(tema şi viziunea despre lume într-un text poetic studiat care aparţine lui George Bacovia:

Rar)

Lirica bacoviană este dominată de o nelinişte continuă. Temele abordate sunt teme
precum singurătatea, angoasele, plictisul, agonia, melancolia. Frecvent întâlnite sunt
motivul ploii, al toamnei, al evadării, al marii plecări. Astfel, George Bacovia este
considerat a fi poetul toamnelor dezolante, putrede, al iernilor ce dau sentimentul
sfârşitului de lume, al căldurilor toride în care cadavrele intră în descompunere, al
primăverilor nevrotice şi iritante. Exponent al Simbolismului în literatura română,
Bacovia cultivă frecvent simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului
cu lumea, natura şi universul.
Poetul percepe o lume care trece printr-o criză şi care intră în descompunere. Viziunea sa
sumbră şi dezolantă este ilustrată şi în poezia „Rar” care face parte din volumul de
versuri „Plumb”. Titlul operei defineşte exact starea de spirit tipic bacoviană care se
identifică cu renunţarea, izolarea de lume şi încetinirea ritmului normal al vieţii. Cadenţa
impusă sporeşte angoasa, descurajând. Întreaga poezie este străbătută de un sentiment
adânc de regret şi melancolie ce chinuie sufletul. Repetarea exclamaţiei retorice „Ce
melancolie!” sugerează această realitate lăuntrică.
Cadrul liric este de asemenea insolit, un han îndepărtat, vag definit („Într-un han,
departe / Doarme şi hangiul”). Un loc altădată plin de forfotă, de zgomot, hanul, devine,
în viziunea lui Bacovia, un simbol al pustiului. Uzitarea adjectivelor „singur”, „deşarte”
sugerează starea de solitudine şi dezamăgirea eului liric faţă de lumea în care se simte
străin şi neînţeles. Atmosfera apăsătoare este accentuată de ploaie, o ploaie rece, sumbră
ce trimite la tristeţea autumnală. Aceasta nelinişteşte prin durată şi intensitate („Plouă,
plouă, plouă...”). Ideea de pustietate reiese şi din versul „Nimeni, nimeni, nimeni...”. Este
un pustiu ce înspăimântă. Astfel, eul liric îşi dezvăluie zbuciumul interior: „Tremur,
tremur, tremur...”. Se remarcă lirismul de tip subiectiv prin formele verbale şi
pronominale de persoana I şi a II-a, mărci ale eului liric: „de mine”, „tremur”, „mă”,
„vouă”.
Încetinirea ritmului vieţii şi izolarea de lume prefigurează moartea. Dezgustul pentru
lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Este renunţarea la viaţă. Discursul
liric transmite trăiri interioare, sentimente, atitudini, din perspectiva unei persoane aflate
la apusul vieţii, când melancolia domină, ritmul normal al vieţii pierde din putere şi
angoasele sporesc. Chiar şi capacitatea de a visa, de a spera este alterată. Această stare
este definitivă, o renaştere nemaifiind posibilă. Concluzia dureroasă „Rătăciri de-acuma /
N-or să mă mai cheme / Peste vise bruma.” susţine această realitate. „Bruma” este cea
care acoperă visele, este simbolul renunţării, al dispariţiei bucuriei de a trăi. Eul liric se
prăbuşeşte într-o singurătate apăsătoare. Se simte neputincios în faţa destinului
implacabil şi a trecerii ireversibile a timpului. Tot ce rămâne în urmă nu este decât
melancolie, regret şi amintire. Cadrul natural exterior este în concordanţă cu trăirile
interioare. Astfel, este reluată ideea ploii ce nelinişteşte şi deprimă: „I-auzi cum mai
plouă!”. Imaginea interiorităţii umane este în strânsă legătură cu imaginea cadrului
natural. Natura este la fel de mohorâtă ca sufletul eului liric.
Întreaga poezie se constituie într-un tablou dominat de pete întunecate de culoare. Evocă
un cadru amorţit, prăfuit şi încremenit, lipsit de viaţă. Este o destăinuire a unei vieţi
chinuite, într-un spaţiu ostil ce sufocă prin materialism şi se dezintegrează continuu.
Obsesia morţii şi a neantului generează toată această angoasă şi dezorganizare
sufletească, obsesie sugerată prin metaforele „Noaptea e târzie” şi „Peste vise bruma”.
Gândul unei existenţe inutile, lipsite de vise şi de speranţă duce la nevroză şi teamă, căci
această stare de declin sufletesc este ireversibilă. Tot ceea ce în jur s-a dizolvat devine
inert şi vag precum elementele cadrului natural. Soluţia este izolarea într-o lume proprie,
o lume zugrăvită în culori monotone.
Lirica poetului simbolist se bazează pe sugestie şi muzicalitate. El nu exprimă stări şi
trăiri comune ci ridică probleme existenţiale precum moartea şi conştientizarea ei,
izolarea de social, zbuciumul interior al celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt puternic
individualizate, fiind desprinse din propria concepţie asupra vieţii şi din experienţele
spirituale personale. În acest sens, poeziile lui Bacovia capătă, uneori, forma unei
impresionante confesiuni a sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce intră
deseori în conflict cu realitatea exterioară. Eul liric este desprins de realitatea celorlalţi,
de aici şi viziunea distinctă despre lume. Pentru acesta lumea este un mediu ostil. De
aceea, poezia, în concepţia sa, încetează să mai reprezinte lumea de obiecte. Prin creaţie
este dezvăluită o realitate care îşi are geneza în procesele sufleteşti ale eului liric, fiind o
proiecţie a celor mai intense trăiri.
Evocând o fire stingheră, melancolică, singuratică şi retrasă, departe de cele lumeşti,
poezia lui George Bacovia se adresează celor iniţiaţi, celor care reuşesc, prin eliberarea
de prejudecăţile lumii materiale, să se apropie de complexitatea mesajelor, a trăirilor şi
sentimentelor sugerate în modul cel mai subtil.
În concluzie, Bacovia se impune prin universul poetic dominat de intensitatea obsesivă cu
care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii, un univers al tristeţii, al
angoasei, al deziluziei şi dezgustului pentru forţele implacabile ce guvernează lumea.