NITA IOAN DRAGOS

ANUL I MASTER,EFS

REFERAT HAMBAL TACTICA

TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

Tactica reprezinta un sistem de actiuni selectionate, planificate si pregatite anticipat spre a fi

utilizate in jocul echipei in functie de adversar, conditii de joc si in limitele regulamentului, cu
scopul de a valorifica calitatile si particularitatile propriilor jucatori dar si lipsurile in pregatire
ale adversarilor.

In desfasurarea jocului de handbal modern, la nivel superior (seniori-senioare; loturile nationale)

acolo unde deja s-a format o gandire tactica si o conceptie de joc, rolul acesteia poate fi hotarator
in desemnarea echipei castigatoare. Exista o interdependenta intre tactica, tehnica, pregatire
fizica sau moral-volitiva.

Jocul tactic inseamna sa actionezi gandit, sa recunosti situatiile de joc, sa cantaresti, sa anticipezi,
sa apreciezi corect posibilitatile de actionare a adversarului si in cel mai scurt timp sa actionezi
cu varianta cea mai buna in situatia respectiva. Toate acestea nu sunt posibile daca jucatorul de
handbal nu poseda capacitatile tactice de baza si anume:

capacitatea de observare - jucatorul trebuie sa aiba o privire de ansamblu

asupra evenimentelor jocului, sa receptioneze rapid semnalele acustice si
optice;
reactivitatea - consta in transformarea capacitatii de observare in actiune in cel
mai scurt timp;

simtul spatiului - ocuparea unei pozitii sigure atat in atac cat si in aparare, folosirea completa a
spatiului de joc iar in plus, jucatorul, trebuie sa posede simtul necesar deplasarii in spatiul
general de miscare al echipei (orientare in spatiu);

simtul timpului - jucatorii trebuie sa aiba un simt temporal al desfasurarii actiunilor de joc;

simtul formatiei - pozitionarea corecta in diferite formatii de atac si aparare, recunoasterea

schimbarilor de formatii si echilibrarea conditiilor concrete de joc;

adaptabilitatea -jucatorii trebuie sa prevada succesiunea fazelor de joc, sa le

prelucreze mental, sa se puna in situatia de atacant dar si de aparator, in functie
de posesia mingii.

Principalul creator al progresului tactic este antrenorul, care trebuie sa colaboreze permanent cu
echipa. Cercetarile actuale au condus la jocurile sportive colective (care presupun contact direct
cu adversarul), la impartirea tacticii pe trei grupe:

Tactica individuala - cuprinde actiunile tactice individuale care trebuie sa

duca la cresterea capacitatii executantului de a 'masca' adevaratele intentii,
surprinderea adversarului si folosirea unor procedee variate.

Fiecare jucator trebuie sa posede 'inteligenta operationala' si anume posibilitatea de a face fata cu

usurinta oricarei situatii de joc si pe orice post s-ar afla deoarece actiunea este finalizata de un
singur jucator dar constructia este realizata si de ceilalti sase (inclusiv portarul). Toate acestea se
ridica pe un suport tehnic deosebit condus pana la maiestrie, calitati fizice si psihice, elemente ce
au determinat aparitia sportivilor de exceptie.

Tactica colectiva - in care actiunile de acest gen au ca scop simplificarea

situatiilor de joc sau a jocului pe ansamblu si se bazeaza pe abilitatile jucatorilor de a
intra in combinatie cu un coechipier sau mai multi, armonizarea intentiilor proprii cu
cele ale coechipierilor cu care combina.

Tactica colectiva are caracter decisiv mai ales in situatiile de superioritate numerica in atac si
inferioritate numerica in aparare. Actiunile colective au ca scop tranzitarea actiunilor individuale
spre cele de echipa si incadrarea in tactica joc a acesteia.

Tactica de echipa - trebuie sa imbine actiunile individuale si colective dupa

conceptia tactica de joc intr-un sistem general, dar va fi elaborata in functie de echipa
(alcatuirea ei) si de structura de baza a acesteia (jucatorii).
Tendinta noua este de activare a jucatorilor in teren, lucru care depinde de competenta
antrenorului, prin reducerea timpilor 'morti' de joc (momentele in care jocul este temporizat si
fiecare echipa se aseaza in dispozitivele de aparare si atac). Aceasta actiune trebuie sa fie bazata
pe o pregatire fizica excelenta a jucatorilor, dar poate fi usor contracarata printr-un plan tactic
bine alcatuit (ex. stoparea actiunilor in faza incipienta in vederea reorganizarii sistemului).

Autoactivarea este o pricepere pe care putini jucatori si-o insusesc sau reusesc sa o materializeze
in practica. Este vorba aici de simtul plasamentului, a demarcajelor succesive pe pozitii mereu
favorabile de primire sau intrare in posesia mingii, de 'risipa' constienta de energie chiar daca
aceste mijloace sunt ordonate de un sistem prestabilit.