Postura i locomoia uman

Este capacitatea aparatului locomotor de a menine staiunea vertical biped (funcia de

postur i echilibru) i de a deplasa diferitele sale segmente i ntregul corp. Cele dou funcii
sunt inseparabile i se condiioneaz reciproc, astfel nct orice postur se menine sau se
schimb printr-o micare i orice micare pornete de la o postur armonioas i perfect
coordonat.
Termenul de "poziie" desemneaz o anumit orientare a corpului n spaiu, (ex: staiunea
biped). Poziiile fiziologice: clinostatism (decubit dorsal si ventral); ortostatism (statiunea
verticala). La acestea se adauga diverse pozitii (stand pe un picior, pe genunchi, ghemuit, sezand,
stand pe maini sau sprijinit culcat), intalnite obligatoriu in executarea unor activitati motrice sau
impuse in diverse exercitii de cultura fizica. Pozitiile particulare pot fi observate in diverse boli,
in atitudini antalgice sau create de procesul patologic in plina evolutie.
Mijloacele kineziterapeutice actuale, asociate diverselor procedee electro- si
mecanofizice ce au ca scop recuperarea unor defectiuni ale diferitelor segmente ale aparatului
locomotor, intra in preocuparea centrelor de reeducare si recuperare functionala.
Inainte de utilizarea recuperarii insa, se impune evitarea aparitiei unor deformari in
statica si locomotia umana prin utilizarea pozitiilor corecte in diverse conditii de munca. Ex:
(studiul acestor pozitii si obtinerea unui randament maxim al muncii prestate fac obiectul unei
stiinte relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub numele de ergonomie). Aceasta furnizeaza
principiile generale privind organizarea muncii si a locurilor de munca, pozitiile fiziologice
direct legate de o functionare optima a aparatului locomotor uman.
Mentinerea pozitiei se gaseste in conflict cu forta gravitationala (statiunea bipedica) si
acest fapt pune in joc mecanisme de conservare a echilibrului static si dinamic.
Criterii anatomo-biomecanice si fiziologice ale starii de postura
In studiul unei anumite pozitii de fond se va respecta obligatoriu tratarea urmatoarelor
probleme:
- Descrierea pozitiei diferitelor segmente. Fiecare stare posturala impune o descriere a
pozitiei segmentelor implicate si a raporturilor dintre ele, unghiurile unui segment fata de
celalalt, precum si planurile (orizontal, frontal, sagital) in care se gasesc acestea in pozitiile de
flexie, extensie, rotatie, abductie sau adductie, suspinatie sau pronatie etc.
- Baza de sustinere (poligonul de sustentatie). Este suprafata geometrica variabila
delimitata fie de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau
contact cu solul. Poate fi redusa la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sarma).
Mentinerea echilibrului devine cu atat mai dificila, cu cat baza de sustinere isi diminueaza
suprafata.
- Pozitia centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luand in consideratie locul
centrului de greutate si greutatea fiecarui segment in parte. Cunoscand pozitiile mijlocii ale
centrelor de greutate si greutatea a doua segmente vecine izolate, se poate gasi centrul de
greutate al ambelor segmente reunite. Prin combinarea din aproape in aproape a centrelor de
greutate ale diferitelor parti ale corpului, se poate gasi pozitia centrului de greutate al intregului
corp aflat intr-o pozitie oarecare.
- Unghiul de stabilitate. Este proiectia centrului de greutate cu dreapta care il uneste cu
marginea bazei de sustinere. Cu cat acest unghi este mai mare, cu atat stabilitatea devine mai
mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atat mai mare, cu cat centrul de greutate este situat
mai jos, iar baza de sustinere mai mare.
1

Mecanisme posturale. Diverse pozitii sau stari posturale se mentin datorita travaliului
static al grupelor musculare, prin contractiile lor izometrice, declansate si reglate prin reflexele
de postura. Mecanismele de postura reflexe si de echilibru sunt provocate de stimuli de origine
diferita, informatiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii interne (labirintice)
privind pozitia capului in spatiu, de la proprioceptorii musculaturii gatului asupra pozitiei capului
fata de trunchi, de la proprioceptorii musculaturii trunchiului si membrelor (fusurile neuromusculare) asupra pozitiei membrelor in spatiu, de la receptorii retinieni vizuali asupra pozitiei
intregului corp fata de corpurile inconjuratoare si exteroreceptorii cutanati care intra in contact
cu punctele de sprijin ale corpului pe sol sau cu obiectele inconjuratoare.
Toate aceste informatii ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (maduva, trunchi
cerebral, nucleii cenusii cerebrali, scoarta cerebrala si cerebel), declansand o serie de reactii:
reactii statice locale, reactii statice segmentare si reactii statice generale.
Elementul de baza in mecanismul posturii este reflex, participarea centrilor superiori
corticali este indispensabila, iar mentinerea pozitiilor (posturii) nu este posibila fara mentinerea
echilibrului corpului.
Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizeaza atunci cand proiectia verticala
a centrului de greutate al corpului cade in interiorul bazei de sustinere.
Pozitia anormala a capului in spatiu modifica perceptiile senzoriale la nivelul retinei si
labirintului, determinand reflexe de redresare a muschilor cefei, care readuc capul si, succesiv,
corpul in pozitie normala.
Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele musculare cu
precadere grupul extensorilor intervine si cu efectuarea unui travaliu static. Toate grupele
agoniste si antagoniste actioneaza ca niste cupluri de forta, neutralizandu-se reciproc.
Mijloacele de stabilizare pasiva si participarea parghiilor osteo-articulare. Un rol
deosebit revine echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale, capsulei si ligamentelor unor
articulatii hiperextinse, punerea sub tensiune a fasciilor si aponevrozelor (membran fibroas,
foarte rezistent, care nvelete muchii i i leag de oase) sau intrarea in contact a unor
segmente osoase care blocheaza miscarea.
Pozitia ortostatica bipeda
In statiunea bipeda, centrul de greutate este localizat la incrucisarea planului dorso-sacral,
care trece prin partea superioara a celei de-a doua vertebre lombare (L2), cu planul medio-frontal.
Din fata cade in mijlocul bazei de sustinere, reprezentata de o suprafata trapezoidala, limitata de
marginile externe ale plantelor. In sprijinul biped, centrul de greutate principal mai are doi centri
secundari, plasati in mijlocul articulatiilor coxo-femurale, astfel incat proiectia lor cade in zonele
plantare undeva mai la mijloc si mai inapoia lor.
Obligatia impusa picioarelor si gambelor de a suporta greutatea corpului a dus la
dezvoltarea si intarirea acestor elemente. Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la statiunea verticala,
in timp ce trunchiul a suferit o angulatie la nivelul articulatiei lombo-sacrate, ce reprezinta o zona
de extrema slabiciune pe plan mecanic (dicopatiile lombare).
Mecanisme posturale ortostatice.
Mecanismul de mentinere a statiunii bipede se realizeaza prin rezistenta opusa greutatii
corpului, care tinde sa flecteze genunchii si soldurile. Aceasta atrage dupa sine ntinderea
extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare, contractia reflexa a extensorilor care fixeaza
genunchii restabilind dupa sine pozitia ortostatica.
Un om in pozitie verticala pasiva poate cadea in orice directie: inainte, inapoi, sau intr-o
parte. Muschii care se opun caderii, in special cei din grupul extensorilor, joaca un rol
2

antigravitational. Cand corpul se apleaca in fata, extensorii trunchiului si flexorii gambei se

contracta cu o forta suficienta pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe miotatice
declansate si coordonate de un veritabil dispozitiv kinestezic. Cand corpul se rastoarna in spate,
se contracta marii drepti abdominali si extensorii gambei.
Aceste raspunsuri sunt de origine reflexa si rezulta de la receptorii de intindere din
trunchi, membrele inferioare si de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor. Se constata ca
statiunea verticala cu ochii inchisi este putin stabila, fiind insotita de oscilatii ale trunchiului.
Aceasta observatie poate usor dovedi ca aferentele vizuale joaca un rol important in mentinerea
reflexa a stationarii verticale la om. Reglarea posturii normale la corpul intact depinde, in
consecinta, de activitatea integrala a tuturor mecanismelor reflexe.
Mecanismele generale ale locomotiei
Miscarea corporala in ansamblu sau a diferitelor sale segmente reprezinta unul din
mijloacele principale de relatie si adaptare continua a organismului la conditiile mediului. Nounascutul vine pe lume cu o activitate motorie de baza si o dotare in miscari dezordonate care
ulterior, se vor putea individualiza in raport cu evolutia sa. In primele saptamani de viata, nounascutul prezinta chiar un "mers automat tip primar", in cazul in care este sustinut de axile.
Acesta dispare si reapare abia catre sfarsitul primului semestru sau chiar al primului an de viata.
In tot acest interval, se instaleaza o stare de astazie, caracterizata prin absenta echilibrului in
pozitie ortostatica. Cand statiunea bipeda este pe deplin castigata, la 4-5 ani, se poate vorbi de un
inceput al educatiei motorii. Schemele motorii in vederea insusirii unor miscari elementare se
dezvolta in cursul primilor 3 ani de viata.
Notiuni generale de dinamica si cinematica locomotorie
Locomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in general, sau a unor
parti din acesta, in particular.
Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul actiunii combinate a
unui ansamblu de componente biomecanice active si pasive, care fac parte integranta din
alcatuirea aparatului locomotor. In acest sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor
(receptori, nervi, centri nervosi) si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muschi,
parghii osoase, articulatii) - ncepnd cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex),
contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a componentelor osteoarticulare.
O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular vizual, care
initiaza suita ulterioara de evenimente in ordinea amintita. In cazul unei miscari reflexe, de
redresare, are loc o antrenare initiala a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea ulterioara a
receptorilor de intindere fusali si tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv inconstient, urmat
de succesiunea celorlalte evenimente.
Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, in exercitarea unui
act motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti), si alte grupe musculare, din care
deosebim:
- Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua si gradata a miscarii.
- Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila.
- Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea "motorului principal",
intervenind dupa terminarea miscarii.
Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si precizia miscarii,
care creste odata cu cresterea numarului de muschi antrenati in miscare. Cu cat relaxarea
antagonistilor este mai mare, cu atat miscarea este mai rapida si mai puternica.
3

Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg ansamblul de
miscari particulare unei anumite activitati motorii.
In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in majoritatea cazurilor de
ambele tipuri (contractie de tip izotonic sau izometric) si in special sub forma lor fuzionata de
secuse multiple - cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe
sau voluntare.
Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc dispozitivul pasiv
osteo-articular. Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt guvernate de lungimea parghiilor
osoase si natura articulatiilor care leaga segmentele mobile de dispozitia, forma si numarul
muschilor care actioneaza asupra acestora si de sarcinile care trebuie sa fie mobilizate.
Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua apartin fortelor
statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine fortei motorii (F).
La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este reprezentat de axa
biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol; rezistenta (R) este data de greutatea
corpului sau a segmentului care se deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de
mobilizat, iar forta (F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care
realizeaza miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de gradul
II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la mijloc).
Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de gradul II ca parghii de
forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza. Parghiile in care forta de aplicare este mai
apropiata de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind si de viteza, iar cele in care aceasta este
apropiata de punctul de rezistenta sunt utilizate ca parghii de forta, actionand insa cu viteze mult
mai scazute. Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un factor activ, in acest caz, articulatiile
nu au numai un simplu rol pasiv in executarea miscarilor, forma lor si gradul de libertate de
miscare pe care il ofera reprezentand factori importanti care dirijeaza si sensul miscarilor, putand
limita, in acelasi timp, si amplitudinea acestora.
Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se pot distinge decat
doua categorii de articulatii: unele concepute pentru miscarea pieselor scheletice (articulatiile
membrelor si mandibulei), mobile, iar altele dimpotriva au rol in sudarea acestora si fixitatea lor
(articulatiile oaselor craniene), sau articulatii imobile.
La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai mediului extern cu care
aparatul locomotor interactioneaza in timpul activitatilor sale specifice. Atrag atentia: greutatea
corpului impusa de forta gravitationala tinde sa atraga corpul spre pamant, inertia care tinde sa
prelungeasca si sa mentina o stare data, presiunea atmosferica ca o componenta a fortei
gravitationale, cu rol deosebit pentru mentinerea in contact a suprafetelor articulare, rezistenta
mediului care tinde sa se opuna miscarii corpului, forta de frecare in contactul componentelor
corporale cu solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala si de sens opus fortei
gravitationale.
Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de miscare (planuri si
axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor. Planurile anatomice sunt suprafete care
sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta:
Planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe directiile verticala si
antero-posterioara imparte corpul in doua jumatati, dreapta si stanga.
Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare a craniului. Dispus
vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si o parte superioara.
Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara si inferioara.
4

Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al corpului.

Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele) pot reprezenta unul,
doua sau chiar trei grade de libertate.
Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal sau transversal), in
jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de celalalt.
Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa frontala, si axa
longitudinala.
axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand miscari de abductie si
adductie in plan frontal;
axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata transversal; permite
miscari de flexie si extensie in plan sagital;
axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si externa in plan
transversal.
In functie de planurile si axele de referinta deosebim:
1) flexia si extensia
2) abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de acest plan toate
segmentele membrelor;
3) inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale capului, gatului si
trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale. La aceste miscari se asociaza si o
rotatie;
4) rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan transversal pentru toate
partile corpului, in afara de omoplat si clavicula.
5) bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si omoplatului. In
cazul omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul axei sagitale, in timp ce pentru bazin
aceasta poate fi in anteversie (anterior), retroversie (posterior) sau laterala (spre stanga
sau dreapta).
6)
circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe planuri, fiind o
combinatie succesiva de miscari de flexie, extensie, abductie si adductie, care descriu o
miscare circulara particulara;
7) glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele fiziologice. Glisarea se
produce la nivelul suprafetelor articulare plane sau foarte usor incurbate, in timp ce
hiperextensia semnifica depasirea limitelor fiziologice ale rezistentei.
Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul, miscarile de finete si
indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de forta); (3) miscari balistice (aruncari,
loviri etc.); (4) miscari de oscilatie (pendulari).
Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in apropierea
centrului de greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca proiectia centrului de greutate
sa treaca inaintea bazei de sustinere; aproape concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde
si corpul este proiectat inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior, care devine pendulant,
paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat din nou pe sol. Fazele se
repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.
Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral, separate intre ele
prin perioade de sprijin dublu.
In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a corpului, inaintarea se
face prin trecerea succesiva a unui membru inferior inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se insa

numai pe cate un picior. Intre doua momente de sprijin au loc mici sarituri prin aruncarea
corpului inainte si suspendarea sa pentru scurt timp in aer.
Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un traiect sinusoidal
in plan vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga corpul se detaseaza de pamant
inainte ca piciorul anterior sa-l fi atins.
In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in unele cazuri
suficient de mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau in latime etc. In toate aceste
desprinderi, participa aproape intreaga musculatura a aparatului locomotor pentru realizarea
echilibrului si miscarii.