Metode de cercetare în

Educație fizică și sport

Lect.univ.dr.Enescu George Alexandru Platini
 Curs 6. II.Metodele de investigaţie
propriu-zisă (metodele particulare)

II.1 Metoda Observaţiei

 Etimologia cuvântului provine din lb. latină ob-înainte şi servare-a păstra---a nu-l pierde din
vedere;
 Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare folosită în toate ştiinţele;
 Constă în urmărirea intenţionată, atentă, metodică, a unor aspecte ale faptelor, proceselor şi
fenomenelor, aşa cum se desfăşoară ele în condiţii naturale, obişnuite, în scopul de a le
cunoaşte sub aspectele lor esenţiale într-un context existent;
 Paul Fraisse:observaţia este prima fază a experimentului, urmând apoi formularea ipotezelor,
verificarea lor, prin organizarea unui experiment;
 În domeniul nostru observaţia se evidenţiază în jurul activităţii sportivilor, antrenorilor,
profesorilor, în cadrul antrenamentelor, concursurilor, timp liber, cursuri, etc.;
Conţinutul observaţiei :
 În general putem observa orice fenomen, obiect, persoană, process etc;
 În domeniul nostru principalul subiect al observaţiei este omul, copilul, sportivul;
 Observăm subiecţi în diferite situaţii şi anume:
 Atrenamente;
 Concursuri;
 Tranziţie:pauză, recreere, refacere etc;
 Alte situaţii.
 UNUL DINTRE CONŢINUTURILE OBSERVAŢIEI ÎL CONSTITUIE simptomatologia stabilă, adică
trăsăturile bio-constituţionale ale individului: înălţimea, greutatea, perimetrele, diametrele…;
 Alt conţinut al observaţiei îl reprezintă simptomatologia labilă –mai semificativ decât primul –se
referă la multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile cum ar fi: conduita verbală,
motorie, inteligenţa, expresiile afectiv-atitudinale:gesturile, mimica, mersul, particularităţile
vorbirii;
 Simptomatologia labilă poate fi observată în orice situaţie, context de viaţă, atrenament, concurs
etc;
 Formele observaţiei:
1) Autoobservaţia-bazată pe autodirijare, orientată către surprinderea
particularităţilor propriului comportament; este expresia imaginii de sine-
cunoaşterea de sine;
2) Observaţia propriu-zisă-bazată pe dirijarea impusă din afară;
3) Observaţia spontană, neorganizată, întâmplătoare;
4) Directă;
5) Indirectă;
6) Cu observator uitat ;
7) Pasivă;
8) Participativă;
9) Continuă;
10) Discontinuă;
11) Intregrală;
12) Selectivă; 13.Clinică; 14. Experimenatală.
Condiţiile unei bune observaţii:
 Claritatea a ceea ce vrem să urmărim, să constatăm;
 Stabilirea clară, precisă a scopului, o obiectivului urmărit;
 Discutarea în echipă a problemei temei de observat, pentru a deveni mai clară;
 Fixarea definitivă a sarcinilor şi obiectivelor de observat, în concordanţă cu scopul;
 Să aibă o desfăşurare metodică şi sitematică;
 Folosirea grilelor de observaţie;
 Datele înregistrate să fie prelucrate şi interpretate ;
 Rezultatele şi concluziile observaţiilor să nu fie transmise unor persoane neavizate;
Obstacolele observaţiei:
-starea psihică şi a dispoziţiilor în care se află observatorul în momentul fixării actului de observare;
-tendinţa observatorului de a prelua faptele observate în conformitate cu teoria, crezul sau concepţia
la care aderă;
-obsevatorul trebuie să aştepte apariţia fenomenului studiat.
2.2 Metoda Convorbirii
La prima vedere, metoda convorbirii este simplă, dar ea necesită din partea cercetătorului o îndelungată
experienţă, empatie şi bun simţ, cunoştinţe şi profesionalism;
Mielu Zlate în Introducere în psihologie 1994, tratează metoda Convorbirii ca o discuţie angajată între
cercetător şi subiectul investigat care presupune:
 Relaţia directă de tipul faţă în faţă între cercetător şi subiect;
 Schimbarea locului şi rolurilor partenerilor –cel care a întrebat poate să şi răspundă, cel care a întrebat
poate să şi întrebe;
 Sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete;
 Subiectul să aibă o oarecare capacitate de autoanaliză, autoevaluare, instrospecţie;
 Cercetătorul să dea dovadă de abilitate pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor şi de empatie;
Formele şi tipurile convorbirii:
1) Convorbirea standardizată-dirijată;
2) Convorbirea semistandardizată-cu adresarea unor întrebări suplimentare;
3) Convorbirea liberă-spontană, asociată, care are loc în funcţie de situaţie.
2.3 Metoda Anchetei

 Reprezintă un sondaj prin care încercăm să evaluăm comportamentul, motivaţia, starea, decizia,
calitatea grupului;
 Este o metodă descriptivă prin care avem posibilitatea să evaluăm din punct de vedere calitativ;
 Anchetele trebuie să aibă un scop bine determnat, ele pot începe şi cu diferite percepţii,
reprezentări, deprideri pe care fiecare dintre noi le folosim pe parcursul vieţii;
 În domeniul nostru, Ancheta este determinată în principal de caracteristicile şi particularităţile
domeniului, de multitudinea de aspecte pe care le are în vedere acest domeniu;
 Formele anchetelor:
1. Ancheta pe bază de chestionar(directe, indirecte)
2. Ancheta pe bază de interviu;
 Ancheta pe bază de chestionar
 Chestionarele indirecte:
 Avantaje: nu necesită operatori numeroşi; putem obţine foarte multe informaţii legate de
fenomenul studiat; răspunsurile pot fi completate de persoane;
 Dezavantaje:răspunsul rămâne definitiv, nu mai poate fi schimbat;
 Chestionarele directe:
 Se aplică în mod individual sau în grup având posibilitatea de a face o observaţie asupra acestora;
 Se realizează sub control, în timp limitat sau nelimitat;
INTERVIUL:
Se realizează pe baza unei convorbiri-având la bază dialogul între persoane ;
Dialogul şi interviul se presupun reciproc, totuşi interviul este mai mult decât un dialog pentru că el
capătă informaţii pe care nu le cunoaştem înainte;
Umăreşte un anumit punct de vedere sau mai multe puncte de vedere;
INTERVIUL:

 Se realizează pe baza unei convorbiri-având la bază dialogul între persoane ;

 Dialogul şi interviul se presupun reciproc, totuşi interviul este mai mult decât un dialog pentru că el
capătă informaţii pe care nu le cunoaştem înainte;
 Umăreşte un anumit punct de vedere sau mai multe puncte de vedere;
 Tipuri de interviu:
 -individuale;
 -de grup;
 Clinice;
 Focalizate
 Toate acestea pot fi organizate standardizat, semistandardizat sau nestructurat-focus
 În general prelucrarea datelor strânse prin anchetă se referă la 4 etape şi anume:
1. Verificarea constantă;
2. Codificarea;
3. Tabelarea;
4. Analiza.
Avantajele anchetei:
 Număr mare de subiecţi;
 Timp relativ scurt de aplicare;
 Strângerea unor date bogate;
 Prelucrarea rapidă;
 Se pretează analizei calitative dar şi cantitative, statistico- matematică.
Dezavantaje: deformări subiective voluntare sau involuntare din partea subiecţilor.
În cadrul anchetelor putem să includem şi alte metode foarte des utilizate cum ar fi:
Interviul anamnestic-Anamneza ; Ancheta sociometrică; metoda aprecierii obiective a
personalităţii.
 2.4 Metoda studiului de caz
 Exprimă o confruntare direct cu o situaţie din viaţa reală, autentică;
 Aceste cazuri oferite de viaţa de zi cu zi sunt cazurile problemă-concrete şi devin exemple
tipice şi reprezentative în urma unei analize descriptive;
 Ele devin exemple tipice pentru anumite aspecte mai generale, iar cazul propriu-zis
reprezintă esenţialul şi prin acesta aduce lămuriri asupra a ceea ce este general valabil
pentru domeniul din care el a fost selecţionat;
 Pentru aplicarea studiului de caz trebuie urmăriţi următorii paşi:
1. Descrierea şi definirea situaţiei de fapt prezentă;
2. Acumularea de informaţii despre cazurile posibile care pot determina situaţia cauzată;
3. Formularea ipotezelor;
4. Reducerea ipotezelor astfel încât să ajungem la o ipoteză care ne poate da un răspuns
favorabil;
În domeniul EFS urmăreşte aprofundarea unui fenomen sau a unor situaţii cercetând unul sau
mai multe cazuri.
2.5 Metoda Experimentală
 Termenul de experiment provine de la latinescul experimentum –experienţă-probă;
 Experienţă elaborată ştiinţific;
 Este un instrument al cunoaşterii ştiinţifice prin care trebuie să evaluăm, să măsurăm
anumiţi indicatori în special din punct de vedere calitativ;
 Este un proces sistemic complex, având la bază raţionamentul şi prin care încercăm să
înţelegem o situaţie care ne preocupă;
 Lui Claude Bernard îi datorăm fundamentarea teoretică a experimentului;
 Experimentul este o observaţie provocată în vederea stabilirii unui anumit control a
ceea ce observăm;
 Este cea mai riguroasă metodă de testare a ipotezei;
 Îndeplineşte 2 funcţii principale, una gnoseologică(de cunoaştere a unor noi aspecte) şi
alta practică;
Paul Fraisse (1968) afirma că putem distinge, mai mult sau mai puţin conventional 4 faze în
desfăşurarea unei cercetări experimentale:
1. Observaţia;
2. Stabilirea ipotezelor;
3. Experimentarea propriu-zisă;
4. Prelucrarea şi interpretarea datelor culese.
5. Experimentul este o metodă fundamentală de cercetare ştiinţifică prin care se produc modificări
intenţionate fenomenelor, cu scopul de a le studia în condiţii mai favorabile.
Tipuri de experimente:
6. Experimentul de confirmare;
7. Experimentul de explorare;
8. Experimentul pilot-prealabil;
9. Experimentul invocat-pasiv;
10. Experimentul activ ;
6.Experimetul de triere;
7. Experimentul mental;
8. experimentul crucial;
9.Experimentul succesiv;
10. Experimentul de laborator;
11. Experimentul simultan;
12. Experimentul natural;
13. Experimentul psiho-pedagogic;
14. Autoexperimentul;
 Etapele Experimentului:(S.Chelcea, 1977):
1. Alegerea temei;
2. Stabilirea ipotezelor;
3. Alegerea planului experimental;
4. Alegerea subiecţilor;
5. Stabilirea situaţiei experimentale;
6. Desfăşurarea reală a experimentului în situaţia creată;
7. Prelucrarea datelor;
8. Analiza datelor;
9. Interpretarea datelor;
10. Prezentarea datelor în raportul de cercetare.
 Bibliografie:

1. Epuran M., 2005, Metodologia cercetării activităților corporale, București

Ed.Fest;
2. Niculescu M., 2003, Metodologia cercetării științifice în educație fizică si
sport, Ed. Bren;
3. Epuran M., Vâjială G.E.(2008)-Metodologia cercetării în educație fizică și
sport, Ed.Fundației de mâine, București;
4. Simion Ghe., Știința cercetării mișcării umane, 2009, Ed. Universității din
Pitești.
5. Introducere în metodologia cercetării în efs, curs, Urichianu-Toma, Gagea
S.,G., 2010;
Vă mulțumesc!