27.02.

2013
CURS 2

Taxonomie vegetală
PRINCIPII DE TAXONOMIE VEGETALĂ
• Descrierea plantelor
• Identificarea plantelor
• Utilizarea cheilor dichotomice
• Alte metode utilizate pentru identificare
• Nomenclatura plantelor
• Codul Internațional de Nomenclatură pentru alge, fungi și plante
• Tipuri nomenclaturale
• Nomenclatura binomială
• Clasificarea plantelor
• Categorii taxonomice
• Clasificarea plantelor
 DESCRIEREA PLANTELOR

• Pentru a ajunge să identificăm, să numim şi să

clasificăm o plantă, trebuie să pornim de la
descrierea acesteia. Forma de bază a descrierii
constă în prezentarea tuturor caracteristicilor
morfologice şi, după caz, anatomice ale
organelor vegetative (rădăcină, tulpină, frunze)
şi reproducătoare (flori, fructe, seminţe);
• Atunci când avem de a face cu o specie nouă
pentru ştiinţă, este obligatorie descrierea în
limba latină.
 IDENTIFICAREA PLANTELOR

= proces de asociere unei entităţi necunoscute o

entitate cunoscută. Practic este un proces în
care judecăm dacă o plantă este similară cu alta
a cărei identitate este ştiută. Pentru aceasta
este necesară realizarea descrierii, evaluarea
caracteristicilor acelei plante (diagnoza) şi
compararea lor cu diagnoza unui taxon
cunoscut. Dacă aceste caracteristici se
suprapun, atunci identificarea este realizată.
 Modalităţi de identificare
• folosirea de chei dichotomice,
• compararea cu o descriere scrisă a unui
posibil taxon,
• compararea cu specimene din colecţii vii
sau herbare,
• compararea cu imagini,
• apelarea la un expert în grupul din care
presupunem că face parte taxonul pe care
dorim să-l identificăm.
 NOMENCLATURA BOTANICĂ
• Fondator – Carl Linne
Fundamenta botanica (1736)
Critica botanica (1737).
• Reglementată prin:
Codul Internaţional de Nomenclatură (1867 –
Paris 2011 – Melbourne)
• Se aplică pentru toate organismele cunoscute
tradiţional ca plante
Principiile Codului de Nomenclatură Botanică

• Nomenclatura botanică este independentă de cea

folosită în zoologie şi bacteriologie;
• Aplicarea numelor grupelor taxonomice este
determinată de tipurile nomenclaturale;
• Nomenclatura unui grup taxonomic este bazată pe
principiul priorităţii publicării;
• Fiecare grup taxonomic cu o anumită poziţie şi rang
poate avea un singur nume corect;
• Numele ştiinţifice ale grupelor taxonomice sunt în
latină, indiferent de originea lor;
• Regulile de nomenclatură sunt retroactive, cu
excepţii clar limitate.
• Principalele ranguri taxonomice, în conformitate
cu Codul de Nomenclatură Botanică, sunt:
regnul (regnum), încrengătura (phylum), clasa
(classis), ordinul (ordo), familia (familia), specia
(species).
• În cazul în care se doreşte un număr mai mare
de ranguri taxonomice, acestea se pot obţine
prin folosirea prefixului „sub”. Exemple:
subclasă, subordin, subfamilie, subgen etc.
• Aplicarea numelor rangurilor taxonomice
inferioare familiei este determinată de tipurile
nomenclaturale.
• Numele taxonilor superiori genului se bazează
pe cele generice. Se alege astfel genul cel mai
tipic, la care se adaugă terminaţiile specifice.
 Tipuri nomenclaturale
• HOLOTIP - acel element de care numele unui taxon este
permanent legat. Acest element este de obicei un specimen
de herbar. Pe baza lui se realizează diagnoza (descrierea)
unei noi specii. Mai rar holotipul poate fi reprezentat de o
ilustraţie pe baza căreia se poate identifica un taxon.
• LECTOTIPUL – un exemplar care exista la data descrierii
unui taxon, dar care n-a fost folosit de autor. Acesta poate fi
folosit ca tip nomenclatural în cazul în care holotipul a fost
distrus sau pierdut.
• IZOTIPUL – un exemplar identic, un duplicat al holotipului,
care a fost recoltat dintr-o singură şi concomitentă colectare.
• SINTIPUL – orice specimen citat de autorul care a descris
un taxon fără a indica însă holotipul.
• NEOTIPUL – un specimen de herbar sau o ilustraţie, care
nu a existat la data descrierii unei specii, dar care poate fi
ales ca tip nomenclatural atunci când nu există holotipul sau
lectotipul.
 Nomenclatura binomială

• Fiecare specie este denumită prin două

cuvinte (ex. Abies alba). Primul este
numele generic, cel ce indică genul.
Acesta totdeauna începe cu majusculă
şi este un substantiv latin sau latinizat,
la singular.
Cuvintele folosite pentru numele generice pot fi:
• Cuvinte latine: Abies – brad, Populus – plop;
• Cuvinte greceşti: Helianthus – floarea soarelui, provenit din
helios care înseamnă soare şi anthos care înseamnă flaore;
• Nume populare antice preluate de Linné: Orobanche –
lupoaia la Theophrastos, Allium – usturoi la Plinius, Myosotis
– nu-mă-uita la Dioscorides, Oryza – orez la Avicena etc.;
• Nume inventate de autori după anumite caractere:
Convolvulus (volbură) – care se învârteşte, Impatiens
(plesnitoare) – nerăbdător, Parietaria (paracherniţă) – care
creşte prin ziduri, pereţi etc.
• Nume dedicate unor botanişti: Magnolia – dedicată
botanistului francez P. Magniol, Linnaea – dedicată lui Linné
etc.;
• Nume dedicate unor personaje din mitologia antică: Artemisia
(pelinul) dedicat zeiţei Artemis; Adonis (ruscuţa) dedicat
zeului Adonis (Apollo);
• Nume care amintesc regiuni geografice: Colchicum
(brânduşa) provine de la Colchida, numele Crimeii în
antichitate.
Al doilea nume al unei specii este cel
specific (epitet specific). Acesta se scrie
în întregime cu minuscule şi nu se admit
diacritice. Epitetul specific este un adjectiv
latin sau latinizat care se acordă în gen şi
număr cu substantivul generic:
Fagus sylvatica L.
(în latină numele arborilor sunt de gen feminin)
Symphytum cordatum Waldst. & Kit.,
Ricinus communis L.,
Atropa belladonna L. etc.
 Semnificaţii ale numelor specifice:
• Morfologică: minor – mic, albus – alb, glabra – fără peri;
polyanthos – cu flori multe etc.;
• Ecologică: arvensis – de câmpuri cultivate, sylvatica – de pădure,
pratensis – de pajişti; aquatilis – de apă; palustris – de baltă,
mlăştinos; campestris – de şes; montanum – de munte;
• Biologică: annuus – anual; perennis – peren, veşnic, continuu;
• Geografică – europaea – din Europa, americana – din America;
arabica – din arabia; indica – din India, japonicus – din Japonia;
chinensis – din China; romanicum – din România; hungaricum – din
Ungaria, peregrinus – străin;
• Utilitară – officinalis – farmaceutic, toxicum – otrăvitor, tinctoria –
colorantă, esculentum – de mâncare, gustos, suculent, savuros etc.
• Unele denumiri specifice sunt dedicate unor botanişti: borzeanum
– dedicat lui Alexandru Borza, emilii-popii – dedicat lui Emil Pop,
kernerianum – dedicat lui Kerner etc.
• La speciile hibride între numele generic şi cel
specific se intercalează semnul . Exemple:
Viola  witrockiana,
Rosa  polyantha,
Mentha  piperita etc.
• Este recomandabil totuşi ca epitetul să
reprezinte o diagnemă (un caracter).
• Când numele specific este alcătuit din două
cuvinte, acestea se scriu cu cratimă. Ex.
Impatiens noli-tangere L.,
Dryopteris filix-mas (L.) Schott etc.
• Pentru a indica cu precizie şi complet numele unui
taxon şi pentru a permite o mai bună verificare a
datei publicării sale, trebuie citat numele autorului
care a publicat valid pentru prima dată numele.
Exemple:
Ranunculus nodiflorus L. Sp. Pl. 549 (1753)
Pinus nigra Arnold Reise Mariazell 8 (1785)
Dianthus pratensis Bieb. Fl. Taur.-Cauc. 3:300(1819)
Carpinus L. Gen. Pl. 292(1737)

Aşa cum reiese şi din exemplele date, numele

autorilor citaţi după numele plantelor pot fi întregi
sau prescurtate.
 Numele valide
1) trebuie publicat într-o revistă de largă
circulaţie,
2) numele lui trebuie să fie în latină, însoţit
de indicaţia „sp. nov” sau „gen. nov.”, după
caz,
3) numele trebuie însoţit de o diagnoză în
limba latină sau în limba engleză,
4) trebuie indicat tipul nomenclatural
(specimenul tip) şi localizarea acestuia.
• În cazul unor modificări de nomenclatură
(trecerea unei specii de la un gen la altul,
corectarea unei denumiri publicată greşit
etc.) modificarea se numeşte emendare
(em.). Pentru aceasta numele primului
autor (autorul bazionimului) se pune
între paranteze, iar după acesta urmează
numele autorului care a făcut corectarea
(autorul combinaţionist).
• Denumirile care nu mai sunt valabile în
prezent poartă numele de sinonime (syn.)
şi se trec de obicei între paranteze.
Exemple:
Larix decidua Miller (syn. Larix europaea DC.,
Pinus larix L., Larix larix (L.) Karsten);
Ranunculus auricomus L. (syn. Ranunculus
binatus Kit.)
• Omonimele sunt două nume identice care sunt
bazate pe descrierea a două specimene diferite.
Ultimul omonim, în funcţie de data publicării,
este ilegitim. Exemplu: Carex praecox Schreb.
(1771) este omonim cu Carex praecox Jacq.
(1778).
• Tautonimele sunt numele în care genul coincide
cu epitetul specific. Acestea nu sunt permise în
nomenclatura botanică. Exemplu: Helianthus
helianthus este tautonim, ilegitim, în timp ce
Helianthus helianthoides nu este tautonim şi
poate fi acceptat.
 Abrevieri
• Ex are semnificaţia „publicat valid de”. De exemplu, pentru
Asperula capitata Kit. ex Schultes (Sânziene de munte),
numele valid a fost publicat de Schultes, dar iniţial acesta a
fost propus de Kitaibel (care însă nu a publicat valid).
• Cuvântul in are semnificaţia „publicat valid în”. De exemplu,
Asperula tenella Heuffel ex Degen in A. Kerner semnifică
faptul că acest taxon a fost publicat valid de către Degen
într-o lucrare apărută sub autoritatea lui Kerner. Folosirea lui
in nu este recomandată de CINB, cu toate acestea poate
apărea în unele lucrări.
• s.l. (sensu lato) şi s.str. sau s.s. (sensu stricto) semnifică
circumscrierea mai largă a unui taxon, respectiv mai
restrânsă. De exemplu, un taxon atribuit speciei Campanula
rotundifolia L. s.l. poate fi oricare dintre subspeciile acestuia
(rotundifolia, polymorpha, kladniana etc.).
 Reguli de pronunţie
• diftongii ae şi oe se pronunţă e. Exemple: Actaea se
citeşte Actea, moesiacus se citeşte mesiacus;
• grupurile au şi ou se pronunţă au, respectiv ou.
Exemple: Daucus se citeşte Daucus, sardous se citeşte
sardous;
• grupurile aë şi oë nu sunt diftongi (trema sau punctele
dierezei indicând acest fapt), iar literele în acest caz se
pronunţă separat. Exemple: Hippophaë se pronunţă
Hipofae, Aloë se pronunţă Aloe;
• grupul ti se citeşte ţi. Exemplu: petiolata se citeşte
peţiolata;
• grupul de consoane ph se pronunţă f. Exemplu:
Euphorbia se citeşte Euforbia;
• grupul de consoane ch se citeşte h. Exemplu: Cenchrus se citeşte
Cenhrus; ochroleuca se citeşte ohroleuca;
• grupul de consoane th se citeşte t. Exemplu: thracica se citeşte
tracica;
• grupul de consoane rh se citeşte r. Exemplu: arrhiza se citeşte
ariza;
• litera j se pronunţă i. Exemplu: Juniperus se citeşte Iuniperus;
• litera i înaintea unei vocale este consoană şi se pronunţă ca i în
cuvântul românesc iată. Exemplu: epigeios. În unele ediţii acest i
consonatic e scris cu j (ex. epigejos);
• litera z între două vocale se citeşte ţ. Exemplu: Albizia se citeşte
Albiţia;
• litera u după q se citeşte v, ca în limba germană. Exemplu: Quercus
se citeşte Cvercus;
• litera u precedată de ng este consoană şi se citeşte v. Exemplu:
sanguinalis se pronunţă sangvinalis;
• litera h între două vocale se pronunţă slab. Exemplu: bohemica se
citeşte boemica;
• consoana m se pronunţă foarte slab la sfârşitul unui cuvânt (ex.
maculatum).
CLASIFICAREA PLANTELOR

Categorii taxonomice

Specia = taxon fundamental

 Au definit conceptul de specie:
• Ray 1686 • Komarov 1938
• Lamarck 1799 • Racoviţă 1929
• de Candolle 1824 • Dobzhansky 194
• Darwin 1859 • Zavadski 1961
• Kerner 1868 • Turesson 1929
• Wettstein 1924 • Cuénot 1936
• Lotsy 1926 • Stebbins 1950
• Du Rietz 1930
 Specia reprezintă un sistem de populaţii
care au o arie geografică proprie şi
care sunt separate între ele prin discontinuităţi de
variabilitate cauzate de variaţii genetice,
în care indivizii se pot încrucişa liber,
dând descendenţi viabili şi fertili,
dar care sunt izolaţi de alte populaţii vecine
prin bariera reproducerii.

Specia se află într-o permanentă transformare sub

influenţa mediului extern şi a selecţiei naturale.
 TAXONII INTRASPECIFICI
(infraspecifici)
• Subspecia (rasa geografică) (subsp.)
– este diferenţiată morfo-anatomic şi genetic, dar nu şi reproductiv.
Ea este reprezentată prin una sau mai multe populaţii locale, care deşi
interfertile cu alte populaţii ale speciei, nu se pot încrucişa liber dacă sunt
izolate spaţial (geografic), temporal (înflorind în sezoane diferite) sau
ecologic (fiind situate în biotopuri diferite).

Exemplu: Pinus nigra Arnold prezintă următoarele subspecii:

• salzmanii – în Franţa;
• nigra – în Austria;
• banatica – în România;
• pallasiana – în Crimeea.

Aceste subspecii sunt izolate geografic. În aceste condiţii au evoluat diferit,

având în prezent unele caractere morfologice pe baza cărora se pot separa.
 TAXONII INTRASPECIFICI
(infraspecifici)
• Varietatea (var.) şi
• Forma (f.)
sunt considerate rase ecologice sau ecoforme ale
unor populaţii locale. Sunt diferenţiate pe baza
unor caractere morfologice, neereditare.
Necunoscându-se clar amplitudinea variabilităţii
unor astfel de caractere interpretările privind
rangul taxonomic pot fi diferite. De aceea, aceşti
taxoni sunt utilizaţi mai puţin în sistematica
modernă.
 La plantele cultivate se folosesc
următorii taxoni intraspecifici:

• subspecia,
• convarietatea,
• varietatea,
• forma,
• soiul (sau cultivarul – cv.). Soiurile au o
constituţie genetică uniformă.
 TAXONII SUPRASPECIFICI
GENUL, categorie introdusă de Tournefort în 1694,
grupează specii cu afinităţi de organizare exprimate prin
caractere comune. Acestea denotă originea lor comună,
monofiletică.
• Unele genuri sunt reprezentate de o singură specie
(monotipice): Nerium oleander, Aldrovanda vesiculosa,
Butomus umbellatus, Hippuris vulgaris, Scheuchzeria
palustris, Amaryllis belladona, Aruncus dioicus,
Welwitschia mirabilis, Sequoiadendron giganteum.
• Altele au un număr variabil de specii: Astragalus- 1750
specii, Carex – 2000 specii, Festuca – 450- specii,
Quercus – 400 specii, Abies – 49, Fagus – 10 specii etc.
 TAXONII SUPRASPECIFICI
FAMILIA, categorie introdusă de Jussieu în 1740, reuneşte mai multe genuri
asemănătoare între ele, mai ales în ceea ce priveşte organizarea organelor
reproducătoare.
Exemplu: genurile Pisum (mazărea), Phaseolus (fasolea), Arachis (arahidele) şi
Trifolium (trifoi) sunt încadrate în familia Fabacaeae având structura florală
şi fruct asemănătoare.
Unele familii sunt reprezentate printr-un singur gen (monotipice): Butomaceae
(g. Butomus), Hippuridaceae (g. Hippuris), Posidoniaceae (g. Posidonia),
Typhaceae (g. Typha), Scheuchzeriaceae (g. Scheuchzeria), Ephedraceae
(g. Ephedra), Welwitschiaceae (g. Welwitschia) etc.
Altele cuprind numeroase genuri: Asteraceae – 1528 genuri/22750 specii,
Rosaceae – 95 genuri/2825 specii, Orchidaceae – 788 genuri/18500 specii,
Gramineae – 688 genuri/9500 specii, Fabaceae – 643 genuri/18000 specii

Pentru denumirea unei familii se utilizează terminaţia aceae adăugată la

numele celui mai reprezentativ gen din familie. Exemplu: Rosaceae de la
numele genului Rosa (trandafir).
Se foloseşte adesea prescurtarea Fam.
 TAXONII SUPRASPECIFICI
ORDINUL cuprinde mai multe familii cu
origine comună sau înrudite printr-o
ramură comună a trunchiului filogenetic.
Terminaţia caracteristică ordinului este
ales, de exemplu: Rosales, Poales,
Liliales, adăugată la rădăcina denumirii
unei familii incluse în acel ordin.
Prescurtarea cea mai uzitată este Ord.
 TAXONII SUPRASPECIFICI
CLASA înglobează mai multe ordine înrudite. Caracterele comune
sunt foarte generale reflectând o origine comună îndepărtată a
ordinelor componente.
Terminaţia caracteristică clasei este deosebită de la un grup de
organisme la altul:
• phyceae pentru clasele de alge (phycon în greacă înseamnă algă).
Exemple: Chlorophyceae, Euglenophyceae etc.
• mycetes pentru clasele de ciuperci (myketes în limba greacă
înseamnă ciuperci, fungi). Exemple: Ascomycetes,
Basidiomycetes, Zygomycetes etc.
• lichenes pentru clasele de licheni. Exemplu: Ascolichenes.
• opsida / atae pentru clasele de muşchi vegetali, ferigi,
gimnosperme şi angiosperme. Exemple: Equisetopsida,
Magnoliopsida, Liliopsida / Bryatae, Filicatae, Pinatae,
Magnoliatae, Liliatae etc.
• Clasa se prescurtează de obicei Cls.
 TAXONII SUPRASPECIFICI
INCRENGATURA (sau Filum) reuneşte clase înrudite, cu
caractere comune foarte vechi.
Spre exemplu, toate plantele care au sămânţa închisă în
fruct sunt încadrate în încrengătura Magnoliophyta.
Terminaţia caracteristică este phyta.
Exemple: Pterydophyta, Spermatophyta etc.
SUBREGNUL grupeaza increngăturile asemănătoare prin
modul de organizare al corpului vegetativ, prin
caracterele biochimice şi prin alcătuirea organelor de
înmulţire
Terminaţia caracteristică este bionta.
Exemple: Phycobionta (toate încrengăturile de alge),
Mycobionta (toate încrengăturile de ciuperci),
Cormobionta (toate încrengăturile de plante cu corm)
 TAXONII SUPRASPECIFICI
• REGNUL
MONERA
PROTOCTISTA
MYCETAE (Fungi)
PLANTAE
ANIMALIA
• DOMENIUL
PROKARYA
EUKARYA
 Ierarhia categoriilor sistematice

Categorie Terminaţie Exemplu

Domeniu Eukarya
Regn (Regnum) Plantae
Subregn -bionta Cormobionta
Increngătura -phyta Magnoliophyta
(Phylum)
Clasa (Classis) -atae Magnoliatae
Ordin (Ordo) -ales Rosales
Familie (Familia) -aceae Rosaceae
Gen (genus) Rosa
Specie (species) canina L.
CLASIFICAREA PLANTELOR
Etape istorice în clasificarea plantelor

• Clasificări parataxonomice;
• Perioada antichitate – evul mediu;
• Epoca modernă;
• Epoca contemporană
- clasificări premoleculare
- clasificări moleculare