Jules Verne

Douăzeci de mii de leghe sub mări

EDITURA REGIS
Vingt mille lieues sous les mers
Librairie Hachette 79, Boulevard Saint-Germain, Paris

O STÂNCĂ FUGARĂ
Anul 1866 fusese însemnat printr-un eveniment ciudat, un fenomen
nelămurit şi de nelămurit, pe care, desigur, nimeni nu l-a uitat. Fără a
vorbi de zgomotul care tulbura populaţiile porturilor şi care aţâţa spiritul
public dinăuntrul continentelor, oamenii de la mare au fost mai cu seamă
mişcaţi. Negustorii, armatorii, căpitanii de vagoane, skipper-ii şi maşterii
Europei şi ai Americii, ofiţeri de marină, militari din toate ţările şi, după
dânşii, guvernele diferitelor state ale ambelor continente, se preocupaseră
în cel mai înalt grad de acest fapt.
într-adevăr, de câtva timp, mai multe vapoare se întâlniseră pe mare
cu „un obiect enorm", lung, în formă de fus, câteodată fosforescent, mult
mai mare şi mai iute decât o balenă.
Faptele relative la această apariţie, însemnate în diferitele cărţi de
bord, se potriveau destul de exact cu structura obiectului sau a fiinţei în
discuţie, cu iuţeala foarte mare a mişcărilor sale, cu puterea-i
surprinzătoare de locomoţie, cu viaţa deosebită cu care părea înzestrată.
Dacă era un cetaceu, întrecea ca mărime pe toţi aceia pe care ştiinţa îi
clasase până atunci. Nici Cuvier, nici Lacepede, nici domnul Dumerii, nici
domnul de Quatrefages n-ar fi admis existenţa unui asemenea monstru,
numai de l-ar fi văzut, cu ochii lor de savanţi.
Judecând după observaţiile făcute în diferite rânduri, înlăturând
valorificările timide care atribuiau acestei vieţuitoare o lungime de două
sute de picioare, respingând părerile exagerate că-i lată de o leghe şi
lungă de trei, se putea, totuşi, afirma că această fiinţă fenomenală
întrecea cu mult toate dimensiunile admise până atunci de către ihtiologi,.
dacă exista, totuşi.
însă, el exista, faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit şi, cu această
pornire care împinge creierul omenesc spre uimire, vom înţelege emoţia
produsă în lumea întreagă prin această apariţie suprafirească.
 într-adevăr, la 20 iulie 1866 steamer-ul Governor Higgisnon al
Calcutta and Burnach Steam Navigation Company întâlnise acest morman
mişcător la cinci mii de le- ghe în estul coastelor Australiei. Căpitanul
Backer crezuse la început că se află în faţa unei stânci necunoscute. Se
pregătea tocmai să afle situaţia exactă a locurilor, când două coloane de
apă azvârlite de către nelămurita vietate ţâşniră şuierând la o
înălţime de o sută cincizeci de picioare. Deci, numai dacă această
stâncă nu era supusă expansiunilor intermitente ale unui gheiser,
Govemor Higginson avea de-a face de-a binelea cu vreun mamifer de apă,
necunoscut până atunci, care azvârlea prin răsuflătoarele lui coloane de
apă amestecate cu aer şi cu vapori.
Un asemenea fapt fusese observat şi la 23 iulie acelaşi an, în mările
Pacificului, de către Cristobal Colon al West India and Pacific Steam
Navigation Company. Aşadar, acest cetaceu extraordinar se putea
transporta dintr-un loc într-altul cu o iuţeală surprinzătoare, deoarece, la
un interval de trei zile, Govemor Higginson şi Cristobal Colon l-au observat
în două puncte ale hărţii, despărţite printr-o distanţă de mai bine de şapte
sute de leghe marine.
Peste două săptămâni, la două mii de leghe de acolo, • Helvetia al
Compagnie Naţionale şi Shannon al Royal Mail, mergând în sens opus, în
acea porţiune a Atlanticului, dintre Statele Unite şi Europa, îşi semnalară
unul altuia monstrul la 42° 15' latitudine nordică şi 60°35' longitudine
vestică faţă de meridianul din Greenwich. în această observare simultană
se evalua lungimea minimă a mamiferului la mai bine de trei sute cincizeci
de picioare englezeşti, deoarece Shannon şi Helvetia aveau o dimensiune
inferioară lui, cu toate că aveau o sută de metri de la proră la cârmă. însă,
cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin împrejurimile insulelor
Aleutiene, Kulammok şi Umgulil, n-au întrecut niciodată lungimea de
cincizeci de metri, dacă au atins cumva această lungime.
Aproape 106 metri. Piciorul englezesc nu este decât de 30,40
centimetri.
Aceste rapoarte sosite unul după altul, alte observări făcute după
transatlanticul le Perete, o ciocnire între Etna din Inman şi monstru, un
proces verbal al ofiţerilor fregatei franceze la Normandie, o destăinuire
foarte serioasă obţinută de către statul major de la comandorul Fitz James
la bordul lui Lord Clyde mişcară adânc opinia publică. în ţările cu fire
uşuratică se glumi asupra fenomenului; dar ţările serioase şi practice,
Anglia, America, Germania se ocupară serios de el.
 În toate centrele mari, monstrul deveni la modă. îl cântară prin
cafenele, îl batjocoriră prin ziare, îl reprezentară pe scenele teatrelor.
Mincinoşii au avut astfel ocazia de a turna verzi şi uscate. Apărură prin
ziare tot felul de fiinţe închipuite şi gigantice, începând cu balena albă,
teribila „Moby Dick" din ţinuturile hiperboreene, până la kraken, o fiinţă
peste măsură de mare, ale cărei tentacule pot îmbrăţişa un vas de cinci
sute de tone trăgându-l în adâncimile oceanului. Atunci izbucni nesfârşita
polemică a credulilor şi a scepticilor în societăţile savante şi în ziarele
ştiinţifice. „Chestia monstrului" aprinse spiritele. Jurnaliştii care profesează
spiritul vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii memorabile.
Timp de şase luni, războiul continuă cu şanse deosebite.
Mica presă răspundea cu o vervă nesecată articolelor de fond ale
Institutului Geografic din Brasil, ale Academiei Regale de Ştiinţe din Berlin,
ale Asociaţiei Britanice, ale Institutului Smithsonian din Washington,
discuţiilor Indianului Arhipelago, ale Cosnos-ului, ale preotului Moingo, ale
Mittheilungen de Petermann şi cronicilor ştiinţifice ale marilor ziare din
Franţa şi din străinătate. Spiritualii scriitori ai micii prese, parodiind o
vorbă de a lui Linné, spusă de adversarii monstrului, susţinură într-adevăr
că „natura nu face proşti" şi somară pe contemporani să nu dezmintă
natura admiţând existenţa kraken-ilor, a şerpilor de mare, a lui „Moby
Dick" şi a altor bazaconii. în sfârşit, într-un articol de ziar satiric foarte
temut, cel mai iubit dintre redactorii lui dădu o ultimă lovitură monstrului
şi îl răpuse în mijlocul unui hohot de râs universal. Spiritul învinsese
ştiinţa.
în timpul primelor luni ale anului 1867, chestia părea uitată şi nimeni
nu se mai gândea la ea, când alte fapte au fost aduse la cunoştinţa
publică. Nu mai era atunci vorba de a dezlega o problemă ştiinţifică, ci de
a înlătura o primejdie adevărată şi serioasă. Problema luă o cu totul altă
întorsătură. Monstrul deveni o insulă, o stâncă, dar o stâncă fugară, ce nu
putea fi determinată, ce nu putea fi prinsă.
La 5 martie 1867, Moravian al lui Montreal Ocean Company, aflându-
se în timpul nopţii la 27°30' latitudine şi 72° 15' longitudine, îşi lovi coasta
tribordului de o stâncă care nu era însemnată pe nici o hartă. Sub
presiunea combinată a vântului şi a celor patru sute de cai putere, vasul
mergea cu o iuţeală de treisprezece mile. Desigur, fără calitatea
superioară a cherestelei lui, Moravian, la această izbitură, s-ar fi scufundat
cu cei două sute treizeci şi şapte de călători pe care-i aducea din Canada.
 Accidentul se întâmplase pe la ora cinci de dimineaţă, când începuse
să se lumineze de ziuă. Ofiţerii din serviciul de pază se năpustiră pe partea
de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai mare băgare de
seamă, dar nu văzură nimic în afară de un vârtej puternic care se spărgea
la o distanţă de şase sute de metri, ca şi când suprafaţa lichidă ar fi fost
lovită cu putere. îşi însemnară exact locul întâmplării şi Moravian îşi urmă
calea sa fără stricăciuni vizibile. Se lovise el, oare, de vreo stâncă
submarină sau de vreo rămăşiţă enormă a vreunui naufragiu? Nu se putea
şti. Dar, după ce cercetară carena în bazinele de reparaţii, ei au văzut că o
parte a tăişului său fusese sfărâmată.
Acest fapt, extrem de grav pentru sine, ar fi fost uitat poate ca
atâtea altele, dacă, după trei săptămâni, nu s-ar fi repetat în împrejurări
identice. însă, datorită provenienţei vasului, victimă a acestei noi ciocniri,
datorită renumelui companiei căreia aparţinea acest vapor, evenimentul
avu un răsunet imens.
Fiecare cunoştea numele celebrului armator englez Cunard. Acest
industriaş inteligent întemeiase în anul 1840 un serviciu poştal între
Liverpool şi Halifax, cu trei vapoare de lemn şi cu roţi cu o putere de patru
sute de cai şi cu o cotă de o mie o sută şaizeci şi două de tone. Peste opt
ani dotarea companiei crescu cu patru vase de câte şase sute cincizeci de
cai putere şi cu o mie opt sute douăzeci de tone şi peste doi ani cu încă
două vase superioare în putere şi în tonaj. în anul 1853, Compania Cunard,
al cărui privilegiu pentru transportul depeşelor fusese reînnoit, adăugă
succesiv la materialul său vasele Arabia, China, Scoţia, Java, Rusia, toate
vapoare de primă marcă şi cele mai mari care după Great Eastern au
brăzdat vreodată mările. Aşadar, în anul 1867, compania avea
douăsprezece vapoare, dintre care opt cu roţi şi patru cu elice.
Dacă dau toate aceste lămuriri, e pentru ca fiecare să ştie care este
însemnătatea acestei companii de transporturi maritime, cunoscută în
lumea întreagă prin conducerea ei inteligentă. Nici o altă întreprindere de
navigaţie transoceanică n-a fost condusă cu mai multă pricepere; nici o
altă afacere n-a fost încoronată de mai mult succes. De douăzeci şi şase
de ani vapoarele Cunard au traversat de două mii de ori Atlanticul şi
niciodată n-au avut o călătorie neizbutită, o întârziere, niciodată nu s-a
pierdut o scrisoare, un om sau un vas. De aceea aleg călătorii, cu toată
concurenţa puternică a Franţei, linia Cunard, după cum s-a constatat de pe
documentele oficiale din ultimii ani. După ce v-am spus aceasta, nimeni nu
se va uimi de răsunetul pe care-l provocă accidentul întâmplat unuia
dintre cele mai frumoase steamer-e ale ei.
La 13 aprilie 1867, marea fiind frumoasă, vântul liniştit, Scoţia se
afla la 15° 12' longitudine şi 45°37' latitudine. Mergea cu o viteză de
treisprezece mile şi patruzeci şi trei de sutimi sub presiunea a o mie de cai
putere. Roţile loveau apa cu o regularitate perfectă.
La ora patru şi şaptesprezece minute spre seară, în timpul lunch-ului
călătorilor întruniţi în salonul mare, se întâmplă o izbitură, de altfel puţin
simţită pe cheresteaua Scoţiei prin coasta ei şi puţin în dosul roţii de la
babord.
Scoţia nu lovise, ci fusese lovită şi mai curând printr-un instrument
tăios sau ascuţit decât strivitor. Ciocnirea fusese atât de uşoară că nimeni
nu s-ar fi îngrijit pe bord, fără strigătele supraveghetorilor care se urcară
pe punte spunând: „Ne scufundăm! Ne scufundăm!" Mai întâi, călătorii au
fost foarte speriaţi, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniştească. într-
adevăr, primejdia nu putea fi ameninţătoare. Scoţia, împărţită în şapte
compartimente prin nişte pereţi prin care nu putea pătrunde apa, trebuia
să se împotrivească unei năvăliri de apă.
Căpitanul Anderson se duse repede pe fundul vasului. El recunoscu
imediat că al cincilea compartiment fusese inundat, iar iuţeala cu care
pătrundea apa dovedea că gaura era mare.
Din fericire, acest compartiment nu conţinea cazanele, căci focurile
s-ar fi stins îndată.
Căpitanul Anderson opri îndată vasul şi unul dintre marinari se
scufundă pentru a cerceta stricăciunea. Peste câteva clipe se constată
existenţa unei găuri late de doi metri, în carena steamer-ului. O asemenea
gaură nu putea fi astupată şi Scoţia, cu roţile pe jumătate înecate, trebuia
să-şi urmeze, astfel, călătoria. El se afla atunci la trei sute de leghe de
Capul Clear şi după trei zile de întârziere, care nelinişti foarte mult
populaţia din Liverpool, intră în bazinele companiei.
Inginerii cercetară atunci Scoţia, care fusese trasă pe uscat cu
fundul în sus. Ei nu au putut crede ochilor. La doi metri şi jumătate sub
nivelul apei, era o deschizătură regulată în formă de triunghi isoscel.
Spărtura tablei era de o netezime perfectă.
Trebuia, aşadar, ca unealta care a produs-o să fie de un soi puţin
obişnuit şi după ce fusese împins cu o putere uimitoare, găurind astfel o
tablă de patru centimetri, trebuia să se fi retras de la sine printr-o mişcare
retrogradă şi într-adevăr de nelămurit.
 Aceasta a fost ultima întâmplare care a avut ca rezultat să
pasioneze din nou opinia publică. Din această clipă toate întâmplările
maritime care n-aveau o cauză determinată au fost puse pe socoteala
monstrului. Acest animal fantastic luă asupra lui toate acele naufragii al-
căror număr, din nenorocire, era foarte mare; căci, din trei mii de vase, a
căror pierdere este înregistrată în fiecare an la Biroul Veritas, numărul
vaselor cu aburi şi cu pânze, presupuse pierdute din motive necunoscute,
se ridică la nu mai puţin de două sute.
„Monstrul" a fost, deci, învinovăţit, pe drept sau pe nedrept, de
dispariţia lor. Comunicarea între diferitele continente devenind din ce în ce
mai primejdioasă, publicul se declară şi ceru categoric ca mările să fie, în
sfârşit, curăţate cu orice preţ de acest îngrozitor cetaceu.

II
PENTRU şi CONTRA

Pe timpul când se petreceau aceste evenimente, mă întorceam de la

o explorare ştiinţifică întreprinsă pe pământurile rele din Nebraska în
Statele Unite. în calitatea mea de profesor suplinitor la Muzeul de Istorie
Naturală din Paris, guvernul francez m-a numit şi pe mine în această
expediţie.
După şase luni petrecute în Nebraska, de unde am adus colecţii de
preţ, am sosit la New York pe la sfârşitul lui martie.
Plecarea mea spre Franţa era hotărâtă pe la începutul lui mai.
în aşteptare, mă îndeletniceam cu clasarea bogăţiilor mineralogice,
botanice şi zoologice, când se întâmpla accidentul Scoţiei.
Eram cu totul la curent şi cum să nu fi fost, oare? Am citit şi recitit
toate ziarele americane şi europene, fără să fiu mai lămurit. Acest mister
îmi dădea de gândit. în neputinţa de a-mi forma vreo părere, cădeam
dintr-o extremă în alta.
La sosirea mea la New York nu se vorbea decât de asta.
Ipoteza insulei plutitoare, a stâncii ce nu putea fi prinsă, susţinută de
câteva spirite necompetente, fusese cu desăvârşire respinsă. Şi, într-
adevăr, acea stâncă, să fi avut o maşină în pântece, altfel cum se putea
deplasa cu o repeziciune atât de uimitoare?
A fost respinsă, de asemenea, ipoteza unei cherestele plutitoare, a
unor sfărâmături uriaşe ale vreunui naufragiu, tot din cauza repeziciunii
deplasării.
 Nu mai rămâneau, aşadar, decât două rezolvări cu putinţă care
alcătuiau două grupe foarte deosebite de partizani: pe de o parte cei care
erau pentru un monstru de o putere colosală, pe de altă parte cei ce erau
pentru un vas „submarin" de o putere motrice extremă.
însă, această din urmă ipoteză, care putea oricum fi admisă, nu a
putut rezista anchetelor care au fost făcute de către ambele continente.
Era foarte puţin probabil ca un simplu particular să aibă la dispoziţia lui o
asemenea maşină mecanică. Unde şi când ar fi putut-o construi şi cum ar
fi ţinut în secret această construcţie?
Numai un guvern putea avea o asemenea maşină distrugătoare şi în
aceste timpuri dezastruoase, când omul se străduieşte să înmulţească
puterea armelor de război, se putea ca un stat să încerce în dauna altora
această unealtă formidabilă.
Dar ipoteza unei maşini de război căzu iarăşi în faţa declaraţiile
guvernelor. Fiindcă era vorba de un interes public, deoarece comunicaţiile
transoceanice erau periclitate, sinceritatea guvernelor era neîndoioasă. De
altfel, cum se putea admite ca construcţia acestui vas submarin să fi
scăpat de ochii publicului? E foarte greu pentru un particular de a păstra
taina în asemenea împrejurări şi, desigur, că pentru un stat era cu totul cu
neputinţă, deoarece toate faptele îi sunt supravegheate de către puterile
rivale.
Deci, după ce se făcură anchete în Anglia, în Franţa, în Rusia, în
Prusia, în Spania, în Italia, în America, chiar şi în Turcia, ipoteza unui
monitor submarin a fost cu totul respinsă.
Monstrul reveni, aşadar, din nou pe tapet, cu toate ironiile
neîncetate cu care-l lovea mica presă şi odată pornite pe această cale,
spiritele se lăsau târâte de cele mai absurde visuri ale unei ihtiologii
fantastice.
La sosirea mea la New York mai multe persoane îmi făcuseră
onoarea să mă consulte asupra fenomenului mult discutat. Publicasem în
Franţa o lucrare, in-quarto în două volume, intitulată Misterele marilor
funduri submarine. Această carte, gustată cu deosebire de către lumea
savantă, făcea din mine un specialist în această parte destul de întunecată
a ştiinţelor naturale. Mi se ceru părerea. Atât timp cât puteam nega
realitatea faptului, îl negam cu desăvârşire. Dar, în curând, am fost silit să
mă lămuresc categoric. Şi chiar „onorabilul, Peter Aronnax, profesor la
Muzeul din Paris, a fost provocat de către New York Herald să-şi formuleze
o oarecare părere.
 M-am supus deoarece nu mai puteam tăcea. Am discutat fenomenul
sub toate formele posibile din punct de vedere politic, ştiinţific şi dau aici
concluzia unui articol pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie:
„Astfel, ziceam eu, după ce am cercetat pe rând toate ipotezele,
înlăturând orice altă presupunere, trebuie neapărat să admitem existenţa
unei vieţuitoare marine, deosebit de mare şi de o putere ieşită din comun.
Marile adâncimi ale oceanelor ne sunt cu totul necunoscute. Sonda
nu le-a putut încă atinge. Ce se petrece în adâncuri? Ce fel de fiinţe
locuiesc şi pot locui la douăsprezece sau cincisprezece leghe sub nivelul
apei? Care este construcţia biologică a acestor animale? Cu greu ne-o
putem închipui.
însă, soluţia problemei ce mi s-a dat mă poate pune în încurcătură.
Sau cunoaştem toate varietăţile fiinţelor care populează planeta
noastră sau nu le cunoaştem.
Dacă nu le cunoaştem pe toate, încă, dacă natura mai are pentru noi
taine în ihtiologie, nimic nu este mai logic decât să admitem existenţa
unor specii de peşti sau cetacee cu totul
noi, care locuiesc în păturile nepătrunse de sondă şi pe care un
eveniment oarecare, o fantezie, un capriciu, le duce, după lungi intervale,
spre nivelul superior al oceanului.
Dacă, dimpotrivă, cunoaştem toate speciile vii, trebuie neapărat să
căutăm animalul în discuţie printre fiinţele de mare de acum catalogate şi,
în acest caz, voi fi dispus să admit existenţa unui narval uriaş.
Narvalul obişnuit atinge, adesea, lungimea de şaizeci de picioare.
Măriţi de cinci ori, înzeciţi chiar această dimensiune, daţi acestui cetaceu o
putere proporţională cu mărimea lui, măriţi-i organele de atac şi veţi
obţine animalul dorit. El va avea proporţiile determinate de către ofiţerii
SjanJon-ului, instrumentul cerut pentru găurirea vasului Scoţia şi puterea
necesară pentru a sfărâma un steamer.
într-adevăr, narvalul este înarmat cu o sabie de fildeş, cu o
halebardă, după expresia unor naturalişti. Acesta e un dinte principal care
are tăria oţelului. S-au găsit câţiva dintre dinţii aceştia înfipţi în trupurile
balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. Alţii au fost
smulşi, nu fără greutate, din carenele vaselor pe care le-a străbătut dintr-o
parte într-alta aşa cum un burghiu găureşte un butoi. Muzeul de la
Facultatea de Medicină din Paris are un asemenea colţ lung de doi metri şi
douăzeci şi cinci de centimetri şi lat de patruzeci şi opt de centimetri la
baza lui!
 Ei bine, închipuiţi-vă arma de zece ori mai puternică, animalul de
zece ori mai mare, deplasându-se cu o viteză de douăzeci de leghe pe oră,
înmulţiţi masa lui cu pătratul vitezei lui şi veţi obţine lovitura în stare să
producă această catastrofă cerută.
Deci, până la informaţii mai desluşite, eu sunt pentru un animal
marin, de dimensiuni colosale, dotat, nu cu o halebardă, ci cu un adevărat
„arsenal", ca şi fregatele cuirasate sau ca „ramsii" de război.
Astfel, s-ar lămuri acest fenomen atât de enigmatic, numai cu
ajutorul datelor pe care le cunoaştem."
Aceste ultime vorbe erau o laşitate din partea mea; dar voiam, până
la un anumit punct, să-mi păzesc demnitatea de profesor, să nu mă fac de
râs faţă de americani, care, când râd, râd bine. Mi-am păstrat astfel un
mijloc de scăpare. De fapt admiteam existenţa „monstrului".
Articolul meu a fost discutat cu aprindere şi, astfel, a avut un mare
răsunet. El împacă un oarecare număr de partizani.
Dezlegarea pe care o propunea, de altfel, lăsă curs liber imaginaţiei.
Spiritului omenesc îi plac aceste închipuiri măreţe de fiinţe suprafireşti.
Marea este cel mai prielnic mediu în care se pot produce şi dezvolta.
Oceanele şi mările lumii conţin cele mai mari specii cunoscute de
mamifere şi se poate ca ele să ascundă în adâncimea lor moluşte de o
mărime neasemuită, crustacee îngrozitoare de văzut, cum ar fi stacojii de
o sută de metri sau racii de două sute de tone! De ce nu? Altădată,
speciile terestre, contemporane epocilor geologice, patrupedele, reptilele,
păsările, aveau dimensiuni gigantice. Creatorul le-a aruncat într-un tipar
colosal pe care timpul l-a micşorat încetul cu încetul. Pentru ce marea, în
adâncimile ei necunoscute, n-ar fi păstrat aceste mostre enorme ale vieţii
unor alte timpuri,, care nu se schimbă niciodată, atunci când sâmburele
pământesc se schimbă aproape neîncetat? De ce n-ar ascunde ea în sânul
ei ultimele varietăţi ale acestor specii titanice, ai căror ani sunt veacuri şi
ale căror veacuri sunt milenii?
Dar mă las târât de visuri pe care nu trebuie să le mai nutresc. Pun
capăt acestor năluci pe care timpul le-a schimbat pentru mine în realităţi
îngrozitoare. în concluzie, şi eu şi publicul am admis, fără a contesta,
existenţa unei fiinţe uimitoare.
Dar dacă unii nu vedeau aici decât o problemă pur ştiinţifică de
dezlegat, alţii, mai cu seamă din America şi Anglia, erau de părere că
Oceanul trebuie curăţat de acest monstru de temut, pentru a se asigura
comunicaţiile transoceanice. Ziarele industriale şi comerciale au tratat
chestiunea mai cu sea mă din acest punct de vedere. Shipping and
Mercantile Gazette, Lloyd, Paquebot, Revue maritime et coloniale, toate
aceste publicaţii în legătură cu companiile de asigurare, care ameninţau
să mărească taxa primei lor, au fost unanime în această privinţă.
Părerea publică se pronunţase, Statele Unite s-au declarat cele
dintâi. La New York s-au făcut pregătirile unei expediţii care să urmărească
acest narval. O fregată de mare viteză, Abraham Lincoln, era pregătită să
iasă cât mai curând, în larg.
Arsenalul a fost deschis comandantului Farragut care grăbea
înarmarea fregatei sale.
Însă, aşa cum se întâmplă întotdeauna, din clipa când s-au hotărât
să urmărească monstrul, acesta nu se mai ivea. Timp de două luni nimeni
nu mai auzi vorbindu-se de el. Nici un vas nu-l mai întâlnise. Parcă acest
animal ar fi ştiut de comploturile ce se urzeau împotriva lui. Se discutase
atât de mult şi chiar prin cablu transatlantic! De aceea, glumeţii pretind că
acest şiret prinsese, în treacăt, vreo telegramă de pe urma căreia
profitase.
Nu mai ştia, aşadar, încotro să pornească această fregată înarmată
pentru o campanie îndepărtată şi prevăzută cu instrumente formidabile de
pescuit. Şi nerăbdarea creştea, până când, la 2 iulie se află că Tampico,
steamer dintre San Francisco din California şi Shanghai, văzuse din nou
animalul, cu trei săptămâni în urmă, în mările de miazănoapte ale
Pacificului.
Această veste pricinui o emoţie extremă. Nu îngăduiră nici douăzeci
şi patru de ore de odihnă comandantului Farragut.
Proviziile lui erau încărcate, cămările erau îndesate cu cărbuni. Nici
un om nu lipsea de la postul său. N-avea decât să dea foc cuptoarelor, să
le încingă şi să pornească. Nu i s-ar fi iertat o jumătate de zi întârziere. De
altfel, comandantul Farragut nu dorea decât să plece.
Cu trei ore înainte de plecarea lui Abraham Lincoln din Brooklyn, am
primit o scrisoare care suna astfel:
„Domnului Aronnax, profesor la Muzeul din Paris Fifth Avenue Hotel
New York,
Domnule, Dacă vreţi să luaţi parte la expediţia vasului Abraham
Lincoln, guvernul Statelor Unite va vedea cu plăcere că Franţa va fi
reprezentată prin dumneavoastră în această întreprindere. Comandantul
Farragut ţine o cabină la dispoziţia dumneavoastră.
 Cu toată dragostea al dumneavoastră I.B. HOBSON Secretar de
marină"
III
CUM ÎI VA PLACE DOMNULUI
Cu trei secunde înainte de sosirea scrisorii nu m-am gândit să
urmăresc animalul aşa cum nu-mi trecea prin gând să încerc trecătoarea
din nord-est. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar
de marină, am înţeles, în sfârşit, că adevărata mea vocaţie, că singurul
scop al vieţii mele era să vânez acest monstru şi să scap lumea de el.
însă, tocmai mă întorsesem dintr-o călătorie grea, ostenit, dornic de
odihnă. Nu mai doream decât să-mi revăd ţara mea, prietenii mei, mica
mea locuinţă din Grădina Plantelor, scumpele şi preţioasele mele colecţii!
Dar nimic nu m-a putut opri.
Uitasem totul, oboseala, prietenii, colecţiile şi am primit fără să stau
pe gânduri oferta guvernului american.
De altfel, mă gândeam eu, orice drum duce spre Europa şi acest
narval va fi atât de amabil să mă conducă spre coastele Franţei. Acest
cinstit animal se va lăsa prins în mările Europei de dragul meu şi nu vreau
să aduc mai puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş pentru
Muzeul de Istorie Naturală.
Dar, până una alta, trebuia să caut acest narval în nordul Oceanului
Pacific; ceea ce, spre a mă întoarce în Franţa, însemna să apuc drumul
antipozilor.
— Sfat! am strigat eu cu vocea nerăbdătoare.
Sfat era servitorul meu. Un băiat devotat care mă întovărăşea în
toate călătoriile mele; un om cinstit pe care-l iubeam şi care mă iubea; o
fiinţă flegmatică din fire, ordonat din principiu, harnic din obişnuinţă,
uimindu-se puţin de surprizele vieţii, foarte îndemânatic, bun pentru orice
slujbă şi, care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi chiar şi
atunci când i le cereai. Fiind veşnic în jurul savanţilor din mica noastră
societate din Grădina Plantelor, Sfat ajunsese să ştie câte ceva. Aveam în
dânsul un specialist foarte priceput în clasificările ştiinţelor naturale,
străbătea cu o agilitate de acrobat toată scara ramificărilor, a grupelor, a
claselor, a subclaselor, a ordinelor, a familiilor, a genurilor, a subgenurilor,
a speciilor şi a varietăţilor. Dar ştiinţa lui se oprea aici. Mai mult nu ştia.
Foarte priceput în teoria clasificărilor, puţin priceput în practică, cred că el
n-ar fi deosebit un nisetru de o balenă! Şi totuşi, ce băiat bun şi cinstit!
 Sfat, timp de zece ani, mă urmase oriunde mă plimba ştiinţa.
Niciodată nu se, plângea de durata sau de oboseala călătoriei. Niciodată
nu se împotrivea să închidă cufărul său pentru o ţară oarecare, China sau
Congo, oricât ar fi fost ea de îndepărtată. Mergea ici sau colo, fără a
întreba mai mult. De
altfel, avea o sănătate zdravănă care sfida orice boală; avea muşchi
puternici, dar n-aVea nervi, nici o urmă de nervi, era foarte calm.
Acest băiat avea treizeci de ani şi vârsta lui era faţă de aceea a
stăpânului său ca cincisprezece faţă de douăzeci.
Iertaţi-mă că vă spun astfel că aveam patruzeci de ani.
Sfat avea însă un defect. Extrem de formalist, el nu-mi vorbea decât
la a treia persoană, încât devenea plictisitor.
— Sfat! am strigat iar, în timp ce începeam nerăbdător pregătirile
de plecare.
Eram sigur de acest băiat atât de devotat. De obicei nu-l întrebam
dacă îi convenea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; dar de data
aceasta era vorba de o expediţie care se putea prelungi la nesfârşit, de o
întreprindere primejdioasă, pe urmele unui animal care era în stare să
scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Avea la ce să se gândească
neîncetat chiar şi omul cel mai nepăsător din lume. Ce va zice Sfat?
— Sfat! am strigat a treia oară.
Sfat se ivi.
— Domnul mă strigă? zise el intrând.
— Da, băiete. Pregăteşte-mă, pregăteşte-te. Plecăm peste două ore.
— Cum îi va place domnului, răspunse Sfat liniştit.
— Nici o clipă de pierdut. Strânge în cufărul meu toate uneltele mele
de călătorie, haine, cămăşi, ciorapi, fără să numeri, dar cât mai multe şi
grăbeşte-te!
— Şi colecţiile domnului? zise Sfat.
— Ne vom ocupa mai târziu de ele.
— Cum? Arhioteriumii, hiracoteriumii, oreodonii, cherepotamuşii şi
celelalte schelete?
— Le vom lăsa în păstrare la hotel.
— IŞi babirusa domnului?
— II vor hrăni în lipsa noastră. De altfel, voi da poruncă să se
expedieze în Franţa toată menajeria noastră.
— — Cum? Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Sfat.
— Ba da... desigur, am răspuns evaziv, dar făcând un ocol.
 — Ocolul pe,care îl pofteşte domnul.
— O! Va fi foarte mic! Un drum mai puţin direct, atâta tot.
Plecăm cu Abraham Lincoln.
— Cum pofteşte domnul, răspunse Sfat liniştit.
— Ştii, prietene, e vorba de monstrul... de faimosul narval... Vom
scăpa mările de el!... Autorul unei lucrări in quarto în două volume asupra
Misterelor marilor funduri submarine nu se poate să nu se îmbarce cu
comandantul Farragut. Misiune glorioasă... dar şi primejdioasă! Nu se ştie
încotro mergem. Acele animale pot fi foarte capricioase. Dar vom merge,
totuşi. Avem un comandant foarte îndrăzneţ...
— Cum va face domnul voi face şi eu, răspunse Sfat.
— Gândeşte-te bine! Căci nu vreau să-ţi ascund nimic.
Aceasta e una dintre acele călătorii din care nu te întorci totdeauna.
— Cum pofteşte domnul.
După un sfert de oră cuferele noastre erau gata. Sfat le făcuse cât ai
clipi din ochi şi eram sigur că nu lipsea nimic, căci acest băiat clasa
cămăşile şi hainele atât de bine ca şi păsările şi mamiferele.
Ascensorul hotelului ne duse în marele hol de la parter. Am achitat
plata la acest mare hotel, totdeauna asediat de o mulţime considerabilă.
Am dat poruncă să se expedieze la Paris baloturile mele cu animale
împăiate, cu plante uscate.
Am deschis un credit pentru babirusa, porcul prins în Insulele
Moluşte şi, urmat de Sfat, am sărit într-o trăsură.
Vehiculul, cu douăzeci de franci o cursă, coborî pe Broadway până la
Union Square, merse de-a lungul Fourth Ayenue până la încrucişarea cu
Bowerny Street, apucă pe Katrin Street şi opri la al treizeci şi patrulea pier.
Aici, feribotul Katrin ne duse, oameni, cai şi trăsuri în Brooklin, marele
cartier al New York-ului; aşezat pe malul stâng al fluviului şi în câteva
minute am sosit pe cheiul la care Abraham Lincoln vărsa, prin cele două
coşuri, valuri de fum negru.
Un fel de chei special fiecărui vas.
Bagajele noastre au fost îndată transbordate pe puntea fregatei. Am
alergat la bord. Am întrebat de comandantul
Farragut. Unul dintre marinari mă conduse pe dunetă unde m-am
trezit în faţa unui ofiţer voinic care-mi întinse mâna.
— Domnul Peter Aronnax? îmi zise el.
— Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut?
 — în persoană. Fiţi binevenit, domnule profesor. Cabina
dumneavoastră vă aşteaptă.
Am salutat şi, lăsând pe comandant la treburile lui, m-am lăsat
condus la cabina care mi-era destinată, Abraham Lincoln fusese foarte
bine ales şi amenajat pentru noua lui destinaţie.
Sub o presiune de şapte atmosfere, Abraham Lincoln ajungea la o
viteză mijlocie de optsprezece leghe şi trei zecimi pe oră, viteză foarte
mare, dar, totuşi, insuficientă pentru a lupta cu giganticul cetaceu.
Amenajările interioare ale fregatei se potriveau cu însuşirile ei
nautice.
Eram foarte mulţumit de cabina mea, aşezată spre partea dinapoi a
vaporului.
— O vom duce bine aici, am-zis către Sfat.
— Ca o broască în casa unui melc, dacă-mi permite domnul.
Am lăsat pe Sfat să aşeze cuferele noastre şi am urcat pe punte ca
săurmăresc pregătirile plecării.
în acea clipă, comandantul Farragut zise să se desfacă otgoanele
care reţineau pe Abraham Lincoln în portul Brooklyn.
Aşadar, dacă întârziam cu un sfert de oră, poate chiar şi cii mai
puţin, fregata pleca fără mine şi aş fi pierdut ocazia de aj lua parte la
această expediţie extraordinară, de necrezut, a cărei istorie veridică ar
putea găsi, totuşi, câţiva neîncrezători.
Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici o zi, nici:
o oră pentru a ieşi în mările unde fusese semnalat animalul. El
chemă pe inginerul său.
— Avem presiune? îl întrebă el.
— Da, domnule, răspunse inginerul.
— — Go aheadl strigă comandantul Farragut.
La acest ordin, care fusese transmis maşinii prin aparate cu aer
comprimat, mecanicii mişcară roata de pornire. Vaporii şuierau năvălind în
cutiile întredeschise. Lungile pistoane orizontale gemură şi împinseră
mânerul arborelui. Aripile elicei bătură valurile cu o iuţeală crescândă şi
Abraham Lincoln înainta maiestuos în mijlocul a o sută de feriboturi şi
tender-e încărcate cu spectatori care-i făceau un adevărat cortegiu.
Cheiurile din Brooklyn şi toată partea New York-ului care se află pe
malul de est erau pline de curioşi. Trei urale ieşite din cinci sute de mii de
piepturi izbucniră pe rând. Mii de batiste fluturau peste masa compactă şi
salutară vasul Abraham Lincoln până la sosirea lui în apele zonei Hudson.
 Atunci, fregata, plutind de-a lungul New Jersey-ului pe lângă
admirabilul mal drept al fluviului, plin cu vile, trecu printre forturi, care îl
salutară cu cele mai mari tunuri ale lor.
Abraham Lincoln răspunse ridicând şi mişcând, de trei ori pavilionul
american, ale cărui treizeci şi nouă de stele luceau!
pe vârful catargului; apoi, apucând drumul spre golfuleţull format de
vârful Sandy Hook, el trecu pe lângă această fâşiei nisipoasă unde câţiva
mii de spectatori îl salutară din nou.
Cortegiul de ambarcaţiuni şi de tender-e urma mereu fregata şi n-a
părăsit-o decât după ce a ieşit în larg.
Suna tocmai ora trei. Pilotul coborî în luntrea sa şi se înapoie la
corabia care-l aştepta. Focurile au fost aţâţate; elicea!
bătu mai repede valurile; fregata porni de-a lungul coastei galbene a
Long Island-ului şi pe la opt seara, după ce lăsase în] nord-vest luminile
din Fire Island, ea alerga cu toată viteza pe] apele întunecate ale
Atlanticului.
i
NED LAND
Comandantul Farragut era un bun marinar, demn de fregata pe care
o comanda. Vasul său şi cu dânsul nu erau decât unul şi acelaşi. El era
sufletul vasului. El n-avea nici o îndo ială asupra problemei cetaceului şi nu
dădea voie să se discute la bordul său de existenţa animalului. El credea în
existenţa acestei vietăţi, aşa cum noi credem în Mesia, prin credinţă, nu
prin raţiune. Monstrul există, el jurase că va scăpa mările de această
creatură. Sau comandantul Farragut va omorî pe narval, sau narvalul va
omorî pe comandantul Farragut; alt mijloc nu exista.
Ofiţerii de la bord împărtăşeau părerea şefului lor. Trebuiau auziţi
cum discutau, se certau, socoteau diversele şanse ale unei întâlniri şi cum
cercetau marea întindere a oceanului.
Mulţi dintre ei îşi luau de bunăvoie slujba de pază pe care ar fi
blestemat-o în alte împrejurări. Atât timp cât soarele era pe cer, catargul
era populat de marinari, care nu puteau sta locului. Şi, totuşi, Abraham
Lincoln nu spinteca, încă, apele suspecte ale Pacificului.
Cât despre echipaj, nu dorea decât să întâlnească narvalul, să-l
prindă, să-l tragă la bord şi să-l taie în bucăţele. Supraveghea marea cu o
atenţie scrupuloasă. De altfel, comandantul Farragut vorbise de o anumită
sumă de două mii de dolari, rezervată pentru cine va zări mai întâi
animalul, fie marinar sau ofiţer. Vă puteţi închipui, astfel, cât de atenţi
erau toţi marinarii la bordul navei Abraham Lincoln.
Eu nu eram cu ceilalţi şi nu lăsam nimănui partea mea de observări
zilnice. Fregata ar fi avut dreptate să se numească Argus. Numai Sfat,
singurul dintre toţi, protesta prin nepăsarea lui în privinţa problemei care
ne pasiona şi ieşea din nota entuziasmului general al celor de la bord.
Am spus că comandantul Farragut prevăzuse fregata cu aparate
pentru vânarea giganticului cetaceu. Un vas pentru pescuirea balenelor n-
ar fi fost mai bine înarmat. Aveam tot felul de instrumente printre care şi
un tun al cărui model se afla la Expoziţia Universală din 1867. Acest
instrument preţios, de origine americană, arunca un proiectil conic de
patru kilograme la o distanţă de şaisprezece kilometri.
Deci, vasului Abraham Lincoln nu-i lipsea nici un instrument de
distrugere. Dar avea încă ceva mai bun. Avea pe Ned Land, regele
pescarilor cu cangea.
Ned Land era un canadian, de o îndemânare puţin comună şi care nu
avea un egal în meseria lui primejdioasă. Dibăcie şi sânge rece,
îndrăzneală şi şiretenie,, el poseda aceste însuşiri într-un grad superior şi
trebuia să fie o balenă prea şireată sau un caşalot prea viclean ca să
scape de cangea lui.
Ned Land avea vreo patruzeci de ani. Era un om înalt — mai bine de
şase picioare englezeşti — musculos, serios, puţin comunicativ, câteodată
violent şi foarte furios când îl contraria cineva. Persoana lui atrăgea
atenţia şi puterea privirii îi accentua fizionomia.
Cred că comandantul Farragut făcuse bine că angajase pe
acest om la bordul său. Pentru ochiul şi braţul lui, el, singur, preţuia
cât tot echipajul. Nu l-aş putea asemui mai bine decât cu un telescop
puternic, care ar fi în acelaşi timp un tun, totdeauna gata de pornire.
Cine zice canadian zice francez şi oricât de puţin comunicativ era
Ned Land, trebuie să mărturisesc că el avea o oarecare simpatie pentru
mine. Desigur că-l atrăgea naţionalitatea mea. Pentru el era o ocazie de a
vorbi şi pentru mine de a auzi vorbind acea limbă veche a lui Rabelais,
care se mai obişnuieşte în unele provincii canadiene. Familia vânătorului
cu cangea era originară din Quebec şi alcătuia un trib de pescari
îndrăzneţi pe timpul când acest oraş aparţinea Franţei.
Puţin câte puţin, Ned căpătă chef de vorbă şi-mi plăcea să ascult
povestirile aventurilor lui în mările polare. El istorisea vânătorile şi luptele
lui cu multă poezie firească. Povestirea lui avea o formă plăcută şi aveam
impresia că aud un Homer canadian cântând Iliada ţinuturilor
hiperboreene. Descriu pe acest îndrăzneţ tovarăş aşa cum îl cunosc acum.
Pentru că am devenit foarte buni prieteni, uniţi prin acea prietenie solidă
care se naşte şi se întăreşte în cele mai îngrozitoare împrejurări! Ah!
Viteazule Ned Land! Nu-mi doresc decât să mai trăiesc încă o sută de ani
ca să-mi amintesc de tine!
Şi acum, care era părerea lui Ned Land asupra monstrului marin?
Trebuie să mărturisesc că el nu credea în narval şi că era singurul pe
punte care nu împărtăşea convingerea generală.
într-o admirabilă seară de iulie, pe 30, adică trei săptămâni după
plecarea noastră, fregata era la înălţimea Capului Blanc, la treizeci mile
sub vântul coastelor patagoneze. Trecusem de Tropicul Capricornului şi
Strâmtoarea Magellan se deschidea la mai puţin de şase sute de leghe
spre sud. în mai puţin de o săptămână Abraham Lincoln va brăzda valurile
Pacificului.
Ned Land şi cu mine şedeam pe dunetă şi-vorbeam de unele şi de
altele, privind această tainică mare ale cărei adâncuri
au rămas încă nepătrunse de privirile oamenilor. Am adus vorba,
fireşte, de acel narval uriaş şi examinam diferitele şanse de succes sau de
nereuşită ale expediţiei noastre. Apoi, văzând că Ned mă lăsa să vorbesc
fără ca să-mi răspundă, l-am provocat direct.
— Cum, Ned, l-am întrebat eu, cum poţi să nu fii convins de
existenţa cetaceului pe care-l urmărim? Ai, aşadar, motive personale ca să
te arăţi atât de puţin încrezător?
Pescuitorul cu cangea mă privi câteva clipe înainte de a-mi
răspunde, îşi lovi cu mâna fruntea lui lată, printr-un gest care-i era
obişnuit, închise ochii ca pentru a se reculege şi zise, în sfârşit:
— Poate, domnule Arronax.
— Totuşi, Ned, dumneata, un vânător de balene, dumneata, care
cunoşti toate mamiferele marine, dumneata a cărui imaginaţie trebuie să
primească ipoteza unui cetaceu enorm, dumneata ar trebui să fii ultimul
care să te îndoieşti de asemenea împrejurări.
— Vă înşelaţi, domnule profesor, răspunse Ned. Dacă omul de rând
crede în comete extraordinare care traversează spaţiul sau în existenţa
monştrilor care populează interiorul globului, mai treacă-meargă; însă, nici
astronomul, nici geologul nu admit asemenea himere. La fel şi cu
pescuitorul de balene. Am urmărit multe cetacee, am prins multe cu
cangea, am omorât câteva; dar oricât ar fi fost de puternice şi de
periculoase, nici coada lor, nici colţii lor n-ar fi putut să găurească
învelitoarea de tablă a unui steamer.
— Totuşi, Ned, se vorbeşte de vase străbătute de dintele narvalului
dintr-o parte în cealaltă.
— Vase de lemn, se poate, răspunse canadianul, şi, totuşi, eu nu le-
am văzut niciodată cu ochii mei. Deci, până la proba contrarie, eu neg că
balenele, caşaloţii sau narvalii pot produce un asemenea efect.
— Ascultă-mă, Ned...
— Nu, domnule profesor, nu. Orice aţi vrea, numai asta nu.
O caracatiţă enormă, poate!...
— Şi mai puţin, Ned. Caracatiţa nu-i decât o moluscă şi numele ei ne
spune că nici carnea ei nu-i consistentă. Chiar de ar avea cinci sute de
picioare lungime, caracatiţa, care nu aparţine clasei vertebratelor, este cu
totul inofensivă pentru vapoare ca Scoţia sau Abraham Lincoln. Existenţa
kraken-ilor şi a altor monştri de felul acesta nu-i decât o poveste.
— Atunci, domnule naturalist, spuse Ned Land cu un ton batjocoritor,
persistaţi în a admite existenţa monstrului cetaceu?...
— Da, Ned, îţi repet cu o convingere care se sprijină pe logica
faptelor. Cred în existenţa unui mamifer puternic, aparţinând ramificării
vertebratelor, ca şi balenele, caşaloţii sau delfinii şi înzestrat cu un colţ în
formă de corn a cărui putere de a răzbate este extrem de mare.
— Hm! făcu vânătorul, dând din cap cu mutra unui om care nu vrea
să se lase convins.
— Observă, bunul meu canadian, am reluat eu, că dacă există un
asemenea animal, dacă trăieşte în adâncimile oceanului, dacă umblă prin
apa de la suprafaţă, acesta are un organism a cărui adaptabilitate pune în
încurcătură orice ihtiolog.
— Şi pentru ce-i trebuie un asemenea organism? întrebă Ned.
— Pentru că îi trebuie o putere uriaşă pentru a se menţine în
straturile adânci şi pentru a se putea împotrivi presiunii lor.
— Adevărat? zise Ned care mă privea clipind din ochi.
— Adevărat, şi câteva cifre îţi vor dovedi cele spuse.
— O! Cifrele! răspunse Ned. Cu cifrele poţi face ce vrei!
— în afaceri, 'Ned, dar nu în matematică. Ascultă, să admitem că
presiunea unei atmosfere ar fi reprezentată prin presiunea unei coloane de
apă, înaltă de treizeci şi două de picioare. în realitate, coloana de apă ar fi
mai puţin înaltă pentru că apa mării despre care vorbim are o densitate
mai — mare decât apele dulci. Ei bine, Ned, când te scufunzi de atâtea ori
trupul dumitale suportă o presiune egală cu aceea a atmosferei, adică de
kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeţei sale. La trei sute
douăzeci de picioare această presiune este de zece atmosfere, de o sută
de atmosfere la trei mii două sute de picioare şi de o mie de atmosfere la
treizeci şi două de mii de picioare, adică cam două leghe şi jumătate, ceea
ce înseamnă că dacă ai putea ajunge la acea adâncime în ocean, fiecare
centimetru pătrat al suprafeţei trupului dumitale ar primi o presiune de o
mie de kilograme. însă, bunul meu Ned, ştii câţi centimetri pătraţi ai ca
suprafaţă?
•— Habar n-am, domnule Aronnax.
— Cam şaptesprezece mii.
— Atât de mult?
-— Şi cum în realitate presiunea atmosferei este ceva mai mare
decât greutatea unui kilogram pe centimetru pătrat, cei şaptesprezece mii
de centimetri ai dumitale ar suporta în această clipă o presiune de
şaptesprezece mii cinci sute şaizeci şi opt de kilograme.
— Fără să le observ?
— Fără să le observi. Şi dacă o asemenea apăsare nu te striveşte e
pentru că aerul pătrunde înăuntrul trupului dumitale cu o presiune egală.
De aici un echilibru perfect între apăsarea din interior şi apăsarea de
dinafară, care se neutralizează, ceea ce te face să le suporţi fără greutate.
Dar în apă e altceva.
— Da, pricep, răspunse Ned, care devenise mai atent, pentru că apa
mă înconjoară şi nu pătrunde în mine.
— Chiar aşa, Ned. Va să zică, la treizeci şi două de picioare sub apă
ai suporta o presiune de şaptesprezece mii cinci sute şaizeci şi opt de
kilograme; la trei sute douăzeci de picioare, de zece ori acea presiune sau
o sută şaptezeci şi cinci de mii şase sute optzeci de kilograme; la trei mii
două sute de picioare, de o sută de ori această presiune, adică un milion
şapte sute cincizeci şi şase de mii opt sute de kilograme; la — treizeci şi
două de mii de picioare, în sfârşit, de o mie de ori această presiune, adică
şaptesprezece milioane cinci sute şaizeci şi opt de mii de kilograme; va să
zică ai fi turtit ca şi când te-ar scoate de sub discul unei maşini hidraulice!
— Drace! zise Ned.
— Ei bine, dragul meu, vertebrele lungi de mai multe sute de metri
şi groase, a căror suprafaţă este de milioane de centimetri pătraţi, se
menţin la asemenea adâncimi, presiunea pe care o suportă trebuie să fie
de miliarde de kilograme.
 Socoteşte care trebuie să fie rezistenţa oaselor şi puterea
organismului pentru a rezista la asemenea presiuni!
—? Trebuie, răspunse Ned Land, ca acestea să fie din plăci de tablă
de opt degete, ca şi fregatele cuirasate.
— într-adevăr, Ned, şi gândeşte-te la ravagiile pe care le poate
produce o asemenea creatură, dacă s-ar arunca brusc cu viteza unui
expres asupra învelişului unui vas.
— Dacă, fireşte... poate, răspunse canadianul zăpăcit de atâtea cifre,
dar care nu se dădea bătut.
— Ei bine, te-am convins?
— M-ai convins despre un lucru, domnule naturalist şi, anume, că,
dacă asemenea animale ar exista pe fundul mă-rilor, trebuie neapărat să
fie atât de puternice precum aţi spus.
— Dar dacă nu există, încăpăţânatule, cum explici accidentul
întâmplat Scoţiei!
— E poate pentru că... zise Ned şovăind.
— Ei, spune!
— Pentru că... asta nu-i adevărat! răspunse canadianul,
reproducând fără să ştie un celebru răspuns de-al lui Arago.
Dar acest răspuns dovedea încăpăţânarea vânătorului cu cangea şi
nimic mai mult.
LA ÎNTÂMPLARE
Călătoria navei Abraham Lincoln nu a fost însemnată câtva timp prin
nici un incident. Totuşi, se ivi o împrejurare care scoase în relief minunata
îndemânare a lui Ned Land şi arătă câtă încredere trebuia să ai într-însul.
în largul Maluinelor, fregata a comunicat cu nişte corăbii americane
pentru pescuitul balenelor şi aflam că acestea nu întâlniseră narvalul. Unul
dintre pescuitori, căpitanul vasului Monroe, ştiind că Ned Land se afla la
bordul vasului Abraham Lincoln, ceru ajutorul lui pentru a vâna o balenă
care se zărea.
Comandantul Farragut, dornic la lucru, îl autoriză să se ducă la
bordul lui Monroe. Şi întâmplarea sluji atât de bine pe canadianul nostru,
că-n loc de o balenă, el prinsese cu cangea două deodată, lovind pe una
drept în inimă şi prinzând pe cealaltă după o goană de câteva minute!
Fireşte, dacă monstrul va avea vreodată de furcă şi cu cangea lui
Ned Land n-aş paria pentru monstru.
Fregata mergea de-a lungul coastei de sud-est a Americii cu o
iuţeală uimitoare. La 3 iulie eram la intrarea Strâmtorii Magellan, în zona
Capului Virginelor. Dar comandantul Farragut nu voia să apuce acest drum
întortocheat şi a făcut manevră astfel încât înconjură Capul Horn.
Echipajul îi dădu dreptate în unanimitate. Şi, într-adevăr, se putea,
oare, întâlni narvalul în această strâmtoare îngustă?
Mulţi marinari spuneau că monstrul nici nu putea trece pe acolo, „că
prea era gros pentru asta"!
La 6 iulie, pe la ora trei, Abraham Lincoln, la cincisprezece
leghe spre sud, ocoli acea insulă singuratică, acea stâncă pierdută la
extremitatea continentului american, căreia marinarii olandezi îi impuseră
numele oraşului lor natal, Capul Horn.
Apucară drumul spre nord-vest şi a doua zi elicea fregatei bătea în
sfârşit apele Pacificului.
— Deschideţi ochii! Deschideţi ochii! repetau marinarii pe
Abraham Lincoln. Şi ei deschideau peste măsură şi ochii şi ocheanele, cam
orbiţi, e drept, de perspectiva a două mii de dolari; nu se odihneau nici o
clipă. Zi şi noapte se cerceta suprafaţa apei.
Cu toate că banii nu mă atrăgeau deloc, nu mă lăsam, totuşi, mai
prejos. Pentru mâncare îmi ajungeau câteva mi-nute, nu dormeam decât
câteva ore şi, fără să-mi pese de soare sau de ploaie, nu mai părăseam
deloc puntea vaporului, devorând cu privirea brazda care înălbea marea
până unde se putea zări, în timp ce Sfat, mereu flegmatic, îmi repeta cu
glasul liniştit:
— Dacă domnul ar avea bunătatea să caşte mai puţin ochii, ar
vedea mai bine!
Timpul se menţinea frumos. Călătoria se făcea în condiţiile cele mai
bune. Pe atunci era sezonul austral urât, căci iulie dm această zonă
corespunde cu ianuarie din Europa, dar marea se menţinea frumoasă şi
putea fi observată uşor într-un mare perimetru.
Ned Land îşi arăta mereu neîncrederea lui cu încăpăţânare; se făcea
că nici nu cercetează suprafaţa valurilor în afară de orele lui de pază — cel
puţin atât timp cât nu se zărea vreo balenă. Şi, totuşi, văzul lui miraculos
făcuse mari servicii, însă, opt ore din douăsprezece acest canadian
încăpăţânat citea sau dormea în cabina lui. Nu încetam să-l dojenesc
pentru nepăsarea lui.
— Ei şi! răspundea el, nu este nimic, domnule Aronnax, şi chiar
dacă ar fi vreun animal, ce şanse avem noi să-l zărim?; Nu mergem noi la
întâmplare? Se spune că s-a văzut din nou
 această lighioană în mările de nord ale Pacificului. Bine, admit. Dar
au trecut două luni de atunci şi, dacă ne gândim la temperamentul
narvalului dumneavoastră, ştim că nu-i place să stea mult pe loc! El este
înzestrat cu o uşurinţă uimitoare de deplasare. însă, dumneavoastră ştiţi
mai bine decât mine, domnule profesor, că natura face totul cu inteligenţă
şi ea n-ar
da unui animal încet din fire însuşirea de a se mişca repede, dacă n-
ar avea nevoie să se slujească de ea. Deci, dacă animalul există, el trebuie
să fie acum departe!
La aceasta nu mai ştiam ce să răspund. Fireşte, mergeam orbeşte.
Dar puteam să facem altfel? De aceea şansele noastre erau foarte mici.
La 20 iulie, Tropicul Capricornului a fost tăiat la 105° longitudine, iar
la 27 a aceleiaşi luni trecea Ecuatorul la al o sută zecelea meridian. De
atunci fregata luă o direcţie mai hotărâtă spre vest şi intră în mările
centrale ale Pacificului.
Farragut gândea şi, pe drept cuvânt, era mai bine să se plimbe în
apele adânci şi să se depărteze de continente sau de insule de care
animalul s-a ferit întotdeauna să se apropie, „desigur, pentru că acolo nu
era destulă apă pentru dânsul", zicea comandantul ..Fregata, după ce îşi
reînnoise provizia de cărbuni, trecu în largul Pomotoului, a Marchizelor şi a
Insulelor Sandwich, a trecut Tropicul Cancerului la 131° longitudine şi se
îndrepta spre mările Chinei.
Eram, în sfârşit, la locul ultimelor apariţii ale monstrului!
Şi ca să zic totul, nu se mai trăia pe bord. Inimile zvâcneau îngrozitor
şi îşi pregăteau pentru viitor nişte anevrisme de nevindecat. Tot echipajul
era în prada unei stări nervoase, pe care n-aş putea-o descrie. Nu se mai
mânca, nu se mai dormea. De douăzeci de ori pe zi o greşeală de
apreciere, o iluzie optică a vreunui marinar aplecat peste bară ne
pricinuiau nişte emoţii care ne menţineau într-o stare de tensiune prea
puternică.
Şi, într-adevăr, reacţia nu întârzia să se producă.
Marinarii nu şi-au ascuns nemulţumirea şi-şi neglijau întrucâtva
slujba. Nu vreau să spun că a avut loc o revoltă la bord, dar după o
perioadă de încăpăţânare raţională, comandantul Farragut, ca şi altădată
Columb, ceru trei zile răgaz.
Dacă în timpul acestor trei zile nu se va ivi monstrul, cârmaciul va
întoarce roata şi Abraham Lincoln Va apuca drumul spre mările europene.
 Această făgăduinţă a avut loc la 2 noiembrie? Ea însufleţi
slăbiciunea echipajului. Oceanul a fost cercetat cu o deosebită atenţie.
Trecură, astfel, două zile. Abraham Lincoln mergea cu viteză mică.
Se întrebuinţară numeroase mijloace pentru a deştepta atenţia sau a
stimula nepăsarea animalului, în caz că s-ar
afla pe acolo. Se aruncară bucăţi enorme de slănină, spre cea mai
mare satisfacţie a rechinilor. Luntrele au dat târcoale în jurul vasului
Abraham Lincoln şi nu au lăsat nici un colţişor neexplorat. Dar sosi şi seara
de 4 noiembrie fără să fi apărut acest mister din adâncuri.
A doua zi, 5 noiembrie, la amiază, expira termenul de rigoare.
Comandantul Farragut, conform făgăduinţei, trebuia să-şi îndrepte fregata
spre sud-est şi să părăsească definitiv regiunile de miazănoapte ale
Pacificului.
Fregata se afla atunci la 31° 15' latitudine nordică şi 136°42'
longitudine estică. Pământul Japoniei erau la două sute de leghe sub vânt.
Se înserase. Ceasul bătuse opt. Nişte nori groşi învăluiau discul lunii, care
era în primul sfert.
Marea îşi legăna undele-i liniştite sub prora corăbiei. Tocmai atunci
stăteam rezemat de meterezul tribordului. Sfat, lângă mine, se uita drept
înainte. Echipajul, cocoţat de frânghiile catargului, cerceta orizontul care
se întuneca din ce în ce mai mult. Ofiţerii înarmaţi cu ocheanele lor de
noapte scotoceau întunericul. Câteodată oceanul sclipea sub o rază pe
care luna o strecura prin crăpătura dintre doi nori. Apoi, orice urmă
luminoasă dispăru.
Privind la Sfat, constatam că şi el primea oricum înrâurirea generală.
Cel puţin aşa credeam eu. Poate că pentru prima oară nervii lui vibrau sub
mişcarea unui simţământ de curiozitate.
— Haide, frate, îi zisei, iată un ultim prilej de a pune mâna pe două
mii de dolari!
— Să-mi permită domnul să-i spun, răspunse Sfat, că nu m-am
aşteptat niciodată la acest premiu şi Statele Unite puteau îngădui o sută
de mii de dolari că tot n-ar fi păgubit ceva.
— Ai dreptate, Sfat. La urma urmei toată expediţia asta a fost o
prostie; ce de timp pierdut, ce de emoţii de prisos!
Ne-am fi întors în Franţa încă de acum şase luni...
—• în micul apartament al domnului, răspunse Sfat, în muzeul
domnului! Şi aş fi clasat de-acum fosilele domnului!
 Şi babirusa domnului ar fi fost instalată în cuşca Grădinii Plantelor şi
el ar fi atras toţi curioşii capitalei! ?
— întocmai aşa, Sfat, şi cred că lumea o să aibă de ce să râdă de
noi!
— Fireşte, răspunse liniştit Sfat, cred că lumea va râde de
domnul. Şi, pot să spun?...
— Spune, Sfat.
— Ei bine, domnul va avea ceea ce a meritat!
— Adevărat!
— Când cineva are onoarea de a fi un savant ca domnul, nu
trebuie să se expună...
Sfat nu putu să-şi isprăvească complimentul. în mijlocul tăcerii
generale se auzi o voce. Era glasul lui Ned Land şi Ned Land striga:
— Ohe! Monstrul cu pricina, sub vânt de-a curmezişul vasului
nostru!
Cu TOATĂ VITEZA
La acest strigăt tot echipajul se năpusti spre prinzătorul cu cangea:
comandantul, ofiţerii, maiştrii, marinarii, până şi inginerii care îşi lăsară
maşina "lor şi chiar şi lucrătorii care-şi părăsiseră cuptoarele. Se dădu
poruncă de a opri fregata.
Era o întunecime de nepătruns şi oricât de ageri erau ochii
canadianului, mă întrebam cum de a văzut şi ce a putut să vadă. Inima-mi
zvâcnea ca şi când ar fi ieşit din piept.
Dar Ned Land nu se înşelase şi am zărit cu toţii obiectul pe care ni-l
arăta cu mâna.
La vreo patru sute de metri de Abraham Lincoln marea părea
luminată pe dedesubt. Acesta nu era un simplu fenomen de fosforescenţă,
nu încăpea nici o îndoială. Monstrul, scu fundat la câţiva metri sub apă,
împrăştia această lumină foarte puternică, dar confuză, despre care
vorbeau rapoartele mai multor căpitani. Această împrăştiere de raze
trebuia să fie produsă de un agent de o mare intensitate luminoasă.
Partea luminoasă forma pe mare un oval imens, lunguieţ în mijlocul căruia
se afla un focar a cărui strălucire se stingea prin degradaţii succesive.
— Nu este decât o mulţime de molecule fosforescente, strigă unul
dintre ofiţeri.
— Nu, domnule, am răspuns cu convingere. Niciodată foladele sau
salpii nu proiectează o lumină atât de puternică.
 Această strălucire e de natură absolut electrică. De altfel, priviţi,
priviţi! Se mişcă... înainte... înapoi, vine spre noi!
Un strigăt general se auzi pe fregată.
— Tăcere, zise comandantul Farragut. Cârma-n vânt, toată!
Maşina înapoi!
Marinarii năvăliră la cârmă, inginerii la maşina lor. Aburul a fost
întors imediat şi Abraham Lincoln, aplecându-şi babordul, făcu un
semicerc.
— Cârma dreaptă! Maşina înainte! strigă comandantul Farragut.
Aceste ordine au fost executate şi fregata se îndepărtă în grabă de
focarul luminos.
Mă înşel. Voia să se îndepărteze, dar animalul suprafiresc se apropia
cu o viteză dublă decât a sa.
Gâfâiam. încremenirea, mai mult decât teama, ne făcea muţi şi
nemişcaţi. Animalul ne ajunse cât ai clipi din ochi. El făcu ocolul fregatei,
care făcea atunci paisprezece mile pe oră, şi a învăluit-o cu un câmp
electric, asemănător unui praf luminos. Apoi se îndepărtă cu două sau trei
leghe, lăsând o dâră fosforescentă asemenea norilor de aburi pe care îi
lasă în urma sa un expres. Deodată, din marginile întunecoase ale
orizontului, monstrul se năpusti asupra lui Abraham Lincoln cu o iuţeală
înfricoşătoare, se opri deodată la douăzeci de
picioare de el şi se stinse — nu scufundâdu-se sub apă deoarece
lumina nu descreştea în intensitate — ci deodată, ca şi când izvorul
acestei emanaţii strălucitoare ar fi secat dintr-o dată! Apoi apăru pe partea
cealaltă a vasului, fie că l-a înconjurat, fie că s-a strecurat pe sub el. în
fiecare clipă se putea întâmpla o ciocnire care ne-ar fi fost fatală.
Totuşi, mă uimeam de manevrele fregatei. Ea fugea şi nu ataca. Ea
era urmărită, ea care trebuia să urmărească şi am spus părerea mea
comandantului Farragut. Faţa lui, de obicei atât de rece, era măreaţă şi de
o uimire de neînţeles.
— Domnule Aronnax, îmi răspunse el, nu ştiu cu ce fiinţă formidabilă
am de-a face şi nu vreau să risc fregata mea în întunericul acesta. De
altfel, cum să atac necunoscutul, cum să mă apăr? Să aşteptăm să se
lumineze de ziuă şi rolurile noastre se vor schimba.
— Nu te mai îndoieşti, comandante, asupra felului animalului?
— Nu, domnule, este fireşte un narval uriaş, dar şi un narval electric.
— Poate că nu ne putem apropia de acesta, la fel ca şi de un ţipar
sau de o torpilă?
 — într-adevăr, răspunse comandantul, şi dacă are în el o putere
fulgerătoare, atunci e desigur cel mai groaznic animal pe care l-a făcut
Creatorul. Iată pentru ce, domnule, iau măsuri de pază.
Tot echipajul era pe picioare în timpul nopţii. Nimeni nu se gândea
să doarmă. Abraham Lincoln, neputând lupta cu iuţeală, îşi încetinise
mersul. Narvalul, de partea lui, imitând fregata se lăsă legănat de valuri şi
părea hotărât să nu părăsească nici el câmpul de luptă.
Totuşi, pe la miezul nopţii, el dispăru, sau, ca să întrebuinţez o
expresie mai apropiată de-realitate, se „stinse" ca un licurici. Să fi fugit?
Trebuia să ne temem, nu să sperăm că acest obiect se îndepărtase. Dar la
ora unu fără şapte minute
se auzi un fluierat asurzitor asemenea celui pe care-l produce o
coloană de apă ţâşnită cu o putere extremă.
Comandantul Farragut, Ned Land şi cu mine eram atunci pe dunetă
aruncând priviri curioase prin întuneric.
— Ned Land, întrebă comandantul, ai auzit adesea balenele urlând?!
— Adesea, domnule, dar niciodată asemenea balene care să-mi fi
adus un câştig de două mii de dolari.
— E drept, ţi se cuvine premiul. Dar spune. Nu este acesta zgomotul
pe care îl fac cetaceele când aruncă apa prin răsunătoarele lor?
— Acelaşi zgomot, domnule, dar acesta e incomparabil mai puternic.
De aceea nu ne mai putem înşela. Este chiar un cetaceu, cel ce se află aici
în apele noastre. Cu voia dumneavoastră, domnule, adăugă pescuitorul, îi
vom spune două vorbe mâine când s-o lumina de ziuă.
— Dacă are poftă să te asculte, maestre Land, am răspuns cu glasul
puţin convins.
— Dacă mă apropii la patru lungimi de cange, zise canadianul, va
trebui să mă asculte!
— Dar ca să te apropii, reluă comandantul, va trebui să-ţi pun o
luntre la dispoziţie?
— Fireşte, domnule.
— Şi aş primejdui, astfel, viaţa oamenilor mei?
— Şi a mea! răspunse simplu pescuitorul.
Pe la ora două de dimineaţă, focarul luminos apăru din nou, tot atât
de puternic, la cinci leghe de Abraham Lincoln.
Cu toată distanţa, cu tot zgomotul vântului şi al mării, se auzeau
desluşit bătăile cozii animalului, până şi respiraţia lui gâfâindă. Părea că-n
clipa când enormul narval venea să respire la suprafaţa oceanului, aerul
intra în plămânii lui la fel ca aburii în cilindrii mari ai unei maşini de două
mii de cai putere.
— Hm! gândeam eu, o balenă care ar avea puterea unui regiment
de cavalerie ar fi cea mai frumoasă balenă!
Am stat la pândă până dimineaţa şi ne pregăteam de luptă.
Uneltele de pescuit au fost aşezate de-a lungul meterezelor.
Un marinar încarcă o puşcă groasă şi scurtă care aruncă o cange la o
depărtare de o leghe şi a mai încărcat o armă lungă cu gloanţe explozibile,
a căror rană e mortală chiar şi pentru cele mai puternice animale. Ned
Land se mulţumea să-şi ascută cangea, armă grozavă în mâna lui.
Pe la ora şase începuse să se lumineze şi cu primele raze ale
răsăritului dispăru strălucirea electrică a narvalului. Pe la şapte era destulă
lumină, dar o ceaţă matinală acoperea orizontul şi cu cele mai bune
ocheane n-o puteam străbate. De aceea, deziluzie şi furie. M-am înălţat
până la barele catargului, iar câţiva ofiţeri se cocoţaseră în vârful acestuia.
Pe la opt, ceaţa se risipi încetul cu încetul. Orizontul se lărgea şi se curăţa,
totodată. Deodată, ca şi în ajun, se auzi glasul lui Ned Land:
— Iată-l, la babordul din spate!
Toate privirile se îndreptară spre locul arătat.
Acolo, la o leghe şi jumătate de fregată, un trup lung şi negricios
plutea la un metru deasupra valurilor. Coada lui, care se zvârcolea, făcea
un zgomot asurzitor. Niciodată o coadă nu bătuse marea cu atâta putere.
O dâră imensă, de o albeaţă orbitoare, rămânea în urma animalului şi
desena o curbă lunguiaţă.
Fregata se apropie de cetaceu. L-am examinat în toată libertatea.
Rapoartele vaselor Shannon şi Helvetia exageraseră puţin dimensiunile şi
am evaluat lungimea lui la numai două sute cincizeci de picioare. Cât
despre grosimea lui îmi venea greu s-o apreciez; dar animalul era
admirabil proporţionat, în cele trei dimensiuni ale lui.
în timp ce am observat această§fiinţă fenomenală, două coloane de
aburi au ţâşnit din răsuflătorile lui la o înălţime de patruzeci de metri, ceea
ce-mi lămuri modul său de respiraţie.
Am conchis că aparţine ramificării vertebratelor, clasei
mamiferelor, subclasei monodelfinilor, grupului pisciformelor,
ordinului cetaceelor, familiei... Aici, încă, nu mă puteam pronunţa. Ordinul
cetaceelor cuprinde trei familii:
balenele, caşaloţii şi delfinii şi în aceasta din urmă sunt narvalii.
Fiecare dintre aceste familii se împarte în mai multe genuri, fiecare gen în
specii, fiecare specie în varietăţi. îmi mai lipsea varietatea, specia, genul şi
familia, dar nu mă îndoiam că voi completa clasificarea mea cu ajutorul
Celui de Sus şi a comandantului Farragut.
Echipajul aştepta cu nerăbdare ordinele şefului său.
Acesta, după ce observă cu atenţie animalul, trimise după inginer.
Inginerul veni în grabă.
— Domnule, zise comandantul, ai presiune?
— Da, domnule» răspunse inginerul.
— Bine. Forţează focurile şi dă-i drumul cu cea mai mare viteză!
Trei urale întovărăşiră această poruncă. Ceasul luptei sunase. Peste
câteva clipe, amândouă coşurile fregatei aruncau valuri de fum negru şi
puntea se cutremură de vâjâitul cuptoarelor.
Abraham Lincoln, împins înainte de elicea lui puternică, se îndreptă
spre animal. Acesta îl lăsă să se apropie, nepăsător, până la vreo sută de
metri. Apoi, fără să caute să se scufunde, se prefăcea co ia la fugă şi se
mulţumi să-şi menţină distanţa.
Această urmărire dură vreo trei sferturi de oră, fără ca fregata să se
apropie câtuşi de puţin de cetaceu. Era evident că dacă mergea tot aşa,
nu-l va ajunge niciodată.
Comandantul Farragut îşi frământa cu furie smocul des de păr ce-i
creştea sub bărbie.
— Ned Land! strigă el.
Canadianul se înfăţişă.
— Ei bine, maestre Land, întrebă comandantul, mă mai sfătuieşti să
dau drumul luntrelor?
— Nu, domnule, răspunse Ned Land, căci lighioana asta nu se va
lăsa să fie prinsă decât când va vrea ea.
— — Atunci ce-i de făcut?
—- Forţaţi aburii dacă puteţi, domnule. Iar eu, cu voia
dumneavoastră, bineînţeles, mă voi instala pe partea de jos a catargului şi
dacă ajungem la lungimea cangei, o arunc.
— Du-te, Ned, răspunse comandantul Farragut. Inginer, strigă el,
măreşte presiunea.
Ned Land se duse la postul său. Focurile au fost forţate şi mai mult.
Elicea se învârti de patruzeci şi trei de ori pe minut şi aburii se răspândiră
în supapă. Aruncară logul şi constatară că Âbraham Lincoln mergea cu o
iuţeală de optsprezece leghe şi jumătate pe oră.
 Dar blestematul de animal fugea şi el cu o viteză de optsprezece
leghe şi jumătate pe oră.
Timp de o oră, fregata înainta, astfel, fără a câştiga câtuşi de puţin
din distanţa ce-o despărţea de animal. Aceasta era umilitor pentru unul
dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Echipajul era înfuriat.
Marinarii înjurau monstrul, care de altfel nici nu găsea de cuviinţă să le
răspundă. Comandantul Farragut nu se mai mulţumea să-şi frământe
barba, ci şi-o muşca.
Inginerul a fost din nou chemat.
— Ai atins maximul de presiune? îl întrebă comandantul.
— Da, domnule, răspunse inginerul.
— Şi supapele sunt încărcate?
— La şase atmosfere şi jumătate.
— încarcă-le la zece.
Iată o poruncă adevărat americană. Nu s-ar fi făcut mai mult pe
Mississippi pentru a distanţa „o concurenţă".
— Sfat, am zis către bunul meu fecior care se afla lângă mine, ştii
că vom sări probabil în aer?
— Cum pofteşte domnul! răspunse Sfat.
Ei bine, mărturisesc că nu-mi displăcea să risc această şansă.
Supapele au fost încărcate. Cuptoarele se umplură cu
cărbuni. Ventilatoarele trimiteau vârtejuri de aer pe jăratic.
Iuţeala lui Abraham Lincoln crescu. Catargele tremurau din vârf până
la bază şi valurile de fum abia că puteau trece prin coşurile prea înguste.
Se aruncă din nou logul.
— Ei bine! Cârmaciul? întrebă comandantul Farragut.
— Nouăsprezece mile şi trei zecimi, domnule.
— Forţează focurile.
Inginerul se supuse. Manometrul arăta zece atmosfere. Dar şi
cetaceul se grăbi, căci, fără să se jeneze el făcu nouăsprezece mile şi trei
zecimi.
Ce goană! Nu, nu pot descrie emoţia care făcea să vibreze toată
fiinţa mea. Ned Land nu se clintea de la postul lui, cu cangea în mână.
Câteodată ne apropiam de animal.
— îl ajungem, îl ajungem! striga canadianul.
Apoi, în clipa când se pregătea ca să lovească, cetaceul o lua la
goană cu o iuţeală pe care o socoteau de cel puţin treizeci de mile pe oră.
Şi chiar în timpul maximului nostru de viteză, fără a se sinchisi câtuşi de
puţin, făcu ocolul fregatei!
Un strigăt de furie ieşi din toate piepturile.
La amiază nu eram mai avansaţi decât la opt de dimineaţă.
Comandantul Farragut se hotărî să întrebuinţeze mijloace mai
directe.
— A! zise el, acest animal merge mai iute decât Abraham Lincolnl
Ei bine, să vedem dacă o să scape de ghiulelele noastre conice. Maestre,
trimite oameni la piesa de dinainte!
Tunul a fost imediat încărcat şi slobozit. Ghiuleaua porni, dar trecu la
câteva picioare peste cetaceul, care se afla la o jumătate de leghe.
— Să treacă altul mai îndemânatic! strigă comandantul, şi cinci
sute de dolari aceluia care va lovi această bestie infernală!
Un tunar bătrân, cu barba „căruntă — parcă l-aş mai vedea şi acum
— cu privirea liniştită, cu fizionomia rece, se apropie
de tun, îl puse în poziţie şi ochi multă vreme. Se auzi o detunătură
puternică la care se amestecară uralele echipajului.
Ghiuleaua îşi atinse ţinta, lovi animalul, dar nu normal şi, lunecând
pe suprafaţa lui rotunjită, se pierdu la două leghe în mare.
— Ei drace! zise bătrânul tunar înfuriat, ticălosul acesta este
blindat cu tablă de şase degete!
— Drace! repetă comandantul Farragut.
Vânătoarea reîncepu şi comandantul Farragut aplecându-se spre
mine, îmi zise:
— îl voi urmări până îmi va plesni fregata!
-— Da, am răspuns, şi vei avea dreptate!
Puteam nădăjdui că animalul se va sfârşi, că nu va fi indiferent la
oboseală, ca o maşină cu aburi. Dar nimic. Orele treceau fără ca el să dea
vreun semn de sfârşire.
Totuşi, trebuie să spun, spre lauda vasului Abraham Lincoln, că
viteazul vapor lupta cu o încăpăţânare neobosită.
Nu cred să fie mai puţin de cinci sute de kilometri distanţa pe care o
cutreierase în timpul acestei nenorocite zile de 6 noiembrie! Dar veni
noaptea care înfăşură cu umbrele sale oceanul vijelios.
în clipa aceea credeam că expediţia noastră era sfârşită şi că nu
vom mai vedea niciodată fantasticul monstru. Mă înşelasem.
 Pe la şase şi cincizeci de minute, spre seară, lumina electrică se ivi
din nou, la trei leghe de fregată, tot atât de curată şi de puternică ca şi
noaptea trecută. Narvalul părea nemişcat.
Poate că, obosit din timpul zilei adormise, lăsându-se legănat de
valuri. Era o şansă de care comandantul Farragut voia să profite.
El dădu porunci. Abraham Lincoln mergea cu viteză mică şi înainta
cu băgare de seamă ca să nu deştepte pe adversarul său. Nu rareori
se'întâlneau în plin ocean balene adormite pe care le atacau cu succes în
timpul somnului lor adânc şi Ned Land prinsese câteva în asemenea
împrejurări. Canadianul îşi reluă postul în partea de jos a catargului.
Fregata se apropie fără zgomot, se opri la patru sute de metri de animal.
Nu se mai respira la bord. O tăcere adâncă domnea pe punte. Nu mai
eram decât la o sută de picioare de focarul luminos, a cărui strălucire
creştea şi ne orbea.
în acea clipă, aplecat peste balustrada punţii, vedeam sub mine pe
Ned Land care se ţinea cu o mână de martingală, iar cu cealaltă învârtea
cangea lui îngrozitoare. -Nul mai despărţeau decât douăzeci de picioare de
animalul nemişcat.
Deodată, braţul lui se întinse cu putere şi cangea a fost aruncată.
Am auzit izbitura sonoră a armei, care părea că lovise un corp tare.
Lumina electrică se stinse deodată şi două coloane enorme de apă
căzură pe puntea fregatei, năvălind ca un puhoi de la un capăt la altul,
răsturnând oamenii, sfărâmând otgoanele.
Se produse o lovitură înspăimântătoare şi, aruncat peste balustradă,
fără să am timpul să mă ţin, am fost azvârlit în mare.
VII
O BALENĂ DE SPECIE NECUNOSCUTĂ
Cu toate că eram surprins de această cădere neaşteptată, am
păstrat o impresie foarte desluşită a senzaţiilor mele.
Mai întâi am fost târât la o a adâncime de vreo douăzeci de picioare.
Sunt un bun înotător, fără a pretinde să egalez pe Byron sau pe Edgar Poe,
care erau nişte maeştri, şi această scufundare nu m-a făcut să-mi pierd
capul. Două lovituri puternice m-au readus la suprafaţa apei.
Prima mea grijă era să caut cu privirea fregata. Echipajul o fi
observat, oare, dispariţia mea? Abraham Lincoln o fi cârmit în altă parte?
Comandantul Farragut dădu, oare, drumul unei bărci? Puteam nădăjdui să
fiu scăpat?
 întuneric peste tot. Am zărit o creatură neagră care dispărea spre
est şi ale cărei lumini dejpoziţie se stingeau în depărtare. Era' fregata.Mă
simţeam pierdut.
— Ajutor! Ajutor! strigam înotând cu deznădejde spre Abraham
Lincoln.
Hainele mele mă stânjeneau?; îmi împiedicau mişcările. Simţeam că
mă înec!...
— Ajutor!
Acesta era ultimul meu strigăt. Gura mi se umpluse cu apă.
Mă zbăteam, atras în prăpastie.
Deodată, hainele mele au fost apucate de o mână puternică, mă
simţeam tras la suprafaţa mării, şi am auzit da, am auzit aceste cuvinte la
urechea mea:
— Dacă domnul ar avea bunăvoinţa să se rezeme de umărul
meu, domnul ar înota mai în voie.
Am apucat cu o mână braţul credinciosului meu Sfat.
— Tu! am zis, tu!
— Chiar eu, răspunse Sfat, şi la ordinele domnului.
— Izbitura aceea te-a aruncat odată cu mine în apă?
— Deloc. Dar fiind în slujba domnului, am urmat pe domnul.
Bunul băiat găsea asta foarte firesc.
— Şi fregata? întrebai.
— Fregata! răspunse Sfat răsturnându-se pe spate, cred că
domnul ar face bine să nu se bizuie pe ea!
— Ce spui?
— Spun că în clipa când m-am aruncat în mare, am auzit pe
oamenii de la cârmă strigând: „Elicea şi cârma sunt distruse".
— Distruse?
— Da, sfărâmate de dintele monstrului. Cred că e singura
stricăciune care s-a întâmplat navei Abraham Lincoln. Dar, ceea ce este
mai supărător este că nu mai are cârmă.
— Atunci suntem pierduţi.
— Poate, răspunse Sfat liniştit. Totuşi, mai avem câteva ore
înaintea noastră şi în câteva ore se pot face multe lucruri.
Neclintitul sânge rece al lui Sfat mă îmbărbăta. Am înotat mai tare;
dar, stingherit de hainele mele care mă strângeau ca
o mantie de plumb, simţeam o mare greutate în timpul deplasării.
Sfat băgă de seamă.
 — Să-mi dea voie domnul să-i fac o incizie, zise el.
Şi, strecurând un briceag deschis sub hainele mele, el le spintecă de
sus în jos dintr-o dată. Apoi, mă dezbrăcă repede în timp ce eu înotam
pentru amândoi.
La rândul meu am făcut acelaşi serviciu lui Sfat şi continuam să
„navigăm", astfel, unul lângă celălalt.
Totuşi, situaţia nu era mai puţin grozavă. Poate că dispariţia noastră
nu fusese băgată de seamă şi chiar dacă ar fi observat-o, fregata nu se
putea întoarce sub vânt spre noi, lipsindu-i cârma. Nu trebuia să
nădăjduim decât la întâlnirea cu nişte bărci rătăcite în urma impactului.
Sfat cugeta cu sânge rece la această ipoteză şi, îşi făcu planul său în
consecinţă. Ciudată fire! Acest băiat flegmatic era aici ca la el acasă!
Singura noastră şansă de scăpare:
bărcile lui Abraham Lincoln. Trebuia, deci, să ne organizăm astfel ca
să fim în stare să le aşteptăm cât mai mult cu putinţă.
Am hotărât atunci să divizăm puterile noastre ca să nu le sfârşim
dintr-o dată, şi iată cum: în timp ce unul din noi, întins pe spate, stătea
nemişcat, cu braţele încrucişate, cu picioarele întinse, celălalt înota şi-l
împingea înainte. Acest rol de remorcher nu trebuia să dureze mai mult de
zece minute şi, făcând astfel, cu schimbul, puteam înota timp de câteva
ore şi poate până dimineaţa.
Slabă nădejde! Dar speranţa este atât de înrădăcinată în inima
omului! Şi apoi, eram doi. în sfârşit, o mărturisesc —cu toate că aceasta
pare de necrezut — chiar dacă aş fi căutat să distrug în mine orice iluzie,
dacă aş fi vrut să „deznădăjduiesc", n-aş fi putut!
Ciocnirea fregatei cu cetaceul se întâmplase seara pe la vreo
unsprezece. Socoteam că mai trebuia să înotăm opt ore până la răsăritul
soarelui, lucru oarecum cu putinţă, dacă procedam cu schimbul. Marea
liniştită nu ne obosea mult.
Câteodată, căutam să străbat cu privirea întunericul adânc pe care-l
întrerupea numai fosforescenţa provocată de mişcările noastre. Priveam
acele valuri luminoase_care,se plecau sub mâna mea şi a căror întindere
lucioasă se păta cu umbrele plumburii.
Pe la ora unu dimineaţa am simţit o oboseală foarte mare.
Braţele şi picioarele îmi înţepeniră din cauza unor cârcei puternici.
Sfat trebui să mă susţină. în curând am auzit gâfâind pe bietul băiat;
respiraţia lui deveni mai scurtă şi mai rapidă.
Am înţeles că nu mai putea rezista.
 — Lasă-mă! Lasă-mă! i-am zis.
— Să părăsesc pe domnul? Niciodată! răspunse el. Sper co să mă
înec înaintea lui!
în acea clipă luna se ivi prin crăpătura unui nor mare pe care vântul
îl alunga spre est. Suprafaţa mării sclipi sub razele ei. Această lumină
binefăcătoare ne mai învioră puterile. Am ridicat capul. Privirile mele se
îndreptară în toate părţile orizontului! Am zărit fregata. Era la cinci leghe
de noi şi nu mai forma decât o pată închisă, nedesluşită. Dar nici o barcă.
Voiam să strig. La ce bun însă la o asemenea distanţă!
Buzele mele umflate nu lăsară să răzbată nici un sunet. Sfat putu să
îngâne câteva vorbe şi l-am auzit repetând de mai multe ori:
— Ajutor! Ajutor!...
Am încetat câteva clipe mişcările noastre şi ascultam. Nu ştiu dacă
era un ţiuit în urechi pricinuit de sângele care mi se suise la cap, dar mi se
păru că un strigăt răspundea strigătului lui Sfat.
— Ai auzit? îngânai.
— Da! Da!
Şi Sfat aruncă în depărtare un alt strigăt deznădăjduit. De data
aceasta nu mai era o închipuire. Ne răspundea un glas omenesc. Să fi fost
glasul unui nenorocit părăsit în mijlocul oceanului, o altă victimă a ciocnirii
vaporului? Sau mai curând ne căuta vreo barcă a fregatei prin întuneric.
..Sfat făcu o sforţare supremă şi rezemându-se de umărul meu în
timp ce eu' rezistam într-o ultimă convulsie, el se Înălţă pe jumătate afară
din apă şi recăzu sfârşit — Ce ai văzut?
— Am văzut... îngână el, am văzut... dar să nu vorbim, să ne
păstrăm puterile!...
Ce văzuse el? Atunci, nu ştiu pentru ce, monstrul mi-a venit prima
oară în gând!... Dar, totuşi, glasul acela?... Nu mai sunt timpurile când
Ionas se ascundea în burta balenelor!
Totuşi, Sfat mă mai remorca încă. Ridica câteodată capul, se uita
înaintea lui şi arunca un strigăt căruia răspundea un glas din ce în ce mai
apropiat. Abia de-l auzeam. Puterile mi-erau sfârşite; degetele mi se
desfăceau, mâna nu-mi mai oferea un punct de reazem; gura mea,
deschisă convulsiv, se umplu cu apă sărată; frigul mă pătrundea. Am
ridicat capul o ultimă dată, apoi m-am afundat...
în acea clipă m-a lovit un corp tare. M-am agăţat de el.
Apoi am simţit că mă trage, că mă readuce la suprafaţa apei, că
pieptul mi se dezumflă şi am leşinat...
 Mi-am revenit curând în simţiri, datorită fricţiunilor puternice pe tot
trupuL Am întredeschis ochii...
— Sfat! am reuşit să îngân.
— Domnul m-a sunat? răspunse Sfat.
În acea clipă, la ultimele raze .ale lunii care se cobora spre orizont,
am zărit o faţă care nu era a lui Sfat şi pe care am recunoscut-o îndată.
— Ned! am strigat.
-— în persoană, domnule, şi care aleargă după premiul său!
răspunse canadianul.
— Ai fost aruncat în mare la ciocnirea Vaporului?
Da, domnule profesor, dar mai favorizat decât dumneavoastră am
pus îndată piciorul pe o insulă plutitoare.
— O insulă?
— Sau mai bine zis, pe narvalul dumneavoastră uriaş.
— — Lămureşte-mă, Ned.
— Am înţeles imediat pentru ce cangea mea nu l-a putut
pătrunde şi s-a tocit pe pielea lui.
— Pentru ce, Ned, pentru ce?
— Pentru că lighioana asta, domnule profesor, e făcută din tablă
de oţel!
Trebuie să-mi adun minţile şi amintirile ca să controlez eu însumi
spusele mele.
Ultimele vorbe ale canadianului au produs o schimbare desăvârşită
în creierul meu.
M-am înălţat în grabă pe vârful fiinţei sau al obiectivului pe jumătate
scufundat care ne slujea de refugiu. L-am încercat cu piciorul. Era, fireşte,
un corp tare şi nicidecum acea substanţă moale care alcătuieşte trupurile
mamiferelor marine.
Dar acest corp tare putea fi o carapace osoasă, asemenea acelora
ale animalelor antediluviene, şi eram gata să clasez monstrul printre
reptilele amfibii, cum sunt broaştele ţestoase sau crocodilii americani.
Ei bine, nu! Spatele negricios care mă suporta era neted, lucios, nu
era încrustat. Dacă-l loveai, avea un sunet metalic şi oricât ar fi de
necrezut, părea, ce zic, era făcut din plăci de tablă înţepenite cu piroane.
Nu mai puteam să mă îndoiesc! Trebuia să recunosc că animalul,
monstrul, fenomenul care intrigase lumea întreagă, care tulburase şi
înşelase închipuirea marinarilor din amândouă emisferele, era un fenomen
şi mai uimitor, un obiect creat de mâna omului.
 Descoperirea existenţei celei mai fabuloase fiinţe, mai mitologice, nu
m-ar fi surprins atât de mult. Este foarte simplu că tot ce e minune vine de
la Creator. Dar a vedea deodată imposibilul înfăptuit de mâna omului,
aceasta era de necrezut!
Totuşi, nu ne puteam îndoi. Stăteam întinşi pe spatele unui fel de
vas submarin, care avea forma unui enorm peşte de oţel.
Ned Land îşi spusese părerea în această privinţă. Sfat şi cu mine
trebuiam să-i dăm dreptate.
— Dar atunci, am zis, acest aparat conţine un mecanism de
locomoţie şi un echipaj pentru a-l manevra.
— Fireşte, răspunse Ned Land, şi, totuşi, de trei ore de când locuiesc
pe această insulă plutitoare, n-a dat nici un semn de viaţă.
— Vaporul acesta n-a umblat?
— Nu, domnule Aronnax. Se lasă legănat în voia valurilor, dar nu
se mişcă.
— Ştim totuşi că e înzestrat cu o mare viteză. Şi cum tre buie o
maşină pentru a produce această viteză şi un mecanic ca să conducă
această maşină, deduc că suntem salvaţi.
' — Hm! făcu Ned Land cu glasul reţinut.
în acea Clipă, ca pentru a da dreptate argumentului meu, se auzi un
fel de clocotire în partea dinapoi a acestui straniu aparat:— al cărui
mecanism de deplasare era, desigur, o elice — şi, acum se puse în
mişcare. Abia am avut timp să ne agăţăm de partea sa superioară, care
ieşea cu vreo optzeci de centimetri în afara apei. Din fericire se deplasa
încet.
— Atât timp cât pluteşte la orizont n-am nimic de zis, îngână Ned
Land. Dar dacă-i vine pofta să se scunfunde, n-aş da doi dolari pe pielea
mea!
încă puţin, ar fi putut zice canadianul. Trebuia, neapărat, să ne
punem în legătură cu fiinţele care erau închise înlăuntrul acestei maşini
Am căutat pe suprafaţa sa o deschizătoare, o tăblie de uşă, vreo gaură.
Dar învelişul era peste tot neted şi uniform.
De altfel şi luna dispăruse atunci şi ne lăsă într-un întuneric beznă.
Trebuia să aşteptăm să se lumineze de ziuă ca să dăm de un mijloc de a
pătrunde înăuntrul acestui vapor submarin.
Scăparea noastră atârna, aşadar, numai de capriciul misterioşilor
cârmaci care dirijau acest aparat, iar dacă se afundau eram pierduţi! în
afară de posibilitatea aceasta nu mă îndoiam de putinţa de a intra în
legătură cu dânşii. Şi. într-adevăr, dacă nu-şi făceau ei înşişi aerul,
trebuiau neapărat să revină din când în când la suprafaţa oceanului pentru
a-şi reînnoi provizia de aer, Deci; necesitatea unei deschizături care să
pună interiorul vaporului în comunicare cu atmosfera era evidentă.
Cât despre nădejdea de a fi salvaţi de către comandantul Farragut,
trebuia să ne luăm gândul de la aceasta. Eram târâţi spre vest şi socoteam
viteza la douăsprezece mile pe oră.
Elicea bătea valurile cu o regularitate matematică ieşind câteodatla
suprafaţă şi făcând să ţâşnească apa fosforescentă la o mare înălţime. Pe
la patru dimineaţa, aparatul îşi mări
viteza. Cu greu puteam rezista la această târâre ameţitoare, când
valurile ne biciuiau cu putere. Din fericire, Ned dădu de inelul de fier de
care se prindea otgonul, care era fixat în partea de sus a învelişului şi am
izbutit să ne agăţăm bine de el.
în sfârşit, se scurse şi această noapte lungă. Amintirea mea nu-mi
permite să descriu toate impresiile. Un singur amănunt îmi vine în gând.
De câteva ori, când vântul şi marea se liniştiseră, am crezut c-aud nişte
sunete nedesluşite, un fel de armonie a unor acorduri îndepărtate. Care
era oare misterul acestei navigaţii submarine a cărei dezlegare o căuta
lumea întreagă? Ce fel de fiinţe trăiau în acest vapor ciudat? Ce fel de
agent mecanic îi îngăduia să se deplaseze cu o atât de mare viteză?
Se lumina. Ceaţa dimineţii ne înfăşură, dar ea nu întârzie să dispară.
Tocmai mă pregăteam să cercetez cu atenţie învelişul, care alcătuia la
partea lui superioară un fel de platformă orizontală, când am simţit că se
scufundă încetul cu încetul.
— Ei! Mii de draci! strigă Ned Land lovind cu piciorul tabla
răsunătoare, dar deschideţi, navigatorilor atât de puţin găzduitori!' Dar
era-greu să se facă auzit în mijlocul zgomotului asurzitor al elicei. Din
fericire, mişcarea de scufundare se opri.
Deodată, se auzi un zăngănit puternic de fier înăuntrul submarinului.
Se deschise o tăblie, se ivi un om care scăpă un strigăt ciudat şi dispăru
îndată.
Peste câteva clipe, opt flăcăi puternici, cu obrajii acoperiţi, se iviră
tăcuţi şi ne traseră în maşina lor îngrozitoare.
MÖBIUS IN MOBILI
Această răpire atât de brutală se înfăptuise cu iuţeala fulgerului.
Tovarăşii mei şi cu mine nici n-avuseserăm timp să ne dăm seama ce se
întâmplase cu noi. Nu ştiu ce-au simţit ei când s-au văzut introduşi în
această închisoare plutitoare, cât despre mine, îmi îngheţase sângele în
tot corpul. Cu cine avem noi de-a face? Fireşte, că precis cu nişte piraţi de
o specie nouă care exploatau marea în felul lor.
Abia ce se închise portiţa după noi, ne găseam într-o întunecime
completă. Ochii mei, obişnuiţi cu lumina de afară, nu au putut distinge
nimic. Am simţit că picioarele mi se agăţau de treptele unei scări de fier.
Ned Land şi Sfat mă urmau.
După ce am coborât scara, o uşă se deschise şi se închise imediat în
urma noastră cu un răsunet zgomotos.
Eram singuri. Unde? Nu puteam spune, abia de-mi puteam închipui.
Totul era în întuneric, dar un întuneric desăvârşit, încât nici după câteva
minute ochii nu au putut descoperi vreuna dintre acele licăriri nedesluşite,
care plutesc şi în nopţile cele mai întunecoase.
Totuşi, Ned Land, furios de felul acesta de a se proceda, îşi vărsă tot
amarul.
— Mii de draci! strigă el, iată nişte oameni de pe timpul
caledonienilor, care au păstrat felul lor de găzduire! Nu le mai lipseşte
decât să fie mâncători de oameni! N-aş fi deloc surprins, dar să ştiţi că n:o
să mălas să fiu mâncat fără să protestez!
— Linişteşte-te, prietene, linişteşte-te, răspunse Sfat
domol. Nu te irita înainte de vreme. încă nu suntem puşi la frigare!
— La frigare nu, răspunse canadianul, dar în cuptor suntem cu
siguranţă. Şi ce întuneric! Din fericire „bowie-knife"-ul meu nu m-a părăsit
şi mă pot sluji de el şi în întuneric. Primul bandit care pune mâna pe
mine...
— Nu te irita, Ned, am zis atunci pescarului, şi nu ne compromite
prin porniri necontrolate. Cine ştie dacă ei nu trag cu urechea! Să
încercăm mai curând să ştim unde ne aflăm!
Umblam pipăind în jurul meu. După cinci paşi am întâlnit un zid de
fier. Apoi, întorcându-mă, m-am lovit de o masă de lemn, lângă care se
aflau câteva scaune. Podeaua acestei închisori era acoperită cu o rogojină
de formium care înăbuşea zgomotul paşilor noştri. Pe pereţi nici o urmă de
uşi sau ferestre. Sfat, făcând un ocol în partea opusă, mă întâlnise şi ne-
am întors în mijlocul acestei cabine, care trebuia să aibă douăzeci de
picioare în lung şi zece picioare în lat. Cât despre înălţimea ei, nici Ned
Land, care era atât de înalt, nu a putut-o măsura.
Trecuse o jumătate de oră fără ca ceva să se fi schimbat, când, de la
o întunecime desăvârşită, ochii mei trecură brusc la lumina cea mai tare.
închisoarea noastră se lumină deodată, adică se umplu cu o materie
luminoasă atât de puternică, încât la început nici nu am putut suporta
strălucirea ei.
După albeaţa şi intensitatea sa, am recunoscut acea lumină
electrică, aceeaşi care producea în jurul vaporului submarin un minunat
fenomen de fosforescenţă. După ce am închis fără voia mea ochii, i-am
deschis din nou şi am văzut că agentul luminos ţâşnea dintr-un semiglob
mat care se afla în partea de sus a cabinei.
— în sfârşit, putem vedea! strigă Ned Land, care, cu briceagul în
mână, stătea în(defensivă.
Briceag cu tăişul lat, pe care orice american îl purta totdeauna cu el.
— Da, am spus eu, dar situaţia noastră nu e mai puţin întunecată.
— Domnule să aibă răbdare, zise nepăsătorul Sfat.
Lumina cabinei mi-a îngăduit să cercetez cele mai mici amănunte
ale ei. Ea nu conţinea decât masa şi cele cinci sca une fără spetează. Uşa
invizibilă trebuia să fie închisă ermetic.
Nici un zgomot nu-mi ajungea la urechi. Totul părea mort înăuntrul
acestui vapor. Mergea el, oare, se menţinea la suprafaţa oceanului, se
scufunda în adâncuri? Nu puteam ghici.
însă, globul luminos nu se aprinsese fără scop. Nădăjduiam, aşadar,
că oamenii echipajului nu vor întârzia să se arate. Când vrei să uiţi de
oameni, nu le luminezi temniţa.
Nu mă înşelasem. Se auzi un zgomot de zăvor, uşa se deschise şi se
înfăţişară doi bărbaţi.
Unul era mic, musculos, cu umerii largi, cu braţele vânjoase, cu
capul mare, cu părul des şi negru, cu mustaţa stufoasă, cu privirea ageră
şi pătrunzătoare şi toată făptura lui era întipărită cu acea vioiciune
meridională care caracterizează în Franţa populaţiile din Provenţa. Diderot
a spus pe drept cuvânt, că gestul omului este metaforic. Acest omuleţ era,
desigur, o dovadă vie. Se simţea că în limba lui obişnuită trebuia să toarne
cu prosopee, cu metonimii şi cu hipalage. Ceea ce, de altfel, n-am putut
verifica niciodată pentru că întrebuinţa totdeauna, faţă de mine, un grai
ciudat şi cu desăvârşire de neînţeles.
Al doilea necunoscut merită o descriere mai amănunţită.
Un discipol de-al lui Gratiolet sau de-al lui Engel ar fi citit în
fizionomia lui ca într-o carte deschisă. Am recunoscut fără şovăire
însuşirile lui deosebite: încrederea în sine, deoarece capul său se înălţa
nobil pe arcul format de linia umerilor săi şi ochii săi negri priveau cu o
siguranţă rece; calmul, pentru că pielea lui, mai curând palidă decât
colorată, vestea liniştea sângelui; energie, pe care o dovedea contractarea
rapidă a muşchilor săi de la sprâncene; în sfârşit, curajul, pentru că
respiraţia lui puternică arăta o mare expansiune vitală.
Voi adăuga că acest om era mândru, că privirea lui puternică şi
liniştită părea că oglindeşte gânduri înalte şi din tot ansamblul acesta, din
omogenitatea. expresile.şi mişcările trupului şi ale obrazului, după
observarea fizionomiei, rezulta o sinceritate de nediscutat.
Mă simţeam „fără voie" liniştit în faţa lui şi presimţeam că
întrevederea noastră va fi de bun augur.
Să fi avut treizeci şi cinci sau cincizeci de ani, mi-era greu s-o spun.
Era de statură înaltă, fruntea lată, nasul drept, gura bine formată, dinţi
admirabili, mâinile fine, lunguieţe. Acest om forma, desigur, cel mai
admirabil tip pe care l-am întâlnit vreodată. Amănunt particular: ochii lui,
cam depărtaţi unul de altul, puteau cuprinde dintr-o dată aproape un sfert
al orizontului. La această însuşire — am constatat-o mai târziu — se
mai adăuga şi o putere de a vedea încă mai superioară aceleia a lui Ned
Land. Când acest necunoscut privea un lucru, linia sprâncenelor lui se
încreţea, marile lui pleoape se apropiau astfel că înconjurau pupila ochilor
şi micşorau astfel întinderea câmpului vizual şi privea! Ce privire! Cum
mărea dânsul lucrurile micşorate prin depărtare! Cum te pătrundea până-n
suflet! Cum străpungea acele întinderi lichide, atât de obositoare ochilor
noştri şi cum citea el în cele mai mari adâncuri ale mărilor!
Amândoi necunoscuţii, acoperiţi cu nişte berete făcute dintr-o blană
de lutru de mare şi încălţaţi cu ghete din piele de focă, purtau haine de o
ţesătură deosebită care desenau talia lor, şi lăsau mişcărilor acestora o
libertate deplină.
Cel mai mare dintre cei doi — desigur, şeful submarinului — ne
examina cu o atenţie foarte mare, fără a scoate o vorbă.
Apoi, întorcându-se spre tovarăşul său, se întreţinu cu el într-o limbă
pe care n-o pricepeam. Era un dialect sonor, armonios, flexibil, ale cărui
vocale erau foarte accentuate.
Celălalt răspunse dând din cap şi adăugă două sau trei vorbe
neînţelese. Apoi, păru că mă întreabă direct cu privirea.
Am răspuns în franceză că nu pricep graiul lui; dar părea că nu mă
înţelege şi situaţia devenea destul de încurcată.
— Domnul ar face bine să istorisească, în orice caz, întâmplarea
noastră, îmi zise Sfat. Se poate ca domnii aceştia să prindă câteva vorbe!
 Am început din nou povestirea întâmplărilor noastre, articulând
fiecare silabă fără a omite un singur amănunt. Am spus numele şi calitatea
noastră; apoi, am prezentat cu toate formele pe profesorul Aronnax, pe
servitorul său Sfat şi pe maestrul Ned Land, pescuitorul.
Bărbatul cu ochii blânzi şi liniştiţi mă ascultă politicos şi
cu multă atenţie. Dar nimic în fizionomia lui nu arătă ca el să fi
priceput istorisirea mea. Când am terminat, el nu pronunţă nici un cuvânt.
Ne mai rămânea o scăpare, dacă vorbeam englezeşte. Poate că ne-
ar pricepe în această limbă care este aproape universală.
Eu o ştiam, precum şi limba germană, o cunoşteam îndeajuns ca s-o
citesc dar n-o puteam vorbi corect. însă, aici totul era ca să te poată
pricepe.
— Haide, acum e rândul dumitale, am zis pescuitorului, începe,
maestre Land, şi toarnă englezeasca cea mai frumoasă pe care a vorbit-o
vreodată un anglo-saxon şi încearcă să fii mai fericit decât mine.
Ned nu se lăsă rugat şi reîncepu povestirea mea pe care am
priceput-o aproape în întregime. Fondul era acelaşi, dar forma era
schimbată. Canadianul, iute din fire, puse mai mult avânt în povestirea lui.
El se plânse că e închis, împotriva drepturilor omului; întrebă în virtutea
cărei legi îl reţineau astfel, invocă habeas corpus, ameninţă să urmărească
pe cei ce-l sechestrau pe nedrept, gesticula, ţipa şi, în sfârşit, dădu a se
înţelege printr-un gest expresiv că muream de foame. • Ceea ce absolut
era adevărat, dar noi uitasem aproape de aceasta.
Spre marea sa uimire, pescuitorul nu părea să fi fost mai înţeles
decât mine. Vizitatorii noştri nu clipiră. Era clar că nu pricepeau nici limba
lui Ârago, nici pe aceea a lui Faraday.
Foarte încurcat, după ce am sfârşit toate resursele noastre filologice,
nu mai ştiam la ce să mă hotărăsc, când Sfat îmi spuse:
— Dacă domnul permite, voi povesti totul în germană.
— Cum! Ştii germana? am strigat eu.
— Ca un flamand, dacă nu-i displace domnului.
— Ba asta-mi place, dimpotrivă. Spune, băiete, dă-i drumul.
Şi Sfat, cu glasul lui liniştit, povesti pentru a treia oară
diferitele peripeţii ale poveştii noastre. Dar, cu toată aşezarea
frumoasă a frazelor şi cu accentul frumos al oratorului, limba germană n-a
avut nici un succes.
În sfârşit, scos din sărite, am adunat tot ce-mi mai rămăsese din
primele mele studii şi am început să istorisesc întâmplările noastre în
latină. Cicerone şi-ar fi astupat urechile şi m-ar fi trimis la bucătărie.
Totuşi, am dus-o până la capăt. Acelaşi rezultat negativ.
După această încercare neizbutită, amândoi necunoscuţii schimbară
între ei câteva vorbe în limba lor neînţeleasă şi se retraseră fără să ne fi
adresat măcar unul dintre gesturile liniştitoare întrebuinţate în toate ţările
din lume. Uşa se închise din nou.
— Asta-i o neruşinare! strigă Ned Land, care izbucni pentru a
douăzecea oară. Cum! Li se vorbeşte franţuzeşte, englezeşte, nemţeşte şi
latineşte şi pungaşii ăştia nu găsesc de cuviinţă să răspundă!
— Linişteşte-te Ned, furia nu ne ajută la nimic.
— Dar ştiţi, domnule profesor, reluă arţăgosul nostru tovarăş, că
putem muri de-a binelea de foame în cuşca asta de fier?
— N-are a face! făcu Sfat, cu filozofie o mai putem duce o vreme!
— Prieteni, am zis, nu trebuie să deznădăjduim. Ne-am aflat în
situaţii şi mai rele. Faceţi-mi plăcerea să aşteptaţi ca să vă formaţi o
părere asupra comandantului şi a echipajului acestui vas.
— Părerea mea mi-am format-o, răspunse Ned. Sunt nişte ticăloşi...
— Bun! Şi din ce ţară?
— Din ţara ticăloşilor!
— Bunul meu Ned, această ţară nu e bine însemnată pe hartă şi
mărturisesc că e greu de hotărât naţionalitatea aces'tor doi necunoscuţi!
Tot ce putem afirma e că nu-s nici englezi, nici francezi, nici nemţi. Totuşi
îmi vine să cred că comandan— tul şi ajutorul său se trag din ţările de jos.
Ei au ceva meridional. Dar tipul lor fizic nu-mi permite să hotărăsc dacă
sunt spanioli, turci, arabi sau indieni. Cât despre limba lor, ea este cu totul
de nepriceput.
— Iată neplăcerea de a nu cunoaşte toate limbile, răspunse Sfat, şi
dezavantajul de a nu avea o limbă unică!
— Ceea ce n-ar sluji la nimic! răspunse Ned Land. Nu vezi că oamenii
ăştia au limba lor, o limbă inventată pentru a scoate din sărite pe oamenii
de treabă care cer de mâncare!
Dar în toate ţările de pe pământ, a deschide gura, a mişca din fălci,
a înşfăca cu dinţii şi cu buzele, asta nu se înţelege de la sine? Oare asta nu
înseamnă la Quebec ca şi la Pomotu, la Paris ca şi la Antipozi: Mi-e foame!
Dă-mi mâncare?
— O! făcu Sfat, există firi atât de neinteligente!
Cum spuse aceste vorbe, uşa se deschise. Intră un stewart.
 El ne aduse îmbrăcăminte, veste şi pantaloni de mare, făcute dintr-o
stofă necunoscută mie. M-am grăbit să le îmbrac.
Tovarăşii mei m-au imitat. t în timpul acesta, stewart-ul — mut,
poate şi surd — puse masa cu trei tacâmuri.
— Iată ceva serios, zise Sfat, asta începe bine.
— Ei, aş! răspunse arţăgosul pescar, ce dracu vrei să mâncăm aici?
Ficat de broască ţestoasă, costiţe de rechin, biftec de câine de mare!?
— O să vedem, îndată, zise Sfat.
Servitor la bordul unui steamer.
Castroanele cu capacele lor de argint au fost puse simetric pe faţa
de masă şi ne-am aşezat la masă. Hotărât c-aveam de-a face cu oameni
civilizaţi şi, dacă nu era lumina aceea electrică care ne inunda, m-aş fi
crezut în sufrageria hotelului Adelphi din Liverpool sau a Grand Hotel-ului
din Paris. Trebuie, însă, să spun că pâinea şi vinul lipseau cu desăvârşire.
Apa era proaspătă şi limpede, dar era apă, ceea ce nu putea să mulţu
mească pe Ned Land. Printre bucatele servite am recunoscut diferite feluri
de peşti, gătite foarte bine; altele, de altfel excelente, nici n-aş fi putut
spune măcar cărui regn vegetal sau animal aparţinea conţinutul lor. Cât
despre serviciul de masă, era elegant şi de cel mai rafinat gust. Fiecare
obiect, lingură, furculiţă, cuţit, farfurie avea o literă înconjurată de o
deviză; iată facsimilul exact:
MOBILIS N.:
IN MOBILI
Mobil în elementul mobil!
Această deviză se potrivea întocmai acestui aparat submarin, cu
condiţia de a traduce prepoziţia in prin în iar nu prin pe. Litera N forma,
fără îndoială, iniţiala numelui enigmaticului personaj care comanda pe
fundul mărilor!
Ned şi Sfat nu cugetau atât. Ei îmbucau şi nu am întârziat să-i imit.
De altfel, eram liniştit despre soarta noastră şi era clar că această gazdă a
noastră nu voia să ne lase să murim de inaniţie.
însă, totul trece, chiar şi foamea oamenilor care n-au înghiţit nimic
de cincisprezece ore. După ce ne-am săturat, am simţit o mare dorinţă de
somn. Reacţie foarte firească după nesfârşita noapte în care am luptat
împotriva morţii.
— Pe cinstea mea, o să dorm dus, zise Sfat.
— Dar eu! Simt că dorm de-acum! răspunse Ned Land.
 Tovarăşii mei se întinseră pe covorul cabinei şi au fost cuprinşi de un
somn adânc.
Cât despre mine, am cedat cu greu acestei nevoi puternice de a
dormi. Prea multe gânduri mi se adunară în cap, prea
multe întrebări de nedezlegat mă năvăleau, prea multe imagini îmi
ţineau ochii întredeschişi! Unde ne aflam? Ce putere ciudată ne ducea cu
sine? Simţeam — sau mai curând credeam că simt — că aparatul coboară
spre straturile cele mai adânci ale oceanului. Mă chinuiau nişte vise
îngrozitoare, încetul cu încetul creierul meu se linişti, închipuirea mea a
fost prinsă de un fel de toropeală şi am adormit.
FURIILE LUI NED LAND
Nu ştiu cât o fi durat somnul meu, dar trebuie să fi durat mult, căci
m-a odihnit cu desăvârşire. Eu m-am trezit cel dintâi. Tovarăşii mei n-au
făcut, încă, nici o mişcare şi rămâneau întinşi în colţul lor ca nişte
mormane fără viaţă.
Cum m-am sculat de pe acest pat destul de tare, mi-am simţit
creierul liber, mintea limpede. Am reînceput, atunci, o cercetare
amănunţită a celulei noastre.
Nimic nu era schimbat acolo. închisoarea rămânea închisoare şi
prizonierii, prizonieri. însă stewart-ul, profitând de somnul nostru,
strânsese masa. N-am văzut nici o schimbare în această situaţie şi m-am
întrebat serios dacă eram osândiţi să trăim la infinit în această cuşcă.
Această perspectivă îmi era cu atât mai neplăcută, pentru că, dacă,
totuşi, cugetarea mi-era limpede, simţeam o ciudată apăsare a pieptului.
Respiram greu. Aerul neschimbat nu mai ajungea plămânilor mei. Cu toate
că celula era mare, sigur consumasem o mare parte din oxigenul ce îl
conţinea, într-adevăr, omul absoarbe într-o oră oxigenul ce-l conţin o sută
de litri de aer şi acest aer, încărcat atunci cu o cantitate aproape egală de
acid carbonic, devine imposibil de respirat.
Trebuia neapărat reînnoit aerul închisorii noastre şi, fireşte, în
întregul submarin.
îmi puneam întrebarea: Cum proceda comandantul acestei locuinţe
acvatice? Obţinea el aerul prin procedee chimice, răspândind, prin căldură,
oxigenul conţinut în cloratul de potasiu şi absorbind acidul carbonic prin
potasiul caustic? în
acest caz trebuie să fi păstrat câteva relaţii cu continentele ca să-şi
poată procura materiile necesare acestei operaţii. Oare, se mărginea
numai la înmagazinarea aerului sub presiune în rezervoare mari după
nevoile echipajului? Poate. Sau se mulţumea să revină la suprafaţă, să
respire ca un cetaceu şi să-şi reînnoiască pentru douăzeci şi patru de ore
provizia lui de aer, ceea ce ar fi fost mai comod, mai economic şi prin
urmare mai probabil? Oricare ar fi fost acea metodă, trebuia s-o folosească
fără întârziere.
într-adevăr, eram nevoit să respir puţinul oxigen ce-l conţinea, când,
deodată, am fost înviorat de un curent de aer curat şi parfumat cu
emanaţii saline. Era cu adevărat adierea mării înviorătoare, încărcată cu
iod! Am deschis gura mare şi plămânii nu se sătura de prospeţimea
aerului. în acelaşi timp am simţit o legănare, un clătinat uşor al vaporului.
Monstrul de oţel se urcase, desigur, la suprafaţa oceanului, pentru a
respira la fel ca balenele. Am recunoscut modul de respiraţie al vasului.
După ce înghiţisem cu tot pieptul acest aer curat, am căutat
conducta care lăsa să ajungă până la noi acest curent binefăcător şi am
găsit-o curând. Deasupra uşii era o gură de aerisire care lăsa să treacă o
coloană de aer proaspăt.
Făceam tocmai aceste cugetări, când Ned şi Sfat se treziră aproape
în acelaşi timp în plăcerea acestei aerisiri înviorătoare. Ei îşi frecară ochii,
îşi întinseră braţele şi se sculară în picioare.
— Domnul a dormit bine? mă întrebă Sfat cu obişnuita lui politeţe.
— Foarte bine, băiete, am răspuns. Dar dumneata, maestre Ned
Land, cum ai dormit?
,— Straşnic, domnule profesor. Dar, nu ştiu dacă mă înşel, parcă mi
se pare că respir adierea mării?
Un marinar nu putea să greşească şi istorisii canadianului ce se
întâmplase în timpul somnului său.
— Bun! zise el, asta lămureşte foarte bine urletele pe care le
auzeam când pretinsul narval se vedea de pe Abraham Lincoln.
— Chiar aşa, maestre Land, aceea era respiraţia lui!
— însă, domnule Aronnax, n-am idee cât o fi ceasul. Cred că e ora
prânzului.
— Ora prânzului, bunul meu pescar? Spune cel puţin ora dejunului,
căci suntem cu siguranţă în a doua zi aici.
— Ceea ce dovedeşte, răspunse Sfat, că am dormit douăzeci şi patru
de ore.
— E şi părerea mea, am răspuns.
— Nu vă contrazic, zise Ned Land. Fie prânz sau dejun, numai de ni
le-ar aduce stewart-ul.
 — Şi prânz şi dejun, zise Sfat.
— E drept, răspunse canadianul. Ni se cuvin amândouă, cât despre
mine, n-am să le dau de ruşine.
—• Ei bine Ned, să aşteptăm, am răspuns eu. Este clar că
necunoscuţii aceştia n-au intenţia să ne lase să murim de foame căci, în
cazul acesta, masa de aseară n-ar fi avut nici un rost.
— Numai de nu ne-ar pune la îngrăşat! zise Ned.
— Protestez, am răspuns, n-am căzut în mâinile unor canibali.
— O dată nu-i obicei, răspunse canadianul serios. Cine ştie dacă
oamenii aceştia nu sunt lipsiţi de multă vreme de carne proaspătă şi în
cazul acesta, trei indivizi sănătoşi şi bine făcuţi, ca domnul profesor,
servitorul lui şi cu mine...
— Alungă-ţi gândurile astea, maestre Land, am răspuns pescarului şi
mai cu seamă nu te înfuria pe gazda noastră, căci aceasta ar putea să ne
agraveze situaţia.
— în orice caz, râse el, am o foame de lup şi văd că prânzul sau
dejunul nu mai soseşte!
— Maestre Land, am răspuns, trebuie să ne obişnuim după
regulamentul bordului, să presupunem că stomacul nostru înaintează mai
repede decât ceasul vaporului.
— — Ei bine, o să-l reglăm după ceas, răspunse Sfat liniştit.
— Las' că te ştiu eu, prietene Sfat, zise nerăbdătorul canadian.
Dumneata îţi toceşti prea puţin firea şi nervii! Totdeauna liniştit! Ai fi în
stare să mori de foame fără să te plângi!
— La ce ar sluji aceasta? întrebă Sfat.
— Dar asta ar sluji ca să te plângi! Şi asta e ceva. Şi dacă aceşti
piraţi — zic piraţi din respect ca să nu supăr pe domnul profesor care mă
opreşte să le zic canibali — dacă aceşti piraţi îşi închipuie c-o să mă ţină în
cuşca asta unde mă înăbuş fără să afle cum îi înjur, se înşeală. Credeţi c-o
să ne ţină mult în această cutie de fier?
— La drept vorbind, nu ştiu mai multe decât dumneata, prietene
Land.
— Dar în sfârşit, cum credeţi?
— Cred că întâmplarea ne-a pus în faţa unui secret însemnat. Deci,
dacă echipajul acestui vas submarin are interes să păstreze taina, dacă
acest interes este mai serios decât viaţa a trei oameni, cred că existenţa
noastră este compromisă. în caz contrar, la prima ocazie, monstrul care
ne-a înghiţit ne va reda lumii locuite de semenii noştri.
 Numai de nu ne-ar înrola în echipajul său, zise Sfat şi să ne reţină
astfel...
: Până-n clipa, reluă Ned Land, când o fregată mai iute şi mai
îndemânatică decât Abraham Lincoln, va prinde acest cuib de hoţi de mare
şi va trimite echipajul său şi pe noi pe lumea cealaltă.
— Bine ai zis, maestre Land, am răspuns. Dar până atunci va mai
trece multă apă. N-avem decât să aşteptăm ce o să se întâmple şi să nu
facem nimic, deoarece nu-i nimic de făcut.
— Ba dimpotrivă, domnule profesor! răspunse pescarul care nu voia
să renunţe nici în ruptul capului, trebuie să facem ceva.
— Dar ce să facem, maestre Land?
— S-o tulim.
— — Dintr-o închisoare „pământească" e greu să fugi, dar dintr-o
închisoare submarină e lucru cu neputinţă.
— Ei, amice Ned, întrebă Sfat, ce găseşti să răspunzi la obiecţia
domnului? Nu-mi închipui ca un american să rămână vreodată cu limba
scoasă!
Pescarul încurcat, tăcea. O fugă, în condiţiile în care ne aruncase
întâmplarea, era absolut cu neputinţă. Dar un canadian e pe jumătate
francez, aceasta se vedea şi după răspunsul maestrului Land.
— Astfel, domnule Aronnax, reluă el după câteva clipe de gândire,
nu ghiciţi ce trebuie să facă nişte oameni care nu pot fugi din închisoarea
lor?
— Nu, prietene.
— E foarte simplu, trebuie să rămână acolo.
— Vezi bine! făcu Sfat şi e încă mai plăcut să fim înăuntru decât pe
deasupra sau dedesubt!
— Da, însă după ce vom fi aruncat afară pe aceşti călăi, adăugă Ned
Land.
— Ce spui Ned? Te gândeşti serios să pui stăpânire pe acest vas?
— Foarte serios, răspunse canadianul.
— E cu neputinţă.
— Dar pentru ce, domnule? Se poate ivi vreo şansă favorabilă şi nu
ştiu ce ne-ar putea împiedica să profităm de ea.
Dacă n-or fi decât douăzeci de oameni la bordul acestei maşini, ei nu
vor fi în stare să-i sperie pe doi francezi şi un canadian, cred eu!
Mai bine era să admit propunerea pescarului decât s-o discut. De
aceea m-am mulţumit să-i răspund:
 — Să lăsăm să se ivească împrejurările, maestre Land şi vom
vedea. Dar până atunci te rog să-ţi stăpâneşti nerăbdarea.
Nu putem lucra decât prin vicleşug şi înfuriindu-te nu poţi da prilej la
şanse favorabile. Făgăduieşte-mi c-ai să primeşti situaţia fără prea multă
mânie.
— Vă promit, domnule profesor, răspunse Ned Land cu glasul
puţin convingător. Nici o vorbă nu va ieşi din gura mea, nici un gest brutal
nu mă va trăda, chiar dacă serviciul de masă nu va fi îndeplinit cu toată
regularitatea dorită.
— Am cuvântul dumitale, Ned! am zis canadianului.
Apoi am tăcut şi fiecare se gândea pentru sine. Voi mărturisi căci cu
toată asigurarea pescuitorului nu păstram nici o iluzie. Nu admiteam acele
şanse favorabile despre care vorbea Ned Land. Pentru a fi manevrat cu
atâta siguranţă, vasul submarin avea nevoie de un echipaj numeros şi,
deci, în caz de luptă, noi eram prea puţini. De altfel, trebuia mai întâi de
toate să fim liberi şi liberi nu eram. Nu vedeam nici un mijloc de a fugi
măcar din această celulă de oţel unde eram închişi ermetic. Şi dacă
ciudatul comandant al acestui vas avea să păstreze o taină — ceea ce
părea probabil — nu ne-ar fi lăsat să ne mişcăm liberi la bord. Dar cum se
va scăpa de noi: prin violenţă sau ne va arunca într-o bună zi pe un colţ
uitat al pământului? Aici era necunoscutul. Toate ipotezele acestea îmi
păreau foarte admisibile şi trebuia ca cineva să fie un pescuitor, ca să
spere să-şi dobândească libertatea.
Am înţeles că ideile lui Ned Land se întărâtau odată cu cugetările lui.
Auzeam încetul cu încetul cum bombănea şi îi vedeam gesturile
ameninţătoare. Se scula ca o fui ; sălbatică într-o cuşcă, lovea pereţii cu
picioarele şi cu pumnii. De altfel, timpul trecea, noi nu mai puteam de
foame şi stewart-ul nici gând să se ivească. Aceasta era nepăsare faţă de
naufragiaţi, dacă ei aveau într-adevăr intenţii bune faţă de noi.
Ned Land, chinuit de cârceii stomacului său puternic, se înfuria din
ce în ce mai tare şi cu toată făgăduinţa lui mă temeam cu adevărat de o
izbucnire când se va afla în faţa unui om de la bord. Au mai trecut două
ore. Furia canadianului creştea. El chema, ţipa, dar degeaba. Zidurile de
oţel erau surde.
Nu auzeam nici un zgomot, chiar înăuntrul acestui vapor
care părea mort. El nu se mişca, căci aş fi simţit aceasta, cum am
simţit atunci la deşteptarea mea. Adâncit în fundul apelor, el nu mai
aparţinea pământului. Această tăcere era înspăimântătoare.
 Cât despre părăsirea noastră, despre izolarea noastră în fundul
celulei, nu puteam socoti cât putea să dureze. Speranţele pe care le
căpătasem după întrevederea noastră cu comandantul submarinului
dispăreau încetul cu încetul.
Blândeţea privirii lui, expresia plăcută a fizionomiei sale, nobleţea
ţinutei sale, totul se ştergea din amintirea mea. Revedeam pe acest
personaj enigmatic aşa cum ar fi trebuit să fie, nemilos şi crud. Ne va lăsa
să pierim de inaniţie? Acest gând înspăimântător precum şi închipuirea
mea au făcut să fiu cuprins de o teamă nebună. Sfat era liniştit. Ned Land
zbiera.
s
în acea clipă se auzi un zgomot din afară. Răsunară nişte paşi pe
podeaua de metal; se trase zăvorul, uşa se deschise, se ivi stewart-ul.
înainte de a fi putut face o mişcare pentru a-l împiedica, canadianul
se aruncă asupra nenorocitului, îl trânti şi-l strânse de gât. Stewart-ul
horcăia sub mâna lui puternică.
Sfat încercă să scape din mâinile pescarului pe victima lui aproape
înăbuşită şi eram tocmai să-i vin şi eu în ajutor, când deodată am fost
ţintuit locului de aceste cuvinte pronunţate pe franţuzeşte:
— Linişteşte-te, maestre Land, iar dumneavoastră domnule profesor,
binevoiţi a mă asculta.
"X,
OMUL APELOR
Cel care vorbea astfel era comandantul navei.
La aceste vorbe Ned Land se ridică imediat. Stewart-ul, aproape
sugrumat, ieşi clătinându-se la un semn al stăpânului său şi atât era de
mare puterea de stăpânire a comandantului la bordul său, că nici un gest
nu trăda ura pe care acest om trebuia s-o fi avut împotriva canadianului.
Sfat, interesat fără să vrea, eu, înmărmurit, aşteptam în tăcere
deznodământul acestei scene.
Comandantul, rezemat de colţul mesei, cu braţele încrucişate ne
observa cu o atenţie adâncă. Şovăia, oare,, să vorbească? îi părea rău de
cuvintele pe care le pronunţase în franceză? Aşa puteam crede.
După câteva clipe de tăcere pe care nimeni nu se gândea s-o
întrerupă, comandantul continuă:' — Domnilor, zise el cu glasul liniştit şi
pătrunzător, vorbesc franceza, engleza, germana şi latina. Aş fi putut să vă
răspund chiar de la prima noastră întrevedere, dar voiam ca întâi să vă
cunosc şi apoi să am timp să mă gândesc. împătrita dumneavoastră
istorie, foarte asemănătoare în fond, mi-a confirmat identitatea
persoanelor dumneavoastră. Ştiu acum
că întâmplarea a pus în faţa mea pe domnul Peter Aronnax, profesor
de istorie naturală la Muzeul din Paris, însărcinat cu o misiune ştiinţifică în
străinătate, pe Sfat, servitorul său şi pe Ned Land, de origine canadiană,
pescar cu cangea la bordul fregatei Abraham Lincoln, de la Marina
Naţională a Statelor Unite ale Americii.
Mă înclinam în semn de afirmare. Comandantul nu-mi pusese o
întrebare. Deci, nu trebuia să răspund. Acest om se exprima cu foarte
mare uşurinţă, fără nici un accent. Fraza lui era limpede, cuvintele bine
alese. Şi cu toate acestea nu „simţeam" în el un compatriot.
El reluă conversaţia în acest chip:
— V-aţi gândit, fără îndoială, domnule, că am întârziat mult până să
vă fac această a doua vizită. Aceasta, pentru că după ce am recunoscut
identitatea dumneavoastră, voiam să cuget bine la hotărârea pe care s-o
iau faţă de dumneavoastră.
Am stat mult să mă gândesc. Cele mai nefericite împrejurări v-au
pus în faţa unei persoane care a rupt-o cu omenirea. Aţi venit să-mi
tulburaţi existenţa.
— Fără să vrem, am zis eu.
— Fără să vreţi? răspunse necunoscutul ridicându-şi puţin glasul.
Abraham Lincoln mă goneşte, fără să vrea, prin toate mările? Oare, fără să
vreţi, aţi trimis ghiulele pe învelişul vasului meu? Oare, fără să vrea, l-a
lovit maestrul Ned Land cu cangea lui?
Am simţit în vorbele lui o iritare stăpânită. Dar la această acuzare
aveam un răspuns foarte firesc.
— Domnule, am zis, fără îndoială, nu cunoaşteţi discuţiile care au
avut loc în legătură cu dumneavoastră în America şi în Europa. Nu ştiţi că
diferitele accidente, provocate prin ciocnirea aparatului dumneavoastră
submarin, au mişcat opinia publică din ambele continente. Vă scutesc de
nenumăratele ipoteze prin care s-a căutat să se lămurească ciudatul
fenomen a cărui taină n-o aveţi decât dumneavoastră. Dar să
ştiţi că, urmărindu-vă până în mările Pacificului, Abraham Lincoln
credea că vânează un puternic monstru marin de care trebuia scăpat
oceanul cu orice preţ.
— Domnule Aronnax, răspunse el, aţi putea să-mi afirmaţi că
fregata dumneavoastră n-ar fi urmărit şi n-ar fi tras cu tunul într-un vas
submarin tot atât de bine ca şi într-un monstru?
 Această întrebare mă încurcă, deoarece comandantul Farragut n-ar
fi stat la îndoială. El ar fi socotit de datoria lui de a distruge un aparat de
acest tip, la fel ca şi pe un narval uriaş.
— Pricepeţi, aşadar, domnule, reluă necunoscutul, că am dreptul
să vă tratez ca pe nişte duşmani.
Nu am răspuns-nimic şi nu fără motiv. La ce bun să discut o
asemenea propunere când puterea poate distruge cele mai bune
argumente.
— Am stat multă vreme la îndoială, reluă comandantul.
Nimic nu mă silea să vă găzduiesc. Dacă trebuia să mă despart de
dumneavoastră, n-aveam nici un interes să vă revăd. V-aş fi pus pe
platforma acestui vas, care v-a slujit de refugiu, m-aş fi scufundat în mare
şi aş fi uitat că aţi existat vreodată. Nu era acesta dreptul meu?
— Ar fi fost, poate, dreptul unui sălbatic, am răspuns, dar n-ar fi fost
acela al unui om civilizat.
— Domnule profesor, răspunse comandantul cu aprindere, nu sunt
ceea ce numiţi dumneavoastră un om civilizat! Am rupt-o cu societatea
întreagă din cauze pe care numai eu am dreptul să le apreciez. Nu mă
supun regulilor ei şi vă pun în vedere să nu le pomeniţi niciodată în faţa
mea.
Aceasta a fost zisă limpede. O licărire de mânie şi de dispreţ
aprinseseră ochii acestui necunoscut şi am întrezărit în viaţa acestui om
un trecut formidabil. Nu numai că se lepădase de legile omeneşti, dar se
făcuse neatârnat, liber în toată puterea cuvântului. Cine ar fi îndrăznit să-l
urmeze în fundul mărilor, când el zădărnicea sforţările încercate
împotriva sa chiar şi la suprafaţa lor? Care vas ar fi rezistat ciocnirii
acestui vapor de război submarin? Care cuirasată, oricât ar fi fost ea de
solidă, ar fi suportat loviturile pintenului său? Nimeni, dintre oameni, nu-i
putea cere socoteală de faptele lui. Dumnezeu, dacă credea în el,
conştiinţa lui, dacă avea una, erau singurii judecători de care putea
atârna.
Aceste gânduri îmi trecură repede prin minte, în timp ce ciudatul
personaj tăcea, adâncit şi parcă retras în sine însuşi.
L-am privit cu o teamă amestecată cu interes, fără îndoială aşa cum
Oedip privise Sfinxul.
După o lungă tăcere, comandantul spuse:
— Am stat la îndoială, dar m-am gândit că interesul meu putea să se
împace cu acea milă firească la care are dreptul orice fiinţă omenească.
Veţi rămâne la bordul submarinului meu, deoarece Providenţa v-a aruncat
aici. Veţi fi liberi şi în schimbul acestei libertăţi, de altfel relativă, nu vă voi
impune decât o singură condiţie. Cuvântul dumneavoastră că vă veţi
supune şi îmi ajunge.
— Vorbiţi, domnule, am răspuns; cred că această condiţie e una
dintre acelea ce pot fi primite de orice om cinstit.
— Da, domnule şi iat-o: e cu putinţă ca unele împrejurări
neprevăzute să mă silească să vă opresc de a ieşi câteva ore sau câteva
zile din cabinele dumneavoastră. Deoarece doresc să nu întrebuinţez
niciodată violenţa faţă de dumneavoastră, vă cer să vă supuneţi în acest
caz, mai mult decât oricând.
Procedând astfel iau răspunderea mea în timp ce vă eliberez pe
dumneavoastră cu totul, deoarece e de datoria mea să vă pun în neputinţa
de a vedea ceea ce nu trebuie văzut. Primiţi această condiţie?
Aşadar, se petreceau la bord lucruri ciudate şi pe care nu trebuia să
le vadă aceia ce nu s-au lepădat de legile sociale!
— Primim, am răspuns. Vă voi cere numai voie, domnule, să vă
pun o întrebare, una singură.
— Vorbiţi, domnule.
-— Aţi spus că vom fi liberi la bordul navei dumneavoastră?
— Cu desăvârşire liberi.
— Aş dori să ştiu ceea ce credeţi dumneavoastră prin libertate.
— Libertatea de a umbla, de a vedea, de a observa chiar tot ce se
petrece pe aici — în afară de câteva împrejurări — în sfârşit, libertatea de
care ne bucurăm noi înşine, tovarăşii mei şi cu mine.
Era clar că nu ne înţelegeam.
— Pardon, domnule, am reluat, dar această libertate nu e decât
aceea pe care o are orice prizonier de a se plimba prin închisoarea sa! Ea
nu ne ajunge.
— însă va trebui să vă ajungă!
— Cum, va trebui să renunţăm la a mai revedea patria noastră,
prietenii noştri, părinţii noştri?
— Da, domnule. Dar a renunţa să reluaţi jugul nesuferit al
pământului, pe care oamenii îl socotesc ca libertate, nu este poate atât de
neplăcut precum vă închipuiţi!
— Ei alta, strigă Ned Land, niciodată nu-mi voi da cuvântul că nu voi
încerca să fug!
 — Nu-ţi cer cuvântul, maestre Land, răspunse comandantul cu
răceală.
— Domnule, am răspuns înfuriat fără să vreau, abuzaţi de situaţia
dumneavoastră faţă de noi. Asta înseamnă cruzime!
Nu domnule, asta înseamnă îndurare! Sunteţi prizonierii mei după
luptă! Eu vă reţin, deşi aş putea să vă scufund în adâncul mărilor. M-aţi
atacat! Aţi venit să surprindeţi o taină pe care nimeni în lume nu trebuie s-
o cunoască, taina vieţii mele întregi! Şi vă închipuiţi c-o să vă trimit pe
acest pământ care nu mai trebuie să mă cunoască! Nu, niciodată!
Reţinându-vă aici, nu numai de voi mă îngrijesc, ci de mine însumi!
Aceste vorbe dovedeau din partea comandantului că luase o
hotărâre neclintită.
— Astfel, domnule, am reluat eu, ne daţi pur şi simplu să alegem
între viaţă şi moarte?
— Pur şi simplu.
— Amicii mei, am zis, la o asemenea întrebare nu este de
răspuns. Dar nici o făgăduinţă nu ne leagă de stăpânul acestui vas.
— Nici una, domnule, răspunse necunoscutul.
Apoi, cu glasul blând, el reluă:
— Acum daţi-mi voie să isprăvesc ceea ce am să vă spun.
Vă cunosc, domnule Aronnax. Cel puţin dumneavoastră, dacă nu şi
tovarăşii dumneavoastră, n-aţi avea poate să vă plângeţi chiar atât de
mult de întâmplarea care vă leagă de soarta mea.
Veţi găsi printre cărţile care-mi slujesc la studiile mele favorite, acea
lucrare pe care aţi publicat-o despre adâncurile mărilor. Am citit-o adesea.
Aţi înaintat cu opera dumneavoastră, atât de departe pe cât vă îngăduia
ştiinţa pământească. Dar nu ştiţi totul, n-aţi văzut totul. Daţi-mi voie să vă
spun, domnule profesor, că n-o să vă pară rău de timpul pe care îl veţi
petrece la bordul vasului meu. Veţi călători în lumea minunăţiilor. Uimirea,
înmărmurirea va fi probabil starea obişnuită a minţii dumneavoastră. Nu
vă veţi plictisi de spectacolul neîntrerupt care se va perinda înaintea
ochilor dumneavoastră. Vreau să revăd într-un ocol al lumii submarine —
cine ştie? Poate ultimul — tot ce am putut studia pe fundul acestor mări
parcurse de atâtea ori şi veţi fi tovarăşul meu de studii. începând de astăzi
veţi intra într-un nou element, veţi vedea ceea ce încă nici un om n-a
văzut — căci eu şi cu oamenii mei nu mai contăm — iar planeta noastră,
datorită mie, vă va preda ultimele ei taine.
 Nu pot să tăgăduiesc că aceste cuvinte ale comandantului au făcut
mare impresie asupra mea. El nimerise tocmai în slăbiciunea mea şi' am
uitat pentru o clipă că vizionarea şi studierea acestor lucruri sublime nu
puteau să preţuiască atât cât libertatea pierdută. De altfel, mă bizuiam pe
viitor, pentru
a descurca această chestie gravă. De aceea m-am mulţumit să
răspund:
— Domnule, dacă aţi rupt orice legătură cu omenirea, vreau să
cred că n-aţi renegat orice simţământ omenesc.
Suntem nişte naufragiaţi salvaţi de dumneavoastră la bord; aceasta
n-o vom uita. Cât despre mine, recunosc că dacă interesul ştiinţei ar putea
să absoarbă şi nevoia de libertate, întâlnirea noastră, precum făgăduiţi,
îmi va oferi mari compensaţii.
Credeam că comandantul îmi va întinde mâna pentru a pecetlui
tratatul nostru. Dar rămase nemişcat.
— O ultimă întrebare, am zis în clipa când această fiinţă ciudată
părea că vrea să se retragă.
— Vorbiţi, domnule profesor.
— Cum trebuie să vă numesc?
— Domnule, răspunse comandantul, nu sunt pentru
«dumneavoastră decât căpitanul Nemo. Tovarăşii dumneavoastră şi
dumneavoastră nu sunteţi pentru mine decât pasagerii lui „Nautilus".
Căpitanul Nemo sună. Se ivi un stewart. Căpitanul îi dădu porunci în
limba străină pe care n-o puteam desluşi. Apoi, întorcându-se către
canadian şi către Sfat:
— Vă aşteaptă prânzul în cabina dumneavoastră, le zise el.
Urmaţi pe acest om.
— Asta nu-i de refuzat! răspunse pescarul.
Sfat şi cu dânsul ieşiră în sfârşit din această celulă unde au fost
închişi peste treizeci de ore.
— Şi acum domnule Aronnax, dejunul nostru e gata.
Daţi-mi voie să trec înainte.
— La ordinele dumneavoastră, căpitane.
Am urmat pe căpitanul Nemo şi, îndată ce am ieşit pe uşă am dat de
un coridor lung, luminat electric. După vreo zece metri o altă uşă se
deschise în faţa mea.
Am intrat atunci într-o sufragerie cu mobilier de bun gust.
 La amândouă extremităţile acestei săli erau bufete înalte de stejar
încrustate cu ornamente de abanos, iar pe rafturile lor sclipeau faianţe,
porţelanuri şi cristale scumpe. Totul strălucea în lumina care izvora dintr-
un tavan deosebit, ale cărui picturi fine îndulceau lumina lui puternică.
În mijlocul sălii era o masă frumos aranjată. Căpitanul Nemo îmi
arătă locul.
— Poftiţi la masă, îmi zise el," şi mâncaţi ca un om care trebuie să
moară de foame.
Dejunul se alcătuia dintr-un număr de mâncăruri al căror conţinut
provenea din mare şi din câteva feluri despre care nu ştiam din ce erau
făcute. Voi mărturisi că erau bune, dar aveau un gust deosebit cu care m-
am obişnuit mai greu. Aceste felurite alimente îmi păreau că conţin mult
fosfor şi mă gândeam că trebuie să aibă o origine marină.
Găpitanul Nemo mă privea! Nu l-am întrebat nimic, dar el mi-a ghicit
gândurile şi răspunse de la sine la întrebările pe care ardeam de
nerăbdare să i le pun.
— Cele mai multe dintre aceste mâncăruri vă sunt necunoscute, mi-
a zis el. Totuşi, le puteţi mânca fără teamă. Ele sunt sănătoase şi
hrănitoare. De multă vreme am renunţat la alimentele pământului şi
pentru asta nu mă simt mai rău.
Echipajul neu, care e viguros, nu se hrăneşte altfel de cum mă
hrănesc eu.
— Astfel, am zis, toate alimentele acestea sunt produsele mării?
— Da, domnule profesor, marea ne satisface toate trebuinţele
noastre. Ba arunc plasa în mare şi o scot plină, ba mă duc să vânez în
mijlocul acestui element care pare omului de nepătruns şi gonesc vânatul
care zace în pădurile mele submarine. Turmele mele, ca şi acelea ale
bătrânului cioban al lui Neptun, pasc fără teamă pe întinsele păşuni ale
oceanului. Am aici un domeniu foarte mare pe care îl exploatez eu însumi
şi care este totdeauna semănat de nâna Creatorului.
Am privit pe căpitanul Nemo cu oarecare uimire şi i-am răspuns:
— înţeleg foarte bine, domnule, că plasele dumneavoastră vă
furnizează peşti atât de buni pentru masa dumneavoastră, înţeleg însă
mai puţin că urmăriţi vânatul acvatic în pădurile dumneavoastră
submarine, dar ceea ce nu înţeleg deloc este că
văd că se serveşte şi carne printre mâncărurile dumneavoastră.
— De aceea, domnule, a răspuns căpitanul, nu întrebuinţez niciodată
carnea animalelor pământeşti.
 — însă, aceasta?... am reluat eu arătând o mâncare unde mai
rămăseseră câteva felii de costiţe.
— Ceea ce credeţi că este carne, domnule profesor, nu-i altceva
decât costiţe de broască ţestoasă de mare. Iată ficat de delfin pe care l-aţi
lua drept o tocană de porc. Am un bucătar foarte priceput. Gustaţi din
toate; iată o cremă făcută din laptele cetaceelor şi din zahărul extras din
marii ficuşi ai Mării Nordice, în sfârşit daţi-mi voie să vă ofer dulceaţă de
dedeţel, care este tot atât de bună ca aceea a fructelor cele mai gustoase.
Şi am gustat, mai curând curios decât lacom, în timp ce căpitanul
Nemo mă încânta cu poveştile lui de necrezut.
—Dar această mare, domnule Aronnax, mi-a zis el, această
alimentatoare minunată, nesecată, nu numai că mă hrăneşte, dar mă şi
îmbracă. Aceste stofe ce le purtaţi acum sunt ţesute din unele scoici, ele
sunt vopsite cu culorile ce le extrag din aplişii Mediteranei. Parfumurile ce
le veţi găsi pe masa de toaletă a cabinei dumneavoastră sunt produsele
distilăriei plantelor marine. Aşternutul dumneavoastră e făcut din cea mai
moale iarbă de mare. Peniţa dumneavoastră este făcută din oase de
balenă, cerneala este extrasă din sepia. Totul îmi provine acum din mare,
precum totul se va întoarce odată în mare!
— Vă place marea, căpitane.
— Da! îmi place! Marea este totul! Ea acoperă cele şapte zecimi
ale globului pământesc. Mirosul ei este curat şi sănătos. Ea este marele
deşert în care omul nu este niciodată singur, pentru că simte înfiorarea
vieţii în jurul lui. Marea nu este decât mişcare şi dragoste; ea este
„nesfârşitul viu", cum a zis unul dintre poeţii dumneavoastră. Şi, într-
adevăr, domnule profesor, natura se manifestă aici cu cele trei regnuri ale
ei:
regnul mineral, vegetal şi animal. Acesta din urmă este bine
reprezentat prin cele patru grupuri de zoofite, prin trei clase de articulate,
prin cinci clase de moluşte, prin trei clase de vertebrate, mamiferele,
reptilele şi nenumăratele legiuni de peşti, ordin nesfârşit de animale
care.numără peste treisprezece mii de specii, din care numai o zecime
trăieşte în apele dulci. Marea este întinsul rezervor al naturii. Prin mare a
început, ca să zicem aşa, globul şi cine ştie dacă nu se va isprăvi prin ea!
Aici este liniştea supremă. Marea nu aparţine despoţilor. La suprafaţă, ei
mai pot uza de drepturi inice, pot să se bată, să se sfâşie, să întrebuinţeze
toate nelegiuirile pământeşti. Dar la treizeci de picioare sub nivelul ei,
puterea lor încetează, înrâurirea lor scade, puterea lor dispare! Ah,
domnule, să trăiţi, să trăiţi în mijlocul mărilor! Numai aici este
neatârnarea! Aici nu recunosc nici un stăpân! Aici sunt liber!
Căpitanul Nemo tăcu deodată în mijlocul acestei înflăcărări. Se
plimbă câteva clipe foarte agitat. Apoi nervii lui se liniştiră, fizionomia lui
îşi recapătă răceala lui obişnuită şi, întorcându-se spre mine:
— Acum, domnule profesor, zise el, dacă vreţi să vizitaţi Nautilus,
sunt la ordinele dumneavoastră.
XI
NAUTILUS
Căpitanul Nemo se sculă. O uşă dublă în partea de dinapoi a sălii se
deschise şi am intrat într-o cameră de aceeaşi mărime cu sufrageria.
Era o bibliotecă. Nişte corpuri înalte de palisandru negru încrustate
cu aramă adăposteau în rafturile lor întinse un număr mare de cărţi legate
toate la fel. Aceste rafturi erau aşezate de-a lungul pereţilor în toată odaia
şi se terminau la partea de jos prin nişte divanuri mari, capitonate cu piele
cafenie. Nişte pupitre mişcătoare, care se îndepărtau şi se apropiau după
dorinţă slujeau la pusul cărţii ce o citeai. în mijlocul odăii era o masă mare,
acoperită cu broşuri, între care se aflau şi câteva ziare vechi. Lumina
electrică inunda acest ansamblu armonios şi cădea din patru globuri
încrustate în tavan. Am privit cu o adevărată admiraţie această sală atât
de bine amenajată şi nu-mi puteam crede ochilor.
— Căpitane Nemo, am zis gazdei mele, care se întinsese pe divan,
iată o bibliotecă ce ar face fală oricărui palat de pe continente şi sunt într-
adevăr uimit, când mă gândesc că ea vă poate urma în cele mai mari
adâncimi ale mărilor.
— Unde s-ar putea găsi mai multă singurătate, mai multă linişte,
domnule profesor? răspunse căpitanul Nemo. în cabinetul dumneavoastră
din muzeu aveţi atâta linişte?
— Nu, domnule şi trebuie să vă spun, că acela pare foarte sărac faţă
de al dumneavoastră. Trebuie să aveţi aici şase sau şapte mii de volume...
— Douăsprezece mii, domnule Aronnax. Acestea sunt singurele
simpatii care mă leagă de pământ. Dar lumea s-a sfârşit pentru mine din
ziua când Nautilus s-a scufundat pentru prima oară sub apă. în ziua aceea
am cumpărat ultimele mele volume, ultimele mele broşuri, ultimele mele
ziare şi de atunci vreau să cred că omenirea n-a mai cugetat şi n-a mai
scris. Aceste cărţi, domnule profesor, sunt de altfel la dispoziţia
dumneavoastră, puteţi să vă slujiţi de ele când veţi vrea.
 Am mulţumit căpitanului Nemo şi m-am apropiat de rafturile
bibliotecii. Am văzut tot felul de cărţi de ştiinţă, de morală, de literatură,
scrise în toate limbile; cât despre vreo
lucrare de economie politică, nici urmă. Părea că sunt cu totul
interzise la bord. Printre aceste lucrări am observat capodoperele marilor
scriitori vechi şi moderni, adică tot ce a produs omenirea mai frumos în
istorie, poezie, roman şi ştiinţă, de la Homer până la Victor Hugo, de la
Xenofon până la Michelet, de la Rabelais până la doamna Sand. Totuşi,
cele
mai multe cărţi erau cele de ştiinţă: cărţi de mecanică, de balistică,
de hidrografie, de meteorologie, de geometrie, de geologie precum şi cărţi
de istorie naturală şi am priceput că ele formau studiul principal al
căpitanului. Am văzut acolo colecţia lui Humboldt şi a lui Arago, lucrările
lui Faucauld, ale lui Henry Sainte-Claire Deville, ale lui Chasles, ale lui
Milne Edwards, ale lui Quatrefages, ale lui Tyndall, ale lui Faraday, ale lui
Berthelot, ale poetului Secchi, ale lui Petermann, ale comandantului
Maury, ale lui Agasis, etc, memoriile Academiei de Ştiinţă, buletinele
diferitelor societăţi de geografie etc, şi prjntre acestea cele două volume
care mi-au pricinuit, poate, această primire a căpitanului Nemo.
Printre lucrările lui Joseph Bertrand, cartea lui intitulată întemeietorii
Astronomiei îmi dădu o oarecare dată; şi cum ştiam că ea a apărut în 1865
puteam să deduc că instalaţia lui Nautilus era cam de pe atunci. Aşadar,
căpitanul Nemo îşi începuse existenţa lui submarină de foarte puţin timp.
Speram, de altfel, că lucrări mai recente îmi vor îngădui să fixez
exact această dată; dar aveam tot timpul să fac acele cercetări şi nu
voiam să mai amân plimbarea noastră printre minunăţiile lui Nautilus.
— Domnule, am zis căpitanului, vă mulţumesc că aţi pus această
bibliotecă la dispoziţia mea. Aveţi aici nişte comori de ştiinţă de care voi
profita.
— Această sală nu este numai o bibliotecă, zise căpitanul Nemo, ea
este şi un fumoar.
— Un fumoar? am strigat eu. Aşadar, se fumează aici la bord?
— Fireşte.
— Atunci, domnule, sunt nevoit să cred că aţi păstrat legătura cu
Havana.
— Nici o legătură, răspunse căpitanul. Primiţi această ţigară,
domnule Aronnax şi, cu toate că nu vine din Havana, o să.
vă placă, dacă sunteţi cunoscător.
 Am luat ţigara care-mi fusese oferită şi a cărei formă îmi , amintea
de ţigările de londres; dar părea fabricată cu foi de aur. Am aprins-o cu un
jăratic şi am aspirat primele fumuri cu voluptatea unui amator care n-a
mai fumat de două zile.
— Ţigara este excelentă, dar nu este din tutun.
— Nu, răspunse căpitanul, acest tutun nu e nici din Havana, nici din
Orient. El este un fel de algă, bogată în nicotină, pe care mi-o furnizează
marea. Vă este dor de havane, domnule?
— Căpitane, le voi dispreţui de acum încolo.
— Fumaţi, deci, cât poftiţi şi fără a discuta originea acestor ţigări.
Nici o regie nu le-a controlat şi cu toate astea nu sunt mai puţin bune,
sper.
— Ba dimpotrivă.
în acea clipă căpitanul Nemo deschise o uşă care se afla în faţa celei
prin care intrasem în bibliotecă şi am trecut printr-un salon foarte mare şi
splendid luminat.
Era un mare patrulater cu laturile tăiate, lung de şase metri, lat de
şase şi înalt de cinci. Un tavan luminos, decorat cu arabescuri, răspândea
o lumină plăcută pe toate minunăţiile îngrămădite în acest muzeu, căci era
într-adevăr un muzeu în care o mână inteligentă adunase toate comorile
naturii şi ale artei, cu acel amestec artistic care deosebeşte un atelier de
pictură.
Vreo treizeci de tablouri de maeştri, cu ramele la fel, împodobeau
pereţii îmbrăcaţi cu o tapiserie cu desen simplu. Am văzut acolo pânze de
cea mai mare valoare şi pe care, în bună parte, le admirasem în colecţiile
particulare ale Europei şi la expoziţiile de pictură. Diferitele şcoli ale
maeştrilor vechi erau reprezentate printr-o Madonă de Rafael, o Sfântă
Fecioară de Leonardo da Vinci, o nimfă de Corregió, o femeie de Titien, o
adoraţie de Veroneze, o înviere de Murillo, un portret de Holbein, un
călugăr de Velasquez, un martir de Ribeira, o chermeză de Rubens, două
peisaje flamande de
Teniers, trei tablouri mici de interior de Gerard Dow, de Mestu, de
Paul Potter, două pânze de Gericault şi de Prudhen, câteva marine de
Backuysen şi de Vernet. Printre operele picturii moderne apăreau tablouri
semnate de Delacroix, Ingres, Decamp, Troyon, Meissonnier etc, şi câteva
admirabile reproduceri de statui de marmură şi de bronz după cele mai
frumoase modele din antichitate se înălţau pe piedestalele lor în unghiurile
acestui admirabil muzeu. Această stare de uimire pe care mi-o prezisese
comandantul lui Nautilus începea să pună stăpânire pe fiinţa mea.
— Domnule profesor, zise atunci acel om ciudat, îmi veţi scuza felul
cum vă primesc şi neorânduiala care domneşte în acest salon.
— Domnule, am răspuns, fără a căuta să aflu cine sunteţi, îmi daţi
voie să recunosc în dumneavoastră un artist.
— Cel mult un amator, domnule. îmi plăcea, odată, să adun aceste
lucrări frumoase făcute de mâna omului şi am putut să capăt, astfel,
câteva obiecte de mare valoare. Acestea sunt ultimele amintiri ale
pământului, care a murit pentru mine. în ochii mei, artiştii dumneavoastră
moderni sunt vechi de acum, ei au două sau trei mii de ani de existenţă şi-
i încurc în mintea mea. Pentru că maeştrii nu au vârstă.
— Şi aceşti muzicieni? am zis arătând partiturile lui Weber, lui
Rossini, lui Mozart, lui Beethoven, lui Hayden, lui Meyerbeer, lui Herold, lui
Wagner, lui Auber, lui Gounod, lui Masse şi multe altele, împrăştiate pe
pianul-orgă care ocupa unul dintre unghiurile acestui salon.
— Aceşti muzicieni, îmi răspunse căpitanul Nemo, sunt
contemporanii lui Orfeu, căci deosebirile cronologice se şterg în memoria
morţilor, iar eu sunt mort, domnule profesor, atât de mort ca şi prietenii
dumneavoastră care se odihnesc la şase picioare sub pământ!
Căpitanul Nemo tăcu şi părea adâncit în visuri. L-am privit cu o mare
emoţie, analizând în tăcere ciudăţeniile fizionomiei lui. Rezemat cu cotul
pe muchia unei mese de mozaic, el nu mă mai vedea, uitase de prezenţa
mea.
Am respectat această reculegere şi am trecut în revistă curiozităţile
care îmbogăţeau acest salon.
După operele de artă, rarităţile naturale ţineau un loc foarte
însemnat. Ele se alcătuiau mai mult din plante, scoici şi din alte produse
ale oceanului care trebuie să fi fost găsite de către căpitanul Nemo. în
mijlocul salonului se afla un bazin luminat electric, făcut dintr-o scoică ce
avea o circumferinţă de şase metri. în jurul acestui bazin, în nişte vitrine
încheiate cu
alamă, erau clasate şi etichetate cele mai preţioase produse ale
mării pe care le-a văzut vreodată ochii unui naturalist. Vă puteţi închipui
bucuria mea.
Ramificarea zoofiţilor oferea cele mai ciudate specimene ale celor
două grupe, polipii şi echinodermii. în grupa întâi, tubiporii, gorgonele
aranjate în formă de evantai, bureţii de Syria, isiştii din insulele Moluce,
panatulele, o virgulară admirabilă din mările Norvegiei, diferite
ombelulare, o serie întreagă pe madrepore, pe care profesorul meu Milne
Edwards le-a clasat atât de bine în secţiuni, printre care am deosebit
adorabilele flambeline, oculinele din insula Burbon, „carul lui Neptun" din
Antile, nişte varietăţi superbe de corali, în sfârşit tot felul de polipieri
ciudaţi, al căror ansamblu alcătuiesc insule întregi care vor deveni odată
continente. în echinoderme, care se deosebesc prin învelişul lor spinos,
asteriile, stelele de mare, pantocrinele, comatulele, asterofanii, urşinii,
holoturiile etc, reprezentau colecţia completă a exemplarelor, din această
grupă.
Un conşiliolog cam nervos ar fi leşinat, desigur, în faţa altor vitrine şi
mai numeroase unde erau clasate eşantioanele ramificării moluştelor. Am
văzut acolo o colecţie de o valoare nepreţuită şi pe care n-o voi putea
descrie în întregime, din lipsă de timp. Printre aceste produse Voi cita,
numai spre amintire, eleganta mantie regală a Oceanului Indian, ale cărei
pete regulate şi albe ieşeau în evidenţă pe fondul roşu şi cafeniu, un
spondil împărătesc, cu culori vii, plin cu spini, un specimen rar în muzeele
europene şi a cărui valoare o preţuiam la douăzeci de mii de franci, un
ciocan simplu din mările Noii Zeelande, care este greu de procurat,
bucarde exotice din Senegal, mai multe varietăţi de stropitoare de Java, un
fel de tuburi, foarte căutate de amatori, o întreagă serie de troce, unele
galbene-verzui, pescuite în mările Americii, altele de un cafeniu ruginiu,
din apele Noii Olande, unele venite din Golful Mexic şi deosebite prin
scoica lor cărămizie, altele
găsite în mările australe şi în sfârşit, mai rar decât toate, măreţul
pinten din Noua Zeelandă; apoi, admirabile teline sulfurice, specii
preţioase de citeree şi de venuşi, cadranul înzăbrelit de lângă coastele din
Tranchebar, papagalii verzi din mările Chinei, conul aproape necunoscut
din genul Coenodulli, toate felurile de porţelanuri care slujesc ca monedă
în India şi în Africa, „gloria mării", cea mai preţioasă scoică din Indiile
Orientale, în sfârşit, litorinele, delfinulele, turitelele, iantinelele, ovulele,
volutele, măslinele, mitrele, coifurile, purpuriile, melcii, harpele, stâncile,
tritonii, ceritele, fusurile, strombele, pterocerele, patelele, hialele,
cleodorii, scoici delicate şi fragile pe care ştiinţa le-a botezat cu numirile
cele mai încântătoare.
Deosebit de acestea şi în compartimente speciale, se aflau şiraguri
de perle de cea mai mare frumuseţe, care luceau la lumina electrică, perle
trandafirii adunate din scoicile Mării Roşii, perle verzi de haliotida iris,
perle galbene, albastre, negre, ciudate produse ale diferitelor moluşte din
toate oceanele şi din anumite midii din apele nordice, în sfârşit, câteva
mostre de o valoare nepreţuită care fuseseră formate prin pintadinele cele
mai rare. Câteva dintre aceste perle întreceau în mărime un ou de
porumbel; ele preţuiau mai mult decât aceea pe care călătorul Tabernier o
vându şahului din Persia cu trei milioane şi întrecea perla aceea a
preotului din Mascat pe care o credeam fără rival.
Astfel, era aproape cu neputinţă să apreciezi valoarea acestei
colecţii. Căpitanul Nemo trebuie să fi cheltuit milioane pentru a strânge
aceste mostre şi mă întrebam de unde lua el banii ca să-şi satisfacă
gusturile lui de colecţionar, când am fost întrerupt de aceste vorbe: .
— Cercetaţi scoicile mele, domnule profesor. într-adevăr, ele pot
interesa pe un naturalist; dar pentru mine au un şi mai mare farmec, căci
le-am cules pe toate cu mâna mea şi nici o mare de pe glob n-a scăpat de
cercetările mele.
— Pricep, căpitane, pricep această plăcere de a te plimba în mijlocul
acestor bogăţii. Sunteţi dintr-acei, care şi-au făcut ei înşişi comoara lor.
Nici un muzeu din Europa nu posedă o asemenea colecţie a produselor
oceanului. Dar dacă îmi sfârşesc admiraţia pentru această colecţie unică,
ce o să-mi mai rămână pentru vasul care o conţine! Nu vreau să pătrund
tainele care nu-s decât ale dumneavoastră. Totuşi, mărturisesc că acest
Nautilus, aparatele care permit manevrarea lui, agentul atât de puternic
care-l mişcă, toate acestea îmi aţâţă curiozitatea în cel mai înalt grad. Văd
atârnate de pereţii acestui salon instrumente care nu pricep la ce slujesc.
Pot să ştiu?...
— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, v-am spus că
veţi fi-liber la bordul submarinului meu şi prin urmare, nici o parte din
Nautilus nu vă este interzisă. îl puteţi vizita în amănunţime şi îmi voi
îngădui plăcerea de a fi Cicerone al dumneavoastră.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule, dar nu voi abuza de
bunăvoinţa dumneavoastră. Vă voi întreba numai la ce slujesc aceste
instrumente de fizică.
— Domnule profesor, aceleaşi instrumente le am şi în odaia mea şi
acolo voi avea onoarea să vă lămuresc întrebuinţarea lor. Dar mai întâi
veniţi să vizitaţi cabina care vă este rezervată. Trebuie să ştiţi cum veţi fi
instalat pe vasul Nautilus.
Am urmat pe căpitanul Nemo care, printr-una dintre uşile care se
aflau la fiecare unghi al salonului, mă făcu să intru în coridoarele vasului.
M-a condus spre partea lui de dinainte şi am găsit acolo, nu o cabină, ci o
cameră elegantă cu pat, cu toaletă şi alte diferite mobile.
Nu puteam decât să mulţumesc gazdei mele.
— Camera dumneavoastră dă în camera mea, îmi zise el
deschizând o uşă, iar a mea dă în salonul din care tocmai am ieşit.
Am intrat în camera căpitanului. Ea avea înfăţişarea severă, aproape
călugărească. Un pat de fier, o masă de lucru, câteva obiecte de toaletă.
Totul era slab luminat. Nimic nu era confortabil, numai strictul necesar.
Căpitanul Nemo îmi arătă un scaun.
— Vă rog, luaţi loc, îmi zise el.
M-am aşezat şi el mi-a vorbit astfel:
XXX
TOTUL PRIN ELECTRICITATE — Domnule, zise căpitanul Nemo,
arătându-mi instrumetitele atârnate pe pereţii camerei sale, iată aparatele
de care are nevoie Nautilus. Aici, ca şi în salon, le am totdeauna sub ochii
mei şi ele îmi arată situaţia şi direcţia mea exactă în mijlocul oceanului.
Unele vă sunt cunoscute, cum e termometrul care dă temperatura din
interior a lui Nautilus; barometrul, care cântăreşte aerul şi prezice
schimbările timpului; hidrometrul, care arată gradul de umiditate al
atmosferei; stromglass-ul, al cărui amestec, dacă se descompune, anunţă
sosirea vijeliei; busola, care-mi arată calea; sextantul care înseamnă
latitudinea prin înălţimea soarelui; cronométrele care-mi permit să
socotesc longitudinea şif în sfârşit, ocheanele de zi şi de noapte care-mi
slujesc să pătrund toate punctele orizontului când Nautilus e urcat la
suprafaţa apei.
— Acestea sunt instrumentele obişnuite ale navigatorului, am
răspuns eu, şi cunosc întrebuinţarea lor. Dar iată altele care răspund fără
îndoială cerinţelor deosebite ale lui — Nautilus. Acest cadran pe care-l
zăresc şi care are un ac mişcător, nu-i oare un manometru?
— într-adevăr, e un manometru; pus în legătură cu apa a cărei
presiune exterioară mi-o arată, el îmi arată chiar prin aceasta adâncimea
la care mi se menţine aparatul.
— Şi aceste sonde de tip nou?
— Suntnişte sonde termometrice care arată temperaturile
diferitelor straturi de apă.
— Şi celelalte instrumente a căror întrebuinţare n-o ghicesc?
— Aici, domnule profesor, trebuie să vă dau câteva lămuriri, zise
căpitanul Nemo. Binevoiţi să mă ascultaţi.
 Tăcu câteva clipe, apoi zise:
— Am un agent puternic, ascultător, iute, uşor, care se potriveşte
la toate trebuinţele mele şi care stăpâneşte aici. Toate se fac cu ajutorul
acestui agent: luminează, încălzeşte, este sufletul aparatelor mecanice.
Acest agent este electricitatea.
— Electricitatea! am strigat eu surprins, — Da, domnule.
— însă, căpitane, aveţi o extremă iuţeală de mişcare care nu se
potriveşte cu puterea electricităţii. Până acum puterea ei dinamică a fost
foarte restrânsă şi n-a putut produce decât puteri mici!
— Domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, electricitatea mea
nu-i aceea a lumii întregi; aici este tot ceea ce-mi veţi permite să vă spun.
— Nu voi insista, domnule şi mă voi mulţumi să fiu foarte uimit de un
asemenea rezultat. O singură întrebare, totuşi, la care nu veţi răspunde
dacă este indiscretă. Elementele pe care le întrebuinţaţi pentru a produce
acest agent minunat trebuie să se deterioreze repede. Zincul, de pildă,
cum îl înlocuiţi, deoarece nu mai aveţi nici o legătură cu pământul?
— întrebarea dumneavoastră îşi va avea răspunsul ei, zise căpitanul
Nemo. Vă voi spune mai întâi că există în fundul mărilor mine de zinc, de
fier, de argint, de aur, care s-ar putea exploata. Dar nu m-am folosit nici
într-un chip de aceste metale care ne vin din pământ, n-am vrut să cer
mării decât mijloacele de a produce electricitatea de care am nevoie.
— De la mare?
— — Da, domnule profesor şi nu-mi lipseau mijloacele. Aş fi putut,
într-adevăr, aşezând un circuit între firele scufundate la diferite adâncimi,
să obţin electricitatea prin diversitatea temperaturilor, dar am preferat să
întrebuinţez un mijloc mai practic.
— Şi care?
— Cunoaşteţi compoziţia apei de mare. La o mie de grame de apă se
găsesc nouăzeci şi şase de sutimi de apă şi două sutimi de clorură de
sodiu; apoi, în mici cantităţi, clorură de magneziu şi de potasiu, bromură
de magneziu, sulfat de magneziu, sulfat şi carbonat de calciu. Vedeţi, dar,
că şi clorură de sodiu există în proporţie destul de însemnată. Or, din
această sodă pe care o extrag din apa de mare, îmi alcătuiesc elementele.
— Soda?
— Da, domnule. Amestecată cu mercurul ea alcătuieşte un amestec
care înlocuieşte zincul în elementele lui Bunsen.
Mercurul nu se consumă niciodată. Numai soda se consumă, iar
marea mi-o furnizează ea însăşi. Vă voi mai spune, de altfel, că pilele de
sodă trebuie să fie considerate ca cele mai energice şi că puterea lor
electromotoare este de două ori mai mare ca aceea a pilelor de zinc.
— Pricep foarte bine, căpitane, importanţa şi eficienţa sodei în
condiţiile în care vă aflaţi. Marea o conţine. Bine. Dar trebuie fabricată,
trebuie extrasă. Şi cum faceţi asta? Pilele dumneavoastră ar putea, fireşte,
să slujească la extragerea ei, dar dacă nu mă înşel, consumul de sodă
necesar aparatelor electrice ar întrece cantitatea extrasă. Ar însemna,
deci, să consumaţi pentru a o produce mai mult decât ar produce!
— De aceea, domnule profesor, eu n-o extrag prin pilă şi întrebuinţez
pur şi simplu căldura cărbunelui de pământ.
— De pământ? am repetat insistând.
— Să zicem cărbuni de mare, dacă vreţi, răspunse căpitanul
Nemo.
— Şi puteţi exploata minele submarine de păcură?
— Domnule Aronnax, mă veţi vedea la lucru. Nu vă cer decât puţină
răbdare deoarece aveţi timpul să fiţi răbdător.
Amintiţi-vă numai aceasta: datorez totul oceanului; el produce
electricitatea şi electricitatea dă lui Nautilus căldura, lumina, mişcarea,
viaţa într-un cuvânt., — Dar nu şi aerul pe care îl respiraţi?
— O! Aş putea fabrica aerul necesar pentru consumaţia mea, dar
este de prisos, deoarece mă urc la suprafaţa mării când am poftă. Totuşi,
dacă electricitatea nu-mi furnizează aerul respirabil, ea manevrează cel
puţin pompele puternice care îl înmagazinează în nişte rezervoare
speciale, ceea ce îmi permite să stau la nevoie oricât aş vrea în straturile
cele mai adânci.
— Căpitane, am răspuns, mă mulţumesc să admir. Aţi găsit, desigur,
ceea ce oamenii vor găsi fără îndoială odată, adevărata putere dinamică a
electricităţii.
— Nu ştiu dacă o vor găsi, răspunse rece căpitanul Nemo.
Oricum ar fi, cunoaşteţi de acum prima aplicaţie pe care am făcut-o
cu acest agent preţios. El este acela care ne luminează cu o egalitate şi o
continuitate pe care n-o are lumina soarelui.
Acum, priviţi acest orologiu, el este electric şi umblă cu o
regularitate care desfide pe aceea a celor mai bune cronometre. L-am
împărţit în douăzeci şi patru de ore, ca şi orologiile italiene, căci pentru
mine nu există nici noapte, nici zi, nici soare, nici lună, ci numai acea
lumină imitată pe care o aduc până în fundul mărilor. Iată, în această clipă
e ora zece dimineaţa.
 — întocmai.
— Altă aplicaţie a electricităţii. Acest cadran, atârnat înaintea ochilor
noştri, ne indică viteza lui Nautilus. Un fir electric îl pune în legătură cu
elicea log-ului şi acul lui îmi arată mersul adevărat al aparatului. Şi iată, în
această clipă, plecăm cu o viteză moderată de cincisprezece mile pe oră.
— — Este minunat, am răspuns, şi văd bine căpitane că aţi avut
dreptate să întrebuinţaţi acest agent, care este destinat să înlocuiască
vântul, apa şi aburii.
— N-am terminat, domnule Aronnax, zise căpitanul Nemo sculându-
se şi dacă vreţi să mă urmaţi vom vizita partea din sparte a lui Nautilus.
într-adevăr, cunoşteam toată partea de dinainte a vaporului
submarin şi iată împărţirea lui exactă, începând din centru spre partea din
faţă: sufrageria de cinci metri despărţită de bibliotecă printr-un perete ce
nu putea fi pătruns de apă, biblioteca de cinci metri, marele salon de zece
metri despărţit de odaia căpitanului printr-un perete la fel, această odaie a
căpitanului de cinci metri, a mea de doi metri şi jumătate şi, în sfârşit, un
rezervor de aer, de şapte metri şi jumătate, care se întindea până la proră.
în total, treizeci şi cinci de metri.
Pereţii impermeabili aveau uşi care se închideau ermetic cu ajutorul
garniturilor de cauciuc şi asigurau etanşeitatea deplină la bordul lui
Nautilus în caz că s-ar fi ivit o fisură prin care putea pătrunde apa.
Am urmat pe căpitanul Nemo de-a lungul coridoarelor şi am ajuns în
centrul vaporului. Acolo, se aflau un fel de fântâni care se deschideau între
doi pereţi impermeabili. O scară de fier, sprijinită de zid, ducea la
extremitatea lui superioară. Am întrebat pe căpitan la ce slujeşte această
scară.
— Ea duce la corabie, răspunse el:
— Cum, aveţi o corabie? am zis eu uimit.
— Fireşte. O corabie admirabilă, uşoară şi care nu se poate
scufunda. Ea slujeşte la plimbări şi la pescuit.
— Dar atunci, când voiţi să vă îmbarcaţi, trebuie să urcaţi la
suprafaţa apei?
— Deloc. Această corabie este alipită de partea superioară a
învelişului lui Nautilus şi ocupă o gaură făcută special. Ea este podită,
absolut impermeabilă şi reţinută cu nişte piroane solide. Această scară
conduce la o cavitate făcută în învelişul — lui Nautilus care corespunde cu
o gaură identică dintr-o parte laterală corăbiei. Prin această dublă
deschizătură mă introduc în corabie. Atunci se închide o uşă după mine,
aceea a lui Nautilus; eu o închid pe cealaltă, aceea a corăbiei cu ajutorul
unui şurub de apăsare; dau drumul piroanelor şi corabia se urcă la
suprafaţa apei cu o iuţeală uimitoare. Deschid, atunci, uşa bărcii, bine
închisă, de altfel, pun catargele, dau drumul pânzelor sau apuc vâslele şi
mă plimb.
— Dar cum vă întoarceţi la bord?
— Eu nu mă întorc, domnule Aronnax, Nautilus vine la mine.
— La porunca dumneavoastră?
— La porunca mea. Un fir electric mă leagă de navă. Trimit o
telegramă şi e de ajuns.
— într-adevăr, ar fi zis ameţit de aceste minuni, nimic nu e mai
simplu!
După ce am trecut pe la scara care ducea la platformă, am văzut o
cabină lungă de doi metri în care Sfat şi cu Ned Land, încântaţi de
mâncarea lor, îmbucau pe nerăsuflate. Apoi se deschise o uşă spre
bucătăria lungă de trei metri, aşezată lângă sufrageria cea mare.
Aici, electricitatea, mai puternică şi mai supusă decât însuşi gazul,
îndestula trebuinţele bucătăriei.
Firele, trase sub maşina de gătit, împrăştiau o căldură egală. Ea
încălzea aparatele distilatoare, care, prin vaporizare, dădeau o apă
minunată de băut. După această bucătărie era o odaie de baie, foarte
confortabilă şi ale cărei robinete dădeau apă rece sau apă caldă, după
voinţă.
După bucătărie venea postul echipajului lung de cinci metri. Dar uşa
lui era închisă şi nu am putut vedea aranjamentul lui, care mi-ar fi lămurit
numărul oamenilor necesari pentru manevrarea lui Nautilus.
în spate se înălţa un al patrulea perete impermeabil, care despărţea
acest post de camera maşinilor. O uşă se deschise şi
m-am trezit în acel compartiment, unde căpitanul Nemo, desigur,
inginer de rangul întâi, aranjase aparatele lui de locomoţie.
Această cameră a maşinilor, bine luminată, n-avea mai puţin de
douăzeci de metri lungime. Ea era împărţită în două:
prima parte conţinea elementele care produceau electricitatea şi a
doua parte mecanismul care transmitea elicei mişcarea.
Am fost suprins mai întâi de mirosul sui generis care umplea acest
compartiment. Căpitanul Nemo observă impresia mea.
 — Acestea sunt gaze produse prin întrebuinţarea sodei; dar acesta
nu-i decât un mic inconvenient. De altfel, în fiecare dimineaţă aerisim bine
vaporul.
însă, eu am cercetat cu un interes lesne de priceput maşina lui
Nautilus.
— Vedeţi, îmi zise căpitanul Nemo, întrebuinţarea elementelor
Bunsen şi nicidecum al elementelor Ruhmkorff. Acestea ar fi fost
neputincioase. Elementele Bunsen sunt mai puţine, dar mai puternice şi
mai mari, ceea ce, după experienţa mea, este mai avantajos. Electricitatea
produsă trece în partea de dinapoi a corăbiei unde lucrează prin
electromagneţi de mare dimensiune cu un sistem particular de pârghii şi
angrenaje care transmit mişcarea arborelui elicei. Aceasta, al cărei
diametru e de zece metri şi al cărei pas e de şapte metri şi jumătate, se
poate învârti până la o sută douăzeci de ori pe secundă.
— Şi obţineţi atunci?
— O viteză de cincizeci de leghe pe oră.
Aici era un mister, dar nu am insistat ca să-l cunosc. Cum putea
electricitatea să lucreze cu o aşa putere? De unde izvora această putere
aproape nemărginită? Din tensiunea sa excesivă obţinută prin bobine de
un nou tip? Din transmisiunea pe care un sistem de pârghii necunoscute o
putea mări la nesfârşit? Aceasta este ceea ce nu puteam pricepe.
într-adevăr, se vorbea la vremea respectivă, de o descoperire de
acest fel, în care un nou mecanism de pârghii producea puteri
considerabile.
Inventatorul să se fi întâlnit, oare, cu căpitanul Nemo?
— Căpitane Nemo, am zis, constat rezultatele şi nu caut să le
lămuresc. Am văzut submarinul Nautilus manevrând în faţa vasului
Abraham Lincoln şi ştiu ce să gândesc despre viteza lui. Dar a umbla, însă,
nu e de ajuns. Trebuie văzut unde umblăm! Trebuie să putem să ne
îndreptăm spre dreapta, spre stânga, în sus, în jos! Cmn atingeţi marile
adâncimi unde trebuie o rezistenţă uriaşă, deoarece presiunea urcă cu
sutele de atmosfere? Cum urcaţi la suprafaţa apei? în sfârşit, cum vă
menţineţi în mediul care vă convine? Sunt indiscret dacă vă întreb
acestea?
— Deloc, domnule profesor, îmi răspunse căpitanul cu o uşoară
reţinere, deoarece nu veţi părăsi niciodată acest vas — submarin. Poftiţi în
salon. Acela este adevăratul nostru cabinet de lucru şi acolo veţi afla tot
ce trebuie să ştiţi despre Nautilusl CÂTEVA CIFRE
 Peste câteva clipe şedeam pe un divan în salon, cu ţigara în gură.
Căpitanul puse în faţa mea un desen care dădea planul, componenţa,
dimensiunile şi mărimea lui Nautilus. Apoi, el îşi începu, astfel, cuvântarea
lui:
— Iată, domnule Aronnax, diferitele dimensiuni ale vasului pe care
vă aflaţi. Este un cilindru foarte lunguieţ cu capetele conice. Imită forma
unei ţigări, formă adoptată de-acum la Londra în mai multe construcţii de
acest fel. Lungimea acestui cilindru de la un capăt la celălalt este exact de
şaptezeci de metri şi grinda lui, în zona cea mai lată, este de opt metri.
Prin aceste două dimensiuni puteţi socoti suprafaţa şi volumul lui
Nautilus. Suprafaţa este de o mie unsprezece metri pătraţi şi patruzeci şi
cinci de sutimi, volumul său are o mie cinci sute de metri cubi şi două
zecimi, ceea ce înseamnă că, atunci când este cu totul scufundat,
deplasează sau cântăreşte o mie cinci sute de metri cubi sau tone.
Când am făcut planurile acestui vas destinat unei navigaţii
submarine, voiam ca în echilibrul lui din apă să se scufunde cu nouă
zecimi şi să rămână în afară numai o zecime. Prin urmare, acesta nu
trebuia să deplaseze, în aceste condiţii, decât nouă zecimi din volumul
său, adică o mie trei sute cincizeci şi şase de metri cubi şi patruzeci şi opt
de sutimi.
Trebuia, deci, să nu depăşesc această greutate, construindu-l după
dimensiunile arătate mai sus.
Nautilus se compune din două învelişuri: unul interior, celălalt
exterior, unite între ele prin profile în formă de T care-l fac rigid şi
rezistent. într-adevăr, datorită acestei dispoziţii celulare, el rezistă ca un
bloc, ca şi când ar fi plin.
Aceste două învelişuri sunt făcute din tablă de oţel a cărui densitate,
în raport cu apa, este de şapte-opt zecimi. Primul înveliş n-are mai puţin
de cinci centrimetri grosime şi cântăreşte trei sute nouăzeci şi patru de
tone, nouăzeci şi şase de sutimi. Al doilea înveliş, talpa corăbiei, înalt, de
cincizeci de centimetri şi lat de douăzeci şi cinci, cântărind şaizeci şi două
de tone, maşina, restul, diferitele accesorii şi aranjamente, pereţii interiori
şi rezămătoarele, au o greutate de nouă sute şaizeci şi una de tone,
şaizeci şi două de sutimi, care
adăugate la cele trei sute nouăzeci şi şase de sutimi, alcătuiesc
totalul cerut de o mie trei sute cincizeci şi şase de tone şi patruzeci şi opt
sutimi. Ne-am înţeles?
— Ne-am înţeles, am răspuns.
 — Deci, reluă căpitanul, când Nautilus se află în larg, în aceste
condiţii, are o zecime din volum la suprafaţa apei.
Deci, dacă am aşezat aceste rezervoare cu o capacitate egală cu
acea zecime, adică având un conţinut de o sută cincizeci de tone şi şaizeci
şi două de sutimi şi dacă le umplu cu apă, vaporul, deplasând atunci o mie
cinci sute şapte tone sau cântărindu-le, va fi cu totul scufundat. Aşa se şi
întâmplă, domnule profesor. Aceste rezervoare se află în părţile de jos ale
lui Nautilus. Deschid robinetele, acestea se umplu şi vasul, scufundându-
se, se află chiar la nivelul suprafaţei apei.
— Bine, căpitane, dar dăm atunci adevărata greutate. Că puteţi să
vă deplasaţi la nivelul apei, pricep şi eu. Dar mai jos, scufundându-se sub
acest nivel, aparatul dumneavoastră submarin nu întâmpină, oare, o
presiune şi prin urmare nu capătă o împingere de jos în sus, care trebuie
să fie evaluată la o atmosferă la treizeci de picioare de apă, adică un
kilogram pe centimetru pătrat?
— întocmai, domnule.
— Deci, numai de aţi umple tot Nautilus-ul cu apă, altfel nu văd cum
îl puteţi manevra în adâncuri.
— Domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, nu trebuie
confundată statica deloc cu dinamica, dacă nu vreţi să vă expuneţi la
greşeli mari. Nu trebuie mare lucru ca să ajungi în ţinuturile adânci ale
oceanului, căci corpurile au o tendinţă de a coborî. Băgaţi bine de seamă
ceea ce vă spun.
— Ascult, căpitane.
— Când am vrut să hotărăsc mărirea greutăţii ce trebuia dată lui
Nautilus pentru a-l scufunda, nu trebuia să mă îngrijesc decât de
reducerea volumului pe care o capătă apa cu cât straturile ei devin din ce
ce în ce mai adânci.
— — Fireşte, am răspuns.
— Deci, dacă apa nu este absolut compresibilă, ea este, cel puţin,
foarte puţin compresibilă. într-adevăr, după socotelile cele mai recente
această reducere nu e decât de patru sute treizeci şi şase şi zece milionimi
de atmosferă sau de fiecare treizeci de picioare adâncime. Când e vorba
să merg la o mie de metri, ţin cont, atunci, de reducerea volumului sub o
presiune echivalentă cu aceea a unei coloane de apă de o mie de metri,
adică sub o presiune de o sută de atmosfere. Această reducere va fi,
atunci, de patru sute treizeci şi şase sute-miimi.
 Voi trebui, deci, să măresc greutatea în aşa fel ca să cântărească o
mie cinci sute treisprezece tone şaptezeci şi şapte sutimi în loc de o mie
cinci sute de tone şi două zecimi.
Sporirea nu va fi decât de şase tone cincizeci şi şapte sutimi.
— Numai?
— Numai, domnule Aronnax, şi socoteala e lesne de controlat, însă,
am rezervoare suplimentare în stare să îmbarce o sută de tone. Pot deci
să mă cobor la adâncimi foarte mari.
Când doresc să mă urc iar la suprafaţa apei, îmi ajunge să elimin
această apă şi să golesc toate rezervoarele dacă vreau ca Nautilus să
scoată la suprafaţa apei o zecime din capacitatea ei totală.
N-aveam nimic de răspuns la aceste argumente bazate pe cifre.
— Admit calculele dumneavoastră căpitane, am zis eu, căci n-aş
putea să le contest, deoarece" experienţa le îndreptăţeşte în fiecare zi.
Dar prevăd acum o adevărată dificultate.
— Care, domnule?
— Când sunteţi la o mie de metri adâncime, învelişul lui Nautilus
suportă o presiune de o sută de atmosfere. însă, dacă în acea clipă vreţi să
goliţi rezervoarele suplimentare pentru a uşura vaporul dumneavoastră şi
a urca la suprafaţă, trebuie ca pompele să învingă,această presiune de o
sută de atmosfere care este de o sută de kilograme pe centimetru pătrat.
De aceea trebuie o putere...
— — Pe care numai electricitatea putea să mi-o dea, se grăbi să zică
căpitanul Nemo. Vă mai repet încă o dată, domnule, că puterea dinamică a
maşinilor mele este aproape nelimitată.
Pompele lui Nautilus au o putere peste măsură de mare şi trebuie să
fi văzut aceasta când coloanele de apă au năvălit ca un puhoi asupra
vasului Abraham Lincoln. De altfel, nu mă slujesc de rezervoarele
suplimentare decât pentru a atinge adâncimi de o mie cinci sute sau de
două mii de metri şi asta cu scopul de a menaja aparatele mele. De aceea,
când îmi vine pofta să vizitez adâncurile oceanului la două sau trei leghe,
întrebuinţez manevre mai lungi, dar tot atât de sigure.
— Care, căpitane? am întrebat eu.
— Asta mă va face, fireşte, să vă spun cum se deplasează Nautilus.
— Sunt nerăbdător să aflu.
— Pentru a conduce vasul în plan orizontal mă slujesc de o cârmă
obişnuită aşezată în partea de dinapoi a grinzii, dar pot pune în mişcare
submarinul Nautilus şi de jos în sus sau de sus în jos, pe verticală, cu
ajutorul a două plane aplecate, prinse de părţile laterale pe centrul lui de
greutate, plane mişcătoare, în stare să ia toate poziţiile şi care se
manevrează dinăuntru cu ajutorul unor pârghii puternice. Dacă aceste
plane se menţin paralel cu vasul, acesta se mişcă orizontal.
Dacă ele sunt înclinate, Nautilus, sub acest unghi şi sub presiunea
elicei se scufundă după o diagonală pe cât îmi convine de lungă sau urcă
după această diagonală. Şi chiar dacă vreau să revin mai repede la
suprafaţă pun în comunicaţie motorul cu elicea şi presiunea apelor face ca
Nautilus să urce vertical ca un balon umflat cu hidrogen care se înalţă
repede în aer.
?— Bravo, căpitane! am strigat eu. Dar cum poate cârma:
ciul să apuce calea pe care i-o daţi în mijlocul apelor?
— Cârmaciul stă într-o cuşcă, prevăzută cu geamuri, care iese în
afară la partea de sus a învelişului şi care are geamuri de sticlă lenticulară.
Sticle în stare să reziste la asemenea presiuni?
— întocmai. Cristalul, care se sparge uşor când îl loveşti, are,
totuşi, o rezistenţă considerabilă. în experienţele de pes' cuit la lumina
electrică făcute în 1864, în mijlocul mărilor de nord, s-au văzut plăci de
sticlă, numai de şapte milimetri grosime, care au rezistat la o presiune de
şaisprezece atmosfere, lăsând în acelaşi timp să treacă prin ele nişte raze
calorifice puternice, care-i împărţeau căldura în mod egal. însă sticlele de
care mă slujesc eu n-au mai puţin de douăzeci şi unu de centimetri la
centrul lor, adică de treizeci de ori acea grosime.
— Admis, căpitane Nemo; dar în sfârşit pentru a vedea ar trebui
ca lumina să împrăştie întunericul şi mă întreb cum se poate ca în mijlocul
acestui întuneric al apelor...
?— în dosul cabinei cârmaciului este aşezat un puternic reflector
electric, ale cărui raze luminează marea la o jumătate de leghe depărtare.
— A! Bravo! De trei ori bravo, căpitane! Acum îmi lămuresc această
fosforescenţă a pretinsului narval, care a nedumerit atât pe savanţi! Cu
această ocazie vă voi întreba dacă ciocnirea vasului Nautilus cu Scoţia,
care a avut un atât de mare răsunet, a fost o simplă întâmplare fără
urmări grave?
— A fost o întâmplare, domnule. Pluteam la doi metri sub apă când
s-a produs ciocnirea. De altfel, am văzut că n-a avut urmări grave.
— Nici una, domnule. Dar cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu
Abraham Lincoln!
 — Domnule profesor, într-adevăr îmi pare rău pentru unul dintre cele
mai bune vase ale bravei marine americane, dar eram atacat şi trebuia să
mă apăr!
— Oh! Comandante, am strigat cu convingere, Nautilus al
dumneavoastră este, într-adevăr, un vas minunat!
— Da, domnule profesor şi îl iubesc ca pe o carne din carnea mea!
Acesta este, domnule, vasul prin excelenţă! Şi dacă este adevărat că
inginerul are mai multă încredere decât — căpitanul, puteţi pricepe cu ce
încredere mă las în voia lui Nautilus, deoarece îi sunt totodată căpitan,
constructor şi inginer!
Căpitanul Nemo vorbea cu o elocvenţă răpitoare. Focul privirii lui,
patima mişcărilor lui îl transfigurau. Da, el îşi iubea vasul precum un tată
îşi iubeşte copilul!
— Sunteţi, aşadar, inginer? căpitane Nemo, am întrebat eu.
— Da, domnule profesor. Am studiat la Londra, la Paris, la New York
pe timpul când eram un locuitor al continentelor de pe pământ.
— Dar cum aţi putut construi în taină acest admirabil Nautilus?
— Fiecare dintre părţile lui, domnule Ardnnax, a sosit dintr-un punct
diferit al globului şi sub o destinaţie falsă.
Talpa lui este făcută la Creusot în Franţa; arborele elicei la Pen et
Co. din Londra; plăcile de tablă ale învelişului la Leard din Liverpool; elicea
la Scott, din Glasgow. Rezervoarele lui sunt fabricate de către Caii et C-ie
din Paris; maşina lui la uzinele Krupp din Prusia, pintenul lui în atelierele
din Motala în Suedia, instrumentele lui de precizie la fraţii Hart din New
York etc, şi fiecare dintre aceşti furnizori a primit planurile mele sub
diferite nume.
— Dar, am reluat eu, aceste piese trebuiau montate, ajustate.
— Mi-am aşezat atelierele pe o insulă pustie în mijlocul oceanului.
Acolo, lucrătorii mei, adică bravii mei tovarăşi, pe care i-am instruit şi
format, şi cu mine, am au construit submarinul. Apoi, după ce am terminat
lucrarea, focul a distrus orice urmă a trecerii noastre pe această insulă, pe
care aş fi aruncat-o în aer, dacă aş fi putut.
— O ultimă întrebare, căpitane Nemo. Sunteţi, aşadar, bogat?
— Foarte bogat, domnule, şi aş putea fără a mă strâmtora, să
plătesc cele douăsprezece miliarde datorii ale Franţei!
— Am privit ţintă la ciudatul personaj care-mi vorbea astfel, îşi
bătea, oare, joc de crezarea mea? Viitorul îmi va dezvălui adevărul.
XIV
 FLUVIUL NEGRU
Partea globului pământesc acoperită cu apă este socotită la trei
milioane opt sute treizeci şi două de mii, o sută cincizeci şi opt miriametri
pătraţi, adică peste treizeci şi opt de milioane de hectare. Această masă
lichidă cuprinde două miliarde două sute cincizeci de milioane de leghe
cube şi ar putea alcătui o sferă cu un diametru de trei chintilioane de tone.
Şi pentru a pricepe acest număr ar trebui să ne gândim că chintilionul e
faţă de miliard ceea ce miliardul este faţă de unitate, adică într-un
chintilion sunt atâtea miliarde câte unităţi sunt într-un miliard. Această
masă lichidă este aproape cantitatea de apă pe care le-ar vărsa toate
fluviile de pe pământ în timp de patruzeci de mii de ani.
în timpul epocilor geologice, după perioada focului a venit perioada
apei. La început, oceanul acoperea totul. Apoi, încetul cu încetul, în
timpurile siluriene, au apărut crestele munţilor, insulele au ieşit la
suprafaţă şi au dispărut din nou sub potopuri parţiale; s-au arătat iarăşi, s-
au lipit unele de altele şi au format continente şi, în sfârşit, pământurile s-
au fixat aşa cum le vedem acum. Solidul a cucerit în detrimentul lichidului
treizeci şi şase de milioane şase sute cincizeci şi şapte de mile pătrate,
adică douăsprezece mii nouă sute şaisprezece milioane de hectare.
Configuraţia continentelor permite să se împartă apele în cinci părţi:
Oceanul îngheţat de Nord, Oceanul îngheţat de Sud, Oceanul Indian,
Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific. Oceanul Pacific se întinde de la nord la
sud între cercurile polare şi de la vest la est între Asia şi America pe o
întindere de o sută patruzeci şi cinci de grade longitudine. Acesta este cel
mai liniştit dintre oceane; curenţii sunt largi şi blânzi, fluxurile sunt mici,
ploile abundente. Astfel, era oceanul pe care destinul mă făcea să-l
parcurg în condiţiile cele mai ciudate.
— Domnule profesor, îmi zise căpitanul Nemo, dacă vreţi, vom căuta
să aflăm exact poziţia noastră şi să fixăm punctul de plecare al acestei
călătorii. Acum e douăsprezece fără un sfert. Ne vom urca la suprafaţa
apelor.
Căpitanul Nemo apăsă de trei ori un buton electric. Pompele
începură să gonească apa din rezervoare; acul manometrului arăta
mişcările de urcare ale lui Nautilus, apoi se opri.
Am ajuns, zise căpitanul. M-am dus spre scara centrală care ducea
spre platformă, am urcat treptele de metal şi prin panourile deschise am
ajuns la partea superioară a lui Nautilus.
 Platforma ieşea numai cu optzeci de centimetri în afară din apă.
Capetele lui Nautilus aveau acea formă de fus care îl asemuiau cu o ţigară.
Am observat că plăcile de tablă, aşezate că nişte olane, semănau cu solzii
unor mari reptile pământeşti.
Mi-am explicat atunci, de ce acest vas fusese luat drept un animal
marin, chiar şi prin ocheanele cele mai bune.
Spre mijlocul platformei, corabia, pe jumătate vârâtă în învelişul
vasului, alcătuia un fel de gheb. în partea de dinainte şi de dinapoi a
vasului se înălţau două cabine nu prea înalte, cu pereţii aplecaţi şi închise,
în parte, cu sticle groase lenticulare: una pentru cârmaci, care conducea
pe Nautilus, cealaltă în care strălucea un puternic felinar electric care-i
lumina calea.
Nu se vedea nimic pe întinsul apelor.
Căpitanul Nemo luă, cu ajutorul sextantului său, înălţimea soarelui,
care trebuia să-i arate latitudinea. El aşteptă timp de câteva minute ca
astrul să atingă marginile orizontului. în timp ce el observa, nici unul dintre
muşchii săi nu tresărea şi instrumentul n-ar fi fost mai nemişcat într-o
mână de marmură.
— Amiază, zise el. Domnule profesor, când veţi vrea?...
Am aruncat o ultimă privire asupra acestei mări puţin. găl-.
buie în apropierea pământului-japonez şi am coborât salonul mare.
Aici, căpitanul îşi socoti cronometric longitudinea pe care a
controlat-o prin precedentele observaţii de unghiuri orare.
Apoi mi-a zis:
— Domnule Aronnax, suntem la o sută treizeci şi şapte grade şi
cincisprezece minute longitudine vestică.
— După care meridian, am întrebat cu aprindere, crezând că
răspunsul căpitanului îmi va arăta naţionalitatea lui.
— Domnule, mi-a răspuns el, am diferite cronometre aranjate după
meridianele din Paris, din Greenwich şi din Washington. Dar, în onoarea
dumneavoastră, mă voi sluji de acelea din Paris.
Acest răspuns nu-mi spunea nimic. M-am aplecat şi comandantul
reluă:
— O sută treizeci şi şapte de grade şi cincisprezece minute
longitudine vestică faţă de meridianul din Paris şi treizeci de grade şi şapte
minute latitudine nordică, deci cam la trei sute de leghe de coasta
Japoniei. Azi, în 8 noiembrie, la amiază, începea călătoria noastră de
explorare în apele lumii.
 Căpitanul Nemo mă salută. Am rămas singur, adâncit în gândurile
mele. Toate se îndreptau la comandantul lui Nautilus. Voi şti vreodată
cărei naţionalităţi aparţinea acest bărbat ciudat, care se lăuda că nu
aparţinea nici uneia? Cine să fi provocat această ură împotriva omenirii,
această ură care căuta, poate, răzbunare? Să fi fost, oare, unul dintre acei
savanţi nesocotiţi, unul dintre acele genii „cărora li s-a făcut nedreptate",
după expresia lui Sfat, un Galileo modern sau poate unul dintre acei
oameni de ştiinţă, ca americanul Maury, a cărui carieră a fost zdrobită de
revoluţiile politice? Nu puteam şti. Pe mine, pe care întâmplarea mă
aruncase pe vasul lui, pe mine, a cărui viaţă era în mâinile lui, mă primea
rece,
dar găzduitor. însă, nu luase niciodată mâna pe care i-o întindeam.
El nu-mi întindea niciodată mâna sa.
O oră întreagă am stat adâncit în gândurile acestea, căutând să
pătrund această taină atât de interesantă pentru mine. Apoi, privirile se
îndreptară asupra marelui planisfer aşternut pe masă şi am pus degetul pe
punctul unde se încrucişau longitudinea cu latitudinea, observate mai
devreme.
Marea are fluviile ei, ca şi continentele. Sunt curenţi speciali, care se
cunosc după temperatura lor, după culoarea lor şi dintre care cel mai
însemnat e cunoscut sub numele de Golf Stream. Ştiinţa a constatat, pe
glob, direcţia a cinci curenţi principali: unul în Atlanticul de Nord, al doilea
în Atlanticul de Sud-, al treilea în Pacificul de Nord, al patrulea în Pacificul
de Sud şi al cincilea în Oceanul Indian de Sud. Este chiar probabil că a
existat şi un al şaselea curent în Oceanul Indian de Nord, când Marea
Caspică şi Aralul, împreunate prin lacurile mari ale Asiei, nu alcătuiau
decât una şi aceeaşi întindere de apă.
Deci, pe punctul arătat pe planisferă se desfăşura unul dintre acei
curenţi, Kuro Scivo al japonezilor, Fluviul Negru care, izvorât din Golful
Bengal unde-l încălzesc razele perpendiculare ale tropicelor, traversează
Strâmtoarea de Malac, trece de-a lungul coastei Asiei, face un cerc în
Pacificul de Nord până la Insulele Alentine, târând după sine trunchiuri de
camfori şi alte produse indigene şi deosebindu-se prin indigo-ul curat al
apelor lui calde, de valurile oceanului. Acest curent va fi parcurs de
Nautilus. îl urmam cu privirea, îl vedeam cum se simte în imensitatea
Pacificului şi mă simţeam tras de curentul lui, când Ned Land şi cu Sfat se
iviră în uşa salonului.
 Bunii mei tovarăşi rămaseră împietriţi la vederea minunăţiilor
îngrămădite în faţa ochilor lor.
După ce i-am poftit să intre, Sfat aplecat peste vitrine a început să
îngâne cuvinte din graiul naturaliştilor, iar în acest
timp Ned Land căuta să afle dacă am descoperit cine era şi ce
urmărea căpitanul Nemo.
I-am spus tot ceea ce ştiam sau mai curând tot ceea ce nu ştiam şi l-
am întrebat tot ce a văzut sau a auzit dânsul.
— N-am văzut şi n-am auzit nimic, răspunse canadianul.
Nici n-am zărit, măcar, echipajul acestui vas. N-aţi putea să-mi
spuneţi câţi oameni sunt la bord: zece, douăzeci, cincizeci, o sută?
— Nu ţi-aş putea răspunde, maestre Land, de altfel, crede-mă, lasă-
te pentru moment de ideea dumitale de a pune stăpânire pe Nautilus sau
de a fugi de pe el. Acest vas e o capodoperă a industriei moderne şi aş fi
regretat să nu-l fi văzut.
Mulţi ar primi situaţia noastră numai ca să se plimbe printre toate
minunăţiile acestea. De aceea, fii liniştit şi caută să vedem ce se petrece
în jurul nostru.
— Să vedem? strigă pescarul, dar nu se vede nimic, nu vom vedea
niciodată nimic în afară de închisoarea asta de oţel. Umblăm şi navigăm ca
nişte orbi...
Ned Land pronunţă aceste cuvinte când se făcu deodată întuneric,
dar întuneric beznă. Tavanul luminos se stinsese atât de repede încât ochii
mei simţiră un fel de impresie dureroasă asemănătoare cu aceea pe care o
produce trecerea contrară, de la întunericul cel mai desăvârşit la lumina
cea mai puternică.
Am rămas muţi, fără să ne mişcăm, neştiind ce surpriză plăcută sau
neplăcută ne aştepta. Se auzi un fel de alunecare; s-ar fi zis că tăbliile
manevrau pe lateralele lui Nautilus.
— Acesta-i sfârşitul sfârşitului, zise Ned Land.
— Ordinul hidromeduselor! şopti Sfat.
Deodată, salonul se lumină din fiecare latură prin două deschizături
ovale. Apa era puternic luminată de izvorârea electrică. Două plăci de
cristal ne despărţeau de mare! Mă cutremuram la gândul că acest perete
fragil ar putea să se spargă; dar îl menţineau nişte armături puternice de
alamă şi îi dădeau o rezistenţă nemărginită.
Marea se vedea foarte clar pe o rază de o leghe în jurul lui Nautilus.
Ce spectacol! Ce peniţă l-ar putea descrie! Cine ar putea picta efectele de
lumină prin aceste mase transparente şi gingăşia acestor degradeuri
succesive până la straturile inferioare ale oceanului.
Fiecare cunoaşte aspectul străveziu al mării. Se ştie că apa ei este
mai limpede decât apa de izvor. Substanţele minerale şi organice pe care
le conţine îi măresc şi mai mult înfăţişarea străvezie. în unele părţi ale
oceanului, în Antile, o sută patruzeci şi cinci de metri de apă lasă să se
vadă albia de nisip cu o claritate surprinzătoare şi razele solare par a nu se
opri decât la o adâncime de trei sute de metri. Dar în mediul fluid, unde se
deplasa Nautilus, strălucirea electrică se producea chiar în sânul valurilor.
Nu mai era apă luminată, ci lumină lichidă.
Dacă admitem ipoteza lui Erhemberg, care crede într-o iluminaţie
fosforescentă emanată de fundurile submarine, natura a rezervat, desigur,
pentru locuitorii mării unul dintre cele mai falnice spectacole şi-mi puteam
da seama despre asta prin jocurile de lumini de aici. în fiecare parte
dădeam de o fereastră deschisă spre aceste adâncuri neexplorate.
întunecimea salonului făcea minunată lumina din afară şi priveam ca şi
când acest cristal curat ar fi fost geamul unui acvariu imens.
Nautilus părea că nici nu se mişcă, datorită faptului că ne lipsea
orice punct de orientare. Câteodată, totuşi, nişte dâre de apă spintecate
de pintenul său, treceau în faţa privirilor noastre cu o iuţeală nemaivăzută.
Stăteam rezemaţi în faţa vitrinelor, uimiţi şi nici unul nu se gândea
să întrerupă această linişte, această înmărmurire, când Sfat zise deodată:
'— Voiai să vezi, amice Ned, ei bine, acum vezi!
— Ciudat! Ciudat! făcea-canadianul care, uitându-şi furiile şi
proiectele lui de evadare, se simţea atras de aceste minuni.
— Ah! am strigat eu, pricep viaţa acestui om, el şi-a făcut o lume
pentru el, care-i rezervă cele mai uimitoare minuni!
— Dar peştii? întrebă canadianul. Nu văd peşti.
— Ce-ţi pasă, amice Ned, răspunse Sfat, deoarece nu-i cunoşti.
— Eu! Un pescar! strigă Ned Land.
Şi se iscă o discuţie în această privinţă între cei doi prieteni, căci ei
cunoşteau peştii, dar fiecare într-un chip foarte deosebit.
Toată lumea ştie că peştii formează a patra şi ultima clasă a
ramificării vertebratelor. Ei au fost foarte bine definiţi ca:
„vertebrate cu circulaţia dublă şi cu sângele rece, respirând prin
branhii şi destinaţi să trăiască în apă". Ei alcătuiesc două serii deosebite:
seria peştilor osoşi, adică peştii a căror coloană vertebrală este făcută din
vertebre osoase şi peştii cartilaginosi, adică aceia a căror coloană
vertebrală este făcută din vertebre cartilaginoase.
Canadianul cunoştea, poate, această deosebire, dar Sfat ştia mai
multe şi, acum, că se împrietenise cu Ned, nu putea să rabde ca Ned să fie
mai puţin instruit decât dânsul. De aceea îi zise:
— Amice Ned, eşti un ucigaş de peşti, un pescar foarte îndemânatic.
Ai prins multe dintre aceste animale interesante.
Dar aş paria că nu ştii să le clasezi.
— Ba da, răspunse serios canadianul. îi clasăm în peşti care se
mănâncă şi peşti care nu se mănâncă!
— Iată o deosebire a unui om lacom, răspunse Sfat. Dar spune-mi
dacă tu cunoşti deosebirea care există între peştii osoşi şi peştii
cartilaginosi?
— Poate, Sfat.
— Dar subdiviziunea acestor două mari clase?
— Nici nu mă îndoiesc, răspunse canadianul.
— Ei bine, amice Ned, ascultă şi reţine! Peştii osoşi se subdivizează
în şase ordine şi anume: primo, acantopterigienii, a căror falcă superioară
este întreagă, mişcătoare şi ale căror branhii au forma unui pieptene.
Acest ordin cuprinde cincisprezece familii, adică trei sferturi dintre peştii
cunoscuţi.
Tipul lor: costr?St?liobisnliitr'' — Foarte gustos, răspunse Ned Land.
— Secundo, reluă Sfat, abdominalii, ale căror înotătoare — sunt
agăţate sub stomac fără a fi prinse de oasele umărului, ordin care se
împarte în cinci familii şi care cuprinde cea mai mare parte a peştilor din
apele curgătoare. Tipul lor: crapul, ştiuca.
— Pff! făcu brusc canadianul cu oarecare dispreţ, peşti din apele
curgătoare!
— Tcrlio, zise Sfat, subrachienii, ale căror ventrale sunt prinse sub
pectorale şi agăţate imediat de oasele umărului.
Acest ordin cuprinde patru familii. Tipul lor: plătica, Iimanda,
burbunelc, zlăvouea, etc.
—- Minunate! Minunate! strigă pescarul care nu considera peştele
decât din punct de vedere comestibil.
— Quatro, reluă Sfat, care nu se lăsa intimidat, apozii, cu impui
lunguieţ, fără înotătoarele ventrale şi acoperiţi cu o piele groasă, adesea
cleioasă ordin care nu cuprinde decât o singură familie. Tipul lor: ţiparul.
— Mediocru! Mediocru! răspunse Ncd Land.
 — Quinto, zise Sfat, lofobranşele, care au falca întreagă şi liberă, dar
ale căror branhii sunt făcute din smocuri aşezate câte două de-a lungul
arcurilor bronhialc. Acest ordin n-arc decât o familie. Tipul lor: caii de
mare.
— Rău! Rău! răspunse pescarul.
— Scxto, în sfârşit, zise Sfat, plectonaţii, al căror os maxilar este
fixat pe partea intermaxilarului care formează falca şi a cărui arcuire a
cerului gurii se îmbucă prin încheietură cu craniul, ceea ce o face ţeapănă,
ordin care arc adevărate ventrale şi care se alcătuiesc din două familii.
Tipul lor: tetrodonii, pcştii-lună.
— Buni pentru a face de râs bucătăria! strigă canadianul.
— Ai înţeles, prietene Ncd? întrebă savantul Sfat.
— Da? de unde, prietene Sfat, răspunse pescarul. Dar, totuşi, spune
mai departe că eşti foarte interesanta 300 rr — Cât despre peştii
cartilaginoşi, reluă Sfat netulburat, ei nu cuprind decât trei ordine.
— — Cu atât mai bine, făcu Ned.
— Primo, ciclostomii, ale căror fălci sunt unite printr-un inel mişcător
şi ale căror branhii se deschid prin multe găuri, ordin care nu cuprinde
decât o singură familie. Tipul lor:
mreana.
— Poate să-ţi placă, răspunse Ned Land.
— Secundo, salacienii, cu branhii asemănătoare acelora a
cyclostomilor, dar a căror falcă inferioară e mişcătoare. Acest ordin, care
este cel mai însemnat al clasei, cuprinde două familii. Tipul lor: calcanul,
rechinul.
— Ce! strigă Ned, calcanul şi rechinul în acelaşi ordin! Ei bine, amice
Sfat, în interesul calcanilor, te sfătuiesc să nu-i pui împreună în aceeaşi
oală!
— Tertio, răspunse Sfat, sturionieni, ale căror branhii sunt deschise
ca de obicei printr-o singură tăietură, ordin care cuprinde patru genuri.
Tipul lor: morunul.
— A! Amice Sfat, ai păstrat ce era mai bun pentru la coadă, după
părerea mea, cel puţin. Şi asta e tot?
— Da, bravul meu Ned, răspunse Sfat şi ştiind acestea încă nu ştii
nimic, căci familiile se mai împart în genuri, în subgenuri, în specii, în
varietăţi...
— Ei bine, amice Sfat, zise pescuitorul aplecându-se spre pereţii de
sticlă, iată „varietăţi" care trec!
 Un regiment de belşiţe, cu trupul îngust, cu pielea scorţoasă, se
jucau înjurai lui Nautilus şi mişcau din coadă. Nimic mai admirabil decât
pielea lor, cenuşie pe deasupra, albă dedesubt, ale căror pete de aur
sclipeau în întunericul valurilor.
Timp de două ore, o întreagă armată acvatică a făcut escortă lui
Nautilus. în mijlocul jocului lor, a săriturilor lor, în timp ce se întreceau în
frumuseţe, în strălucire şi în iuţeală, am desluşit tot soiul de vieţuitoare
care stârneau admiraţia noastră. Nu mai încetam să ne uimim. Ned numea
peştii, Sfat îi clasa; eu mă extaziam faţă de vioiciunea mişcărilor şi a
frumuseţii formelor lor. Niciodată nu mi-a fost dat să văd aceste animale
vii şi libere în elementul lor natural.
Nu voi înşira toate varietăţile care trecură, astfel, în faţa ochilor
noştri orbiţi, toată această colecţie a mărilor Japoniei şi ale Chinei. Aceşti
peşti năvăleau mai numeroşi decât păsările în aer, atraşi, desigur, de
strălucirea luminii electrice.
Deodată salonul se lumină. Tăbliile de oţel se închiseseră la loc.
Viziunea încântătoare dispăru. Dar multă vreme am rămas visător până ce
ochii mei se aţintiră asupra instrumentelor atârnate pe pereţi. Busola arăta
tot direcţia nord nord-vest, manometrul arăta o presiune de cinci
atmosfere corespunzând cu o adâncime de cincizeci de metri şi log-ul
electric arăta o viteză de cincisprezece leghe pe oră.
Am aşteptai pe căpitanul Ncmo. Dar el nu se ivi. Ceasul arăta ora
cinci.
Ned Land şi cu Sfat se întoarseră în cabina lor. Eu m-am dus în
camera mea. Masa mea era pusă. Ea se alcătuia dintr-o supă de broască
ţestoasă din cele mai delicate, o mreană cu carnea albă, cam înflorită, al
cărei ficat, gătit deosebit, făcea o mâncare delicioasă şi din costiţe cu
carne de holocantă, mai gustoase decât cele de somn.
Mi-am petrecut seara citind, scriind şi gândind. Apoi, făcându-mi-se
somn, m-am întins pe culcuşul meu de iarbă de mare şi am dormit adânc
în timp ce Nautilus se strecura prin curentul iute al Fluviului Negru.
XV
O INVITAŢIEJPRIN SCRIS .
A doua zi, la 9 noiembrie, nu m-am trezit decât după douăsprezece
ore de somn. Sfat veni, după obiceiul lui, să întrebe „cum a dormit
domnul" şi să-l servească. Lăsase pe prietenul
său, canadianul, să doarmă ca un om care n-ar fi făcut decât asta
toată viaţa lui.
 Lăsam pe bunul băiat să trăncănească atât cât poftea, fără să-i
răspund. Eram destul de îngândurat de absenţa căpitanului Nemo, care nu
se mai arătase în timpul şedinţei noastre din ajun şi nădăjduiam să-l.
revăd astăzi.
-Am îmbrăcat hainele mele din bisus, care au trezit curiozitatea lui
Sfat. I-am spus că ele sunt făcute din ţesături lucioase şi mătăsoase ale
unor moluşte, foarte numeroase pe marginile Mediteranei. Altădată se
făceau din ele stofe frumoase, ciorapi, mănuşi, căci erau totodată foarte
catifelate şi foarte călduroase. Echipajul lui Nautilus putea, deci, să se
îmbrace foarte ieftin, fără a cere ceva ţesătorilor, oilor sau viermilor de
mătase de pe pământ.
După ce m-am îmbrăcat, m-am dus în salonul mare. Era pustiu. M-
am adâncit în studiul acestor comori de conchiliologie, adunate sub aceste
vitrine. Am admirat, de asemenea, marile ierbare, pline cu plantele marine
cele mai rare şi care, cu toate că erau uscate, îşi păstrau culorile lor
admirabile.
Printre aceste hidrofite, am remarcat cladostepe verticilate, padine-
păuni, caulerpe cu foi de viţă, calitame granifere, ceramii delicate, agarii
aranjate în formă de evantai, acebule asemănătoare ciupercilor şi care
fuseseră clasate vreme îndelungată printre zoofite, în sfârşit o întreagă
serie de ierburi de mare.
A trecut toată ziua fără să fiu onorat de vizita căpitanului Nemo.
A doua zi, la 10 noiembrie, aceeaşi stare, aceeaşi singurătate. Nu
am văzut pe nimeni din echipaj; Ned şi cu Sfat şi-au petrecut cea mai
mare parte din zi cu mine. Ei se mirau de inexplicabila absenţă a
căpitanului.
Ştiinţă care se ocupă cu studiul cochiliilor.
La urma urmei, cum spunea Ned, ne bucuram de toată
libertatea, eram bine hrăniţi. Gazda noastră respecta tratatul său.
Nu ne puteam plânge şi, de altfel, ciudăţenia destinului nostru ne rezerva
compensaţii atât de frumoase că n-aveam încă dreptul să ne plângem.
în acea zi am început însemnările aventurilor mele, ceea ce mi-a
permis să le istorisesc "cu ceâ mai mare exactitate şi, amănunt curios,
hârtia pe care scriam era făcută din zosteră marină.
La 11 noiembrie, dis-de-dimineaţă, aerul proaspăt răspândit
înăuntrul lui Nautilus m-a vestit că revenisem la suprafaţa apei pentru a
reînnoi proviziile de oxigen. M-am îndreptat spre scara din mijloc şi m-am
urcat pe platformă.
 Era ora şase. Cerul era înnorat, marea cenuşie, dar liniştită.
Căpitanul Nemo, pe care nădăjduiam să-l întâlnesc aici nu se ivea.
Nu am zărit decât pe cârmaciul închis în cabina lui de sticlă. Aşezat pe
ghebul învelişului corăbiei respiram cu deliciu parfumurile saline.
încetul cu încetul, ceaţa se risipi sub puterea razelor solare.
Astrul strălucitor inunda orizontul oriental. Marea se aprinse sub
privirea lui ca o dâră de pudră. Norii împrăştiaţi în înălţimi coborau cu
tonuri vii, admirabil nuanţate, care prevesteau vânt pentru toată ziua.
Dar ce putea face vântul acestui Nautilus pe care nu-l puteau speria
nici vijeliile!
Am admirat acest vesel răsărit de soare, atât de înviorător, când am
auzit pe cineva urcându-se pe platformă.
Mă pregăteam să salut pe căpitanul Nemo, dar a apărut ajutorul său.
El a înaintat şi părea că nici nu mă zăreşte. Cercetă toate punctele
orizontului prin ocheanul său, cu o atenţie extremă. Apoi, se apropie de
tăblie şi pronunţă o frază pe care am reţinut-o pentru că în fiecare
dimineaţă se repetă în condiţii identice. Iată cum glăsuia acea frază.
„Nautrom respoc lorni virch". N-aş putea să spun ceea ce însemna. Mă
gândeam că Nautilus îşi va relua navigaţia lui submarină. M-am întors în
odaia mea.
Au trecut astfel cinci zile fără ca să se schimbe situaţia noastră. în
fiecare dimineaţă urcam pe platformă şi în fiecare dimineaţă auzeam
aceeaşi frază pronunţată de acelaşi individ.
Căpitanul Nemo nu se arăta.
M-am hotărât să nu-l mai văd, când, la 16 noiembrie, întors
în odaia mea cu Ned şi cu Sfat, am găsit pe masă un bilet la adresa
mea.
„Domnului Profesor Aronnax la bordul lui Nautilus 16 noiembrie
1867.
Căpitanul Nemo invită pe domnul profesor Aronnax la o partidă de
vânătoare, care va avea loc mâine dimineaţă în pădurile Insulei Crespo.
Speră că nimic nu-l va împiedica să asiste şi va vedea cu plăcere pe
tovarăşii săi luând parte la vânătoare.
Comandantul lui Nautilus Căpitanul Nemo".
— O vânătoare! strigă Ned.
— Şi în pădurile Insulei Crespo! adăugă Ned Land. Ei bine, trebuie
să primim. Când vom pune piciorul pe pământ vom putea lua o hotărâre.
De altfel nu mi-ar displăcea să mănânc câteva bucăţi de vânat proaspăt.
 Fără a căuta să înţeleg ceea ce era contradictoriu între oroarea
vădită a căpitanului Nemo pentru continente şi insule şi invitaţia lui de a
vâna în pădure, m-am mulţumit să răspund:
— Să vedem mai întâi ce este Insula Crespo.
Am cercetat planisfera şi la 32°40' latitudine nordică şi 107°50'
longitudine vestică am găsit o insulă mică recunoscută în anul 1801 de
către căpitanul Crespo şi pe care vechile hărţi spaniole o numeau Roca de
la Plata, adică „Stânca de Argint".
A doua zi, la 17 noiembrie, când m-am trezit, am simţit că
Nautilus staţiona. M-am îmbrăcat în grabă şi am intrat în salon.
Căpitanul Nemo era acolo. El mă aştepta, s-a ridicat, m-a salutat şi
m-a întrebat dacă ne convenea să-l întovărăşim.
I-am răspuns că eu şi tovarăşii mei eram dispuşi să-l urmăm.
— însă, domnule, am adăugat eu, îmi voi permite să vă pun o
întrebare.
— Bine, domnule Aronnax şi dacă o să vă pot răspunde am s-o fac
cu plăcere., — Aş vrea să ştiu, căpitane, cum se poate ca dumneavoastră
care aţi rupt orice legătură cu pământul, să posedaţi păduri în insula
Crespo?
— Domnule profesor, îmi răspunse canadianul, pădurile ce le posed
nu cer soarelui nici lumina nici căldura lui. Ele nu sunt locuite nici de tigri,
nici de lei, nici de pantere, nici de oricare alte patrupede. Ele nu sunt
cunoscute decât de mine.
Ele nu cresc decât pentru mine. Ele nu sunt păduri pământeşti, ci
păduri submarine.
— Păduri submarine! am strigat eu.
— Da, domnule profesor.
— Şi vreţi să mă conduceţi acolo?
— întocmai.
— Pe jos?
— Pe jos şi chiar pe uscat.
— La vânătoare?
— La vânătoare.
— Cu puşca în mână?
—'? Cu puşca în mână.
Am aruncat comandantului lui Nautilus o privire care n-avea nimic
măgulitor pentru persoana sa.
„Desigur, că nu-i cu mintea întreagă", m-am gândit eu; „A
 avut un acces care a durat opt zile şi care n-a încetat încă.
Păcat de el! îmi plăcea mai mult ciudat decât nebun!" Acest gând se
citea desluşit pe faţa mea, dar căpitanul Nemo se mulţumi să mă invite să-
l urmez şi l-am urmat ca un om resemnat la toate.
Am ajuns în sufragerie unde dejunul era servit.
— Domnule Aronnax, mi-a zis căpitanul, vă rog să împărţiţi
mâncarea cu mine. Vom vorbi mâncând. Dar dacă v-am făgăduit o
plimbare în pădure, nu ih-am angajat să vă duc şi la un restaurant acolo.
Mâncaţi, deci, ca un om care va lua prânzul foarte târziu.
Am făcut cinste dejunului. El se alcătuia din diferiţi peşti şi din felii
de holoturii, zoofite minunate garnisite cu alge foarte apetisante cum e
Porphyria laciniata şi Laurentia primafetida. Băutura se compunea din apă
limpede la care, după pilda căpitanului, am adăugat câteva picături dintr-
un lichior fermentat, extras, după metoda din Kamtchatka, dintr-o algă
cunoscută sub numele de Rhodomenie palmee.
Căpitanul Nemo a mâncat mai întâi fără a scoate o vorbă, apoi mi-a
zis:
— Domnule profesor, când v-am propus să veniţi să vânaţi în
pădurile mele din Crespo, aţi acceptat cu plăcere. Când v-am spus că este
vorba de păduri submarine, m-aţi crezut nebun. Domnule profesor,
niciodată nu trebuie judecaţi oamenii cu uşurinţă.
— Dar, căpitane, credeţi-mă că...
« — Binevoiţi a mă asculta şi veţi vedea dacă trebuie să mă acuzaţi
de nebunie sau de contradicţie. Ştiţi tot atât de bine ca şi mine că omul
poate trăi sub apă cu condiţia să aibă cu el provizia necesară de aer. în
intervenţiile submarine, lucrătorul îmbrăcat cu o haină impermeabilă şi cu
capul protejat într-o
capsulă de metal primeşte aerul de afară cu ajutorul unor tulumbe şi
al unor regulatoare de scurgere.
— Aparatul scafandrilor, am zis eu.
— într-adevăr, dar în aceste condiţii omul nu este liber. El este
reţinut de pompa care îi trimite aerul printr-un tub de
o
cauciuc, adevărat lanţ care-l încătuşează de pământ şi dacă am fi
astfel înlănţuiţi de Nautilus n-am putea merge departe.
— Şi care este mijlocul de a fi liberi? am întrebat eu.
— Este de a întrebuinţa aparatul Rouquayrol Denayrouse, imaginat
de doi dintre compatrioţii dumneavoastră, dar pe care l-am perfecţionat
pentru trebuinţa mea şi care vă va permite să vă plimbaţi în aceste noi
condiţii fiziologice, fără ca organele dumneavoastră să sufere ceva. Este
format dintr-un rezervor de tablă groasă în care înmagazinez aerul sub o
presiune de cincizeci de atmosfere. Acest rezervor se fixează pe spate cu
nişte bretele, ca o raniţă de soldat. Partea lui superioară formează o cutie
al cărei aer, menţinut printr-un mecanism, nu poate ieşi decât la
întinderea lui normală. în aparatul Rouquayrol, astfel cum este el
întrebuinţat, două tuburi de cauciuc care pornesc de la această cutie, duc
la un fel de pavilion care ţin închise nasul şi gura operatorului; unul
slujeşte la introducerea aerului respirat, celălalt la ieşirea aerului expirat şi
limba închide supapa după trebuinţele respiraţiei. Dar eu, care înfrunt
presiuni considerabile pe fundul mărilor, trebuie să-mi închid capul, ca
acela al scafandrilor, într-o sferă de alamă şi la această sferă duc
amândouă tuburile pentru inspiraţie şi expiraţie.
— Perfect, căpitane'Nemo. Totuşi, aerul pe care-l luaţi cu
dumneavoastră trebuie să se termine repede şi atunci când nu mai
conţine decât cincisprezece la sută oxigen, el nu mai poate fi respirat.
— Fireşte, dar cum v-am spus domnule Aronnax, pompele lui
Nautilus îmi permit să-l înmagazinez sub o presiune considerabilă şi, în
aceste condiţii, rezervorul aparatului ne poate furniza aer respirabil timp
de nouă sau zece ore.
— Nu mai am nimic de spus, am răspuns eu. Am să vă întreb numai
cum vă luminaţi calea pe fundul oceanului.
— Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă pe primul îl
port în spate, pe al doilea îl prind de brâu. El se compune dintr-o pilă
Bunsen, pe care o pun în mişcare, nu prin bicromat de potasiu, pe care nu
mi l-aş putea procura, ci prin sodă, pe care mi-o dă marea; o bobină pusă
la curent electric, o îndreaptă spre o lanternă. în această lanternă este o
serpentină de sticlă care conţine o cantitate infimă de gaz carbonic.
Când aparatul funcţionează, acest gaz devine luminos şi împrăştie o
lumină albă şi continuă. Prevăzut cu aceste aparate, respir şi văd.
-— Căpitane Nemo, la toate obiecţiile mele îmi daţi nişte răspunsuri
atât de zdrobitoare încât nu mai îndrăznesc să mă îndoiesc. Totuşi, dacă
sunt silit să admit aparatele Rouquayrol şi Ruhmkorff, cer să nu mă abţin
în privinţa puştii cu care voiţi să măînarmaţi.
— Dar aceasta nu-i o armă cu praf de puşcă, răspunse căpitanul.
— Atunci e o puşcă doar cu aer?
 — Fireşte. Cum vreţi să fabric praful de puşcă dacă n-am nici silistră,
nici pucioasă, nici cărbune?
— De altfel, am zis, pentru a trage cu folos sub apă, care e de opt
sute cincizeci şi cinci de ori mai densă decât aerul, ar trebui învinsă o
rezistenţă foarte mare.
— Acesta n-ar fi un motiv. Există unele tunuri perfecţionate care pot
trage în asemenea condiţii. Dar vă repet, neavând praf de puşcă, l-am
înlocuit cu aer comprimat, pe care pompele lui Nautilus mi-l furnizează din
belşug.
— Acest aer trebuie să se isprăvească repede.
— Ei bine, n-am eu rezervorul meu Rouquayrol, care, la nevoie,
mi-l poate furniza. îmi ajunge pentru asta un robinet ad hoc. De altfel,
domnule Aronnax, veţi vedea că la vânătorile submarine nu facem risipă
de aer şi de gloanţe.
— Totuşi, mi se pare că în acest semiîntuneric şi în mijlocul acestui
lichid foarte dens în comparaţie cu atmosfera, gloanţele nu pot bate
departe şi sunt, rareori, mortale.
— Domnule, cu această puşcă toate loviturile sunt mortale şi un
animal, oricât de uşor ar fi atins, cade ca trăsnit.
— Pentru ce?
— Pentru că această puşcă nu aruncă nişte cartuşe obişnuite, ci
nişte mici capsule de sticlă inventate de către chimistul austriac
Leniebraek şi cu care m-am aprovizionat îndeajuns. Aceste capsule de
sticlă învelite cu oţel şi îngreunate cu plumb, sunt adevărate mici sticle de
Leyde, în care electricitatea este foarte puternică. La cea mai uşoară
izbitură ele se descarcă şi animalul, oricât ar fi el de puternic, cade mort.
Voi adăuga că aceste capsule nu sunt mai mari decât gloanţele
numărul patru şi că încărcătura unei puşti obişnuite ar putea conţine zece
dintre ele.
— Nu mai discut, am răspuns sculându-mă, nu mai am decât să-mi
iau puşca la spinare şi să vă urmez oriunde aţi merge.
Căpitanul m-a condus în partea din spate a lui Nautilus şi, trecând pe
la cabina lui Ned şi Sfat, am chemat pe amândoi tovarăşii mei, care ne
urmară îndată.
Apoi, am ajuns la o celulă care se afla lângă camera cu maşini şi în
care trebuia să ne îmbrăcăm cu hainele de plimbare.
O PLIMBARE ÎN VALE
 Această celulă era, la drept vorbind, arsenalul şi vestiarul lui
Nautilus. O duzină de aparate de scafandri, atârnate pe pereţi, aşteptau pe
cei dornici de plimbare.
Ned Land, când le văzu, arătă o adevărată scârbă de a se îmbrăca
imediat cu ele.
— Dar, bunul meu Ned, i-am zis, pădurile Insulei Crespo nu sunt
decât păduri submarine!
— Bun! a făcut pescarul, dezamăgit,1 care vedea dispărând visele
lui de carne proaspătă. Şi dumneavoastră, domnule Aronnax, o să vă
vârâţi în hainele acestea?
— Vezi bine că trebuie, meştere Ned.
— Treaba dumneavoastră domnule, răspunse pescarul, dând din
umeri, cât despre mine numai dacă m-o băga cu de-a sila am să intru
vreodată în ele.
— Nimeni nu te va sili, meştere Ned, zise căpitanul Nemo.
— Şi Sfat va încerca? întrebă Ned.
— Urmez pe domnul oriunde merge, răspunse Sfat.
La o chemare a căpitanului, doi oameni din echipaj au venit să ne
ajute să îmbrăcăm aceste greoaie haine impermeabile, făcute din cauciuc,
fără cusătură şi realizate astfel ca să poată suporta o presiune
considerabilă. Ai fi zis că este o armură suplă şi rezistentă. Aceste haine
formau pantalonul şi vesta. Pantalonul se termina prin nişte ghete groase
cu tălpi grele de plumb. Ţesătura vestei era menţinută prin nişte lamele de
alamă, care acopereau pieptul şi-l fereau de apăsarea apei lăsând
plămânii să respire în voie, mânecile se isprăveau
în formă de mănuşi mlădioase, care nu împiedicau câtuşi de puţin
mişcările mâinii.
Erau departe acele vremuri când scafandri cu haine diforme, ca nişte
cuirase de plută, cu vestă fără mâneci, cu haine de mare, cu cufere etc,
care erau inventate în veacul al XVIII-lea, se adânceau în apă.
Căpitanul Nemo, unul dintre tovarăşii săi, un fel de Hercule care
trebuia să aibă o putere nemaipomenită, Sfat şi cu mine am îmbrăcat
îndată aceste haine de scafandri.
Nu ne mai rămânea decât să vârâm capul în sfera metalică, dar
înainte de a o face am cerut voie căpitanului să examinez puştile care ne
erau destinate.
Unul dintre oamenii lui Nautilus mi-a înmânat o puşcă foarte simplă,
al cărui pat făcut din tablă de oţel şi gol pe dinăuntru, era destul de mare.
El slujea de rezervor pentru aerul comprimat prin care o supapă,
manevrată printr-un trăgaci, îl lăsa să pătrundă într-un tub de metal. O
cutie cu proiectile, scobită înăuntrul patului puştii, conţinea vreo douăzeci
de gloanţe electrice, care,' cu ajutorul unui arc, se aşezau automat în
ţeava puştii. Cum se trăgea un glonte, celălalt era gata de a porni.
— Căpitane Nemo, am zis, această; armă este perfectă şi
mânuirea ei e uşoară. Nu doresc decât s-o încerc. Dar cum o să putem
coborî în mare?
•— în această clipă, domnule profesor, Nautilus e ,la zece metri faţă
de fundul mării şi n-avem decât să plecăm.
— Dar cum o să ieşim din vas?
— O să vedeţi.
Căpitanul Nemo îşi vârî capul în calota sferică. Sfat şi cu mine am
făcut la fel, nu fără a fi auzit pe canadian spunându-ne ironic „vânătoare
bună". Partea de sus a hainei noastre se termina printr-un guler de alamă,
de care era prinsă casca de metal. Trei găuri astupate cu sticlă groasă, ne
lăsau să privim în toate direcţiile, întorcând numai capul înăuntrul acestei
sfere. Când sfera a fost la locul ei, aparatele Rouquayrol, prinse de
spatele nostru, au inceput să funcţioneze şi cât despre mine, eu respiram
în voie.
Cu lampa Ruhmkorff prinsă de brâu şi puşca-n mână, eram gata de
plecare. Dar ca să fiu sincer, nu puteam face o mişcare, fiind întemniţat în
aceste haine greoaie şi înţepenit de podea cu tălpile mele de plumb.
Dar cazul acesta fusese prevăzut şi am simţit cum mă împingea într-
o încăpere mică, vecină cu vestiarul. Tovarăşii mei, remorcaţi şi ei, mă
urmau. Am auzit închizându-se o uşă în urma noastră şi apoi ne învălui un
întuneric adânc.
După câteva minute un Zgomot puternic îmi izbi auzul. Am simţit o
stare de frig urcând de la picioare spre piept. Desigur că în interiorul
vaporului se dăduse drumul, printr-un robinet, apei din afară, care a
năvălit şi a umplut în curând această încăpere. O a doua uşă se deschise
în coasta lui Nautilus. O lumină slabă pătrunse până la noi. După o clipă,
picioarele noastre călcau fundul mării.
Căpitanul Nemo mergea înainte şi tovarăşul său ne urma la câţiva
paşi. Sfat şi cu mine am rămas unul lângă altul, ca şi când un schimb de
cuvinte ar fi fost cu neputinţă prin carapacea noastră metalică. Nu mai
simţeam greutatea hainelor mele, a încălţămintei mele, a rezervorului de
aer, nici greutatea acelei sfere groase, în mijlocul căreia capul meu se
mişca precum o migdală în coaja ei. Toate aceste obiecte, scufundate în
apă, pierdeau o parte din greutatea lor egală cu cea a lichidului dislocat şi
m-am simţit foarte bine datorită legii fizice recunoscută de Arhimede. Nu
mai eram un corp greu, mă mişcam.
Lumina, care ajungea la pământ până la treizeci de picioare sub
nivelul apei, m-a uimit prin puterea ei. Razele solare pătrundeau cu
uşurinţă în această masă. Vedeam desluşit toate obiectele la o distanţă de
o sută de metri. Deasupra vedeam suprafaţa liniştită a mării.
Mergeam pe un nisip fin, neted, nu erau dune, aşa cum e nisipul
plajelor care păstrează urmele refluxului. Acest covor strălucitor, adevărat
reflector, răspândea razele soarelui cu o surprinzătoare intensitate.
Timp de un sfert de oră am călcat nisip luminat. Nautilus,
asemănător cu o stâncă lungă, dispărea încetul cu încetul, dar farul său, în
caz că se înnopta, trebuia să ne înlesnească întoar cerea la bord,
împrăştiind razele lui cu o limpezime desăvârşită. Acest lucru e greu de
priceput pentru cine n-a văzut decât pe pământ efectele luminii. Acolo,
praful cu care e îmbâcsit aerul le dă înfăţişarea unei ceţe luminoase; însă,
pe mare, ca şi în adâncuri, aceste raze se transmit cu o neasemuită
claritate.
Câteva forme de obiecte, abia desluşite în depărtare, se conturau în
faţa mea. Am admirat superbe peisaje cu stânci tapisate cu zoofite dintre
cele mai frumoase şi am fost izbit mai întâi de efectul lor deosebit în acele
locuri.
Era pe la zece dimineaţa. Fenomenul de refracţie crea în faţa mea o
lume de basm. În lumina aceasta feerică stâncile, plantele, scoicile, florile,
polipii se nuanţau în toate culorile spectrului solar. Era o minune acest
amestec de tonuri colorate, o simfonie a culorilor în toată splendoarea lor:
verde, galben, portocaliu, violet, indigo, albastru. Priveam cu uimire paleta
unui pictor înverşunat!
în faţa acestui splendid spectacol, Sfat se oprise ca şi mine.
Fireşte că bunul băiat, în faţa acestor zoofite şi a acestor moluşte,
clasa» clasa mereu. La un semn al căpitanului Nemo, noi l-am urmat.
Compoziţia solului începea să se schimbe.
După nisip se forma un strat de nămol lipicios, pe care americanii îl
numesc „oază", compus din scoici silicioase sau calcaroase. Apoi am
străbătut o păşune de alge, plante pelagiene pe care apa nu le rupsese
încă şi care crescuseră într-o dezordine de toată frumuseţea. Ele alcătuiau
un covor moale, care nu putea fi întrecut de cele ţesute de mâna omului.
Dar în timp ce verdeaţa se aşternea sub picioarele noastre, aceasta se
întindea şi deasupra capetelor noastre. Nenumărate plante marine, clasate
în această îmbelşugată familie a algelor, care cuprinde peste două mii de
specii, se încrucişau la suprafaţa apelor. Vedeam plutind lungi panglici de
ficuşi, unele globulare, altele tabulare, laurence cladostefe cu frunzele atât
de desfăcute, rodimente palmate, asemenea evantaielor de
cactus. Am observat că plantele verzi se ţineau mai mult aproape de
suprafaţa apei, pe când cele roşii ocupau o adâncime mijlocie, lăsând
hidrofitelor negre sau cafenii, grija de a alcătui grădinile şi straturile
păturilor cele mai adânci ale oceanului.
Aceste alge sunt într-adevăr o minune a creaţiei universale.
Această familie produce totodată cele mai mari cantităţi de materie
vegetală ale globului. Căci, precum s-au numărat patruzeci de mii de
plante mono sau pluricelulare într-un spaţiu de cinci milimetri pătraţi, tot
aşa s-au cules ficuşi a căror lungime trecea peste cinci sute de metri.
Părăsisem Nautilus de aproape o oră şi jumătate. Era aproape de
amiază. Am observat aceasta după perpendicularitatea razelor de soare
care nu se mai refractau. Magia culorilor dispărea încetul cu încetul şi
nuanţele de smarald şi safir se ştergeau de pe firmamentul acesta mirific.
Mergeam cu paşi regulaţi care răsunau cu o intensitate uimitoare. Cele
mai mici zgomote erau transmise cu o iuţeală cu care urechea nu este
obişnuită pe pământ. într-adevăr, apa este pentru sunet un mai bun
conducător decât aerul şi, acolo, acesta se propagă cu o viteză de patru
ori mai mare.
Acum pământul cobora într-o pantă uşoară. Lumina căpăta o culoare
uniformă. Am ajuns atunci la o adâncime de o sută de metri, suportând o
presiune de zece atmosfere. Dar haina mea de scafandru era astfel făcută
încât nu sufeream deloc din cauza acestei presiuni. Simţeam numai o
oarecare jenă în articulaţiile degetelor şi chiar aceasta dispăru în curând.
Cât despre oboseala pe care trebuia s-o simt după două ore de mers cu
acest costum cu care eram atât de puţin obişnuit, nici urmă. Mişcările
mele, ajutate de apă, se produceau cu o uşurinţă surprinzătoare.
Ajuns la această adâncime de trei sute de picioare, mai zăream,
încă, razele soarelui, dar foarte slab. După strălucirea lor puternică din
timpul zilei, acum se instala un amurg
roşiatic, trecerea de la zi la noapte. Totuşi, mai vedeam în jurul
nostru şi nu trebuia, încă, să aprindem aparatele Ruhmkorff.
 în această clipă, căpitanul Nemo se opri. Aşteptă până să-l ajung şi
îmi arătă cu degetul câteva grămezi întunecate care se găseau în umbră la
o distanţă mică.
— Aceasta e pădurea insulei Crespo, am gândit eu şi nu mă
înşelasem.
XVII
O PĂDURE SUBMARINĂ
Am ajuns, în sfârşit, la marginea acestei păduri, fără îndoială una
dintre cele mai frumoase ale nesfârşitului domeniu al căpitanului Nemo. El
o considera ca fiind a lui şi îşi atribui asupra ei aceleaşi drepturi pe care le-
au avut primii oameni în primele zile ale lumii. De altfel, cine i-ar fi interzis
posesiunea acestei proprietăţi submarine? Care alt pionier, mai îndrăzneţ,
ar fi venit, cu sapa în mână, să desţelenească acest întunecat desiş?
Această pădure se alcătuia din plante mari arborescente şi cum am
pătruns sub marea ei boltă, privirile mele au fost izbite de o ciudată
aşezare a ramurilor — orânduială pe care n-o văzusem, încă, până atunci.
Nici una dintre ierburile care tapisau pământul, nici una dintre ramurile
care acopereau plantele arborescente, nu se încovoia sau întindea
orizontal.
Toate se înălţau spre suprafaţa oceanului. Nu era fir, oricât ar fi fost
el de subţire, care să nu stea drept ca o tulpină de fier.
Plantele acestea, nemişcate de altfel, dacă le îndepărtam cu mâna
sau le călcam în picioare, îşi reluau imediat poziţia lor firească. Aici era
domnia verticalităţii.
Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire, ceea ce m-a
bucurat foarte mult şi ne-am oprit sub un leagăn de alarii, ale căror crengi
lungi şi subţiri se înălţau ca nişte săgeţi.
Această clipă de odihnă mi s-a părut încântătoare. Nu ne mai lipsea
decât farmecul conversaţiei. Dar era imposibil de a vorbi, imposibil de a
răspunde. Am apropiat numai capul meu mare de alamă de capul lui Sfat.
Am văzut ochii bunului băiat sclipind de mulţumire şi, în semn de
satisfacţie, el se mişcă în carapacea lui în modul cel mai caraghios.
După patru ore de plimbare eram uimit că nu mi-era foame, Cărui
fenomen datoram această dispoziţie a stomacului, n-aş putea să spun.
Dar, în schimb, simţeam o dorinţă de neînvins de a dormi, aşa cum se
întâmplă tuturor scufundătorilor. De aceea ochii mei se închiseră de după
geamul lor gros şi am căzut într-un somn adânc pe care numai mişcarea l-
a putut învinge până atunci. Căpitanul Nemo şi voinicul său tovarăş, întinşi
în acest limpede cristal, ne dădeau pilda somnului.
N-aş putea spune cât timp am dormit, dar când m-am trezit mi s-a
părut că soarele coboară spre orizont. Căpitanul Nemo se sculase, iar eu
începeam să mă întind când o apariţie neaşteptată mă înfipse deodată în
picioare.
La câţiva paşi, un groaznic păianjen de mare, înalt de un metru, se
uita chiorâş la mine, gata să se arunce asupra mea.
Cu toate că hainele mele de scafandru erau destul de groase» ca să
mă protejeze de muşcătura acestei vietăţi, nu mi-am putut stăpâni o
mişcare de groază. Sfşt şi marinarul de pe Nautilus se treziră în acea clipă.
Căpitanul Nemo a arătat tovarăşului său scârbosul crustaceu care a căzut
sub o lovitură a patului puştii şi am văzut oribilele membre ale monstrului,
strâmbându-se în convulsii îngrozitoare.
Acea întâlnire m-a făcut să cred că alte vieţuitoare, mai de temut,
trebuiau să locuiască prin aceste adâncuri întunecate, iar echipamentul
meu nu mă va apăra de atacurile lor. Până atunci nici nu mă gândisem la
aceasta şi am hotărât să mă păzesc. Credeam,.de altfel, că această oprire
însemna sfârşitul plimbării noastre, dar mă înşelasem, căci, în loc să se
întoarcă
spre Nautilus, căpitanul Nemo urma excursia lui îndrăzneaţă.
Mergeam tot mai la vale şi trebuia să fie ora trei când am ajuns într-
o câmpie îngustă, săpată între două ziduri de stâncă, la ,o adâncime de o
sută cincizeci de metri. Datorită performanţelor aparatelor noastre am
depăşit astfel, cu nouăzeci de metri limita pe care natura părea că o
impune excursiilor submarine ale omului.
Zic o sută cincizeci de metri, cu toate că nici un instrument nu mi-a
permis să măsor această distanţă. Ştiam că şi în mările cele mai limpezi,
razele solare nu pot pătrunde mai adânc şi era tocmai foarte întuneric în
jurul nostru. Nu vedeam la zece paşi de noi. Mergeam pe dibuite, când am
văzut, deodată, lucind o lumină destul de vizibilă. Căpitanul pusese în
mişcare aparatul său electric. Tovarăşul său îl imită. Sfat şi cu mine îi
urmarăm pilda şi marea, luminată de patru lanterne şi-a împrăştiat razele
pe o distanţă de douăzeci şi cinci de metri în jurul nostru.
Căpitanul Nemo mergea mereu spre adâncurile întunecoase ale
pădurii, ale cărei plante arborescente începeau să se rărească. Am
observat că viaţa vegetală dispărea, mai curând, decât viaţa animală."
Plantele pelagiene au dispărut de pe pământul sterp, pe când un număr
foarte mare de vieţuitoare, zoofite, articulate, moluşte şi peşti, mai
mişunau pe acolo.
Cam pe la ora patru, această excursie minunată se isprăvi.
Un zid de stânci superbe se înălţa în faţa noastră, o îngrămădire de
blocuri gigantice, coloşi de granit în care erau scobite peşteri întunecate,
dar cu neputinţă de urcat.
Acesta era povârnişul insulei Crespo. Acesta era pământul.
Căpitanul Nemo se opri, deodată. Un gest de-al lui ne-a fost de-
ajuns, oricât de dornic eram să pot trece mai departe. Aici se isprăveau
domeniile căpitanului Nemo. El nu voia să treacă dincolo de ele.
Am început s-o luăm înapoi. Căpitanul Nemo se pusese în fruntea
micii sale trupe, mergând mereu fără să şovăie. Am
observat că nu urmam aceeaşi cale pentru a ne întoarce spre
Nautilus. Acest nou drum, râpos şi, deci, foarte anevoios, ne apropia
simţitor de suprafaţa apei. Lumina se ivi îndată, se mări, iar soarele la
apus, îmbrăţişa cu razele lui sfârşite diferitele obiecte, într-o aură de o
frumuseţe rară.
La o adâncime de zece metri mergeam în mijlocul unui
banc de peştişori de tot felul, mai numeroşi decât păsările în aer şi
mai sprinteni decât acestea, dar nici un vânat acvatic, demn de o
împuşcătură, nu se înfăţişa privirilor noastre.
în acea clipă am văzut că arma întinsă a căpitanului urmărea între
tufişuri un obiect mişcător. Glonţul a pornit, am auzit o şuierătură şi
animalul a căzut trăsnit la câţiva paşi.
Era o admirabilă lutrie de mare, o enhidră, singurul patruped care
este marin. Această lutrie, lungă de un metru şi jumătate, trebuia să fie
foarte de preţ. Pielea acesteia, de un cafeniu-castaniu deasupra şi argintie
dedesubt, dădea una din acele blănuri atât de căutate pe pieţele ruseşti şi
chinezeşti.
Am admirat acest ciudat mamifer cu capul rotunjit, cu urechile
scurte, cu ochii rotunzi, cu mustăţile albe, asemenea celor de pisică şi cu
picioarele ale căror degete erau împreunate printr-o pieliţă, ca la gâşte, cu
coada stufoasă.
Acest preţios carnasier, vânat şi urmărit de către pescari, devine din
ce în ce mai rar şi de aceea s-a refugiat în părţile boreale ale Pacificului,
unde, precum se pare, specia lui se va stinge cu totul.
Tovarăşul căpitanului Nemo a venit să ia animalul, l-a pus pe umăr şi
am continuat călătoria noastră.
 Timp de o oră, o vale de nisip s-a întins înaintea paşilor noştri.
Aceasta urca, câteodată, la mai puţin de doi metri peste nivelul mării;
vedeam atunci chipurile noastre conturându-se foarte clar, dar în oglindă
şi deasupra noastră s-a ivit o trupă identică, care reproducea mişcările şi
gesturile noastre întocmai, doar că mergea cu capul în jos şi cu picioarele
în aer. Toate se oglindeau pe suprafaţa mării, până şi umbra marilor păsări
care treceau deasupra capetelor noastre.
Cu acest prilej am fost martorul uneia dintre cele mai dibace
împuşcături pe care a tras-o vreodată un vânător. O pasăre mare cu aripile
întinse se apropie plutind.»Tovarăşul căpitanului Nemo o ochi şi trase când
era numai la câţiva metri deasupra valurilor. Aceasta a căzut imediat şi
iscusitul vânător
o prinse şi o trase spre el. Era un albatros de soiul cel mai frumos,
admirabil specimen al păsărilor pelagiene.
Plimbarea noastră nu fusese întreruptă de acest incident.
Timp de două ore, am mers când pe văi nisipoase, când prin
„crânguri" cu varegi, foarte greu de traversat. Sincer vorbind, nu mai
puteam de oboseală, când am zărit o lumină care tăia
la. o jumătate leghe întunericul apelor. Era felinarul lui Nautilus. în
mai puţin de douăzeci de minute trebuia să fim la bord şi aici voi respira în
voie, căci mi se părea că rezervorul meu nu-mi mai dădea decât un aer
foarte sărac în oxigen. Dar am socotit asta, fără o întâlnire care avea să
întârzie puţin sosirea noastră.
Rămăsesem cu vreo douăzeci de paşi în urmă, când am văzut pe
căpitanul Nemo întorcându-se deodată spre mine. Cu mâna lui puternică el
mă aplecă spre pământ în timp ce tovarăşul lui a făcut la fel cu Sfat. Mai
întâi nu ştiam ce să gândesc despre acest comportament neaşteptat, dar
m-am liniştit văzând că şi căpitanul Nemo se culcă alături de mine
rămânând nemişcat.
Eram întins pe jos, la adăpostul unui tufiş de varegi, când, ridicând
capul, am zărit nişte bancuri enorme trecând zgomotos şi aruncând lumini
fosforescente.
Sângele îmi îngheţă în vine! Recunoscusem nişte rechini înfricoşători
care ne ameninţau. Era o pereche de tintoriaşi, rechini îngrozitori, cu
coada enormă, cu privirea tulbure şi sticloasă, care vărsau o materie
fosforescentă prin nişte găuri săpate în jurul gurii lor. îngrozitoare fiinţe de
foc, care devorează un om întreg cu dinţii lor de fier! Nu ştiu dacă Sfat se
îndeletnicea cu clasarea lor, cât despre mine observam burta lor argintie,
gura lor mare înarmată cu dinţi puternici, nu din punct de vedere ştiinţific,
ci mai curând ca victimă decât ca naturalist.
Din fericire, aceste lacome animale nu văd bine. Au trecut fără să ne
bage în seamă, atingându-ne cu înotătoarele lor cafenii şi am scăpat ca
prin minune de această primejdie, mai mare decât întâlnirea cu un tigru în
mijlocul pădurii.
Peste o. jumătate de oră, călăuziţi de dâra electrică, am ajuns la
Nautilus. Uşa din afară rămăsese deschisă şi căpitanul Nemo o închise
îndată ce intrarăm în prima celulă. Apoi apăsă pe un buton. Am auzit
zgomotul pompelor înăuntrul vaporului, am simţit cum scade nivelul apei
în jurul meu şi în câteva clipe celula era golită. Uşa care dădea spre
interior se deschise şi am intrat în vestiar.
Aici, ni se scoaseră hainele acelea greoaie şi, prăpădit de oboseală şi
de somn, am intrat în camera mea, uimit de această interesantă excursie
pe fundul mării.
XVIII
PATRU MII DE LEGHE SUB NIVELUL MĂRII, ÎN PACIFIC
A doua zi, la 18 noiembrie, nu mai simţeam nici o urmă din oboseala
din ajun şi m-am urcat pe platformă în clipa când ajutorul de comandant al
lui Nautilus pronunţă fraza sa zilnică. Atunci mi-a venit în gând că însemna
ceva despre starea mării sau mai curând: „Nu vedem nimic".
Şi într-adevăr, oceanul era pustiu. Nici o pânză la orizont, înălţimile
insulei Crespo dispăruseră în timpul nopţii. Marea, absorbind culorile
prismei, în afară de razele albastre, oglindea acestea în toate direcţiile şi
se acoperea cu o admirabilă nuanţă de indigo. Un moar, cu aripile mari, se
contura regulat pe valurile unduioase.
Admiram aspectul minunat al oceanului când s-a ivit căpitanul
Nemo. Părea că nici nu mă zăreşte şi a început o serie de observaţii
astronomice. Apoi, după ce şi-a isprăvit pledoaria şi-a rezemat coatele de
cabina felinarului şi privirile i se pierduseră pe suprafaţa oceanului.
între timp s-au urcat vreo douăzeci de marinari de-ai lui Nautilus pe
platformă. Ei veneau să scoată plasele pe care le aruncaseră în mare pe
timpul nopţii. Aceşti marinari aparţineau unor naţiuni diferite, cu toate că
toţi aveau trăsături europene. Am recunoscut irlandezi, francezi, câţiva
slavi, un grec şi un candiot. De altfel, aceşti oameni vorbeau puţin şi nu
întrebuinţau între ei decât acea limbă ciudată care nu ştiu de unde se
trăgea. De aceea a trebuit să renunţ la a pune întrebări.
Plasele au fost trase. Erau un fel de plase în formă de pungă
 cum se obişnuieşte pe coastele normande. Aceste pungi măturau
fundul oceanului şi strângeau toate produsele întâlnite în calea lor. în acea
zi ele strânseseră ciudate mostre din neamul peştilor: -lofii, ale căror
mişcări caraghioase le-a atras porecla de istrioni, comersonii negri cu
antenele lor, baliste unduitoare, înfăşurate cu benzi roşii, tretodoni
semilună, a căror otravă este foarte pătrunzătoare, câteva mrene măslinii,
macrorhinee acoperite cu solzi argintii, trichiure, a căror putere electrică
este ca şi a ţiparilor sau a torpilelor, notoptere cu fâşii castanii dispuse
transversal, gade verzui, câteva varietăţi de gobii etc, în. sfârşit câţiva
peşti mai mari, un caranx cu capul mare, lung de un metru, câteva
scrumbii împodobite cu nuanţe albastre şi argintii şi trei toni admirabili pe
care iuţeala lor nu i-a putut scăpa de plasă.
Am socotit că această aruncare de plasă aducea mai bine de o mie
de livre de peşte. Aceste diferite produse ale mării au fost împinse prin
tăblie în bucătărie, unele pentru a fi mâncate proaspete, altele pentru a fi
conservate.
Când se isprăvi cu pescuitul şi când provizia de aer a fost
reîmprospătată, mă gândeam că Nautilus îşi va reîncepe excursia
submarină şi tocmai voiam să mă duc în odaia mea, când căpitanul Nemo,
întorcându-se spre mine, îmi spuse fără nici o introducere:
— Priviţi la acest ocean, domnule profesor nu este el înzestrat cu o
viaţă adevărată? N-are el furiile sale, gingăşiile sale? Ieri, a adormit ca şi
noi şi iată-l că se trezeşte după o noapte liniştită.
— Iată, relua el, oceanul se deşteaptă la mângâierile soarelui! îşi va
retrăi existenţa lui de zi cu zi! E un studiu interesant de a urmări acest
ciclu al său. El are puls, artere, spasmele sale şi dau dreptate savantului
Maury care a descoperit aici o circulaţie atât de reală ca şi circulaţia
sanguină la animale.
Oceanul are o circulaţie adevărată şi pentru a o provoca era destul
ca acest Creator al tuturor lucrurilor să înmulţească în
el caloricul, sarea şi animalculele. Caloricul, într-adevăr, crează
densităţi deosebite care produc curenţii şi contra-curenţii. Evaporarea,
aproape nulă în regiunile hiperboreene, este foarte activă în zonele
ecuatoriale, unde alcătuieşte un veşnic schimb al apelor tropicale şi al
apelor polare. în afară de asta, am surprins acei curenţi de sus în jos şi de
jos în sus care formează adevărata respiraţie a oceanului. Am văzut
molecula de apă de mare, încălzită la suprafaţă, coborându-se spre
adâncimi, atingând maximum de densitate la două grade sub zero, apoi,
răcindu-se din nou, devenea mai uşoară şi se urca. Veţi vedea la pol
urmările acestui fenomen şi veţi înţelege pentru ce, prin această lege a
prevăzătoarei naturi, îngheţarea nu se poate produce decât la suprafaţa
apelor.
în timp ce căpitanul Nemo îşi termina fraza lui, îmi ziceam: „Polul!
Oare acest îndrăzneţ personaj pretinde c-o să ne ducă până acolo?"
Căpitanul tăcea şi privea acest-element atât de desăvârşit, atât de intens
studiat de el. Apoi reluând: — Sărurile, zise el, sunt în cantităţi
considerabile în mare, domnule profesor şi dacă le-aţi strânge pe toate
câte le conţine, în descompunere, aţi face o grămadă de patru milioane şi
jumătate de leghe cubice, care aşternută pe glob, ar alcătui un strat de
mai bine de zece metri înălţime. Şi să nu credeţi că aceste săruri se
datoresc unui capriciu al naturii! Nu. Sărurile fac apa de mare mai puţin
evaporabilă şi împiedică vânturile de a le răpi o prea mare cantitate de
vapori, care, prin condensare, ar îneca zonele temperate. Rol imens, rol de
cumpănitor în economia generală a globului!
Cât despre infuzorii, cât despre aceste miliarde de animalcule care
trăiesc cu milioanele într-o picătură şi din care trebuie opt sute de mii ca
să cântărească un miligram, rolul lor nu e mai puţin însemnat. Ele absorb
săruri marine, asimilează elementele solide ale apei şi, adevărate
continente de calcar, acestea dau naştere la recife de corali şi madrepore!
Şi atunci picătura de apă, lipsită de alimentul mineral, se
uşurează.urcă la suprafaţă, absoarbe acolo, în straturile superioare ale
atmosferei, sărurile eliminate prin evaporare, se îngreunează, coboară şi
aduce animalculelor noi elemente de absorbire. De aici, un dublu curent,
urcător şi coborâtor, mereu mişcare, mereu viaţă! Viaţă mai intensă decât
pe continente, mai exuberantă, mai nesfârşită, dezvoltându-se în toate
părţile acestui ocean, element de moarte pentru om, s-a spus, acest lucru
element de viaţă pentru miriade şi tot felul de vieţuitoare şi pentru mine!
Când căpitanul Nemo vorbea astfel el se transfigura şi îmi provoca o
extraordinară emoţie.
— Astfel, adăugă el, aici este adevărata existenţă! Şi aş concepe
întemeierea oraşelor acvatice, cu aglomeraţii de case submarine, care, ca
şi Nautilus să vină să respire în fiecare dimineaţă la suprafaţa apei, oraşe
libere, dacă se poate, cetăţi neatârnate! Şi atunci, cine ştie dacă vreun
despot...
Căpitanul Nemo îşi sfârşi fraza printr-un gest violent.
Apoi, adresându-se direct mie, ca pentru a-şi alunga un gând funest:
 — Domnule Aronnax, mă întrebă el, ştiţi care este adâncimea
oceanului?
— Ştiu cel puţin atât, căpitane, cât ne-au dat principalele sondaje.
— Aţi putea să mi le numiţi ca să le controlez la nevoie?
— Iată câteva cifre care-mi vin în gând, am răspuns eu.
Dacă nu mă înşel s-a găsit o adâncime mijlocie de opt mii două sute
de metri în Atlanticul de Nord şi de două mii cinci sute de metri în
Mediterana. Cele mai însemnate sondaje au fost făcute în Atlanticul de
Sud, în apropierea celui de al treizeci şi cincilea grad şi ele au dat
douăsprezece mii de metri, paisprezece mii nouăzeci şi unu de metri şi
cincisprezece mii o sută patruzeci şi nouă de metri. De fapt, dacă fundul
mării ar fi nivelat, adâncimea ei mijlocie ar fi de vreo şapte kilometri.
— Bine, domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, sper să vă arăt
mai mult decât atât. Cât despre adâncimea mijlocie a acestei părţi a
Pacificului vă voi dovedi că ea e numai de patru mii de metri.
în următoarele săptămâni care s-au scurs, căpitanul Nemo a fost
foarte zgârcit cu vizitele lui. Nu-l vedeam decât la intervale rare. Ajutorul
lui însemna totdeauna pe hartă drumul nostru, astfel că urmăream mersul
lui Nautilus.
Sfat şi Land stăteau ore întregi cu mine. Sfat povestise prietenului
său minunăţiile plimbării noastre şi canadianul regretă că nu ne
întovărăşise. Dar speram că se va prezenta din nou ocazia de a vizita,
„pădurile" oceanice.
Aproape în fiecare zi se deschideau panourile salonului, pentru
câteva ore şi ochii noştri nu mai oboseau să pătrundă misterele lumii
submarine.
Direcţia generală a lui Nautilus era sud-est şi el se menţinea între o
sută şi o sută cincizeci de metri adâncime. într-o zi, însă, nu ştiu cum,
manevrat în diagonală cu ajutorul planelor sale înclinate, acesta a ajuns în
straturile de apă de la două mii de metri. Termometrul arăta o
temperatură de 4° şi 25 centigrade, temperatură care la această
adâncime pare să fie aceeaşi la toate latitudinile.
La 26 noiembrie, pe la trei dimineaţă, Nautilus a trecut Tropicul
Cancerului la 172° longitudine. în ziua următoare, a trecut pe lângă
Sandwich, unde ilustrul Cook şi-a găsit moartea la 14 februarie 1779.
Făcusem atunci patru mii opt sute şaizeci de leghe de la punctul nostru de
plecare. Di:
 mineaţa, când am ajuns pe platformă, am zărit la două leghe sub
vânt insula Havai, cea mai mare dintre cele şapte insule care formează
acest arhipelag. Am văzut destul de clar ţărmul cu numeroase zone
cultivate, diferitele şiruri de munţi care merg paralel cu coasta şi vulcanii
săi care se înalţă pe Muna Rea la cinci mii de metri deasupra nivelului
mării. între altele, plasele au pescuit flabelare în formă de evantai, polipi
comprimaţi care se găsesc mai cu seamă în această parte a
oceanului.
Direcţia lui Nautilus se menţinea la sud-est. El a trecut ecuatorul la 1
decembrie, la 142° longitudine şi la patru a aceleiaşi luni, după un drum
fără incidente, ne-am găsit în faţa grupului Marchizelor. Am zărit la trei
leghe, la 8°57' latitudine sudică şi 139°32' longitudine vestică piscul
Martin din Nuka Hiva, cel mai însemnat din acest grup care aparţine
Franţei. Am văzut numai munţi împăduriţi care se conturau la orizont, căci
căpitanului Nemo nu-i plăcea să se apropie de pământ. Aici, plasele
aduseră nişte frumoase specimene de peşti, corifene cu înotătoarele azurii
şi cu coada aurie, a căror carne e fără rival în lume, hologimnoze aproape
fără solzi, dar foarte gustoase, ostorhince, cu dinţii osoşi, tasarzi gălbui,
toţi peştii demni de bucătăria vasului Nautilus.
După ce a păsărit aceste insule încântătoare, de la 4 până la 11
decembrie, Nautilus a parcurs două mii de leghe.
Această călătorie a fost însemnată datorită întâlnirii cu o imensă
trupă de calmari, moluscă foarte ciudată, care seamănă mult cu sepia.
Aceste animale au fost studiate în mod deosebit în vechime şi ele slujeau
de metafore oratorilor din Agora şi în acelaşi timp erau o mâncare
excelentă pentru cetăţenii bogaţi, precum spune Ateneu, medic grec care
trăise cu Galian.
Nautilus întâlni în noaptea de 9 spre 10 decembrie această armată
de moluşte care sunt vieţuitoare, cu precădere, nocturne. Le puteam
număra cu milioanele. Acestea emigrau din zonele temperate spre zonele
mai calde, urmând calea scrumbiilor şi a sardelelor. Le priveam prin
geamurile groase de cristal cum înotau înainte şi înapoi cu o foarte mare
iuţeală, mişcându-se cu ajutorul tubului lor locomotor, urmărind peştii şi
moluştele, mâncând pe cei mici, mâncaţi de cei mari şi mişcând într-o
încurcătură de nedescris cele zece picioare pe care natura le-a aşezat pe
capul lor, ca o coadă de şerpi
 printre bancuri de tot soiul de peşti. Nautilus, s-a deplasat timp de
câteva ore şi plasele lui au adus o cantitate uriaşă, unde am recunoscut
cele nouă specii pe care d'Orbigny le=-a clasat pentru Oceanul Pacific.
în timpul zilei de 11 decembrie citeam în marele salon.
Ned Land şi Sfat observau apele luminoase prin tăbliile
întredeschise. Nautilus era nemişcat. Rezervoarele lui erau pline.
Era la o adâncime de o mie de metri, regiune puţin locuită în oceane,
în care numai peştii mari apăreau din când în când.
Citeam, atunci, o carte încântătoare de Jean Mace, Servitorii
stomacului şi savuram lectura aceasta ingenioasă, când Sfat mă
întrerupse:
— Domnul vrea să poftească puţin aici? îmi zise el cu glasul
neobişnuit.
— Dar ce este, Sfat?
— Să vadă domnul.
M-am sculat, m-am sprijinit pe geam şi am privit.
în plină lumină, o grămadă enormă, neagră, nemişcată stătea ca
atârnată în faţa noastră. Am observat-o cu băgare de seamă, căutând să
recunosc felul acestui gigantic cetaceu. Dar un gând mi-a trecut deodată
prin minte.
— Un vapor, am strigat eu.
— Da, răspunse canadianul, un vas stricat care s-a scufundat!
Ned Land nu se înşelase. Eram în faţa unui vas, ale căror frânghii
tăiate atârnau chiar de catarge. învelişul părea să fie, încă, în bună stare şi
trebuie să se fi scufundat abia de câteva ore. Trei trunchiuri de catarg,
tăiate la doi metri peste punte arătau că acest vas înclinat de vânt şi care
nu se mai putea ridica, a trebuit să-şi sacrifice catargele. Dar, culcat pe o
parte, el se umpluse cu apă. Trist spectacol, această ruină pierdută sub
valuri, dar încă mai tristă era imaginea punţii sale unde câteva cadavre
agăţate de frânghii mai stăteau spânzurate!
Am numărat patru, patru bărbaţi, dintre care unul stătea în
picioare la cârmă, apoi o femeie ieşită pe jumătate prin podeaua
dunetei şi ţinând un copil în braţe.
Ce scenă! Stăteam muţi cu inima zdrobită în faţa acestui naufragiu
care s-a desfăşurat cu puţin timp în urmă.
Nautilus înconjură vasul scufundat şi o clipă am putut citi pe tăblia
lui din spate:
Florida, Sunderland
 Acest groaznic spectacol a fost doar începutul din seria catastrofelor
maritime pe care Nautilus trebuia să le întâlnească în calea sa. De când
trecea prin mările mai umblate, zăream adesea învelişuri de vapoare care
putrezeau în apă, iar mai jos, pe fundul mării, vedeam tunuri, ghiulele,
ancore, lanţuri şi alte multe obiecte de fier mâncate de rugină.
întâmplarea a condus vasul Nautilus spre insula Clermont Tonnerre,
una dintre cele mai curioase ale grupului, care a fost descoperită în 1822
de către căpitanul Bell al vasului Minerva. Am putut, atunci, să studiez
acest sistem madreporic căruia se datoresc insulele acestui ocean.
Madreporii, care nu trebuiesc confundaţi cu coralii, au un ţesut
îmbrăcat cu un strat de calcar şi schimbările structurii lor au făcut pe
domnul Milne Edwards, ilustrul meu profesor, să le claseze în cinci
secţiuni. Micile animalcule care secretă acest polipier trăiesc cu miliardele
în celulele lor. Aceste depozite de calcar devin stânci, insule mici. Şi apoi,
din ce în ce mai mari. Aici, ele alcătuiesc un cerc care împrejmuieşte un
mic lac interior pe care nişte crăpături îl pune în legătură cu marea. Acolo,
acestea formează bariere de stânci asemenea acelora care există pe
coastele Noii Caledonii şi ale diferitelor insule Pomotu. în alte părţi, ca în
Insula Unirii sau Mauriciu, dau naştere unor stânci de forme ciudate, un fel
de ziduri drepte, pe lângă care adâncimea oceanului este foarte mare.
Aceste ziduri erau mai cu seamă opera madreporilor, cunoscuţi sub
numele de milepori, porite, astree, meandrine.
Aceşti polipi se dezvoltă mai cu seamă în straturile agitate de la
suprafaţa mării şi prin urmare aceştia încep construcţia la partea lor
superioară şi se afundă încetul cu încetul cu resturile de secreţie pe care le
elimină. Aceasta este, de altfel, şi teoria lui Darwin, care lămureşte, astfel,
formarea atolilor, teorie superioară, după mine, aceleia care consideră ca
bază lucrărilor madreporice, piscurile munţilor sau ale vulcanilor ieşiţi cu
câţiva metri deasupra nivelului mării.
Am putut observa, de foarte aproape, aceste ciudate ziduri, care,
după înfăţişare, păreau să aibă o adâncime de trei sute de metri şi lumina
făcea să sclipească acest calcar strălucitor.
Răspunzând unei întrebări pe care mi-o puse Sfat asupra duratei de
creştere a acestor bariere colosale, l-am uimit spunându-i că savanţii
socoteau această creştere la o optime de deget într-un veac.
— Deci, pentru a înălţa aceste ziduri, îmi spuse el, au trebuit?...
— O sută nouăzeci şi două de mii de ani, bunul meu Sfat, ceea ce
înseamnă că începerea acestor depuneri a avut loc cu mult înainte de
Hristos. De altfel, formarea păcurii, adică mineralizarea pădurilor inundate
de potopuri şi răcirea stâncilor de bazalt, au cerut un timp cu mult mai
considerabil. Dar voi adăuga Că zilele Bibliei nu sunt decât epoci, iar nu
intervalul care se scurge între două răsărituri de soare, căci, chiar după
Biblie, soarele nu datează din prima zi a creaţiei.
Când Nautilus a revenit la suprafaţa oceanului, am putut îmbrăţişa
cu privirea această insulă Clermont Tonerre, joasă şi împădurită. Stâncile
ei madreporice au fost fertilizate prin tornade şi vijelii. Odată, un grăunte
oarecare, ridicat de un uragan de pe pământurile vecine, a căzut pe
straturile ei calcaroase, amestecate cu resturile descompuse ale peştilor şi
ale plantelor marine care formează pământul vegetal. O nucă de cocos,
împinsă de valuri, ajunge pe această coastă nouă. Germenele a prins
rădăcini, arborele a crescut şi a oprit vaporii de apă: s-a format un alt lac.
Vegetaţia s-a înmulţit încetul cu încetul. Câteva animalcule, viermi,
insecte, s-au apropiat de insulă pe trunchiuri rupte de vânt de pe alte
insule. Broaştele ţestoase au venit şi au depus ouă acolo. Păsările şi-au
făcut cuiburile în pomi tineri. În acest fel, viaţa animală s-a dezvoltat şi,
atras de verdeaţă şi de fertilitate, a apărut omul.
Astfel s-au format aceste insule, opere imense ale vieţuitoarelor
microscopice.
La 15 decembrie, am lăsat la est seducătorul arhipelag şi graţioasa
insulă Tahiti, regina Pacificului. Am zărit dimineaţa, la câteva leghe sub
vânt, piscurile înalte ale acestei insule.
Apele ei ne-au dat peşti excelenţi pentru masă, scrumbii, albicore şi
câteva varietăţi de şerpi de mare numiţi murenofişi.
Nautilus făcuse opt sute de leghe. Pe log erau însemnate
nouă mii şapte sute douăzeci de leghe când a trecut de Arhipelagul
Tonga Tabu, unde pieriseră echipajele lui Argo, lui Porcari) Prince şi lui
Duke of Portland şi Arhipelagul Navigatorilor, unde a fost ucis căpitanul de
Langle, prietenul lui la Peruza. Apoi am văzut Arhipelagul Viti, unde
sălbaticii au măcelărit pe marinarii vasului Union şi pe căpitanul Bureau,
din Nantes, comandantul vaporului Aimable Josephine.
Tasman a fost acela care a descoperit acest grup în 1643, în acelaşi
an când Toricelli a inventat barometrul şi când Ludovic al XlV-lea s-a urcat
pe tron. Las pe. alţii să judece care dintre aceste trei evenimente erau mai
folositoare omenirii.
Au venit apoi Cook, în 1714, d'Entrecasteaux, în 1795 şi, în sfârşit,
Dumont d'Urville, în 1827, care a rezolvat toate problemele legate de
acest arhipelag. Nautilus se apropie de golfuleţul Wailea, spaţiul
groaznicelor aventuri ale căpitanului Dillon, care, cel dintâi, a luminat
misterul naufragiului lui la Peruza.
Acest golf, curăţat în diferite rânduri de nămol, furnizează stridii
excelente. Am mâncat stridii fără măsură după ce le deschideam, de-a
dreptul, pe masa noastră, după preceptul lui Seneca. Aceste moluşte
aparţineau speciei cunoscute sub numele de ostrea lamellosa, care este
foarte comună în Corsica. Această cantitate de stridii din Wailea trebuia să
fie considerabilă şi, desigur, că, fără multiplele cauze de distrugere, aceste
aglomeraţii ar împotmoli golfurile, deoarece se numără până la două
milioane de ouă la un singur individ.
Şi dacă maestrul Land n-avea să se căiască de lăcomia sa în această
împrejurare, este pentru că stridia e singura mâncare care nu provoacă
niciodată indigestie. într-adevăr, nu trebuie mai puţin de şaisprezece
duzini din aceste moluşte acefale pentru a da cele trei sute cincisprezece
grame de substanţă azotată, necesară hranei zilnice a unui singur om.
XXX
STRÂMTOAREA DE TORRES
în timpul nopţii de 27 spre 28 decembrie, Nautilus părăsi
împrejurimile Insulelor Vanikoro cu o viteză foarte mare. Direcţia era sud-
est şi în trei zile a parcus cele şapte sute cincizeci de leghe care separă
grupul la Peruza de vârful sud-est al Papuaziei.
La 1 ianuarie 1868, dis-de-dimineaţă, Sfat a venit să mă caute pe
platformă.
— Domnule, îmi zise bravul băiat, domnul îmi va da voie să-i urez un
an bun?
— Cum de nu, Sfat, întocmai ca şi când aş fi la Paris în cabinetul meu
din Grădina Plantelor! Primesc urările dumitale şi-ţi mulţumesc. Am să te
întreb numai ceea ce înţelegi printr-un „an bun" în împrejurările în care ne
găsim. Să fie anul care va aduce sfârşitul reţinerii noastre pe această navă
sau anul care va vedea urmarea acestei ciudate călătorii?
— Pe cinstea mea, răspunse Sfat, nu prea ştiu ce să spun domnului.
Este drept că vedem lucruri ciudate şi că de două luni n-am avut timp să
ne plictisim. Ultima minune este totdeauna cea mai uimitoare şi dacă
această progresie se menţine nu ştiu cum se va sfârşi. Părerea mea e că
niciodată nu vom regăsi o asemenea ocazie. :
— Niciodată, Sfat.
 — în afară de asta, domnul Nemo, care îndreptăţeşte numele său
latinesc, nu ne stinghereşte mai mult ca atunci când nici n-ar exista.
— întocmai, Sfat.
— De aceea mă gândesc, dacă nu se supără domnul, că un an bun
ar fi un an în care am putea vedea totul...
— A vedea totul, Sfat? Asta e cam mult; dar ce spune Ned Land?
— Ned Land spune tocmai contrariul a ceea ce spun eu, răspunse
Sfat. El este un spirit pozitiv şi un stomac imperios.
A privi peştii şi a-i mânca mereu nu-i ajunge. Lipsa de vin, de pâine,
de carne, nu convine unui demn saxon obişnuit cu biftec şi pe care
brandy-ul, luat într-o proporţie moderată, nu-l sperie!
— Cât despre mine, Sfat, nu aceasta mă nemulţumeşte şi mă simt
foarte bine cu regimul de la bord.
— Şi eu, răspunse Sfat. De aceea mă gândesc tot atât de mult să
rămân pe cât se gândeşte de mult maestrul Land să fugă. Deci, dacă anul
care începe nu va fi bun pentru mine, va fi bun pentru el sau contrariul.
Astfel, va fi oricând cineva mulţumit. în sfârşit, pentru a conchide, urez
domnului ceea ce face plăcere domnului.
— Mulţumesc, Sfat. îţi voi cere numai să amâni pe mai târziu chestia
darurilor şi de a le înlocui deocamdată cu o strângere de mână. Acum n-
am decât atât.
— Domnul n-a fost niciodată atât de darnic, răspunse Sfat.
Şi după vorbele acestea bunul băiat se întoarse pe vas.
La 2 ianuarie făcusem unsprezece mii trei sute patruzeci de mile,
adică cinci mii două sute cincizeci de leghe de la punctul nostru de plecare
din mările Japoniei. în faţa prietenului Nautilus se întindeau împrejurimile
primejdioase ale Mării de Coral, pe coasta de nord-est a Australiei.
Vasul nostru plutea la o distanţă de câteva mile faţă de ţărmul
stâncos unde erau să se scufunde vasele lui Cook la 10 iunie 1770.
Două zile după ce am traversat acea mare la 4 ianuarie eram în
apropierea coastelor Papuaziei. Cu această ocazie căpitanul Nemo îmi zise
că intenţia lui era de a intra în
Oceanul Indian prin strâmtoarea de Torres. îmi spuse numai atât.
Ned a văzut cu plăcere că acest drum îl apropia de mările europene.
Această strâmtoare, de Torres, este tot atât de primejdioasă datorită
stâncilor ei precum şi datorită locuitorilor' sălbatici care locuiesc pe
coastele ei. Ea desparte marea insulă Papua, numită şi Noua Guinee, de
Noua Olandă.
 Nautilus ajunse, aşadar, la intrarea celei mai primejdioase strâmtori
a globului, pe care cei mai îndrăzneţi navigatori abia se încumetă s-o
treacă, strâmtoare pe care Louis Paz de Torres o înfruntă întorcându-se din
mările de sud în Melanezia şi unde, în anul 1840, corvetele lui Dumont
d'Urville erau să se piardă. Nautilus , superior tuturor primejdiilor mării,
avea să facă, totuşi, cunoştinţă cu stâncile de corali.
Strâmtoarea de Torres are treizeci şi patru de leghe lăţime, dar e
presărată cu o grămadă de insule mai mici şi mai mari şi cu stânci care fac
navigaţia ei aproape imposibilă. Prin urmare, căpitanul Nemo a făcut toate
pregătirile pentru a trece pe acolo. Nautilus, plutind la suprafaţă, înainta
încet. Elicea lui, ca o coadă de cetaceu, bătea tacticos valurile.
Profitând de această situaţie, amândoi tovarăşii mei şi cu mine am
luat loc pe platforma mereu pustie. în faţa noastră se înălţa cabina
cârmaciului, în care căpitanul Nemo însuşi era la comanda vasului
Nautilus.
Marea clocotea cu furie în jurul submarinului. Valurile, care treceau
de la sud-est la nord-vest cu o viteză de două mile şi jumătate, se
spintecau de corali, ale căror capete se iveau ici şi colo deasupra apei.
— Iată o mare rea! îmi zise Ned Land.
— Afurisită, într-adevăr, am răspuns eu, şi care nu convine deloc
unui vas ca Nautilus.
— Trebuie, reluă canadianul, ca acest blestemat de căpitan să fie
sigur de priceperea sa, căci văd aici nişte stânci de corali care ar sfărâma
învelişul lui în mii de bucăţi, numai de l-ar atinge!
— într-adevăr, situaţia era primejdioasă, dar Nautilus părea că se
strecoară ca prin farmec în mijlocul acestor stânci furioase.
El nu urma întocmai calea navelor Astrobal şi Zelee care a fost fatală
pentru Dumont d'Urville. El o luă mai la nord, înconjură insula Murray şi
reveni spre sud-vest, spre Trecătoarea Cumberland. Credeam că va merge
de-a dreptul în tr-acolo, când, continuând spre nord-vest, el trecu printre
nenumărate insule şi ostroave puţin cunoscute, spre Insula Tound şi spre
Canalul Rău.
. Mă întrebam dacă căpitanul, imprudent până la nebunie, voia să-şi
expună vasul în acea trecătoare unde se izbiră amândouă corvetele lui
Dumont d'Urville, când, modificând a doua oară direcţia sa şi tăind drept
spre vest se îndreptă spre Insula Gueboroar.
 Era atunci ora trei după-amiază, timpul fluxului. Nautilus se apropie
de această insulă pe care o văd, încă, având marginile ei deosebite. Am
înconjurat-o în mai puţin de două mile.
Deodată, o izbitură mă răsturnă. Nautilus se lovise de o stâncă şi
rămase nemişcat.
Când m-am ridicat, am zărit pe platformă pe căpitanul Nemo şi pe
ajutorul său. Ei examinau situaţia vasului schimbând câteva vorbe în graiul
lor de neînţeles.
Iată care era acea situaţie. La două mile de tribord, apărea Insula
Gueboroar, a cărei coastă se rotunjea de la nord la vest ca un braţ imens.
Spre sud şi spre est se arătau de-acum câteva capete de corali pe care
refluxul îi lăsase descoperiţi. Ne înţepenisem într-una dintre acele mări
unde fluxurile sunt mici, o împrejurare supărătoare pentru soarta
submarinului Nautilus. însă, vasul nu suferise nici o stricăciune, atât era de
solid învelişul lui. Dar dacă nu putea nici să se scufunde, nici să se
deschidă, el risca să rămână înţepenit pentru totdeauna între aceste stânci
şi, atunci, adio aparatului submarin al căpitanului Nemo.
Mă gândeam astfel, când căpitanul, rece şi calm, mereu stăpân pe
sine, părând nemişcat şi liniştit, se apropie:
— Un accident? i-am zis.
— Nu, un incident, îmi răspunse el.
— Dar un incident, am adăugat eu, care vă va sili, poate, să
redeveniţi un locuitor al pământului de care fugiţi!
. Căpitanul Nemo se uită la mine în chip ciudat şi a făcut un
gest negativ. M-a lăsat să înţeleg că nimic nu-l va sili vreodată să
pună piciorul pe un continent. Apoi el zise:
— De altfel, domnule Aronnax, Nautilus nu e pierdut. El vă va
conduce încă în mijlocul minunăţiilor oceanului. Abia începem călătoria
noastră şi nu doresc să mă lipsesc atât de curând de onoarea tovărăşiei
dumneavoastră.
— însă, căpitane Nemo, am reluat eu făcându-mă că nu înţeleg
ironia acestei fraze, Nautilus s-a împotmolit în plin flux. Cum fluxurile nu
sunt mari în Pacific şi dacă nu puteţi uşura de sabură pe Nautilus — ceea
ce mi se pare cu neputinţă — nu văd cum îl veţi despotmoli.
— Fluxurile nu sunt mari în Pacific, aveţi dreptate, domnule profesor,
răspunse căpitanul Nemo, dar, în strâmtoarea de Torres se mai găseşte o
diferenţă de un metru şi jumătate între nivelul fluxului şi refluxului. Azi e în
4 ianuarie, peste cinci zile avem lună plină. Deci, aş fi foarte mirat dacă
acest fenomen n-ar înălţa îndeajuns cantităţile de apă şi dacă nu mi-ar
face un serviciu pe care nu vreau să-l datoresc decât lui.
Urmat de ajutorul său, căpitanul Nemo coborî înăuntrul lui Nautilus.
Cât despre vas, el rămânea nemişcat, ca şi când polipii de corali l-ar fi
înţepenit pe veci în cimentul lor de nedistrus.
— Ei bine, domnule? mi-a zis Ned Land care a venit spre mine după
ce plecase căpitanul.
— Ei bine, amice Ned, vom aştepta liniştiţi fluxul din 9 ianuarie, căci
pare că luna va fi atât de drăguţă să ne trimită apa necesară.
— Pur şi simplu?
— Pur şi simplu.
— Şi căpitanul acesta nu va ancora, nu-şi va pune maşina în lanţuri
şi nu va face tot ce trebuie pentru a-l despotmoli?
— Deoarece va fi de ajuns fluxul, răspunse simplu Sfat.
Canadianul se uită la Sfat şi a dat din umeri. în el vorbea marinarul.
— Domnule, răspunse el, puteţi să mă credeţi dacă vă spun că
această bucată de fier nu va mai naviga niciodată nici pe mări, nici sub
mări. Nu e bun decât de vândut la mezat. De aceea cred că a sosit clipa ca
s-o tulim.
— Amice Ned, răspunsei eu, n-am pierdut încrederea în acest viteaz
Nautilus şi în câteva zile vom şti ce să credem despre fluxurile Pacificului.
De altfel, sfatul de a fugi ar fi foarte bun dacă am fi în apropierea coastelor
Angliei sau ale Provenţei, dar în împrejurimile Papuasiei e altceva şi vom
avea oricând timpul să recurgem la această extremitate dacă Nautilus nu
va izbuti să se despotmolească, ceea ce aş privi ca un eveniment foarte
grav.
— Dar n-am putea cerceta cel puţin terenul? reluă Ned Land. Iată o
insulă. Pe această insulă sunt pomi. Sub aceşti pomi sunt animale
purtătoare de costiţe şi de cărnuri pe care le-aş gusta cu drag.
— Aici, amicul Ned are dreptate, zise Sfat şi sunt de partea lui.
Domnul n-ar putea obţine de la căpitanul Nemo aprobarea să ne
transporte pe pământ, fie numai ca să nu pierdem obişnuinţa de a călca cu
piciorul părţile solide ale planetei noastre?
— Pot să-i cer asta, am răspuns eu, dar el ya refuza.
— Totuşi, domnul să binevoiască să rişte, zise Sfat şi vom şti ce să
credem despre amabilitatea căpitanului.
Spre marea mea surprindere căpitanul Nemo mi-a dat voie.
 El mi-a dat-o graţios şi curtenitor, fără să-mi fi cerut făgăduinţa de a
mă întoarce la bord.
A doua zi, la 5 ianuarie, corabia a fost scoasă din locul ei şi împinsă
în mare de pe platformă. Doi oameni ajungeau pentru această operaţie.
Vâslele erau acolo şi n-aveam decât să ne aşezăm la locurile noastre.
Pe la ora opt, înarmaţi cu puşti electrice şi cu topoare, am plecat de
pe Nautilus. Marea era destul de liniştită. Un vântişor sufla dinspre
pământ. Sfat şi cu mine vâsleam cu putere,
iar Ned Land cârmea în trecătorile înguste dintre stânci.
Corabia plutea repede.
Ned Land nu-şi putea stăpâni bucuria. Era un prizonier scăpat din
închisoare şi nici nu se gândea că va trebui să se întoarcă.
— Carne! repetă el, vom mânca, aşadar, carne şi ce carne!
Vânat adevărat! Nu zic că peştele nu e ceva bun, dar nu trebuie
abuzat şi după o bucată de vânat proaspăt, fript pe jăratic, mi-a lăsat gura
apă.
La opt şi jumătate, corabia lui Nautilus trase pe o plajă de nisip după
ce trecuse cu bine cercul de corali care înconjura insula Gueboroar.
XX
CÂTEVA ZILE PE USCAT
Eram foarte mişcat când am coborât pe pământ. Ned Land încerca
pământul cu piciorul pentru a se convinge dacă a pus cu adevărat
stăpânire pe el. Nu erau, totuşi, decât două luni de când eram, după
expresia căpitanului Nemo, „pasagerii lui Nautilus", adică în
realitatexprizonierii comandantului său.
în câteva minute eram la o depărtare de coastă cât ţine bătaia
puştii. Pământul era aproape cu totul madreporic, dar câteva mătci de
izvoare secate, presărate cu firimituri de granit, arătau că această insulă
era urmarea unei formaţiuni primordiale. Tot orizontul se ascundea sub o
perdea de păduri admirabile. Pomi enormi, care aveau câteodată.înălţimea
de două sute de picioare, se uneau unii cu alţii prin nişte cununi
de liane, adevărate hamacuri naturale pe care le legăna o adiere de
vânt. Erau acolo mimoze, ficuşi, casuarine, tecki, hibicuşi, pendanuşi,
palmieri care Creşteau de-a valma iar pe jos, la adăpostul bolţilor lor verzi,
se întindea un covor de orhidee, de leguminoase şi ferigi.
Dar fără a băga în seamă toate aceste frumuseţi ale florei
papuasice, canadianul părăsi plăcutul pentru folositor. El a zărit un
cocotier, a rupt câteva dintre fructele lui, le-a desfăcut şi am băut laptele
şi le-am mâncat miezul cu o adevărată plăcere.
— Excelent! zise Ned Land.
— Delicios, răspunse Sfat.
— Şi eu nu cred, zise canadianul, ca Nemo al dumneavoastră să se
împotrivească să aducem la bord corabia încărcată cu nuci de cocos.
— O vorbă, maestre Land, am zis pescarului, care se pregătea
tocmai să se agaţe de un cocotier; cocosul, ce-i drept, este un lucru foarte
bun, dar înainte de a umple barca cu nucile lui, ar fi bine să Cercetăm
dacă insula nu produce şi alt fel de hrană, nu mai puţin folositoare. Cred
că legumele proaspete ar fi bine primite în bucătăria lui Nautilus.
— Domnul are dreptate, răspunse Sfat, şi propun să rezervăm trei
locuri în barca noastră: unul pentru fructe, altul pentru legume şi al treilea
pentru vânat, din care n-am zărit încă nici o urmă.
— Să ne urmăm, deci, excursia, am reluat eu, dar să fim cu ochii în
patru. Cu toate că insula nu pare locuită, s-ar putea ca ea să conţină
indivizi care ar fi mai puţin mofturoşi decât noi în privinţa alegerii
vânatului!
—; Hei! Hei! făcu Ned Land cu o mişcare a măselelor foarte
semnificativă. Pe cinstea mea că încep să pricep farmecul antropofagiei!
— Ned, Ned, ce spui? răspunse Sfat. Dumneata, antropofag? Dar nu
voi mai fi în siguranţă lângă dumneata, eu care locuiesc în cabina
dumitale! Mă voi scula, oare, într-o dimineaţă pe jumătate sfâşiat?
— Amice Sfat, te iubesc mult, însă nu îndeajuns ca să te mănânc.
— Nu cred, răspunse Sfat. Haideţi la vânătoare! Trebuie —
numaidecât să prindem un vânat pentru a sătura pe acest canibal; altfel,
întro bună zi, domnul nu va găsi decât altfel bucăţi de servitor ?
În timpul acestui schimb de cuvinte am pătruns sub bolta întunecată
a pădurii şi timp de două ore am cutreierat în toate direcţiile.
întâmplarea ne sluji după dorinţă în căutarea vegetalelor de mâncat
şi unul dintre cele mai trebuincioase produse ale zonei tropicale ne-a
furnizat un aliment preţios care lipsea la bord.
Vreau să vorbesc de arborele de pâine, foarte abundent în Insula
Gueboroar şi am observat, mai cu seamă, acea varietate lipsită de
sâmburi, care se numeşte în limba malaieziană „Rina".
Acest pom se deosebea de ceilalţi printr-un trunchi drept şi înalt de
patruzeci de picioare. Creasta lui, frumos rotunjită şi alcătuită din frunze
mari, multilobe, arăta îndeajuns ochilor unui naturalist că acesta era un
„artocapus", care fusese naturalizat cu succes în Insulele Mascareignes.
Din mulţimea lui de verdeaţă se desfăceau nişte fructe mari rotunde, late
de un decimetru, cu coaja aspră. Folositor vegetal cu care natura a
despăgubit ţinuturile unde lipseşte grâul şi, care, fără a cere nici o
cultivare, dă fructe timp de opt luni pe an.
Ned Land cunoştea bine aceste fructe; el le mâncase în multele sale
călătorii şi ştia cum să le prepare. Când le-am zărit, nu s-a mai putut
reţine:
— Domnule, îmi zise el, să fiu al dracului dacă nu gust din acest
aluat al arborelui de pâine!
— Gustă amice Ned, gustă cât pofteşti. Am venit aici ca să facem
experienţe. Ei bine, să le facem.
— N-o să dureze mult, răspunse canadianul.
Şi, înarmat cu o lupă, el aprinse un foc din lemne moarte care începu
să pâlpâie vesel. În timpul acesta, Sfat şi cu mine culegeam cele mai bune
fructe de pe artocapus. Câteva nu erau încă îndeajuns de coapte şi coaja
lor groasă era acoperită
pu un strat alb, lânas. Altele, foarte numeroase, gălbui şi
gelatinoase, nu aşteptau decât clipa de a fi culese.
Aceste fructe n-aveau nici un-sâmbure. Sfat aduse o duzină şi Ned
Land, care le puse pe jăratic după ce le tăiase în felii groase, repeta
întruna:
— O să vedeţi, domnule, ce bună e pâinea asta!
— Mai ales când ne-a lipsit atâta vreme, zise Sfat.
După câteva minute, partea fructelor expusă la foc se prăjise de-a
binelea. înăuntru era un aluat alb, un fel de miez moale care semăna la
gust cu anghinara.
Trebuie să mărturisesc că această pâine era excelentă şi am mâncat
cu mare plăcere.
— Din păcate, am spus eu, acest aluat nu se poate păstra proaspăt
şi mi se pare de prisos să luăm provizii la bord.
— Ei, alta, domnule! strigă Ned Land. Dumneavoastră vorbiţi ca un
naturalist, dar eu procedez ca un brutar. Sfat, fă o provizie din aceste
fructe pe care le vom lua cu noi când ne vom întoarce.
— Şi cum ai să le prepari? am întrebat pe canadian.
— Făcând din miezul lor un aluat fermentat care nu se strică
niciodată. Când voi vrea să-l întrebuinţez, îl voi fierbe în bucătăria
vaporului şi cu tot gustul lui acrişor, o să-l găsiţi minunat.
 — Atunci, maestre Ned, văd că nu mai lipseşte nimic la pâinea asta.
— Ba, domnule profesor, răspunse canadianul, lipsesc câteva fructe
sau cel puţin câteva legume.
— Să căutăm fructe şi legume.
Când recolta noastră a fost terminată, ne-am dus să completăm
acest prânz „pământesc".
Cercetările noastre n-au fost zadarnice şi spre amiază făcuserăm o
provizie destul de mare de banane. Aceste produse delicioase din zona
ecuatorială se coc pe tot timpul anului şi malaiezienii, care le-au dat
numele de „pisang", le mănâncă
fără să le fiarbă. Am mai cules şi nişte manghieri foarte gustoşi şi de
o mărime de necrezut. Dar această recoltă ne-a luat mult timp, ceea.ce nu
regretam,» nult în sfârşit, întrebă Sfat, nu ne mai lipseşte nimic, amice
Ned?
— Hm! făcu imediat canadianul. Toate vegetalele acestea nu sunt
decât pentru desert. Dar supa? Dar friptura?
— într-adevăr, am zis eu, Ned ne-a făgăduit nişte costiţe care mi se
par foarte problematice.
— Domnule, răspunse canadianul, nu numai că vânătoarea nu este
isprăvită, ea nu e nici măcar începută. Aveţi puţintică răbdare, că trebuie
să întâlnim vreun animal cu pene sau cu păr şi dacă nu-l vom întâlni aici, îl
vom întâlni în altă parte.
— Şi dacă nu-l vom întâlni azi, îl vom întâlni mâine, adăugă Sfat, căci
nu trebuie să ne îndepărtăm prea mult. Eu sunt chiar de părere să ne
întoarcem spre corabie.
— Ce! De-acum? strigă Ned.
— Trebuie să ne întoarcem înainte de a se întuneca, am zis eu.
— La drum, reluă Sfat.
Ne-am întors prin pădure şi am completat recolta noastră cu varză
palmistă, care trebuia culeasă din vârful pomilor, cu mazăre, pe care
băştinaşii o numesc „abru" şi cu igname de o calitate superioară.
Eram supraîncărcaţi cu provizii când am ajuns la corabie.
Totuşi, pentru Ned Land tot n-aveam îndeajuns. Dar soarta l-a
favorizat.
în clipa când ne-am îmbarcat, el a zărit câţiva copaci înalţi de
douăzeci şi cinci până la treizeci de picioare, care aparţineau speciei
palmierilor. Aceşti pomi, tot atât de preţioşi ca şi artocapuşii, sunt socotiţi
ca produsele cele mai folositoare ale Malaieziei.
 Erau nişte sagotieri, vegetale care cresc fără cultură, înmulţindu-se
ca şi duzii prin mlădiţele sau prin seminţele lor.
'i Ned Land ştia cum să procedeze cu aceşti pomi. îşi apucă Toporul
sau trei dintre ei.
Priveam la el mai curând cu ochii unui naturalist decât cu ochii unui
om flămând. El începu prin a jupui de pe fiecare trunchi o fâşie de coajă
groasă de un deget, care acoperea o
reţea de fire lungi înnodate, lipite între ele cu un fel de făină
gumoasă. Această făină era sagu, substanţă care slujeşte!.la' hrănirea
populaţiei malaieziene.
Ned Land se mulţumi pentru moment de a tăia aceste trunchiuri în
bucăţi, ca şi când ar fi pregătit lemne de foc, lăsând pe mai târziu grija de
a extrage făina, de a o trece printr-o pânză, pentru a o despărţi de firele
pomului, de a o usca la soare şi de a o lăsa să se întărească în tipare.
în sfârşit, pe la cinci spre seară am părăsit coasta insulei şi după o
jumătate de oră eram pe Nautilus. Nimeni nu se arătă la sosirea noastră.
După ce îmbarcarăm proviziile, am coborât în camera mea. Masa era
pregătită. Am mâncat şi apoi am adormit.
A doua zi, 6 ianuarie, la răsăritul soarelui, eram pe drum.
Barca, dusă de valurile care băteau înspre pământ, atinse insula în
câteva clipe.
Am debarcat şi am urmat pe Ned Land, ale cărui picioare lungi
ameninţau să ne-o ia înainte.
Ned Land urcă coasta spre vest, apoi, trecând în vad prin matca
unor izvoare, ajunse într-un şes împrejmuit cu păduri admirabile. Câţiva
pescăruşi se învârteau de-a lungul apelor, dar nu ne lăsau să ne apropiem
de ei. Prudenţa lor îmi dovedi că aceste păsări ştiau ce să creadă despre
specia noastră şi am conchis că dacă insula nu era locuită, era cel puţin
vizitată de fiinţe omeneşti.
După ce traversarăm o păşune destul de mare, am ajuns la
marginea unei pădurici animate de cântecul şi zborul unui mare număr de
păsări.
— Deocamdată nu sunt decât păsări, zise Sfaţ.
— Dar sunt şi păsări care se mănâncă! răspunse pescarul.
— Ba nu, amice Ned, răspunse Sfat, căci nu văd aici decât simpli
papagali:
— Amice Sfat, răspunse seriqs Ned, papagalul este fazanul celor ce
n-au altceva de mâncat.
 nu Şi vei adăuga, am zis eu, că acest animal, bine preparat, într-
adevăr, sub frunzişul des al acestei păduri, o lume întreagă de papagali
zbura din creangă-n creangă, neaşteptând decât o educaţie mai îngrijită
ca să vorbească limba omenească. Pentru moment, ei trăncăneau în
tovărăşia nevestelor lor de toate culorile şi a serioşilor cacaduşi care
păreau că meditează vreo problemă filozofică în timp ce lorii, de un roşu
aprins, treceau ca o bucată de pânză dusă de vânt în mijlocul calaoşilor cu
zborul zgomotos şi a papuaşilor pictaţi cu nuanţele cele mai fine ale
cerului şi a unei întregi varietăţi de păsări încântătoare, dar care nu erau
bune de mâncat.
Totuşi, mai lipsea acestei colecţii o pasăre particulară acestor
ţinuturi, care n-a trecut niciodată de marginile Insulelor Aru şi a Insulelor
Papuas. Dar soarta îmi rezervă s-o admir peste puţină vreme.
După ce am trecut printr-o pădure nu tocmai deasă, am dat de o
câmpie plină cu tufişuri. Am văzut înălţându-se nişte păsări admirabile, ale
căror pene lungi le silea să zboare contra vântului. Zborul lor legănat,
sclipirea culorilor lor atrăgeau şi fermecau privirea. Nu era mare lucru să le
recunosc.
— Păsările Paradisului! am strigat eu.
—- Ordinul vrăbiilor, secţiunea clistomorilor, răspunse Sfat.
— Familia potârnichilor? întrebă Ned Land.
— Nu cred, meştere Land. Totuşi mă bizui pe îndemânarea dumitale
pentru a prinde unul dintre aceste încântătoare exemplare ale naturii
tropicale!
— Vom încerca, domnule profesor, cu toate că ne pricepem mai bine
cu cangea decât un puşca.
Malaiezienii, care fac un mare comerţ cu păsările astea cu chinezii,
au, pentru a le prinde, felurite mijloace pe care noi nu le putem
întrebuinţa. Le întind laţuri în vârful pomilor înalţi, unde păsările
Paradisului locuiesc de preferinţă.
Câteodată le prind cu ajutorul unui obiect cleios, care le înţepeneşte
mişcările. Ei merg până acolo încât otrăvesc fântânile unde acestea
obişnuiesc să bea. Cât despre noi, trebuia să ne mulţumim să le împuşcăm
din zbor, ceea ce era o slabă şansă pentru noi ca să le nimerim. într-
adevăr, am terminat fără folos o parte din muniţia noastră.
Pe la unsprezece de dimineaţă, trecuserăm de primul plan al
munţilor care formează centrul insulei şi nu vânasem mai nimic. Nu mai
puteam de foame. Noi ne-am bizuit pe vânat şi asta era o mare greşeală.
Din fericire, Sfat, spre marea lui surprindere, dădu o dublă lovitură care ne
asigură dejunul. El împuşcă un porumbel alb şi o guguştiucă, pe care i-am
jumulit şi i-am fript la un foc tare de lemne moarte. în timpul acesta, Ned
prepară fructele artocapus-ului. Apoi, porumbelul şi guguştiucă au fost
mâncate până la oase şi declarate excelente. Nucile tămâioase, cu care le
place să se hrănească, le parfumează carnea făcând din ele o mâncare
delicioasă.
— E ca şi când găinile s-ar hrăni cu trufe, zise Sfat.
— Şi acum, Ned, ce-ţi mai lipseşte? am întrebat pe canadian.
— Un vânat pe patru picioare, domnule Aronnax, răspunse Ned
Land. Toţi porumbeii aceştia nu-s decât o gustare, care nu face decât să-
ţiaţâţe pofta de mâncare. Astfel, până ce nu voi fi omorât un animal cu
costiţe, nu voi fi mulţumit.
— Nici eu, Ned, dacă nu voi prinde o pasăre a Paradisului.
— Să continuăm, deci, cu vânătoarea, răspunse Sfat, dar
îndreptându-ne spre mare. Am ajuns la primele pante ale munţilor şi mă
gândesc că ar fi mai bine să ne apropiem de ţinutul pădurilor.
Era o părere bună şi am urmat-o. După o oră de drum am ajuns la o
adevărată pădure de sagutieri. Câţiva şerpi nevătămători fugeau sub paşii
noştri. Păsările Paradisului zburau când noi ne apropiam şi nu mai aveam
speranţe de a mai atinge vreuna, când Sfat, care mergea înainte, se
aplecă deo dată, scăpă un strigăt de izbândă şi se întoarse spre mine
aducându-mi o pasăre admirabilă.
— A! Bravo, Sfat! am strigat eu.
— Domnul este prea bun, răspunse Sfat.
— Ba nu, băiete. Ai dat o lovitură de maestru. Să prinzi una dintre
păsările astea şi încă una vie şi s-o prinzi cu mâna!
— — Dacă domnul ar vrea s-o examineze de aproape, ar vedea că
n-am avut mare merit, deoarece pasărea aceasta e beată ca o prepeliţă.
— Beată?
— Da, domnule, beată de nucile tămâioase pe care le mânca sub
nucul acela unde am prins-o. Priveşte, amice Ned, priveşte efectele
monstruoase ale lăcomiei!
Sfat nu se înşelase. Această pasăre a Paradisului, beată de zeama
ameţitoare, era neputincioasă. Ea nu putea zbura; abia că umbla. Asta nu
mă nelinişti şi am lăsat-o să se dezmeticească, cu încetul.
Această pasăre aparţinea celei mai frumoase categorii dintre cele
opt specii care se află în Papua şi în insulele vecine. Era pasărea
Paradisului, „marele smarald", una dintre cele mai rare. Avea o lungime de
trei decimetri. Capul ei era relativ mic, ochii aproape de cioc şi tot mici.
Dar avea un admirabil amestec de nuanţe, ciocul galben, picioarele şi
unghiile cafenii, aripile verzui şi roşii la capete, pe cap şi pe gât un galben
palid, pieptul de culoarea smaraldului. Firicele îndoite şi pufoase se
înălţau' de la coadă de unde porneau pene lungi foarte uşoare, admirabil
de subţiri şi care desăvârşeau ansamblul acestei păsări minunate, pe care
indienii au poreclit-o „pasărea soarelui".
Doream din suflet să pot aduce la Paris acest superb specimen al
păsărilor Paradisului ca să-l dăruiesc Grădinii Plantelor care nu posedă nici
unul viu.
— Această pasăre este, aşadar, foarte rară? întrebă canadianul cu
tonul unui vânător care preţuieşte foarte puţin vânatul din punct de
vedere al artei.
— Foarte rară, bunul meu tovarăş şi mai cu seamă foarte greu de
prins vie. Şi chiar moartă, această pasăre este obiectul unui important
trafic. De aceea băştinaşii fac păsări false, cum se fac perle şi diamante
false.
— Ce! strigă Sfat, se fac păsări false?
— Da, Sfat.
— Şi domnul cunoaşte procedeul indienilor?
— Foarte bine. Păsările Paradisului, în timpul vântului de est, îşi
pierd admirabilele pene cu care le este înconjurată coada. Aceste pene le
culeg falsificatorii de păsări şi le înfig foarte îndemânatic în vreun biet
papagal pe care-l mutilează.
Apoi ei pictează cusăturile, lustruiesc pasărea şi expediază la
muzeele sau la amatorii din Europa, aceste produse ale ciudatei lor
industrii.
— Bun! a făcut Ned, dacă nu-i pasărea, sunt penele ei şi atâta timp
cât obiectul nu este destinat pentru a fi mâncat, nu văd nici un rău la
mijloc!
Dar dacă dorinţele mele erau satisfăcute prin posesia acestei păsări,
nu tot aşa era şi cu canadianul. Din fericire, pe la ora două, Ned Land
trânti un splendid porc de pădure, dintre aceia pe care băştinaşii îi numesc
„bari-utang".
Animalul se ivise tocmai la timp ca să ne procure adevărata carne de
patruped şi a fost bine primit. Ned Land era mândru de împuşcătura lui.
Porcul, lovit de un glonţ electric, a căzut mort pe loc.
 Canadianul l-a spintecat şi l-a curăţat, după ce scoase vreo şase
costiţe spre a le frige pentru masa de seară. Apoi, am continuat cu
vânătoarea care trebuia să fie însemnată prin isprăvile lui Ned şi ale lui
Sfat.
într-adevăr, amândoi prietenii, cutreierând tufişurile, au speriat un
grup de canguri care au luat-o la fugă. Dar aceste animale n-o şterseseră
atât de repede, încât capsula electrică să nu le poată atinge în goana lor.
— Ah, domnule profesor, striga Ned Land ameţit de furia
vânătorului, ce vânat excelent, gătit la aburi! Ce mai provizie pentru
Nautilus] Doi! Trei! Cinci trântiţi! Şi.«când mă gândesc că vom înşfăca
toată carnea asta, pe când ticăloşii nu vor avea nici o fărâmiţă!
Cred că în excesul bucuriei sale, canadianul, dacă n-ar fi
vorbit atât, ar fi măcelărit toată banda! Dar el se mulţumi cu o
duzină de marsupiale, „care alcătuiesc ordinul întâi al mamiferelor
aplacentare", zise Sfat. Aceste animale erau mici.
Era o specie de „canguri-iepuri" ce trăiesc mai cu seamă în
scorburile pomilor şi pot fugi foarte repede. Dar, dacă sunt tocmai mari,
cel puţin carnea lor este cea mai căutată.
Eram foarte mulţumiţi de rezultatele vânătorii noastre.
Bucurosul Ned îşi propuse să mai revină şi în ziua următoare în
această insulă fermecată pe care voia s-o cureţe de toate patrupedele
bune de mâncat. Dar nu se gândea la ceea ce putea să i se mai întâmple.
Pe la ora şase ne-am întors pe plajă. Barca noastră era la locul ei.
Nautilus, asemenea unei lungi stânci, se zărea la suprafaţa valurilor la
două mile de mal.
Ned Land, fără să mai întârzie, se ocupă de arzătoarea chestiune a
prânzului. El se pricepea de minune la gătit. Costiţele de „bari-utang"
fripte pe jăratic împrăştiară în curând un miros delicios care parfumă
aerul!
Dar observ că merg şi eu pe urmele canadianului. Iată-mă în extaz în
faţa unei fripturi de porc proaspăt! Să mi se ierte, precum am iertat şi eu
meşterului Land şi pentru aceleaşi cauze!
în sfârşit, prânzul era minunat. Două guguştiuce încheiară acest
meniu. Coca de sagu, pâinea de artocapus, câţiva manghi, o jumătate de
duzină de ananas şi lichiorul fermentat din anumite nuci de cocos ne
înveseliră. Cred că bunii mei tovarăşi n-aveau mintea tocmai limpede.
— Ce ar fi să nu ne întoarcem astă-seară la Nautilusl zise Sfat.
— Ce ar fi să nu ne întoarcem niciodată? .adăugă Ned Land.
 în acea clipă o piatră a căzut la picioarele noastre şi s-a oprit
deodată propunerea pescarului.
TRĂSNETUL CĂPITANULUI NEMO
Ne-am uitat înspre pădure.
— O piatră nu cade din cer, zise Sfat, sau de nu, merită numele
de meteorit.
O a doua piatră, bine rotunjită, care smulse din mâna lui Sfat o pulpă
de guguştiucă, dădu încă mai multă tărie observaţiei lui.
Sculaţi toţi trei, cu puşca la umăr, eram gata de a răspunde la atac.
— Să fie oare maimuţe? strigă Ned Land.
— Ba avem de-a face cu sălbaticii, răspunse Sfat.
— Spre corabie! am zis eu îndreptându-mă spre mare. Trebuia,
într-adevăr, să batem în retragere, căci vreo douăzeci de băştinaşi,
înarmaţi cu săgeţi şi cu praştii, se iviră la marginea unui desiş care
închidea orizontul la dreapta, la o sută de paşi de noi.
Barca noastră era la zece stânjeni de noi.
Sălbatici se apropiau fără a fugi; dar ne acopereau cu demonstraţiile
cele mai ostile. Pietrele şi săgeţile plouau.
Ned Land nu voise să părăsească proviziile şi, cu toată primejdia, cu
porcul într-o parte, cu cangurii în cealaltă, el o tulea cu o oarecare iuţeală.
în două minute eram la mal. A încărca barca acum cu proviziile şi cu
armele, a o împinge în mare, a-i potrivi vâslele, nu era decât treabă de-o
clipă. Nu am făcut însă patru sute de metri, când o sută de sălbatici,!
wriârid şi gesticulând au intrat în apă până la brâu. M-am uitat dacă ivirea
lor va atrage pe platformă câţiva oameni din Nautilus. Dar nimic.
Peste douăzeci de minute eram pe punte. Tăbliile erau deschise.
După ce am legat corabia, am intrat înăuntrul vasului Nautilus.
Am coborât în salon, de unde se auzeau câteva acorduri.
Căpitanul Nemo, aplecat peste orga lui, era adâncit într-un extaz
muzical.
— Căpitane! am zis eu atingându-l cu mâna.
— A! Dumneavoastră sunteţi, domnule profesor, îmi zise el. Ei bine,
cum v-a mers cu vânătoarea? Aţi avut noroc?
— Da, căpitane, am răspuns eu; dar, din nenorocire, am adus cu noi
o turmă de bipede a căror vecinătate e de temut.
— Ce fel de bipede!
— Sălbatici.
 — Sălbatici! răspunse căpitanul Nemo cu ironie. Şi vă miraţi,
domnule profesor că, punând piciorul pe unul dintre pământurile acestui
glob, aţi dat de sălbatici? Sălbatici! Unde nu sunt sălbatici? Şi de altfel,
sunt ei mai răi decât alţii, aceştia pe care-i numiţi sălbatici?
— Dar, căpitane...
— Cât despre mine, domnule, eu am întâlnit sălbatici peste tot. —
Ei bine, am răspuns eu, dacă nu vreţi să-i primiţi la bordul lui Nautilus, aţi
face bine să luaţi măsuri de pază.
— Liniştiţi-vă, domnule profesor, n-aveţi de ce să fiţi îngrijorat.
— Dar ei sunt foarte numeroşi.
— Câţi aţi numărat?
— Cel puţin o sută.
— Domnule Aronnax, răspunse căpitanul Nemo, ale cărui degete
atingeau din nou clapele orgii, chiar dacă toţi băştinaşii din Papua s-ar
strânge pe această plajă, Nautilus n-ar avea de ce să se teamă de
atacurile lor! .
Degetele căpitanului alergară pe claviatura instrumentului, iar eu am
urcat din nou pe platformă. Se întunecase. Nu mai
zăream decât foarte nedesluşit Insula Gueboroar. Dar focurile
numeroase aprinse pe plajă îmi arătau că sălbaticii n-aveau de gând s-o
părăsească.
Am rămas, astfel, singur, timp de câteva ore, când gân-dindu-mă la
aceşti băştinaşi — fără să-mi fie teamă de ei, liniştit de încrederea
căpitanului — când uitându-i pentru a admira splendoarea acestei nopţi de
la tropice. Gândurile îmi zburau spre Franţa, spre acele stele zodiacale
care trebuiau să o lumineze peste câteva ore. Luna strălucea în mijlocul
constelaţiilor din zenit.
Pe la miezul nopţii, văzând că totul este liniştit pe valurile întunecate
cât şi sub pomii de pe ţărm, m-am întors în cabina mea şi am adormit
liniştit.
Pe la şase dimineaţa, pe 8 ianuarie m-am urcat pe platformă.
Băştinaşii tot pe plajă erau, mai numeroşi însă decât în ajun — poate cinci
sau şase sute. Câţiva, profitând de reflux înaintaseră pe vârful coralilor, la
mai puţin de patru sute de metri de Nautilus. îi vedeam bine. Erau
adevăraţi papuaşi, oameni înalţi şi bine făcuţi, cu fruntea lată, cu nasul
gros, dar nu turtit, cu dinţii albi. Părul lor lânos, vopsit în roşu, nu se
potrivea cu trupul lor negru şi lucios ca acela al nubi anilor. La urechi
atârnau nişte cercei de os. Aceşti sălbatici erau, în majoritate, goi. Printre
ei am observat câteva femei îmbrăcate, de la şolduri până la genunchi, cu
o adevărată crinolină de ierburi ţinută de un brâu vegetal. Câţiva şefi îşi
împodobiseră gâtul cu o semilună şi cu coliere de pietre roşii şi albe.
Aproape toţi, înarmaţi cu arcuri, cu săgeţi şi cu scuturi, purtau pe
umăr un fel de reţea, conţinând aceste pietre rotunjite pe care praştia lor
le proiectează cu îndemânare.
Unul dintre acei şefi, destul de apropiat de Nautilus, îl examina cu
atenţie. Trebuia să fie un „mado" de familie mare, căci purta o coadă de
frunze de banan, crestată pe margini şi împletită cu culori strălucitoare.
Aş fi putut să împuşc foarte lesne pe acest băştinaş care se
găsea în apropiere; dar am crezut că era mai bine să aştept
demonstraţiile lor cu adevărat ostile. între europeni şi sălbatici e mai bine
ca europenii să răspundă şi nu să atace.
în tot timpul refluxului, aceşti băştinaşi au dat târcoale lui Nautilus;
însă nu se arătau zgomotoşi. I-am auzit adesea repetând cuvântul „asai" şi
după gesturile lor am înţeles că mă
invitau să vin pe pământ, invitaţie pe care am găsit de cuviinţă s-o
refuz.
Ei s-au înapoiat pe la ora unsprezece pe insulă.
L-am chemat pe Sfat, care-mi aduse o dragă uşoară, cum sunt
acelea cu care se pescuiesc stridiile.
Timp de două ore am pescuit fără încetare, fără a aduce vreo
raritate. Draga s-a umplut cu urechi de midas, cu harpe, cu melanii şi cu
cei mai frumoşi ciocănaşi pe care-i văzusem până atunci. Am prins şi
câteva holoturi, stridii şi o duzină de broaşte ţestoase pentru bucătăria de
la bord.
Dar, tocmai atunci când mă aşteptam mai puţin, am pus mâna pe o
minune, ar trebui să spun pe o diformitate a naturii, foarte rar întâlnită.
Sfat tocmai scoase aparatul din apă, încărcat cu o sumedenie de scoici
ordinare, când, deodată, m-a văzut vârând repede braţul în plasă, scoţând
o scoică şi scăpând un strigăt de cercetaş, adică strigătul cel mai puternic
ce-l poate produce gâtlejul omenesc.
— Dar ce are domnul? întrebă Sfat foarte surprins. Domnul a fost
muşcat?
— Nu, băiete şi aş fi plătit cu dragă inimă un deget pentru
descoperirea mea, pentru această scoică.
— Dar nu e decât o olivă profiră.
 — Da, Sfat. Dar în loc de a fi spiralată de la dreapta la stânga,
această olivă merge de la stânga la dreapta!
Sfat şi cu mine eram adânciţi în contemplarea comorii noastre şi-mi
făgăduiam să îmbogăţesc cu ea muzeul, când o piatră aruncată la
întâmplare strică preţiosul obiect din mâna lui Sfat.
Am scăpat un strigăt de deznădejde! Sfat se năpusti asupra puştii
mele şi ochi pe un sălbatic care-şi legăna praştia lui la zece metri de
dânsul. Voiam să-l opresc, dar glonţul pornise şi strică brăţara de amulete
care atârna de braţul indigenului.
— Sfat! am strigat, Sfat!
— Ei, ce este! Domnul nu vede că acest canibal a început atacul?
— O scoică nu face cât viaţa unui om! i-am zis eu.
— Ah! Ticălosul! strigă Sfat. Mai bine m-ar fi rănit pe mine!
Sfat era sincer, dar eu nu eram de părerea lui. Totuşi, situaţia se
schimbase de câteva minute, fără ca noi să fi băgat de seamă. Vreo
douăzeci de luntre înconjurau pe Nautilus.
în scurt timp, un nor de săgeţi căzu asupra lui.
— Drace! Plouă cu săgeţi, zise Sfat şi poate că e o ploaie otrăvită!
M-am dus repede să-l previn pe căpitanul Nemo, pe care l-am găsit
adâncit în calcule.
— Vă deranjez? am zis eu de politeţe.
— într-adevăr, domnule Aronnax, mi-a răspuns căpitanul; dar cred
că aveţi cauze serioase de a mă vedea.
— Foarte serioase. Luntrele sălbaticilor ne înconjoară şi în câteva
clipe vom fi asediaţi de mai multe sute de oameni.
— Aşa? zise liniştit căpitanul Nemo; ei au venit cu luntrele?
— Da, domnule căpitan.
— Ei bine, e de ajuns să închidem trapele.
— întocmai şi veneam să vă spun.
— Nimic mai uşor, zise căpitanul Nemo.
Apăsă pe un buton electric şi trimise un ordin la postul echipajului.
— Iată că s-a făcut, domnule, mi-a zis el după câteva clipe.
Corabia e la locul ei şi trapele sunt închise. Cred că nu vă e teamă că
aceşti domnişori vor dărâma pereţii, pe care ghiulelele fregatei
dumneavoastră nu i-au putut strica.
— Nu, căpitane; dar mai există încă o primejdie, mâine, când vor fi
deschise trapele pentru a împrospăta aerul...
— Credeţi că ei se vor urca la bord?
 — Sunt sigur de asta.
— Ei bine, să se urce. Nu văd nici un motiv ca să-i împiedic. De
fapt, sunt nişte bieţi oameni aceşti papuaşi şi nu vreau ca vizita mea în
Insula Gueboroar să coste măcar viaţa unui singur om dintre aceşti
nenorociţi!
M-am întors în odaia mea. .
Acolo am găsit pe Sfat care dorea să cunoască rezultatul întrevederii
mele cu căpitanul.
— Nu-ţi pot spune decât atât: ai încredere în căpitan şi dormi
liniştit.
— Domnul n-are nevoie de serviciile mele?
— Nu băiete. Ce face Ned Land?
— Domnul să mă ierte, răspunse Sfat, dar Ned face o plăcintă de
cangur, care va fi o minune!
Rămas singur, m-am culcat şi am dormit destul de prost.
Auzeam zgomotul sălbaticilor care tropăiau pe platformă scoţând
strigăte asurzitoare. Pe la şase dimineaţa m-am culcat.
Trapele au fost deschise. Aerul nu fusese, deci, împrospătat, dar
rezervoarele încărcate ne-au dat câţiva metri, cubi de oxigen.
Am lucrat în odaia mea până la amiază, fără să fi văzut măcar o
clipă pe căpitanul Nemo. La bord se părea că nimeni nu se pregăteşte de
plecare.
Am mai aşteptat câtva timp, apoi m-am dus în salon.
Pendula arăta ora două şi jumătate. Peste zece minute valul trebuia
să ajungă la maximum de înălţime şi, dacă căpitanul Nemo nu făcuse o
făgăduinţă îndrăzneaţă, Nautilus va fi împins în larg. De nu, mai puteau
trece luni de zile fără ca el să poată părăsi matca aceea de corali.
Simţeam, însă, câteva zvâcnituri şi auzeam scârţâind sub învelişul
lui la atingerea pereţilor de corali.
Pe la două şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo s-a înfăţişat
în salon.
— Vom pleca, zise el.
— A! am făcut eu.
— Am dat poruncă să se deschidă trapele.
— Dar papuaşii n-or să pătrundă înăuntrul vasului Nautilus prin
trapele pe care le veţi deschide?
 — Domnule Aronnax, răspunse liniştit căpitanul Nemo, nu se intră cu
una cu două prin tăbliile lui Nautilus, chiar atunci când ele sunt deschise.
Veniţi şi veţi vedea.
M-am îndreptat spre scara centrală. Aici, Ned Land şi cu Sfat, foarte
nedumeriţi, priveau cum câţiva oameni ai echipajului deschid tăbliile în
timp ce strigăte furioase şi zbierete înspăimântătoare răsunau de afară.
Tăbliile au fost deschise. Douăzeci de figuri oribile s-au ivit. Dar
primul dintre aceşti sălbatici care a pus mâna pe rampa scării, aruncat
înapoi de nu ştiu ce putere nevăzută, a fugit scoţând strigăte îngrozitoare
şi făcând nişte sărituri din cale afară de mari.
Zece dintre tovarăşii lui l-au urmat. Zece au avut aceeaşi soartă.
Sfat era în extaz. Ned Land, târât de instinctele lui violente, se avântă pe
scară. Dar cum apucă rampa cu amândouă mâinile se răsturnă şi el la
rândul lui.
— Mii de draci! strigă el. Sunt trăsnit?
Cuvântul acesta mi-a lămurit totul. Nu mai era o rampă, ci un cablu
de metal, încărcat cu electricitate, care ducea la platformă. Oricine o
atingea simţea o zvâcnitură puternică şi această zvâcnitură ar fi putut fi
mortală dacă bravul căpitan Nemo ar fi dezlănţuit în acest conductor
electric tot curentul aparatelor sale!
între timp, papuaşii bătuseră în retragere, înnebuniţi de groază. Iar
noi, când râzând, când serioşi, consolam şi frecţionam pe bietul Ned Land,
care înjura în draci; la scurt timp Nautilus, ridicat de valuri, părăsi stâncile
de corali tocmai în clipa socotită de căpitan. Elicea lui a bătut apa cu o
majestuoasă încetineală. Apoi, viteza, creştea încetul cu încetul şi,
deplasându~se la suprafaţă, el părăsi bine şi nevătămat trecătorile
primejdioase ale Strâmtorii de Torres.
XXII
AEGRI SOMNIA
în ziua următoare, 10 ianuarie, Nautilus plutea cu o viteză de treizeci
şi cinci de mile pe oră.
Mergeam direct spre vest şi pe 11 ianuarie am ajuns la Capul
Wessel, la 135° longitudine şi la 10° latitudine nordică, care formează
vârful Golfului Carpentaria. Pe data de 13 ianuarie, căpitanul Nemo, ajuns
în Marea de Timor, trecu pe
lângă insula cu acelaşi nume la 122° longitudine. Această insulă este
guvernată de către rajahi. Aceşti prinţi îşi zic fii de crocodili, deoarece ei
consideră că se trag din cea mai înaltă origine la care poate pretinde o
fiinţă omenească.
De acolo, direcţia lui Nautilus se schimbă în latitudine spre sud-vest,
către Oceanul Indian.
în ziua de 16 ianuarie, Nautilus parcă „adormise" la câţiva metri
numai sub sub nivelul mării. Echipamentul electric nu mai funcţiona, elicea
nemişcată îl lăsa să rătăcească în voia curenţilor. îmi închipuiam că
echipajul se ocupa cu reparaţiile ce trebuiau făcute în urma mişcărilor
violente ale vasului, în strâmtoare.
Tovarăşii mei şi cu mine eram, atunci, martorii unui ciudat -
spectacol. Tăbliile salonului erau deschise şi cum felinarul lui Nautilus nu
era aprins, eram aproape în întuneric. Cerul acoperit cu nori groşi nu
dădea primelor straturi ale oceanului decât o lumină neîndestulătoare.
Observam starea apei în aceste condiţii şi cei mai mari peşti nu-mi
mai apăreau decât nişte umbre nedesluşite, când Nautilus se trezi,
deodată, în plină lumină. Am crezut mai întâi că se aprinsese felinarul şi că
acesta împrăştia strălucirea lui electrică în păturile lichide. Mă înşelasem şi
mi-am recunoscut greşeala.
Nautilus plutea în mijlocul unui strat fosforescent, care în acest
întuneric devenea orbitor. Era produs de către miriade de animalcule
luminoase, a căror sclipire se mai mărea alunecând pe învelişul metalic al
aparatului. Era ca un val de plumb topit în cuptorul unei turnătorii. Nu!
Acestea nu mai erau razele liniştite ale luminii noastre obişnuite! Era acolo
o putere şi o mişcare neobişnuită! se simţea că lumina aceasta este vie!
într-adevăr, era o aglomeraţie nesfârşită de infuzorii pelagiene, de
noctiluce militare, de adevărate globule de brumă străvezie, cu tentacule
filiforme şi din care s-au numărat până
la douăzeci şi cinci de mii în treizeci de centimetri cubi de apă.
Lumina lor era amplificată prin acea strălucire a meduzelor, a asteriilor, a
aureliilor şi a zoofitelor fosforescente.
Timp de câteva ore, Nautilus pluti în aceste valuri strălucitoare şi
admiraţia noastră a crescut şi mai mult când am văzut mari vieţuitoare
marine jucând ca nişte salamandre în acest foc care nu frige.
La 18 ianuarie Nautilus era la 105° longitudine şi 15° latitudine
meridională. Timpul era ameninţător, marea agitată, vântul sufla cu putere
de la răsărit; barometrul care cobora de câteva zile, prevestea o apropiată
luptă între elementele naturii.
Eram pe platformă.
 Căpitanul Nemo se plimba de la un capăt la altul al platformei, fără a
mă privi, poate, fără a mă vedea. Pasul său era liniştit, dar poate mai puţin
regulat ca de obicei. Câteodată se oprea şi cu braţele încrucişate pe piept
privea marea. Ce putea el căuta pe imensul spaţiu? Nautilus era, atunci, la
câteva sute de mile de coasta cea mai apropiată!
De altfel, acest mister trebuia să se lumineze şi foarte curând, căci
la o poruncă a căpitanului Nemo, motorul, mărindu-şi puterea, a dat elicei
o viteză de rotaţie mai mare.
în această clipă, ajutorul atrase din nou atenţia căpitanului.
Acesta şi-a întrerupt plimbarea şi şi-a îndreptat ocheanul spre
punctul arătat. El s-a uitat multă vreme. Iar eU, foarte nedumerit, am
coborât în salon şi am adus de acolo un ochean foarte bun de care mă
slujeam de obicei; apoi rezemându-l de cabina felinarului care ieşea în
afară în partea de dinainte a platformei, mă pregăteam să parcurg toată
linia cerului şi a mării.
Dar ochiul meu nu se apropiase, încă, de ocular şi instrumentul mi-a
fost smuls din mâini.
M-am întors. Căpitanul Nemo era în faţa mea, dar nu l-am
recunoscut. Fizionomia lui era schimbată. Ochiul lui întunecat
se ascundea sub sprânceana încreţită; dinţii i se vedeau pe
jumătate. Trupul său ţeapăn, capul său vârât între umeri, dovedeau o ură
puternică. Nu se mişca. Ocheanul care căzuse din mâna lui se rostogolise
pe jos.
— Domnule Aronnax, mi-a zis el cu glasul poruncitor, vă cer
îndeplinirea unuia dintre angajamentele care vă leagă de mine.
— Despre ce este vorba, căpitane?
— Trebuie să vă lăsaţi să fiţi închişi, dumneavoastră şi tovarăşii
dumneavoastră până în clipa când voi crede de cuviinţă să vă eliberez.
— Pot să vă pun o întrebare?
— Nici una, domnule.
Nu mai aveam ce să discut. Am coborât în cabina pe care o ocupau
Ned Land şi Cu Sfat şi le-am împărtăşit hotărârea căpitanului. Vă puteţi
închipui cum a fost primită de canadian.
De altfel nici n-aveam timpul necesar pentru lămuriri. Patru oameni
din echipaj aşteptau la uşă şi ne-au condus în acea celulă unde am
petrecut prima noastră noapte la bordul lui Nautilus.
Ned Land a vrut să protesteze, dar i s-a închis uşa în nas drept
răspuns.
 Eram adâncit în fel de fel de gânduri din care trăgeam ipotezele cele
mai absurde, când Ned Land m-a trezit cu aceste vorbe:
— Ia te uită! Ni s-a pregătit masa!
într-adevăr, aşa şi era. Era clar, că ciudatul căpitan Nemo dăduse
acest ordin în timp ce mărise viteza vasului Nautilus.
Vrând-nevrând, ne-am aşezat toţi trei la masă. După ce am mâncat,
globul care lumina celula noastră se stinse şi am rămas în întuneric. Ned
Land nu întârzia să adoarmă şi, ceea ce mă miră, Sfat făcu la fel. Mă
întrebam ce a putut provoca la el această neapărată nevoie de a dormi,
când am simţit şi eu o mare moleşeală. Ochii mei, pe care voiam să-i ţin
deschişi, se închideau fără voie. Eram în prada unei halucinaţii dureroase.
Era clar că mâncărurile noastre erau amestecate cu somnifere. Nu-i
ajungea căpitanului Nemo că ne închisese, mai trebuia să ne şi adoarmă!
Am auzit atunci închizându-se trapele lui Nautilus. Ondulaţiile mării
încetară. Vasul intrase, aşadar, în stratul liniştit al apelor?
Voiam să mă împotrivesc somnului. Aceasta îmi era cu neputinţă;
respiraţia mi se slăbea. Simţeam că-mi îngheaţă trupul îngreunat; la un
moment dat părea şi paralizat. Pleoapele de plumb mi-au căzut peste ochi.
Nu puteam să le ridic. M-a năpădit un somn bolnăvicios, plin cu halucinaţii.
Apoi, viziunile au dispărut şi nu mai simţeam nimic.

ÎMPĂRĂŢIA MĂRGEANULUI
A doua zi m-am trezit cu capul uşurat. Spre marea mea surprindere,
eram în odaia mea. Nu ştiam ce se întâmplase în timpul nopţii şi pentru ă
dezvălui acest mister mă bizuiam pe întâmplările viitorului.
Mă gândeam, atunci, să părăsesc odaia. Eram iar liber sau prizonier?
Eram liber. Am deschis uşa, am luat-oprin coridoare şi am urcat scara
centrală. Trapele închise în ajun erau deschise. Am ajuns'pe platformă.
Ned Land şi cu Sfat mă aşteptau acolo. I-am întrebat despre
întâmplările de pe timpul nopţii. Nu ştiau nici ei nimic.
Nautilus era liniştit ca de obicei. Pe la ora două eram în salon, unde
îmi clasam notele, când căpitanul deschise uşa şi intră. Părea obosit. Avea
ochii înroşiţi, neodihniţi; fizionomia îi era tristă şi abătută.
— Sunteţi medic, domnule Aronnax? .
— într-adevăr, am zis eu, sunt medic internist. Am practicat şi câţiva
ani înainte de a intra la muzeu.
— Domnule Aronnax, mi-a zis el, aţi consimţi să îngrijiţi pe unul
dintre oamenii mei?
 — Sunt gata să vă urmez.
— Poftiţi.
Voi mărturisi că-mi bătea inima. Nu ştiu de ce vedeam o oarecare
legătură între boala unui om din echipaj şi evenimentele din ajun şi acest
mister mă preocupa la fel de mult ca şi bolnavul.
Căpitanul m-a condus în partea din spate a vasului Nautilus, într-o
cabină aşezată lângă postul marinarilor.
Acolo, pe pat, stătea întins un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu
figura energică, adevăratul tip de anglo-saxon.
M-am aplecat spre el. El nu era numai bolnav, era rănit.
Capul lui bandajat în nişte pânze însângerate se odihnea pe o pernă.
Am desfăcut pânzele şi rănitul se uită la mine fără a scoate un geamăt.
Rana lui era îngrozitoare. Craniuí îi fusese sfărâmat de un obiect
ascuţit care-i atinsese creierii, lăsându-i descoperiţi.
Respiraţia lui era înceată. Câteva mişcări spasmodice ale, muşchilor
îi mişcau faţa. Flegmasia cerebrală era completă şi-i provocase paralizia
simţului şi a mişcării.
Am luat pulsul bolnavului, care era intermitent. Extremităţile trupului
începeau de-acum să se răcească şi vedeam apropiindu-se moartea fără a
o putea opri.
— De unde vine această rană? am întrebat pe căpitanul Nemo.
— Ce importanţă are?! răspunse căpitanul evaziv. O izbitură a
vasului Nautilus a rupt o pârghie de la o maşină care a lovit pe omul
acesta. Ajutorul meu era alături de dânsul. El s-a aruncat în faţa loviturii...
Un frate care moare pentru un frate, un prieten pentru prietenul său, ce e
mai simplu decât asta!
Aceasta e legea tuturor la bordul lui Nautilusl Dar care este părerea
dumneavoastră despre starea lui?
Şovăiam să i-o spun.
— Puteţi vorbi, îmi zise căpitanul. El nu pricepe franţuzeşte.
Am privit ultima oară rănitul, apoi am răspuns:.
— Acest om va muri peste două ore.
— Nimic nu-l poate scăpa?
— Nimic.
Căpitanul Nemo şi-a încleştat pumnii şi câteva lacrimi au alunecat
din ochii lui pe care nu-i credeam în stare să plângă.
Timp de câteva clipe am mai privit la acest muribund, a cărui viaţă
dispărea încetul cu încetul. Priveam capul său inteligent brăzdat de
zbârcituri vremelnice şi căutam să surprind taina vieţii sale în ultimele
cuvinte scăpate printre buze.
— Vă puteţi retrage, domnule Aronnax, mi-a zis căpitanul.
Am lăsat pe căpitan în cabina muribundului şi m-am întors în camera
mea foarte mişcat de scena aceasta.
A doua zi dimineaţă am urcat pe punte. Căpitanul Nemo era acolo.
Cum m-a zărit, a venit spre mine.
— Domnule profesor, mi-a zis el, v-ar conveni să faceţi azi o
excursie submarină?
— Cu tovarăşii mei? am întrebat eu.
— Dacă le face plăcere.
— — Suntem la ordinele dumneavoastră, căpitane.
— îmbrăcaţi atunci hainele de scafandru.
Despre muribund sau despre mort, nici o vorbă. M-am dus să fac
cunoscut lui Ned Land şi lui Sfat propunerea căpitanului Nemo. Sfat se
grăbi să consimtă, iar de data aceasta canadianul se arătă foarte dornic de
a ne urma.
Era pe la opt dimineaţa. La opt şi jumătate eram îmbrăcaţi pentru
noua plimbare şi dotaţi cu amândouă aparatele elec-.
trice de iluminat şi de respirat. Uşa dublă fusese deschisă şi
întovărăşiţi de căpitanul Nemo, care era urmat de vreo doisprezece
oameni din echipaj, am pus piciorul la o adâncime de zece metri pe
pământ, unde stătea Nautilus.
O pantă uşoară ducea spre un sol accidentat la vreo cincisprezece
braţe adâncime. Acest sol se deosebea cu desăvârşire de cel pe care îl
vizitasem în timpul primei mele excursii t în adâncurile Oceanului Pacific.
Aici nu era nici nisip, nici pădure pelagiană, nu erau „păşuni" submarine.
Am recunosut îndată această regiune minunată unde ne conducea
căpitanul Nemo. Aceasta era împărăţia Mărgeanului.
în ramificarea zoofitelor şi în clasa alcyonarilor se deosebesc
ordinele gorgonarilor care conţin cele trei grupuri ale gorgonienilor, ale
isidienilor şi ale coralilor. Acestuia din urmă aparţin mărgeanele, ciudată
vietate care a fost rând pe rând clasată în regnurile mineral, vegetal şi
animal.
Leac pentru cei din vechime, bijuterie pentru oamenii moderni, abia
în 1694 Peysonnel le-a clasat definitiv în regnul animal.
Un braţ = 1,62 metri.
 Mărgeanul este o adunătură de animalcule îngrămădite pe un
polipier de natură pietroasă. Aceşti polipi au un generator unic care le-a
produs prin înmugurire şi ei posedă o existenţă proprie în timp ce participă
la viaţa comună. Este, deci, un fel de socialism natural.
Aparatele Ruhmkorff au fost puse în mişcare şi ne-am plimbat pe un
drum mărginit de corali, care, cu timpul, crescând şi formându-se, vor
închide această parte a Oceanului Indian. Erau ca nişte tufişuri acoperite
cu floricele înstelate cu razele albe. Numai că, contrar plantelor de pe
pământ, aceste arborizaţii, prinse de stâncile pământului, se îndreptau
toate de sus în jos.
Lumina producea mii de efecte încântătoare jucându-se în mijlocul
acestor ramuri atât de viu colorate. Parcă vedeam tremurând sub unduirile
apdi aceste tuburi membranice şi cilindrice.
Mă ispitea să culeg corolele lor delicate, unele abia desfăcute, altele
îmbobocite, în timp ce peştişorii le atingeau cu înotătoarele ca nişte păsări
în zborul lor. Dar cum se apropia mâna mea de aceste flori vii, se dădea
alarma în colonie. Corolele albe intrau în tubul lor roşu, florile dispăreau
sub privirile mele şi tufişul se prefăcea într-un bloc de ridicături pietroase.
întâmplarea mă pusese în faţa celor mai preţioase mostre de zoofite.
Erau mărgeane dintr-acelea care se pescuiesc în Mediterana, pe
coastele Franţei, ale Italiei şi ale Barbariei. Ele îndreptăţeau prin culoarea
lor vie porecla de floarea sângelui şi spuma sângelui, sub care nume sunt
vândute în comerţ.
Mărgeanele se vând până la cinci sute de franci kilogramul şi în
acest loc straturile lichide acopereau averea unei lumi întregi de pescuitori
de mărgean. După două ore de umblet am ajuns la o adâncime de trei
sute de metri, adică limita extremă unde începe să se formeze mărgeanul.
Aici nu mai era un desiş, ci o pădure adevărată, imensă, cu mari vegetaţii
minerale, cu pomi uriaşi împietriţi, uniţi prin ghirlande de plumariaşi
eleganţi, aceste liane ale mării împodobite cu nuanţe dintre cele mai
variate. Treceam pe sub ramurile lor înalte, pierdute în umbra valurilor, în
timp ce la picioarele noastre
tubiporii, meandrinele, astreele, fongiile, cariofilele alcătuiau un
covor de flori presărat cu pietre sclipitoare.
Ce spectacol de nedescris! Ah! De ce nu ne puteam împărtăşi
senzaţiile?! De ce eram întemniţaţi sub această mască de metal cu sticlă?!
între timp, căpitanul Nemo se oprise. Tovarăşii mei şi cu mine am
întrerupt umbletul şi întorcându-mă am văzut că oamenii lui au format un
semicerc în jurul şefului lor. Privind cu mai multă băgare de seamă am
văzut că patru dintre ei purtau pe umeri un obiect lunguieţ.
Ned Land şi cu Sfat erau lângă mine. Ne uitam şi mi-a trăsnit prin
minte că voi asista la o scenă ciudată. Observând pământul am văzut că
era umflat pe alocuri, acoperit cu straturi de calcar a căror regularitate
trăda mâna omului.
în mijlocul acestui spaţiu, pe un piedestal de piatră, se înălţa o cruce
de coral, care-şi întindea braţele lungi, ce păreau făcute din sânge
împietrit.
La un semn al căpitanului Nemo unul dintre oamenii lui înainta şi
începu să sape o groapă cu o cazma pe care a desfăcut-o de la brâu.
Am înţeles totul! Acest teren era de fapt un cimitir; această groapă,
un mormânt; acest obiect lunguieţ, trupul omului care a murit în timpul
nopţii! Căpitanul Nemo şi ai săi îngropau pe tovarăşul lor în acest lăcaş
comun pe fundul oceanului.
Nu! Niciodată mintea mea nu fusese mai aţâţată! Niciodată gânduri
mai impresionante nu-mi năvăliseră în creieri! Nu voiam să văd ceea ce-mi
vedeau ochii!
între timp groapa se săpa înainte. Peştii fugeau din ascunzătoarea
lor tulburată. Auzeam răsunând pe pământul calcaros fierul cazmalei care,
scânteia, câteodată, lovindu-se de vreun silex pierdut în mijlocul apelor.
Gaura se lungea, se lăţea şi a fost în curând atât de adâncă încât să poată
primi trupul.
Atunci s-au apropiat cei ce duceau mortul. Trupul învelit într-o
ţesătură de bisus alb a fost coborât în groapa lui udă.
Căpitanul Nemo, cu braţele încrucişate pe piept şi toţi prietenii celui
care îi iubise, îngenuncheară pentru rugăciune.
Tovarăşii mei şi cu mine ne-am aplecat şi noi evlavioşi.
Groapa a fost acoperită atunci cu pământul dezgropat.
Când au umplut-o, căpitanul Nemo şi tovarăşii lui s-au ridicat. Apoi,
apropiindu-se de mormânt, au îngenuncheat din nou şi au întins mâna în
semn de veşnică despărţire.
După aceea, mica trupă apucă drumul spre Nautilus pe sub bolta
făcută de pădurea de plante marine, în mijlocul desişului, de-a lungul
tufişului, urcând mereu.
în sfârşit, se arătă lumina vasului Nautilus care ne-a călăuzit până
acolo. La ora unu eram înapoi.
 îndată ce mi-am schimbat hainele m-am urcat pe platformă şi în
prada unor gânduri chinuitoare, m-am aşezat lângă felinar.
Căpitanul Nemo a venit spre mine. M-am sculat şi i-am spus:
— Astfel, după prevederile mele, acest om a murit în timpul nopţii?
— Da, domnule Aronnax, răspunse căpitanul Nemo.
— Şi el se odihneşte acum lângă tovarăşii săi în acest cimitir de
corali?
— Da, uitat de toţi, dar nu de noi! Noi săpăm groapa şi polipii au
grijă s-o pecetluiască pentru vecie!
Şi ascuzându-şi faţa între mâini căpitanul încercă să-şi reţină plânsul.
Apoi adăugă:
— Aici este liniştitul nostru cimitir la câteva sute de picioare sub
nivelul mării!
— Morţii dumneavoastră dorm, cel puţin, liniştiţi, căpitane, feriţi de
rechini!
— Da, domnule, răspunse căpitanul Nemo, feriţi de rechini şi de
oameni!
— PARTEA A DOUA
OCEANUL INDIAN
Aici începe partea a doua a acestei călătorii din adâncurile mărilor.
Prima se isprăvise cu acea scenă înduioşătoare din cimitirul de mărgean,
care mi-a lăsat o impresie atât de adâncă.
Aşadar, viaţa căpitanului Nemo se scurgea întreagă în sânul acestei
mări imense; îşi pregătise până şi mormântul în cea mai nepătrunsă dintre
prăpăstii. Acolo, nici unul dintre monştrii oceanului nu venea să tulbure
somnul de veci al locuitorilor lui Nautilus, al acestor prieteni uniţi între ei în
moarte ca şi în viaţă! „De asemenea, nici un om!" adăugase căpitanul.
Mereu, aceeaşi neîncredere de nezdruncinat în oameni!
Eu nu mă mulţumeam cu ipotezele care-i ajungeau lui Sfat.
Bunul băiat vedea în comandantul lui Nautilus unul dintre acei
savanţi necunoscuţi, care se răzbună, dispreţuind, pe cei care nu i-au
recunoscut meritele. Acesta mai era, după el, unul dintre acele genii
neînţelese, care, sătul de decepţiile de pe pământ, a trebuit să se
refugieze în acele locuri de nepătruns, unde dorinţele se îndeplinesc în
voie. Dar, după părerea mea, aceasta nu lămurea decât una dintre părţile
căpitanului Nemo.
 într-adevăr, misterul acestei ultime nopţi în care am fost închişi şi
adormiţi, ocheanul smuls din mâinile mele, rana mortală a acelui om
datorată unei izbituri nelămurite a lui
Nautilus, toate acestea mă împingeau spre o cale nouă. Nu!
Căpitanul Nemo nu se mulţumea să fugă de oameni! Aparatul lui nu
slujea numai instinctelor de libertate, dar poate şi la cine ştie ce
răzbunare.
De altfel, nimic nu ne leagă de căpitanul Nemo. El ştie că ne este cu
neputinţă să fugim de pe Nautilus. Nici nu suntem, măcar, prizonieri pe
cuvânt, pentru că nu ne leagă nici un angajament de cinste. Nu suntem
decât nişte robi, nişte indivizi capturaţi, deghizaţi sub numele de pasageri.
însă, Ned Land n-a renunţat la speranţa lui de libertate. Sunt sigur că va
profita de prima ocazie care se va ivi. Şi eu voi face la fel. Şi, totuşi, nu voi
lua cu mine, fără o oarecare părere de rău, tainele pe care bunătatea
căpitanului lui Nautilus m-a lăsat să le pătrund! Căci, în sfârşit, trebuie să
urăsc sau să admir pe acest om? Este el o victimă sau un călău? Şi apoi,
pentru a fi sincer, aş vrea, înainte de a-l părăsi, să fac un ocol al lumii, al
cărui început a fost atât de minunat. Aş vrea să văd ceea ce încă nimeni n-
a văzut, chiar dacă ar trebui să plătesc cu viaţa dorinţa puternică de a afla
cât mai multe! Ce am descoperit până aici?
Nimic sau aproape nimic, deoarece n-am parcurs decât şase mii de
leghe prin Pacific!
Ştiu bine, însă, că Nautilus se apropie de pământurile locuite şi că,
dacă ni se iveşte vreo şansă de scăpare, ar fi crud din partea mea să
jertfesc pe tovarăşii mei patimii mele pentru cunoaştere. Ar trebui să-i
urmez, poate chiar să-i călăuzesc.
Dar această ocazie se va ivi ea, vreodată?
în acea zi, la 21 ianuarie 1868, la amiază, ajutorul comandantului a
venit să măsoare înălţimea soarelui. M-am urcat pe platformă, am aprins o
ţigară şi am urmărit operaţia. Hotărât lucru că acest om nu înţelegea
franţuzeşte, căci de câteva ori am făcut observaţii cu glasul tare, ceea ce
ar fi trebuit să-i atragă atenţia, dacă le-ar fi înţeles. Dar el rămăsese
nepăsător şi mut.
Când Nautilus s-a pregătit să reia drumul său submarin, am
coborât în salon. Trapele s-au închis şi apoi s-a îndreptat către vest.
Brăzdam, atunci, valurile Oceanului Indian, cu o întindere de cinci sute
cincizeci de milioane hectare şi ale cărui ape sunt atât de străvezii încât
apucă ameţeala pe oricine se apleacă să privească suprafaţa lor. Nautilus
se deplasa încet între o sută şi două sute de metri adâncime. Am mers
astfel, câteva zile. Oricărei alte persoane, decât mine, care eram
îndrăgostit de mare, timpul i s-ar fi părut lung şi monoton, dar aceste
plimbări zilnice pe platformă, unde mă înviora aerul proaspăt al oceanului,
spectacolul oferit de vieţuitoare de tot felul prin geamurile salonului,
citirea diferitelor cărţi din bibliotecă, scrierea memoriilor mele, toate
acestea îmi umpleau timpul şi nu-mi lăsau nici o clipă de plictiseală.
În următoarele două-trei zile, Nautilus a mers cu o viteză de două
sute cincizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, adică cinci sute
patruzeci de mile sau douăzeci şi două de mile pe oră.
în ziua de 24 ianuarie, dimineaţa, la 12°5' latitudine sudică şi 94°33'
longitudine, am trecut pe lângă Insula Keeling, formaţie madreporică
plantată cu nuci de cocos minunaţi, care fusese vizitată de către Darwin şi
de către căpitanul Fitz Roy.
în curând, a dispărut şi această insulă la orizont şi am apucat spre
nord-vest către vârful peninsulei indiene.
Pământuri civilizate, mi-a spus atunci Ned Land. Aici e mai bine
decât în insulele din Papua, unde întâlneai mai mulţi sălbatici decât iepuri!
Pe acest pământ indian, domnule profesor, sunt drumuri, căi ferate, oraşe
englezeşti, franţuzeşti şi indiene. N-o să facem cinci mile fără să întâlnim
un compatriot. Ce-ar fi să jucăm acum festa căpitanului Nemo?
— Nu, Ned, nu. Nautilus se apropie acum de continentele locuite.
Se întoarce spre Europa; lasă ca să ne ducă acolo.
Când vom fi ajuns în mările noastre, o să vedem noi ce este de
făcut. De altfel, nu cred că domnul căpitan Nemo o să ne dea voie să
vânăm pe coastele Malabar sau Coromandel ca şi în pădurile din Noua
Guinee.
— Dar bine, domnule, nu ne putem lipsi de voia lui?
Nu am răspuns canadianului. Nu voiam să mai discut.
La 25 ianuarie oceanul era pustiu. Nautilus a plutit toată ziua la
suprafaţă, bătând valurile cu puternica lui elice, care făcea să ţâşnească
apa la o mare înălţime.
Pe la ora cinci spre seară, înainte de acel amurg atât de scurt care
leagă ziua cu noaptea în zonele tropicale, Sfat şi cu mine am fost minunaţi
de un spectacol ciudat.
Există un animal încântător, a cărui întâlnire, după cum spun
bătrânii, prevesteşte noroc. Aristotel, Ateneu, Plinus, au studiat gusturile
lui şi cheltuiseră pentru dânsul o întreagă poetică a savanţilor din Grecia şi
Italia. Ei l-au numit Nautilus
şi Pompilius. Dar ştiinţa modernă n-a respectat această numire şi
această moluscă este cunoscută acum sub numele Argonaut.
Un banc de argonauţi călătorea tocmai atunci la suprafaţa oceanului.
Puteam număra câteva sute. Ei aparţineau speciei argonauţilor
tuberculaţi, care este specială mărilor din India.
Aceste graţioase moluşte mergeau înapoi cu ajutorul tubului lor
locomotor, eliminând prin acest tub apa pe care o aspirau. Dintre cele opt
tentacule ale lor, şase, lungi şi subţiri, pluteau pe apă, în timp ce alte
două, rotunjite, se întindeau în vânt ca pânze uşoare. Vedeam foarte
desluşit găoacea lor spiralată şi unduitoare pe care Cuvier o comparase pe
drept cuvânt cu o şalupă elegantă. Adevărat vapor, care transportă
animalul care l-a secretat, fără ca animalul să fie lipsit de acesta.
— Argonautul este liber de a-şi părăsi găoacea, am zis eu lui Sfat,
dar el n-o părăseşte.
— Aşa face şi căpitanul Nemo, răspunse Sfat. Ar fi făcut mai bine să-
şi numească vasul său Argonautul.
Timp de o oră, Nautilus a plutit în mijlocul acestei trupe de moluşte,
apoi, nu ştiu pentru ce, ele s-au speriat deodată şi, ca la un semn dat,
toate pânzele s-au aplecat, găoacele răsturnându-se şi-au schimbat
centrul de greutate şi întreaga flotă a dispărut sub valuri. Acestea toate s-
au petrecut într-o clipă şi niciodată vasele unei flote n-au manevrat cu mai
multă precizie.
în acea clipă, se înnopta dintr-o dată şi valurile, abia ridicate de un
vântişor, mângâiau învelişul lui Nautilus.
A doua zi, la 26 ianuarie, am trecut Ecuatorul la al nouăzeci şi doilea
meridian şi am intrat în emisfera boreală.
în acea zi ne-a întovărăşit un banc de rechini, peşti de pradă care
mişună în aceste mări şi le fac foarte primejdioase.
Adesea, aceste animale se izbeau de geamurile salonului cu o furie
care mă înspăimânta. Ned Land nu se mai putea stăpâni.
Ar fi vrut să se urce la suprafaţă şi să prindă în cange câţiva
asemenea monştri. Dar, Nautilus, mărindu-şi viteza, lăsă în curând în urma
sa primejdioasele animale.
La 27 ianuarie, la intrarea în marele golf Bengal, am întâlnit de mai
multe ori cadavre care pluteau la suprafaţa apelor. Erau morţii oraşelor
indiene, duşi de fluviul Gange până
 în largul mării şi pe care vulturii, singurii ciocli ai ţării, nu-i
isprăviseră de sfâşiat. Dar rechinii nu întârziau să le dea o mână de ajutor
în această sarcină funebră.
Pe la ora şapte seara, Nautilus, care urcase la suprafaţă, plutea pe o
mare de lapte. Cât vedeam cu ochii, oceanul părea
a fi de lapte. Să fi fost efectul razelor lunii? Nu, căci luna nouă, abia
de două zile, era încă pierdută sub orizont în razele soarelui. Cerul, cu
toate că era luminat de razele astrului, părea negru pe lângă albeaţa
apelor. Sfat nu-şi credea ochilor şi mă întrebă care sunt cauzele acestui
fenomen.
— Aceasta este ceea ce se numeşte o mare de lapte, i-am zis eu, o
mare întindere de valuri albe care se vede adesea pe coastele Ambroinei
şi în împrejurimile ei.
— Dar, întrebă Sfat, domnul ar putea să-mi spună cauzele care
produc un asemenea efect, căci această apă doar nu s-a schimbat în lapte,
îmi închipui.
— Nu, Sfat, şi această albeaţă care te uimeşte atât se datorează
prezenţei a miliarde de vieţuitoare infuzorii, un fel de viermişori luminoşi,
cu înfăţişarea gelatinoasă şi incoloră, de grosimea unui fir de păr şi a căror
lungime nu întrece o cincime de milimetru. Parte din aceşti viermişori sunt
împreunaţi între ei pe o întindere de mai multe leghe.
— Mai multe leghe! strigă Sfat.
— Da, băiete, şi nu încerca să socoteşti numărul acestor infuzorii! Nu
vei izbuti, căci, dacă nu mă înşel, unii navigatori au plutit pe aceste mări
de lapte mai bine de patruzeci de mile.
Timp de câteva ore Nautilus a tăiat cu pintenul său aceste valuri
albe şi am observat că vasul se deplasa fără zgomot pe această apă
săpunoasă, ca şi când ar fi plutit într-un vârtej de spumă pe care curenţii şi
contracurenţii golfurilor le lasă, câteodată, între ele.
Spre miezul nopţii, marea recapătă, dintr-o dată, culoarea ei
obişnuită, dar în urma noastră, până la limita orizontului, cerul, oglindind
albeaţa valurilor, părea pătruns de luminile nedesluşite ale unei aurore
boreale.
O NOUĂ PROPUNERE A CĂPITANULUI NEMO
La 28 februarie, când Nautilus a revenit, la amiază, la suprafaţa apei,
la 9°4' latitudine nordică, acesta se afla în faţa unui pământ care era la opt
mile spre vest. Am zărit, mai întâi, nişte munţi înalţi de două mii de
picioare, cu forme foarte ciudate. Am coborât în salon, am căutat pe hartă
şi am văzut că ne aflam în faţa Insulei Ceylon, această perlă care atârnă
de partea inferioară a peninsulei indiene.
Am căutat în bibliotecă o carte despre această insulă, una dintre
cele mai roditoare ale globului. Am găsit tocmai un volum de Sir H.G.,
intitulat Ceylon and the Cingalese. Reîntors în salon mi-am însemnat întâi
locul acestei insule, căreia antichitatea i-a dat atâtea denumiri. Ea se află
între 5°55' şi 9°49' latitudine nordică şi între 79°42' şi 82°4' longitudine
estică a meridianului Greenwich.
Căpitanul Nemo şi ajutorul său au intrat, tocmai atunci, în salon.
Căpitanul s-a uitat la hartă, apoi întorcându-se spre mine:
—? Insula Ceylon, zise el, este o insulă renumită pentru pescuitul
perlelor. V-ar face plăcere, domnule Aronnax, să vizitaţi una dintre
pescăriile ei?
— Fireşte, căpitane.
— Bine. Aceasta-i uşor de făcut. Numai că, dacă vedem pescăria,
nu vom vedea pe pescari. Nu s-a început încă exploatarea. Dar n-are
importanţă. Voi îndrepta vasul spre Golful Manaar, unde vom ajunge în
timpul nopţii.
Căpitanul zise câteva cuvinte ajutorului său care ieşi îndată. Nautilus
se scufundă la treizeci de picioare sub apă.
— Domnule profesor, mi-a zis atunci căpitanul Nemo; se
pescuiesc perle în Golful Bengal, în mările Indiei, în mările din sudul
Americii, în Golful Panama, în Golful Californiei; dar la Ceylon, pescuitul
acesta obţine rezultatele cele mai frumoase. Sosim cam devreme. Pescarii
se adună abia în luna martie în Golful Manaar şi acolo, timp de treizeci de
zile, trei sute de corăbii sunt prezente pentru exploatarea comorilor mării.
Fiecare corabie are zece vâslaşi şi zece pescari. Aceştia, împărţiţi în două
grupuri, se scufundă cu schimbul şi coboară la o adâncime de doisprezece
metri cu ajutorul unei pietre grele pe care o apucă între picioare şi care e
legată cu o frânghie de corabie.
Pescarii nu pot rămâne sub apă decât treizeci de secunde, în medie,
în timpul cărora ei se grăbesc să strângă într-o mică plasă toate stridiile
mărgăritare pe care le smulg. Dar, de obicei, aceşti pescari nu trăiesc
mult; vederea lor slăbeşte, le apar răni pe trup şi, adesea, fac crize pe
sistem nervos, pe fundul mării.
— Dar ia spuneţi, domnule Aronnax, vă este teamă de rechini?
— De rechini? Vă mărturisesc, căpitane, că încă nu prea sunt
obişnuit cu acest fel de peşti.
 — Noi ne-am învăţat cu ei, dar cu timpul o să vă deprindeţi şi
dumneavoastră. De altfel, vom fi înarmaţi şi poate vom putea vâna în
drumul nostru unul dintre aceste specimene. E o vânătoare interesantă.
Aşadar, pe mâine, domnule profesor.
Pornim dis-de-dimineaţă.
Zise aceasta ca şi cum ar fi zis „mâine mergem la plimbare" şi ieşi
din salon.
Rămas singur, mi-am trecut mâna pe frunte, unde-mi picura o
sudoare rece. Mă gândeam la rechini, la gura lor înarmată cu câteva
rânduri de dinţi, care sunt în stare să taie un
om în două. începusem să simt o durere de şale. Şi apoi, nu mă
puteam împăca nici cu tonul cu care căpitanul mi-a făcut această
blestemată de invitaţie. Parcă nimic n-ar fi fost mai firesc decât această
vânătoare.
— Bun! am gândit eu, Sfat n-o să vrea să vină nici în ruptul
capului şi asta o să mă scutească să-l întovărăşesc pe căpitan.
Cât despre Ned Land mărturisesc că nu eram atât de sigur de
reacţia lui. O primejdie, oricât ar fi fost ea de mare, avea totdeauna o
atracţie pentru firea lui războinică.
Am început să citesc din nou cartea lui Sir, dar o răsfoiam mecanic.
Vedeam printre rânduri gâtlejuri căscate cu dinţi ameninţători.
în această clipă au intrat Sfat şi cu canadianul, liniştiţi, chiar
bucuroşi. Ei nu ştiau ce-i aştepta.
— Pe cinstea mea, domnule, mi-a zis Ned Land, căpitanul
dumneavoastră Nemo, dracu să-l ia! Ne-a făcut adineaori o propunere
foarte nostimă.
— A! am zis, ştiţi?...
— Dacă domnul nu se supără, răspunse Sfat, comandantul lui
Nautilus ne-a invitat să vizităm mâine, în tovărăşia domnului, frumoasele
pescării din Ceylon. Ne-a vorbit foarte politicos, ca un adevărat gentleman.
— în afară de asta nu v-a spus nimic?
— Nimic. O să ne întovărăşiţi, nu-i aşa?
— Eu... fireşte! Văd c-a început să-ţi placă, maestre Land.
— Da! E ciudat, foarte ciudat.
— Primejdios, poate! am zis eu.
— Primejdios, răspunse Ned Land, o simplă excursie pe un banc de
stridii!
 Desigur, căpitanul Nemo găsise că era de prisos să amintească de
rechini tovarăşilor mei. Eu mă uitam la ei cu nelinişte, ca şi când le-ar fi şi
lipsit o parte din trup. Trebuia, oare, să-i previn? Da, desigur, dar nu ştiam
cum să încep.
— Domnule, mi-a zis Sfat, domnul ar vrea să ne dea câteva
lămuriri despre pescuitul perlelor?
— Despre pescuit în sine sau despre incidentele care...
— Despre pescuitul lor, răspunse canadianul. înainte de a ne avânta
e bine să cunoaştem terenul.
— Ei bine, staţi jos, amicii mei şi vă voi spune tot ce am aflat eu
acum de la englezul Sir.
Ned şi Sfat au luat loc pe divan şi canadianul spuse:
— Domnule, ce-i aia un mărgăritar?
— Bunul meu Ned, am răspuns eu, pentru poet mărgăritarul este o
lacrimă a mării; pentru orientali este o picătură de rouă solidificată; pentru
cucoane este un giuvaier de formă ovală, de o strălucire sticloasă, de
culoarea sidefului, pe care-l poartă în deget, la gât sau în urechi; pentru
chimist este un amestec de fosfat şi de carbonat de calciu cu puţină
gelatină şi, în sfârşit, pentru naturalişti, este o simplă secreţie
bolnăvicioasă a organului care produce sideful la unele bivalve.
— Ramificarea moluştelor, zise Sfat, clasa acefalilor, ordinul
testaceilor.
' — întocmai, învăţate Sfat. Deci, printre toţi testaceii, urechea-mării,
tridacnele, pinii-marini, cu alte cuvinte toate vieţuitoarele care secretează
sideful, adică acea substanţă albastră, albăstruie, violetă sau albă, care
este în interiorul valvelor lor, sunt susceptibile de a produce mărgăritare.
Dar moluscă care ne dă perla este prin excelenţă stridia mărgăritară. Perla
nu este decât o secreţie de sidef, de formă sferică. Sau că e lipsită de
găoacea stridiei sau că se încrustează în cutele animalului. Pe valve,
mărgăritarul este lipit; pe carne, este liber.
Dar are totdeauna la mijloc un corp mic, tare, fie un ovul steril, fie un
fir de nisip în jurul căruia materia de sidef se depune în câţiva ani,
succesiv şi în straturi subţiri şi concentrice.
— Se găsesc mai multe perle într-o singură stridie? întrebă Sfat.
— Da, băiete. Se vorbeşte chiar de o stridie, dar eu nu cred, care nu
conţinea mai puţin de o sută cincizeci de rechini.
— O sută cincizeci de rechini! strigă Ned Land.
 — Am zis rechini? Voiam să zic o sută cincizeci de mărgăritare.
Rechinii n-ar avea nici un înţeles.
— Fireşte, zise Sfat. Dar domnul ar vrea să ne spună acum prin ce
mijloace se extrag aceste perle?
— Se procedează în mai multe feluri şi, adesea, când perlele sunt
lipite de valve, pescarii le smulg cu cleştele. Dar cel mai des stridiile sunt
întinse pe rogojini la mal. Acestea mor, astfel, în aer liber şi, peste zece
zile, sunt în stare de putrefacţie. Atunci, le bagă în nişte rezervoare mari
cu apă de mare, apoi le deschid şi le spală. Se despart plăcile de sidef
cunoscute în comerţ sub numele de bastard alb şi bastard negru, care se
vând în lăzi de câte o sută douăzeci şi cinci şi o sută cincizeci de
kilograme. Apoi, se scoate parenchimul stridiei, se fierbe şi se trece prin
sită pentru ca să se extragă şi cele mai mici perle.
— Preţul lor variază după mărime? întrebă Sfat.
— Nu numai după mărime, am răspuns eu, ci şi după forma lor, după
apa lor, adică după culoarea lor şi după lumina lor, adică după acea
strălucire sclipitoare şi pestriţă care le dă toată frumuseţea.
— Dar această muncă ce constă în a despărţi perlele după mărime,
trebuie să fie foarte migăloasă şi grea, zise Sfat.
— Nu, amicul meu. Aceasta se face cu ajutorul a unsprezece site sau
ciururi, cu un anumit număr de găuri. Perlele care rămân în sitele cu
douăzeci până la douăzeci şi cinci de găuri, sunt de prima calitate. Cele
care nu trec prin sitele de o sută până la opt sute de găuri sunt de
calitatea a doua. în sfârşit, perlele pentru care se întrebuinţează sitele cu
nouă sute până la o mie de găuri, alcătuiesc sămânţa.
— Foarte nimerit, zise Sfat, şi văd că împărţirea şi clasarea perlelor
se face în mod mecanic.
— Dar, nu sunt unele perle celebre, foarte scumpe?
— Da, băiete. Se zice că Cezar a oferit Serviliei o perlă de o sută
douăzeci de mii de franci în banii noştri.
— Am auzit povestindu-se, zise canadianul, că o oarecare damă
antică avea perle în paharul ei cu oţet.
— Cleopatra, răspunse Sfat.
— Această băutură trebuie să fie rea la gust, adăugă Ned Land.
— Foarte rea, amice Ned, răspunse Sfat; dar un păhăruţ cu oţet care
costă o sută cincizeci de mii de franci, are un preţ bun.
— îmi pare rău că nu m-am însurat cu această doamnă, zise
canadianul.
 — Ned Land, soţul Cleopatrei! strigă Sfat.
— Dar era cât pe ce să mă însor, Sfat, răspunse serios canadianul, şi
nu e vina mea dacă afacerea n-a reuşit. Am cumpărat chiar şi un şirag de
mărgăritare pentru Kate Tender, logodnica mea, care nu s-a sinchisit de
asta şi s-a măritat cu un altul. Ei bine, acest şirag n-a costat mai mult de
un dolar şi jumătate şi, totuşi, domnul profesor poate să mă creadă,
perlele din care era făcut n-ar fi trecut prin sita cu douăzeci de găuri.
— Bunul meu Ned, am zis eu râzând, acelea erau perle artificiale,
simple globule de sticlă pe dinăuntru cu esenţă de Orient.
— Această esenţă de Orient, răspunse canadianul, trebuie să coste
tare scump.
— Nu costă aproape nimic! Nu-i altceva decât substanţa argintată a
cochiliei de zorean, culeasă în apă şi conservată în amoniac. N-are nici o
valoare.
— Poate că din cauza asta Kate Tender s-a măritat cu un altul, a
răspuns filozoful Land.
— Dar, am zis eu, pentru a ne întoarce la perlele de mare valoare,
nu cred că vreodată un suveran să fi avut una mai mare decât aceea a
căpitanului Nemo.
— Aceasta, zise Sfat arătând admirabila podoabă închisă în vitrină.
— Desigur că nu mă înşel dacă o preţuiesc la două milioane de...
— — Franci! zise repede Sfat.
— Da, am zis eu, două milioane de franci şi care, desigur, n-a costat
pe căpitan decât osteneala de a o ridica de jos.
— Ehei! strigă Ned Land, cine zice că mâine, în timpul plimbării
noastre, nu vom da de un asemenea mărgăritar?
— La ce ne-ar sluji milioanele la bordul lui Nautilus!
— La bord nu, zise Ned Land, dar... altundeva.
— Dar, zise Sfat dornic de a afla lucruri noi, oare, pescuitul perlelor
este primejdios?
— Nu, am răspuns grăbit, mai ales când se iau anumite măsuri.
— Care sunt riscurile în această meserie? zise Ned Land.
De a înghiţi puţină apă de mare?
— întocmai, Ned. Dar, fiindcă veni vorba, am zis eu, căutând să imit
tonul nepăsător al căpitanului Nemo, ţi-e teamă de rechini?
—"Mie, răspunse canadianul, un pescar de profesie! Dar meseria
mea e să râd de aceşti peşti!
 — Nu-i vorba, am zis eu, de a-i prinde, de a-i trage pe punte, de a le
tăia coada cu toporul, de a le deschide burta, de a le smulge inima şi de a
le-o arunca în mare.
— Atunci e vorba să...
— Da, întocmai.
— în apă?
— Nu, zău, cu o cange bună! Ştiţi, domnule, aceşti rechini sunt
foarte stângaci. Trebuie să se întoarcă pe burtă când vor să înşface pe
cineva şi în timpul acesta...
Ned Land avea un fel de a pronunţa cuvântul „a înşfăca", de te
treceau fiorii.
— Ei bine, dar dumneata, Sfat, ce gândeşti despre aceşti rechini?
— Eu, zise Sfat, voi fi sincer cu domnul, -r- Asta-mi place, am gândit
eu.
— Dacă domnul înfruntă rechinii, zise Sfat, nu văd de ce —
credinciosul său servitor nu i-ar înfrunta împreună cu dumnealui! .
III
O PERLĂ DE ZECE MILIOANE
Se înnoptase. M-am culcat. Am dormit destul de rău.
Rechinii jucau un rol însemnat în visele mele.
A doua zi la patru dimineaţa, m-a trezit stewart-ul căpitanului Nemo.
M-am ridicat repede, m-am îmbrăcat şi am trecut în salon.
Căpitanul Nemo mă aştepta acolo.
— Domnule Aronnax, mi-a zis el, sunteţi gata de plecare?
— Sunt gata.
— Vă rog să mă urmaţi.
— Dar tovarăşii mei, căpitane?
— Ei sunt înştiinţaţi şi ne aşteaptă.
— îmbrăcăm acum costumele noastre de scafandru? am întrebat eu.
— încă nu. N-am lăsat ca Nautilus să se apropie prea mult de
această coastă şi suntem destul de departe de Manaar; dar vasul ne va
duce la locul de debarcare, scutindu-ne de un ocol destul de mare. Acolo
sunt şi aparatele noastre de scufundători, pe care le vom pune în clipa
când va începe această explorare submarină.
Căpitanul Nemo m-a condus spre scara centrală care dădea pe
platformă. Ned şi Sfat erau acolo, încântaţi de plimbarea ce aveau s-o
facă. Cinci marinari de pe Nautilus ne aşteptau în corabie cu vâslele în
mână.
 Nautilus, care urcase în timpul nopţii coasta occidentală din Ceylon,
se găsea la vest de golful alcătuit de acest pământ şi de Insula Manaar.
Aici, sub apele întunecate, se întindea bancul de stridii, nesfârşit câmp de
perle a cărui lungime trece de douăzeci de mile.
Am luat loc în corabie şi ne-am îndreptat spre sud.
Pe la ora şase se lumină deodată, cum se luminează în ţinuturile
tropicale, unde nu sunt nici zori, nici amurguri. Razele soarelui au
străbătut perdeaua de nori adunaţi pe orizontul oriental şi astrul strălucitor
a răsărit îndată.
Am văzut desluşit pământul cu câţiva pomi împrăştiaţi ici, colo.
Barca a înaintat spre Insula Manaar, care se rotunjea spre sud.
Căpitanul Nemo se sculase în picioare şi observa marea.
La un semn al lui, marinarii au aruncat ancora care abia ce îşi târa
lanţul, pentru că fundul nu era la mai mult de un metru adâncime şi forma,
în acest loc, unul dintre punctele cele mai ridicate ale bancului de stridii.
— Iată-ne ajdnşi, domnule Aronnax, zise atunci căpitanul Nemo.
Vedeţi acest golfuleţ? Aici se vor aduna peste o lună numeroasele corăbii
ale pescuitorilor de perle şi scufundătorii vor scotoci aceste ape. Golful
este bine aşezat pentru acest fel de pescuit. Este ferit de vânturile cele
mai puternice şi marea nu este niciodată agitată, împrejurare favorabilă
muncii scufundătorilor. Acum vom îmbrăca hainele noastre de scafandru şi
ne vom începe plimbarea.
în curând, am fost închişi până-n gât în hainele de cauciuc şi nişte
bretele au fixat de spate aparatele de aer. Cât despre aparatele
Ruhmkorff, nici urmă. înainte de a vârî capul în capsula de alamă, am
întrebat pe căpitan dacă mai luăm puştile cu noi.
— Puştile! La ce bun? Muntenii noştri nu atacă ursul cu pumnalul
în mână şi oţelul nu e mai sigur decât plumbul? Iată un tăiş bun. Prindeţi-l
de brâu şi să plecăm.
Am privit la tovarăşii mei. Ei erau înarmaţi ca şi noi şi în afară de
aceasta Ned Land îşi mai luase cu el o cange, înainte de a părăsi Nautilus.
Apoi, după pilda căpitanului, m-am lăsat îmbrăcat cu sfera de alamă
şi rezervoarele noastre de aer au fost puse în mişcare.
Peste o clipă, marinarii ne-au debarcat unul după altul şi, la un
metru şi jumătate sub apă, pusesem piciorul pe nisip.
Căpitanul Nemo ne-a făcut un semn cu mâna, noi l-am urmat şi am
dispărut pe o pantă uşoară sub valuri.
Acolo, gândurile care-mi obsedau creierul m-au părăsit.
 Am redevenit foarte liniştit. Uşurinţa mişcărilor mi-a mărit încrederea
şi ciudăţenia spectacolului mi-a captivat atenţia.
Soarele trimitea sub apă o lumină îndestulătoare. Vedeam cele mai
mici obiecte.
După zece minute de plimbare eram la cinci metri sub apă şi terenul
devenea aproape neted. întâlneam în drum tot felul de peşti, unii fără
înotătoare, slujindu-se numai de coadă.
Printre vieţuitoarele care mişunau acolo am întâlnit de mai multe ori
un animal hidos, un crab (rac de mare) enorm, observat de Darwin şi
căruia natura i-a dat instinctul şi puterea pentru a se hrăni cu nuci de
cocos; el se caţără în pomii de pe maluri, face să cadă nuca de cocos care
se sparge şi o apoi, o deschide cu cleştii lui puternici.
Pe la ora şapte cu aproximaţie am ajuns, în sfârşit, la bancul pe care
stridiile mărgăritare se reproduc cu milioanele.
Aceste moluşte preţioase, lipite de stânci, erau înţepenite acolo prin
acel bisus de culoare castanie care nu le îngăduie să se mişte.
Stridia meleagrina, mama mărgăritară ale cărei valve sunt aproape
egale, are înfăţişarea unei scoici rotunjite cu pereţii foarte groşi şi aspri pe
dinafară. Câteva dintre aceste scoici erau brăzdate cu fâşii verzui care
porneau de la vârf. Ele aparţineau stridiilor tinere.
Celelalte cu suprafaţa aspră şi neagră, în vârstă de zece ani şi mai
mult, ajungeau până la o lăţime de cincisprezece centimetri.
Căpitanul Nemo mi-a arătat cu mâna această grămadă enormă de
stridii şi am priceput că această mină era într-adevăr uriaşă; căci, puterea
creatoare a naturii învinge instinctul de distrugere al omului. Ned Land,
fidel acestui instinct de distrugere, se grăbea să umple cu cele mai
frumoase moluşte plasa ce o purta la brâu.
Dar nu ne puteam opri. Trebuia să urmăm pe căpitanul Nemo, care
părea că se îndreaptă pe nişte poteci cunoscute numai de el. Câteodată,
urcam atât de mult că braţul meu, pe care îl ridicam, trecea de suprafaţa
apei, apoi ne scufundam din nou.
Deodată, ne-am aflat în faţa unei peşteri mari, săpată într-o
aglomerare pitorească de stânci, acoperită cu tot felul de plante
submarine. Mai întâi, această peşteră mi s-a părut foarte întunecoasă.
Razele solare păreau că se sting prin degradări succesive.
Căpitanul Nemo a intrat acolo. Noi, după el. Ochii mi s-au obişnuit
curând cu acest întuneric relativ. Pentru ce ne ducea călăuza noastră în
fundul acestei cripte submarine? Trebuia să aflu curând.
 După ce am coborât o pantă destul de accidentată, picioarele
noastre au călcat pe fundul unui fel de fântâni rotunde.
Acolo, căpitanul Nemo s-a oprit şi ne-a arătat cu mâna un obiect pe
care nu l-am zărit de prima dată.
Era o stridie de o mărime extraordinară, o tridacnâ uriaşă, o
cădelniţă care ar fi putut conţine un întreg lac de apă sfinţită, un bazin a
cărui lăţime era de peste doi metri şi prin urmare mai mare decât acela
din salonul lui Nautilus.
M-am apropiat de această moluscă fenomenală. Prin bisusul său era
prins de un perete de granit şi acolo el se dezvolta izolat în apele liniştite
ale peşterii. Am socotit greutatea acestei tridacne la trei sute de
kilograme. însă, o asemenea stridie conţine cincisprezece kilograme de
carne şi ar trebui stomacul unui gargantua ca să înghită câteva duzini de
asemenea stridii.
Căpitanul Nemo ştia, desigur, de existenţa acestui bivalv.
Nu era prima oară că-l vizita şi mă gândeam că, ducându-ne în acest
loc, voia numai să ne arate o curiozitate a naturii.
M-am înşelat. Căpitanul Nemo avea un interes deosebit, şi anume să
constate starea actuală a acestei tridacne.
Cele două valve ale moluştei erau întredeschise. Căpitanul se
apropie şi vârî pumnalul său în scoică spre a o împiedica să se închidă.
Apoi, a ridicat cu mâna tunica ondulată sferică pe margini care alcătuia
mantia vieţuitoarei.
Acolo, între cutele foioase, am văzut o perlă liberă de mărimea unei
nuci de cocos. Forma ei sferică, limpezimea ei desăvârşită, culoarea
admirabilă făceau din acest mărgăritar un giuvaier de un preţ inestimabil.
împins de curiozitate am întins mâna pentru a o cântări, pentru a o pipăi!
Dar căpitanul Nemo m-a oprit, a făcut un semn negativ şi retrăgând
deodată pumnalul a lăsat ca valvele să se închidă la loc.
Am priceput atunci care era intenţia căpitanului Nemo.
Lăsând acest mărgăritar sub mantia tridacnei, i-a îngăduit să
crească, mereu. în fiecare an secreţia moluştei adăuga straturi noi la
această perlă. Numai căpitanul Nemo cunoştea peştera unde se „cocea"
acest admirabil fruct al naturii; numai el îl creştea, ca să zic aşa, pentru a-l
transporta într-o zi la preţiosul său muzeu. Poate că, după pilda chinezilor
şi a indienilor, contribuise el însuşi la producţia acestei perle, introducând
sub cutele moluştei o bucată de sticlă sau de metal care se acoperise
încetul cu încetul cu straturi de sidef. în orice caz, asemuind această perlă
cu acelea pe care le cunoşteam de di nainte, cu acelea din colecţia
căpitanului, am apreciat-o la zece milioane de franci, cel puţin. Superbă
ciudăţenie a naturii şi nicidecum giuvaier de lux, căci nu ştiu care urechi
de femeie ar fi putut s-o suporte.
Vizita la uriaşa şi bogata tridacnă era pe sfârşite. Căpitanul Nemo a
părăsit grota şi ne urcam din nou pe bancul de stridii în mijlocul acestor
ape limpezi pe care nu le tulbura, încă, munca scufundătorilor.
Mergeam despărţiţi, ca adevăraţi hoinari, fiecare oprindu-se sau
îndepărtându-se după bunul său plac. Cât despre mine, nici nu mă
îngrijeam de primejdiile pe care închipuirea mea le exagerase atât de
ridicol. Fundul nisipos ne conducea simţitor spre suprafaţa apei şi curând,
la un metru adâncime, capul meu a întrecut nivelul oceanului. Sfat mă
ajunse şi, apropiind marea lui capsulă de a mea, mi-a făcut cu ochii un
salut prietenesc. Dar acest platou ridicat nu ţinea decât câţiva stânjeni şi
am intrat din nou în „elementul nostru". Cred că acum, am dreptul să-l
calific astfel.
După zece minute căpitanul Nemo încetini pasul deodată.
Credeam că se oprise pentru a ne întoarce. Nu. Cu un gest, el ne-a
poruncit să ne culcăm lângă dânsul pe fundul unei mari ascunzători. Mâna
lui se îndreptă într-o anumită direcţie şi am privit cu atenţie.
La cinci metri de mine am văzut o umbră care se apleca spre
pământ. Neliniştitul gând al rechinilor îmi trecu prin minte; dar m-am
înşelat, căci nici de data aceasta n-aveam, încă, de-a face cu monştrii
oceanului.
Era un om, un om în carne şi oase, un indian, un negru, un.
biet pescar care venise să studieze zona înainte de recoltă.
Zăream fundul bărcii sale care era la câteva picioare peste capul lui.
El se scufunda şi urca mereu. O piatră tăiată în formă de căpăţână de
zahăr, pe care o strângea cu picioarele şi care era prinsă cu o frânghie de
barcă, îi slujea ca să coboare mai repede pe fundul mării. Aceasta era
singura lui unealtă. Ajuns
jos, la vreo cinci metri adâncime, se arunca pe genunchi şi-şi umplea
sacul cu stridii culese la întâmplare. Apoi se urca, îşi golea sacul, trăgea
sus piatra şi reîncepea operaţia care nu dura decât treizeci de secunde.
Acest scufundător nu ne vedea, căci eram ascunşi în umbra stâncii.
Şi, apoi, cum ar fi putut să-şi închipuie acest biet indian că nişte oameni,
fiinţe asemănătoare lui, stăteau acolo sub apă pândindu-i mişcările, fără
să piardă vreun amănunt al pescuirii lui?
 îl observam cu mare băgare de seamă: el îşi urma treaba şi timp de
jumătate de oră părea că nu-l ameninţă nici o primejdie. Mă obişnuisem
de-acum cu. spectacolul acestui mod interesant de a pescui, când,
deodată, în clipa când indianul era îngenuncheat pe pământ, l-am văzut
făcând o mişcare de spaimă, ridicându-sec şi pregătindu-se să urce la
suprafaţa apei.
I-am priceput groaza. O umbră uriaşă s-a ivit deasupra nenorocitului
scufundător. Era un rechin mare, care înainta uşor cu ochii aprinşi, cu gura
căscată.
Eram împietrit de groază, dar nu puteam face nici o mişcare.
Lacomul animal se îndreptă deodată spre indian, care se feri în lături
şi scăpă de muşcătura rechinului, dar nu şi de lovitura cozii lui, care,
lovindu-l în piept, îl trânti.
Această scenă a durat câteva secunde. Rechinul se întoarse,
răsturnându-se pe spate şi se pregătea să taie pe indian în două, când am
simţit pe căpitanul Nemo, care era întins lângă mine, că se scoală
deodată. Apoi, cu pumnalul în mână, merse de-a dreptul spre monstru,
gata de a lupta corp la corp cu acesta.
Rechinul, în clipa în care era să înşface pe nenorocitul pes-car, a
zărit pe noul său adversar şi, întorcându-se pe burtă, se îndreptă repede
spre dânsul.
Mai văd şi acum imaginea căpitanului. Adunându-şi pu terile, el
aştepta cu un admirabil sânge rece pe uriaşul monstru şi când acesta se
aruncă asupra lui, căpitanul sări repede într-o parte, se feri de izbitură şi îi
înfipse pumnalul în burtă. Dar cu aceasta nu făcuse aproape nimic. Atunci
a început o luptă teribilă.
Rechinul urla. Sângele îi curgea şiroaie din rană. Marea se vopsi în
roşu şi prin lichidul opac nu am mai văzut nimic, până când, printr-un
luminiş, am zărit pe îndrăzneţul căpitan agăţat de una dintre înotătoarele
animalului, luptând corp la corp cu monstrul, spintecându-i burta cu
numeroase lovituri de pumnal, fără a putea, totuşi, să-i dea lovitura de
moarte, adică să-i atingă inima. Rechinul, zbătându-se, agita apa din jur cu
furie şi valurile ameninţau să mă răstoarne.
Aş fi vrut să alerg în ajutorul căpitanului, dar ţintuit de groază nu mă
puteam mişca.
Priveam, rătăcit. Vedeam cum se schimbau fazele luptei.
Căpitanul a căzut la pământ, răsturnat de grămada enormă care îl
apăsa. Apoi, rechinul căscă gura lui peste măsură de mare, ca nişte
foarfeci de uzină şi s-ar fi isprăvit cu căpitanul, dacă, iute ca gândul, cu
cangea în mână, Ned Land, alergând spre rechin, nu l-ar fi lovit cu vârful ei
puternic.
Valuri de sânge erau acum peste tot. Acestea se agitau sub
mişcările rechinului care se zbătea cu o furie de nedescris.
Ned Land nu-şi greşise ţinta. Era horcăitul monstrului. Lovit în inimă,
aceasta se zbătea în spasme îngrozitoare, ale căror lovituri l-ău răsturnat
pe Sfat.
însă, Ned Land eliberase pe căpitan. Acesta, ridicându-se, fără a fi
rănit, se duse de-a dreptul la indian, tăie repede frânghia care îl lega de
piatră, îl luă în braţe şi cu o puternică sforţare, urcă la suprafaţa apei.
L-am urmat toţi trei şi în câteva clipe, scăpaţi ca prin minune, am
ajuns la barca pescarului.
Prima grijă a căpitanului Nemo a fost aceea de a readuce pe
nenorocit la viaţă. Nu ştiam dacă va izbuti, căci, cu toate că scufundarea
bietului om nu durase mult, lovitura cozii rechinului putea să-l fi lovit de
moarte.
Din fericire, prin masajele puternice ale lui Sfat şi ale căpitanului,
înecatul îşi reveni încetul cu încetul în simţiri.
Mare trebuie să fi fost surprinderea şi spaima sa, văzând patru
capete de alamă aplecându-se peste el!
Şi mai cu seamă ce a trebuit să gândească el, când căpitanul Nemo,
scoţând dintr-un buzunar al hainei o pungă cu perle, i-o puse în mână?
Această pomană măreaţă a omului apelor către bietul indian din Ceylon a
fost primită de către acesta cu mâna tremurândă. Ochii săi speriaţi arătau,
de altfel, că el nu ştia căror fiinţe supraomeneşti datora.
La un semn al căpitanului ne-am întors pe bancul de stridii şi,
apucând drumul pe care îl urmasem, am dat, după o jumătate de oră de
mers, de ancora care lega de pământ vasul Nautilus.
Cum ne-am îmbarcat, fiecare din noi şi-a scos, cu ajutorul
marinarilor, greaua carapace de alamă.
Primul cuvânt al căpitanului Nemo era pentru canadian.
— Mulţumesc, maestre Land, îi zise el.
— Aceasta e o revanşă, căpitane, răspunse Ned Land. V-o
datoram.
Un zâmbet uşor apăru pe buzele căpitanului, atâta tot.
— Spre Nautilus, zise el.
 Barca zbură pe valuri. După câteva minute am întâlnit cadavrul
rechinului care plutea pe apă. Era lung.de douăzeci şi cinci de picioare;
gura lui enormă ocupa o treime din trup. Era un adult, aceasta se vedea
după cele şase rânduri de dinţi, aşezate în triunghiuri isoscele pe partea
de sus a gurii.
în timp ce priveam acest morman, o duzină de rechini se ivi în jurul
corăbiei noastre, dar, fără a se sinchisi de noi, se năpusti asupra
cadavrului, sfâşiindu-l în bucăţi.
La şase jumătate eram deja la bordul lui Nautilus.
Acolo, am început să cuget la întâmplările acestei excursii pe bancul
Manaar şi judecând, după devotamentul căpitanului Nemo pentru o fiinţă
omenească, unul dintre reprezentanţii acestei rase de care fugise în mare,
trebuia să-mi spun că acest om ciudat nu izbutise, încă, să-şi înăbuşe orice
simţământ din inima lui.
Când i-am spus părerea mea, el mi-a răspuns puţin mişcat.
— Acest indian, domnule profesor, este un locuitor din ţara
asupriţilor şi până la ultima mea suflare voi fi de partea celor asupriţi.
IV
MAREA ROŞIE
în timpul zilei de 29 ianuarie, Insula Ceylon dispărea la orizont şi
Nautilus, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, se strecură prin acel
labirint de canale care desparte Insulele Maldive de Insulele Laquedive. A
trecut pe lângă Insula Kittan, descoperită de Vasco da Gama în 1499, una
dintre cele nouăsprezece insule de căpetenie ale Arhipelagului Laquedive,
situată între 10° şi 14°30' latitudine nordică şi 69° şi 50°, 72' longitudine
estică.
- '--Făcusem de atunci şaisprezece mii două sute douăzeci şi cinci de
leghe de la punctul nostru de plecare din mările Japoniei.
A doua zi, 30 ianuarie, când Nautilus urcă la suprafaţa apei, nu se
mai vedea nici urmă de pământ. Mergea la nord-nord-vest şi se îndrepta
spre Marea de Oman, între Arabia şi peninsula indiană, care slujeşte de
debuşeu Golfului Persic.
Era un fel de fundătură fără nici o ieşire. Unde ne conducea
căpitanul Nemo?~N-aş fi putut s-o spun, ceea ce nu mulţumi pe canadian,
care m-a întrebat în acea zi încotro ne îndreptăm.
— Mergem acolo unde ne conduce fantezia căpitanului.
 — Această fantezie, răspunse canadianul, nu ne poate duce
departe. Golful Persic n-are ieşire şi dacă intrăm acolo nu vom întârzia să
ne întoarcem de unde am venit.
— Ei bine, ne vom întoarce, maestre Land, şi dacă după Golful
Persic, Nautilus doreşte să viziteze Marea Roşie, Strâmtoarea Bab el
Mandeb este acolo pentru a-l lăsa să treacă.
— N-am nevoie să vă spun, domnule, răspunse Ned Land, că Marea
Roşie nu e mai puţin închisă decât golful, deoarece canalul de Suez nu
este încă săpat şi chiar de ar fi, un vas misterios ca al nostru n-ar îndrăzni
să treacă prin aceste canale pline de stăvilare. Ce credeţi, aşadar, c-o să
facă Nautilus!
— Cred că, după ce va vizita ciudatele împrejurimi ale Arabiei şi ale
Egiptului, va coborî în Oceanul Indian, poate prin Canalul Mozambic, poate
de-a lungul Mascareinelor, ca să ajungă la Capul Bunei Speranţe.
— Şi când va ajunge la Capul Bunei Speranţe? întrebă canadianul cu
o deosebită insistenţă.
— Ei bine, vom pătrunde în acel Atlantic pe care încă nu-l
cunoaştem. Dar cum, amice Ned, te-ai şi plictisit de această călătorie sub
mări? Te-ai săturat de acest spectacol veşnic nou al minunilor submarine?
Cât despre mine, aş fi foarte mâhnit să văd isprăvindu-se această călătorie
care atâtor puţin oameni le este dat s-o facă.
— Dar ştiţi, domnule Aronnax, răspunse canadianul, că sunt aproape
trei luni de când suntem închişi în acest Nautilus! Toate câte le spuneţi
sunt frumoase şi bune, dar mie nu-mi mai fac plăcere.
Timp de patru zile, până la 3 februarie, Nautilus vizită Marea de
Oman, se deplasa cu diferite viteze şi la diferite adâncimi. Părea că merge
la întâmplare, ca şi când nu se putea hotărî ce cale avea să apuce, dar
niciodată nu trecu dincolo de tropicul Cancerului.
Părăsind această mare am trecut pe la Mascat, cel mai însemnat
oraş al ţării de Oman. Am admirat înfăţişarea lui stranie în mijlocul
stâncilor negre care îl înconjoară şi pe care se desprind, în alb, casele şi
forturile lui; am zărit turnul rotund
al giamiilor, vârful elegant al minaretelor, terasele verzi şi răcoroase.
Dar, în curând, Nautilus se adânci, din nou, în valurile întunecoase.
La 5 februarie am intrat, în sfârşit, în Golful Aden, adevărată pâlnie
pentru Strâmtoarea Bab el Mandeb, care varsă apele indiene în Marea
Roşie.
 La 6 februarie, Nautilus plutea în faţa oraşului Aden, căţărat pe un
cap înalt pe care un istm îngust îl leagă de continent, un fel de Gibraltar
inaccesibil, unde englezii au refăcut întăriturile după ce l-au cucerit în anul
1839.
Am întrevăzut minaretele octogonale ale acestui oraş, care, pe
vremuri, era antrepozitul cel mai bogat şi cel mai comercial al coastei,
după spusele istoricului Edrisi.
Credeam că bravul căpitan Nemo, ajuns în acest punct, se va
întoarce; dar, spre marea mea surprindere, mă înşelasem şi de data
aceasta.
A doua zi, 7 februarie, am intrat în Strâmtoarea Bab el Mandeb, al
cărei nume înseamnă în limba arabă: „Poarta lacrimilor". La o lăţime de
douăzeci de mile, această strâmtoare n-are decât cincizeci şi doi de
kilometri în lungime şi Nautilus, care mergea cu toată viteza, a parcurs în
mai puţin de o oră, dar nu am văzut nimic, nici măcar acea insulă Perim cu
care Anglia a întărit poziţia oraşului Aden. Prea multe vase englezeşti sau
franţuzeşti de pe liniile Suez, Bombay, Calcutta, Melbourne, Burban,
Mauriciu circulau prin această trecătoare îngustă, pentru ca Nautilus să
încerce să se arate.
Pentru mai multă prevedere submarinul se deplasa în apă.
în sfârşit, la amiază brăzdam valurile Mării Roşii.
Marea Roşie, lacul celebru al tradiţiilor biblice, pe care ploile nu-l
înviorează, pe care o evaporare excesivă îl seacă neîncetat şi care pierde
în fiecare an un strat lichid, înalt, de un metru şi jumătate!
Această Mare Roşie are o lungime de două mii şase sute kilometri şi
o lăţime mijlocie de două sute patruzeci. Pe vre mea lui Ptolemeu şi a
împăraţilor romani, aceasta fusese marea arteră comercială a lumii.
Nici nu voiam să încerc să înţeleg acest capriciu al căpitanului Nemo,
care hotărâse să ne ducă în acest golf, dar eram mulţumit că Nautilus
apucase această cale. Nu se mişca prea repede, ţinându-se când la
suprafaţă, când scufundându-se pentru a ocoli vreun vas şi, astfel, am
putut să observ atât adâncul cât şi suprafaţa acestei mări atât de ciudate.
La 8 februarie, de dimineaţă, ne aflam în faţa oraşului Moka, oraş
ruinat acum, ale cărui ziduri se năruiesc numai la zgomotul tunului şi care
adăpostesc ici, colo câţiva palmieri înverziţi; cetate însemnată pe vremuri,
care avea şase pieţe publice, douăzeci şi şase de geamii, şi ale cărei
ziduri, apărate de paisprezece forturi, alcătuiau un brâu de trei kilometri.
 Apoi, Nautilus se apropie de coastele africane, unde marea este mai
adâncă. Acolo, în apele de o limpezime de cristal, prin tăbliile deschise, am
contemplat admirabilele tufişuri de mărgean strălucitor şi pereţii stâncilor
îmbrăcaţi cu o splendidă podoabă verde de alge şi de ficuşi. în apropiere
de coastele orientale, aceste esofite creşteau nu numai sub nivelul mării,
ci alcătuiau împletituri pitoreşti deasupra apei.
Câte ceasuri fermecătoare am petrecut, astfel, la fereastra
salonului! Am chemat pe Sfat lângă mine în timp ce Nautilus, la o
adâncime de opt, nouă metri, trecea încet pe lângă frumoasele stânci ale
coastei orientale.
Acolo creşteau bureţi de tot felul şi de toate formele, bureţi
pediculaţi, foioşi, globulari. Buretele nu este vegetal, cum, încă, admit
nişte naturalişti, ci o vieţuitoare din ultimul ordin, un polipier inferior
mărgeanului. Lucrurile stau chiar aşa şi nu putem adopta nici măcar
părerea celor din vechime, care îl socoteau ca fiinţă intermediară între
plantă şi animal.
Aceşti polipieri erau lipiţi de stânci şi de cochiliile moluştelor.
Pescarii i-au botezat în fel şi chip: coşuleţ, calice, fus, piciorul leului, coada
păunului, mănuşa lui Neptun, mai mult poetic decât savant. Din ţesutul lor
fibros, îmbibat cu un fel de substanţă gelatinoasă, ieşeau necontenit
firicele de apă, care, după ce au dat viaţă în fiecare celulă, erau gonite de
acolo printr-o mişcare de contracţie. Această substanţă dispare după
moartea polipului şi putrezeşte răspândind amoniac. Atunci nu mai rămân
decât firele cornute sau gelatinoase din care se alcătuieşte buretele
domestic, care capătă o culoare roşiatică şi care slujeşte la diferite
întrebuinţări, după gradul lui de elasticitate, de permeabilitate sau de
rezistenţă la maceraţie.
I-am istorisit lui Sfat că aceşti bureţi se pescuiesc în două feluri, fie
cu draga, fie cu mâna. Această din urmă metodă e de preferat, dar nu se
poate întrebuinţa decât cu ajutorul scufundătorilor; căci păstrând intact
ţesutul polipului, acesta rămâne înzestrat cu o valoare nutritivă mult
superioară. Iar peştii erau foarte numeroşi pe acolo.
La 9 februarie, Nautilus plutea în acea parte mai largă a Mării Roşii,
între Suakin pe coasta de vest şi Quounfodak pe coasta de est, pe o
distanţă de o sută nouăzeci de mile.
în acea zi, la amiază, căpitanul Nemo se urcă pe platformă, unde mă
aflam şi eu. Mă gândeam să nu-l las să coboare fără să-l fi întrebat de
proiectele lui. Cum m-a zărit a venit spre mine, mi-a oferit graţios o ţigară
şi mi-a zis:
— Ei bine, domnule profesor, cum vă place Marea Roşie?
Aţi observat îndeajuns minunile ce le conţine, peştii şi zoofitele ei,
straturile de bureţi şi pădurile ei de coral? Aţi zărit oraşele de pe malurile
ei?
— Da, căpitane, am răspuns eu, şi Nautilus se potriveşte de minune
pentru acest studiu: Ah, ce vas „deştept" e el!
— Da, domnule, deştept, îndrăzneţ şi invulnerabil. Nu-i este teamă
nici de vijeliile din Marea Roşie, nici de curenţii marini, nici de stânci.
— într-adevăr, am zis eu, această mare este socotită ca fiind printre
cele mai periculoase, şi dacă nu mă înşel, a avut în vechime un renume
foarte prost.
— Foarte prost, domnule Aronnax. Istoricii greci şi latini nu vorbesc
în favoarea ei, mai cu seamă în perioada vânturilor calde şi în anotimpul
ploilor.
— E drept, am răspuns eu, dar teama lor nu era exagerată?
— Da şi nu, domnule Aronnax, mi-a răspuns căpitanul Nemo, care
părea că ştie bine „Marea lui Roşie". Ceea ce nu mai este primejdios
pentru un modern, solid, bine echipat, stăpân pe direcţia lui, datorită forţei
aburului, era primejdios pentru vasele din vechime. Trebuie să ne
închipuim primii navigatori, aventurându-se pe nişte bărci făcute din
scânduri legate cu frânghii de palmier şi unse cu grăsime de câine de
mare. Ei n-aveau măcar instrumente care să le arate direcţia şi mergeau
la întâmplare în mijlocul curenţilor pe care abia îi cunoşteau. în aceste
condiţii, naufragiile erau şi trebuiau să fie numeroase; dar în vremea
noastră, steamer-ele care fac drumul între Suez şi mările din sud, n-au de
ce să se teamă de furiile acestui golf. Căpitanii şi pasagerii nu se mai
pregătesc la plecare cu jertfe pentru împăcare şi la întoarcere ei nu se mai
duc, împodobiţi cu cununi şi cu panglici aurite, să mulţumească zeilor în
templul cel mai apropiat.
— Aburii trebuie să fi omorât recunoştinţa în inima marinarilor, am
zis eu. Dar, căpitane, deoarece cunoaşteţi atât de bine această mare, îmi
puteţi spune care este originea numelui ei?
— Există, domnule Aronnax, multe teorii în această privinţă. Vreţi să
cunoaşteţi părerea unui cronicar din secolul al XlV-lea?
— Fireşte, că vreau. . .••
 — Acest fantezist pretinde că, pe când faraonul a pierit în valurile
care s-au închis la porunca lui Moise, marea s-a făcut roşu-aurie, ceea ce a
făcut pe popor să-i dea numele pe care-l mai poartă încă.
— Explicaţie de poet, care nu mă poate mulţumi. Vă rog, deci, să-mi
spuneţi părerea dumneavoastră personală.
— Iat-o. După mine, domnule Aronnax, trebuie să vedem în această
numire de Mare Roşie o traducere a cuvântului ebraic „Edrom" şi dacă
străbunii noştri i-au dat acest nume este din cauza culorii deosebite a
apelor ei.
— Până aici n-am văzut decât valuri limpezi şi fără vreo culoare
deosebită.
— Fireşte; dar înaintând spre fundul golfului, veţi vedea acea ciudată
apariţie. îmi amintesc că am văzut Golful Tor, roşu de tot, ca un lac de
sânge.
— Şi această culoare o puneţi pe seama unei alge microscopice?
— Da, este o materie roşie, produsă de nişte plante plăpânde,
cunoscute sub numele de trichodesmii şi din care trebuie patruzeci de mii
pentru a ocupa spaţiul unui milimetru pătrat. Poate că le veţi întâlni când
vom fi la Tor.
— Astfel, căpitane Nemo, nu e pentru prima oară când treceţi Marea
Roşie la bordul lui Nautilus!
— Nu, domnule.
— Atunci, fiindcă vorbeaţi adineauri de trecerea israeliţilor şi de
catastrofa egiptenilor, vă voi întreba dacă aţi găsit în mare urmele acestui
mare eveniment istoric.
— Nu, domnule profesor, pentru că locul pe unde a trecut Moise cu
norodul lui este atât de nisipos încât cămilele abia de-şi pot scălda
picioarele. înţelegeţi, aşadar, că Nautilus n-ar avea destulă apă pentru
dânsul.
— Şi acest loc?... am întrebat eu.
— Acest loc se află puţin mai sus de Suez, în acest braţ care forma
altădată un golf, atunci când Marea Roşie se întindea — până la lacurile
amare. Acum, dacă acea trecere a fost sau nu miraculoasă, nu ştiu, dar
israeliţii au trecut pe acolo spre ţara făgăduită şi armata faraonului a pierit
tocmai în acel loc. Cred că dacă s-ar scormoni aceste nisipuri s-ar găsi o
mulţime de arme şi de instrumente de origine egipteană.
— Este clar, am răspuns eu, şi trebuie să sperăm că arheologii se vor
ocupa cu aceste cercetări, când oraşe noi se vor întemeia pe acest istm
după săparea canalului Suez. Un canal foarte nefolositor pentru un vas ca
Nautilusl — Dar folositor unei lumi.întregi, zise căpitanul Nemo.
Din nenorocire nu vă pot conduce prin acest canal: dar veţi putea
vedea marile zăgazuri din Port Said poimâine, când vom fi în Mediterana.
— în Mediterana! am strigat eu.
— Da, domnule profesor. Asta vă miră?
— Ceea ce mă miră e că mă gândesc că poimâine vom fi acolo.
— Adevărat?
— Da, căpitane, cu toate că ar trebui să fiu obişnuit să nu mă mir de
nimic de când mă aflu pe vasul dumneavoastră!
— Dar din ce cauză vă surprinde asta?
— Din cauza înspăimântătoarei viteze cu care Nautilus va trebui să
facă înconjurul Africii, pe la Capul Bunei Speranţe, pentru a fi poimâine în
Mediterana!
— Şi cine vă spune că va trebui să înconjoare Africa, domnule
profesor? Cine vă spune că vom trece pe la Capul Bunei Speranţe?
— Doar numai dacă Nautilus ar merge pe pământ sau ar trece pe
deasupra strâmtorii...
— Sau pe dedesubt, domnule Aronnax.
— Pe dedesubt?
— Fireşte, răspunse liniştit căpitanul Nemo. Natura a făcut de mult
sub această fâşie de pământ ceea ce oamenii se străduiesc să facă
deasupra lui.
— — Cum! Există o trecătoare?
— Da, o trecătoare subterană pe care am numit-o Arabian Tunel. Ea
începe sub Suez şi dă în Golful Peluza.
— Dar acest istm nu-i alcătuit decât din nisip mişcător?
— Până la o anumită adâncime. La cincizeci de metri, însă, este un
strat de roci.
— Şi din întâmplare aţi descoperit această trecătoare? am întrebat
eu, din ce în ce mai surprins.
— întâmplare şi raţionament, domnule profesor; mai mult '
raţionament decât întâmplare., — Căpitane, vă aud, dar urechea mea nu
poate crede.
— Ah! Domnule! Aures habent et non audient e din toate vremurile.
Nu numai că această trecătoare există, dar m-am folosit de ea de mai
multe ori. Altfel nu mă încumetam în această fundătură a Mării Roşii.
— Sunt indiscret dacă vă întreb cum aţi descoperit acest tunel?
 — Domnule, îmi răspunse căpitanul, nu trebuie să existe nici o taină
între oamenii care nu trebuie să se despartă niciodată. Iată, deci, cum a
fost. Un simplu raţionament de naturalist m-a condus să descopăr această
trecătoare, pe care numai eu o cunosc. Observasem că în Marea Roşie şi
în Mediterană există un oarecare număr de peşti de specii absolut
identice, ofidii, fiatole, girele, joele, exocete. încredinţat de acest fapt, mă
întrebam dacă nu există vreo comunicare între aceste mări. Dacă există,
curentul de adâncime trebuia să meargă din Marea Roşie în Mediterana
prin simplul efect al diferenţei de nivel. Am pescuit un mare număr de
peşti în împrejurimile Suezului, le-am pus în jurul cozii inele de alamă şi i-
am aruncat îndărăt în mare. Peste câteva luni, pe coastele Siriei, am
pescuit din nou câteva mostre din peştii mei cu inelul lor indicator.
Comunicarea între amândouă mările îmi era, deci, dovedită. Am căutat-o
cu Nautilus al meu, am descoperit-o, m-am avântat într-acolo şi în curând,
dom— nule profesor, veţi trece şi dumneavoastră prin tunelul meu arabic!
în aceeaşi zi împărtăşii lui Sfat şi lui Ned Land această convorbire.
Când le-am spus că peste două zile vom fi în apele Mediteranei, Sfat bătu
din palme. Canadianul, însă, dădu din umeri.
— Un tunel submarin! a strigat el, o comunicaţie între două mări!
Cine a mai auzit vorbindu-se despre asta!
— Amice Ned, răspunse Sfat, ai auzit vreodată vorbindu-se de
Nautilus! Nu! El există totuşi. Deci, nu da din umeri neîncrezător şi nu
respinge unele lucruri sub pretext că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de
ele.
în aceeaşi seară, la 21°30' latitudine nordică, Nautilus, plutind la
suprafaţa apei, se apropie de coasta arabă. Am zărit Djeddah, o piaţă
importantă pentru Egipt, Siria, Turcia şi India. Am înţeles destul de clar
ansamblul construcţiilor sale şi corăbiile îngrămădite de-a lungul cheiurilor.
în afară de aceasta, câteva colibe de lemn arătau cartierul locuit de către
beduini.
Timp de două zile, până la 11 februarie, vasul plutea încet.
Am observat că apa din Marea Roşie devenea din ce în ce mai puţin
sărată, cu cât ne apropiam de Suez.
Pe la ora cinci, spre seară am trecut la nordul Capului Ras
Mohammed, care formează extremitatea acestei părţi din Arabia, dintre
Golful Suez şi Golful Acabah.
Nautilus a pătruns în Strâmtoarea de Jubal care duce spre Golful
Suez. Am zărit un munte înalt, între amândouă golfurile Ras Mohammed.
Era Muntele Oreb, acel Sinai în vârful căruia Moise a văzut pe Dumnezeu în
faţa lui şi pe care spiritul şi-l închipuie neîncetat încununat cu fulgere.
Pe la ora şase, Nautilus, când plutind, când scufundându-se, a trecut
de-a lungul Torului, ale cărui ape păreau vopsite în roşu, precum spusese
căpitanul Nemo. Apoi se înnopta, în mijlocul unei tăceri adânci, întreruptă,
câteodată, de strigătul pelicanului şi al câtorva păsări de noapte.
De la opt la nouă, Nautilus rămase câţiva metri sub apă.
După socoteala mea, trebuia să fim foarte aproape de Suez.
Prin hublourile salonului observam pereţii stâncilor luminate puternic
de lămpile electrice ale submarinului. Mi se părea că strâmtoarea se
îngustează din ce în ce mai mult.
Pe la nouă şi un sfert, vasul urcase din nou la suprafaţă.
M-am urcat pe platformă. Foarte nerăbdător de a trece tunelul
căpitanului Nemo, nu puteam să stau în loc şi căutam să respir aerul
proaspăt al nopţii.
în curând, am zărit în umbră un foc palid, pe jumătate decolorat de
ceaţa care lucea la o milă de noi.
— Un far plutitor, am auzit lângă mine.
M-am întors şi l-am văzut pe căpitanul Nemo.
— Este focul plutitor din Suez, reluă el. Nu vom întârzia să ajungem
la deschizătura tunelului..
— Nu cred să fie uşor de intrat.
— Nu, domnule. De aceea obişnuiesc să conduc eu însumi vasul. Iar
acum, dacă vreţi să coborâţi, domnule Aronnax, Nautilus se va scufunda şi
nu se va întoarce la suprafaţă decât după ce va fi trecut Arabian Tunel.
Am urmat pe căpitanul Nemo. Tăblia se închisese, rezervoarele de
apă s-au umplut şi aparatul se scufundă cu vreo zece metri.
în clipa când voiam să mă îndrept spre odaia mea, căpitanul m-a
oprit.
— Domnule profesor, mi-a zis el, v-ar plăcea să mă întovărăşiţi în
cabina pilotului?
— Nu îndrăzneam să vă cer acest lucru, am răspuns eu.
— Veniţi! Veţi vedea, astfel, tot ce se poate vedea din această
navigare subterană şi submarină.
Căpitanul mă conduse spre scara centrală. El deschise o uşă, a
trecut prin coridoarele superioare şi a ajuns la cabina pilotului, care, se
ştie, era la extremitatea platformei.
 Această încăpere avea laturile de şase picioare, cum sunt acelea ale
cârmacilor de pe steamboat-urile de pe Mississippi şi ale lui Hudson. La
mijloc se manevra o roată aşezată vertical pe frânghiile cârmei,, care
ajungeau până la partea de dinapoi a lui Nautilus. Patru ferestre mici din
sticlă lenticulară, făcute în pereţii cabinei, îngăduiau omului de la bară să
se uite întoate direcţiile.
Această cabină era întunecoasă; dar, în curând, ochii mi s-au
obişnuit cu acea întunecime şi l-am zărit pe pilot, un om voinic, ale cărui
mâini se sprijineau de obezile roţii. în afară, marea era puternic luminată
de felinarul care sclipea în partea de dinapoi a cabinei, la cealaltă
extremitate a platformei.
— Acum, zise căpitanul, să he urmăm calea.
Firele electrice uneau cabina cârmaciului cu camera maşinilor şi, de
acolo, căpitanul putea să comunice simultan direcţia şi mişcarea. El apăsă
pe un buton de metal şi viteza de rotaţie a elicei se micşoră, deodată.
Am privit în linişte marele zid pe lângă care treceam, baza neclintită
a masivului de pe coastă. Am călătorit, astfel, timp de o oră numai la
câţiva metri depărtare de zid. Căpitanul Nemo nu pierdea din ochi busola
atârnată în cabină de două cercuri. La câte un semn al căpitanului,
cârmaciul schimba în fiecare clipă direcţia lui Nautilus.
Mă aşezasem lângă o fereastră şi priveam la minunatele recife de
corali, zoofite, alge şi crustacee care-şi mişcau prelungirile lor enorme,
ieşite în afară din adânciturile stâncilor.
Pe la zece şi un sfert, căpitanul Nemo apucă el însuşi bara.
O galerie lată, neagră şi adâncă se deschidea înaintea noastră.
Nautilus intră acolo cu mult curaj. Se auzi un vâjâit neobişnuit pe
învelişul lui. Erau apele Mării Roşii pe care panta tunelului le vărsa în
Mediterana. Nautilus urma puhoiul, iute ca o.
săgeată, cu toate sforţările maşinii sale, care, pentru a rezista, bătea
valurile contra elicei.
Pe zidurile înguste ale trecătorii nu mai vedeam decât dungi
luminoase, linii drepte, brazde de foc trase de iuţeală sub strălucirea
electrică. Inima-mi zvâcnea atât de tare că trebuia să-mi ţin pieptul cu
mâinile.
Pe la zece şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo, dând
drumul roţii şi întorcându-se spre mine zise:
— Mediterana, îmi zise el.
 în mai puţin de douăzeci de minute, Nautilus, târât de curent,
trecuse Canalul de Suez.
ARHIPELAGUL GRECESC
A doua zi, 12 februarie, în zorii zilei, Nautilus a urcat la suprafaţa
apei. M-am dus într-un suflet pe platformă. La trei mile spre sud se zărea
silueta Pelusei. Un curent puternic ne dusese dintr-o mare în cealaltă. Dar
acest tunel, uşor de coborât, trebuia să fie cu neputinţă de urcat.
Pe la şapte au venit şi Ned cu Sfat lângă mine. Nedespărţiţi, tovarăşii
dormiseră liniştiţi fără a se sinchisi de întâmplările de peste noapte.
— Ei bine, domnule naturalist, întrebă canadianul zeflemist, dar
Mediterana?
— Plutim la suprafaţa ei, amice Ned.
— Cum! făcu Sfat, chiar în noaptea asta?...
— Da, chiar în noaptea asta, în câteva minute, am trecut acest tunel
altfel de netrecut.
— Eu nu cred nimic din toate astea, răspunse canadianul.
— Rău faci, maestre Land, am reluat eu. Pământul pe care-l vezi
rotunjindu-se spre sud este coasta egipteană.
— S-o spuneţi altora, domnule, răspunse încăpăţânatul canadian.
— Dacă spune domnul, îi zise Sfat, trebuie să-l crezi pe domnul.
— De altfel, Ned, căpitanul Nemo mi-a făcut onorurile tunelului său
şi eram lângă dânsul, în cabina cârmaciului, în timp ce conducea el însuşi
vasul Nautilus prin trecătoarea îngustă.
— Auzi, Ned? zise Sfat.
— Iar dumneata, Ned, care ai ochi atât de buni, adăugam eu, poţi
zări zăgazurile din Port Said care înaintează pe mare.
Canadianul privi cu atenţie.
— într-adevăr, zise el, aveţi dreptate, domnule profesor, şi
căpitanul dumneavoastră e un om, nu glumă. Suntem în Me-diterana. Bun.
Să vorbim, aşadar, de trebuşoarele noastre, însă, în aşa chip ca să nu ne
poată auzi nimeni.
Vedeam eu unde voia să ajungă canadianul. în orice caz mă
gândeam că mai bine era să vorbim, şi merserăm câte şitrei de ne
aşezarăm lângă felinar, unde eram oarecum păziţi de stropiturile valurilor.
— Acum, Ned, te ascultăm, zisei eu. Cei'ai să ne spui?
Ceea ce am să vă spun e foarte simplu, răspunse canadianul.
Suntem în Europa şi înainte ca toanele căpitanului Nemo să ne ducă în
fundul mărilor polare sau în Oceania, cer să părăsim Nautilus.
 Voi mărturisi că discuţia aceasta cu canadianul mă punea totdeauna
în încurcătură. Nu voiam să stingheresc întru nimic libertatea tovarăşilor
mei şi nici nu mă puteam hotărî să-l părăsesc pe căpitanul Nemo, cu al
cărui aparat îmi desăvârşeam studiile mele submarine. Trebuia, totuşi, să
dau canadianului un răspuns care să-l mulţumească.
— Amice Ned, am zis eu, pentru a fugi de pe Nautilus ne trebuie o
ocazie serioasă. Trebuie ca întâia noastră încercare de fugă să izbutească,
fiindcă, dacă dăm greş, altă ocazie nu mai găsim, iar căpitanul Nemo nu
ne-ar ierta purtarea noastră niciodată.
— E drept ceea ce spuneţi; dar riscăm acelaşi lucru dacă încercăm
să fugim peste doi ani sau peste două zile. Deci, chestiunea e tot aceeaşi;
dacă se prezintă o ocazie favorabilă, nu trebuie s-o scăpăm.
— întocmai. Dar ai putea să-mi spui, Ned, ce înţelegi dumneata
printr-o ocazie favorabilă?
— Ar fi aceea, care, într-o noapte întunecoasă, ar duce pe Nautilus în
apropierea coastei europene. — Şi ai încerca să fugi înot?
— Da, dacă am fi destul de aproape de mal şi dacă vasul ar pluti la
suprafaţă. Nu, dacă am fi prea departe şi dacă vasul s-ar deplasa în apă.
— Şi în cazul acesta?
— In cazul acesta; aş căuta să pun mâna pe corabie. Ştiu cum
trebuie manevrată. Intrăm în ea, dăm drumul şuruburilor şi urcăm la
suprafaţă, fără măcar ca voinicul cârmaci, care se află în partea de
dinainte a vasului, să-şi dea seama de fuga noastră.
— Bine, Ned, pândeşte, aşadar, această ocazie; dar nu uita că un
eşec ar fi catastrofal.
— Nu voi uita, domnule.
— Şi acum, Ned, vrei să ştii părerea mea asupra acestui proiect?
— Fireşte, domnule Aronnax.
— Ei bine, eu cred — nu zic că sunt convins — cred că această
ocazie favorabilă nu se va ivi.
— Pentru ce?
— Deoarece căpitanul Nemo nu-şi poate închipui că am renunţat cu
totul la speranţa de libertate şi va lua măsuri, mai cu seamă în apropierea
coastelor europene.
— Sunt de aceeaşi părere cu domnul, zise Sfat, care până atunci nu
se amestecase în discuţia noastră.
— Bine, vom vedea, răspunse canadianul, dând din cap.
— Şi acum, Ned Land, am adăugat eu, să ne oprim aici.
 Nici o vorbă mai mult despre aceasta. în ziua când vei fi pregătit de
fugă, ne previi şi noi te urmăm.
Această convorbire, care trebuia să aibă mai târziu urmări atât de
serioase, se isprăvi astfel. Trebuie să spun acum că faptele păreau să
adeverească prevederile mele, spre deznădejdea canadianului. Căpitanul
Nemo ne bănuia gândurile sau voia numai să se păzească de numeroasele
vapoare de toate naţiile care brăzdau Mediterana? Nu ştiu, dar el se
deplasa mai mult în apă şi departe de coaste. Câteodată ne scufunda la
mari adâncimi, căci între arhipelagul grecesc şi Asia Mică, nu am dat de
fund la două mii de metri.
Astfel, din Insula Carpatos, una dintre Sporade, cântată de
Virgil, patria lui Proteus, ciobanul lui Neptun, nu am văzut decât
baza ei de granit prin ferestrele salonului.
A doua zi, 14 februarie, îmi propusesem să mă ocup câteva ore cu
studiul peştilor din arhipelag. Dar nu ştiu pentru care cauză tăbliile
rămaseră ermetic închise. Urmând mersul lui Nautilus am văzut că se
îndrepta spre Candia, vechea insulă Creta. în clipa când m-am- îmbarcat
pe Abraham Lincoln, această insulă se răsculase împotriva despotismului
turcesc.
Dar ceea ce se întâmplase cu răscoala de atunci, nu puteam şti şi
nici căpitanul Nemo, lipsit cu totul de ştirile de pe pământ, n-ar fi putut să-
mi spună.
Nu am făcut nici o aluzie la aceasta când eram seara singur cu
dânsul în salon. De altfel, căpitanul părea tăcut, îngrijorat.
Apoi, împotriva obiceiului său, el porunci să se deschidă tăbliile
salonului şi, mergând de la o fereastră la alta, cercetă cu atenţie apele. Cu
ce scop? Nu puteam să ghicesc şi cât despre mine am început să studiez
peştii care treceau prin faţa ochilor mei.
Printre mulţi alţii, un locuitor al acestor ape mi-a atras atenţia,
amintindu-mi de vremurile antice. Era un remora, care călătoreşte agăţat
de burta rechinilor. După cum spune legenda, acest peştişor, prins de
carena unei corăbii, o putea opri din mers şi unul dintre ei, oprind vaporul
lui Antoniu în timpul luptei de la Actium, a înlesnit astfel, victoria lui
August. De ce depinde soarta naţiunilor! Am mai observat şi admirabilii
antiaşi, peşti sfinţi pentru greci, care le atribuiau puterea de a goni
monştri submarini din apele lor; numele lor înseamnă floare şi ei îl
îndreptăţeau prin culorile lor sclipitoare. Ochii nu mi se puteau desprinde
de la aceste minuni ale mării, când au fost izbiţi deodată de o apariţie
neaşteptată.
în mijlocul acestor ape, se ivi un om, un scufundător, purtând la brâu
o pungă de piele. Nu era un trup tras de valuri.
Era un om viu care înota cu braţul puternic, dispărând câteodată
pentru a repira la suprafaţă şi scufundându-se din nou.
— Un om! Un naufragiat! am strigat eu. Trebuie scăpat cu orice preţ!
Căpitanul nu-mi răspunse şi veni să se sprijine de fereastră.
Omul se apropie şi cu faţa lipită de geam ne privea. Spre marea mea
uimire, căpitanul Nemo i-a făcut un semn. Scafandrul îi răspunse cu mâna,
se urcă îndată la suprafaţa mării şi nu se mai arătă.
Nu vă îngrijiţi, mi-a zis căpitanul. E Nicolai, de la Capiii Matapan. El
este bine cunoscut în toate Cicladele. Un iscusit scufundător. Apa este
elementul său, unde trăieşte mai mult decât pe pământ, mergând
neîncetat de la o insulă la alta până la Creta.
— îl cunoaşteţi, căpitane?
— De ce nu, domnule Aronnax?
îndată, se îndreptă spre o mobilă aşezată lângă fereastra din partea
stângă a salonului. Lângă această mobilă am văzut un cufăr cu cercuri de
fier, al cărui capac avea pe o placă de alamă un N de la Nautilus cu deviza
Mobilis in mobile.
în această clipă, căpitanul, fără să-i pese de prezenţa mea, deschise
mobila, un fel de casă de bani care conţinea o mulţime de bucăţi de metal.
Acestea erau bucăţi de aur. De unde venea acest preţios metal care
reprezenta o sumă enormă? De unde culegea căpitanul acest aur şi ce
voia să facă acesta cu el?
Nu spuneam o vorbă. Priveam. Căpitanul Nemo luă una câte una
aceste bucăţi de aur, le aşeză frumos în cufărul pe care-l umplu până sus.
Cred că conţinea, atunci, peste o mie de kilograme de aur, adică aproape
cinci milioane de franci.
După aceea, căpitanul închise bine cufărul şi scrise pe capac o
adresă cu litere care trebuiau să aparţină limbii greci moderne. Apoi,
apăsă pe un buton al cărui fir corespundea cu postul echipajului. Veniră
patru oameni, care împinseră, nu fără efort, cufărul afară din salon. Apoi
am auzit că-l ridică imediat cu ajutorul unor macarale pe scara de fier.
în acea clipă, căpitanul Nemo se întoarse spre mine:
— Şi ce spuneaţi, domnule profesor? mă întrebă el.
— Nu spuneam nimic, căpitane.
 — Atunci, domnule, daţi-mi voie să vă urez noapte bună.
Şi am părăsit salonul.
Am intrat în camera mea, foarte nedumerit. în zadar mă căzneam să
adorm. Căutam o legătură între apariţia acelui scafandru şi între cufărul
plin cu aur. în curând am simţit, după clătinatul şi legănatul vasului, că
Nautilus urcă la suprafaţă.
Apoi, am auzit zgomot de paşi pe platformă; am înţeles că dau
drumul corăbiei pe mare. Ea se izbi o clipă de coastele lui Nautilus şi apoi
încetă orice zgomot.
După două ore, acelaşi zgomot, acelaşi du-te-vino. Corabia a fost
trasă la locul ei şi Nautilus se afundă din nou.
Aşadar, aceste milioane fuseseră transportate la adresa lor.
Pe care punct al continentului? Cine era corespondentul căpitanului
Nemo?
Dimineaţa, am povestit tovarăşilor mei întâmplările de peste noapte.
Ei nu erau mai puţin nedumeriţi decât mine.
— Dar de unde ia dânsul aceste milioane? întrebă Ned Land.
Nu puteam să-i răspund. M-am dus în salon şi m-am apucat de lucru.
Am însemnat note până la cinci spre seară. Apoi — să fi fost o indispoziţie
personală — am simţit o căldură foarte mare, încât a trebuit să-mi scot
haina de bissus. Nu puteam pricepe cauza, căci nu eram la latitudini mari
şi, astfel, Nautilus, scufundat, nu simţea ridicarea temperaturii. M-am uitat
la manometru. El arăta o adâncime de şaizeci de picioare, pe care căldura
atmosferică n-ar fi putut s-o atingă.
Am urmat să lucrez înainte, dar căldura devenea de nesuportat.
— Arde! mă gândeam eu.
Voiam tocmai să ies din salon, când căpitanul Nemo intră.
El se apropie de termometru şi întorcându-se spre mine:
— Patruzeci şi două de grade, zise el.
— Simt şi eu, căpitane, şi dacă temperatura mai urcă n-o vom putea
suporta.
— O! Domnule profesor, căldura se va urca numai dacă noi vom
vrea.
— Puteţi s-o potriviţi după dorinţă?
— Nu, pot să mă îndepărtez de cuptorul care o produce.
— Ea vine din afară?
— Fireşte. Plutim într-un curent de apă clocotindă.
— Să fie cu putinţă? am strigat eu.
 — Priviţi.
Trapele s-au deschis şi am văzut marea albă de tot în jurul vasului
Nautilus. Un nor de aburi sulfurici se desfăşura în mijlocul valurilor care
clocoteau ca apa într-un cazan. Mi-am sprijinit mâna de unul dintre
geamuri, dar era atât de fierbinte că a trebuit s-o retrag imediat.
— Unde suntem? am întrebat eu.
— Lângă insula Santorin, domnule profesor, mi-a răspuns căpitanul,
în canalul care desparte Nea Kamenni de Pălea Kamenni. Voiam să vă arăt
ciudatul spectacol al unei erupţii submarine.
— — Credeam, am zis eu, că formaţia acestor insule noi este
terminată.
— Nimic nu-i isprăvit în aceste ţinuturi vulcanice, răspunse căpitanul
Nemo, şi golful este veşnic asaltat de focurile subterane.
Am privit din nou pe geam. Nautilus nu mai umbla. Căldura devenise
insuportabilă. Din albă cum era, marea se făcu roşie, culoare datorată unei
sări de fier. Cu toate încheieturile ermetice alé salonului, intrase acolo un
miros insuportabil de pucioasă şi zăream flăcări stacojii, ale căror
strălucire întuneca lumina electrică.
înotam în sudoare, mă înăbuşeam, era să fierb. Da, adevărat,
simţeam că fierb!
— Nu mai putem rămâne în această apă clocotindă, am zis
căpitanului.
— Nu, n-ar fi prudent, răspunse flegmaticul Nemo.
Dădu o poruncă şi peste un sfert de oră, după ce ne îndepărtarăm
de cuptor, respiram la suprafaţa valurilor.
Mi-a venit în gând, că dacă Ned Land ar fi ales acest ţinut pentru a
fugi, nu mai ieşeam cu viaţă din această mare de foc.
A doua zi, 16 februarie, am părăsit acest bazin care, între Rodes şi
Alexandria, are o adâncime de trei mii de metri, şi Nautilus, trecând de-a
lungul Insulei Cerigo, a părăsit arhipelagul grecesc, după ce înconjurase
Capul Matapan.
MEDITERANA ÎN PATRUZECI SI OPT DE ORE
Mediterana, marea albastră prin excelenţă, „marea mare" a evreilor,
„marea" grecilor, „marea nostrum" a romanilor, înconjurată cu portocali,
odogaci, cactuşi, brazi maritimi, parfumată cu mirte, încadrată de munţi
înalţi, îmbogăţită cu un aer curat şi străveziu, dar solicitată neîncetat de
focurile pământului, este un adevărat câmp de bătaie unde Neptun şi
Pluton se luptă pentru împărţirea lumii. Acolo, pe malurile şi pe apele ei,
zice Michelet, prinde omul puteri în una dintre climele cele mai sănătoase
ale globului.
Dar oricât ar fi ea de frumoasă, n-am putut zări decât în treacăt
acest bazin, care acoperă o suprafaţă de două milioane kilometri pătraţi.
Simţeam lipsa cunoştinţelor căpitanului Nemo, căci enigmaticul personaj
nu s-a arătat niciodată în timpul acestei treceri cu o mare viteză. Nautilus
a parcurs şase sute de leghe sub valuri în patruzeci şi opt de ore. Am
plecat în dimineaţa zilei de 16 februarie din împrejurimile Greciei şi în ziua
de 18, la răsăritul soarelui, treceam Strâmtoarea Gibraltar.
Era clar pentru mine, că aceasă Mediterana, strânsă în mijlocul
acelor pământuri de care voia să fugă, nu-i plăcea căpitanului Nemo.
Valurile şi vânturile ei îi aduceau prea multe amintiri, dacă nu prea multe
regrete. Aici nu mai manevra în voie, Nautilus nu se mai simţea în largul
său între aceste ţărmuri apropiate ale Africii şi Europei.
De aceea, viteza de deplasare era de douăzeci şi cinci de
mile pe oră. E de la sine înţeles că Ned Land, spre marea lui părere
de rău, trebuia să renunţe la planul lui de fugă. El nu se putea sluji de
barcă, trasă cu doisprezece metri pe secundă. Ar fi însemnat să ne
rostogolim în mare. De altfel, Nautilus nu urca decât noaptea la suprafaţă
şi se orienta după busolă şi după log.
Nu am văzut, aşadar, din Mediterana decât ceea ce vede un călător
din expres dintr-o privelişte care-i fuge înaintea ochilor. Totuşi, Sfat şi cu
mine am putut observa câţiva dintre aceşti peşti ai Mediteranei, ale căror
înotătoare îi menţineau câtva timp în apele lui Nautilus.
în mijlocul apelor luminate şerpuiau câteva urme lungi de un metru
care se găsesc aproape în toate climele. Treceau şi rechini-milandri, lungi
de doisprezece picioare, foarte periculoşi pentru scufundători, vulpi de
mare, scrumbii albastre şi argintii, dorade — peşti consacraţi zeiţei Venus,
cu ochiul împrejmuit cu o sprânceană de aur, precum şi moruni lungi de
zece metri, cu mişcările foarte iuţi, care izbeau geamul cu coada. Altceva
nu am putut distinge dintre nenumăratele specii de peşti ce mişunau pe
acolo, din cauza vitezei mari a vasului Nautilus.
Cât despre mamifere, nu am văzut decât câţiva caşaloţi, în
apropierea Adriaticii, câţiva delfini şi o duzină de foci cu burta albă,
cunoscute sub numele de călugări. Sfat zări şi o broască ţestoasă lată de
şase picioare.
în seara zilei de 16 februarie, Nautilus îşi încetini mersul.
 Treceam atunci între Sicilia'şi coasta de Tunis. în acest loc strâns
între Capul Brun şi Strâmtoarea Mesina, fundul mării urcă deodată. Aici, s-
a format un adevărat creştet care nu este acoperit decât cu şaptesprezece
metri de apă, pe când de fiecare parte adâncimea "este de o sută
şaptezeci de metri.
Nautilus trebuia să se strecoare cu mare atenţie ca să nu se
izbească de această barieră submarină.
Am arătat lui Sfat pe harta Mediteranei locul unde se află această
stâncă.
— Dacă-mi dă voie domnul, zise Sfat, acesta e ca un adevărat istm
care leagă Europa de Africa.
— Da, băiete, am răspuns eu; el închide întreaga strâmtoare Libia şi
cercetările lui Smith au dovedit că continentele erau altădată legate între
ele, între Capul Bun şi Capul Furina.
— Cred şi eu, zise Sfat.
— Voi mai adăuga, am reluat eu, că o asemenea barieră există
între Gibraltar şi Cuenta, care pe timpurile geologice închidea cu
desăvârşire Mediterana.
în noaptea de 16 spre 17 februarie intraserăm în al doilea
bazin mediteranean, a cărui adâncime ajunge până la trei mii de
metri. Nautilus, lunecând pe planurile lui înclinate, se scufundă până la
cele mai mari adâncimi ale mării.
Acolo, în lipsă de minuni naturale, privirea mi-a fost izbită de scene
înduioşătoare şi grozave. Treceam atunci prin acea parte a Mediteranei
atât de bogată în nenorociri. De la coasta
Algeriei până la malurile Provenţei, ce de vapoare s-au scufundat, ce
de vase au dispărut! Mediterana nu-i decât un lac, asemuită cu Pacificul,
dar este un lac capricios, cu valurile schimbătoare, astăzi binevoitoare şi
mângâind plăpânda luntre care pluteşte între albastrul mării şi al cerului,
mâine înfuriate, chinuite, alungate de vânturi, avariind vasele cele mai
puternice cu valurile ei mici care le lovesc neîncetat.
Astfel, în timpul acestei plimbări prin apele adânci, câte sfărâmături
am zărit pe fundul mării, unele împietrite cu corali, altele acoperite numai
cu un strat de rugină, ancore, tunuri, ghiulele, garnituri de fier, braţe de
elice, bucăţi de maşină, coşuri sfărâmate, cazane sparte, apoi învelişuri
plutind între două ape, unele drepte, altele culcate!
Dintre aceste vase unele pieriseră prin ciocnire, altele prin lovirea de
stâncile de granit.
 Am observat că pe măsură ce ne apropiam de Gibraltar, cu atât
fundul mării era mai plin cu aceste triste sfărâmături.
Coastele Africii şi ale Europei se apropie acolo tot mai mult şi în
acest spaţiu îngust ciocnirile sunt mai dese. Ah! Ce istorie sinistră s-ar
putea scrie despre aceste adâncuri mediteraneene, clespre acest mare
cimitir, unde s-au pierdut atâtea bogăţii şi atâtea vieţi!
însă, Nautilus, nepăsător şi iute, se strecura printre aceste ruine cu
uşurinţă. La 18 februarie, pe la trei dimineaţa, eram la intrarea în
Strâmtoarea Gibraltar.
Acolo există doi curenţi: unul superior cunoscut de mult, care duce
apele oceanului în bazinul Mediteranei; apoi un contracurent inferior a
cărui existenţă a fost dovedită de curând. într-adevăr, cantitatea de apă a
Mediteranei, mărită neîncetat de valurile Atlanticului şi de fluviile care se
varsă în ea, ar trebui să ridice în fiecare an nivelul acestei mări, căci
evaporarea n-ar ajunge ca să se stabilească echilibrul. însă, deoarece
aceasta nu se întâmplă, a trebuit să se admită existenţa unui curent
inferior care, prin Strâmtoarea Gibraltar, varsă în bazinul Atlanticului
surplusulMediteranei.
Aşa şi este. Nautilus profită de acest contracurent. El a înaintat
repede prin îngusta trecătoare. O clipă am putut să întrezăresc
admirabilele ruine ale templului lui Hercule, scufundat, după spusele lui
Plinus şi ale lui Avenius, împreună cu insula pe care era clădit şi peste
câteva minute pluteam pe valurile Atlanticului.
VII
. . GOLFULEŢUL VTGO
Atlanticul! O mare întindere de apă care acoperă o suprafaţă de
douăzeci şi cinci de milioane de mile pătrate, lungă de nouă mii de mile,
lată de două mii şapte sute. Mare însemnată, aproape necunoscută de cei
din vechime, în afară de cartaginezi, care, în călătoriile lor comerciale,
vizitau coastele vestice ale Europei şi ale Africii! Ocean ale cărui ţărmuri
cu cotituri paralele înconjoară un perimetru imens, udat de cele mai mari
fluvii din lume, de Sfântul Laurenţiu, Mississippi, Amazon, Plata, Orinoco,
Niger, Senegal, Elba, Loara, Rin care-i aduc apele ţărilor celor mai civilizate
şi ale ţinuturilor celor mai sălbatice. Admirabilă apă, neîncetat brăzdată de
vapoarele tuturor naţiunilor, adăpostită sub toate pavilioanele din lume şi
pe care o termină aceste două capuri grozave, temute de navigatori,
Capul Horn şi Capul Vijeliilor.
 Nautilus îi tăia apele cu pintenul său, după ce făcuse peste zece mii
de leghe în trei luni şi jumătate. încotro mergeam acum şi ce surprize ne
mai aşteptau?
După ce a ieşit din Strâmtoarea Gibraltar, se îndrepta în largul
oceanului. în scurt timp a revenit la suprafaţa oceanului şi am putut astfel,
reîncepe plimbările noastre pe platformă.
M-am urcat îndată întovărăşit de Ned Land şi de Sfat. La o distanţă
de douăsprezece mile se vedea Capul Sfântul Vicenţiu care formează
vârful de sud-vest al peninsulei his panice. Bătea un vânt puternic de la
sud. Marea era agitată şi legăna tare vasul Nautilus. Era aproape cu
neputinţă de a sta pe platforma bătută de valurile mari. Am coborât după
ce am înghiţit puţin aer proaspăt.
M-am îndreptat spre camera mea, Sfat spre cabina lui; însă, Ned
Land, care părea îngrijorat, mă urmă. Trecerea noastră grăbită prin
Mediterana nu-i îngăduise să pună în aplicare planurile lui şi îşi ascundea
decepţia.
Când uşa odăii mele a fost închisă, el se aşeză şi m-a privit fără a
scoate o vorbă.
— Amice Ned, i-am zis eu, te pricep, dar nu poţi să-ţi reproşezi
nimic. în condiţiile în care a mers Nautilus ar fi fost o nebunie să gândeşti
la fugă!
Ned Land nu răspunse nimic. Buzele lui strânse, sprâncenele
încreţite arătau obsesia Unei idei fixe.
— Nu deznădăjdui, prietene, am reluat eu. Mergem'de-a lungul
coastei portugheze. Nu suntem departe de Franţa şi de Anglia unde vom
găsi uşor un refugiu. Ah! Dacă Nautilus, ieşit din Strâmtoarea Gibraltar, s-
ar fi îndreptat spre sud şi ne-ar fi dus spre acele ţinuturi unde nu sunt
continente, aş împărtăşi grija dumitale. Dar acum ştim că acest brav
căpitan Nemo nu fuge de mările civilizate şi peste câteva zile vei putea
pune planurile în aplicare.
Ned Land m-a privit cu băgare de seamă şi descleştând în sfârşit
buzele, zise:
— Pentru astă-seară, zise el.
M-am sculat deodată din loc. Mărturisesc că eram prea puţin
pregătit pentru această împărtăşire. Aş fi vrut să răspund canadianului,
dar nu găseam cuvinte.
 — Ne-am înţeles să aşteptăm o împrejurare, reluă Ned Land.
împrejurarea asta o avem acum. în această seară vom fi la câteva mile de
coasta spaniolă. Noaptea este întunecoasă.
Vântul bate în larg. Ani cuvântul dumneavoastră, domnule Aronnax,
mă bizui pe dumneavoastră.
Cum tăceam mereu, canadianul se sculă şi apropiindu-se de mine:
— Astă-seară pe la nouă, zise el. L-am înştiinţat pe Sfat. La ora
aceea căpitanul Nemo va fi închis în odaia lui şi probabil că va dormi. Nici
mecanicii, nici oamenii echipajului nu ne pot vedea. Sfat şi cu mine vom
urca scara. Dumneavoastră, domnule Aronnax, veţi aştepta semnalul în
bibliotecă. Vâslele şi pânzele sunt în corabie. Am şi câteva provizii acolo.
Mi-am procurat o cheie englezească pentru a da drumul şuruburilor care
ţin barca de învelişul submarinului. Astfel, totul este gata. Pe diseară.
— Marea este agitată, am zis eu.
— Admit, răspunse canadianul, dar trebuie să riscăm atâta lucru.
Libertatea trebuie să fie plătită. De altfel, barca este solidă şi câteva mile
nu e mare lucru. Cine ştie dacă mâine nu vom fi la o sută de leghe în
largul mării. Să ne favorizeze împrejurările şi între orele zece şi
unsprezece sau punem piciorul pe pământ sau dăm ortul popii. Deci, în
seara asta, ne lăsăm în voia lui Dumnezeu!
Canadianul se retrase lăsându-mă năuc. Mă gândeam că atunci când
va fi cazul voi avea timpul să cuget, să discut. încăpăţânatul meu tovarăş
nu-mi îngăduise asta. Ce i-aş fi zis la urma urmei? Ned Land avea de o
sută de ori dreptate. Avea lângă el o ocazie, voia să profite de ea. Puteam
eu să-mi retrag cuvântul şi să iau asupra mea răspunderea de a
compromite într-un interes personal viitorul tovarăşilor mei? Mâine
căpitanul Nemo ne putea duce departe de pământ.
în acea clipă o şuierătură puternică îmi arătă că rezervoarele se
umpleau şi că Nautilus se scufunda sub valurile Atlanticului.
Am rămas în odaia mea. Voiam să-l evit pe căpitan spre a-i ascunde
emoţia care mă stăpânea. Tristă a fost ziua pe care o petreceam astfel
între dorinţa de a intra în posesia liberului meu arbitru şi regretul de a
părăsi acest minunat Nautilus, lăsând neisprăvite studiile mele submarine!
A părăsi astfel oceanul, „Atlanticul meu", cum îmi plăcea să-l numesc, fără
a fi pătruns în ultimele lui straturi, fără a-i fi smuls tainele pe care mi le
putea dezvălui, asemeni mărilor Indiei şi Oceanului Pacific!
Am venit de două ori în salon. Voiam să consult compasul.
 Voiam să văd dacă direcţia lui Nautilus ne apropia într-adevăr sau ne
îndepărta de ţărm. Nautilus se ţinea în apele portugheze cu direcţia spre
nord.
Trebuia deci, să mă resemnez şi să mă pregătesc de fugă.
Bagajul meu nu era greu, fiind vorba de notiţele mele zilnice.
Cât despre căpitanul Nemo mă întrebam ce va gândi despre
evadarea noastră, ce grijă, ce rău îi va pricinui şi ce va face în cazul în care
noi vom izbuti! Fireşte, n-aveam de ce mă plânge de dânsul, dimpotrivă.
Niciodată vreo găzduire n-a fost mai sinceră ca a lui. Părăsindu-l, nu
puteam fi învinovăţit de nerecunoştinţa. Nici un jurământ nu mă lega de
el.
Nu-l văzusem pe căpitan de când am vizitat Insula Santorin.
întâmplarea mă va face, oare, să-l văd înaintea plecării mele? O doream şi
mă temeam, totodată. Trăgeam cu urechea la uşa camerei lui. Nici un
zgomot, ca şi când odaia ar fi fost pustie.
Masa mi-a fost servită ca de obicei la mine în odaie. Am mâncat fără
poftă, eram îngrijorat. Pe la şapte m-am ridicat de la masă. Mai aveam de
aşteptat o sută douăzeci de minute pe care le număram. Neliniştea îmi
creştea. Pulsul îmi bătea cu putere. Nu puteam sta nemişcat. Mă plimbam
de colo până colo, sperând să calmez prin- mişcare tulburarea care mă
stăpânea.
Voiam să revăd salonul o ultimă dată- Am luat-o prin coridor şi am
intrat în acel muzeu unde petrecusem atâtea ore plăcute şi folositoare. Am
privit toate bogăţiile, toate comorile acestea, ca un om în ajunul unui
veşnic exil şi care pleacă pentru a'nu se mai întoarce.
Plimbându-mă astfel prin salon, unde mă uitam cu regret la aceste
minuni ale naturii, pe care nu aveam să le mai văd niciodată, am ajuns
lângă uşa care dădea în camera căpitanului Nemo. Spre marea mea
uimire, uşa era întredeschisă.
Fără voie m-am dat înapoi. Dacă era în odaia lui, căpitanul Nemo mă
putea vedea. însă, neauzind nici un zgomot, m-am apropiat. Camera era
goală. Am deschis uşa. Am făcut câţiva paşi înăuntru. Mereu acelaşi
aspect sever.
în acea clipă, câteva tablouri pe care nu le zărisem în timpul primei
mele vizite mi-âu atras vederea. Erau portrete, portrete de oameni mari
care s-au jertfit pentru idei măreţe:
Kosciusko, eroul căzut la strigătul de Finis Poloniae; Botzaris,
Leonidas al Greciei moderne; O'Connell, apărătorul Irlandei; Washington,
întemeietorul Uniunii Americane; Manin, patriotul italian; Lincoln, mort sub
glontele unui sclavagist şi, în sfârşit, acest martir al dezrobirii rasei negre,
John Brown, legat de rug, aşa cum l-a desenat în chip atât de îngrozitor
creionul lui Victor Hugo.' Ce legătură există între aceste suflete eroice şi
sufletul căpitanului Nemo? Puteam descoperi, din această colecţie de
portrete, misterul existenţei lui? Era el campionul popoarelor subjugate,
eliberatorul raselor sclave? Figurase el în ultimele ciocniri politice sau
sociale ale acestui veac? Fusese el unul dintre eroii groaznicului război
american, jalnic război în veci glorios?...
Deodată sună de ora opt. Prima bătaie a ceasornicului mă trezi din
visele mele şi am ieşit din cameră, fugind.
Privirile mi s-au oprit pe busolă, când am trecut prin salon.
Direcţia noastră era tot spre nord. Log-ul arăta o viteză potrivită;
manometrul indica o adâncime de şaizeci de picioare, împrejurările
favorizau planurile canadianului.
Am intrat în odaia mea, mi-am pus haine călduroase, cizme de mare,
căciulă de lutru, veşminte de bissus, căptuşite cu piele de focă. Eram gata.
Aşteptam. Numai vâjâitul elicei perturba liniştea adâncă ce domnea la
bord. Nu voi afla, oare, în curând că Ned Land fusese surprins cu planurile
lui de evadare? M-a năpădit o nelinişte pe care cu toată voinţa mea n-o
puteam stăpâni.
Pe la nouă fără câteva minute mi-am lipit urechea de uşa
căpitanului. Nici un zgomot. Am părăsit odaia şi m-am întors în salon, care
era slab luminat şi pustiu.
Am deschis uşa care dădea spre bibliotecă. Aceeaşi lumină slabă,
aceeaşi singurătate. Am încercat să mă aşez lângă uşa care dădea spre
cabina scării centrale. Ara aşteptat semnalul lui Ned Land.
în acea clipă, vâjâitul elicei se auzi tot mai puţin până încetă de tot.
Pentru ce această schimbare în mersul lui Nautilus? Această oprire
înlesnea sau zădărnicea planurile lui Ned Land? N-aş fi putut să spun.
Deodată, am simţit o uşoară izbitură. Am priceput că Nautilus se
oprise pe fundul oceanului. Neliniştea mi-a crescut. Semnalul canadianului
nu se mai auzea. îmi venea să mă duc la Ned Land, să-l rog să amâne
încercarea lui. Simţeam că navigaţia noastră nu se mai făcea în condiţiile
obişnuite.
în acea clipă uşa marelui salon se deschise şi se ivi căpitanul Nemo.
El m-a zărit şi fără altă introducere zise:
 — Ah! Domnule profesor, zise el amabil, vă căutam. Cunoaşteţi
istoria Spaniei?
Să ştii în cele mai mici amănunte istoria ţării tale şi dacă te
întreabă cineva despre ea în condiţiile în care eram eu, cu mintea
zăpăcită, cu gândul aiurea, n-ai putea spune o vorbă.
— Ei bine, reluă căpitanul Nemo, aţi auzit ce v-am întrebat?
Cunoaşteţi istoria Spaniei?
— Foarte puţin, am răspuns eu.
— Iată savanţii, zise căpitanul, ei nu cunosc istoria. Luaţi loc, a
adăugat el, şi vă voi povesti un episod curios al acestei istorii.
Căpitanul Nemo se întinse pe divan şi, mecanic, m-am aşezat lângă
el în penumbră.
— Domnule profesor, mi-a zis el, ascultaţi-mă bine.
Această istorie vă va interesa, căci ea va răspunde unei ches- tiuni
pe care n-aţi putut-o dezlega.
— Vă ascult, căpitane, am zis eu, neştiind unde voia să ajungă
interlocutorul meu şi întrebându-mă dacă acest incident avea vreo
legătură cu planurile noastre de fugă.
— Domnule profesor, reluă căpitanul Nemo, dacă voiţi o să începem
de la 1702. Ştiţi că pe timpul acela, regele dumneavoastră, Ludovic al XlV-
lea, crezând că-i ajunge un gest de potentat pentru a vârî Pirineii în
pământ, a impus spaniolilor pe ducele de Anjou, nepotul lui. Acest prinţ,
care a domnit sub numele de Philip al V-lea, a avut duşmani puternici în
afară.
— într-adevăr, cu un an înainte, casele regale din Olanda, Austria şi
Anglia au încheiat un tratat la Haga cu scopul de a răpi coroana Spaniei lui
Philip al V-lea şi s-o pună pe capul unui arhiduce, căruia i-a dat înainte de
vreme numele de Carol al IH-lea.
— Spania trebuia să reziste acestei coaliţii. Dar era aproape lipsită
de soldaţi şi de marinari. Banii, însă, nu-i lipseau, cu condiţia ca şi corăbiile
ei, încărcate cu aur şi cu argint din America, să intre în porturile ce-i
aparţineau. Deci, spre sfâr— şitul anului 1702, Spania aştepta un mare
transport pe care Franţa trebuia să-l escorteze cu o flotă de douăzeci şi
trei de vase comandate de amiralul Château Renaud, căci marina coalizată
străbătea Atlanticul în lung şi în lat.
Acest transport trebuia să sosească la Cadix; dar amiralul, aflând că
flota engleză avea să-i întâlnească în aceste împrejurimi, se hotărî să se
oprească într-un port francez.
 Comandanţii spanioli ai convoiului s-au împotrivit acestei hotărâri; ei
voiau să fie duşi într-un port spaniol, dacă nu la Cadix, în Golful Vigo,
aşezat pe coasta de nord-vest a Spaniei şi care nu era blocată.
Amiralul Château Renaud a avut slăbiciunea să cedeze acestei cereri
şi corăbiile au intrat în Golful Vigo.
Din nenorocire, acest golfuleţ formează o radă deschisă care nu
poate fi apărată. Trebuiau, deci, să se grăbească pentru a descărca toate
corăbiile înainte de sosirea flotei coalizate şi n-ar fi lipsit timpul pentru
această debarcare dacă nu s-ar fi ivit o nenorocită problemă de rivalitate.
— Urmăriţi bine înlănţuirea faptelor? mă întrebă căpitanul Nemo.
— Da, am zis eu, neştiind pentru ce căpătăm această lecţie de
istorie.
-— Continui. Iată ce s-a întâmplat. Negustorii din Cădit aveau un
privilegiu după care trebuiau să primească toate mărfurile care soseau din
Indiile Occidentale. Deci, a debarca aur de pe corăbii în Golfuleţul Vigo era
împotriva dreptului lor. Ei se plânseră la Madrid şi au obţinut de la Philip al
V-lea înlesnire ca acest convoi, fără să descarce, să rămână în sechestru în
rada din Vigo, până ce flotele inamice se vor îndepărta.
însă, în timp ce se lua această hotărâre, la 22 octombrie 1702,
vasele englezeşti au sosit în Golful Vigo. Amiralul
Château Renaud se lupta vitejeşte, cu toate că forţele lui erau
inferioare; dar, când a văzut că bogăţiile convoiului vor cădea în mâinile
duşmanului, el a dat foc şi a găurit corăbiile, care, în final, s-au scufundat
cu imensele lor bogăţii.
Căpitanul Nemo se oprise. Mărturisesc că nu vedeam cu ce mă
putea interesa această povestire.
— Ei bine? l-am întrebat eu.
— Ei bine, domnule Aronnax, mi-a răspuns căpitanul, suntem în
Golfuleţul Vigo şi nu depinde decât de dumneavoastră de a pătrunde
misterele lui.
Căpitanul se ridică şi mă rugă să-l urmez. Avusesem timp să-mi
revin în fire. M-am supus. Salonul era în întuneric; dar prin geamurile
străvezii sclipeau valurile mării. Am privit.
în jurul lui Nautilus, pe o rază de jumătate de milă, apele erau
puternic luminate. Fundul nisipos era neted şi luminos.
Oamenii echipajului, îmbrăcaţi în haine de scafandru, se ocupau să
desfunde nişte butoaie pe jumătate putrezite, lăzi spintecate în mijlocul
sfărâmăturilor înnegrite. Din aceste lăzi, din aceste butoaie ieşeau bucăţi
de aur şi de argint, cascade de piastre şi de giuvaieruri. Nisipul era
acoperit de ele. Apoi, încărcaţi cu prada lor preţioasă, aceşti oameni se
întorceau la Nautilus, îşi depuneau acolo povara şi se înapoiau să
reînceapă nesfârşitul pescuit de argint şi de aur.
Am înţeles. Aici era teatrul de luptă de la 22 octombrie 1702. Chiar
aici se scufundaseră corăbiile încărcate pentru guvernul spaniol. Aici
venea căpitanul Nemo să încaseze, după trebuinţele lui, milioanele cu care
încărca pe Nautilus. Pentru dânsul, numai pentru dânsul trimisese America
preţioasele metale. El era moştenitorul direct al acestor comori răpite
incaşilor, învinşilor lui Ferdinand Cortez!
— Ştiaţi, domnule profesor, că marea conţine atâtea bogăţii? mă
întrebă căpitanul zâmbind.
— Ştiam, am răspuns eu, că" se presupune a fi, cu aproximaţie,
două milioane de tone, argintul care rătăceşte prin ape.
— Fireşte, dar pentru a" extrage acest argint, cheltuielile ar întrece
câştigul. Aici, dimpotrivă n-am decât să adun ceea ce oamenii au pierdut
şi nu numai în Golfuleţul Vigo, dar şi în — mii de zone de naufragiu, al
căror loc l-am însemnat pe harta mea. înţelegeţi acum de ce sunt
miliardar?
— înţeleg, căpitane. Daţi-mi voie să vă spun că exploatând tocmai
acest golfuleţ Vigo, nu faceţi decât s-o luaţi înaintea cercetărilor unei
societăţi rivale.
—? Şi care?
— O societate care a obţinut de la guvernul spaniol privilegiul de a
căuta corăbiile înecate. Acţionarii sunt atraşi de farmecul unui beneficiu
enorm, căci s-a socotit la cinci sute de milioane valoarea comorilor
naufragiate.
— Cinci sute de milioane! mi-a răspuns căpitanul Nemo.
Erau, dar nu mai sunt.
— într-adevăr, am zis eu; ar fi o faptă bună să se deschidă ochii
acestor acţionari. Ceea ce jucătorii regretă mai mult, de obicei, e mai puţin
pierderea banilor decât a speranţelor. Dar la urma urmei îi deplâng mai
puţin decât pe acei nenorociţi, cărora atâtea bogăţii bine împărţite le-ar fi
fost de folos, pe când aşa sunt şterse pentru ei!
Abia ce scăpasem vorbele acestea şi am simţit că ele trebuiau să
rănească pe căpitanul Nemo.
— Sterpe! răspunse el înflăcărându-se. Credeţi, domnule, că
aceste bogăţii sunt pierdute atunci când eu le adun? Pentru mine strâng
eu aceste comori? Cine vă spune că nu le întrebuinţez cu folos? Credeţi că
nu ştiu că există fiinţe care suferă, popoare asuprite pe acest pământ,
mizerabili de ajutat, victime de răzbunat? Nu înţelegeţi că?...
Căpitanul Nemo se opri regretând că vorbise prea mult.
Dar ghicisem. Oricare ar fi fost motivele care l-au făcut să caute
"neatârnarea în mări, înainte de toate el rămăsese om!
Inima lui mai bătea încă pentru suferinţele omenirii şi marea lui milă
se îndrepta către rasele sclave ca şi către diverşi indivizi.
Şi atunci am înţeles cui erau destinate acele milioane expediate de
către căpitanul Nemo, când Nautilus naviga în apele Cretei răsculate!
UN CONTINENT DISPĂRUT
A doua zi de dimineaţă, la 19 februarie, am văzut intrând pe
canadian în odaia mea. Mă aşteptam la vizita lui. El părea foarte
dezamăgit.
— Ei bine, domnule? mi-a zis el.
— Ei bine, Ned, soarta ne-a fost potrivnică ieri.
— Da! Trebuia ca blestematul ăsta de căpitan să oprească tocmai
când voiam noi să fugim.
— Da, Ned, avea treabă la bancherul său.
— La bancherul său!
— Sau mai curând la bancă. înţeleg prin asta oceanul unde
bogăţiile lui sunt mai în siguranţă decât în tezaurul vreunui stat.
După ce am istorisit canadianului întâmplările din ajun, el s-a întors
la Sfat, iar eu m-am dus să văd compasul în salon.
Direcţia lui Nautilus era sud-sud-vest. întorceam spatele Europei.
Pe la unsprezece şi jumătate s-au golit rezervoarele şi aparatul a
urcat la suprafaţa apei. Am urcat pe platformă. Ned Land mi-o luase
înainte şi cerceta orizontul.
Nu se vedea decât nesfârşita întindere a apelor şi câteva pânze în
zare. Cerul era înnourat; bătea vântul.
Când am coborât în salon, ajutorul comandantului însemnase pe
hartă locul unde ne aflam. Poziţia lui Nautilus era la 16° 17' longitudine şi
33° 12' latitudine, la o sută cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiată.
Nici gând să mai putem fugi şi vă puteţi închipui furia canadianului când l-
am lămurit asupra situaţiei noastre.
Cât despre mine, nu-mi părea tocmai rău. Mă simţeam parcă uşurat
de o grijă şi am putut reîncepe cu o linişte relativă lucrările mele obişnuite.
 Seara, pe la unsprezece, am primit vizita foarte neaşteptată a
căpitanului Nemo. El m-a întrebat foarte amabil dacă nu eram obosit de
veghea nopţii trecute. I-am răspuns că nu.
— Atunci, domnule Aronnax, am să vă propun o ciudată excursie.
— Propuneţi, căpitane.
— încă n-aţi vizitat adâncurile submarine decât ziua la lumina
soarelui. V-ar conveni să le vedeţi în timpul unei nopţi întunecoase?
— Foarte bucuros.
— Această plimbare va fi obositoare. Va trebui să umblăm mult, să
urcăm un munte. Drumurile nu sunt bine întreţinute.
— Ceea îmi spuneţi, căpitane, îmi aţâţă curiozitatea. Sunt gata să vă
urmez.
— Veniţi, aşadar, domnule profesor, vom îmbrăca hainele de
scafandru.
Ajunşi în vestiar, am văzut că nici tovarăşii mei, nici vreun om al
echipajului n-avea să ne urmeze în această excursie.
Căpitanul Nemo nici nu-mi propusese măcar să iau pe Ned sau pe
Sfat cu mine.
în câteva clipe am îmbrăcat aparatele noastre. Ni se puseseră pe
spate rezervoarele încărcate din belşug cu aer, dar lămpile electrice nu
erau pregătite. Am întrebat pe căpitan.
— Ele nu ne-ar fi de folos, răspunse el.
Credeam că nu auzisem bine, dar nu am putut repeta întrebarea,
căci capul căpitanului dispăruse sub învelişul metalic.
Când am isprăvit cu îmbrăcarea, am simţit că mi s-a pus un baston
de fier în mână şi peste câteva minute am pus piciorul pe fundul
Atlanticului la o adâncime de trei sute de metri.
Era aproape de miezul nopţii; apele erau întunecoase, dar căpitanul
Nemo îmi arăta în depărtare un punct roşiatic, un fel
de lumină care lucea la două mile de Nautilus. Ce era focul acesta,
cum era el alimentat în masa lichidă, n-aş fi putut să o spun. în orice caz,
acesta ne lumina puţin, ce-i drept, dar m-am obişnuit curând cu acest
întuneric relativ; am priceput, în această, împrejurare, inutilitatea
aparatelor Ruhmkorff.
Căpitanul Nemo şi cu mine mergeam unul lângă altul spre focul ce
se zărea. înaintând mereu pe pământul care urca, auzeam un fel de târâit
deasupra capului meu. Câteodată, zgomotul acesta creştea ca un fel de
pârâitură neîntreruptă. Am înţeles curând cauza. Era ploaia care cădea cu
putere la suprafaţa apei. Mi-a venit instinctiv gândul că voi fi înecat, apoi
am râs singur de mine.
După o jumătate de oră de umblet, pământul deveni pietros. Meduze
şi crustacee îl luminau cu lucirea lor fosforescentă, întrevedeam mormane
de piatră acoperite cu milioane de zoofite.
Aceste grămezi pietroase erau aşezate pe fundul oceanului cu o
oarecare regularitate pe care nu mi-o puteam lămuri. Am mai dat şi de
alte ciudăţenii. Mi se părea că greoaiele mele tălpi de plumb strivesc nişte
oseminte care trosneau cu un zgomot ciudat. Ce era, oare, această vale
întinsă prin care treceam?
Lumina roşiatică ce ne călăuzea creştea la orizont arătându-ne
calea. Ea lucea în creştetul unui munte înalt de opt sute de picioare.
în mijlocul acestui labirint pietros care brăzda fundul Atlanticului,
căpitanul Nemo a înaintat fără şovăire. El cunoştea acest drum; trebuie să-
l fi străbătut adesea şi nu se putea rătăci.
L-am urmat cu o încredere neclintită. El îmi apărea ca unul dintre
spiritele mării şi, când mergea înaintea mea, admiram statura lui înaltă, o
siluetă întunecată pe fundalul luminos al orizontului.
Era ora unu dimineaţa. Ajunsesem la primele povârnişuri
ale muntelui. Dar pentru a ne apropia de acestea, trebuia să trecem
prin potecile întortocheate ale unei vegetaţii abundente.
Da! O pădure de copaci morţi, fără frunze, fără sevă, copaci
mineralizaţi sub înrâurirea apelor şi care erau dominaţi ici, colo de câte un
gigant. închipuiţi-vă o pădure din Hartz pe coasta unui munte, dar o
pădure înghiţită de apă. Cărările erau pline cu alge şi cu ficuşi printre care
mişunau fel de fel, o lume de crustacee. Mergeam, urcând stâncile, sărind
peste trunchiuri răsturnate, rupând lianele mării care se legănau de colo-
colo, speriind peştii care erau peste tot. Aproape că nu mai simţeam
oboseala şi urmam pe căpitanul Nemo, care urca mereu. Bastonul îmi era
de mare folos. Un pas greşit ar fi fost primejdios pe aceste poteci la
marginea prăpastiilor; mergeam, însă, cu piciorul sigur, fără să simt
ameţeală. Ba săream peste o crăpătură de mare adâncime; ba mă
încumetam peste un trunchi de copac aruncat de la o prăpastie la alta,
fără să mă uit în jos, neavând ochi decât pentru a admira sălbăticia
acestui ţinut.
Două ore după ce părăsisem Nautilus, am trecut marginea pădurii şi
la o sută de picioare peste capetele noastre se înălţa vârful muntelui care
părea întunecos de pe locul nostru. Peştii se ridicau grămadă printre paşii
noştri ca şi păsările surprise prin iarbă. Stânca avea scobituri prin care nu
se putea pătrunde, peşteri adânci, găuri întunecoase în fundul cărora
auzeam mişcându-se lucruri formidabile. îmi îngheţa sângele-n corp când
zăream o antenă enormă în calea mea sau vreun foarfece înfiorător
închizându-se cu zgomot în umbra găurilor! Mii de puncte luminoase
străluceau în întuneric. Erau ochii crustaceelor gigantice, care stăteau
pitite în ascunzătoarea lor; raci uriaşkse înălţau ca nişte halebardieri
mişcând membrele lor cu un zăngănit de fier, homari uriaşi pironiţi ca liste
tunuri pe afetele lor şi caracatiţe îngrozitoare încolăcindu-şi tentaculele
care păreau un mărăciniş viu de şerpi.
Ce era această lume peste măsură de mare pe care n-o cunoşteam
încă? Cărui ordin aparţineau aceste articulate? De câte veacuri trăiau
aceste vieţuitoare în ultimele straturi ale Oceanului?
Căpitanul Nemo, obişnuit cu aceste vieţuitoare care te înfioară,
trecea nepăsător pe acolo. Trebuia să-l urmez. Ajunsesem pe primul
platou unde mă mai aşteptau şi alte surprize.
Acolo se conturau ruine admirabile, care trădau mâna omului, iar nu
pe aceea a Creatorului. Erau mari îngrămădiri de pietre unde se desluşeau
forme nelămurite de castele, temple,
îmbrăcate cu zoofite înflorite şi, care, în loc de viţă sălbatică, aveau
o haină vegetală de alge şi de ficuşi.
înaintaţii mereu şi peste câteva minute eram pe piscul care se înălţa
cu vreo zece.metri peste aceste stânci.
Am privit la drumul ce-l făcusem, Muntele nu se înălţa decât la
şapte-opt sute de picioare de vale; dar pe partea cealaltă el avea o
înălţime de două ori mai mare de fundul oceanului. Acest munte era un
vulcan. La cincizeci de picioare sub pisc, în mijlocul unei ploi de pietre şi
de zgură, un crater mare arunca puhoaie de lavă, care cădeau în cascade
de foc în mijlocul masei lichide. Astfel, vulcanul, ca o făclie imensă, lumina
valea până la ultimele limite ale orizontului.
Am spus că acest crater azvârlea lavă, iar nu flăcări. Flăcărilor le
trebuie oxigenul aerului, ele nu se pot dezvolta sub apă; dar lava, datorită
temperaturii foarte ridicate, poate să se menţină la roşu alb, să lupte
împotriva elementului lichid până la răcire. Aceste puhoaie de lavă
alunecau până la poalele muntelui, ca şi în capul vulcanului Vezuviu sau al
unui Torre del Greco.
într-adevăr, acolo, sub ochii mei, apăru un oraş dărâmat, ruinat, cu
acoperişurile desfundate, temple rostogolite, arcuri dezgropate, coloane
trântite la pământ, unde se mai simţeau încă proporţiile solide ale unui fel
de arhitectură toscană; mai departe, resturile unui mare apeduct; dincolo
înălţarea unei acropole cu formele unui Partenon; încă mai departe liniile
unor ziduri năruite, străzi largi, pustii, un întreg Pompei îngropat sub ape!
Unde eram? Unde eram? Voiam să ştiu cu orice chip, voiam să
vorbesc, să-mi smulg sfera de alamă care-mi întemniţa capul.
Dar căpitanul Nemo veni spre mine şi mă opri printr-un gest. Apoi,
ridicând o bucată de piatră, el se apropie de o stâncă de bazalt negru şi
scrise acest singur cuvânt:
ATLANTIDA
Mi-a trecut ca un fulger prin minte! Atlantida, vechea Meropidă de
Theopompe, Atlantida lui Platon, continent dezminţit de Origene,
Porphyre, Jamblique, Anville, Malte-Brun, Humbold, care puneau dispariţia
lui pe seama unei legende,
continent recunoscut de Possidonius, Pline, Engel, Sherer,
Tournefort, Buffon, d'Avezac, îl aveam aici sub ochii mei, cu mărturia
catastrofei lui! Acesta era ţinutul înghiţit de ocean, în afara Europei, Asiei
şi Libiei, dincolo de coloanele lui Hercule, unde trăia acel popor puternic,
atlanţii, cu care s-au războit pentru prima oară vechii greci!
Atlanţii, după istorisirea lui Platon, ocupau un continent mai mare
decât Asia şi Africa la un loc. Dominaţia lor se în- tindea până în Egipt. Ei
voiau să se impună şi grecilor, însă au trebuit să se retragă faţă de
împotrivirea înverşunată a elenilor. Au trecut veacuri. S-a produs un
cataclism, apoi inundaţii, cutremure de pământ. O zi şi o noapte au fost de
ajuns pentru distrugerea acestei Atlantide, ale cărei piscuri înalte:
Madera, Azorele, Canarele, Insulele Capului Verde mai ies şi acum la
suprafaţă.
Aşadar, condus de destinul cel mai ciudat, călcam în picioare unul
dintre munţii acestui continent! Atingeam cu mâna aceste ruine de mii de
veacuri şi contemporane epocilor geologice! Umblam acolo unde au
umblat contemporanii primului om! Striveam Sub tălpile mele grele acele
schelete de animale din timpurile fabuloase pe care aceşti pomi, acUm
mineralizaţi, le acopereau pe vremuri cu umbra lor!
în timp ce visam astfel, în timp ce căutam să-mi fixez în memorie
toate amănuntele acestei privelişti grandioase, căpitanul Nemo, Sprijinit
de o coloană sfărâmată, stătea nemişcat ca împietrit într-un extaz mut. Se
gândea, oare, la acele generaţii dispărute sau le întreba taina destinului
omenesc? Ce n-aş fi dat să-i cunosc gândurile, să le împărtăşesc, să le
pricep!
Ramaserăm astfel o oră întreagă, contemplând valea întinsă sub
strălucirea lavei. Fierberea lăuntrică făcea să tremure scoarţa muntelui. în
liniştea acestui, ţinut lichid se auzeau zgomote adânci. în acea clipă, luna
apăru şi trimise câteva raze palide pe continentul înecat. Căpitanul se
ridică atunci,
aruncă o ultimă privire către această vale întinsă, apoi mi-a făcut
semn cu mâna să-l urmez.
Când primii zori luminau suprafaţa oceanului, eram la bordul lui
Nautilus.
PĂCURA SUBMARINĂ
Din cauza oboselii m-am trezit a doua zi, 20 februarie, tocmai pe la
ora unsprezece. M-am îmbrăcat repede. Mă grăbeam să aflu direcţia lui
Nautilus. Instrumentele mi-au arătat că nava fugea tot spre sud cu o viteză
de douăzeci de mile pe oră, la o adâncime de o sută de metri.
Sfat, care tocmai intrase în salon, află din istorisirile mele peripeţiile
acestei nopţi şi mai putu vedea, prin trapele deschise, o parte din acest
continent scufundat.
Pe la ora patru spre seară, terenul, până aici şes şi acoperit cu
ramuri mineralizate, se schimba încetul cu încetul. Acesta deveni mai
stâncos şi după unele evoluţii ale lui Nautilus am crezut că intrăm în
regiunea muntoasă, mai cu seamă că la orizont, un zid înalt părea că
opreşte trecerea pe acolo. Acest zid trebuia să depăşească nivelul
oceanului. Trebuia să fie un continent sau cel puţin o insulă, fie una dintre
Insulele Canare sau dintre Insulele Capului Verde. în orice caz, acest zid
mi-a arătat sfârşitul teritoriului Atlantidei din care, de fapt, nu străbătusem
decât o părticică.
Noaptea nu-mi întrerupse observaţiile. Am rămas multă vreme la
geam, admirând frumuseţile mării şi ale cerului
înstelat, când tăbliile se închiseră. în această clipă Nautilus ajunsese
lângă zid şi nu ştiam cum va manevra. Rămase nemişcat. M-am culcat cu
intenţia să mă scol după câteva ore de somn.
Dar a doua zi era ora opt când am intrat în salon. Manometrul mi-a
arătat că pluteam la suprafaţa oceanului. Auzeam, de altfel, zgomot de
paşi pe platformă.
Vasul, însă, nu era legănat de valuri, ca de obicei. M-am urcat până
aproape de una dintre trape. Era deschisă, dar în loc de lumina la care mă
aşteptam, eram învăluit într-un întuneric adânc. Unde eram? Mă înşelasem
oare? Să fi fost încă noapte?
Nu ştiam ce să gândesc, când am auzit un glas lângă mine:
— Dumneavoastră sunteţi, domnule profesor?
— Ah! Căpitane Nemo, am răspuns eu, unde suntem?
— Sub pământ, domnule profesor.
— Sub pământ! am strigat eu. Şi Nautilus mai merge, încă?
— Da, merge.
— Dar, nu înţeleg.
— Aşteptaţi câteva clipe. Aprind felinarul şi dacă vă plac situaţiile
clare, veţi fi luminat.
Am pus piciorul pe platformă şi am aşteptat. întunericul era atât de
adânc că nu-l vedeam nici măcar pe căpitanul Nemo.
Totuşi, uitându-mă la zenit, deasupra capului meu, am văzut o
lumină confuză, care umplea o gaură rotundă. în această clipă felinarul se
aprinse deodată şi strălucirea lui puternică acoperi lumina nedesluşită de
deasupra mea.
Am privit, după ce închisesem o clipă ochii orbiţi de această lumină
puternică. Nautilus plutea de-a lungul unui mal aşezat ca un chei. Această
mare care-l ducea era un lac închis într-un cerc de ziduri cu un diametru
de două mile. Nivelul său nu putea fi altul decât nivelul exterior, pentru că
acest lac trebuia neapărat să comunice cu marea. Pereţii înalţi, aplecaţi
spre baza lor, se rotunjeau şi formau un fel de pâlnie răstur nată, a cărei
înălţime era de cinci sau şase de sute metri. în vârf era o deschizătură
rotundă în care surprinsesem acea slabă lumină, datorată razelor de
soare.
înainte de a cerceta cu luare-aminte poziţia acestei caverne enorme,
înainte de a mă întreba dacă aceasta era o lucrare a naturii sau a omului,
am mers spre căpitanul Nemo.
— Unde suntem? am zis eu.
?— în mijlocul unui vulcan stins, mi-a răspuns căpitanul, un vulcan
inundat de mare în urma unei convulsii a pământului, în timp ce dormeaţi,
domnule profesor, Nautilus a pătruns aici printr-un canal natural deschis la
zece metri sub nivelul oceanului. Aici este portul său, un port sigur,
comod, misterios, păzit de vânturi!
— într-adevăr, am răspuns eu, aici sunteţi în siguranţă, căpitane
Nemo. Cine v-ar putea urmări în centrul acestui vulcan? Dar mi se pare că
am văzut o deschizătură în vârful lui.
 — Da, craterul său, un crater, altădată plin cu lavă, cu vapori şi cu
flăcări, prin care trece acum acest aer înviorător pe care îl respirăm.
— Dar care este muntele acesta? am întrebat eu.
— El aparţine uneia dintre numeroasele insule din această mare. O
simplă stâncă pentru vapoare; pentru noi, o peşteră imensă. întâmplarea
m-a făcut s-o descopăr şi tot întâmplarea mi-a servit bine.
— Văd, căpitane, că natura vă slujeşte peste tot şi întotdeauna.
Sunteţi în siguranţă pe acest lac, căci nimeni nu poate vizita apele lui. Dar
la ce bun acest refugiu. Nautilus n-are nevoie de port.
— Nu, domnule profesor, dar el are nevoie de energie electrică
pentru a se mişca, de anumite elemente pentru a produce această
energie, de săruri pentru a alimenta elementele lui, de cărbuni pentru a
face sărurile şi de mine de păcură pentru a extrage cărbunii. Şi tocmai aici
marea acoperă păduri întregi care au fost inundate în timpurile geologice
şi care transformate în păcură, sunt pentru mine o mină nesecată.
—- Oamenii dumneavoastră, căpitane, fac aici slujba de mineri?
— întocmai. Aceste mine se ascund sub valuri ca şi minele din
Newcastle. Aici extrag oamenii mei, îmbrăcaţi în costumele de scafandru,
păcura pe care nici n-o cer măcar minelor
parfumate încă şi mărturisesc că respiram cu nesaţ acest miros
plăcut. Parfumul este sufletul florii şi florile mării, aceste splendide
hidrofite, n-au suflet! Treceam tocmai pe lângă un tufiş de liliac, care
îndepărta stâncile sub sforţarea rădăcinii lui puternice, când Ned Land
strigă:
- — Ah! Domnule, un stup!
— Un stup? am răspuns eu, făcând un gest de îndoială.
—. Da, un stup, repetă canadianul şi iată albinele care bâzâie în jurul
lui.
M-am apropiat şi a trebuit să mă conving. Aici, în gaura unui trunchi,
câteva mii dintre aceste dibace insecte, atât de răspândite în Canare,
trăiau nestingherite.
Fireşte, canadianul nu se lăsă până nu strânse câteva livre de miere,
după ce alungă albinele din stup cu ajutorul fumului unor frunze uscate pe
care le aprinsese cu bricheta lui.
Apoi am continuat această plimbare interesantă. Am văzut că
albinele nu erau singurele reprezentante ale regnului animal în interiorul
acestui vulcan. Păsări de pradă zburau şi se învârteau ici, colo în umbră
sau fugeau din cuiburile lor cocoţate pe vârfurile stâncilor. Erau ulii cu
burta albă şi câţiva piţigoi, iar pe povârnişuri alergau, cât le ţineau
picioarele, nişte dropii grase şi frumoase. Vă puteţi închipui lăcomia
canadianului când zări acest vânat gustos şi cât îi păru de rău că n-avea o
puşcă la îndemână. El încercă să înlocuiască plumbul cu pietre şi după
câteva încercări neizbutite reuşi să lovească una dintre aceste admirabile
dropii. îşi puse de zeci de ori viaţa în joc ca să poată înhăţa această
pasăre, care a fost vârâtă în traista cu fagurii de miere.
Atunci a trebuit să coborâm căci nu mai puteam înainta.
Deasupra noastră craterul a apărut ca o mare deschizătură.
O jumătate de oră mai târziu, după ultima ispravă a lui Ned Land
eram pe malul de jos. în acest loc se deschidea o peşteră admirabilă.
Tovarăşii mei şi cu mine ne întinserăm pe nisipul ei subţire. Am vorbit
despre veşnicele planuri de evadare şi
m-ara crezut îndreptăţit să dau canadianului speranţe de scăpare;
căpitanul Nemo nu coborâse spre sud decât pentru a-şi reîmprospăta
provizia de sodă. Nădăjduiam că acum se va apropia de coastele Europei
sau ale Americii, ceea ce va îngădui canadianului să reînceapă cu mai mult
succes încercarea de a evada.
Stăteam întinşi de un ceas în această grotă încântătoare.
Conversaţia, însufleţită la început, lâncezea acum. Ne năpădise un
fel de moleşeală. Cum nu vedeam nici o cauză ca să rezist somnului, m-
am lăsat în voia lui.
Visam — visele nu ni le alegem noi — visam că sunt o simplă
moluscă şi visam că această grotă este cochilia mea.
Deodată, am fost trezit de glasul lui Sfat.
— Fuga sus! strigă el.
— Ce este? am întrebat eu ridicându-mă pe jumătate.
— Vine apa peste noi!
M-am ridicat. Marea venea ca un puhoi spre noi şi, desigur, fiindcă
nu eram moluşte, trebuia să fugim de acolo.
în câteva clipe eram în siguranţă, pe vârful grotei.
— Dar ce e asta? întrebă Sfat. Vreun nou fenomen?
—Nu, amicii mei, am răspuns eu, este fluxul care era să ne surprindă
ca pe eroul lui Walter Scott! Oceanul se umflă pe dinafară şi printr-o lege
foarte firească a echilibrului, nivelul lacului urcă şi el. Ne-am ales doar cu o
baie. Veniţi să ne schimbăm pe Nautilus.
 Peste trei sferturi de oră terminaserăm plimbarea noastră circulară
şi am revenit la bord. Oamenii echipajului isprăveau tocmai atunci cu
încărcarea proviziilor de săruri şi Nautilus ar fi putut pleca imediat.
însă, căpitanul Nemo nu dădu nici o poruncă. Voia, oare, să iasă
noaptea, în secret, prin trecătoarea lui submarină?
Poate.
Orice ar fi fost, a doua zi dimineaţă, Nautilus, părăsindu-şi portul,
plutea în larg, la câţiva metri sub valurile Atlanticului.
MAREA SARGASELOR
Nautilus nu-şi schimbase direcţia. Trebuia să renunţăm la orice
nădejde de a ne întoarce, deocamdată, spre mările europene. Căpitanul
Nemo îşi îndrepta vasul spre sud. Unde ne ducea? Nu îndrăzneam să-mi
închipui.
în acea zi, Nautilus traversă o ciudată parte a oceanului.
Toată lumea cunoaşte acel mare curent de apă caldă numit Golf
Stream. După ce iése din Canalele Floridei, acesta se îndreaptă spre
Spitzberg. Dar înainte de a pătrunde în Golful
Mexicului, la al patruzeci şi patruleagrad latitudine nordică, acest
curent se desparte în două braţe; braţul principal se îndreaptă spre
coastele Irlandei şi ale Norvegiei, pe când celălalt se deplasează spre sud
la înălţimea Acorelor, apoi, trecând aproape de malurile Africii şi făcând o
curbă, se întoarce spre Marea Antilelor.
Acest al doilea braţ — mai curând un colier decât un braţ —
înconjoară cu apele lui calde acea parte a oceanului rece, liniştită,
nemişcată, care se numeşte Marea Sargaselor, adevărat lac în plin
Atlantic. Apelor marelui curent nu le trebuiesc mai puţin de trei ani pentru
a o înconjura.
Marea Sargaselor, la drept vorbind, acoperă toată partea scufundată
a Atlantide!. Unii autori au admis că numeroasele ierburi cu care e
semănată sunt smulse din păşunile vechiului continent. Este însă probabil,
ca aceste ierburi, alge şi fucuşi, rupte de pe malurile Europei şi ale
Americii, să fie trase până în această zonă de către curentul Golf Stream.
Aceasta a fost una dintre cauzele care l-a făcut pe Columb să presupună
existenţa unui continent nou. Când vapoarele îndrăzneţului cercetător au
ajuns în mijlocul Mării Sargaselor, acestea au plutit, nu fără greutate, în
mijlocul acestor ierburi care le împiedicau să înainteze, spre marea groază
a echipajului şi au pierdut trei săptămâni ca să le traverseze.
 Aceasta era regiunea pe care o vizita acum Nautilus, o adevărată
păşune, un covor de alge, ficuşi, viţa tropicului, atât de des, atât de
compact, încât prora vasului l-a depăşit cu greu. De aceea, căpitanul
Nemo, nevoind să supună elicea, s-a ţinut îa câţiva metri adâncime de
suprafaţa apei.
Numele de Sargasse se trage de la cuvântul spaniol „sargazzo", care
înseamnă vareg. Acest banc imens de ierburi este format în cea mai mare
parte din varegi.
Am petrecut toată ziua de 22 februarie în această mare, unde peştii,
amatori de plante marine şi crustacee găsesc hrană din belşug. Am putut
studia, astfel, această porţiune a
oceanului unde vapoarele pătrund atât de rar. Deasupra noastră
pluteau corpuri de tot felul, de diferite provenienţe, îngrămădite în mijlocul
acestor ierburi cafenii, trunchiuri de copaci smulşi din Anzi sau aduşi pe
Mississippi, sfărâmături, resturi de învelişuri şi de catarge, târâte acolo de
curent. A doua zi, oceanul îşi recăpătase înfăţişarea lui obişnuită.
Din acea clipă, timp de nouăsprezece zile, de la 23 februarie până la
2 martie, Nautilus, plutind în mijlocul Atlanticului, ne ducea cu o viteză
constantă de o sută de leghe în douăzeci şi patru de ore. Căpitanul Nemo
voia, desigur, să-şi îndeplinească programul lui submarin şi nu mă îndoiam
că după ce va ocoli Capul Horn se va întoarce spre mările australe ale
Pacificului.
în timpul acestor nouăsprezece zile, nici un incident deosebit nu a
fost semnalat în călătoria noastră. Vedeam puţin pe căpitan. El lucra; în
bibliotecă găseam, adesea, cărţi pe care le lăsa întredeschise şi mai cu
seamă cărţi de istorie naturală.
Lucrarea mea despre fundurile submarine, răsfoită de dânsul, avea
însemnări pe marginile paginilor, care contraziceau câteodată teoriile şi
sistemele mele. Dar căpitanul se mulţumea să-mi corecteze spusele mele,
fără a discuta vreodată cu mine. Câteodată auzeam sunetele melancolice
ale orgii lui, la care cânta cu multă expresie, dar numai noaptea, în
mijlocul celei mai tainice întunecimi, când Nautilus adormea în tăcerea
oceanului.
în timpul acestei părţi a călătoriei, pluteam zile întregi la suprafaţa
valurilor. Marea era ca şi părăsită. Abia câteva corăbii cu pânze, cu
destinaţia India, se îndreptau spre Capul Bunei Speranţe. într-o zi eram
urmăriţi de bărcile unor vânători de balene, care ne luau drept o balenă de
mare preţ. Dar căpitanul Nemo nu voi să facă pe bieţii oameni să-şi piardă
timpul şi osteneala şi puse capăt vânătorii scufundându-se în apă. Acest
incident a părut să intereseze mult pe Ned Land, care regreta că cetaceul
nostru de oţel nu putea fi lovit de cangea pescarilor.
Peştii, observaţi de Sfat şi de mine în timpul acela, se deosebeau
puţin de Cei întâlniţi la alte latitudini. O schimbare pentru ochi consta în
prezenţa câinilor de mare, animale foarte hrăpăreţe, care, după istorisirea
pescarilor, sunt în stare să înghită un om întreg. Ne mai întovărăşeau, timp
de zile întregi, bancuri elegante şi zburdalnice de delfini. Ei mergeau
în grupuri de câte cinci, şase, vânând în haite, ca lupii în câmpii.
Priveam la vânătorile lor de peşti zburători şi admiram dibăcia cu care îi
prindeau din zbor.
Până în ziua de 12 martie, am călătorit în aceleaşi condiţii, în acea
zi, Nautilus a făcut experienţe de sondaj care m-au interesat foarte mult.
Am făcut până atunci aproape treisprezece mii de leghe de la
plecarea noastră din mările Pacificului. Eram la 45°37' latitudine sudică şi
37°53' longitudine vestică. în acest loc, căpitanul Denham de pe vasul
Herald a aruncat sonda la o adâncime de paisprezece mii de metri fără a
da de fund. Tot acolo, locotenentul Parker de pe fregata americană
Congress nu putuse da de fundul submarin la o adâncime de cincisprezece
mii o sută patruzeci de metri.
Căpitanul Nemo se hotărî să trimită pe Nautilus la cea mai mare
adâncime ca să controleze diferitele sondaje. Mă pregăteam să-mi notez
toate rezultatele experienţei. Tăbliile salonului s-au deschis şi au început
manevrările pentru a ajunge la straturile cele mai adânci.
Vă închipuiţi că nu ne puteam scufunda umplând rezervoarele.
Acestea nici n-ar fi putut să dea greutatea suficientă lui Nautilus. De altfel,
pentru a ne urca apoi la suprafaţă ar fi trebuit evacuată apa din rezervoare
şi pompele n-ar fi avut destulă putere pentru a învinge presiunea
exterioară.
Căpitanul Nemo se hotărî să ajungă pe fundul mării pe o diagonală,
cu ajutorul planurilor laterale care au fost aşezate sub un unghi de
patruzeci şi cinci de grade faţă de orizontală.
Apoi, elicea a fost pornită cu viteză maximă şi braţele ei aii bătut
valurile cu o putere de nedescris.
Sub acea presiune puternică, învelişul vasului Nautilus tremura ca o
coardă sonoră şi se adânci sub ape. Căpitanul şi cu mine, postaţi în salon,
urmăream acul manometrului care devia repede. în curând am trecut de
zona locuită unde se află cea mai mare parte a peştilor. Dacă unele dintre
aceste ani male nu pot trăi decât la suprafaţa mărilor sau a fluviilor, altele,
mai puţin numeroase, s-au adaptat şi nu trăiesc decât la adâncimi mari.
Am întrebat pe căpitanul Nemo dacă observase peştii la o adâncime
mai mare.
— Peşti? mi-a răspuns el, foarte rar. Dar în starea actuală a ştiinţei,
ce se presupune, ce se ştie în aCeastă privinţă?
— Iată, căpitane! Se ştie că, mergând spre straturile adânci ale
oceanului, viaţa vegetală dispare mai curând decât viaţa animală. Se ştie
că acolo unde se mai întâlnesc, încă, fiinţe însufleţite, nu mai vegetează
nici un singur hidrofit. Se ştie că stridiile trăiesc la două mii de metri sub
apă şi că, Mac Clintack, eroul mărilor polare, a scos o stea de mare vie de
la o adâncime de două mii cinci sute de metri. Se ştie că echipajul lui Bull
Doc de la Marina Regală, a pescuit o stea la două mii şase sute douăzeci
de stânjeni, adică mai bine de o leghe adâncime. Dar, căpitane Nemo, îmi
veţi spune, poate, că nu se ştie nimic?
— Nu, domnule profesor, răspunse căpitanul, nu voi fi atât de
nepoliticos. Totuşi, vă voi întreba cum vă explicaţi că aceste vieţuitoare
trăiesc la o asemenea adâncime?
— îmi explic acest fenomen în două feluri, am răspuns eu; mai întâi,
pentru că totuşi curenţii verticali, determinaţi de deosebirea de săruri şi de
densitatea apelor, produc o mişcare care ajunge pentru a întreţine viaţă
rudimentară a asteriilor, a stelelor de mare.
— Just, făcu imediat căpitanul.
— Apoi, pentru că, dacă oxigenul este baza vieţii, .se ştie că o
cantitate de oxigen dizolvată în apa mării creşte odată cu adâncimea în
loc să scadă şi presiunea straturilor de jos contribuie la comprimarea lui.
— A! Se ştie asta? răspunse căpitanul Nemo, cam surprins.
Ei bine, domnule profesor, acesta e adevărul şi bine că-l ştiţi.
Voi mai adăuga că branhiile peştilor conţin mai mult azot de— cât
oxigen, când sunt pescuiţi la suprafaţa apelor şi mai mult oxigen decât
azot când sunt scoşi din mari adâncimi. Ceea ce îndreptăţeşte sistemul
dumneavoastră. Dar să continuăm cu observaţiile noastre.
Privirile mi s-au îndreptat spre manometru. Instrumentul arăta o
adâncime de şase mii de metri. Scufundarea noastră dura de o oră.
Nautilus, lunecând uşor pe acest plan înclinat, se afunda mereu. Apele
străvezii erau de acum pustii. Peste o oră eram la treisprezece mii de
metri sub nivelul mării fără să fi dat de fund.
 La paisprezece mii de metri am zărit piscuri negre care apăreau în
mijlocul apelor. Dar aceste vârfuri puteau aparţine unor munţi înalţi ca
Himalaia sau Mont Blanc, poate chiar şi mai înalţi şi adâncimea acestor
prăpăstii nu putea fi socotită.
Nautilus cobora şi mai mult, cu toată presiunea puternică ce o
suporta. Simţeam cum îi tremura învelişul, barele i se încovoiau, pereţii
gemeau; geamurile salonului păreau că se leagănă sub presiunea apelor.
Şi acest aparat solid ar fi păţit-o, dacă, precum spusese căpitanul Nemo, n-
ar fi fost în stare să reziste ca un bloc plin. , La trei leghe adâncime,
Nautilus nu mai întâlni nici urmă de vieţuitoare, căci trecuse de limitele
existenţei submarine, ca şi balonul care se înalţă în aer deasupra zonelor
respirabile.
Atinsesem adâncimea de şaisprezece mii de metri — patru leghe —
şi Nautilus suporta o presiune de o mie şase sute de kilograme pe fiecare
centimetru pătrat al suprafeţei lui.
— Ce situaţie! am strigat eu. Să fiu la o aşa adâncime, unde n-a
pătruns încă nici un om şi să nu ne alegem decât cu amintirea acestor
minuni.
— Aţi vrea să aduceţi de aici ceva mai mult decât amintirea?
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Vreau să spun că nimic nu-i mai uşor decât a lua o vedere
fotografică din această regiune submarină.
Nici n-am avut timpul să-mi exprim surpriza ce mi-o provocase
această propunere nouă, când, la o chemare a căpitanului Nemo, se
adusese un aparat în salon. Prin tăbliile larg deschise, vedeam lichidul
desăvârşit luminat de felinarul electric. Nici o umbră, nici o pată
întunecată. Soarele însuşi n-ar fi fost mai prielnic pentru această operaţie.
Nautilus se opri în
loc şi în câteva clipe am căpătat un clişeu negativ al acestor stânci
friinunate, al acestor peşteri nelocuite, unde nu mai este nici urmă de
viaţă.
Căpitanul Nemo, după ce a isprăvit operaţia, mi-a zis:
— Să urcăm acum, domnule profesor. Nu trebuie să abuzăm de
această situaţie, nici să expunem prea mult vasul Nautilus la asemenea
presiuni.
— Să urcăm, am răspuns eu.
— Ţineţi-vă bine.
 încă, n-avusesem timp să pricep pentru ce îmi dăduse căpitanul
acest sfat, când am fost trântit pe covor.
Nautilus, care, la un semn al căpitanului, îşi pusese elicea în mişcare
şi îşi îndreptase planurile verticale, dus ca un balon în aer, urca acum cu
iuţeala fulgerului. Vasul tăia apa cu un vâjâit zgomotos. Nu se mai putea
vedea nimic. în patru minute a făcut cele patru leghe care-l îndepărtaseră
de suprafaţa oceanului şi după ce a ieşit din apă, ca un peşte zburător, a
căzut la suprafaţă, ridicând valurile la o mare înălţime.
XI
CASALOTI SI BALENE
în timpul nopţii de 13 spre 14 martie, Nautilus se îndrepta spre sud,
îmi închipuiam că, la înălţimea Capului Horn, va apuca spre vest în mările
Pacificului, ca să isprăvească ocolul lumii. Dar se pare că bravul căpitan nu
cugeta ca şi mine şi îşi urma călătoria spre regiunile australe. Unde voia să
se ducă?
Spre pol? Ar fi fost o nebunie. începeam să cred că îndrăzneala
căpitanului îndreptăţea temerile lui Ned Land.
De câtva timp, canadianul nu-mi mai vorbea de planurile lui de fugă.
El devenise mai ascuns, mai tăcut. Vedeam că nu-i pria şederea
îndelungată la bord. Simţeam că clocotea de mânie. Când întâlnea pe
căpitan i se aprindea privirea şi mă temeam să nu izbucnească într-o bună
zi.
— Domnul să-mi dea voie să fac o observaţie, mi-a zis odată Sfat.
Bietul Ned se gândeşte la tot ceea ce nu poate avea. El compară totul cu
viaţa lui din trecut. Ar vrea să facă
tot ce ne este oprit. Amintirile îl apasă şi-i inima grea. Trebuie să-l
credem. Ce are el de făcut aici? Nimic. El nu este un savant ca domnul,
comorile mării nu-l interesează ca pe noi.
El ar risca orice ca să poată intra într-o cârciumă din ţara lui!
Este drept că monotonia de la bord trebuia să fie nesuferită
canadianului, obişnuit cu un trai liber şi activ. Se întâmpla foarte rar să-l
pasioneze ceva. Totuşi, în acea zi, un incident îi aminti de frumoasele lui
zile de vânătoare.
Pe la unsprezece dimineaţa, fiind la suprafaţa oceanului, Nautilus s-a
trezit în mijlocul unui grup de balene, întâlnire care nu mă miră, pentru că
ştiam că aceaste animale, vânate cu înverşunare, s-au refugiat în bazinele
de la latitudini mari.
 Rolul jucat de balenă în lumea marină şi influenţa ei asupra
descoperirilor geografice au fost mari. Ea este aceea, care, târând în urma
ei mai întâi pe basci, apoi pe asturieni, englezi, olandezi, i-a obişnuit cu
primejdiile oceanului şi i-a dus de la o extremitate la cealaltă a
pământului. Balenelor le place să frecventeze mările australe şi boreale.
Nişte legende vechi susţin că aceste cetacee au dus pe pescari până la
şapte leghe de Polul Nord. Dacă aceasta nu-i adevărat acum, se va adeveri
odată şi este probabil că, vânând balena în ţinuturile arctice sau
antarctice, oamenii vor ajunge la cele două extremităţi necunoscute ale
globului.
Şedeam pe platformă; marea era liniştită. Luna octombrie a acestor
latitudini ne dădea zile frumoase de toamnă. Canadianul a fost acela care
zărise o balenă la orizont spre răsărit.
Privind cu băgare de seamă, se vedea un spate negricios ridicându-
se şi Scufundându-se mereu sub valuri, la cinci mile de Nautilus.
— A! strigă Ned Land, dacă aş fi pe o luntre de pescar, întâlnirea
asta mi-ar face o mare plăcere! E o balenă dintre cele mai mari. Priviţi cu
ce putere aruncă coloana de apă prin răsuflătoare! Mii de draci! Pentru ce
sunt înlănţuit în obiectul acesta de oţel!
— Cum, Ned, tot nu te-ai lăsat de plăcerile dumitale de pescar? Oare
un pescuitor de balene poate să-şi uite vreodată meseria lui? Cine se
poate sătura vreodată de plăcerile unei asemenea vânători? , — N-ai
pescuit niciodată în aceste mări, Ned?
— Niciodată, domnule. Numai în mările boreale, atât în Strâmtoarea
Bering, cât şi în Strâmtoarea David.
— Atunci balena australă îţi este necunoscută.
—O să faci acum cunoştinţă, zise Sfat.
— Priviţi! Priviţi! strigă canadianul cu glasul mişcat. Se apropie!
Vine spre noi! Nici nu-i pasă de mine! Ştie că nu-i pot face nimic!
Ned bătea din picior. Braţul lui tremura aruncând o cange imaginară.
— Mamiferele acestea, întrebă el, sunt tot atât de mari ca şi cele din
mările boreale?
— Aproape, Ned.
— Pentru că am văzut balene, domnule, balene lungi de o sută de
picioare. Am auzit chiar că Hullamock şi Umgallick din Insulele Aleutine
aveau, câteodată, peste o sută cincizeci de picioare.
— Aceste dimensiuni par a fi cam exagerate.
 — A! strigă canadianul, ale cărui priviri nu se mai dezlipeau de
ocean, balena vine în apele lui Nautilus. Priviţi cum umblă, cum dispare
sub apă! Se zice că aceste animale pot face înconjurul lumii în
cincisprezece zile.
— Nu zic nu.
— Dar ceea ce nu ştiţi, domnule profesor, e că la începutul lumii
balenele înotau şi mai repede.
— A! Ce spui, Ned? Adevărat?
— Pentru că atunci ele aveau coada de-a curmezişul şi loveau apa
de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta ca şi peştii. Dar
Dumnezeu, văzând că ele umblau prea repede, le-a sucit coada şi de
atunci ele bat apa de sus în jos, în detrimentul vitezei lor.
— Oare, aceste animale trăiesc mult? întrebă Sfat.
— O mie de ani, răspunse canadianul fără şovăire.
— De unde ştii, Ned?
— Pentru că aşa se spune.
— Şi pentru ce se spune?
— Pentru că se ştie.
— Nu, Ned, nu se ştie, dar se presupune şi iată argumentul pe care
ne sprijinim: acum patru sute de ani, când pescuitorii vânau pentru prima
oară balenele, aceste animale erau mai mari decât cele de acum. Se
presupune, deci, Că balenele de acum n-au avut timpul necesar să se
dezvolte, să ajungă la — maturitate, ceea ce a făcut pe Buffon să spună că
aceste mamifere puteau trăi o mie de ani. Auzi, Ned?
Canadianul nu auzea. El nu mai asculta. Balena se apropia mereu. El
o sorbea din ochi.
— A! strigă el, nu mai e o balenă, sunt zece, sânt douăzeci, este o
turmă întreagă. Şi să nu pot face nimic! Să stau aici cu picioarele şi cu
mâinile legate!
— Dar, amice Ned, de ce nu te duci să ceri căpitanului voie să
vânezi?...
Sfat nu-şi isprăvise fraza când Ned Land dispăruse de pe platformă
în căutarea căpitanului. Peste câteva clipe au venit amândoi.
Căpitanul Nemo a privit la trupa de cetacee care se zbătea în apă la
o milă de Nautilus.
— Acestea sunt balene australe, zise el. O flotă întreagă de pescari
s-ar îmbogăţi de pe urma lor.
 — Ei bine, domnule, zise canadianul, n-aş putea pescui şieu, doar
numai aşa, ca să nu-mi uit meseria?
— La ce bun, răspunse căpitanul Nemo, să vânezi numai pentru a
distruge, de dragul de a omorî. Ştiu că acest privilegiu este îngăduit
omului, dar eu nu admit această distracţie ucigaşă. Omorând balene,
vieţuitoare inofensive şi bune, semenii dumitale, maestre Land, comit o
faptă rea. Ei au pustiit astfel Golfuleţul Baffin şi vor stârpi o clasă de
animale folositoare. Lasă, aşadar, în pace pe aceste biete mamifere. Au
destul de furcă acum cu duşmanii lor naturali, cu caşaloţii, xifiile, cu peştii
fierăstrău, fără să te mai amesteci şi dumneata.
Vă puteţi închipui mutra pe care a făcut-o canadianul în timpul
acestui curs de morală. A vorbi astfel unui vânător, înseamnă să pierzi
vorbele în vânt. Ned Land se uita la căpitan şi nu înţelegea ceea ce-i
spunea. însă, căpitanul avea dreptate, înverşunarea sălbatică a pescarilor
va face să dispară până şi ultima balenă din ocean.
Ned Land şuiera printre dinţi de necaz, între timp, căpitanul Nemo
observa trupa de cetacee şi întorcându-se spre mine:
— Aveam dreptate spunând că, în afară de oameni, balenele au de-a
face cu alţi duşmani. Ele vor avea în curând probleme. Observaţi la opt
mile în depărtare nişte puncte negre care se mişcă?
— Da, căpitane, am răspuns eu.
— Punctele acestea sunt caşaloţi, animale grozave pe care le-am
întâlnit câteodată în haite de câte două, trei sute. Pe acestea, fiind bestii
crude şi răufăcătoare, avem dreptate să le exterminăm.
Canadianul se întoarse deodată la vorbele acestea.
— Ei bine, căpitane, am zis eu, mai este încă timp, în interesul
balenelor...
— E de prisos să ne expunem, domnule profesor. Nautilus va alunga
el singur caşaloţii. Submarinul acesta este înarmat cu un pinten de oţel
care o să facă tot atâta ca şi cangea maestrului Land.
Canadianul a dat din umeri. Să atace cetaceele cu pintenul!
Cine a mai auzit aşa ceva?
— Aşteptaţi, domnule Aronnax, zise căpitanul Nemo. Vă vom
arăta o vânătoare cum n-aţi mai văzut. Nici un pic de milă pentru aceste
animale care nu-s decât gură şi dinţi?
Gură şi dinţi! Nici nu se putea descrie mai bine caşalotul, a cărui
lungime întrece câteodată douăzeci şi cinci de metri.
Capul enorm al acestui cetaceu ocupă o treime din trupul lui.
 Mai bine înarmat decât balena, are douăzeci şi cinci de dinţi mari,
lungi de douăzeci de centimetri, cilindrici şi conici în vârf şi care cântăresc
câte un kilogram fiecare. La partea de sus a acestui cap enorm se găsesc
trei sau patru sute de kilograme din acel ulei preţios, numit „alb de
balenă". Caşalotul este un animal dizgraţios, rău format şi nu vede decât
cu ochiul drept.
Dar, trupa de monştri se apropia tot mai mult. Zărise balenele şi se
pregătea să le atace. Se putea prevedea dinainte izbânda caşaloţilor, nu
numai pentru că sunt mai bine înarmaţi faţă de adversarii lor inofensivi,
dar şi pentru că pot sta mai mult timp sub apă, fără să urce să respire la
suprafaţă.
Era tocmai timpul să mergem în ajutorul balenelor.
Nautilus se scufundă aproape de suprafaţă. Ned şi cu mine am luat
loc în faţa geamurilor din salon. Căpitanul se duse lângă cârmaci ca să
manevreze el însuşi aparatul, ca o unealtă de distrugere. Curând, am auzit
bătăile repezi ale elicei şi viteza vasului a crescut.
începuse, deja, lupta între caşaloţi şi balene, când Nautilus a ajuns în
mijlocul lor. Se deplasa în aşa fel ca să poată tăia trupa caşaloţilor.
Aceştia, la început, nu s-au prea sinchisit de noul monstru care venea să
se amestece în luptă. Dar, în curând, au trebuit să se păzească de
loviturile lui.
Ce luptă! Chiar şi Ned Land, care se însufleţise, a bătut din palme.
Nautilus nu mai era decât o cange uriaşă, aruncată de mâna căpitanului
său. El o azvârlea în aceste mormane de carne şi le străbătea dintr-o parte
în alta, lăsând, în urma sa câte două jumătăţi de animal. Vasul nu simţea
puternicele lovituri de coadă care-i izbeau coastele, nici loviturile ce le
dădea. Cum extermina un caşalot fugea spre altul, învârtindu-se pe loc ca
să nu scape prada, scufundându-se când cetaceul se scufunda în straturile
adânci, urcând cu acesta când revenea la suprafaţă, lovindu-l, tăindu-l sau
rupându-l bucăţi, străpungându-l cu puternicul lui pinten.
Ce măcel! Ce zgomot la suprafaţa valurilor! Ce şuierături ascuţite şi
ce răsuflări ale acestor animale îngrozite. în mijlocul acestor straturi, de
obicei atât de liniştite, coada lor făcea adevărate vijelii.
Timp de o oră a durat măcelul acesta, de care caşaloţii nu se puteau
păzi. De câteva ori, zece sau doisprezece, strânşi laolaltă, încercau să
zdrobească pe Nautilus sub greutatea lor.
 Se vedea la geam gâtlejul lor enorm căptuşit cu dinţi şi ochiul lor
îngrozitor. Ned Land, care nu se mai putea reţine, îi ameninţa şi-i înjura.
Simţeam cum se agăţau de aparatul nostru.
Dar Nautilus, forţându-şi elicea, îi târa sau îi ducea la suprafaţa apei,
fără a se sinchisi nici de puterea lor enormă, nici de îmbrăţişările lor
puternice.
în sfârşit, grămada caşaloţilor se risipi, apele redeveniră liniştite.
Simţeam că urcăm la suprafaţa oceanului. Trapele au fost deschise şi am
năvălit pe platformă.
Marea era acoperită cu zeci de cadavre mutilate. O explozie uriaşă
n-ar fi împărţit, sfâşiat, rupt cu mai multă furie aceste grămezi de carne.
Pluteam printre trupuri gigantice, albastre pe spate, albe pe burtă. Câţiva
caşaloţi, înspăimântaţi, fugeau la orizont. Valurile erau colorate în roşu pe
un spaţiu de mai multe mile şi Nautilus înota în mijlocul unei mări de
sânge.
Căpitanul Nemo veni spre noi.
— Ei bine, maestre Land? zise el.
— Ei bine, domnule, răspunse canadianul, care-şi mai potolise
entuziasmul, este un spectacol îngrozitor, într-adevăr.
Dar eu nu sunt măcelar, eu sunt pescar şi acesta nu-i decât un
măcel.
— Este un măcel de animale răufăcătoare şi Nautilus nu e cuţitul
unui măcelar.
— îmi place mai bine cangea mea, răspunse canadianul.
— Fiecare cu arma lui, răspunse căpitanul privind ţintă pe Ned Land.
Mă temeam ca acesta să nu izbucnească, ceea ce ar fi avut urmări
rele. Dar n-a avut timp să se înfurie, fiind atras de vederea unei balene
spre care se îndrepta acum Nautilus.
Animalul nu putuse scăpa de dinţii caşaloţilor. Nenorocitul cetaceu,
culcat pe o parte, cu burta găurită de muşcături, murise. La capătul
înotătoarei lui mutilate atârna un pui mic pe care nu izbutise să-l scape de
măcel.
Căpitanul Nemo conduse pe Nautilus lângă cadavrul animalului. Doi
dintre oamenii lui se urcară pe trupul balenei şi am văzut, nu fără mirare,
că scoteau din mamele tot laptele, adică două, trei butoaie.
Căpitanul mi-a oferit o ceaşcă din acest lapte cald, încă. Nu m-am
putut opri să nu-i arăt dezgustul meu pentru această
 băutură. El m-a încredinţat că acest lapte e minunat şi nu se
deosebeşte cu nimic de laptele de vacă.
Am gustat şi am fost de părerea lui. Era pentru noi o rezervă
folositoare pe care o puteam păstra sub formă de unt sărat şi de brânză.
Din acea zi am observat cu nelinişte că reacţiile lui Ned Land faţă de
căpitan deveneau din ce în ce mai rele şi m-am hotărât să supraveghez
mai de aproape faptele şi gesturile canadianului.
XXX
SLOIURILE DE GHEATĂ
Nautilus se îndrepta tot spre sud la al cincizecilea meridian, cu o
viteză foarte mare. Voia, oare, să ajungă la pol? Nu credeam, căci toate
încercările de a ajunge până la acel punct al globului au dat greş. Şi
anotimpul nu era potrivit, deoarece 13 martie pe pământurile antarctice
înseamnă 13 septembrie în regiunile boreale.
La 14 martie am zărit câteva sloiuri de gheaţă la 55° latitudine,
gheţuri plutitoare, un fel de fărâmături de gheţari, de douăzeci şi cinci de
picioare. Nautilus se deplasa la suprafaţa oceanului. Ned Land, care
pescuise deja în mările arctice, era obişnuit cu, acest spectacol al
aisbergurilor. Sfat şi cu mine îi admiram pentru prima dată.
în atmosferă, spre sud, la orizont se întindea o fâşie albă,
strălucitoare. Pescuitorii englezi au poreclit-o „ice blinck".
Aceasta prevesteşte apropierea unui „pack" sau banc de gheaţă.
.
într-adevăr, în curând s-au ivit blocuri mai mari, a căror strălucire se
schimba după toanele negurii. Câteva din aceste sloiuri aveau nervuri
verzi, ca şi când sulfatul de cupru ar fi tras linii curbe pe acestea. Altele,
asemenea unor ametiste enorme, lăsau să pătrundă, prin ele, lumina.
Acestea din urmă oglindeau razele soarelui pe miile de feţe ale cristalelor
lor.
Cu cât coboram spre sud, cu atât aceste insule plutitoare deveneau
mai mari şi mai numeroase. Păsările polare zburau deasupra noastră
asurzindu-ne cu strigătele lor. Unele, luând pe Nautilus drept un cadavru
de balenă, veneau să se odihnească pe el şi ciuguleau cu ciocul în oţelul
lui.
In timpul acestei navigări în mijlocul gheţarilor, căpitanul Nemo
stătea adesea pe platformă. El observa cu atenţie aceste locuri nelocuite
şi, fiind el însuşi la cârma vasului Nautilus, îl ferea cu îndemânare de
izbiturile acestor gheţari, dintre care unii aveau o lungime de câteva mile
şi o înălţime de şaptezeci, optzeci de metri. Adesea, orizontul părea închis
de tot. La gradul 60 de latitudine nu mai era nici o trecătoare. Dar
căpitanul Nemo, căutând cu băgare de seamă, găsea îndată vreo
deschizătură îngustă prin care se strecura, cu toate că ştia bine că se
închidea în urma lui.
Temperatura era destul de coborâtă. Termometrul, expus la aerul de
afară, arăta două sau trei grade sub zero. Dar eram bine îmbrăcaţi cu
blănuri de foci şi urşi de mare. Cât despre interiorul lui Nautilus, încălzit
regulat de aparatele electrice, acesta sfida frigul cel mai puternic. De
altfel, era destul ca să se scufunde câţiva metri în apă pentru a găsi o
temperatură suportabilă.
Cu două luni în urmă am fi avut sub această latitudine o zi
nesfârşită. Dar acum, aveam o noapte detrei, patru ore, care mai târziu va
arunca şase luni de umbră pe aceste regiuni polare.
La 15 martie am trecut de latitudinea Insulelor New Shetland şi
Orhney de Sud. Căpitanul mi-a spus că pe vremuri locuiau acolo
numeroase triburi de foci; dar vânătorii de balene, englezi şi americani, în
furia lor de îmbogăţire, măcelărind adulţii şi femelele cu pui, acolo unde
era animaţia vieţii, au lăsat în urma lor liniştea morţii.
La 16 martie, pe la opt dimineaţa, Nautilus traversa cercul polar
antarctic la al cincizeci şi cincilea meridian.
Gheţarii ne înconjurau din toate părţile şi ne închideau orizontul.
însă, căpitanul Nemo mergea din trecătoare în trecătoare şi înainta mereu.
— Dar unde merge? întrebam eu.
— Merge înaintea lui. Şi la urma urmei, când n-o să mai poată
merge mai departe o să se oprească, zise Sfat.
— Nu cred! am răspuns eu.
Mărturisesc că această excursie plină de peripeţii nu-mi displăcea.
Frumuseţile acestor regiuni noi mă încântau. Gheţarii erau superbi. Aici, ei
formau un oraş oriental cu nenumărate minarete şi geamii, acolo, o cetate
năruită, ca trântită la pământ de un cutremur. Aspecte veşnic schimbate
de razele piezişe ale soarelui sau pierdute în negura cenuşie în mijlocul
uraganelor de zăpadă. Apoi, din toate părţile bubuituri, tunete, rostogoliri
de aisberguri care schimbau decorul ca imaginile unui film.
Adesea, ne văzând nici o ieşire, mă gândeam că vom rămâne pe
veci acolo; dar instinctul căpitanului Nemo, care se lua după cele mai mici
semne, îl ajuta să descopere noi trecători. El nu se înşela niciodată când
vedea firicelele subţiri de apă albăstruie care brăzdau întinderile de
gheaţă.
însă, în ziua de 17 martie, câmpurile de gheaţă nu ne mai permiteau
înaintarea. Nu era banchiza, ci întinderi mari de apă cimentate de ger.
Această piedică nu putea opri pe căpitan şi se avântă împotriva ţărmului
de gheaţă cu o furie îngrozitoare.
Nautilus pătrunse această grămadă fărâmicioasă şi o sparse cu un
zgomot asurzitor. Bucăţile de gheaţă cădeau ca grindina în jurul nostru.
Prin singura putere de împingere, aparatul nostru îşi săpa un drum.
Câteodată, urca pe câmpul de gheaţă şi-l sfărâma sub greutatea lui.
Barometrul era foarte coborât. Ajunsese chiar la 73°5'.
Acele busolei nu mai ofereau nici o garanţie.
în sfârşit la 18 martie, după douăzeci de asalturi zadarnice, Nautilus
a fost ţintuit în loc. Nu mai erau nici bancuri, nici câmpuri de gheaţă, ci o
nesfârşită şi nemişcată barieră alcătuită din munţi lipiţi unul de altul.
— Banchiza! mi-a zis canadianul.
Am înţeles că atât pentru Ned Land cât şi pentru toţi navigatorii de
dinaintea noastră, aceasta era piedica peste care nu se putea trece.
Ivindu-se soarele spre amiază, căpitanul Nemo a obţinut o măsură destul
de exactă a situaţiei noastre.
Eram la 51°30' longitudine şi 67°39' latitudine meridională.
Era un punct înaintat al regiunilor antarctice. Nici urmă pe aici de
suprafaţă lichidă. Totul era îngheţat, chiar şi zgomotul.
Nautilus trebuia, aşadar să se oprească în mijlocul acestor câmpii de
gheaţă, cu toate sforţările şi cu toate încercările mijloacelor sale puternice
de a spinteca gheţarii. De obicei, cine nu poate merge mai departe, se
întoarce şi atâta tot. Dar aici, era tot atât de greu de a te întoarce ca şi de
a înainta, căci trecătorile s-au închis în urma noastră şi dacă rămâneam pe
loc, ne blocam de-a binelea. Lucru care se şi întâmplă, căci pe la
două spre seară, începea să se prindă o pătură de gheaţă nouă pe
coastele lui Nautilus cu o viteză uimitoare. Trebuie să mărturisesc că
încercarea căpitanului Nemo era mai mult decât imprudentă.
Eram pe platformă. Căpitanul, care observa situaţia, îmi spuse:
—: Ei bine, domnule profesor, ce credeţi despre asta?
— Cred că stăm rău.
— Rău? Ce înţelegeţi prin rău?
— înţeleg că nici nu putem înainta, nici nu ne putem întoarce.
 — Ah! Domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo ironic, tot acelaşi
sunteţi! Nu vedeţi decât piedici! Eu vă spun că Nautilus nu numai că va
scăpa de aici, dar va merge încă mai departe!
— Mai departe spre sud? am întrebat eu privindu-l.
— Da, domnule, va merge la pol.
— La pol! am strigat eu, neputându-mi stăpâni o mişcare de îndoială.
— Da! răspunse rece căpitanul, la polul antarctic, acolo unde -.se
întâlnesc toate meridianele globului. Ştiţi că fac cu Nautilus tot ce vreau.
Da! O ştiam, ştiam pe acest om îndrăzneţ din cale afară!
Dar a învinge piedicile Polului Sud care e mai inaccesibil decât Polul
Nord, unde nu pătrunsese, încă, nici unul dintre curajoşii navigatori, nu era
aceasta o întreprindere nechibzuită, un gând care putea încolţi numai în
mintea unui nebun?!
Mi-a venit atunci să-l întreb dacă nu cumva descoperise deja acel Pol
Sud, neatins încă de piciorul omenesc.
— Nu, domnule, mi-a răspuns el, îl vom descoperi împreună.
Acolo unde alţii au dat greş, eu voi izbuti. încă n-am plimbat pe Nautilus
atât de departe în mările australe; dar vă repet, vasul acesta va merge
mereu înainte.
—- Vreau să vă cred, căpitane, am reluat eu cu un ton cam ironic. Vă
cred! Haidem, înainte! Nu există piedici pentru noi? Să sfărâmăm
banchiza! S-o aruncăm în aer şi dacă rezistă, să facem aripi submarinului
Nautilus ca să poată trece pe deasupra!
— Pe deasupra? domnule profesor, răspunse liniştit căpitanul. Nu pe
deasupra, ci pe dedesubt.
— Pe dedesubt! am strigat eu.
Această singură vorbă a căpitanului Nemo m-a luminat deodată şi
mi-a destăinuit planurile căpitanului. înţelesesem, însuşirile minunate ale
lui Nautilus aveau să-i slujească şi de data aceasta într-o călătorie
supraomenească!
— Văd că începem să ne înţelegem, domnule profesor, mi-a zis
căpitanul zâmbind. Ei bine, vom trece pe dedesubtul acestor aisberguri,
care, precum ştiţi, au de trei ori adâncimea în mare a înălţimii lor de
deasupra. Deoarece aceşti munţi de gheaţă n-au mai mult de o sută de
metri înălţime, au trei sute în apă. Şi ce sunt pentru Nautilus trei sute de
metri?
— Nimic, domnule.
 — Submarinul ar putea să caute la adâncimi mai mari acea
temperatură uniformă a apelor marine, când la suprafaţă gerul ar fi de
treizeci, patruzeci de grade minus.
— E drept, domnule, foarte drept, am răspuns eu, însufleţindu-mă.
— Singura greutate, reluă căpitanul Nemo, ar fi aceea să rămânem
câteva zile în apă, fără a împrospăta proviziile de aer.
— Nu-i decât asta? am răspuns eu. Nautilus are rezervoare mari, le
vom umple şi ne vor da oxigenul de care vom avea trebuinţă.
Peste un sfert de oră de discuţie pe tema aceasta, observam că eu
eram acela care căuta să îndemne pe căpitan spre îndeplinirea acestui
plan îndrăzneţ. După ce ne-am înţeles în toate privinţele, căpitanul a sunat
şi a venit ajutorul lui. Amândoi bărbaţii au discutat în limba lor' neînţeleasă
şi fie că ajutorul de comandant fusese înştiinţat de mai înainte, fie că a
găsit planul bine chibzuit, deoarece ajutorul căpitanului nu a părut surprins
câtuşi de puţin.
Dar oricât era de nepăsător» nu arăta mai multă nepăsare
decât Sfat, când i-am spus intenţia noastră de a ajunge la pol.
— Cum pofteşte domnul, a răspuns bunul băiat. Cât despre Ned
Land, se mulţumi să dea din umeri.
— Mi-e milă de dumneavoastră şi de căpitanul Nemo al
dumneavoastră!
— Vom merge la pol, meştere Land.
— Poate, dar de întors nu vă mai întoarceţi!
între timp, se făceau pregătirile acestei încercări îndrăzneţe.
Puternicele pompe ale lui Nautilus goneau aerul în rezervoare şi-l
înmagazinau sub presiune mare. Pe la patru, căpitanul mă anunţă că
tăbliile de pe platformă vor fi închise. Am aruncat o ultimă privire la
banchiză. Timpul era senin, frigul foarte mare, 12° sub zero; dar vântul se
mai potolise şi această temperatură nu părea de neîndurat.
Vreo zece oameni se urcară pe coastele vasului Nautilus şi, înarmaţi
cu târnăcoape, ei au spart gheaţa în jurul carenei. Nefiind decât o pojghiţă
subţire, ei au terminat îndată treaba şi am intrat cu toţii înăuntrul
aparatului. Rezervoarele de apă s-au umplut şi Nautilus se scufundă.
M-am aşezat în salon cu Sfat şi priveam prin geam straturile
inferioare ale oceanului austral. Ne deplasam trei sute de metri sub
suprafaţa unduitoare a banchizei. Dar Nautilus se adâncea şi mai mult.
Acesta ajunsese la opt sute de metri, unde temperatura apei câştigase
două grade.
 Sub această mare liberă Nautilus apucase drumul direct spre pol, pe
al cincizeci şi doilea meridian. De la 67°30' până la 90°, mai rămâneau de
parcurs douăzeci şi două de grade şi jumătate în latitudine, adică ceva mai
mult de cinci leghe.
Nautilus îşi regla mersul la douăzeci şi şase de mile pe oră, viteza
unui tren expres. Dacă mergea mereu aşa, în patruzeci şi opt de ore era la
pol.
O parte din noapte, Sfat şi cu mine ne-am petrecut-o la fereastra
salonului, atraşi de noutatea situaţiei.
Pe la ora două spre dimineaţă am mers să mă odihnesc.
Sfat m-a imitat. Trecând prin coridoare, nu am întâlnit pe căpitan.
Presupuneam că era în cabina cârmaciului.
A doua zi, la 19 martie, pe la cinci de dimineaţă mi-am reluat postul
meu în salon. Log-ul electric mi-a arătat că Nautilus îşi micşorase viteza.
Urca la suprafaţă, dar cu băgare de seamă, golind încet rezervoarele.
Inima-mi zvâcnea. Vom ieşi, oare, la suprafaţă unde vom da de
atmosfera liberă a polului?
Nu. O izbitură mi-a arătat că Nautilus se lovise de suprafaţa
inferioară a banchizei, care trebuia să fie încă foarte groasă, judecând
după zgomotul surd. Ciocnisem banchiza la trei mii de picioare adâncime,
ceea ce însemna patru mii de picioare de gheaţă deasupra, dintre care o
mie ieşeau la suprafaţă.
În timpul acelei zile, Nautilus reîncepu de mai multe ori aceeaşi
experienţă şi totdeauna se izbi de tavanul de deasupra noastră. în unele
locuri vasul a lovit plafonul de gheaţă la nouă sute de metri adâncime,
ceea ce însemna o mie două sute de metri grosime, de nouă ori înălţimea
banchizei de când Nautilus se scufundase sub valuri.
Nici seara nu aduse vreo schimbare în situaţia noastră.
Gheaţa se menţinea între patru şi cinci sute de metri adâncime. O
mică scădere şi totuşi ce distanţă între noi şi suprafaţa oceanului!
Era ora opt. De patru ceasuri trebuia reîmprospătat aerul lui Nautilus
după obiceiul zilnic. însă acest lucru nu mă stingherea, cu toate că
destoinicul căpitan Nemo nu recursese, încă, la rezervoarele cu oxigen.
Am dormit rău în noaptea aceea. Eram năpădit când de speranţă,
când de teamă. M-am sculat de câteva ori. Nautilus mergea pe dibuite. Pe
la ora trei de dimineaţă am observat că suprafaţa inferioară a banchizei
era numai la cincizeci de metri adâncime. O sută cincizeci de picioare ne
mai despărţeau de suprafaţa apei.-Banchiza redevenea, încetul cu încetul,
o întindere de gheaţă. Muntele se făcea câmpie.
Ochii nu mi se mai dezlipeau de manometru. Urcam mereu în
diagonală suprafaţa strălucitoare care sclipea sub razele luminatoarelor
electrice. Banchiza se subţia şi pe deasupra şi pe dedesubt.
în sfârşit, pe la şase dimineaţa, în acea zi memorabilă de 19 martie,
uşa salonului se deschise. Căpitanul Nemo se ivi.
— Marea liberă! zise el.
XXXI
POLUL SUD
Am alergat pe platformă.
— Da! Marea liberă. Se mai zăreau doar ici, colo, câţiva gheţari
împrăştiaţi, încolo o mare întinsă, netedă; o lume de păsări în aer şi
miriade de peşti sub ape, care variau de la albastrul cel mai limpede până
la verdele închis. Termometrul arăta trei grade peste zero. Era ca o
primăvară timidă ascunsă de această parte a banchizei ai cărei munţi
îndepărtaţi se zăreau la orizont spre nord.
— Suntem la pol? am întrebat pe căpitan cu aprindere.
— Nu ştiu, mi-a răspuns căpitanul. La amiază vom măsura poziţia
soarelui.
— Dar soarele o să se arate prin ceaţă? am zis privind cerul cenuşiu.
— Oricât de puţin s-ar arăta, tot o să-mi ajungă, răspunse căpitanul.
La zece mile de Nautilus spre sud, o insulă singuratică se înălţa la
două sute de metri peste nivel. Mergeam spre ea dar cu băgare de seamă,
căci puteau fi blocuri de gheaţă în apă.
După un ceas am ajuns lângă insulă. Peste două ore am înconjurat-
o. Avea o circumferinţă de patru, cinci mile. Un canal îngust o despărţea
de o întindere de pământ foarte mare, un continent, poate, ale cărui
margini nu le puteam vedea.
Existenţa acestui pământ dădea dreptate ipotezelor lui Maury.
Inginerul american observase că între Polul Sud şi paralela de 60°,
marea este acoperită cu gheţari plutitori, foarte mari, care nu se întâlnesc
niciodată în Atlanticul de Nord. De la acest
fapt a tras concluzia că continentul antarctic conţine pământuri
întinse, deoarece aisbergurile nu se pot forma în largul mării, ci numai pe
coaste.
însă, Nautilus, de teamă să nu se împotmolească, se oprise la câteva
sute de metri de coastă; s-a dat drumul bărcii şi căpitanul, doi dintre
oamenii care aduceau instrumentele, Sfat şi cu mine ne-am îmbarcat. Era
ora şase de dimineaţă. Nu văzusem pe Ned Land, care probabil nu se
arătase ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate.
Câteva vâsle şi barca ajunse pe nisipul malului, unde se opri. în clipa
când Sfat a vrut să sară l-am reţinut.
— Domnule, am zis căpitanului Nemo, dumneavoastră vi se cuvine
onoarea să puneţi întâi piciorul pe acest pământ.
— Da, domnule, răspunse căpitanul şi dacă nu mă opresc să calc pe
acest pământ, e pentru că până acum nici o fiinţă omenească n-a lăsat aici
urmele paşilor săi.
Spuse şi sări pe nisip. O emoţie puternică făcea să-i bată inima. A
urcat o stâncă care avea în vârf un fel de platou şi acolo, cu braţele
încrucişate, cu privirea aprinsă, nemişcat, mut, părea că pune stăpânire pe
aceste ţărmuri australe. După cinci minute, de asemenea extaz, el se
întoarse spre noi.
— Când poftiţi, domnule, mi-a strigat el.
Am debarcat urmat de Sfat lăsând pe' amândoi oamenii în barcă.
Pământul era dintr-un fel de substanţă calcaroasă de culoare
roşiatică, parcă ar fi fost din cărămidă pisată. Era acoperit cu zgură, lavă,
cu pietre ponce. Fiecare pas ne dovedea originea lui vulcanică. În câteva
locuri, mirosul de pucioasă trăda unele focuri lăuntrice care-şi mai
păstraseră puterea de erupţie. Totuşi, deşi mă urcasem pe o stâncă, nu
am văzut nici un vulcan pe o rază de câteva mile.
Vegetaţia pământului era foarte săracă. Doar câteva plante
microscopice şi nişte ficuşi roşii, atâta tot.
în schimb miile de păsări de felurite specii ne asurzeau cu
ţipetele lor. Unele acopereau stâncile şi ne priveau trecând fără
teamă, înconjurându-ne de aproape. Erau şi pinguini, păsări atât de
îndemânatice şi de mlădioase în apă, pe cât sunt de greoaie şi de
stângace pe pământ.
Printre alte păsări mai erau şi nişte porumbei albi, din care Sfat
prinse câţiva pentru prietenul său.
La o jumătate de leghe, pământul era plin de cuiburi din care zburau
numeroase păsări. Căpitanul Nemo puse mai târziu de se vână câteva
sute, căci carnea lor neagră e foarte gustoasă. Aceste zburătoare, de
mărimea unei gâşte, se lăsau să fie omorâte cu lovituri de pietre fără a
încerca să fugă.
 însă, ceaţa tot nu se risipea şi pe la unsprezece încă nu se ivise
soarele, ceea ce mă neliniştea, căci fără acest astru cum puteam şti dacă
am ajuns la pol?
Şi căpitanul era nerăbdător, necăjit. Dar ce putea face?
Acest om îndrăzneţ şi puternic nu poruncea soarelui ca şi mării.
Nici la amiază nu se ivi astrul zilei. Nici nu se putea măcar cunoaşte
locul ce-l ocupa de după perdeaua de ceaţă. în curând, această ceaţă se
prefăcu în zăpadă.
—? Pe mâine, zise căpitanul şi ne întoarserăm pe Nautilus.
Ninsoarea nu mai încetă până a doua zi. Era cu neputinţă de stat pe
platformă. Din salon, unde îmi notam incidentele acestei excursii pe
continentul polar, auzeam ţipetele păsărilor, care se jucau în mijlocul
vârtejurilor de zăpadă. Nautilus nu rămase nemişcat şi, mergând de-a
lungul coastei, mai înainta cu zece mile spre sud.
A doua zi, 20 martie, când a încetat ninsoarea, se făcuse mai frig.
Termometrul arăta două grade sub zero. Ceaţa se împrăştia şi nădăjduiam
că în acea zi vom putea stabili locul unde ne aflam.
Căpitanul Nemo nu se arătase încă; Sfat şi cu mine am mers cu
barca la mal. Pământul era acelaşi; tot urme de zgură, lavă, de bazalt, fără
a zări craterele care le aruncaseră. Şi aici ca şi acolo, miriade de păsări
populau această parte a continentului polar. Dar ele îşi" împărţeau acest
teritoriu cu mari turme de mamifere marine, care ne priveau cu ochi
blânzi.
Erau foci de diferite specii, unele lungitepe pământ, altele culcate pe
vreun gheţar, câteva ieşind din mare şi intrând din nou. Ele nu fugeau la
apropierea noastră, deoarece n-avuseseră niciodată de-a face cu oamenii.
Era ora opt de dimineaţă.
Ne mai rămâneau patru ore până în clipa când soarele ne va putea
sluji la observaţiile noastre. Ne-am îndreptat spre un golfuleţ săpat într-o
stâncă de pe mal.
Aici, cât vedeam cu ochii, pământurile şi gheţarii erau
acoperiţi cu mamifere marine. Erau mai cu seamă foci. Ele formau
grupuri deosebite, bărbaţi şi femele, tatăl veghind asupra familiei, mama
alăptând copiii şi câţiva pui mărişori emancipându-se la câţiva paşi de
părinţi. Printre ei se strecurau elefanţii marini, un fel de foci cu trompa
scurtă, nişte uriaşi ai acestor specii, înalţi de zece metri. Nu au făcut nici o
mişcare când ne-am apropiat.
— Nu sunt animale primejdioase? mă întrebă Sfat.
 — Nu, am răspuns eu, doar dacă le-am ataca. Când o focă îşi
apără puiul, furia ei e grozavă. Atunci se întâmplă să sfărâme în bucăţi
barca pescarilor.
— E în dreptul ei, zise Sfat.
— Nu zic ba.
în depărtare se auzeau mugete puternice, asemenea celor unei
cirezi de rumegătoare. Ne-am îndreptat spre locul de unde venea acel
zgomot asurzitor şi de pe o înălţime am zărit o mare câmpie albă,
acoperită cu morse. Aceste animale se jucau şi strigătele lor erau strigăte
de bucurie, nu de furie.
Morsele seamănă cu focile în ce priveşte forma trupului şi a
picioarelor. Dinţii de jos lipsesc, iar cei de sus sunt nişte colţi lungi de
optzeci de centimetri şi cu circumferinţa de treizeci. Aceşti dinţi, dintr-un
fildeş tare şi fără dungi, mai trainici decât fildeşul elefantului, sunt foarte
căutaţi.
După ce am examinat îndeajuns această cetate de morse, m-am
gândit la înapoiere. Era ora unsprezece şi dacă bravul căpitan Nemo avea
să facă observaţiile lui, voiam să fiu şi eu de faţă. însă, nici pentru ziua
aceea nu mă aşteptam să văd soarele care se ascundea sub nori.
Am luat-o spre Nautilus pe o cărare îngustă. La unsprezece şi
jumătate eram pe punctul de debarcare. Barca adusese între timp pe
căpitan pe uscat. El stătea lângă un bloc de bazalt şi privea cerul.
Instrumentele erau lângă dânsul.
M-am aşezat alături de el şi am aşteptat fără să vorbesc.
Sosi amiaza şi, ca şi în ajun, soarele nu se arăta.
Era o fatalitate. încă nu putusem măsura înălţimea soarelui şi dacă
nu izbuteam nici a doua zi trebuia să renunţăm definitiv la stabilirea
poziţiei noastre.
Era 20 martie. A doua zi, 21, ziua echinocţiului, soarele dispare sub
orizont pe timp de şase luni şi odată cu dispariţia lui începe lunga noapte
polară. Deci, a doua zi soarele avea să arunce ultimele lui raze în acest
ţinut.
După o aşteptare zadarnică, în care timp astrul părea că nu vrea să
se arate oamenilor pe acest pământ, ne-am întors la bord.
în ziua următoare, 21 martie, am urcat, pe la cinci de dimineaţă, pe
platformă. Căpitanul Nemo era acolo.
— Timpul se luminează puţin, mi-a zis el. Am speranţe.
După dejun vom debarca să alegem un punct de observaţie.
 Aşa am şi făcut. Nautilus mai înaintase cu câteva mile în timpul
nopţii. Era în larg, la o leghe de coastă, unde ne duse barca, pe căpitanul
Nemo, pe mine şi doi oameni din echipaj cu instrumentele, adică un
cronometru, un ochean şi un barometru.
în trecerea noastră am văzut o ceată de balene, care se plimba prin
apele liniştite şi am văzut că acest bazin le slujea de refugiu când erau
gonite de pescari.
Pe la nouă eram pe uscat. Cerul se lumina. Norii fugeau spre sud.
Ceaţa părăsea suprafaţa rece a apelor. Căpitanul Nemo se îndreptă spre
înălţimea din care voia să facă observatorul lui.
Două ore a durat până am ajuns în vârful acestui munte, atât de
greu de urcat din cauza rocilor de lavă ascuţite şi a pietrelor ponce, în
mijlocul mirosului de pucioasă. De acolo privirea noastră îmbrăţişa o mare
întinsă. La picioarele noastre un câmp strălucitor de alb. Deasupra noastră
un cer de un albastru deschis, fără nori. în depărtare, Nautilus părea un
cetaceu adormit. în spatele nostru, spre sud şi est, un pământ fără
margini, o îngrămădire nesfârşită de stânci şi de sloiuri de gheaţă.
Căpitanul Nemo, ajuns în vârful muntelui, îşi pregătea instrumentele.
La douăsprezece fără un sfert, soarele, văzut prin refracţie, se arăta
ca un disc de aur şi îşi împrăştia razele pe acest continent neumblat.
Căpitanul Nemo, înarmat cu un ochean, care, cu ajutorul unei
oglinzi, îndrepta refracţia, observă astrul care se adâncea încet sub orizont
făcând o diagonală lungă. Eu ţineam cronometrul în mână. Dacă dispariţia
jumătăţii de disc a soarelui coincidea cu amiaza cronometrului eram chiar
la pol.
— Amiază! am strigat eu.
—. Polul Sud! răspunse căpitanul cu glasul solemn, dându-mi
ocheanul care-mi arăta astrul zilei tăiat în două părţi egale faţă de orizont.
în acea clipă, căpitanul Nemo, sprijinindu-şi mâna de umărul meu,
îmi zise:
— Domnule, în anul 1600 olandezul Gheritk, tras de curenţi şi de
vijelii, a atins 64° latitudine sudică şi a descoperit New Shefiand. în anul
1773, la 17 ianuarie, ilustrul Cook, mergând de-a lungul celui de al treizeci
şi optulea meridian, ajunse la 67°30' latitudine şi în anul 1774, la 30
ianuarie, pe al o sută nouălea meridian a ajuns la 71°15' latitudine. în anul
1819, rusul Bellinghausen a ajuns la a şaizeci şi noua paralelă şi în anul
1821 la 111° longitudine vestică. în anul 1825, un simplu pescar de foci,
englezul Weddel, a urcat până la 72° 14' latitudine la al treizeci şi cincilea
meridian. In anul 1831, englezul Biscoe, la 1 februarie, a descoperit insula
Enderby la 68°50' latitudine, în anul 1832, la 5 februarie, pământul
Adelaida la 67° latitudine; la 21 februarie, pământul Graham la 64°45'
latitudine. în anul 1838 francezul Dumont d'Urville a descoperit pământul
Ludovic Filip; doi ani mai târziu la 66°30' a zărit pământul Adelia şi peste o
săptămână coasta Claria. în anul 1842, englezul James Ross a găsit
pământul Victoria la 171°7' longitudine estică. La 27 ianuarie a ajuns la
76°8, la 28 la 77°32', la 2 februarie la 78°4' şi în anul 1842 el s-a întors de
la al şaptezeci şi unulea grad, căci nu a putut trece mai departe. Ei bine,
eu, căpitanul Nemo, la 21 martie 1868 am atins Polul Sud la al nouăzecilea
grad şi pun stăpânire pe această parte a globului recunoscută ca al
şaselea continent.
— în numele cui, căpitane?
— în numele meu, domnule!
Şi căpitanul desfăşură un steag negru cu litera N brodată în aur.
Apoi, întorcându-se spre astrul zilei ale cărui ultime raze mângâiau
orizontul mării:
— Adio, soare! strigă el. Dispari, astru luminos! Culcă-te sub această
mare liberă şi lasă ca o noapte de şase luni să-şi întindă umbrele pe noul
meu domeniu!
XIV
ACCIDENT SAU INCIDENT
A doua zi, 22 martie, la ora şase dimineaţa, s-au început pregătirile
de plecare. Era foarte frig. Pe cerul senin sclipeau stelele; la zenit lucea
acea admirabilă Cruce de Sud, Steaua Polară a ţinuturilor antarctice.
Termometrul arăta douăsprezece grade sub zero. Era un ger înţepător.
Gheţarii se înmulţeau, marea căpăta o pojghiţă de gheaţă. Ce făceau
balenele în timpul acesta? Desigur, căutau alte mări mai calde. Cât despre
foci şi despre morse, obişnuite să trăiască în această climă aspră,
rămâneau pe plajele îngheţate. Aceste animale au instinctul de a săpa
găuri în stratul de gheaţă şi de a le întreţine totdeauna deschise. Prin
aceste găuri vin să respire. Când părăsile, alungate de frig, emigrează spre
nord, aceste mamifere marine rămân singurii stăpâni ai continentului
polar.
Rezervoarele lui Nautilus s-au umplut şi ne-am scufundat.
Ajuns la o adâncime de o mie de picioare, vasul se opri. Elicea lovea
apa cu putere şi vasul se îndrepta spre nord cu o viteză de cinci mile pe
oră. Spre seară, se deplasa sub imensa carapace îngheţată a banchizer.
 Tăbliile ferestrelor erau închise, căci Nautilus se putea izbi de vreun
gheţar scufundat. Mi-am petrecut toată ziua recitindu-mi însemnările şi am
retrăit, astfel, în gând toate peripeţiile
acestei călătorii. Chiar şi în timpul nopţii aceste amintiri nu-mi
clădeau odihnă.
Pe la ora trei, de dimineaţă, am fost trezit de o lovitură puternică. M-
am ridicat şi am ascultat prin întuneric, când am fost aruncat deodată în
mijlocul odăii.
M-am sprijinit de ziduri şi m-am târât astfel prin coridoare până în
salon, care era luminat. Toate mobilele erau răsturnate. Din fericire
vitrinele, prinse pe picioare solide, rezistaseră, însă, toate tablourile,
tapiseriile, tot ce atârna de pereţi era mişcat. Nautilus era culcat pe o
parte şi absolut nemişcat.
Auzeam zgomot de paşi, glasuri nedesluşite, dar căpitanul nu se
vedea. în clipa când voiam să ies din salon, au intrat Nfid şi cu Sfat.
— Dar ce s-a întâmplat? i-am întrebat.
— Tocmai asta veneam să întreb pe domnul, răspunse Sfat.
— Mii de draci! strigă canadianul, eu ştiu ce este. Nautilus s-a
înţepenit şi de data asta n-o să scape aşa, cu una cu două, ca din
Strâmtoarea de Tores.
M-am uitat la manometru. Spre marea mea uimire am văzut că eram
la o adâncime de trei sute şaizeci de metri.
— Ce înseamnă asta? am strigat eu.
De douăzeci de minute eram în salon, căutând să prind fiecare
zgomot, fără să mai bag în seamă toanele lui Ned, când intră căpitanul.
Părea că nici nu ne vede. Faţa lui, de obicei atât de liniştită, trăda o
oarecare îngrijorare. El observă busola, manometrul şi tăcu.
Nu voiam să-l întrerup. însă, peste câteva clipe, când se întoarse
spre mine, i-am zis, slujindu-mă de o expresie de-a lui în timpul când eram
la Tores:
— Un incident, căpitane?
— Nu domnule, răspunse el, de data asta un accident.
— Grav?
— Poate.
— Primejdia e mare? ?
— — Nu.
— Nautilus s-a înţepenit?
— Da.
 — Şi aceasta a provenit?...
— De la un capriciu al naturii. Nu s-a întâmplat nici o greşeală la
manevrare.
— Pot şti, domnule, care e cauza acestui accident?
— Un mare sloi de gheaţă, un munte întreg s-a răsturnat, răspunse
el. Când aisbergurile sunt duse de apele mai calde, centrul lor de gravitate
urcă. Atunci acestea se întorc, se răstoarnă. Aceasta s-a întâmplat şi
acum. Unul dintre aceşti gheţari, răsturnându-se, a izbit pe Nautilus, care
se deplasa în apă. Apoi, lunecând pe învelişul lui şi ridicându-l cu o putere
irezistibilă, l-a tras în straturile mai puţin dense şi l-a culcat pe o parte.
— Dar nu-i puteţi îndrepta echilibrul, deşertându-i rezervoarele?
— Tocmai asta fac acum pompele. Uitaţi-vă la manometru.
Acul arată că Nautilus urcă, dar gheţarul urcă odată cu el şi până ce
vreo piedică nu va opri urcarea lui, poziţia noastră rămâne neschimbată.
Cugetam la toate urmările situaţiei noastre. Căpitanul privea mereu
la manometru. Nautilus, de când se răsturnase aisbergul, urcase cu o sută
cincizeci de picioare dar era mereu în aceeaşi poziţie.
Deodată am simţit o uşoară mişcare; Nautilus îşi îndrepta puţin
poziţia. Obiectele atârnate au revenit la poziţia lor normală. Pereţii au
devenit verticali. Nimeni dintre noi nu vorbea. Cu inima mişcată,
observam, simţeam cum ne îndreptam.
Podeaua redeveni orizontală sub picioarele noastre. Au trecut zece
minute.
— în sfârşit, stăm drept! am strigat.
— Da, zise căpitanul Nemo, îndreptându-se spre uşă.
— Dar vom mai pluti?
— — Fireşte, răspunse el; cum se vor goli rezervoarele, Nautilus va
urca la suprafaţa mării.
Căpitanul ieşi şi am văzut, în curând că, din porunca lui, Nautilus
înceta a mai urca, deoarece s-ar fi izbit de partea de jos a banchizei. Era
mai bine să rămână între două ape.
— Am scăpat ca prin minune! zise atunci Sfat. , — Da! Am fi
putut fi zdrobiţi între aceste sloiuri de gheaţă sau în cazul cel mai bun
rămâneam închişi acolo. Şi atunci neputând împrospăta aerul... Da! Am
scăpat ca prin minune!
— Dacă o să ne alegem numai cu atât! îngână Ned Land.
 Nu voiam să deschid vorba cu canadianul şi nu am răspuns nimic.
De altfel, tăbliile se deschiseră în acea clipă şi lumina de afară a năvălit
prin fereastră.
Eram în mijlocul apei, precum am spus-o; dar la o distanţă de zece
metri de fiecare parte se înălţa un zid de gheaţă care-ţi lua ochii prin
strălucirea lui. Pe deasupra, dedesubt, acelaşi zid; deasupra, pentru că
suprafaţa de jos a banchizei se întindea deasupra noastră ca un tavan;
dedesubt, pentru că gheţarul răsturnat lunecând puţin câte puţin, găsise
pe pereţii laterali două puncte de sprijin care-l ţineau în această poziţie.
Nautilus era închis într-un adevărat tunel de gheaţă, lat de douăzeci
de metri, de unde era foarte uşor de ieşit.
Tavanul luminos se stinsese şi cu toate acestea salonul era feeric
luminat, pentru că pereţii de gheaţă răsfrângeau razele felinarului,
multiplicându-le pe fiecare faţă a unghiurilor, răspândind o mare de safire
şi de smaralde în jurul nostru.
— Ce frumos! Ce frumos! striga Sfat.
— Da, am zis eu, este o privelişte admirabilă. Nu-i aşa, Ned?
— Ei, mii de draci! Da, zise Ned Land. E superb! Turbez că trebuie s-
o admit. Niciodată nu s-a mai văzut asemenea lucru. Dar această privelişte
ne poate costa scump. Şi, ca să spun totul, mă gândesc că vedem aici
lucruri pe care Dumnezeu a oprit ca omul să le vadă!
— Ned avea dreptate. Era prea frumos. Deodată, un strigăt al lui Sfat
m-a făcut să mă întorc.
— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
— Domnul să închidă ochii! Domnul să nu se uite!
Şi Sfat îşi acoperi ochii cu mâinile.
?— Dar ce ai, băiete?
— Am ameţit, am orbit!
Am privit fără să vreau la geam şi nu am putut suporta focul care
trecea înaintea lui.
Am priceput ce se întâmplase. Nautilus, dând drumul elicei, mergea
atunci cu mare viteză. Toate strălucirile liniştite ale pereţilor de gheaţă s-
au schimbat atunci în linii de foc.
Focurile acestor miriade de diamante se amestecau între ele.
Nautilus, dus de elice, călătorea într-un tunel de fulgere.
Aceasta se petrecea pe la ora cinci de dimineaţă. în acea clipă am
simţit o izbitură în partea din faţă a lui Nautilus. Am priceput că pintenul
său lovise un sloi de gheaţă. Probabil că nu fusese manevrat bine, căci nu
era uşor de mers în acest tunel submarin înconjurat de gheţari. în orice
caz mersul său înainte nu putea fi împiedicat. Totuşi, împotriva aşteptării
mele, Nautilus se deplasa înapoi.
— Ne întoarcem? zise Sfat. .
— Da, am răspuns eu. Probabil că tunelul n-are ieşire în partea
asta.
— Şi atunci?...
— Atunci, am zis eu, e lucru foarte simplu. Ne întoarcem şi ieşim
pe partea cealaltă a tunelului- Atâta tot.
Vorbind astfel, voiam să par liniştit, dar de fapt nu eram.
între timp mişcarea retrogradă a submarinului se acceleră şi,
mergând contra elicei, ne trăgea cu o mare viteză.
— O să fie o întârziere, zise Ned.
— Ce are a face câteva ceasuri mai mult sau mai puţin, numai ca
să putem ieşi de aici!
M-am plimbat câtva timp din salon în bibliotecă. Tovarăşii
mei tăceau. M-am întins pe divan şi am luat o carte pe care am
răsfoit-o maşinal.
După un sfert de oră, Sfat, apropiindu-se de mine, mi-a zis:
— Este foarte interesant ceea ce citeşte domnul?
— Foarte interesant, am răspuns eu.
— Cred. Domnul citeşte cartea domnului.
— Cartea mea?
într-adevăr, ţineam în mână Cartea marilor funduri submarine fără
să-mi dau seama. Am închis cartea şi am început să mă plimb. Ned şi Sfat
se sculară ca să plece.
— Rămâneţi, amicii mei, am zis reţinându-i. Să fim împreună
până vom ieşi din fundătura aceasta.
—Cum pofteşte domnul, răspunse Sfat.
Au trecut câteva ore. Mă uitam adesea la instrumentele atârnate de
pereţi. Manometrul arăta că Nautilus se menţinea la o adâncime de trei
sute de metri, busola, că se îndrepta spre sud, log-ul arăta viteza de
douăzeci de mile pe oră, foarte mare de altfel într-un spaţiu atât de îngust.
Pe la opt şi douăzeci şr cinci a avut loc o a doua izbitură.
De data aceasta la partea de dinapoi a vasului. M-am îngălbenit.
Tovarăşii mei s-au apropiat de mine. Am apucat mâna lui Sfat şi ne
priveam vorbindu-ne din ochi.
în acea clipă a intrat căpitanul în salon. Am mers spre el.
 — Drumul e închis la sud?
— Da, domnule; aisbergul răsturnându-se a închis orice ieşire.
— Suntem blocaţi?
— Da.
— LIPSA DE AER
Astfel, în jurul lui Nautilus, pe deasupra, dedesubt, un zid de gheaţă
de nepătruns. Eram prizonierii banchizei. Canadianul bătuse cu pumnul în
masă. Sfat tăcea. M-am uitat la căpitan. Faţa lui îşi recăpătase liniştea
obişnuită. îşi încrucişase braţele. Cugeta. Nautilus nu se mişca.
— Domnilor, zise atunci căpitanul cu glasul limpede, există două
feluri de a muri în împrejurările în care ne aflăm.
Acest inexplicabil om avea mutra unui profesor de matematică ce
face o demonstraţie elevilor săi.
— întâi, reluă el, putem muri striviţi. Apoi, e posibil să murim
asfixiaţi. Nu mai vorbesc de posibilitatea de a muri de foame, căci
proviziile de pe Nautilus vor dura, desigur, mai mult decât noi. Să ne
ocupăm, deci, numai de pericolul de strivire şi de asfixiere.
— Cât priveşte asfixierea, am răspuns eu, nu este de temut, căci
rezervoarele noastre sunt pline.
— Just, dar ele nu ne vor da aer decât pentru două zile. Dar suntem,
însă, de treizeci şi şase de ore în apă. Aerul comprimat al lui Nautilus
trebuia reîmprospătat. în patruzeci şi opt de ore, rezerva noastră va fi
isprăvită.
— Nu rămâne decât să străbatem zidul care ne înconjoară.
— Vom încerca.
Căpitanul Nemo ieşi şi porunci să se umple rezervoarele cu apă.
Nautilus coborî repede pe fundul de gheaţă la o adâncime de o sută
cincizeci de metri.
— Amicii mei, am zis eu, situaţia e gravă, dar mă bizui pe energia
şi pe curajul vostru.
— Domnule, mi-a zis canadianul, nu e acum momentul să vă
plictisesc cu nemulţumirile mele. Sunt gata să fac orice pentru scăparea
comună.
— Bine, Ned, am zis eu întinzându-i mâna.
— Mă pricep tot atât de bine la mânuirea târnăcopului ca şi a
cangei şi pot fi de folos căpitanului.
— El nu-l va refuza. Vino Ned.
 Am dus pe canadian în camera unde oamenii lui Nautilus îşi
îmbrăcau hainele de scafandru. Am făcut cunoscut căpitanului propunerea
lui Ned care a fost primită şi, curând, a fost îmbrăcat cu costumul şi cu
aparatul Rouquayrol umplut cu aer proaspăt scos din rezervoare.
Peste câteva minute eram la fereastra salonului şi examinam
straturile înconjurătoare vasului Nautilus. O duzină de oameni din echipaj
a ieşit pe bancul de gheaţă; printre ei am deosebit pe Ned Land, cu statura
lui înaltă. Căpitanul îi întovărăşea.
înainte de a începe săparea pereţilor, el i-a măsurat cu ajutorul unei
sonde. Pereţii aveau cincisprezece metri grosime. Cât despre tavan nici
vorbă, căci era însăşi banchiza.
Rămânea suprafaţa de jos. Acolo zece metri ne despărţeau de apă.
Trebuia săpată o gaură prin care să treacă Nautilus, o gaură de vreo şase
mii cinci sute de metri cubi!
Oamenii au fost puşi imediat la lucru; târnăcoapele au lovit cu
putere masa compactă din care s-au desfăcut bucăţi mari de gheaţă.
Printr-un curios efect al greutăţii specifice, blocurile, mai puţin grele decât
apa, zburau în sus spre tavanul tunelului, îngroşând partea de sus cu cât
se subţia cea de jos.
După două ore de muncă energică, Ned se întoarse ostenit.
Tovarăşii lui au fost înlocuiţi cu alţii printre care şi Sfat şi cu mine. De
data aceasta ne djrija ajutorul căpitanului.
Apa era foarte rece, dar m-am încălzit îndată mânuind târnăcopul.
Când m-am întors, după două ore de lucru, spre a mânca ceva şi a
mă odihni, am găsit o mare deosebire între aerul din aparatul Rouquayrol
şi aerul din atmosfera lui Nautilus, încărcată cu acid carbonic. Aerul nu
fusese împrospătat de patruzeci şi opt de ore şi timp de douăsprezece ore
nu săpasem decât un metru de gheaţă pe întinderea însemnată, vreo şase
sute de metri cubi. Dacă lucrul mergea tot aşa, ne mai trebuiau cinci nopţi
şi patru zile ca să ducem la bun sfârşit întreprinderea noastră.
în timpul nopţii, precum socotisem, am mai înaintat cu un metru
spre fund. Dar dimineaţa, când, îmbrăcat cu costumul meu, am ieşit afară
la o temperatură de şase, şapte grade sub zero, am observat că zidurile
laterale se apropiau încetul cu încetul de Nautilus. Straturile de apă mai
îndepărtate de groapă, pe care nu le încălzea munca omului Şi a
instrumentelor, aveau o tendinţă de a se solidifica mereu. Care erau
şansele de scăpare în faţa acestui nou pericol şi cum puteam împiedica
solidificarea acestei pături lichide care ar fi făcut să plesnească pereţii
vasului Nautilus ca un obiect de sticlă?
Am împărtăşit căpitanului taina mea.
— Da, zise el, ştiu, dar alt mijloc nu există decât de a o lua noi
înaintea îngheţului. Trebuie să lucrăm repede.
Spre seară, groapa se mai adâncise cu un metru. Când m-am întors
la bord era să mă asfixiez din cauza acidului carbonic cu care era încărcat
aerul.
În acea seară, căpitanul Nemo a trebuit să deschidă rezervoarele şi
să dea drumul la puţin aer curat, altfel nu ne-am mai fi sculat în dimineaţa
următoare.
A doua zi, 26 martie, m-am pus din nou pe lucru, începând al
cincilea metru. Căpitanul Nemo ne dirija, lucrând împreună cu noi.
Uitându-mă la pereţii de gheaţă, am văzut că se mai apropiaseră cu trei,
patru metri de Nautilus. Şi i-am arătat cu mâna. El m-a înţeles şi mi-a făcut
semn să-l urmez.
Ajunşi în salon, el îmi zise:
— Domnule Aronnax, trebuie să încercăm un mijloc eroic, altfel
rămânem cimentaţi în locul acesta.
—• Da, am zis eu, dar ce-i de făcut?
— Ah! zise el, dacă Nautilus al meu ar fi îndeajuns de puternic să
suporte această presiune fără a fi strivit!
— Cum aşa? am întrebat eu neînţelegând ce gândeşte că-.
pitanul. m — Nu pricepeţi că această congelare de apă ne-ar
putea veni în ajutor? Prin solidificarea ei, poate să facă să plesnească
pietrele cele mai tari.
— Da, căpitane, dar şi Nautilus, care n-ar putea să suporte această
presiune îngrozitoare, s-ar turti ca o foaie de tablă.
— Ştiu, domnule, de aceea nu trebuie să ne bizuim pe vreun ajutor
al naturii, ci numai pe noi înşine. Trebuie să împiedicăm apa de a îngheţa.
N-au mai rămas decât zece picioare de apă în jurul submarinului Nautilus.
— Şi cât timp mai avem aer?
Căpitanul m-a privit drept în faţă.
— Poimâine, rezervoarele vor fi goale!
Mi-a îngheţat sângele. Căpitanul însă, tăcut, nemişcat, gândea.
Deodată, el scăpă vorbele acestea:
— Apă fierbinte!
— Apă fierbinte? am strigat eu.
 — Da, domnule. Suntem închişi într-un spaţiu relativ mic.
Oare apa clocotită, aruncată neîncetat de pompele lui Nautilus n-ar
ridica temperatura acestui loc, împiedicând îngheţul?
— Să încercăm, am zis hotărât.
— Da, domnule profesor.
Termometrul arăta atunci minus şapte grade. Căpitanul m-a dus în
bucătărie, unde funcţionează aparate distilatoare pentru furnizarea apei
de băut prin evaporare. Acestea s-au umplut cu apă şi toată căldura a fost
îndreptată asupra lor. în câteva minute această apă ajunse la o sută de
grade. A fost dirijată spre pompe, în timp ce altă apă o înlocuia. Căldura
pilelor era atât de puternică, încât apa trasă din mare, după ce trecuse
numai prin aparate, ajungea clocotindă la pompe. Ele începură să
împrăştie apa fierbinte şi peste trei ore termometrul arăta şase grade sub
zero. Câştigasem un grad. Peste două ore nu mai erau decât patru grade.
— Vom izbuti, am zis căpitanului.
— Cred, răspunse el. Nu vom mai fi striviţi. Ne rămâne numai
asfixierea.
în timpul nopţii temperatura se ridică la un grad sub zero.
Mai sus nu puteam ajunge. Dar, deoarece apa de mare nu poate
îngheţa decât la cel puţin două grade minus, eram liniştit în această
privinţă.
La 27 martie, groapa era de şase metri. Ne mai trebuiau patruzeci şi
opt de ore de lucru şi aerul din Nautilus nu mai era de respirat. Mă apăsa
un fel de greutate, căscam neîncetat; plămânii căutau aerul indispensabil
respiraţiei şi care se împuţina din ce în ce. Eram întins fără putere, fără
cunoştinţă.
Bietul Sfat suferea la fel, avea aceleaşi simptome şi, totuşi, nu mă
părăsea. îmi apucă mâna, mă îmbărbăta şi l-am auzit zicând:
— Ah! Dacă aş putea să nu respir ca să las mai mult aer pentru
domnul!
Dacă situaţia noastră, era de neîndurat înăuntru, cu ce grabă, cu ce
bucurie ne îmbrăcam ca să lucrăm când ne venea rândul. Atunci căpătăm
aer curat. Respiram! Respiram!
în ziua aceea am muncit cu mai multă îndârjire. Nu ne mai
rămâneau de săpat decât doi metri. Dar rezervoarele erau aproape goale.
Tot aerul era păstrat pentru muncitori. Pentru Nautilus nici un atom!
Când m-am întors la bord, am fost pe jumătate înăbuşit. Ce noapte!
N-aş putea s-o istorisesc. Asemenea suferinţe nu se pot descrie. A doua zi
dimineaţă eram ca beat. Tovarăşii mei, de asemenea. Câţiva oameni ai
echipajului horcăiau.
în acea zi, a şasea de când eram închişi, căpitanul Nemo, ca să
grăbească lucrul, s-a hotărât să zdrobească stratul de gheaţă care ne mai
despărţea de mare. Acest om, cu toată durerea fizică, îşi păstrase sângele
rece şi energia. El cugeta, combina, lucra.
După porunca lui, Nautilus a fost ridicat de pe stratul de gheaţă
printr-o schimbare de greutate specifică. Când s-a mişcat, a fost cârmit
spre groapa desemnată după mărimea lui.
Apoi se umplură rezervoarele şi intră înăuntrul ei. Tot echipajul a
intrat în vas şi uşile au fost închise. Nautilus stătea pe un strat de gheaţă
de mai puţin de un metru şi care fusese găurit în mii de părţi cu sonda.
Robinetele rezervoarelor au fost larg deschise şi o sută de metri cubi
au intrat înăuntru mărind cu o s»'tă de mii de kilograme greutatea lui
Nautilus.
Aşteptam, ascultam, uitând suferinţele noastre, mai nădăjduind încă.
Era ultima încercare.
Deşi îmi vâjâiau urechile, auzeam scârţâitul învelişului lui Nautilus.
Gheaţa s-a spart cu un zgomot ciudat, cum ar fi zgomotul hârtiei care se
rupe şi Nautilus se adâncea.
— Trecem! îngână Sfat.
Deodată, târât de supraîncărcarea lui, Nautilus se scufundă ca o
ghiulea, altfel spus, vasul cădea în adâncuri.
Toată puterea electrică a fost îndreptată atunci asupra pompelor
care au început să golească apa din rezervoare. După câteva minute
scufundarea a fost oprită. Manometrul arăta,
chiar, că urcam. Elicea, mergând cu toată viteza ne trăgea la nord.
Dar cât avea să dureze călătoria noastră sub banchiză?
încă o zi? Până atunci voi fi mort. Faţa îmi era vânătă, buzele
albastre. Nu mă mai puteam mişca. îmi dădeam seama de agonia mea.
Deodată mi-am revenit în simţiri. Ned Land şi Sfat se jertfeau pentru
a mă scăpa, dându-mi puţinul aer pe care îl găsiseră pe fundul unui
aparat, în loc să-l respire ei. îmi turnau viaţa picătură cu picătură. Voiam
să resping aparatul, dar ei îmi ţineau mâinile şi câteva clipe am respirat cu
voluptate.
M-am uitat la ceas. Era unsprezece dimineaţa. Trebuia să fie ziua de
28 martie. Nautilus mergea cu o viteză înspăimântătoare de patruzeci de
mile pe oră.
 Unde era căpitanul Nemo? Murise?
Manometrul arăta că nu mai eram decât la douăzeci de picioare de
suprafaţă. Un câmp de gheaţă ne mai despărţea de atmosferă.
Nautilus încerca să-l spargă cu pintenul său. împins de elicea
puternică, acesta a atacat, întinderea de gheaţă pe dedesubt ca un berbec
uriaş. Spărgea gheaţa încetul cu încetul, se retrăgea şi apoi, s-a aruncat cu
toată puterea spre câmpul care se rupea şi, în sfârşit, împins de un avânt
suprem, a spart suprafaţa îngheţată.
Trapele au fost deschise, s-ar putea zice smulse şi aerul curat a
năvălit în interiorul vasului.
DE LA CAPUL HORN.
LA FLUVIUL AMAZON
N-aş putea spune cum am ajuns pe platformă. Poate că mă dusese
canadianul acolo. Dar respiram, sorbeam aerul înviorător al mării.
Tovarăşii mei se îmbătau şi ei, de asemenea.
Puteam respira în voie aerul binefăcător al acestei atmosfere.
— Ah! a făcut Sfat, ce bun e oxigenul! Domnul poate respira cât
pofteşte, că este pentru toată lumea.
Cât despre Ned Land, el nu vorbea, ci deschidea o gură că ar fi
speriat şi rechinii. Şi ce respiraţie puternică! Canadianul „trăgea" ca o
sobă.
Mi-au revenit îndată puterile şi când am privit în jurul meu, am văzut
că eram singur pe platformă. Nici un om din echipaj.
Nici măcar căpitanul Nemo. Ciudaţii marinari ai lui Nautilus se
mulţumeau cu aerul care circula înăuntru.
Primele cuvinte pe care le-am pronunţat au fost cuvintele de
mulţumire şi de recunoştinţă pentru tovarăşii mei.
— Bun! Domnule profesor, mi-a zis Ned Land, nici nu merită să
vorbim! Parcă ce mare lucru am făcut noi? Nimic.
Nu era decât o chestie de aritmetică. Existenţa dumneavoastră era
mai importantă ca a noastră, deci trebuia păstrată.
— Nu, Ned, am răspuns eu, ea nu mai era trebuincioasă.
Nimeni nu este superior omului darnic şi bun, cum eşti dumneata! —
Bine! Bine! repetă canadianul încurcat.
— Şi tu, bunul meu Sfat, tu ai suferit mult — Nu chiar atât de mult.
Ca să fiu sincer, îmi lipseau câteva înghiţituri de aer, dar cu timpul m-aş fi
obişnuit. De altfel, vedeam cât era domnul de leşinat şi asta nu-mi dădea
nici o dorinţă să respir. Asta îmi tăia, cum s-ar zice, răsuflarea.
 Nautilus mergea repede. Am trecut curând de cercul polar şi ne
îndreptam spre Capul Horn. Am ajuns acolo la 31 martie, la ora şapte
seara.
Atunci, am uitat de toate suferinţele noastre trecute. Amintirea
gheţarilor se ştergea încetul cu încetul din mintea noastră şi nu ne
gândeam decât la viitor. Căpitanul Nemo nu se mai vedea, nici pe
platformă, nici în salon. Ajutorul lui însemna în fiecare zi pe hartă locul
unde ne aflăm. În acea seară era limpede, spre marea mea satisfacţie, că
mergeam spre nord pe calea Atlanticului.
Am spus canadianului şi lui Sfat rezultatul observărilor mele.
— Veste bună! răspunse canadianul cu subînţelesuri.
A doua zi, 1 aprilie, când Nautilus urca la suprafaţă, câteva minute
înainte de amiază, am zărit un pământ la vest. Era Ţara Focului, căreia
primii navigatori i-au dat acest nume, văzând fumurile care se înălţau din
colibele indiene. Ţara Focului este alcătuită din mai multe insule mici pe o
întindere de treizeci de leghe în lung şi optzeci de leghe în lat între 53° şi
56" latitudine australă şi 67°50' şi 77° 15' longitudine vestică.
Ţărmul era şes, dar în depărtare se înălţau munţi mari, printre care
am zărit şi Muntele Sarmiento, la două mii şaptezeci de metri deasupra
nivelului mării, un fel de piramidă cu vârful foarte ascuţit, care, după cum
este înfăşurat sau nu în vapori, „anunţă timpul frumos sau urât", mi-a zis
Ned Land.
— Un faimos barometru, amice.
— Da, domnule, un barometru natural care nu m-a înşelat
niciodată când pluteam prin Strâmtoarea Magellan.
în acea clipă piscul se vedea clar pe un cer senin. Era o prevestire de
vreme frumoasă, ceea ce se şi îndeplini..
Nautilus, scufundându-se din nou, a mers numai la câteva mile de-a
lungul coastei. Spre seară, se apropie de Arhipelagul Maluinelor. A doua zi,
am mai putut vedea munţii aceia înalţi. Mergeam cu o viteză mijlocie.
Când ultimele înălţimi ale Maluinelor dispăreau la orizont, Nautilus
se scufundă la douăzeci şi cinci de metri şi merse astfel de-a lungul
coastei americane. Căpitanul Nemo nu se arăta.
Până la 3 aprilie nu ne-am îndepărtat de împrejurimile Patagoniei,
când în apele oceanului, când la suprafaţa lui.
Nautilus a trecut marile stăvilare de la Delta Plata şi se afla, la 4
aprilie, în dreptul statului Uruguay, la cincizeci de mile în larg. Direcţia lui
se menţinea spre nord şi urma să plutească prin apropierea coastelor
Americii Meridionale. Făcusem
;până atunci şaisprezece mii. de leghe de la punctul nostru de
îmbarcare din mările Japoniei.
Pe la unsprezece dimineaţa, Tropicul Cancerului a fost tăiat kval
treizeci şi. şaptelea meridian şi am trecut în larg prin Capul Frio.
Căpitanului Nemo, spre marea nemulţumire a lui Ned Land, nu-i plăcea
apropierea de coastele locuite ale Braziliei, căci mergea cu o viteză
ameţitoare. Nici un peşte, nici o pasăre, chiar dintre cei mai iuţi, nu ne
puteau urmări, aşa că ne-au scăpat curiozităţile naturale ale acestor mări.
Această viteză de deplasare s-a menţinut timp de câteva zile şi la 9
aprilie, seara, eram în apropierea vârfului cel mai oriental al Americii de
Sud, care formează Capul San Rogue.
Dar, atunci, Nautilus se îndepărtă din nou şi mergea să caute la
adâncimi mai mari o vale submarină săpată între acest Cap şi Sierra Leone
de pe coasta africană.
Timp de două zile, Nautilus s-a menţinut la adâncimile cele mai mari,
unde se scufunda cu ajutorul planurilor înclinate.
Dar la 11 aprilie, vasul se ridică deodată şi am zărit pământul acolo
unde se varsă fluviul Amazon în mare, vast estuar al cărui debit este atât
de mare încât oceanul conţine apă dulce pe o întindere de câteva leghe.
Am trecut şi de Ecuator. La douăzeci de mile la vest, au rămas în
urma noastră Guyanele, colonie franceză unde am fi găsit uşor un
adăpost. Dar vântul sufla cu putere şi valurile furioase n-ar fi îngăduit unei
simple bărci să le înfrunte. Ned Land a priceput acest lucru,, se vede căci
nu mi-a pomenit nimic. Cât despre mine nu am făcut nici o aluzie la
planurile noastre, căci nu voiam să-l împing la vreo încercare care ar fi dat
greş.
M-am eliberat de aceste gânduri prin studii interesante. în timpul
acestor două zile de 11 şi 12 aprilie, Nautilus nu a părăsit suprafaţa mării
şi plasa lui ne-a adus o colecţie miraculoasă de zoofite, peşti şi ţeptile, Vă
scutesc de înşiruirea numelor lor şi de descrierea culorilor celor mai
strălucitoare.
Sfat era în elementul lui şi nu mai înceta să claseze ceea ce înşira
Ned Land şi cu mine.
Nu mă pot opri, totuşi, să nu pomenesc de un calcan foarte turtit, cu
coada tăiată în formă de disc şi care cântărea vreo douăzeci de kilograme.
Era alb pe dedesubt, roşiatic pe dea supra şi cu pete mari, rotunde de un
albastru închis, împrejmuite cu negru, cu pielea foarte netedă şi cu
înotătoarea despicată, întins pe platformă el se zbătea, încerca să se
întoarcă prin mişcări convulsive şi a făcut atâta efort că era cât pe-aci să
sară în mare, când Sfat, care ţinea la peştele lui pentru a-l opri, l-a apucat
cu amândouă mâinile.
însă el a căzut imediat pe spate cu picioarele în sus, cu jumătate de
trup paralizat şi strigând:
— Ah! Stăpâne, stăpâne! Scapă-mă!
Era prima dată când bunul băiat nu-mi vorbea la a „treia persoană".
Canadianul şi cu mine l-am ridicat, l-am frecat şi când şi-a revenit în
simţiri, acest neînduplecat clasificator îngâna cu glasul întretăiat:
— Clasa cartilaginoşilor, ordinul chondopterigienilor, cu branhii fixe,
subordinul selacienilor, familia calcanilor, genul torpilelor!
— Da, prietene, am răspuns eu, e o torpilă care te-a pus în această
stare de plâns.
— Ah! Domnul poate să mă creadă, răspunse Sfat, dar am să mă
răzbun pe animalul acesta.
— Cum aşa?
— Mâncându-l.
Ceea ce a şi făcut seara, dar numai din răzbunare, deoarece carnea
lui e tare ca pielea.
Bietul Sfat dăduse de o torpilă dintre cele mai primejdioase, numită
cumana. Acest ciudat animal, trăsneşte peştii la o distanţă de câţiva metri,
atât de mare e puterea organului lui electric şi a cărui suprafaţă n-are mai
puţin de douăzeci şi şapte de picioare pătrate.
A doua zi, 12 aprilie, Nautilus se apropia de coasta olandeză, spre
Delta Maroni. Acolo, dormeau la suprafaţa valurilor, numeroase broaşte
ţestoase marine. Ar fi fost greu să prindem vreuna dintre aceste preţioase
reptile, căci cel mai
mic zgomot le trezeşte,- iar cangea nu poate să se înfigă în
carapacea ei solidă.Dar , echendda avea să ne,facă serviciul acesta cu o
siguranţă şi o precizie extraordinară.. Acest animal, într-adevăr, este un
cârlig care ar-face fericirea şi averea naivului pescar cu undiţa. ., ,..
Oamenii lui Nautilus au prins de coada acestor peşti nişte inele
destul de mari ca să nu le împiedice mişcările şi au prins de acest inel o
frânghie.
Echeneidele, aruncate în mare, şi-au început îndată rolul lor şi
mergeau în aşa fel încât inelele se prindeau de gâtul broaştelor ţestoase.
Tenacitatea lor era atât de mare că s-ar fi lăsat să fie rupte decât să dea
drumul pradei. Ele au fost trase la bord şi, cu ele, broaştele de care erau
lipite.
Am prins, astfel, câteva cacuane, late de un metru, care cântăreau
două sute de kilograme. Carapacea lor acoperită cu plăci mari colţuroase,
subţiri, străvezii, cafenii, cu picăţele albe şi galbene, era foarte căutată. De
altfel, şi carnea lor e excelentă.
Acest pescuit a încheiat rămânerea noastră în împrejurimile
Amazoniei şi, în timpul nopţii, Nautilus a ieşit în larg.
XVII
CARACATIŢELE
Timp de câteva zile, Nautilus s-a îndepărtat de coasta americană. El
nu voia, fireşte, să se apropie de Golful Mexicului sau de Marea Antilelor,
căci aceste ape presărate cu insule şi străbătute de steamere nu
conveneau căpitanului Nemo.
La 16 aprilie am trecut pe lângă Martinica şi Guadelupa la o distanţă
de treizeci de mile. Am zărit o clipă vârfurile munţilor lor.
Canadianul, care socotea să-şi pună în aplicare proiectele lui în
Golful Mexicului, fie refugiindu-se pe o insulă, fie acostând unul dintre
numeroasele vase care fac cabotajul de la o insulă la alta, a fost foarte
dezamăgit Ar fi fost lesne de fugit acolo cu ajutorul bărcii. Dar în plin
ocean nici nu mai era de gândit.
Canadianul, Sfat şi cu mine am avut o discuţie lungă în privinţa
aceasta. De şase luni eram prizonieri pe Nautilus. Am făcut şaptesprezece
mii de leghe şi, cum zicea Ned Land, nu vedeam încă nici un capăt.
La 20 aprilie, eram la o înălţime de o mie cinci sute de metri.
Pământul cel mai apropiat era atunci Arhipelagul Insulelor Lucayes, care
se zărea din depărtare, ca o grămadă de pietriş. Acolo se înălţau stânci
înalte submarine, ziduri drepte între care erau săpate găuri mari
întunecoase pe care razele lămpilor noastre electrice nu le luminau până
la fund.
Aceste stânci erau acoperite cu ierburi mari, cu ficuşi uriaşi, hidrofite
nesfârşite, demne de o lume de titani.
De la aceste plante colosale despre care vorbeam, Sfat şi cu mine
am trecut la animalele gigantice ale mării. Unele erau destinate la
hrănirea celorlalte. însă prin geamurile lui Nautilus, aproape nemişcat, nu
am văzut încă decât picioarele întortocheate ale păianjenilor de mare şi
raci de culoare vânătă, cum se găsesc prin Marea Antilelor.
 Era aproape unsprezece când Ned Land îmi atrase atenţia asupra
unei mişcări formidabile printre marile alge.
— Ei bine, am zis eu, aici sunt adevărate caverne de caracatiţe şi nu
m-ar mira să văd unul dintre aceşti monştri.
— Tare aş vrea să văd cu ochii mei unul dintre aceste animale de
care s-a vorbit atât şi care pot târî vapoare pe fundul prăpăstiilor. Aceste
lighioane se numesc krakeni.
—? Niciodată n-ai să mă faci să cred că există asemenea animale,
zise Ned.
— Pentru ce? răspunse Sfat.
— Pentru că n-am auzit pe nimeni să fi văzut vreodată asemenea
monştri.
— Dar eu care îţi vorbesc, zise Sfat cu mutra cea mai serioasă, îmi
amintesc foarte bine că am văzut cu ochii mei un vapor târât sub valuri de
braţele unui cefalopod.
— Ai văzut asta? întrebă canadianul.
— Da, Ned.
— Cu ochii dumitale?
— Cu ochii mei.
— Unde, mă rog?
— La Saint Malo, răspunse Sfat neclintit.
— în port? zise Ned Land ironic.
— Nu, într-o biserică, răspunse Sfat.
— într-o biserică! strigă canadianul.
—- Da, prietene Ned. Era un tablou care reprezenta caracatiţa în
discuţie.
— Bun! făcu Ned. Iată pe domnul Sfat care mă ia în balon.
— De fapt are dreptate, am zis eu. Am auzit de tabloul acesta care
reprezintă o legendă; ştiţi, însă, ce putem crede despre legende din punct
de vedere ştiinţific. Dar nu numai legendele, ci şi naturaliştii din vechime
vorbesc de nişte monştri al căror gâtlej seamănă cu un golf şi care erau
atât de mari că nu puteau trece prin Strâmtoarea Gibraltar.
— Bravo! zise canadianul.
— Dar ce este adevărat din toate istorisirile astea? întrebă Sfat.
— Nimic, amicii mei, decât fabule şi legende. Totuşi, imaginaţiei
celor ce au făcut aceste legende, îi trebuia dacă nu o cauză, cel puţin un
pretext. Nu putem şti dacă nu există caracatiţe foarte mari; dar, în orice
caz, sunt inferioare cetaceelor.
 — Şi se pescuiesc aceste animale? întrebă Sfat.
— Dacă nu se pescuiesc, cel puţin se văd. Unul dintre prietenii mei,
căpitanul Paul Bostin Havre, m-a încredinţat că întâlnise unul dintre aceşti
monştri uriaşi în mările Indiei.
Aceasta era în anul 1861.
— Şi cum s-a întâmplat asta? întrebă Ned Land.
— Iată cum. în anul 1861, la nord de Tenerife, echipajul lui Alecton a
zărit un calmar îngrozitor care plutea în apele vasului.
ComandantulBourguer s-a apropiat de animal şi l-a — atacat cu cangea şi
cu puşca, dar fără succes, căci gloanţele şi căngile treceau prin aceste
cărnuri moi ca printr-o piftie fără consistenţă. După câteva încercări
zadarnice, echipajul a izbutit să-i treacă o frânghie înnodată în jurul
trupului. Au început atunci să-l tragă la bord, dar greutatea monstrului era
atât de mare, încât coada s-a despărţit de trup acolo unde era frânghia şi
animalul a dispărut sub apă.
— Şi cât era de lung? întrebă canadianul.
— Nu era de vreo şase metri? zise Sfat, care se uita prin geam la
scobiturile stâncii.
— întocmai, am răspuns eu.
— Capul, reluă Sfat, n-avea opt tentacule care se zvârcoleau în
apă ca şerpii?
— întocmai.
— Ochii, aşezaţi în vârful capului nu erau foarte mari?
— Da, Sfat.
— Şi gura nu era un adevărat cioc de papagal, un cioc uriaş?
— într-adevăr, Sfat.
— Ei bine, dacă-mi dă voie domnul, răspunse liniştit Sfat, de n-o fi
chiar calmarul de care vorbea domnul, iată cel puţin unul dintre fraţii săi.
M-am uitat la Sfat. Ned Land alergă la geam.
— Ce lighioană îngrozitoare! strigă el.
M-am uitat şi eu pe geam şi m-am cutremurat de scârbă. în faţa
ochilor mei se zvârcolea un monstru îngrozitor, demn de a figura în
legende.
Era o caracatiţă de mărime colosală, având opt metri lungime. Ea
mergea de-a-ndăratelea cu o iuţeală extrem de mare în direcţia lui
Nautilus. Privea cu ochii enormi de culoare verzuie. Cele opt braţe sau mai
curând cele opt picioare prinse de cap, care au dat acestui animal numele
de cefalopod, erau de două ori mai mari decât trupul şi se zvârcoleau ca
părul funiilor. Se vedeau desluşit cele două sute cincizeci de ventuze,
aşezate pe partea de dinăuntru a tentaculelor sub formă de capsule
semisferice. Câteodată, aceste ventuze se lipeau de geamurile salonului,
lăsând un gol. Gura acestui monstru, un cioc de papagal, se deschidea şi
se închidea vertical. Limba ei, substanţă cornută, înarmată cu câteva
rânduri de dinţi ascuţiţi, ieşea şuierând din aceşti adevăraţi foarfeci. Ce
fantezie a naturii! Un cioc de pasăre unei moluşte! Trupul ei, în formă
de fus şi umflat la mijloc, alcătuia o grămadă cărnoasă care trebuia
să cântărească douăzeci până la douăzeci şi cinci de mii de kilograme.
Culoarea ei nestatornică ce se schimba după gradul de iritaţie a animalului
trecea de la cenuşiu-vânăt la cafeniu-roşiatic.
De ce se irita această moluscă? Desigur, că din cauza lui Nautilus,
mai puternic şi căruia braţele sale cu ventuze sau mandibulele nu-i puteau
face nimic. Şi, totuşi, ce monştri sunt aceste caracatiţe, ce vitalitate le-a
hărăzit Creatorul, ce putere în mişcările lor, deoarece au trei inimi.
întâmplarea ne-a pus în faţa acestui calmar şi nu voiam să pierd
ocazia de a studia cu de-amănuntul acest cefalopod.
Mi-am stăpânit scârba ce-mi insufla groaznicul animal şi apucând un
creion am început să desenez.
— Poate că e acelaşi calmar văzut de Alectorf! zise Sfat.
— Nu, zise canadianul, deoarece acesta e întreg, iar celălalt îşi
pierduse coada!
— N-ar fi un motiv, am răspuns eu. Braţele şi coada se formează din
nou şi după şapte ani coada calmarului a avut tot timpul să crească la loc.
— De altfel, zise Ned Land, dacă nu e chiar acela, o fi unul dintr-
aceia!
într-adevăr, alte caracatiţe se iveau la geam spre tribord.
Am numărat şapte. Ele făceau cortegiu lui Nautilus şi auzeam
scrâşnetul ciocului lor pe învelişul de oţel. Eu am urmat să desenez mai
departe.
Deodată, Nautilus se opri, ca şi când ne-am fi izbit de ceva.
— Ne-am ciocnit, oare? am întrebat eu.
— în orice caz nu e primejdie, căci plutim.
Nautilus plutea ce-i drept, dar nu înainta. Aripile elicei nu băteau
valurile. S-a scurs un minut. Căpitanul Nemo, urmat de ajutorul lui, intră în
salon.
 Nu-l mai văzusem de câtva timp. Părea trist. Fără a ne vorbi, fără a
ne vedea, poate, el se duse la geam, se uită la caracatiţe şi spuse câteva
vorbe ajutorului său.
Acesta ieşi. Tăbliile se închiseră. Tavanul se lumină.
Am mers spre căpitan.
— O ciudată colecţie de caracatiţe, am zis eu, cu glasul unui amator
în faţa cristalului unui acvariu.
— într-adevăr, domnule naturalist, răspunse el şi le vom ataca acum
corp la corp.
— — Corp la corp? am repetat eu.
— Da, domnule. Elicea a fost oprită. Cred că mandibulele unuia
dintre aceşti calmari s-au încurcat în aripile ei, ceea ce ne împiedică să
înaintăm.
— Şi ce vreţi să faceţi?
— Să urcăm la suprafaţă şi să măcelărim toţi paraziţii aceştia.
— întreprindere anevoioasă.
— într-adevăr. Gloanţele electrice n-au nici un efect asupra acestor
cărnuri moi, unde nu găsesc destulă rezistenţă ca să izbucnească. Dar le
vom ataca noi cu toporul.
— Şi cu cangea, domnule, zise canadianul, dacă nu refuzaţi ajutorul
meu.
— îl primesc, meştere Land.
— Vă vom întovărăşi, am zis eu şi, urmând pe căpitanul Nemo, ne-
am îndreptat spre scara centrală.
Acolo, vreo zece oameni înarmaţi cu topoare erau gata de atac. Sfat
şi cu mine am luat două topoare, Ned Land o cange.
Nautilus urcase, între timp, la suprafaţa apei. Unul dintre marinari a
desfăcut tăbliile, când un braţ lung de caracatiţă, se strecură ca un şarpe
prin deschizătură şi alte douăzeci de braţe se zvârcoleau pe deasupra. Cu
o lovitură de topor, căpitanul Nemo a tăiat acest tentacul formidabil care
aluneca pe scări, zvârcolindu-se.
în clipa când ne îngrămădeam unul peste altul pentru a ieşi pe
platformă, alte două braţe, biciuind aerul, se aruncară asupra marinarului
care era în faţa căpitanului şi l-au ridicat cu o furie de nedescris.
Căpitanul Nemo scăpă un strigăt şi fugi afară. Noi am alergat după
el.
Ce privelişte! Nenorocitul, apucat de tentaculă şi lipit de ventuzele
ei, era legănat în aer, în voia acestei trompe enorme.
 El horcăia, se înăbuşea şi striga: „Ajutor! Ajutor!" Aceste cuvinte
spuse în franţuzeşte m-au uimit grozav. Aveam, aşadar,
un compatriot la bord, câţiva poate! Acest strigăt sfâşietor îl voi auzi
toată viaţa mea!
Nenorocitul era pierdut. Cine-l putea smulge din această îmbrăţişare
puternică? însă, căpitanul Nemo alergase la monstru şi cu o lovitură de
topor îi mai tăie un braţ. Ajutorul
lui se luptă furios cu alţi monştri care urcau pe platformă.
Echipajul lupta cu topoarele. Sfat şi cu mine loveam cu armele în
aceste grămezi de carne. Un miros puternic de mosc umplea aerul. Era
îngrozitor.
O clipă am crezut că nenorocitul, prins de caracatiţă, va fi scăpat.
Şapte braţe din opt fuseseră tăiate. Unul singur, în vârtind victima ca pe o
pană, se zvârcolea în aer. Dar în clipa în care căpitanul Nemo şi ajutorul se
aruncară asupra lui, animalul aruncă o coloană de lichid negricios, dintr-o
pungă a stomacului său. Am fost orbiţi. Când acest nor se împrăştie,
calmarul dispăruse, cu nenorocitul meu compatriot.
Ce furie ne împinse atunci împotriva monştrilor! Nu ne mai
stăpâneam. Zece sau douăsprezece caracatiţe năvăliseră pe platforma
vasului Nautilus. Ne zvârcoleam în mijlocul acestor şerpi care săreau pe
platformă în valuri de sânge şi de cerneală neagră. Se părea că aceste
tentacule lipicioase creşteau la loc, asemenea capetelor balaurului din
poveste.
Cangea lui Ned Land, la fiecare lovitură, intra în ochii verzui ai
calmarilor şi-i plesnea. Dar îndrăzneţul meu tovarăş a fost trântit de
tentaculele unui monstru de care nu s-a putut feri.
— Ah! Cum nu mi s-a rupt inima de emoţie şi de groază!
Uriaşul cioc al calmarului se deschisese asupra lui Ned Land.
Nenorocitul avea să fie tăiat în două. Am alergat în ajutorul lui. Dar
căpitanul Nemo mi-o luase înainte. Toporul lui a dispărut între două fălci
enorme şi canadianul, scăpat ca prin minune, se sculă şi băgă cangea lui
puternică până la întreita inimă a caracatiţei.
— îmi datoram această revanşă! zise căpitanul Nemo canadianului.
Ned se înGhină fără a-i răspunde.
Această luptă durase un sfert de oră. Monştrii învinşi, mutilaţi, loviţi
de moarte, ne-au părăsit, în sfârşit, şi au dispărut sub valuri.
Căpitanul Nemo roşu de sânge, nemişcat lângă felinar, privea marea
care înghiţise pe unul dintre tovarăşii lui şi lacrimi mari îi curgeau din ochi.
 XVIII
GULF STREAM
Nimeni nu va putea uita această scenă grozavă din 20 aprilie.
Căpitanul Nemo plângea privind la valuri. Durerea lui era fără
margini. Era al doilea tovarăş pe care îl pierdea de când eram la bord. Şi
ce moarte! Acest prieten zdrobit, strivit, înăbuşit de braţul acestei
caracatiţe, măcinat de falca de fier nu avea să se odihnească precum
tovarăşii lui în apele liniştite ale cimitirului de mărgean!
Căpitanul Nemo intră în camera lui şi nu l-am mai văzut câtva timp.
Trebuia să fie foarte trist, deznădăjduit, nehotărât.
Cu toate că Nautilus avea acum elicea neatinsă, plutea în voia
valurilor, fără să-i vină să se despartă de teatrul ultimei lupte care costase
viaţa unuia dintre ai lui.
Au trecut astfel, zece zile. , Nautilus s-a îndreptat spre nord, după ce
trecuse de Insulele Lucayes, lângă Canalul Bahama. Mergeam, atunci, în
apele celui mai mare fluviu al mării, care are malurile lui, peştii lui,
temperatura lui proprie.
Am vorbit de Gulf Stream.
E un fluviu, într-adevăr, care curge liber în mijlocul Atlanticului şi ale
cărui ape nu se amestecă deloc cu apele oceanului. E un fluviu sărat, mai
sărat decât marea din jurul lui. Adâncimea în medie e de trei mii de
picioare, lăţimea medie de şaizeci de mile.
în unele locuri curentul are o viteză de patru kilometri pe oră.
Volumul constant al apelor e mai mare decât acela al tuturor fluviilor de pe
glob.
Adevăratul izvor al Gulf Stream-ului, dacă ne luăm după constatările
lui Maury, punctul, de plecare, este în Golful Gasconiei. Acolo, apele lui, cu'
temperatura încă slabă, încep să se formeze. El coboară spre sud, de-a
lungul Africii Ecuatoriale, îşi încălzeşte valurile la razele zonei toride,
străbate Atlanticul,'atinge.Capul San Rogue pe coasta din Brasil şi se
desface în două braţe dintre care unul trece prin apele calde ale Mării
Antilelor. Atunci, Gulf Stream-ul însărcinat să restabilească echilibrul între,
temperaturi şi să amestece apele de la tropice cu apele boreale; îşi începe
rolul lui cumpănitor. înfierbântat în Golful Mexicului, el se ridică spre nord
lângă coastele americane, înaintează spre ţara nouă, deviază sub puterea
curentului rece din Strâmtoarea Davis, apucă din nou drumul oceanului
făcând o curbă mare, se desface în două braţe la al patruzeci şi treilea
grad, dintre care unul, ajutat de alizeul de la nord-est, se întoarce spre
Golful Gasconiei şi la Azore, iar celălalt, după ce a încălzit malurile Irlandei
şi ale Norvegiei, se duce până la Spizberg, unde temperatura scade la
patru grade, ca să formeze marea liberă a polului.
Pe acest fluviu al oceanului plutea acum Nautilus. La ieşirea din
Canalul Bahama merge cu o viteză de opt kilometri pe oră.
La amiază eram pe platformă cu Sfat şi i-am făcut cunoscute
ciudăţeniile acestui fluviu. Apele lui nu erau nici calde, nici reci. Curentul
lui este atât de deosebit de marea înconjurătoare, că se desluşeşte clar de
apele oceanului. Se mai deosebeşte şi prin culoarea lui albastră de verdele
mării.
în timpul nopţii apele lui fosforescente rivalizau cu strălucirea
felinarului nostru, mai cu seamă pe timpul vijelios care ne ameninţa foarte
des.
La 8 mai eram lângă Capul Hatteras, la înălţimea Carolinelor de
Nord. Lăţimea fluviului Gulf Stream e acolo de şaptezeci şi cinci de mile şi
adâncimea lui de două sute zece
metri. Nautilus urma să plutească la întâmplare. Nici o supraveghere
la bord. Admit că în asemenea împrejurări putea să ne izbutească
evadarea. Marea era brăzdată de numeroase steam-ere, care fac serviciul
între New York sau Boston şi Golful Mexicului. Era, deci, o ocazie prielnică,
chiar dacă ţărmul era la o depărtare de treizeci de mile de Nautilus.
Dar o împrejurare supărătoare contraria proiectele canadianului.
Timpul era foarte urât. Ne apropiam de acele împrejurimi unde vijeliile
sunt dese, în acea zonă a trombelor — coloane conice şi a uraganelor,
pricinuite de curentul fluviului Gulf Stream. A ne încumeta în asemenea
condiţii pe o barcă ar însemna să ne pierdem cu siguranţă. Şi Ned Land
gândea la fel. Dar nostalgia fugii îl rodea întruna.
— Domnule, zise el în acea zi, asta trebuie să se sfârşească odată.
Nemo al dumneavoastră se îndepărtează iar de pământ şi urcă spre nord.
Dar, declar că m-am săturat de Polul Sud; n-o să-l mai urmez şi la Polul
Nord. Trebuie vorbit căpitanului. Când mă gândesc că peste câteva zile
Nautilus va fi la înălţimea Noii Scoţii şi că acolo, spre Ţara Nouă, este un
golf şi că în acel golf se varsă Sfântul Laurenţiu şi că Sfântul Laurenţiu e
fluviul meu, fluviul Guebecului, al oraşului meu natal, când mă gâdesc la
toate acestea, mi se urcă sângele în cap, mi se face părul măciucă. Nu mai
pot, domnule, mai bine mă arunc în mare! Nu voi rămâne aici! Mă înăbuş!
Vedeam că nu e glumă cu canadianul. Firea lui puternică nu se
putea acomoda cu această închisoare. Slăbea din zi în zi şi devenea trist.
Simţeam cât trebuia să sufere, căci şi pe mine mă apuca nostalgia. De
şapte luni nu mai aveam nici o veste de pe pământ. Trebuia să fie cineva,
un flamand ca Sfat, ca să accepte această situaţie în acest mediu făcut
pentru cetacee şi pentru alţi locuitori ai mării. Dacă bunul băiat ar fi avut
branhii, se potrivea de minune pentru mediul acvatic.
A trebuit să făgăduiesc canadianului că voi vorbi „în numele lui"
căpitanului.
Comandantul nu se mai arătase de câtva timp. M-am hotărât să mă
duc eu la dânsul.
Am intrat în odaia mea. De acolo am auzit paşi în camera
căpitanului. Am bătut în uşă.
Nu mi-a răspuns.
Am bătut din nou şi am apăsat pe clanţă. Uşa se deschise.
Am intrat. Căpitanul era acolo. Aplecat asupra mesei de lucru, el nu
mă auzise. Hotărât să nu-l părăsesc fără să capăt un răspuns, m-am
apropiat de dânsul. El ridică uşor capul, deodată, încreţi sprâncenele şi se
răsti, aproape, la mine:
— Dumneavoastră aici! Ce vreţi de la mine?
— Vreau să vă vorbesc.
— Dar sunt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot avea libertatea de a
lucra nestingherit?
— Domnule, am zis eu, am să vă vorbesc de un lucru urgent.
— Ce lucru, domnule? răspunse el ironic. Aţi făcut o nouă
descoperire? Marea v-a destăinuit un nou secret pe care eu l-am scăpat
din vedere?
Eram departe de a ne înţelege. Dar înainte de a fi putut răspunde, el
mi-a arătat un manuscris deschis pe masă şi-mi zise cu glasul serios:
— Iată, domnule Aronnax, un manuscris în mai multe limbi. El
conţine rezultatul studiilor mele despre mare şi, dacă o vrea Dumnezeu, el
nu va pieri cu mine. Acest manuscris, semnat cu numele meu, cu biografia
mea, va fi închis într-un mic aparat ce nu se poate scufunda. Ultimul
supravieţuitor de la bordul lui Nautilus va arunca acest aparat în mare şi
valurile îl vor duce la întâmplare.
Numele acestui om! Viaţa lui scrisă de el însuşi. Misterul lui va fi,
aşadar, dezvăluit odată? Dar în acea clipă mă gândeam numai că acesta
ar fi un prilej de a deschide vorba.
— Căpitane, am răspuns eu, nu pot decât să aprob ideea
dumneavoastră. Nu trebuie ca roadele studiilor dumneavoas-tră?
 Să se piardă. Dar mijlocul pe care îl întrebuinţaţi, mi se pare primitiv.
Cine ştie unde vor, împinge vânturile acel aparat,,în ce mâimi va cădea el.
N-aţi, găsit un mijloc mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre oamenii
dumneavoastră n-ar putea să:.".? ' -v.'.,,":
— Niciodată, zi se căpitanul întrerupându-mă; ,, Dar eu, tovarăşii
mei, suntem hotărâţi să păstrăm acest manuscris în taină şi dacă ne redaţi
libertatea. Libertatea! face căpitanul Nemo sculându-se.
— Da, domnule şi tocmai pentru asta am venit să vă vorbesc. De
şapte luni suntem la bordul acestui vas şi vă întreb astăzi, în numele meu
şi al tovarăşilor mei, dacă aveţi de gând să ne ţineţi pentru totdeauna aici.
— Domnule Aronnax, zise căpitanul Nemo, vă voi răspunde şi astăzi
ceea ce v-am răspuns acum şapte luni: Cine intră în Nautilus nu mai iese
din el.
—-? Atunci ne impuneţi robia adevărată.
— Numiţi-o cum vă place.
— Dar şi robia are dreptul de a-şi răscumpăra libertatea.
Oricare ar fi mijloacele de scăpare, robul le găseşte pe toate bune!
-— Acest drept, răspunse căpitanul, îl aveţi şi dumneavoastră. M-am
gândit eu vreodată să vă leg printr-un jurământ?
Căpitanul Nemo mă privi încrucişându-şi braţele.
— Domnule, am zis eu, fiindcă veni vorba, mai bine s-o isprăvim,
ca să nu fie nevoie s-o începem altă dată, din nou, ceea ce ne-ar fi foarte
neplăcut şi unuia şi altuia. Vă mai repet o dată, nu numai pentru persoana
mea am început discuţia.
Pentru mine studiul este un ajutor, o distracţie, o patimă care mă
poate face să uit de toate. Ca şi dumneavoastră mă pot resemna să
trăiesc ascuns, neştiut de nimeni, cu slaba speranţă de a lăsa odată
viitorului rezultatul lucrărilor mele, cu ajutorul unui aparat ipotetic,
încredinţat valurilor şi vânturilor. Vă pot admira şi vă pot pricepe în unele
privinţe. Dar mă gândesc Ja
Ned Land. Oricare om, numai prin faptul că e om, vrea ca lumea să
se gândească la dânsul. V-aţi întrebat vreodată ce gânduri de răzbunare
pot nutri dorinţa de libertate, ura şi sclavia la o fire ca a canadianului, ce
poate el gândi, îndrăzni, încerca?...
Am tăcut. Căpitanul Nemo se sculă.
—? Ned Land poate să gândească, să îndrăznească, să încerce ce va
vrea, ce-mi pasă? Nu m-am dus eu să-l caut! Nu-l ţin pentru plăcerea mea
aici, la bord! Cât despre dumneavoastră, domnule Aronnax, sunteţi dintre
aceia care ştiţi să pricepeţi tot, chiar şi tăcerea. Nu mai am ce să vă
răspund. Vă rog ca această primă dată când îmi vorbiţi despre acest lucru
să fie şi ultima dată, căci a doua oară nici n-aş putea măcar să vă ascult.
M-am retras. Din ziua aceea relaţiile noastre s-au răcit foarte mult.
Am istorisit tovarăşilor mei convorbirea.
— Acum ştim, zise Ned Land, că n-avem la ce să ne aşteptăm de la
acest om. Nautilus se apropie de Long Island. Vom fugi, orice vreme o fi.
Dar cerul devenea din ce în ce mai ameninţător. Se vedeau semnele
uraganului. Atmosfera se făcu albicioasă, ca laptele.
Cerul era acoperit de nori groşi care fugeau, mânaţi de vânt.
Marea se umfla, zgomotoasă. Păsările dispăreau, în afară de
satanicele, prietenele vijeliilor. Barometrul cobora şi arăta o extremă
întindere de vapori în aer. Lupta între elemente era aproape.
Vijelia a izbucnit în ziua de 18 mai, tocmai când Nautilus plutea la
înălţimea lui Long Island, la câteva mile de trecătorile New York-ului. Pot
descrie această luptă a elementelor, pentru că, în loc de a se ascunde în
adâncuri, căpitanul Nemo, printr-un capriciu de nelămurit, a vrut s-o
înfrunte la suprafaţa apei.
Vântul sufla de la sud-vest cu o viteză de cincisprezece metri pe
secundă, care s-a mărit la douăzeci şi cinci de metri pe la ora trei, spre
seară.
Căpitanul Nemo, nemişcat, se urcase pe platformă. Poruncise să-l
lege acolo ca să poată rezista valurilor puternice care îl izbeau. M-am urcat
şi eu şi am spus să mă lege şi pe mine de vas, împărţind admiraţia mea
între acest om neasemuit şi vijelia căreia îi ţinea piept.
Marea era măturată de nişte nori negri care ajungeau până la
valurile ei. Acestea creşteau, se aţâţau între ele. Nautilus, când culcat pe o
parte, când ridicat ca un stâlp, se mişca îngrozitor de tare.
Pe la ora cinci a căzut o ploaie torenţială care nu a domolit nici
vântul, nici marea. Uraganul s-a dezlănţuit cu o viteză de patruzeci şi cinci
de metri pe secundă. în asemenea împrejurări el scoate uşile din tocuri,
desface acoperişurile, rupe zăbrelele de fier, răstoarnă casele şi mişcă din
loc tunurile de douăzeci şi patru. Nautilus, însă, mai puternic ca o stâncă,
ascultător şi mişcător, ţinea piept furiei lor.
Examinam aceste valuri dezlănţuite. Unele aveau o înălţime de
cincisprezece metri şi puteau fi lungi de o sută cincizeci de metri. Am
înţeles, atunci, rolul acelor valuri care închid aerul în ele şi îl târăsc pe
fundul mărilor unde ajută viaţa cu oxigenul acesta. Puterea lor de apăsare
poate ajunge până la trei mii de kilograme pe metru pătrat a suprafeţei pe
care o lovesc. Asemenea valuri au urnit din loc, în Insulele Hebride, un bloc
de optzeci şi patru de mii de livre. Tot ele au dărâmat, la 23 decembrie
1864, o parte din oraşul Yedo, în Japonia, cu o viteză de şapte sute de
kilometri pe oră, după care s-au spart în aceeaşi zi pe malurile Americii.
Vijelia creştea cu cât se înnopta. Barometrul, ca în 1860, în Insula
Reuniunii, în timpul unui ciclon, a căzut la 710 milimetri. Spre seară, am
văzut trecând la orizont un vapor mare care se lupta din greu. Acesta a
dispărut, curând, în umbră.
Pe la ora şase seara cerul era de foc. Atmosfera era brăzdată de
fulgere puternice. Nu am putut suporta strălucirea lor, pe când căpitanul
Nemo care le privea în faţă părea că vrea
să-şi umple sufletul cu acea vijelie. Un zgomot îngrozitor umplea
aerul, zgomotul valurilor, al vântului care mergea, al trăsnetului.
Ah! Acest Gulf Stream! El îndreptăţea de-a binelea porecla lui de
Regele vijeliilor! El este acela care creează cicloanele
prin deosebirea de temperatură între straturile de aer şi apele lui.
După ploaie a început să toarne cu foc. Picăturile de apă se
schimbau în stropi trăsnitori. S-ar fi zis că bravul căpitan Nemo, dorindu-şi
o moarte demnă, căuta să fie trăsnit. Un val puternic a ridicat vasul
Nautilus cu pintenul lui de oţel în sus, ca pe un paratrăsnet şi am văzut
ţâşnind o grămadă de scântei.
Frânt de oboseală, cu puterile sleite, m-am târât pe burtă spre
tăblie, am deschis-o şi am coborât în salon.
Vijelia ajunsese, atunci, la maximum de intensitate. Era cu neputinţă
să te ţii pe picioare înăuntrul lui Nautilus.
Căpitanul Nemo intră pe la miezul nopţii. Am auzit umplându-se
rezervoarele şi Nautilus s-a scufundat încet sub valuri.
Prin ferestrele deschise ale salonului, am văzut peşti speriaţi care
fugeau ca stafiile în apele de foc. Câţiva au fost trăsniţi sub ochii mei.
Nautilus cobora mereu. Mă gândeam că el va regăsi liniştea la o
adâncime de cincisprezece metri. Nu. Valurile erau prea agitate şi trebuia
să căutăm liniştea în adâncul mării.
Dar acolo, ce tăcere, ce ape nemişcate! Cine ar fi zis că un uragan
grozav se dezlănţuia la suprafaţa acestui ocean?
LA 47°24'LATITUDINE SI 17 °28' LONGITUDINE
în urma acestei vijelii am fost aruncaţi spre est. Orice speranţe de a
evada prin împrejurimile New York-ului sau ale fluviului Sfântul Laurenţiu
au dispărut. Bietul Ned Land, deznădăjduit, nu se mai arăta, ca şi căpitanul
Nemo. Sfat şi cu mine nu ne mai despărţeam.
Am zis că Nautilus se îndepărtase spre est. Aş putea zice mai curând
spre nord-est. Timp de câteva zile el a rătăcit când la suprafaţa apei, când
sub nivelul mării.
La 15 mai eram la extremitatea meridională a bancului Ţara Nouă.
Gulf Stream-ul arunca acolo peşti, moluşte, zoofite, care pier cu miliardele
în acel loc.
Adâncimea mării nu e mare în această zonă. Câteva sute de metri.
Dar spre sud se formează, deodată, o depresiune adâncă, o groapă de trei
mii de metri. Acolo se lăţeşte fluviul Gulf Stream şi se preface în mare.
Printre peştii care trăiesc mai cu seamă în împrejurimile Ţării Noi,
erau batogii, care se ţin mai mult pe lângă munţi.
Ţara Nouă este o insulă muntoasă.
Când Sfat zări aceşti peşti exclamă:
— Ia te uită, batogi! Dar eu credeam că batogul este turtit, ca plătica
sau ca sola.
— Ce copil eşti! Batogul nu-i turtit decât la băcani, dar în apă el are
forma unui fus. Este un peşte foarte căutat şi pentru icrele lui.
— Un singur peşte are unsprezece milioane de ouă şi dacă n-ar avea
atâţia duşmani care să-i distrugă, ar umple mările.
Dacă toate ouăle ar produce pui, ar ajunge patru batogi pentru a
alimenta Anglia, America şi Norvegia.
Nautilus se îndrepta spre al patruzeci şi doilea grad latitudine. Era la
înălţimea lui Saint Jean din Ţara Nouă şi din Heart's Content, unde este
extremitatea cablului transatlantic.
Nautilus, în loc de a-şi urma mersul spre nord, apucă spre est, ca şi
când ar fi vrut să meargă pe acel platou telegrafic pe care se odihneşte
cablul La 17 mai, la vreo cinci sute de mile de Heart's Content, la două mii
opt sute de metri adâncime, am zărit cablul jos pe pământ. Sfat, pe care-l
înştiinţasem, îl luă mai întâi drept un şarpe uriaş de mare şi se pregătea
tocmai să-l claseze, după obiceiul lui, când îi istorisii povestea acestui
cablu.
Primul cablu a fost stabilit între-anii 1857 şi 1858; dar, după ce
transmisese vreo patru sute de telegrame, acesta nu a mai funcţionat. în
anul 1863 inginerii au construit alt cablu,
 de trei mii patru sute kilometri, care cântărea patru mii cinci sute de
tone şi care a fost îmbarcat pe Grear Eastern. Şi această încercare a dat
greş.
Americanii, însă, nu s-au descurajat. îndrăzneţul Cyrus Field,
conducătorul întreprinderii, a riscat toată averea lui şi a «deschis o nouă
listă de subscripţie. El şi-a strâns suma şi a construit un alt cablu în condiţii
mai bune. Legătura de fire conductoare, izolată într-o învelitoare de
gutapercă, era protejată cu o căptuşeală de materiale textile. Great
Eastern a ieşit în larg la 13 iulie 1866.
Lucrul mergea bine. S-a întâmplat însă, un incident. De câteva ori,
desfăcând cablul, electricienii au observat cuie care erau vârâte de curând
acolo cu scopul de a-l deteriora.
Căpitanul Anderson, ofiţerii lui şi inginerii s-au adunat, au deliberat şi
au afişat că dacă vinovatul va fi prins la bord, va fi aruncat în mare fără
altă judecată. De atunci, a încetat orice încercare criminală.
La 22 iulie, Great Eastern era la opt sute de kilometri de Ţara Nouă,
când i s-a telegrafiat din Irlanda vestea armistiţiului încheiat între Prusia şi
Austria după Sadova. La 27 el era în mijlocul ceţei la Heart's Content.
întreprinderea ajunsese la bun sfârşit şi prima telegramă pe care tânăra
Americă o adresa bătrânei Europe a fost:
„Glorie lui Dumnezeu din ceruri şi pace oamenilor de bunăvoinţă pe
pământ." Nu mă aşteptam să găsesc cablul electric în starea lui primitivă,
precum ieşise din atelierele fabricii. Acel şarpe lung, acoperit cu pietriş, cu
scoici, care-l fereau de moluştele vătămătoare, se odihnea liniştit, păzit de
vijeliile mării, sub o presiune favorabilă transmisiunii scânteii electrice care
trece din America în Europa în treizeci şi două de sutimi de secundă.
Acest cablu va duce la nesfârşit, pentru că s-a observat că pe
timp ce trece, învelişul de gutapercă devine mai trainic în apa de
mare.
Nautilus a coborît până la baza lui, la patru mii patru sute treizeci şi
unu de metri, apoi ne-am apropiat de Islanda. Nu ne mai despărţeau decât
o sută cincizeci de kilometri de ea.
Căpitanul Nemo voia, oare, să urce spre Insulele Britanice?« Nu.
Spre marea mea surprindere, el a coborât la sud şi s-a întors spre mările
europene. înconjurând insula Emeraude, am zărit o clipă Capul Clear şi
focul din Fastenet care luminează miile de vapoare ieşite din Glasgow şi
din Liverpool.
 îmi puneam atunci o întrebare: Nautilus va îndrăzni, oare, să intre în
Marea Mânecii? Ned Land, care se ivise din nou de când ne apropiam de
pământ, nu mai contenea să mă întrebe.
Cum să-i răspund? Căpitanul Nemo rămânea nevăzut. După ce
arătase canadianului coastele Americii, voia, oare, să-mi arate mie
malurile Franţei?
Nautilus cobora mereu spre sud. La 30 mai a trecut pe lângă Land's
End, între capătul extrem al Angliei şi Sorlingue-le, pe care le-a lăsat în
urma lui.
Dacă ar fi vrut să intre în Marea Mânecii, ar fi trebuit s-o apuce de-a
dreptul spre est, ceea ce nu a făcut.
în tot timpul zilei de 31 mai, Nautilus a făcut pe mare o grămadă de
cercuri. Părea că vasul caută un loc şi nu-l poate găsi. La amiază, căpitanul
Nemo a măsurat el însuşi înălţimea soarelui. Nu mi-a spus o vorbă. Era şi
mai întunecat ca de obicei.
A doua zi, 1 iunie, Nautilus manevră la fel. Era limpede că
misteriosul căpitan căuta vreun punct precis în ocean. La amiază,
căpitanul Nemo a venit să măsoare soarele, cum făcuse în ajun. Marea era
frumoasă, cerul senin. La opt mile spre est un vapor mare se desena pe
linia orizontului. N-avea pavilion şi nu i-am putut recunoaşte
naţionalitatea.
Eram atunci pe platformă. După ce căpitanul îşi termină observaţiile
lui, el zise aceste cuvinte:
— E aici!
A coborât înăuntru prin tăblie.
Văzuse, oare, acel vas care părea că se apropie de noi?
N-aş putea să spun.
M-am întors în salon. Trapa se închise şi am auzit şuieratul apei în
rezervoare. Nautilus a început să se scufunde.
Peste câteva minute s-a oprit la o adâncime de opt sute treizeci şi
trei de metri şi se odihnea pe pământ.
Tavanul luminos al salonului se stinse atunci, tăbliile s-au deschis şi
prin geamuri am văzut marea puternic luminată de razele felinarului pe o
rază de o jumătate de leghe.
M-am uitat la babord şi nu am văzut decât nesfârşitul apelor liniştite.
La tribord, în fund, am zărit ceva mare, ca o grămadă, care îmi
atrase atenţia. Păreau a fi nişte ruine acoperite cu scoici albe ca o mantie
de zăpadă. Cercetând mai de aproape această siluetă am recunoscut
formele îngroşate ale umui vas scu-fundat, care trebuia să stea de mulţi
ani pe fundul oceanului.
Ce vapor era acela? De ce venea Nautilus să-i viziteze mormântul?
Nu ştiam ce să cred, când am auzit pe căpitan lângă mine:
— Altădată acest vas se numea Marseliezul. Avea şaizeci şi patru
de tunuri şi-a ieşit în larg în anul 1762. în anul 1778 el s-a luptat vitejeşte
şi a învins corabia Prestora, la 13 august, în anul 1794 Republica Franceză
îi schimbă numele. A mai săvârşit multe fapte vitejeşti. Astăzi, domnule, se
împlinesc şaptezeci şi patru de ani, de când, în acelaşi loc, la 47°24'
latitudine şi 17°28' longitudine după o luptă eroică, acest vapor a preferat
să se înece cu cei trei sute şaizeci şi cinci de marinari ai lui, decât să se
predea. A dispărut sub valuri cu strigătul: Trăiască Republica!
— Răzbunătorull am strigat eu.
— Da, domnule, Răzbunătorul. Un nume frumos! şopti căpitanul
Nemo încrucişându-şi braţele.
UNMĂCEL
După această scenă, care îmi dovedea că ciudatul căpitan Nemo
trebuia să nutrească o ură grozavă sau sublimă, o nespusă sete de
răzbunare, Nautilus urca încet la suprafaţă. în curând am simţit, după
legănatul vasului, că eram la suprafaţă.
în acea clipă am auzit o detunătură. Am privit la căpitan.
El era nemişcat.
— Căpitane! am zis eu.
Nu răspunse.
Am urcat pe platformă. Ned Land şi cu Sfat erau acolo.
— De unde a venit acea detunătură?
Am privit în direcţia vasului pe care îl zărisem. El se îndrepta spre
Nautilus; nu-l mai despărţeau decât şase mile de noi.
— O bubuitură de tun, spuse Ned Land.
— Dar ce vas e acela, Ned?
— După toate probabilităţile, un vas de război.
— Poţi recunoaşte naţionalitatea lui?
Ned Land încreţi sprâncenele, puse mâna la ochi şi privi fix câtva
timp vasul.
— Nu, domnule, răspunse el, nu pot recunoaşte cărei naţiuni
aparţine. N-are pavilion, dar sunt sigur că e un vas de război.
Vasul înainta repede. Dacă ciudatul căpitan Nemo îl lăsa să se
apropie, aveam o şansă de scăpare.
 — Domnule, îmi zise Ned Land, dacă ajunge vaporul la o milă de
noi, mă arunc în mare şi vă invit să faceţi la fel.
Oricare ar fi naţionalitatea acestui vas, e sigur că ne va primi la
bord.
— Domnul să-şi amintească, îmi zise Sfat, că avem oarecare
experienţă de înot şi să se lase pe seama mea să-l remorchez spre vapor.;
Voiam să răspund, când o ghiulea trăsni lângă noi...
— Cum, ei trag în noi?
— Dacă domnul permite, ei au recunoscut narvalul şi l-au ochit.
— Dar trebuie să vadă că au de-a face cu oameni.
— Poate că tocmai de asta trag în noi! răspunse Ned Land
privindu-mă.
Deodată mi se făcu lumină în minte. Desigur că ştiau acum ce
săcreadă despre narval, despre pretinsul monstru. Desigur că atunci când
canadianul îl lovise cu cangea, comandantul vasului Abraham Lincoln,
căpitanul Farragut, văzuse că nu avea de-a face cu uncetaceu, ci cu un
vas submarin mai primejdios decât o balenă uriaşă.
Da, aşa trebuie să fie şi probabil că se urmărea acum submarinul
prin toate mările.
Ghiulele plouau în jurul nostru, dar nici una nu atinse submarinul
Nautilus.
Vasul cuirasat nu mai era decât la trei mile de noi şi căpitanul nu se
arăta pe platformă.
Canadianul mi-a zis, atunci:
— Domnule, trebuie să încercăm să ieşim din această
încurcătură. Să le facem semn. Ce dracu! O să înţeleagă ei că suntem
oameni cinstiţi!
Ned Land îşi luă batista ca s-o fâlfâie în aer. Dar abia ce o desfăşură,
când a fost doborât de o mână puternică.
— Mizerabile! strigă căpitanul, vrei să te înfig în pintenul lui
Nautilus înainte ca acest vas să fie scufundat?
Căpitanul Nemo era îngrozitor. Faţa i se îngălbenise, ochii îi ieşeau
din orbite, glasul lui nu mai vorbea, urla. Era să strivească umărul
canadianului sub mâna lui de fier.
Apoi, dându-i drumul şi întorcându-se spre vapor de unde şuierau
ghiulele în jurul submarinului, el strigă:
 ?— A! Ştiu cine sunt, vapor al unei ţări blestemate! Eu n-am nevoie
de culorile tale pentru a te recunoaşte. Priveşte, am să-ţi arăt culorile
mele.
Şi căpitanul Nemo desfăşură pe partea de dinainte a platformei un
pavilion negru, ca acela pe care îl înfipsese la Polul Sud.
Apoi, întorcându-se spre mine:
— Coborâţi în cabină cu tovarăşii dumneavoastră, spuse el aspru.
— Domnule, am zis eu, veţi ataca acest vas?
-— Domnule, am să-l scufund.
— Nu veţi face una ca asta!
— O voi face, răspunse rece căpitanul Nemo. Nu vă încumetaţi să
mă judecaţi. Providenţa vă arată ceea ce nu trebuie să vedeţi. Sunt atacat.
Trebuie să răspund. Intraţi!
— Ce vas e acesta?
— Nu ştiţi? Cu atât mai bine. Cel puţin naţionalitatea lui va
rămâne o taină pentru dumneavoastră. Coborâţi!
Trebuia să ne supunem. Vreo cincisprezece marinari înconjurau pe
căpitan şi priveau cu aceeaşi ură vasul care înainta spre ei.
Când am coborât, am mai auzit pe căpitanul Nemo strigând:
— Loveşte în noi, vapor nebun! Aruncă zadarnicele tale ghiulele.
Nu vei scăpa de pintenul lui Nautilus; dar nu în acest loc Vei pieri! Nu
vreau ca ruinele tale să se amestece cu ruinele glorioase ale
Răzbunătorului.
M-am întors în camera mea. Căpitanul rămăsese la bord.
Elicea a fost pusă în mişcare. Nautilus se îndepărta repede, ca
ghiulelele vasului să nu-l mai poată ajunge. Vasul îl urma la o distanţă mai
mare.
Pe la patru spre seară, nemaiputând sta locului de nelinişte şi de
nerăbdare, m-am încumetat să urc pe platformă. Căpitanul se plimba
acolo, neliniştit şi părea că atrage vasul spre est ca o fiară sălbatică ce se
lasă urmărită. Totuşi, încă nu ataca. Voiam să intervin pentru ultima oară.
Dar căpitanul Nemo îmi impuse liniştea:
— Sunt dreptatea, zise el, eu sunt în dreptul meu! Sunt asupritul
şi iată asupritorul! Prin dânsul am pierdut tot ce am iubit, adorat, venerat:
patrie, familie, copii, tată, mamă, tot!
Tot ceea ce urăsc este acolo! Sunt în dreptul meu!
Am aruncat o privire spre vas şi m-am întors lângă Ned şi Sfat!
— Vom fugi! am strigat eu.
 — Bine, făcu Ned.
Se înnopta. Am hotărât să fugim în clipa în care vasul va fi foarte
aproape, fie pentru a ne auzi, fie pentru a ne vedea, căci noaptea era
luminoasă; mai erau trei zile până la luna plină.
Noaptea a trecut fără vreun incident. Pândeam ocazia de a înfăptui
planul nostru. Vorbeam puţin, fiind prea mişcaţi.
Pe la ora trei de dimineaţă am urcat pe platformă, neliniştit.
Căpitanul stătea în picioare şi nu-şi lua ochii de la vapor.
Luna era la meridian. Jupiter răsărea la est. Oceanul era liniştit ca şi
cerul şi oglindea astrul nopţilor.
Vasul era la două mile de noi. El se apropia tot mai mult de acea
strălucire fosforescentă care-i arăta prezenţa lui Nautilus.
După scânteile care ieşeau din coş decorând atmosfera, se vedea
că-şi încălzise cuptoarele la maximum de putere.
Am rămas astfel până la şase dimineaţa fără ca furiosul
căpitan Nemo să pară că mă vede. La primele lumini ale zilei
începură din nou bubuiturile. Nu mai aveam mult până când, Nautilus
atacând pe adversarul său, tovarăşii mei şi cu mine vom părăsi pe acest
om pe care nu îndrăzneam să-l judec.
Când voiam să cobor ca să-i previn pe tovarăşii mei, urcă ajutorul
căpitanului pe platformă, întovărăşit de câţiva marinari. Ei făcură
„pregătirile de luptă", pregătiri foarte simple.
Balustrada din jurul platformei a fost strânsă; cuştile felinarului şi
cea a cârmaciului au intrat în învelitoarea lui Nautilus în aşa fel încât
vaporul nostru n-avea nici p excrescenţă care să-i poată stingheri
mişcările. Era ca o ţigară netedă de oţel.
M-am întors în salon. Nautilus se ţinea mereu la suprafaţă.
Sub unele legănări ale valurilor, geamurile se înroşeau în lumina
soarelui care răsărea.
începea îngrozitoarea zi de 2 iunie.
Nautilus îşi încetini mersul. Ghiulele plouau în jurul nostru.
— Prieteni, zisei eu, a sosit clipa. O strângere de mână şi Dumnezeu
să ne aibă în pază!
Ned Land era hotărât, Sfat liniştit, eu nervos, abia putându-mă
stăpâni.
Am trecut în bibliotecă. în clipa în care am împins uşa care se
deschidea spre scară, am auzit deodată închizându-se trapa de sus.
 Canadianul alerga pe scări, dar l-am oprit. O vâjâitură bine
cunoscută îmi arăta că apa intra în rezervoare. Peste câteva clipe, Nautilus
era la câţiva metri sub nivelul mării.
Am priceput manevra lui. Voia să atace vasul pe dedesubt, în
lemnărie.
Eram din nou închişi, martori siliţi ai acestei drame care se pregătea.
De altfel, nici n-am avut timp să cugetăm. Am intrat în camera mea şi ne
priveam fără a scoate o vorbă. înlemnisem. Eram în acea stare grozavă în
aşteptarea unei detunături înfricoşătoare. Aşteptam, ascultam, nu trăiam
decât cu simţul auzului.
între timp Nautilusîşi mărea viteza. îşi lua, astfel, avântul.
Tot învelişul lui tremura.
Deodată, am scăpat un strigăt. Avusese loc o ciocnire, dar relativ
uşoară. Simţeam puterea de pătrundere a pintenului de oţel. Am auzit
trosniturile lemnului. Nautilus îşi vârâse pintenul prin această grămadă,
cum ai vârî un ac într-o pânză.
Nu m-am mai putut reţine. Nebun, prăpădit, am ieşit din odaie şi am
dat buzna în salon.
Căpitanul Nemo era acolo; mut, întunecat, nemişcat, el privea prin
fereastra de la babord.
O grămadă enormă se scufunda în apă şi, pentru a nu pierde nimic
din acest sinistru spectacol, Nautilus cobora în prăpastie împreună cu
epava. La zece metri de mine am văzut acest înveliş găurit, unde intra apa
cu zgomot de tunet, apoi linia"Bublă a tunurilor şi catargele. Puntea era
acoperită cu umbre negre care se mişcau. Apa urca. Nenorociţii se agăţau
de frânghii, de catarge, se zvârcoleau în apă. Era un furnicar de oameni
surprins de năvălirea mării.
Paralizat, împietrit de groază, cu părul măciucă şi cu ochii holbaţi, cu
răsuflarea tăiată, mă uitam, priveam şi eu! O atracţie de neînvins mă
ţintuia lângă fereastră.
Marele vas se scufunda încet. Nautilus, urmându-l, îi pândea
mişcările. Deodată, se produse o explozie. Aerul comprimat a făcut să
coboare punţile vasului. Puterea de împingere a apei a fost atât de mare
încât Nautilus a deviat.
Atunci, nenorocitul vas se scufundă mai repede. Puntea încărcată cu
victime, apoi barele îndoite sub ciorchinii de oameni, în sfârşit, vârfurile
catargelor; toate acestea au fost trase în adânc...
 M-am întors spre căpitanul Nemo. Acest groaznic judecător,
adevărat Arhanghel al urii, privea mereu. Când totul s-a sfârşit, căpitanul
Nemo s-a îndreptat spre uşa camerei lui, o deschise şi intră. L-am urmărit
cu privirea.
Pe peretele din fund, sub portretele eroilor, am văzut portretul unei
femei tinere, încă, şi a doi copilaşi. Căpitanul Nemo se uită câtva timp la
aceste portrete, le întinse braţele şi, îngenunchind, izbucni în lacrimi.
ULTIMELE VORBE ALE CĂPITANULUI NEMO
Trapele s-au închis în urma acestei privelişti înfricoşătoare, dar
salonul nu se luminase. Totul era în întuneric şi tăcere în interiorul vasului
Nautilus.
M-am întors în camera mea unde Ned şi Sfat mă aşteptau în tăcere.
Simţeam o groază de neînvins pentru căpitanul Nemo. Oricât ar fi avut de
suferit din partea oamenilor, n-avea dreptul să se răzbune astfel.
Pe la ora unsprezece se aprinse lumina. Am trecut în salon.
Era pustiu. Am consultat instrumentele. Nautilus fugea spre nord cu
o viteză de douăzeci şi cinci de mile pe oră, când la suprafaţa mării, când
la treizeci de metri adâncime.
Am călătorit pe Marea Mânecii şi ne îndreptam spre mările boreale
cu o viteză neasemuită.
Până seara am făcut două sute de leghe în Atlantic. Marea a fost
învăluită în umbră până a răsărit luna.
în acea noapte nu am putut dormi. Groaznica scenă a distrugerii îmi
venea neîncetat în minte De atunci, Nautilus o luă tot spre nord cu o viteză
nebună.
Unde ne ducea? Trecuse pe la Spitzberg, pe la Noua Zemble, prin
acele mări neştiute, Marea Albă; Marea de Kara, Golful Obi, Arhipelagul
Liarrov şi acele maluri necunoscute ale coastei asiatice? N-aş putea să
spun. Nici timpul nu-l puteam şti. Ceasurile au fost oprite la bord.
Cred — dar poate mă înşel — cred că această goană a lui Nautilus
durase cincisprezece sau douăzeci de zile şi nu ştiu cât ar mai fi durat,
încă, dacă nu survenea catastrofa care a pus capăt acestei călătorii. Nu se
mai vedea nici un om din echipaj. Când Nautilus urca la suprafaţă ca să-şi
reîmprospăteze aerul, tăbliile se închideau şi se deschideau în mod
automatic.
Ned Land nu se mai vedea. Sfat, care nu mai putea scoate de la
dânsul nici o vorbă, se temea că se va sinucide într-o clipă de delir şi-l
păzea cu devotament.
 în asemenea împrejurări situaţia noastră nu mai era de îndurat.
într-o dimineaţă —: n-aş putea spune în ce zi — adormisem puţin.
Când m-am trezit, am văzut pe Ned Land aplecându-se spre mine şi l-am
auzit zicând cu glasul coborât:
— Fugim!
M-am ridicat.
— Când fugim? am întrebat eu.
— La noapte. Pare-se că nu mai e pază la bord. Veţi fi gata?
— Da. Unde suntem?
— La douăzeci de mile de pământ.
— Ce pământ?
— Nu ştiu. Dar oricare o fi el, ne vom adăposti acolo.
— Da, Ned, vom fugi la noapte, chiar de ar fi să ne înghită marea.
— Marea este agitată, vântul puternic, dar douăzeci de mile în barca
uşoară a lui Nautilus nu mă sperie. Am pregătit acolo câteva merinde şi
câteva sticle cu apă, fără să ştie echipajul. '— Te voi urma.
— De altfel, dacă mă surprinde am să mă apăr, o să mor dacă
trebuie.
— Vom muri împreună, amice Ned. .
Eram hotărât la orice. Canadianul m-a părăsit. M-am dus pe
platformă, dar nu am putut rămâne din cauza valurilor puternice. Cerul era
ameninţător, dar deoarece pământul era numai la douăzeci de mile
trebuia să fugim. Nu se cădea să pierdem nici o zi, nici o oră.
Ce lungă a fost această ultimă zi pe care am petrecut-o la bordul lui
Nautilusl Am rămas singur. Ned Land şi Sfat se fereau să-mi vorbească
pentru a nu se trăda.
Pe la şase am mâncat, dar nu-mi era foame. M-am silit să mănânc,
ca să mă întăresc.
La şase şi jumătate Ned Land a intrat în camera mea. El mi-a zis:
— Nu ne vom mai vedea înainte de plecare. Pe la zece luna nu va
fi pe cer. Vom profita de întuneric. Veniţi la barcă. Sfat şi cu mine vă
aşteptăm acolo.
Apoi, canadianul a ieşit fără să-mi lase timp să-i răspund.
Voiam să aflu direcţia Iui Nautilus. M-am dus în salon.
Fugeam spre nord-nord-est cu o viteză înfricoşătoare la o adâncime
de cincizeci de metri.
Am aruncat o ultimă privire minunăţiilor de acolo, asupra acestui
muzeu fără seamăn destinat să dispară odată cu acela care l-a alcătuit.
Am rămas astfel o oră întreagă admirând aceste comori care luceau în
lumina tavanului. Apoi m-am întors în cabina mea.
Acolo, m-am îmbrăcat cu haine groase de mare şi mi-am luat notele
cu mine. Inima-mi zvâcnea să se rupă. Desigur, neliniştea mea m-ar fi
trădat în ochii căpitanului. .
Ce făcea el în acea clipă? Am ascultat la uşa lui. Am auzit un zgomot
de paşi. Căpitanul Nemo era acolo. Nu se culcase.
La fiecare mişcare mi se părea că avea să apară şi să mă întrebe
pentru ce vreau să fug. Câteodată îmi venea să intru la
el în odaie, să mă uit în ochii lui şi să-i înfrunt privirea.
Era o inspiraţie de nebun. Ca să mă liniştesc m-am întins pe pat.
Nervii mei s-au calmat, dar creierul lucra, înainte şi îmi arăta rând pe rând
toate peripeţiile existenţei mele pe Nautilus de când căzusem în mare de
pe Abraham Lincoln. Această viziune a durat până la nouă şi jumătate. Mi-
am ţinut capul cu mâinile ca să nu plesnească. Nu mai voiam să mă
gândesc. Şi mai aveam încă de aşteptat o jumătate de oră, o jumătate de
oră de vedenii, care mă puteau înnebuni!
în acea clipă am auzit acordurile fine ale orgii, un cântec trist,
adevăratul plâns al unui suflet care. vrea să rupă legătura cu viaţa. Am
ascultat cu toate simţurile, adâncit ca şi căpitanul Nemo într-un extaz
muzical.
Apoi m-a îngrozit un gând. Căpitanul Nemo îşi părăsise camera. El
era în acel salon pe care trebuia să-l traversez ca să fug.
Era aproape ora zece. Sosise clipa când trebuia să părăsesc camera
mea ca să mă duc la tovarăşii care mă aşteptau în barcă.
Trebuia să mă hotărăsc, chiar dacă mi-ar fi ieşit înainte căpitanul
Nemo. Am deschis uşa cu băgare de seamă şi mi s-a părut, totuşi, că
ţâţânele făceau un zgomot asurzitor. Poate că acest zgomot nu exista
decât în închipuirea mea.
înaintam, târându-mă prin coridoare, până la uşa salonului.
Am deschis-o încet. Salonul era în întuneric. Acordurile orgii sunau
încet. Căpitanul Nemo era acolo. Nu mă vedea.
Nu m-ar fi văzut nici la lumină,, atât era de adâncit în extazul lui.
M-am târât pe covor, ferindu-mă de mobile, păzindu-mă de zgomot.
Cinci minute a durat până să ajung la uşa bibliotecii.
Mai aveam puţin până s-o deschid, când un oftat al căpitanului m-a
ţintuit locului. Am înţeles că se scoală de la
 orgă. L-am văzut chiar, căci razele din bibliotecă se strecurau până
în salon. Venea spre mine, cu braţele încrucişate, tăcut, alunecând mai
curând decât mergând, ca un spectru. Pieptul lui se umfla în suspine. L-am
auzit îngânând aceste vorbe, ultimele care mi-au izbit urechea:
— Dumnezeule mare! Destul! Destul!
Era, oare, mărturisirea remuşcării care ieşea astfel din conştiinţa
acestui om?...
Nebun de spaimă, am fugit în bibliotecă; am urcat scara centrală şi
mergând pe coridoarele superioare am ajuns la barcă. Am intrat prin
deschizătura pe unde trecuseră tovarăşii mei.
— Să plecăm! Să plecăm! am strigat eu.
— Chiar acum! răspunse canadianul.
Ned Land închise cu ajutorul unei chei englezeşti intrarea corăbiei şi
a început să desfacă şuruburile care o ţineau de vasul submarin.
Deodată se auzi un zgomot înăuntru, glasuri, ţipete, întrebări,
răspunsuri. Ce se întâmplase. Au observat, oare, dispariţia noastră? Am
simţit Că Ned Land îmi strecoară un pumnal în mână.
— Da, am îngânat eu, vom şti să murim!
Canadianul se oprise din lucru. Dar un cuvânt, de zeci de ori repetat,
un cuvânt grozav, îmi arăta cauza agitaţiei de la bord. Echipajul nu se
neliniştea din cauza noastră!
— Mealstrom! Mealstrom! striga el.
—- Mealstrom! Un nume mai înspăimântător într-o situaţie mai
îngrozitoare putea, oare, să sune la urechile noastre? Ne găseam, aşadar,
în aceste împrejurimi primejdioase ale coastei norvegiene? Nautilus era
tras în această prăpastie în clipa în care barca noastră avea să se
desprindă de învelişul lui?
Se ştie că pe timpul fluxului, apele adunate între Insulele
Ferroe şi Loffoden se revarsă cu o furie sălbatică. Ele alcătuiesc un
vârtej din care n-a scăpat încă nici un vas.
Din toate punctele orizontului sosesc valuri îngrozitoare.
Ele formează această prăpastie numită pe drept cuvânt „Buricul
Oceanului" a cărei putere de atracţie se întinde până
la o distanţă de cincisprezece kilometri. Acolo sunt trase nu numai
vapoarele, dar şi balenele şi urşii albi din regiunile boreale.
Acolo intrase Nautilus, nu ştiu dacă era cu voia sau fără voia
căpitanului său. El făcea nişte mişcări ameţitoare şi cu el, barca noastră
care mai era înşurubată de învelişul vasului. Ce zgomot în jurul nostru! Ce
urlete pe care ecoul le repeta la distanţe de câteva mile! Ce vâjâit al
valurilor lovite de stâncile cele mai ascuţite, de care se sparg corpurile
cele mai tari.
— Ce situaţie! Zburam ca o minge. Nautilus se apăra ca o fiinţă
omenească. Muşchii de oţel trosneau. Câteodată se înălţa şi noi cu el.
— Trebuie să ne ţinem bine şi să prindem la loc şuruburile!
Dacă mai rămânem cu bara prinsă în învelişul lui Nautilus mai putem
scăpa!...
Nu isprăvisem de vorbit când a trosnit ceva. Şuruburile nu mai
ţineau şi barca, smulsă din locul ei, era azvârlită ca piatra unei praştii în
mijlocul unui vârtej.
Capul meu s-a izbit de un pervaz de fier şi, sub această lovitură
puternică, mi-am pierdut cunoştinţa.
ÎNCHEIERE
Iată încheierea acestei călătorii în adâncurile mărilor şi oceanelor.
Ceea ce s-a petrecut în timpul acelei nopţi, cum scăpase barca de acel
vârtej uriaş al lui Mealstrom, cum Ned
Land, Sfat şi cu mine am ieşit din prăpastie, n-aş putea să spun.
Când mi-am revenit eram culcat în coliba unui pescar din Insulele
Loffoden. Tovarăşii mei, teferi şi nevătămaţi, erau lângă mine şi-mi
strângeau mâinile. Ne îmbrăţişarăm din inimă.
în această clipă nu ne puteam gândi să ne întoarcem în Franţa.
Mijloacele de comunicaţie între Norvegia de miază-noapte şi sudul sunt
rare. Sunt, deci, nevoit să aştept până va trece un vapor cu aburi care face
serviciul de două ori pe lună până la Capul Nord.
Aici, în mijlocul acestor oameni de treabă care ne-au primit, îmi
revăd povestirea întâmplărilor mele. Este o istorisire exactă a acestei
expediţii într-un element inaccesibil omului şi căruia progresul o să-i
deschidă căile odată.
Mă veţi crede, oare? Nu ştiu. Puţin îmi pasă la urma urmei.
Ceea ce pot afirma acum, este dreptul meu de a vorbi despre aceste
mări sub care, în mai puţin de zece luni, am făcut douăzeci de mii de
leghe, în acest ocol submarin al lumii care mi-a destăinuit atâtea minuni
prin Pacific, prin Oceanul Indian, prin Marea Roşie, prin Mediterana, prin
Atlantic, prin mările australe şi boreale!
Dar ce s-a întâmplat cu Nautilus. A rezistat el Mealstrom-ului?
Căpitanul Nemo mai trăieşte încă? îşi urmează înainte răzbunările lui
grozave sau a încetat odată cu ultimul măcel? Valurile vor aduce vreodată
la lumină acel manuscris care conţine povestea vieţii lui? Ştiţi voi, în
sfârşit, numele acestui om?
Sper. Sper de asemenea că vasul lui puternic a învins marea în
prăpastia ei cea mai grozavă şi că Nautilus a supravieţuit acolo unde au
pierit atâtea vapoare. Dacă este aşa, dacă bravul căpitan Nemo mai
locuieşte în ocean, în patria lui adoptivă, facă-se ca ura să dispară din
inima lui sălbatică.
Facă-se ca frumuseţea atâtor minuni să stingă în el gândurile de
răzbunare! Facă-se ca judecătorul să devină un paşnic explorator al
mărilor! Dacă destinul lui este ciudat, el este totodată sublim. Oare, n-am
priceput aceasta prin mine însumi? N-am trăit eu zece luni din această
existenţă extrana turală? De aceea, la întrebarea pusă acum şase mii de
ani de Biblie: Cine a putut pătrunde vreodată adâncurile prăpastiei?
doi oameni dintre toţi oamenii au dreptul să răspundă acum:
căpitanul Nemo şi cu mine.
CUPRINS PARTEA ÎNTÂI I. O stâncă fugară 3 II. Pentru şi contra
11 III. Cum îi va place domnului 17 IV. NedLand -24 V. La
întâmplare 33 VI.Cu toată viteza ..40 VII. O balenă de specie
necunoscută 50 VIII. Mobilis in mobili . .: 60 IX. Furiile lui Ned
Land 71 X. Omul apelor • 78.
XI. Nautilus . , • 89 XII. Totul prin electricitate . ... .
99 XIII. Câteva cifre 108 XIV. Fluviul Negru 115 XV. O invitaţie prin
scris 128 XVI. O plimbare în vale 139 XVII. O pădure submarină
146
XVrJJ. Patru mii de leghe sub nivelul mării, în Pacific 155 XIX.
Strâmtoarea de Torres .168 XX. Câteva zile pe uscat 175 XXI.
Trăsnetul căpitanului Nemo 190 XXII. Aegri somnia 199 XXIII.
împărăţia Mărgeanului • . .205 PARTEA A DOUA I. Oceanul
Indian 214 II. O nouă propunere a căpitanului Nemo 222 IU. O
perlă de zece milioane 229 IV. Marea Roşie 241 V. Arhipelagul grecesc
256 VI. Mediterana în patruzeci şi opt de ore 266 VII. Golfuleţul
Vigo . 273 VIU. Un continent dispărut 286 IX. Păcura submarină 295
X. Marea Sargaselor 303 XI. Caşaloţi şi balene311 XII. Sloiurile
de gheaţă . 321 Xm. Polul Sud -332 XfV. Accident
sau incident 342 XV. Lipsă de aer 348 XVI. De la Capul Horn la
Amazon .356 XVII. Caracatiţele . . .363 XVTH. Gulf Stream
374 XIX. La 47°24' latitudine şi 17°28' longitudine 383 XX. Un
măcel 389 XXI. Ultimele vorbe ale căpitanului Nemo 398 XXII.
 încheiere 404 Cuprins 408 Printed in Romania qrupu craqoprn
fed print Sa. O societate Butan Gas 7 B-dul Tudor Vladimirescu, nr. 31,
sector 5, Bucureşti, ROMÂNIA Telefon: 335.93.18; 335.97.47 Fax: 337.33!
77 Tehnoredactare computerizată: MARIANA IONIŢĂ