Renașterea a fost o perioadă în care s-au născut noi

moduri de exprimare. Una dintre ele a fost poezia lirică,

un tip de compoziție în care se remarcă sensibilitatea
extremă. Temele principale au fost dragostea și
sentimentele autorului. În mod normal, acești poeți au
optat pentru utilizarea sonetelor.
•în poezia renascentistă, ca și în alte genuri,
autorul vorbește de obicei la prima
persoană despre gândurile și emoțiile sale.
În acest fel, scrisul devine un act reflexiv
asupra ființei umane și a sentimentelor
sale.Construcțiile au devenit mai simple și
mai ușor de înțeles.
Francesco Petrarca este primul umanist în sensul adevărat al
cuvîntuluiun scriitor al prerenaşterii, reprezentînd mai
curînd preumanismul. A fost un mare patriot şi adept al
unificării Italiei.
Activitatea de savant-filolog şi pasiunea pentru studiul
antichităţii l‑au consacrat ca întemeietor al filologiei
clasice. Prin versurile scrise în limba italiană, reunite în
celebrul Canţonier, Petrarca pune începuturile
liricii renascentiste.
Atît opera de erudiţie, scrisă în latină, cît şi poezia, cea mai mare parte fiind
scrisă în italiană, dezvăluie procesul anevoios şi complex al eliberării
personalităţii umane din captivitatea dogmelor religioase medievale, încercarea
omului de a se elibera de transcendentul ce îl obsedează şi îl înfricoşează.
Conflictul central al epocii – confruntarea dintre concepţia veche, medievală, şi
cea nouă, umanistă, despre lume şi despre om – se răsfrînge în sufletul eroului
liric al Canţonierului şi se manifestă ca un dezacord dramatic între idealul unei
iubiri celeste, platonice şi cel al iubirii pămînteşti.
Meritul lui Petrarca şi importanţa sa pentru evoluţia poeziei europene
moderne este că nu numai a conştientizat conflictul dintre vechi şi nou, dar l-a
şi rezolvat – deşi nu fără ezitări sau îndoieli – în favoarea noului, adică a
idealului umanist
Petrarca recurge la lirică pentru a exprima gîndurile, emoţiile, stările
sufleteşti ale personalităţii umane în proces de emancipare. Ceea ce
ţine de epocă, de general este redat în lirica sa ca ceva trăit, gîndit,
simţit, suferit personal, aceasta părînd a fi marea descoperire poetică
a lui Petrarca. Este vorba de celebrele sonete dedicate Laurei, incluse,
împreună cu alte poezii, în culegerea Canţonierul, care cuprinde
în total 366 de poezii, numite uneori şi Rime, incluzînd 317 sonete,
29 canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigale.
În sonetele incluse în Canţonier poetul italian, ca şi premergătorii
provensali şi italieni, inclusiv Dante, şi-a cîntat iubirea platonică pentru
o femeie pe care o numeşte Laura (acest nume are la Petrarca o
semnificaţie simbolică) şi despre care spune doar că a văzut-o prima
oară la 6 aprilie 1327 şi că a murit peste 21 de ani.
Petrarca a continuat să o cînte în versuri şi după moarte, ceea ce l-a
făcut să împartă sonetele dedicate Laurei în două părţi: „Pentru viaţa
Laurei“ şi „Pentru moartea Laurei“, asigurînd, astfel, o compoziţie
simetrică.
Deşi iubirea pentru Laura mai poartă amprenta liricii de dragoste a

dulcelui stil nou şi a lui Dante, Petrarca prezentînd‑o pe Laura ca pe o

întruchipare a frumuseţii divine, a virtuţii, a perfecţiunii ce purifică

şi înnobilează, nu transformă femeia iubită într-o abstracţiune, într-un

simbol. Ea apare ca o fiinţă reală, în situaţii reale, poetul descrie noi

şi noi ipostaze ale iubitei, dar şi trăirile, suferinţele, îndoielile, speranţele,

regretele de om îndrăgostit, oscilînd între dragostea platonică,
înălţătoare, şi iubirea senzuală, pămîntească.