CURS 1

ROLUL LABORATORULUI DE BIOCHIMIE CLINICĂ

ENZIME SERICE - patologia clinică, nomenclatură, clasificare, structură, mecanisme de
acţiune enzimatică.
Bazele fiziopatologice ale diagnosticului enzimatic. Izoenzimele.
Enzimele serice în patologia clinică şi valoarea diagnostică a determinarilor enzimatice.
Diagnosticul enzimatic în infarctul miocardic acut. Enzimele şi bolile sanguine. Enzimele şi
boli ale musculaturii. Enzimele şi neoplaziile.
Enzimele şi bolilele oaselor. Enzimele şi boli ale pancreasului. Enzimele şi bolile ginecologice
şi obstetricale. Defecte enzimatice familiale. Diagnosticul enzimatic în bolile ficatului.
Enzimele şi boli ale căilor biliare.

DR. MARŢI T. DANIELA

 ROLUL LABORATORULUI DE BIOCHIMIE CLINICĂ

Laboratorul de biochimie clinică şi în general laboratorul de analize medicale, oferă

informaţii suplimentare despre pacienţi prin analiza probelor biologice recoltate.
Diagnosticul biochimic şi mai ales cel enzimatic reprezintă mijloace de bază în investigarea
bolilor.
Biochimia clinică are rolul de a informa clinicianul asupra noilor date de biochimie şi asupra
modului în care acestea şi-ar putea găsi o aplicare în diagnosticul şi tratamentul diferitelor
afecţiuni.
Şi în prezent diagnosticul medical foloseşte rezultatele analizelor de laborator, provenind din
diversele compartimente ale acestuia: biochimie – enzimologie, hematologie, imunologie,
microbiologie (bacteriologie, parazitologie, micologie).
 ENZIME SERICE ÎN PATOLOGIA CLINICĂ
DEFINIŢIE:
Enzimele sunt biocatalizatori de natură organică - proteici sintetizate de microorganisme,
plante şi animale. Rolul lor: catalizează reacţii metabolice, precum şi toate procesele de
creştere şi regenerare tisulară.
Caracteristicile enzimelor:
 Acţionează în cantităţi mici, dar fără să se consume în timpul reactiei, regăsindu-se la
sfârşitul ei
 Au acţiune reversibilă
 Pot produce transformarea unor cantităţi foarte mari de substrat
 Nu schimbă echilibru reacţiilor reversibile catalizate, dar le cresc viteza
 Au specificitate, adică sunt active asupra unui anumit substrat
NOMENCLATURĂ. CLASIFICARE
Enzimele sunt formate din proteine (numite şi apoenzime, apofermenţi) conjugate cu o grupare
prostetică (numită şi coenzimă, coferment).

Gruparea prostetică – alcătuită din o vitamină sau

un hormon sau
un ion metalic

ENZIMĂ = PROTEINĂ + GRUP PROSTETIC

sau după Euler :
HOLOENZIME = APOENZIMA + COENZIMA
 Unele enzime au fost denumite în raport cu funcţia lor – lactat dehidrogenaza (LDH);
altele au căpătat numele în funcţie de substratul pe care acţionează, urmat de sufixul „ază“ –
urează (catalizează hidroliza ureei), lipaza (catalizează hidroliza lipidelor), arginaza
(catalizează hidroliza argininei la uree şi ornitină); unele enzime importante în patologia
clinică au primit nume particulare: tripsina, chimotripsina, pepsina.
Au fost identificate peste 2000 de enzime, dintre care aproximativ 30 sunt utilizate în
patologia clinică.

Uniunea internaţională de Biochimie (UIB) a conceput în 1961 sistemul de clasificare

şi denumire ştiinţifică a enzimelor, folosit şi acum. În acest sistem fiecare enzimă este
încadrată într-o clasă (care defineşte tipul de reacţie enzimatică) şi în cadrul acesteia, într-o
subclasă şi în situaţii particulare şi într-o sub-subclasă. Clasele, subclase, sub-subclasele şi
enzimele individuale se trec în ordinea menţionată, prin cifre despărţite de puncte.
I. Enzimele se clasifică în 6 clase (sau acţiuni), având numerele:
1. oxidoreductaze
2. transferaze
3. hidrolaze
4. liaze
5. izomeraze
6. ligaze
II. Cifra a doua indică subclasele, care sunt concepute după criterii specifice ficărei clase –
natura substratului transformat, tipul de legătură scindat etc.
III. Cifra a treia semnifică sub-subclasele care detaliază împărţirea în subclase.
IV. Cifra a parta este numărul de serie al enzimelor individuale în sistemul de clasificare.
Exemplu: Lactat dehidrogenaza are numărul EC 1.1.1.27: este o oxidoreductază (EC 1) şi este
a 27-a enzimă clasificată în subclasa 1.1.1.
EC= Enzyme Commision
1. OXIDOREDUCTAZE
= enzime ce catalizează reacţile de oxidoreducere, respectiv catalizează transportul de
hidrogen şi de electroni.
- substratul: hidroxiacizii, acid malic, acid lactic, alcooli secundari, glicerina, glucide etc.
- Clasificare: 13 subclase: - dehidrogenaze
- oxidaze
- peroxidaze
- hidroxilaze
- oxigenaze
1.1. DEHIDROGENAZE
= enzime care catalizează transferul de electroni sau de protoni de la un substrat la altul.
Se clasifică în raport cu coenzimele implicate (NAD+ , NADP+ )

NAD+ oxidoreductaza
alcool etilic aldehidă acetică + NADH + H+

1.2. OXIDAZE
= enzime care catalizează transferul de electroni de la un donor la oxigen, formându-se apă
oxigenată.

glucozoxidaza
glucoză + O2 gluconolactonă + H2O2

1.3. OXIGENAZE
= enzime care catalizează încorporarea oxigenului în substrat.
1.4. PEROXIDAZE
= enzime care catalizează descompunerea apei oxigenate.

peroxidază
R - H2 + H2O2 R + 2H2O

1.5. CATALAZA
= catalizează descompunerea apei oxigenate:

H2O2 + H2O2 catalază O2 + 2H2O

2. TRANSFERAZE
= enzime care catalizează transferarea unor grupe funcţionale de la donor (substratul) la
acceptor.
Grupele funcţionale transferate sunt: grupări cu un atom de carbon, resturi de aldehide sau
cetone, grupări cu azot, cu fosfor, cu sulf etc.

Exemple: - transaminaze (aminotransferaze)

- aciltransferaze
- fosfotransferaze
2.1. TRANSAMINAZE
= enzime care transferă o grupare amino (NH2) de la un aminoacid donor la un cetoacid,
rezultând un nou aminoacid (AA) şi un nou cetoacid.
COOH COOH

H C – NH2 C=O
piridoxal-P
CH2 + CH2 C COOH CH2 + CH3 C COOH

CH2 O CH2 NH2

COOH COOH

L- acid glutamic acid piruvic acid α - cetoglutaric L – alanină

( aminoacid 1 ) ( cetoacid 1 ) ( cetoacid 2 ) ( AA – 2 )

TGO/ aspartat aminotransferaza/ L- aspartat 2- oxoglutarat aminotransferaza

2.2 KINAZE
= enzime cate catalizează transferul unei grupări fosforil de pe ATP sau alţi nucleozid
trifosfat, pe grupări acceptoare alcool sau amino.
hexokinaza
ATP + α – D – glucopiranoza glucozo – 6 – fosfat + ADP (adenozin difosfat)
( adenozin trifosfat )

2.3. GLUCOZIL TRANSFERAZE

= enzime care catalizează transferul unui rest glucozil pe un glicogen primer.
 3. HIDROLAZE
= enzime care catalizează scindarea hidrolitică a moleculelor de substrat prin ruperea
legăturilor dintre un atom de carbon şi alţi atomi sub acţiunea H2O:
hidrolază
R – R + HOH
’
R – H + R’ – OH

hidrolază
Proteine + HOH AA
hidrolază
Polizaharide + HOH monozaharide
hidrolază
Lipide + HOH AG + glicerină

Exemple: esteraze, glicozidaze, peptidaze etc.

3.1. ESTERAZE
= hidrolaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor ester cu eliberarea
componentelor constitutive – acid şi alcool.
Exemple: - carboxilesteraze
- fosfoesteraze
- tioesteraze
3.1.1. CARBOXILESTERAZE
= enzime care catalizează scindarea hidrolitică a esterilor carboxilici.

+ HOH
R1 – CO – O – R2 R1 – COOH + R2 – OH
ester - HOH
 - Clasificare:
● lipaze = enzime care hidrolizează triacilglicerolii, eliberând, succesiv, acizii graşi
O
CH2 – O – C – R1 CH2 – OH
O lipază + 3 R – COOH
+ 3HOH CH – O
CH – O – C – R2 CH2 – OH
O
glicerol

CH2 – O – C – R3
● fosfolipazele A şi B = catalizează hidroliza fosfolipidelor (lecitine şi cefaline), cu
formarea de acizi graşi şi glicerol.
● colesterolesteraze = catalizează hidroliza esterilor de colesterol.
● colinesteraze = catalizează hidroliza esterilor colinei, prezenţi mai ales în ţesutul nervos,
sinapse, muşchi striat, eritrocite.
Exemplu: acetilcolinesteraza – scindează acetilcolina, rezultând colină şi acid acetic.
acetilcolinesteraza
acetilcolina + HOH colină + acid acetic
O
CH2 – O – C – CH3 CH2 OH CH3 – COOH

CH3 CH3
CH2 – N+ CH2 – N +
CH3 CH3
CH3 CH3
 3.1.2. FOSFOESTERAZE

= enzime care catalizează hidroliza esterilor fosforici, cu formare de alcool şi H 3PO4.

fosfomonoesteraza
R – O – PO3H2 + HOH R – OH + H3PO4
ester fosforic alcool

- Clasificare: → fosfomonoesteraze (fosfataze), se împart în:

→ fosfataze alcaline (pH = 8,6 – 9,4)
→ fosfataze acide (pH = 5,0 – 5,6)
→ glucozo – 6 – fosfataza
→ fosfodiesteraze: dezoxiribonucleaza, ribonucleaza; acţionează asupra
legăturilor fosfodiester
 3.1.3. TIOESTERAZE
= enzime care catalizează scindarea hidrolitică a tioesterilor.

+ HOH
R – CO – S – R ’
R – COOH + R’ – SH
tioester - HOH
3.2. GLICOZIDAZE

= hidrolaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturilor glicozidice:

 α – amilaza catalizează scindarea legăturilor glicozidice interne din interiorul catenelor

poliozidice; ex.: amilaza salivară (ptialina) şi amilaza pancreatică.
 β – amilaza – catalizează scindarea legăturilor maltozice terminale (legăturile 1 → 4) din
molecula amidonului
 α – 1,6 – glicozidaza – catalizează hidroliza legăturilor 1,6 din amilopectină.
 hialuronidaza – catalizează depolimerizarea acidului hialuronic
 α – glicozidaza – scindează legăturile α – glicozidice.
 β – glicozidaza – scindează legăturile β – glicozidice.
 α – galactozidaza – hidrolizează lactoza.
invertaza
 invertaza: zaharoza glucoză + fructoză
3.3. PEPTIDAZE
= catalizează hidroliza legăturilor peptidice:

O O
peptidaze
R1 – C – NH – R2 + H2O R1 – C – OH + NH3 – R2

- Clasificare: exopeptidaze: aminopeptidaza, carboxipeptidaza, dipeptidaze

endopeptidaze: pepsină, tripsina, chimotripsina, catepsina, kinaza, papaina,
chimozina etc.

3.4. HIDROLAZE care acţionează asupra legăturilor C – N, altele decât cele

peptidice
- asparaginaza, arginaza, glutaminaza, guanaza, adenin – dezaminaza.
4. LIAZE
= enzime ce catalizează scindarea nehidrolitică a unor legături chimice din substrat (intervin
în reacţiile de sinteză şi degradare fără hidroliză şi fără fenomenul de tip redox).
- Clasificare: decarboxilaze, aldolaze, cetoacid liaze.
4.1. DECARBOXILAZE
= scindează legăturile C – C
- ex.: fructozo 1,6 – bifosfat aldolaza
CH2
H
C=O CH2O PO3H2 C O
1,6- bifosfat aldolaza
HO CH C=O + HC OH

HC – OH CH2 OH CH2OPO3 H2
(HO)2 aceton fosfat gliceraldehid-3-fosafat
HC – OH

CH2OPO3H2
Fructozo – 1,6 – bifosfat
4.2. LIAZE CARBON – OXIGEN
- ex.: hidrolaze = enzime ce catalizează adiţia sau eliberarea unei molecule de apă dintr-un
compus organic sau mineral:
 fumaraza (fumarat hidrataza) – catalizează conversia fumalatului în malat:
COOH COOH
fumaraza
CH + H2O HO – C – H

CH CH

COOH COOH
acid fumaric acid malic
• anhidraza carbonică:

anhidraza carbonică
H2CO3 CO2 + H2O
5. IZOMERAZE

- 4 subclase: → racemaze şi epimeraze

→ izomeraze cis – trans
→ oxidoreductaze intramoleculare
→ transferaze intramoleculare
= enzime ce catalizează reacţii de izomerizare ale substratelor biologice (substanţelor optic
active)
5.1. EPIMERAZE ŞI RACEMAZE
= enzime ce catalizează inversia unui atom de carbon (C) asimetric:
CH2OH CH2OH COOH COOH
epimeraza racemaza
C=O C=O; HCOH HOCH

HOCH HCOH CH3 CH3

D – acid lactic L – acid lactic
H2COPO3H2 H2COPO3H2
D – xilulozo – 5 – fosfat D – ribulozo – 5 – fosfat
5.2. MUTAZE
= enzime care catalizează transferul intramolecular al unor grupări – fosforil
(fosfogliceromutaza):

COOH COOH
fosfogliceromutaza
H – C – PO3H2 H – C - OH

CH2OH CH2 – PO3H2

2 – fosfoglicerat 3 – fosfoglicerat
6. LIGAZE (sintetaze)
= enzime care catalizează formarea unor molecule mari prin combinarea a 2 molecule mai
simple, cu intervenţia ATP.
Exemple: piruvatcarboxilaza, acil CoA sintetaze, 8–L –glutamil–L–cisteinil–glicin lipaza
(glutation sintetaza).

COOH COOH
biotina; Mg2+
ATP + HCO3 + C = O C=O + ADP + Pa
piruvatcarboxilaza
CH3 CH2
piruvat
COOH
oxalacetat
acil - CoA
R → COOH + HS – CoA + ATP R – CO ~ S – CoA + AMP + Pa
glutationsintetaza
Acid – L – glutamic + L – cisteină + glicocol + ATP gluation redus + ADP + Pa
 Este important de cunoscut locul de producere al diverselor enzime, mecanismele
prin care ajung aceste enzime din celule în sânge. Din acest punct de vedere se deosebesc:
- enzime secretate activ în plasmă, mai ales de ficat, care acţionează asupra unor substrate
din plasmă îndeplinind aici un rol fiziologic. Astfel de enzime specifice plasmei se numesc
enzime plasmatice funcţionale. Enzimele coagulării, pseudocolinesteraza, sunt enzime
plasmatice. Lezarea organului care produce aceste enzime determină scăderea activităţii
enzimelor în plasmă;

- enzime ale secreţiilor exocrine care pot difuza pasiv în sânge, fără a avea rol specific la
acest nivel. Astfel de enzime sunt: amilaza, lipaza, tripsina pancreatică, pepsinogenul
gastric, precum şi fosfataza alcalină biliară şi fosfataza acidă prostatică. Enzimele din
această categorie vor scădea în sânge în cazul atrofiei organului care le sintetizează sau vor
creşte când apar creşteri ale permeabilităţii membranei celulelor ce le sintetizează;

- enzimele celulare acţionează exclusiv intracelular, se mai numesc şi enzimele plasmatice

nefuncţionale deoarece substratele şi cofactorii lor specifici nu se găsesc în plasmă.
Concentraţia lor în spaţiul intracelular este mult mai mare decât în plasmă.
 - Pătrunderea enzimelor celulare în sânge, în condi ţii patologice, are loc prin
creşterea permeabilităţii membranei celulare sub acţiunea unor factori infecţioşi, toxici.

- În leziunile distructive, atât enzimele citoplasmatice cât şi cele legate de

organitele celulare, trec în sânge.

- O altă cale de pătrundere a enzimelor celulare în sânge o constituie blocarea căilor de

eliminare normală a enzimelor (unele enzime hepatice, pancreatice) sau o creştere a
concentraţiei de enzime ca urmare a unei inducţii enzimatice.

- Scăderea activităţii enzimelor în plasmă poate fi datorat ă sc ăderii sintezei de

enzime, consumului unor medicamente (cortizon, morfină, atropin ă) sau unor erori
genetice.
 DISTRIBUŢIA INTRACELULARĂ A ENZIMELOR

S-au identificat peste 2000 de enzime, dintre care circa 30 sunt folosite în diagnosticul
clinic. Enzimele sunt produse în diferite celule ale organismului, fiind localizate intracelular
ceea ce ajută la înţelegerea semnificaţiei modificărilor enzimatice în ser.

a) Enzimele glicolizei anaerobe – lactat dehidrogenaza (LDH), aldolaza (enzime glicolitice) –

se găsesc în citoplasmă.

b) Enzimele ciclului citric (ciclul acizilor tricarboxilici): piruvat dehidrogenaza, citrat

sintetaza, izocitrat dehidrogenaza, α – cetoglutarat dehidrogenaza, precum şi
glutamatdehidrogenaza (GLDH) sunt localizate în mitocondrii.

c) Enzimele ciclului ureei sunt localizate parţial în mitocondrii, parţial în citoplasmă.

Tot în mitocondrii se găsesc şi enzimele implicate în respiraţia celulară.

d) TGP (transaminaza glutamic piruvică/ ALAT) este localizată în citoplasmă.

TGO (ASAT/ transaminaza glutamic – oxalacetică) şi malat dehidrogenaza (MLDH) sunt

localizate atât în citoplasmă, cât şi în mitocondrii.

e) Enzimele cu rol în degradarea lipidelor, proteinelor şi acizilor nucleici (ribonuclează,

dezoxiribonuclează, fosfataze, proteaze, colagenaze, β – glucuronidază) se găsesc în
lizozomi.

Importanţa diagnostică a cunoaşterii localizării intracelulare în diferite organite a

enzimelor: o leziune la nivelul membranei celulare este urmată doar de ieşirea enzimelor
citoplasmatice; în schimb este mai gravă o leziune celulară care duce la eliberarea din celule a
enzimelor mitocondriale.
Clasificarea enzimelor serice (după Richterich) în funcţie de diagnosticul clinic:

a) Enzime secretate activ în plasmă, mai ales de către ficat.

- Acţionează asupra unor substraturi din plasmă, unde îndeplinesc roluri

fiziopatologice.
- Exemple de aceste enzime plasmatice: lecitin – cholesterol aciltransferaza (enzimă de
esterificare a colesterolului), enzime ce intervin în coagulare, pseudocolinesteraza
- Activitatea enzimelor plasmatice scade în cazul lezării organului secretor.
b) Enzime ale glandelor exocrine

- Pot difuza în sânge, dar fără a avea un rol la acest nivel

- Exemple: - amilaza, lipaza, tripsina pancreatică

- pepsinogenul gastric

- fosfataza alcalină biliară

- fosfataza acidă prostatică

- Activitatea enzimelor glandelor exocrine scade în sânge în caz de atrofie a organelor

secretoare şi creşte în caz de obstrucţie a canalelor excretoare sau în caz de creştere a
permeabilităţii membranei celulelor producatoare.
c) Enzime celulare acţionând exclusiv intracelular şi a căror substrat şi cofactori nu se află în
plasmă.

- Exemple: transaminaze (aminotransferaze), lacticodehidrogenaza, glutamat dehidrogenaza,

creatinfosfokinaza.

- Enzimele celulare se găsesc în plasmă în cantităţi foarte mici decât celulele (enzime
plasmatice nefuncţionale).

 Lezarea celulelor (↓O2) => ↑ permeabilitatea membr. => enzimele trec în plasmă (T ½ = ore)
unde se activează prin legare de lipoproteine beta şi prebeta; (T ½ TGO = 46 – 58 h; T ½ TGP
= 63 -68 h; T ½ LDH = 60 h) => ● amilaza se elimină prin urină

● FAL biliară se elimină biliar

retenţie biliară medicamente

inducţie microzomială

↑ sinteza unor enzime (FAL, γ GT)

• ↓ ATP – ul celular
(efort muscular intens, stază circulatorie produsă într-o extremitate)

=> ↑ permeabilitatea membranelor celulare

=> ↑ CPK, LDH şi TGO

 a) ↑ LDH
↑ GPT => cauza: leziuni limitate la citoplasma celulară
în afecţiune hepatică

b) ↑ LDH
↑ GPT => cauza: leziuni mai avansate către membranele mitocondriilor
în afecţiune hepatică
↑ GLDH
 STRUCTURA ENZIMELOR
Enzimele pot fi separate dintr-un amestec, printr-o sumare a metodelor de
precipitare fracţionată, centrifugarea diferenţiată, filtrare în gel, cromatografie pe coloană,
electroforeză şi denaturare diferenţiată prin căldură sau pH; în final se obţine o enzimă
cristalizată care este folosită la determinări de metaboliţi (uree, glucoză, glicerol, acid
piruvic, etc).
Marea majoritate a enzimelor sunt de natură proteică, având structură primară,
secundară şi terţiară; multe enzime au şi structură cuaternară.
Clasificarea enzimelor – după structură:
1) enzime de natură proteică – formate din resturi de aminoacizi (AA)
2) enzime complexe, de natură heteroproteică – formate dintr-o componentă proteică
(apoproteina) şi una neproteică (cofactor enzimatic)
1. ENZIME DE NATURĂ PROTEICĂ
- Sunt în număr mic: ● ribonucleaza
● chimotripsina
● lizozim
Ribonucleaza – e alcatuită dintr-un singur lanţ polipeptidic format din 124 AA (are
structură primară, secundară, terţiară).
- centrul activ e situate între AA 31 şi 41
- acţionează asupra ARN
- Majoritatea enzimelor de natură proteică au în centrul activ următorii radicali:
- OH (Ser),- SH (Cis), - NH2 (Liz), nucleu imidazolic (His).
2. ENZIME DE NATURĂ HETEROPROTEICĂ
Majoritatea enzimelor sunt heteroproteine, formate din:
• O componentă proteică (APOENZIMA) – fixează substratul şi condiţioneză natura reacţiei.
• O componentă neproteică (COFACTOR ENZIMATIC) – desăvârşeşte reacţia chimică
APOENZIMA + COFACTOR ENZIMATIC = HOLOENZIMA

HOLOENZIMA
(activă)

Proteină COFACTOR
(apoenzimă)
Caracteristicile apoenzimei:
- Este de natură proteică
- Este termolabilă şi nedializabilă
- Are în structură situsul catalitic şi cel alosteric (la enzimele alosterice)
- Produce legarea substratului la situsul catalitic sau a efectorului alosteric la situsul
alosteric
- Formează complexe enzimă – substrat şi enzimă – cofactor
Caracteristicile cofactorilor enzimatici:
= substanţe neproteice, indispensabile pentru manifestarea activităţii catalitice la multe
enzime.
- Se clasifică, după natura chimică şi modul lor de legare la apoenzimă, în:
→ coenzime = componente neproteice de natură organică; se leagă prin
legături foarte slabe de apoenzime; adeseori au în compoziţia lor vitamine din grupul
B.
→ grupare prostetică – e legată foarte strâns de structura enzimei şi nu se
poate detaşa de aceasta decât prin denaturarea enzimei.
Categorii de coenzime:
A. Coenzime provenite din vitaminele hidrosolubile - sunt cele mai numeroase
Vitamina hidrosolubilă
Vitamina B1 (tiamina)
Vitamina B2
(riboflavina)
Coenzima Rol
Coenzimă de decarboxilare a cetoacizilor
Tiaminpirofosfat (TPP)
(acid piruvic, α-cetoglutaric)
Coenzimă a NADH-dehidrogenazei
Flavin mononucleotid (FMN)
Coenzimă acil-CoA dehidrogenazei
Flavin adenin-dinucleotid (FAD)

Vitamina PP Nicotinamidadenindinucletidul (NAD) Coenzime la peste 200 enzime de

(nicotinamida) Nicotinadenindinucleotidfosfat (NADP) oxidoreducere
Vitamina B6 (piridoxal) Piridoxalfosfatul Coenzimă în reacțiile de transaminare
Acidul pantotenic Coenzima A Rol central în metabolism
Biotina Biotina Coenzimă a carboxilazelor
Acidul folic Acidul tetrahidrofolic (FH4) și derivații săi Coenzimă a C1 transferazelor
Vitamina B12
Coenzima B12 Coenzimă a unor transmetilaze
(cobalamina)
 A1.Tiaminpirofosfatul (TPP)
vitamina B1 + ATP → TPP
- Provine din fosforilarea tiaminei (vitamina B1) cu ATP;
- Rol: - coenzimă în reacțiile de decarboxilare a cetoacizilor, de transcetolare, de
fosfocetolare.

A2. Coenzime flavinice (FMN, FAD)

- Acționează drept grupări prostetice ale unor enzime heteroproteice denumite
flavinproteine;
- FMN și FAD pot funcționa drept transportori de hidrogen datorită capacității lor de a lega
hidrogenul la atomii N1 și N10).
- Au în structura lor vitamina B2.
- Pentru multe flavin enzime, acceptorul imediat al hidrogenului este oxigenul. Astfel, L-
aminoacidoxidaza are ca și grupare prostetică FMN și catalizează reacția de dehidrogenare
dezaminantă (dezaminarea oxidativă) a acizilor aminați:

L-aminoacidoxidaza
L + AA + H2O + O2 2 Cetoacid + NH3 + H2O
(FMN)

- În alte cazuri, flavin enzima cedează hidrogenul unui transportor intermediar de hidrogen
sau de electroni. Astfel, succinat dehidrogenaza are drept grupare prostetică a FAD și
catalizează reacția: - prima etapă oxidativă în procesul de degradare a acizilor grași:

Succinat dehidrogenaza
Succinat + FAD Fumarat + FADH2
 A3. Coenzime piridinice (NAD+, NADP+)
- Au în componența lor vitamina PP.
- NAD+ și NADP+ (forme oxidate) constituie coenzimele I și II în reacțiile de oxidoreducere a
unor substraturi.
- Ele acționează ca acceptori ai hidrogenului desprins de pe substrat, trecând în NADH,
respectiv NADPH, cu furnizare de energie.
- Sub formă redusă NADH și NADPH, ei pot deveni donatori de H, trecând în forma oxidată.

+2H
NAD+ NADH + H+
(forma oxidată) -2H (forma indusă)
 A4. Vitamina B6 (piridoxina)
- Este o coenzimă în reacțiile de transaminare (aminotransferare), decarboxilare din
metabolismul AA.
- Rol în organism: coenzimă a numeroase enzime din metabolismul acizilor aminați
(transaminaze)
- Carență: hiperkeratoză, seboree, anemie microcitară, crize convulsive.
A5. Vitamina B5 (acidul pantotenic)
- Intră în compoziția coenzimei A, care este formată dintr-un rest ADP fosforilat, un rest de
acid pantotenic și un rest de cisteamină.
- Rol în organism: ia parte la formarea Coenzimei A
- Carență: nu se citează carență la om
 A6. Vitamina B8 (biotina)
- Este o vitamină a complexului B.
- Rol în organism: de coenzimă transportoare de CO2 în cursul reacțiilor de carboxilare
(fixează, la azotul iminic o moleculă de CO2, pe care o poate ceda, în procesele de
biosinteză unui acceptor).
- O coenzimă pentru piruvat-carboxilază, acetil-CoA carboxilază, propionil-CoA-
carboxilază.
- Carență: carență spontană rarisimă la om (semne cutanate)
 A7. Acidul folic (vitamina M)

- A fost descoperit în frunzele de spanac.

Acid folic acid tetrahidrofolic (FH4)

- FH4 intervine în procesele de transfer a grupărilor de metoil, metilen, metenil, formil și în

metabolismul fragmentelor cu un atom de carbon.
- Rol în organism: - în sinteza acizilor nucleici, în creșterea și reproducerea celulară.
Intervine în sinteza derivaților purinici iar împreună cu vitamina B 12 intervine în sinteza
unor aminoacizi.
- Carența: - anemie megaloblastică.
A8. Vitamina B12 (ciancobalamina)

- Face parte din complexul B.

- Vitamina B12 devine coenzimă prin transformarea ei în 5`-dezoxiadenozilcobalamină sau

metilcobalamină și este coenzimă a unor transmetilaze și a unor izomeraze (mutaze).

- Rol: coenzimă de transmetilare (plecând de la acidul tetrahidrofolic) = factor extrinsec
Castle.
- Carență: nu există carență de aport. Apare anemie megaloblastică datorită tulburărilor de
absorbție.
 NADH + H+ NAD+

(FADH2) (FAD) ATP

Cobalamina cobalamină 5`-dezoxiadenozilcobalamină

(Co3+) reductază (Co+) (vitamina B12 activată)

S-adenozil-Met

Metilcobalamină
B. Coenzime tetrapirolice
- Includ citocromii și unele enzime cum sunt catalaza și peroxidază.

B1. Citocromii
= compuși heteroproteici a căror grupare prostetică este hemul.
- Ei sunt grupări prostetice ale unor enzime transportoare de electroni.
- Clasificare: 4 tipuri de citocromi – a, b, c, d (pe baza benzilor de absorbție).
- Sunt transportori de electroni:
Citocrom Fe3+ + e- citocrom Fe2+
B2. Catalaza
= o homoproteină ce catalizează reacția:
catalaza
H2O + H2O 2H2O
+ O2
B3. Peroxidazele
- Acționează asupra aminofenolilor, diaminelor, difenolilor:
peroxidaza
R – H + H2O2 R+ 2H2O

B4. Coenzime metalice

- Multe enzime conțin un metal care poate fi detașat în stare de ion
- Unele enzime necesită pentru activitatea lor prezența în mediu a anumitor ioni:
 Pentru activitatea lipazelor e prezent Ca2+
 Pentru activitatea amilazei salivare e nevoie de Cl -
 Enzime care necesită sau conțin
metale:
Ioni metalici Enzime Ioni metalici Enzime
citocromi, peroxidaze, fosfat transferaze,
Fe (Fe )
2+ 3+
Mn2+
catalaze peptidaze, arginaza
citocromoxidaza,
xantinoxidaza,
Cu (Cu )
2+ +
tirozinaza, Mo 2+
nitratreductaza
ascorbicoxidaza
carboxipeptidaza, coenzima vitaminei
Zn 2+
Co 2+
alcool dehidrogenază B12
K+ piruvatkinaza
fosfataze,
Mg 2+
adenozintrifosfataz
fosfattransferaze Na+
a(ATP-ază)
C. Sisteme (complexe) multienzimatice:
- Exemple: complexul piruvat dehidrogenaza – format din 3 enzime și care catalizează
reacțiile prin care acidul piruvic e decarboxilat oxidativ la acetil-CoA.
 MECANISME DE ACȚIUNE ENZIMATICĂ

1. ENZIME DE NATURA PROTEICĂ

Enzimele au o structură tridimensională.
- Ele au o zonă activă = centru activ – se fixează substratul.
- Are loc o reacție biochimică labilă între substrat (S) și centrul activ al enzimei (E) (substratul
se potrivește ca cheia în broască).
- Apoi substratul părăsește enzima, iar zona activă poate fixa o nouă moleculă de substrat încă
netransformată.
- Frecvent zona activă e reprezentată de lanțurile peptidice din structura enzimei.
 Exemple: Zona activă a pseudocolinesterazei conține acid glutamic, serină și alanină. La
nivelul acidului glutamic (grup acid) se fixează gruparea bazică a colinei (N +-CH3)3, iar la
nivelul serinei (are oxidril) se fixează gruparea acidă (gruparea acetil). Astfel, molecula de
acetilcolină se leagă labil de enzimă, iar legătura esterică se desface. În urma reacției rezultă
colină și acetat care vor părăsi zona activă a enzimei, care va putea fixa o nouă moleculă de
acetilcolină.
 Concluzie: Reacția enzimatică se desfășoară în 2 etape
a) Formarea complexului enzimă-substrat, urmată de modificarea substratului.
b) Desprinderea produsului de reacție de pe enzimă.

E S

E + S ES E + P (reacții reversibile)

sau E + S ES E + P (reacții ireversibile)

 Enzimele prezintă anumite caracteristici:
 o specificitate de reacție – catalizează doar o anumită reacție (oxidoreducere, hidroliză,
transfer etc).
 o specificitate de substrat – acționează asupra unor substraturi înrudite structural.
Exemple:
 Pseudocolinesteraza hidrolizează diverși esteri ai colinei (acetilcolină, butirilcolină,
benzoilcolină etc): butirilcolina e substratul de elecție, fiind hidrolizată mai rapid decât
ceilalți esteri de colină.
 Plasmina hidrolizează fibrina dar și alte proteine – hemoglobina, caseina, factorii V și VIII
ai coagulării și unii esteri ai argininei și lizinei.
 ENZIMELE SERICE ÎN PATOLOGIA CLINICĂ
VALOAREA DIAGNOSTICĂ A DETERMINĂRILOR ENZIMATICE
DIAGNOSTICUL (DG.) ENZIMATIC ÎN INFARCTUL MIOCARDIC ACUT
(IM ac.)
Definiție: IM acut = ischemia acută a unei zone din miocard (datorită unei
obstrucții coronariene), care poate fi urmată de leziuni necrotice și care favorizează
eliberarea unor enzime din celulele miocardului și în final ducând la creșterea
activității lor în ser.
IM acut este susținut și de modificări enzimatice:
 Curba activității serice enzimatice (CPK, TGO/ASAT, LDH)
 Creșterea izoenzimelor cardiospecifice (CPK-MB)
- Uneori decesul survine fulgerător în primele ore de la debut și ca urmare înainte
de modificările enzimelor serice.
 - Dinamica creșterii TGO, CPK și LDH are o anumită specificitate, astfel încât
ea va fi coroborată cu timpul scurs de la producerea infarctului, respectiv de la
apariția simptomelor clinice (durere retrosternală/precordială persistentă și
trinitrorezistență + modificări ECG- unda Q/QS prezentă).
Timpul scurs= intervalul între producerea obstrucției coronariene și necroza
celulelor miocardice cu eliberarea enzimelor și trecerea lor din lichidul interstițial
în sânge.
!!! CPK crește cel mai repede dupa un IM acut, dar de scurtă durată.
!!! TGO/ASAT crește în ser până la o valoare maximă la 24-48 h de la
debutul IM și se normalizează după câteva zile (după 4-7 zile).
!!! LDH seric- LDH1 și LDH2 cresc mai târziu, dar se normalizează cel
mai târziu (sunt cele mai persistente).
CPK totală (creatinfosfo-kinaza)
VN: < 80 U/l
- Proveniență: mușchi scheletici, creier, miocard
- 3 izoenzime  CPK-MM – origine musculatură și miocardică
 CPK-BB - origine doar în țesutul cerebral (creier)
 CPK-MB – origine numai în miocard (VN < 25 U/l)
 În țesutul muscular există aproape în exclusivitate doar izoenzime CPK-MM (CPK-
MB < 3%). În creier există doar izoenzima CPK-BB, care în mod normal nu traversează
bariera hemato-encefalică și nu apare în ser.
Miocardul conține CPK-MM (80%) și CPK-MB (20%), care îi este proprie.
În serul persoanelor sănătoase predomină CPK-MM, astfel încât o creștere a
CPK-MB ridică suspiciunea unei leziuni miocardice.
- Modificări patologice:
 Creșteri importante (): - IM ; - boli primare și neurogene ale musculaturii:
distrofie musculară progresivă ; - dermatomiozite (colagenoze); - rabdomioliză
(după mușcătură de șarpe, după sindrom de strivire); - mioglobinurie.

 Creșteri moderate (): - efort fizic intens și prelungit - hemoragie cerebrală

- intoxicații cu oxid de carbon - injecție intramusculară
- intervenții chirurgicale - hipotiroidie (catabolismul enzimei e
încetinit)
- la lehuze (câteva zile după naștere) - iatrogen: TE, diazepam, fenotiazină

Dacă nu putem stabili cauza creșterii CPK și nu se pot efectua celelalte teste (CPK-MB,
LDH), se indică stabilirea raportului CPK/TGO:
- în IM: CPK/TGO 5
- în alte boli: CPK/TGO 20
ASAT/ TGO (aspartat aminotransferaza/ transaminaza glutamicoxalacetică)
VN < 20 U/l
- Proveniență: ficat (60% în citoplasmă și 40% în mitocondrii), miocard, mușchi, mici
cantități în rinichi, pancreas, plămâni, eritrocite.
- Modificări patologice:
 Creșteri marcate () de 10-100x valori normale:
- IM acut; - hepatită virală acută; - necroza toxică a ficatului.
 Creșteri moderate (): - hepatite cronice
- ciroze
- ictere mecanice (până la de 7-10x valorile normale)
- boli ale musculaturii striate
- după traumatisme și intervenții chirurgicale
- în anemii hemolitice severe
- în mononucleoza infecțioasă
LDH (lacticodehidrogenaza/lactat dehidrogenaza)

VN: 120-240 U/l

-Proveniență: mușchi striat, ficat, miocard, rinichi, ganglioni limfatici, în cavități mici în
pancreas, eritrocite, plămâni.
LDH ( NADH+H+ )
PIRUVAT LACTAT
NAD+

- LDH poate fi separată în 5 izoenzime: - LDH1 (H4) Fracțiuni electroforetice rapide

- LDH2 (H3M)
- LDH3 (H2M2)
- LDH4 (HM3)
- LDH5 (M4)
țesuturi ce conțin majoritar, izoenzime anionice, LDH1 și
LDH2: mușchi cardiac, creier, cortex renal și eritrocite

țesuturi ce conțin izoenzime cationice, LDH4 și LDH5:

mușchi scheletici, epiderm, ficat, leucocite, trombocite

țesuturi ce conțin izoenzime cu migrare ELFO intermediară,

LDH2, LDH3 și LDH4: glande suprarenale, tiroidă, pancreas,
splină
- Modificări patologice ale LDH:
 Creșteri marcate (): - IM
- leziuni toxice hepatice
- unele boli hematologice (anemie megaloblastică, leucemii
acute)
 Creșteri moderate (): - hepatită acută virală
- hemoliză acută
- mielom
- sindrom mieloproliferativ
- Interpretare:  LDH1 și  LDH2 în IM și în anemie Biermer
 LDH5 (și  LDH4) în leziuni hepatice și musculare
Creșterea activității LDH (LDH1 și LDH2) ajută la diagnosticul pozitiv de boală la
pacienții investigați doar la câteva zile de la instalarea leziunii.
Concluzie: În IM acut creșterea CPK, ASAT/TGO și LDH prezintă o anumită dinamică în
timp.
 Comportarea activității CPK, ASAT și LDH în IM acut

Creșterea maximă
Enzima Intervalul de timp (multipli ai limitei
superioare)

Valori
Inițial (ore) Normalizarea (zile)
maxime (ore)

CPK 4-8 ore 16-36 ore 3-6 zile 7x (2x-25x)

ASAT/ TGO 4-8 ore 16-48 ore 3-6 zile 6x (2x-24x)
LDH 6-12 ore 24-60 ore 7-15 zile 3,3x (2x-8x)
 - Interpretarea modificărilor enzimelor în IM acut trebuie corelată cu rezultatele la ECG,
obligatoriu în dinamică (de obicei modificările ECG preced modificările enzimatice în ser și
astfel confirmă diagnosticul).
- Intensitatea creșterilor CPK, ASAT și LDH poate fi folosită ca prognostic rezervat: creșteri
a ASAT de peste 5-7x și a LDH de peste 4x a valorilor normale.
- Modificările enzimatice au o valoare foarte mare în caz de reinfarctizare la pacienții cu
afectare cardiacă dar cu ECG necaracteristic = 10% din totalul IM (microinfarcte diseminate,
preexistența unei hipertrofii musculare cardiace, în caz de sechele ale unui IM anterior, în
blocul de ramură etc).
- În diagnosticul biochimic al IM acut se folosește numai determinare CPK – MB; țesutul cel
mai bogat în CPK e mușchiul.
- În angina pectorală nu există modificări ale CPK, ASAT și LDH.
- Fracțiunea LDH5 electroforetic lentă predomină în IM cu stare de șoc și deces in primele
24 de ore.
- În IM silențios (fără simptome clinic dureroase; ± DZ): se solicită ECG și determinări
enzimatice serice ori de câte ori se constată instalarea bruscă a unei insuficiențe cardiace, a
episoadelor de dispnee acută, aritmii sau edem pulmonar.

- Aprecierea suprafeței curbei obținute prin determinări seriate de CPK-MB poate evalua
extinderea leziunii miocardice și prognosticul IM (risc de instalare a insuficienței
cardiace).

- În tratamentul fibrinolitic (streptokinaza, urokinaza etc) cu efecte favorabile asupra

evoluției IM avem creșteri marcate și precoce ale enzimelor celulare (are loc reperfuzarea
miocardului și ”spălarea” enzimelor din zona de leziune, care trec astfel în cantități mari și
repede în sânge).
 ENZIMELE ȘI BOLILE SANGUINE
A. ANEMIA BIERMER (pernicioasă)- boală autoimună; = deficit de vitamina B12 datorită Ac
antimucoasă parietală gastrică.
 LDH; TGO și TGP nu cresc.
Tratamentul cu vitamina B 12  LDH încă înainte de criza reticulocitară.
B. ANEMII HEMOLITICE:
 LDH +  ASAT +  ALAT (TGP)
C. POLIGLOBULII: nu cresc enzimele serice.
 Dacă apar creșteri ale LDH, ASAT și ALAT există complicații trombotice ce apar frecvent
în poliglobulii.
 În tratamentul cu 32P se produc  ale ASAT, ALAT și LDH în ser.
D. LEUCEMII ACUTE:
 LDH +  ASAT +  ALAT – inconstant
 ENZIMELE ȘI BOLI ALE MUSCULATURII

A. DISTROFII MUSCULARE (distrofia musculară progresivă tip Duchenne)

 CPK +  aldolaza +  ASAT + ALAT + LDH

B. DERMATOMIOZITE
 CPK + LDH + TGO + TGP
- Tratamentul cu corticosteroizi normalizarea acestor enzime

C. TRAUMATISME MUSCULARE
CPK + ALAT + ASAT + LDH + aldolaza

D. După un efort muscular intens:

ASAT + LDH + CPK
 ENZIMELE ȘI NEOPLAZIILE

Nu există o diagnosticare rapidă și sigură a tumorilor pe baza determinărilor

enzimatice.
În 40-90% cazuri cu tumori maligne se constată LDH, modificare nespecifică,
fiindcă este întâlnită și în alte boli (anemie Biermer, IM, hepatită).

A. METASTAZE ÎN FICAT: TGO + mai puțin TGP + LDH + GLDH +

FAL +  γ-GT, la pacienți cu carcinom gastric, pancreatic sau intestinal.

cresc mai mult decât în retenția biliară.

B. CARCINOMUL DE PROSTATĂ: care a depășit capsula prostatei determină
 fosfatazei acide.
Fracțiunea prostatică a fosfatazei acide (ACP) este tartrat-inhibabilă și este crescută în
80% din carcinoamele de prostată.
Această fosfatază acidă de origine prostatică poate crește și:
 după cateterizarea uretrei;
 după tușeul rectal;
 excitație sexuală.

C. CARCINOAME MAMARE cu metastaze osoase și hepatice:  fosfataza acidă.

D. REVĂRSATE SEROASE cu origine tumorală: LDH în revărsate și în ser (+inhibitorii

fibrinolizei lipsesc /); formarea revărsatelor tumorale se face de obicei prin endotelii
intacte (ca și în transsudatele din ciroză).
 ENZIME ȘI BOLI ALE OASELOR

- FAL (fostaza alcalină) crește în afecțiunile osoase ce evoluează cu reacție osteoblastică; nu

se însoțește de creșteri ale 5-nucleotidazei, leucinaminopeptidazei și γ-GT.
-  FAL serice la un bolnav cu o neoplazie apariția metastazelor osoase.
 ENZIME ȘI BOLI ALE PANCREASULUI

În bolile pancreasului (pancreatita acută, pancreatita cronică reacutizată) apar

creșteri ale:
- amilazei serice și urinare
- lipazei
Nespecific: - TGO; TGP; FAL – în bolile hepatice și biliare.
-  γ-GT.
AMILAZA pancreatică
A. PANCREATITA ACUTĂ (leziuni ale celulelor acinilor pancreatici)
- După 3-6 ore de la debutul pancreatitei acute:  amilazemia, iar după 20-30 ore
activitatea amilazei e maximă;
- În necroza pancreasului: amilazele de 40x + frecvent oligurie;
- După 48-72 ore valorile amilazemiei se normalizează (deoarece amilaza se excretă
urinar);
- Creșterea amilazei urinare chiar și după ce amilazemia revine la normal are importanță
relevând puseurile trecătoare de pancreatită (amilazemie normală).
Amilaza se excretă în urină cam după 6-10 ore de la eliberarea ei în sânge.
Diagnostic diferențial cu: - parotidita epidemică: amilazemia; se determină izoenzima S
(salivară) a amilazei. În pancreatita ac. se determină izoenzima P (pancreatică).
- uremie (perturbarea eliminării pe cale urinară)
B. PANCREATITA CRONICĂ și CARCINOMUL PANCREATIC
- Amilaza crește în ser doar în cursul puseurilor evolutive (reacutizare) și necrotice.
- În cancerul de cap de pancreas este nesemnificativă creșterea amilazemiei și dispare
când are loc atrofia pancreasului. În atrofiile țesutului pancreatic-postinflamator,
postnecrotic, în mucoviscidoză- nu apar scăderi ale amilazei (pt. că amilaza serică
poate fi și de origine hepatică).
LIPAZA de origine pancreatică
- Are aceeași semnificație clinică ca și amilaza
- Modificări patologice : -  de 5-15x în: - pancreatita acută
- pancreatita cr. reacutizată
- Modificările patologice ale lipazei apar mai repede și sunt mai persistente decât creșterea
amilazemiei.
 Modificări enzimatice în afecțiuni pancreatice

Amilaza Amilaza
Boala Lipaza
serică urinară
Pancreatită acută  -    - 
Pancreatita cronică N,  N,  N, 
Carcinomul
 (50%)   (70%)
pancreasului
Macroamilazemia  N N
Calcul salivar Boli ale glandelor
  N
după sialografie salivare(parotidita)
Abcese tubo-ovariene , N , N N
Administarea de
  
opiacee (morfină)
 spasm pe sfincterul lui Oddi
 Macroamilazemia = boală cu caracter familial, caracterizată prin molecule anormal de
mari ale amilazei, care nu pot fi excretate de rinichi.

Amilaza - este o enzimă de secreție exocrină (pancreas) și se găsește în sucul

pancreatic și salivă.
- este prezentă și în ficat, iar în cantități mici în trompele lui Fallope și în
mușchi.
 ENZIMELE ȘI BOLILE GINECOLOGICE ȘI OBSTETRICALE

A. GRAVIDITATEA NORMALĂ : -  oxitocinaza

- histaminaza

-  ceruloplasmina (accelerarea transportului de Fe)

- TGO, TGP, LDH, FAL = nemodificate

În sarcina suprapurtată:  TGO

B. TRAVALIU : -  CPK ( de 7-10x ) dispare după câteva zile

-  LDH,  TGO,  TGP

Uterul gravid conține de 3x mai mult LDH și de 10x mai mult CPK decât uterul negravid.

C. TOXICOZE GRAVIDICE :  TGO,  TGP,  LDH

(crize de eclampsie)
D. AVORT INCOMPLET și avortul febril:
- Nu apar modificări enzimatice
- În avortul septic cu CID (coagulare intravasculară diseminată):  TGO,  TGP (apar leziuni
necrotice în organe) și  pseudocolinesteraza serică.
E. ICTERELE LA GRAVIDE:
- În hepatita epidemică la gravide:  TGO,  TGP
- Ocluzie biliară litiazică:  TGO, TGP,  γ-GT și FAL
- Icterul idiopatic al gravidei (icter recidivant gravidic):
- apare uneori în ultimele luni de sarcină
- TGO și TGP ușor modificate
- teste de disproteinemie ușor modificate
-  bilirubinemia
-  γ-GT și  FAL
- prurit intens (retenție de săruri biliare)
 DEFECTE ENZIMATICE FAMILIALE
În 1908 medicul german Archibald Garrod a introdus noțiunea de “eroare înnăscută“:
anomaliile metabolice cu caracter familial se datorează unor deficite enzimatice condiționate
genetic care la rândul lor sunt consecutive unor modificări (mutații) în gena structurală care
codifică sinteza acelor enzime.
Din fericire nu orice mutație ce apare în populație afectează și funcția enzimei respective
(în prezent sunt identificate peste 2000 de enzime).
a) Majoritatea anomaliilor sunt transmise autosomal recesiv, astfel încât boala se manifestă
clinic doar la homozigoți (bolnavii au moştenit gena anormală de la fiecare dintre părinţi).

b) Heterozigoţii sunt aparent sănătoşi, dar ei au o insuficienţă parţială a enzimei; ei au

moştenit de la un părinte o genă normală, iar de la celălalt părinte o genă (alelă) anormală.
 Mecanisme de producere a deficitului enzimatic:
1. Mutaţia (alterarea codului genetic, adică a secvenţei bazelor purinice şi pirimidinice în
ADN => alterarea ordinii în care aminoacizii alcătuiesc structura proteinei) urmată de
sinteza unei proteine, cu alte proprietăţi catalitice.
2. Mutaţie urmată de modificări în structura enzimei; această enzimă îşi menţine
proprietăţiile catalitice, dar este instabilă fiind repede distrusă in vivo.
3. Mutaţie urmată de un deficit total în sinteza de enzimă.
Deficite enzimatice în “ erori innăscute “ ale metabolismului glucidic (după Harris):
1. hexokinaza  boală hemolitică congenitală
2. triozofosfat-izomeraza  boală hemolitică congenitală
3. fosfohexozo–izomeraza  boală hemolitică congenitală
4. piruvatkinaza  boală hemolitică congenitală
5. 2,3-difosfogliceromutaza  boală hemolitică congenitală
6. fosfoglicerokinază  boală hemolitică congenitală
7. glucozo-6-fosfat dehidrogenază  boală hemolitică congenitală (favism)
8. glucozo-6-fosfatază  glicogenoză tip I
9. amilo- (1-4) glucozidază  glicogenoză tip II
10. amilo- (1-6) glucozidază  glicogenoză tip III
11. amilo- (1,4-1,6) transglucozidază  glicogenază tip IV
12. fosforilază musculară  glicogenoză tip V
13. fosforilază hepatică  glicogenoză tip VI
14. fosforilazokinoză  glicogenoză
15. glicogensintetază  glicogenoză
16. fosfofructokinază  fructozurie benignă
17. galactokinază  cataractă juvenilă
18. galactozo-1-fosfat uridiltransferază  galactozemie
19. fructokinază  fructozurie benignă
20. aldolază B hepatică  intoleranță la fructoză
21. L-xilozoreductază  pentozurie congenitală
 Deficite enzimatice în ”erori înnăscute” de metabolism a acizilor
aminați (după Harris):
22. fenilalaninhidroxilază  fenilcetonurie
23. p-HO-fenil piruvatoxidază  tirozinemie
24. oxidază acidului homogentizinic  alcaptonurie
25. cistation sintetază  homocistenurie
26. cistationinază  cistationurie
27. histidoză  histidinemie
28. tirozinază  albinism
29. arginază  argininemie
30. argininosuccinază  argininosuccinaturie
31. argininosuccinatsintetază citrulinemie
32. ornitincarbamiltransferază hiperamoniemie
33. carbamilfosfatsintetază hiperamoniemie
34. decarboxilaza cetoacizilor cu lanț ramificat boala urinii cu miros ca siropul de arțar
(Maple syrup)
35. iodotirozindeiodurază cretinism endogen
36. prolinoxidaza hiperprolinemie
37. HO-prolinoxidază hiper-HO-prolinemie
38. valintransaminază hipervalinemie
39. isovaleril-CoA dehidrogenază hiperisovaleratemie
40. lizincetoglutaratreductazăhiperlizinemie
 Deficite enzimatice în ”erori înnăscute” de metabolism – mucopolizaharidoze și
sfingolipodoze (după Harris):
41. glucocerebrozidază  boala lui Gaucher
42. arilsulfatoză A  leucodistrofie metacromatică
43. ceramiltrihexozidază  boala lui Fabry
44. sfingomielinază  boala lui Niemann-Pick
45. β-galactozidază  gangliozidoză generalizată
46. α-fucozidază  fucozidoză
47. β-acetilhexozoaminidază  boala Tay Sachs
 Deficite enzimatice în ”erori înnăscute” de metabolism – diferite perturbări:
48. xantinoxidază  xantinurie
49. pirofosforilază și decarboxilază orotidilică  oroticocidurie
50. hipoxantin-guanin-fosforiboziltransferază boala lui Lesch-Nyhan (gută)
51. pseudocolinesterază serică  apnee la succinilcolină
52. methemoglobinreductază  methemoglobinemie
53. catalază  acatalazie
54. fosfatază alcalină osoasă  hipofosfatazie
55. sulfitoxidază  tulburări nervoase și luxația cristalinului
56. lipaza pancreatică  boala lui Sheldon
57. izomaltază și zaharază intoleranță la zaharoză și isomaltoză
58. lactază  intoleranță la lactoză
59. acid fitanic-oxidază  boala lui Refsum
60. NADH-oxidază  boala granulomatoasă cronică
61. tripsinogen  tulburări în digestia proteinelor
62. enterokinază  tulburări în digestia proteinelor
63. glutationperoxidază  boală hemolitică congenitală
64. glutationreductază boală hemolitică congenitală
65. APT-ază  boală hemolitică congenitală
66. lipază lizozomială  boala lui Wolman
 DIAGNOSTIC ENZIMATIC ÎN BOLILE FICATULUI
Investigațiile enzimatice importante în patologia hepatică sunt:
- TGO/ASAT
- TGP/ALAT
- Raportul , egal cu 1,33 la normali, după Ritis
- Glutamodehidrogenza = indicator de leziune mitocondrială
- Raportul (Schmidt și Scamidt)
- Enzime specifice hepatice: ● sorbiatoldehidrogenaza (SDH), ● ornitilcarbamil-transferaza
(OCT), ● fructozo-1-fosfataldolaza (1-fosfofructoaldolaza, FFAld), ● guanaza, ● izocitrat
dehidrogenaza (1CDH), ● lecucinaminopeptidaza (LAP), ● 1,6-difosfofructoaldolaza
- Dozarea LDH, izoenzime
- Alcooldehidrogenza
- Enzime indicatoare de icter obstructiv: ● 5-nucleotidaza, ● FAL, ● γGT (gama-
glutamiltranspeptidaza), ● leucinaminopeptidaza
- Pseudocolinesteraza serică
- Ceruloplasmina

A. Hepatita acută virală

B. Hepatite cronice
C. Ciroze hepatice
D. Leziuni toxice ale ficatului (intoxicații cu CCl4, intoxicații cu ciuperci)
E. Tumori hepatice maligne (primare, metastatice)
F. Afectarea ficatului în alte boli
A. HEPATITA ACUTĂ VIRALĂ
- ↑ TGO (ASAT) și ↑↑ TGP (ALAT). ALAT se normalizează la majoritatea pacienților cu
hepatită acută virală după 8-10 săptămâni. Dacă ↑↑ TGP persistă după acest interval se
interpretează ca hepatită persistentă.
- ↓ raportul De Rittis = ASAT/ALAT <1,3
În hepatita cronică creșterile transaminazelor sunt moderate (până la de 4x valoarea
normală).
- ↑ ALAT începe în perioada preicterică, înainte de creșterea bilirubinei, iar în cursul
primelor 2 săptămâni ajung la valori de 15-30x valorile normale.

- GLDH (enzimă localizată în mitocondriile ficatului) poate ↑↑ (la valori comparabile cu ale
ALAT), fiind un indiciu de necroză extinsă hepatocitară.
= raportul TGO+TGP/GLDH = 50 (în icterul mecanic = 5-15; în hepatita cronică = 30-40)
- ↓ pseudocolinesteraza serică (denotă scăderea funcției proteosintetice a ficatului;
prognostic nefavorabil).
În perioada de convalescență ce urmează fazei de vindecare, crește activitatea
pseudocolinesterazei la valori mai mari decât normalul (prognostic favorabil).
● Substratul modificărilor enzimatice serice în cursul hepatitei acute au la bază dezechilibru
între activitățile enzimatice ale principalelor căi de degradare a glucidelor în ficat.
 Mecanismele patogenice ale creșterii ALAT în formele ușoare și medii de hepatită:
a) ALAT, fiind o enzimă localizată strict în citosolul hepatocitului, va părăsi rapid celula în
cazul hepatitei cu leziuni moderate ale hepatocitelor.
GLDH, enzimă mitocondrială și ASAT/TGO, enzimă localizată în citosol și mitocondrii, vor
atinge valori mai mici ca ALAT la pacienții cu leziuni severe cu necroza hepatocitelor.
b) În hepatită procesul inflamator începe de obicei în spațiile Kiernan, respectiv în țesutul
conjunctiv interlobular și afectează mai frecvent periferia lobulilor hepatici. Concentrația cea
mai mare de ALAT există în celulele de la periferia lobulilor hepatici.
c) ALAT având un T1/2 (timp de înjumătățire) mai lung decât ASAT, va persista mai mult timp
în ser
- În formele de hepatită asociată cu colestază accentuată cresc și activitatea următoarelor
enzime, a căror activitate este practic absentă sau foarte mică în seruri normale:
- FAL ↑
- 5-nucleotidaza ↑
- γ - GT ↑
- leucinaminopeptidaza ↑
B. HEPATITE CRONICE
În hepatitele cronice proliferează limfoplasmocitele mezenchimale, iar parenchimul
hepatic este afectat și în evoluția spre ciroza hepatică – spre fibrozare, se schimbă raportul
între celulele mezenchimale și cele parenchimatoase hepatice (normal 1/40), în favoarea
primei categorii.
- ↑ testele de disproteinemie:
• ↑ γ-GT
• ↑ TGO + ↑ TGP (creștere moderată → 100-200 U.I.)
• ↑ GLDH
• raportul → 1 prin ↓ numărului de celule secretoare de TGP
C. CIROZE HEPATICE (CH)
● Apare reacție mezenchimală progresivă și invazivă, urmată de dezorganizarea arhitecturii
lobului hepatic și se dezvoltă procesul de fibrozare; scade numărul de celule hepatice =>
enzimele celulare cresc moderat; iar ALAT/TGP nu mai crește (deoarece scade sinteza de
proteine în ficat), având o evoluție plată.
● ALAT/TGP nu mai crește nici în cursul exacerbărilor acute ale CH.
● ↓ pseudocolinesteraza în CH atrofică.
D. LEZIUNI TOXICE ALE FICATULUI
● Intoxicații cu CCl4 (tetraclorură de carbon);
● Intoxicații cu ciuperci;
● Medicamente (clorpromazină, anticonvulsivante – fenobarbital sau fenitoină)
● Alcool
- Enzimele celulare cresc la valori enorme, iar gradul de creștere în ser este în ordinea:
LDH > TGO/ASAT > TGP/ALAT > GLDH
În hepatite (inflamații) ordinea este TGP/ALAT >TGO/ASAT > LDH > GLDH
± ↑ γ-GT
 În intoxicația cu CCl4 (solvenți organici), în funcție de doza administrată, se înregistrează
valori foarte mari chiar 1500-1600 U/l pentru ASAT/TGO.
 În alcoolismul cronic nivelul seric al γ-GT poate atinge valori de 50x valorile normale, iar
nivelul FAL depășește de 2x valorile normale.
 Suprimarea alcoolului duce la scăderea nivelului seric al γ-GT. A se face diagnosticul
diferențial cu modificările din:
♦ Colestaza intrahepatică (ciroză biliară), unde γ-GT are valori constant crescute și
♦ Neoplasmul hepatic unde γ-GT crește progresiv.
 În hepatopatia indusă prin consumul de clorpromazină (neuroleptic sedativ) cresc γ-
GT și FAL, aproximativ în egală masură (aspect de colestază extrahepatică).
 În hepatopatia cauzată de administrarea îndelungată de fenobarbital (barbituric
anticonvulsivant și inductor enzimatic) sau fenitoină se obține o creștere moderată în
ser a γ-GT, dar și în celulele hepatice, mai ales în microzomi (efect produs și de
alcool) => este stimulată sinteza hepatică de γ-GT (este un exemplu de inducție
enzimatică).
E. TUMORI HEPATICE MALIGNE (TM sau primare sau metastatice)
TM nu se însoțesc de modificări enzimatice caracteristice, dar se acompaniază de creșteri
mari și progresive ale γ-GT și FAL, TGO > TGP, LDH, bilirubina.
Se indică determinarea unor markeri tumorali.

F. AFECTAREA FICATULUI ÎN ALTE BOLI – mononucleoza infecțioasă, febra tifoidă,

sarcoidoza (boală inflamatorie, apar granuloame în plămâni, piele, ochi, etc).
Apar modificări enzimatice.
 ENZIMELE ȘI BOLILE CĂILOR BILIARE

A. LITIAZA BILIARĂ nu se acompaniază de modificări ale enzimelor serice.

B. ICTER MECANIC
- ↑ bilirubina serică conjugată (BI);
- ↑ acizii biliari.
- Are loc o retenție a enzimelor eliminate prin bilă și creșterea lor în ser:
- FAL
mai frecvent folosite în practica medicală
- γ-GT
- 5’- nucleotidază (5’-NT)
- Leucinaminopeptoidaza (LAP)
- Ceruloplasmina
a) FAL poate crește și în afecțiuni osoase și intestinale. Se exclude afectarea osoasă dacă
creșterea FAL este însoțită și de creșteri ale γ-GT, 5’-NT și LAP.
b) γ-GT crește în ser, la valori de 10-50x față de valori normale. În hepatocit γ-GT
predomină ca formă legată de membrana plasmatică a canaliculilor biliari având rol în
transportul AA prin membrane.
OBSERVAȚII:
● Modificările serice ale enzimelor nu oferă informații asupra stării funcționale a ficatului.
Aceasta poate fi evaluată prin determinarea proteinenzimelor secretate activ de către ficat, cu
excepția imunoglobulinelor (Ig).
Cele mai des utilizate proteinenzime în depistarea unei scăderi a proteinsintezei hepatice sunt:
- pseudocolinesteraza serică
- factorii coagulării dependeți de vitamina K (V, VII, IX, X)
- albumina
- prealbumina
În ciroza hepatică ↓ albumina (T ½ ≅ 17 zile) și ↓ pseudocolinesteraza (T ½ ≅ 14 zile); există
un deficit cronic al proteosintezei, deci ↓ proteinele și enzimele cu un timp de injumătățire (T
½) mai lent.
În insuficiența hepatică acută ↓ prealbumina (T ½ ≅ 2 zile) și factorul VII al coagulării (T ½ =
câteva ore); există un deficit brusc al proteosintezei deci ↓ proteinele cu T ½ rapid.
Modificări patologice ale pseudocolinesterazei serice:
- Activitate crescută ↑ (prin stimulare specifică a sintezei de enzimă sau în situația unei
stimulări generale a proteosintezei hepatocitare):
 Convalescență după hepatite;
 Sindrom nefrotic;
 Obezitate;
 Diabet zaharat;
 Hiperlipoproteinemie tip II-b și IV;
 Hipertiroidism fără cașexie.
- Activitate scăzută ↓ (prin scăderea capacității de sinteză hepatocitară sau printr-o modificare
în reglarea sintezei sau prin inhibarea enzimei, în intoxicația cu organofosforice):
 Insuficiență hepatică;
 Stază hepatică;
 Malabsorbție;
 Denutriție proteică;
 Anemii megaloblastice;
 Hipotiroidism sever;
 Tumori maligne;
 Sarcină;
 Contraceptive orale;
 Reacții de fază acută (postoperator, infecții acute, infarct miocardic).
1. Dobreanu M., Biochimie clinică. Implicații practice. Ediția a III-a, vol 1, Editura University Press Târgu Mureș, 2015.
2. Dobreanu M., Biochimie clinică. Implicații practice. Ediția a III-a, vol 2, Editura University Press Târgu Mureș, 2015.
3. Dobreanu M., „Compendiu de Biochimie Clinică și Imunologie”, UMF Târgu Mureș, 2013.
4. Brudașcă I., „Biochimie clinique. Notes de cours et activités pratiques”, Faculté de Médicine, UMF Iuliu Hațieganu, Ed.
Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj Napoca, 2012.
5. Crîsnic I., Gligor R., Pilat L., „Biochimie medicală”, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2011.
6. Dogaru C., David D., Moldovan I., „Biochimie clinică” vol. II, Ed. Eurostampa, Timișoara 2000.
7. Cucuianu M, Crîsnic I, Plesca-Manea L. Biochimie clinică – fundamentare fiziopatologică. Ed. revăzută și adăugată, Ed.
University Press, Arad, 2001.
8. Dogaru C., David D., Sfrijan f., Caraion C., „Biochimie clinică” vol. III, Ed. Eurostampa, Timișoara 2002.
9. Dinu V., Truția E., Popa - Cristea E., Popescu A., „Biochimie medicală”, Ed. Medicală, București, 2002.
10. Mody E., Funduc I., Alexandrescu R., Dobreanu M., „Biochimie clinică (Patochimie)”, Editura All Educational, 2000.
11. Dogaru C., Belengeanu V., Rusu V., Moldovan I., „Biochimie clinică” vol. I, Ed. Mirton, Timișoara, 1998.
12. Zamfirescu Gheorghiu M., Georgescu I., Rădulescu Ș., Vlădescu C., Suciu A., „Instrucțiuni pentru raționalizarea
investigațiilor în laboratorul de chimie clinică”, București, 1983.
13. Michele D., „Biochimie clinică” Compendiu, UMF Carol Davila București, Editura Medicală București, 1997.
14. Cucuianu M., Oliniuc N.,Goia A., Fekete T., „Biochimie clinică”, vol. I, Ed. Dacia Cluj- Napoca, 1979.
15. Cucuianu M., Oliniuc N.,Goia A., Fekete T., „Biochimie clinică”, vol. II, Ed. Dacia Cluj- Napoca, 1979.
16. Gligor R., Crîsnic I. Elemente de laborator clinic. „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2012.
17. Crîsnic I., Gligor R., „Compendiu de lucrări practice”, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
18. Michele D., „Biochimie clinică”, Metode de laborator, Ed. a II -a, Editura Medicală, București, 2000.