malformaţie complexă,
care constă în:
- stenoza de trunchi pulmonar
- aorta călare pe sept- preia sângele din ambele ventricule
- hipertrofia ventriculului drept
- defect septal interventricular
- transpoziţia marilor vase - cauza este o anomalie în evoluţia
septului spiral
- aorta va avea originea în ventriculul drept
- trunchiul pulmonar în ventriculul stâng
- se asociază cu defect septal interventricular
- stenoze şi atrezii valvulare pulmonare
- stenoze şi atrezii valvulare aortice
- persistenţa ductului arterial (Botalo)- normal se fibrozează la 1-
3 luni după naştere, formând ligamentul arterial. El se află între
artera pulmonară stângă şi crosa aortei şi scurtcircuitează în viaţa
intrauterină circulaţia pulmonară, nefuncţională.
- coarctaţia de aortă- îngustarea considerabilă a lumenului aortei
pre sau postductală (superior sau inferior de ductul arterial):