ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Lucrările actuale ce aparţin domeniului aşa-zisei psihologii experimentale sunt, în definitiv,

moştenitoarele directe ale celor care au marcat în general apariţia unei discipline noi, net distincte în
raport cu mai vechea psihologie filosofică (de esenţă metafizică şi speculativă), însă utilizarea
adjectivului în atenţie – prin ambiguitatea care îl caracterizează – se poate afla la originea unor
confuzii. Aceasta deoarece, pe fundalul parcelării obiectului de studiu şi al constituirii unor ramuri
specializate, cercetarea nu s-a mărginit să vizeze omul (adult) normal dezvoltat în condiţii de
laborator, ci aceeaşi metodologie s-a întrebuinţat concomitent în vederea investigării animalelor,
copiilor, bătrânilor, sexelor, bolnavilor mintali, raporturilor interumane ş.a.m.d. Trebuie precizat că, în
epocă, tehnica experimentală s-a manifestat şi în alte domenii ale cunoaşterii socio-umane, fiind
suscitată de însăşi evoluţia ştiinţelor naturii (implicit, modelul de raţionalitate epistemică pe care îl
propuneau), în particular, de cele fizice şi biologice, ultimele având importante răsfrângeri în sfera
concepţiei şi practicii medicale.
În ansamblu, observaţiile şi măsurătorile asociate se întreprind pe temeiul unui set mai mult
sau mai puţin complicat de instrumente (dispozitive, aparate) intercalat între fenomen şi cercetător,
menite a prelungi şi ameliora „simţurile” acestuia din urmă, totodată, de a restrânge influenţa
disturbatoare a factorilor subiectivi şi o anume marjă de eroare ce se poate strecura indezirabil în
rezultatele obţinute. Demersul se dorea sprijinit ferm în fapte sau derulări evenimenţiale pe care
oricine le putea constata (aproape) nemijlocit şi, dacă voia acest lucru, să le supună controlat la probe
care să-i certifice ori invalideze justeţea propriilor prezumţii iniţiale, ca şi afirmaţiile aparţinând altora.
Ne aflăm în descendenţa viziunilor empiriste promovate mai ales în mediile britanice şi (pe alocuri)
franceze ale veacurilor al XVII-lea, al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea prin vocile lui
John Locke, David Hume, George Berkeley, Étienne de Condillac, Auguste Comte ş.a., dar stând sub
auspiciile tentativei de a depăşi realismul naiv al acestora.
Sugestii preţioase veneau chiar din direcţia astronomiei: bunăoară, pe la 1820, s-a constatat
că, în înregistrarea orei exacte la care un anumit corp ceresc traversează centrul lentilei lunetei,
observatorii comit recurent greşeli, numai că ele nu sunt total aleatoare şi imprevizibile, ci vădesc o
anumită regularitate, în sensul că fiecare astronom dispune de tipul său de eroare; în consecinţă, se
lansează acum sintagma (de îndelungată carieră epistemologică şi nu numai) „ecuaţie personală”. În
mod legitim, se ridica o întrebare plină de miez: cum să explicăm atare stabilitate individuală?
Chestiunea a interesat, întâi de toate, pe savanţii aplecaţi spre studiul sistemului nervos, dar, întrucât
era vorba de reacţii senzoriale determinate ale organismului la anumite condiţii ambientale, ea nu
putea fi ocolită de aceia preocupaţi de mecanismele vieţii sufleteşti. Astfel, încă din prima jumătate a
secolului răstrecut, asistăm la cuplarea psihologiei cu fiziologia pe terenul intermediar al
psihofiziologiei, înşişi cercetătorii învederând o dublă formaţie intelectuală.

Şcoala berlineză
Paşi decisivi în noua direcţie de investigaţie se vor realiza în centrele din Germania, debutând
în cadrul Şcolii de la Berlin întemeiate de Johannes Müller, numit în 1833 profesor de fiziologie la
universitatea din localitate. Deşi înrâurit de tradiţionala „filosofie a naturii” deprinsă în anii studiilor
superioare, spiritul pozitiv (bazat pe fapte riguros examinate şi consemnate) în care se vor desfăşura
cercetările sale vor însemna o primă desprindere faţă de biologia vitalist-romantică a perioadei
anterioare. În optica sa, deosebirile capitale dintre entităţile purtătoare de viaţă şi cele neînsufleţite
rezidă în permanenţa activităţii şi capacitatea de reproducere, de asemeni, în organizarea sau
combinarea părţilor potrivit normelor întregului (adică, organismul autonom însuşi). Drept care,
influenţa condiţiilor de mediu nu e atât de hotărâtoare pe cât se crede îndeobşte, ci mai curând avem
de-a face cu dispoziţii/abilităţi înnăscute.
Colectivul de tineri discipoli ce se va grupa în jurul său va proceda la explorarea funcţiilor
sistemului nervos în temeiul legii energiei specifice a nervilor (formulată de Müller în 1838), conform
căreia un anume nerv (să zicem, cel optic) nu generează decât un singur tip de senzaţie (vizuală),
împrejurare ce diferenţiază tranşant activităţile celor cinci simţuri. Pornind de la deosebirea dintre

1
nervii motori şi cei senzitivi, implicit localizarea sediului reflexelor în măduva spinală (deja stabilită
graţie cercetărilor italiene, franceze şi britanice antecedente), Emil Dubois-Reymond insistă asupra
naturii electricităţii animale, descoperind că fiecare fragment al ţesutului nervos dispune de o forţă
electromotorie pe care o denumeşte „potenţial de repaus”. Cu antecedente la Carl Ludwig, folosindu-
se de miograful aplicat muşchilor de broască ori umani, Hermann von Helmholtz se lasă atras de
problema vitezei de transmisie a impulsurilor senzoriale, măsurând intervalul temporal („timpul de
reacţie”) dintre momentul stimulării şi contracţia ca atare. Adept al empirismului, nu va împărtăşi
nativismul avansat de magistru, considerând nu doar că senzaţiile sunt mai degrabă simboluri ale
lumii decât „imagini” ale realităţii, dar şi că noi percepem existenţa din afara noastră în virtutea unor
raţionamente inconştiente bazate pe experienţa acumulată şi care dublează – influenţând-o în ponderi
deloc neglijabile – analiza nervoasă primar-înnăscută a datului senzorial „brut”. În fine, i se mai poate
trece în cont faimoasa teorie a perceperii cromatice şi rezonanţei auditive (calităţile distincte de culori
sau sunete receptate fiind puse pe seama unor localizări corticale deosebite şi a unor structuri
neuronale eterogene), una ce nu este lipsită de partizani (de regulă „cognitivişti”) în
contemporaneitate.
Nu e lipsită de semnificaţie împrejurarea că, adversari ai vitalismului, Helmholtz, Dubois-
Reymond, Ludwig şi Ernest Brücker înfiinţează la Berlin un club ai cărui membri se obligau (sub
prestare de jurământ, din textul căruia sunt desprinse citările de mai jos) să nu admită, în desluşirea
aspectelor şi mecanismelor psihice, „alte forţe decât cele cunoscute ale fizicii şi chimiei”, pentru
cazurile în care atari explicaţii nu se pot furniza (deocamdată!) urmând să se aplice „metode fizico-
matematice” calchiate pe tiparul cauză-efect, atracţie-respingere. În asemenea luări de poziţie,
reducţionismul materialist se află la el acasă.

Şcoala leipzigeză
Demonstrându-şi admirabile virtuţi în orizontul teoretizărilor ce depăşesc simplul nivel
descriptiv spre a cantona în plan explicativ şi predictiv, experimentalismul metodologic se va vedea
îmbrăţişat şi promovat cu entuziasm inclusiv în alte centre germane, precum Leipzig.
Aici, în anii ’30 şi ’40 ai veacului, Ernst Heinrich Weber studiază funcţiile diverselor organe de
simţ, adresându-se chiar senzaţiilor termice sau dolorifice care nu „reflectă” fidel realitatea externă, ci
îngăduie intervenţia aprecierii subiective, ea însăşi – vorbind în general – fundament „material”
obligatoriu dimpreună pentru procese complexe de felul percepţiei, memoriei şi gândirii. În lucrarea
De tactu (1834), chestionându-se asupra limitelor senzoriale, ajunge la ideea necesităţii de a stabili
anumite praguri de excitabilitate, iar, întrebuinţând distanţierul (un soi de compas), cercetează
sensibilitatea tactilă a pielii, parvenind la concluzia că, de pildă, vârful degetelor şi buzele răspund
stimulărilor în mai mare măsură decât tegumentul dorsal. Desigur, teza s-ar fi pretat la generalizări
acoperind totalitatea simţurilor naturale, dar asemenea pas nu este încă săvârşit. Ataşat cantitativului
susceptibil de a fi exprimat de manieră ecuaţional-matematică, în acelaşi context al studierii relaţiei
dintre excitaţie şi reacţie (prin procedeul înregistrării „celor mai mici diferenţe perceptibile” între
senzaţii succesive), va constata că sensibilitatea variază potrivit gradului de mărime al stimulului
(adică, se dovedeşte mai fină în cazul excitării de intensitate redusă decât a celei de intensitate
sporită) şi va formula legea (de factură indubitabil) psihofizică potrivit căreia raportul dintre creşterea
stimulării şi valoarea iniţială a stimulului este constantă.
Fratele său mai puţin meritoriu şi notoriu, Wilhelm Eduard, sesizează, în jurul anului 1845, că
excitarea nervului pneumogastric al broaştei atrage diminuarea ritmului cardiac al animalului, iar, în
premieră, deşi fără a fi pe deplin înţeles în determinările şi resorturile subîntinse, procesul inhibiţiei îşi
face loc în atenţia psihologilor, deschizând astfel o promiţătoare pistă de investigaţie. Lui Edward
Hering i se datorează notabile contribuţii pe linia psihofiziologiei experimentale cu privire la percepţia
spaţială, socotită, în racord la filonul müllerian, drept nativă. Alături de iluziile senzoriale şi fenomenele
de contrast, s-a mai ocupat de vederea cromatică, susţinând că diversele senzaţii sunt produsul
reacţiilor fotochimice petrecute la nivelul retinei ce operează pe temeiul a trei cupluri de culori
complementare (roşu-verde, galben-albastru, alb-negru). Va lansa şi conceptul de culoare evocată,
afirmând că un simplu obiect înzestrat cu respectiva proprietate se poate substitui – fireşte, la modul
simbolic (reprezentaţional sau lingvistic) – unei anumite culori: bunăoară, „lămâie” pentru galben ori
„iarbă” pentru verde.

2
 Personalitate multilaterală, complexă şi contradictorie (oscilând între scientism şi vitalism,
raţionalism şi misticism, cantitativism şi numerologie metafizică), Gustav Theodor Fechner va insista
în mod deosebit asupra importanţei măsurării variaţiei fenomenelor supuse studiului, de aceea, unii
istorici îl socotesc drept veritabil întemeietor al psihometriei. În Elemente der Psychophysik (1860), va
continua şi desăvârşi cercetările lui Weber (profesorul său) asupra capacităţilor de performanţă
senzorială, extinzându-le dincolo de tact, iar, la capătul a numeroase experimente, va evidenţia că
raportul dintre excitaţie şi reacţie (deşi se menţine invariabil pentru acelaşi organ receptor) diferă în
funcţie de natura senzaţiei. Iată câteva fracţii stabilite prin ceea ce se vor numi mai târziu constantele
Weber-Fechner: pipăit – 1/17, temperatură, sunet şi gust (sărat) – 1/3, efort muscular – 1/5,
luminozitate – 1/6. Totodată, pentru ca intensitatea senzaţiei să sporească în proporţie aritmetică (1,
2, 3, 4, ...), este necesară augmentarea stimulării în proporţie geometrică (2, 4, 8, 16, 32, ...).
Rezultatele se condensează sintetic în faimoasa formulă matematică dy = Kdβ/β, unde dy reprezintă
creşterea senzaţiei, K una dintre constantele amintite, β valoarea excitaţiei iniţiale şi d creşterea
excitaţiei. Sau, prin integrare, obţinem: ψ = K logβ, ψ fiind senzaţia ca atare. Ulterior, valabilitatea
universală a acestei „legi” va fi pusă sub semnul îndoielii pentru situaţiile extreme (bunăoară, la
intensităţi sonore foarte mici ori foarte mari), însă astăzi se admite îndeobşte că ea se dovedeşte
funcţională măcar în registru senzorial mijlociu.
Se cuvine menţionat că nefericite întâmplări ale propriei vieţi (diminuarea gravă a vederii în
consecinţa faptului că s-a instituit ca propriu „cobai” de testare a ipotezelor plăsmuite, plus depresia
melancolică însoţitoare) îl îndreptaseră pe savantul german în direcţia speculaţiei filosofice, iar,
frecventând surse orientale, dezvoltase (în Zend Avesta, 1851) o concepţie de factură vitalistă,
panpsihistă şi organicistă, conform căreia spiritul (prin esenţă imortal) pătrunde totalitatea regnurilor
existenţei, universul nefiind decât o imensă fiinţă animată – Terra ne e „mamă” – ce tinde spre o
ordine (divină) superioară, în care mineralele, plantele, animalele şi omul însuşi sunt părţi şi trepte
evolutive întru o preconizată desăvârşire cosmică expiatoare. Lumea e prezidată de o forţă cu nimic
mai prejos faţă de „atracţia” gravitaţională newtoniană, anume Lustprinzip, „principiul plăcerii” (ulterior,
dezgolit întrucâtva de aura sa patent metafizică, el va servi lui Freud spre a-şi închega viziunea
psihanalitică, având aplicaţii inclusiv în câmpul esteticii). De altfel, ecuaţiile prezentate mai sus se
voiau revelatorii ilustrări ale strânsei conexiuni (dacă nu cumva identităţii) între suflet şi materie, biotic
şi anorganic, calitate şi cantitate.
Autorul unei opere tipărite impresionante prin volum (peste 53.700 de pagini, în medie, câte
două pe zi, în intervalul a aproape şapte decenii de neobosită activitate intelectuală!), Wilhelm
Maximilian Wundt are meritul capital de a fi desăvârşit înţelegerea psihologiei (cum singur declară)
„din punctul de vedere al ştiinţelor naturii” (în speţă, biologice), ceea ce presupunea nu doar
explicarea proceselor lăuntrice pe baza unor modificări fiziologice, dar şi promovarea fără rabat a
metodei experimentale, secondată de prelucrarea statistică a rezultatelor obţinute. După ce a profesat
un timp la Berlin, Heidelberg şi Zürich, este chemat la Universitatea din Leipzig, sub auspiciile
acesteia înfiinţând, în 1879, primul laborator de investigaţii aplicate (îndeosebi asupra timpilor de
reacţie), iar, în 1881, editând prestigioasa revistă Studii filosofice (convertită nominal, la 1903, în
Studii psihologice), menită a face publice contribuţiile sale şi ale colaboratorilor. A reuşit să atragă
mulţi studenţi, absolvenţi şi doctoranzi din Europa (dintre români, C. Rădulescu-Motru şi Fl.
Ştefănescu-Goangă), America şi Asia, a fost distins cu numeroase ordine şi medalii, însă, oarecum
bizar, cu toate că nu-i displăceau confruntările directe şi deschise de opinii, a refuzat să participe la
majoritatea congreselor naţionale sau internaţionale la care a fost invitat.
În viziunea sa, psihologia „trebuie să găsească faptele de conştiinţă, să cerceteze legăturile
lor, spre a descoperi, în cele din urmă, legile care le guvernează”, după cum accesul la viaţa interioară
se impunea realizat prin mijloacele experienţei nemijlocite constituite din impresii susceptibile de a fi
măsurate spaţio-temporal (implicit standardizate) graţie diferitelor instrumente sau aparate tehnice.
Astfel, nu se renunţă la virtuţile introspecţiei, căci aceasta slujeşte excelent scopul descrierii analitice –
sinonimă cu „disecarea” anatomică – a fenomenelor examinate, drept care subiecţii se văd solicitaţi să
relateze „trăirile” încercate, interpretate apoi de către experimentator. În definitiv, psihicul uman se
poate divide în aşa-zisele „elemente de conştiinţă” (cărora le corespund procese fiziologice primare),
sarcina ştiinţei în atenţie rezidând în gestionarea modurilor lor de combinare (asociere) sau
sintetizare, implicit degajarea cauzelor şi regularităţilor subiacente. Departajează net între senzaţie
(simplu efect al stimulării unui organ senzorial) şi percepţie (luare la cunoştinţă a obiectelor sau
3
evenimentelor externe), însă avem acces numai la aceasta din urmă, cea dintâi neputând a fi
nemijlocit observată. În prim plan se află apercepţia, capacitatea unui conţinut sufletesc de a se
prezent(ific)a în câmpul conştienţei (care îl sesizează spontan şi global) fie şi în afara atenţiei
(voluntare), o disponibilitate conativă ce stă la temelia întregii vieţi interioare. Va omite orice referinţă
la eventuale paliere ale inconştientului, determinând virulenta reacţie critică a lui Sigmund Freud, mai
exact secesiunea psihanalizei în calitate de nouă „paradigmă” conceptual-metodologică.
În conul de interes al studiilor empirice pe care le-a efectuat au stat multiple trăsături şi funcţii
psihice – de la diverse senzaţii/percepţii la memorie, de la atenţie la gândire, de la afectivitate la voinţă
–, dar, în ultimele decenii de carieră intelectuală, experimentalismul s-a dorit restrâns în favoarea
reîntoarcerii la speculaţia de natură metafizică (Wundt nu-şi dezminte vocaţia iniţială şi, finalmente,
precumpănitoare). Între 1900 şi 1920, îşi fac apariţia cele 10 volume din Psihologia popoarelor, o
vastă radiografie a specificului etnic manifestat în limbă, mituri şi alte producţii folclorice, de asemeni,
în prejudecăţi, superstiţii etc., în genere mentalităţi. Spirit cu adevărat enciclopedic, a mai redactat
foarte influente tratate de filosofie, logică şi etică.

Şcoala din Würzburg

Potrivit tezelor principiale vehiculate în cadrul Şcolii leipzigeze, viaţa interioară este alcătuită
din numeroase elemente „intuitive” care, asociindu-se, nu doar intră în legături noi, dar şi generează
inedite conţinuturi ale conştiinţei. Wundt făcuse din introspecţie o tehnică demnă de a fi aplicată (în
măsura în care procură date relevante), dar numeroşii săi discipoli (contaminaţi de spiritul pozitiv) îşi
vor îngădui anumite abateri de la concepţia magistrului, tinzând să retrângă aportul acestei proceduri
şi – ca auto-observare – s-o privească drept adiacentă ori complementară (cu rol predilect de
sugerare a ipotezelor), în prim plan trecând efortul decelării cauzelor şi legilor. Nu era admisă nici teza
restrictivă că procesele psihice superioare se sustrag tehnicilor experimentale. Pe de altă parte,
întrucât focalizarea intereselor investigaţionale s-a adresat mai cu seamă senzaţiilor, percepţiilor,
memoriei, voliţiei sau afectului, problematica gândirii a fost în genere dacă nu ignorată, măcar
marginalizată.
Atare îngustare deopotrivă de obiect şi metodă alimentează reacţia critică şi delimitaţionistă a
membrilor Şcolii würzburgheze fondate de Oswald Külpe (student şi asistent al lui Wundt în răstimpul
a aproape un deceniu şi jumătate) în anii ’80 ai secolului al XIX-lea şi numărând printre promotori pe
Narziss Ach, Karl Bühler, Karl Marbe, Otto Selz ş.a. De formaţie multilaterală (îmbrăţişând filosofia,
logica, ştiinţele naturii, medicina, etica, estetica etc.), întemeietorul aşezământului se găseşte sub
influenţa intelectuală a austriacului Franz Brentano şi a concepţiei sale despre intenţionalitate,
înţeleasă ca proprietate a actelor noastre lăuntrice de a se „îndrepta” (voluntar, premeditat, teleologic
[adică, vizând un ţel de atins] şi în circumstanţe spaţio-temporale determinate) către ceva, spre un
obiect (real) diferit de propria natură şi instituind astfel o relaţie psihologică având ca referent însăşi
lumea externă. În viziunea propusă, „eul”, „subiectul”, „conştiinţa” şi „intenţia” reprezintă categorii
fundamentale ce nu pot lipsi din lexicul psihologic curent. Asemeni lui Wundt, nu acceptă existenţa
vreunei instanţe subliminale (pre sau in-conştiente), evidenţiind în mod repetat unitatea vieţii sufleteşti,
alcătuită din „părţi” care se structurează necesarmente în „ansambluri unde o tendinţă, un gând, un
scop, o sarcină se află în centru”, restul elementelor fiind „subordonate” acestora, eventual „excluse”
în situaţia că li se „împotrivesc” (citatele sunt extrase din Manualul editat de Bühler în 1920, pe baza
prelegerilor universitare ale magistrului decedat în 1913).
Tot sub influenţă brentaniană, Külpe conferă psihologiei un statut preponderent descriptiv (şi
mai puţin nomotetico-explicativ), iar, din unghi metodologic, consideră că autentice progrese
disciplinare se vor înregistra numai în măsura în care se va recurge la aşa-zisa introspecţie provocată,
indivizii supuşi investigaţiei trebuind a fi special instruiţi (chiar „formaţi”) pentru a răspunde prompt,
judicios, sistematic solicitărilor. Sugerată fie şi prin adjectivul însoţitor, dar relevantă îndeosebi prin
instrumentarea efectivă, procedura îşi divulgă caracterul experimental, deşi de factură inedită
comparativ cu teoretizările şi practicile de până atunci sau curente în alte sectoare de preocupări. Mai
mult, în răspărul tentativelor obstinate, felurit profesate şi exersate în epocă, de a limita aportul
subiectiv – prezumat ca disturbant şi mistificator – al cercetătorului, acestuia i se atribuie un rol de
primă mărime şi de coparticipaţie: el nu este doar simplu „conducător tehnic”, ci, „implicându-se
lăuntric”, va fi dator să „simtă” subiectul şi să se „comporte” adecvat faţă de el, să-l „călăuzească”

4
(conform finalităţilor ţintite) în privinţa răspunsului la sarcinile impuse, deci să-şi asume rolul
„psihologului coordonator”. Suscitând auto-observaţia, dar şi controlând-o prin mijloacele subtile ce îi
stau la dispoziţie, el va proceda la „descrierea exactă a trăirilor ce ies în evidenţă cu această ocazie”.
Spre exemplu, persoanelor testate li se pune întrebarea: „Înţelegeţi fraza: Gândirea este atât de grea,
încât unii preferă să judece?” şi li se cere să relateze cât mai amănunţit despre ideile punctuale şi
concatenările demersului reflexiv derulat sub incidenţa respectivei interogaţii.
Pe scena epistemică de profil îşi face acum intrarea spectaculoasă die Denkpsychologie
(„psihologia cugetării”) şi, contrar asociaţionismului încă en vogue la vremea respectivă, Külpe susţine
că, în exerciţiul obişnuit al intelecţiei, avem de-a face cu fenomene integrator-emergente care
depăşesc simpla însumare/combinare de elemente primare (o teză ce anunţă deja elaborările
gestaltiste). Totodată, deoarece gândirea vehiculează sensuri abstracte şi generice, înlănţuite conform
normelor logicii, ele nu mai beneficiază de suportul intuitiv furnizat mulţumită cuvintelor limbajului sau
imaginilor de semne, simboluri, figuri geometrice ş.a. însoţitoare. Sunt obiecte mentale intens distilate,
pe care Bühler le denumeşte „gânduri”, iar Ach „precugetări”. Totuşi, atunci când cogitaţia este pusă
în faţa unei probleme cerându-şi o dezlegare mai mult sau mai puţin urgentă (altfel spus, urmăreşte
realizarea unui anumit scop), vor fi mobilizate forţe rezolutive inconştiente („tendinţe determinante”,
sintagmă aparţinând lui Ach) şi nu sunt rare cazurile în care survine comprehensiunea nemijlocită,
abruptă, sintetică a soluţiei („trăirea aha!”, cum o etichetează un Bühler, termen sinonim cu viitorul
einsicht gestaltist).
Vom mai reţine că, în 1907, Wundt purcede la o critică severă a „metodei întrebărilor”, pe care
o socoteşte un inautentic experiment (căci e „incomplet”, cercetătorul neaflându-se în situaţia de a
stabili premeditat condiţiile de apariţie ale faptului studiat, nici să le modifice conform obiectivelor
vizate) şi, chiar dacă cruţă pe fostul său elev, lansează săgeţi înveninate spre Bühler şi Marbe.
Debutează o polemică al cărui profit direct constă în limpezirea unor importante aspecte procedurale
lăsate până atunci în stare de (oarecare) suspensie. În ansamblu, orientarea imprimată de die
Würzburger Schule a pregătit închegarea gestaltismului, după cum prefigurează abordări şi topici
specifice cognitivismului din zilele noastre; apoi, ramura intitulată „psihologia acţiunii” va redescoperi
auto-observaţia şi o va recalibra dintr-o poziţionare teoretico-pragmatică inedită.

Psihologia experimentală a învăţării

Pe la 1885, constatând că psihologia şi-a canalizat cercetările îndeosebi către domeniul
senzaţiilor şi, subiacent, măsurării exclusive a timpilor de reacţie, Hermann Ebbinghaus găseşte aici o
însemnată carenţă ce trebuie corijată şi suplinită prin explorarea minuţioasă a memoriei umane. Numit
profesor la universitatea din Berlin, înfiinţând aici un laborator (primul din capitala Germaniei) şi
editând o revistă de profil, el îşi propune să aplice mecanismelor mnezice tehnicile psihofizice ale lui
Fechner, după ce lectura Elementelor îl impresionase profund. Premisa de start rezidă în asumpţia că
diversele conţinuturi ale memoriei pot fi înţelese adecvat numai relaţionându-le cu procesele
imaginative şi angajând obligatoriu factorul temporal. Reproducerea fidelă, fără greşeli – să zicem – a
unei poezii depinde atât de intervalul scurs din momentul învăţării, cât şi de numărul şi calitatea
„repetărilor” efectuate pe parcurs. Ingenioasa metodă a economiei pe care o pune la punct este
destinată să surprindă diferenţele dintre achiziţiile succesive, potrivit numărului de încercări şi unui
criteriu de performanţă statornicit iniţial. Singurul subiect al experimentelor montate cu răbdare şi
tenacitate a fost propria-i persoană, însă fără efectele negative ce l-au marcat şi bulversat pe autorul
cărţii din care se inspiră.
Dându-şi seama că textele coerente (inteligibile) nu sunt întrutotul relevante pentru
adevăratele resorturi ale memoriei, va introduce procedura combinării unor şiruri de silabe lipsite de
sens (o vom regăsi şi la unii psihanalişti), stabilind „legi” care, îndeobşte, sunt considerate valabile
chiar şi în zilele noastre. Astfel, după perioade mai lungi, sunt necesare repetiţii mai dese, „economia”
fiind mai redusă. A departajat între învăţarea mecanică şi cea conştientă, între uitarea imediată şi cea
care survine la intervale mai mari, măsurând efectele şi diferenţele dintre ele. S-a dedicat şi
problemelor reînvăţării distanţate în timp şi concentrate. Cu o sporită scrupulozitate experimentală,
utilizând cronoscoape şi cilindri pe care erau înscrise silabele vizualizate „scurt”, lucrând pe

5
eşantioane largi de subiecţi, cercetările sale au fost continuate de Georg Elias Müller în centrul
funcţionând pe lângă Universitatea din Göttingen.

Reflexologia rusă
Venit, în 1856, la Berlin pentru a audia cursurile lui E. Dubois-Reymond, Ivan Mihailovici
Secenov – supranumit „părintele fiziologiei ruse” – are meritul de a fi înţeles semnificaţia globală a
fenomenului de inhibiţie descoperit de W. Ed. Weber, iar, întors în Rusia (unde activează ca profesor
la Academia Militară de Medicină din Sankt Petersburg) întreprinde cercetări menite să-l surprindă mai
acurat. Refuzând, asemeni magistrului, concepţia vitalistă şi teza apariţiei spontane a oricărui
comportament, dezvoltă o psihologie de reacţie, centrată pe ceea ce se numeşte reflex. Adept al
materialismului şi reducţionismului, convingerea sa este că fiziologia nervoasă explică cel mai bine
procesele mentale, iar investigaţia este datoare să pornească de la faptele simple, precum reacţiile
animalelor inferioare, concluziile urmând a fi generalizate apoi la om.
Dimpreună cu fostul său coleg de facultate (Serghei Botkin), a exercitat o covârşitoare
influenţă asupra lui Ivan Petrovici Pavlov, care studiase la rândul său în Germania (ca discipol al lui
Carl Ludwig), fusese profesor la aceeaşi Academie Militară, în 1878 devenise directorul laboratorului
de fiziologie animală din capitala Imperiului Ţarist, iar din 1890, şef de departament în cadrul
Institutului de Medicină Experimentală, unde se deschisese şi un laborator. În mod deosebit, l-au
preocupat mecanismele digestiei şi rolul secreţiilor glandulare, câinii (bine întreţinuţi şi sănătoşi!) fiind
subiecţii favoriţi de cercetare. Observând că animalele salivează nu doar atunci când mănâncă, dar şi
la vederea hranei ori a persoanei care i-o aduce (aşadar, e vorba de o „secreţie psihică”, deşi
provocată de starea de foame), a elaborat faimoasa teorie a reflexului condiţionat, lucrările publicate
atrăgându-i decernarea prestigiosului premiu Nobel pentru medicină în 1904. Extinzându-şi studiul
asupra proceselor psihice, sfârşeşte prin a conchide că ansamblul reacţiilor unui organism la excitanţi
externi este determinat strict de asocierea fiecărui stimul (natural ori artificial) cu un reflex primar: dacă
un câine salivează în aşteptarea mâncării, se întâmplă astfel pentru că, bunăoară, aprinderea unui
bec ori sunetul paşilor celui care îl hrăneşte a fost pus anterior în conexiune cu prezenţa alimentului în
gură. În schimb, dacă excitantul condiţionant este produs frecvent fără a urma mâncarea, reflexul
dispare treptat (se „şterge”), însă poate fi reactualizat cu uşurinţă ulterior.
Atare mecanism de condiţionare respondentă ar explica o gamă amplă de comportamente nu
numai animale, ci şi umane, ba încă se pretează la a fi controlat din afară. Nu e de mirare că regimul
comunist instalat la putere în 1917 (inclusiv Lenin1) a găsit în aplicaţiile teoriei pavloviste excelente
instrumente de reglare, comandă şi dirijare (dacă nu chiar manipulare) socială, încurajând
investigaţiile de profil, recrutând personal calificat, infiinţând noi institute şi susţinându-le financiar.
După moartea savantului (1936) şi contrar intenţiilor sale, în plină eră stalinistă, pavlovismul se
converteşte într-o veritabilă ideologie promovată (până prin anii ’60) autoritar, dogmatic şi exclusivist,
pusă totodată în slujba „materialismului dialectic” oficial, însă celebrând mecanicismul de factură
reducţionistă. În măsura în care dispun de un substrat fiziologic obligatoriu, toate procesele şi
activităţile psihice complexe ale omului s-au văzut reduse, fără nici un fel de excepţie, la reacţii
stereotipe sau combinaţii ale acestora. Psihologii din statele satelite ale Moscovei create postbelic
(inclusiv România) vor fi constrânşi să o preia necritic şi să o dezvolte pe tipare deja consacrate.
Ca relaţie fundamentală a vieţii psihice conştiente sau inconştiente, reflexul îşi are originile
ultime fie în etajele inferioare ale sistemului nervos (cazul reacţiilor necondiţionate sau înnăscute), fie
în structurile corticale înzestrate cu disponibilitatea funcţională de a stabili legături temporare între
diferiţi centri (cazul reflexelor condiţionate sau dobândite). Ultimele reprezintă achiziţii individuale ale
organismului, favorizând adaptarea la condiţiile schimbătoare ale mediului de existenţă, oricare

1
Cu titlu anecdotic, în primii ani posteriori declanşării Revoluţiei din Octombrie, Pavlov n-a agreat deloc
autoritatea bolşevică, intrând în conflict deschis cu unii comisari de stat sau activişti de partid (invariabil
semidocţi, dar „hotărâţi”) sosiţi în control şi neascunzându-şi judecăţile aspre la adresa noilor rânduieli politico-
sociale instituite, a silniciilor şi abuzurilor comise cotidian. Respectivii s-au plâns lui Lenin, cerând ca savantul să
fie pedepsit exemplar. Putea fi încarcerat sau chiar trimis în faţa plutonului de execuţie. Conştient de importanţa
cercetărilor reflexologice, conducătorul statului sovietic i-a sărit clement în apărare, după cum îl va proteja de
obişnuitele persecuţii săvârşite pe seama intelectualilor; mai mult, în 1921, semnează un decret prin care lui
Pavlov (între timp pensionat) i se acorda un „tratament special”, inclusiv destul de generoase stipendii periodice.
6
modificare constituind un „semnal” ce declanşează procesele respondente. Pentru om, limbajul
formează „cel de-al doilea sistem de semnalizare”, unul ce se poate substitui chiar senzaţiilor
nemijlocite (etichetat ca „primul sistem”) şi lărgind astfel considerabil capacităţile adapatative ale fiinţei
umane la factorii ambientali variabili.
Alături de însemnate contribuţii teoretice, psihiatrului Vladimir Mihailovici Bechterev (discipol al
lui Wundt la Leipzig şi al lui Charcot la Paris) îi revin merite inclusiv pe linia înfiinţării unor instituţii de
cercetare, societăţi ştiinţifice şi reviste de specialitate. Ostil introspecţiei, aprecia că, referitor la bolile
mintale, s-ar obţine progrese sensibil mai spectaculoase în situaţia că s-ar proceda la studiul pozitiv al
schimbărilor ce se petrec în viaţa pacienţilor, în loc ca ei să fie solicitaţi să-şi prezinte simţămintele,
tulburările şi experienţele subiective pe seama maladiei de care suferă. Ideile novatoare şi le face
publice, în 1914, prin articolul intitulat Psihologia obiectivă (sintagma introdusă se va bucura de largă
apreciere inclusiv în străinătate – Franţa şi, mai ales, Statele Unite –, impunându-se în lexicul de
specialitate), alias „reflexologie” (sau „psihoreflexologie”), de vreme ce noua disciplină are a se
organiza în jurul conceptului focal de reflex. A polemizat cu Pavlov în legătură cu localizarea centrilor
salivaţiei, fiind nevoit în final să recunoască justeţea punctului de vedere al preopinentului său.

Psihologia formei şi metoda structurală

Prefigurată încă din antichitate şi manifestată constant în diacronia reflecţiei filosofice (şi nu
numai), afirmată pe teren propriu-zis psihologic graţie prestaţiilor würzburgheze, gândirea de tip holist
îşi găseşte încununarea deplină în cadrul Şcolii gestaltiste de la Frankfurt şi Berlin, având în focarul
său ideea că întregul este mai mult (chiar ceva diferit) decât suma părţilor. În intenţiile sale declarate,
orientarea în atenţie se opune (propunându-şi să o depăşească) viziunii elementariste impuse prin
asociaţionismul empirist şi, nu mai puţin, concepţiei „unităţilor de conştiinţă” promovată de Wundt şi
numeroşi dintre discipolii lui.
Alte anticipări moderne regăsim la berlinezul Ernst Schweininger, care, ostil faţă de orice
tentativă diagnostică înregimentată în categorii mari de maladii, susţine că nu există „boli”, cât
„pacienţi”, totodată că sufletul şi trupul trebuie privite ca alcătuind un tot indisociabil, aşa cum
tratamentul va fi prescris în mod strict individual (lui Bismark, al cărui medic personal a fost o vreme, îi
recomandă consumul de heringi!). Preluând inclusiv unele teze freudiene, elevul său, Georg Goddack,
întemeiază psihosomatica, disciplină de graniţă menită a da seamă de ansamblul organismului, în
dimensiunile sale deopotrivă spirituale şi corporale. La Graz, după 1887, în pofida formaţiei sale
predilect filosofice, Alexius von Meinong nu doar întemeiază primul laborator austriac de cercetări
experimentale, dar lansează teoria conform căreia, de pildă într-o percepţie, contează nu atât adiţia
componentelor, cât întregul compact emergent (denumit komlexion), el însuşi explicat prin activitatea
contemplativă (sau de „producţie”) ce dă naştere unei impresii totale. Ulterior, discipolii Vittorio
Benussi şi Fritz Heider vor trata de aceeaşi manieră vizualizarea figurilor răsturnate.
Tot la Graz, începând din 1890 şi pornind de la conceptul brentanian de intenţionalitate,
Christian von Ehrenfels susţine, împotriva atomismului mecanicist, că fenomenele şi actele noastre
psihice constituie structuri autonome („complexe de reprezentări”) ce sunt vizate şi sesizate global de
conştiinţă pe baza datelor senzoriale receptate, acestea din urmă fiind analizabile în elementele
conţinute. Atari structuri diferă între ele prin gradul de omogenitate (respectiv diversitate) a unităţilor
componente, criteriu ce serveşte pentru a fi ierarhizate. Va oferi şi exemplul (de acum) clasic al
melodiei spre a ilustra însuşirile organizării integratoare specifice totalităţii (iar nu a simplei suite sau
agregări) perceptive, căci raportată la sunetele separate din care se alcătuieşte, o bucată muzicală
este o formă nouă, o suprasumativitate. În definitiv, linia melodică se conservă fie şi în situaţia că este
interpretată în altă tonalitate, ori se execută de către instrumente deosebite, fireşte, sub condiţia ca
relaţiile dintre note să se menţină intacte. La fel de bine o vom recunoaşte şi în cazul că lipsesc câteva
sunete, deoarece percepţiile noastre (ireductibile la adiţia părţilor), manifestă „tendinţa spre întreg”.
Gestaltismul experimental datează din anul 1910 şi se leagă de numele lui Max Wertheimer:
anecdota ne spune că, aflat în tren spre a călători de la Viena în Renania şi reflectând intens la
perceperea vizuală a mişcărilor, i-a venit ideea de a face testări cu ajutorul caleidoscopului, drept care
coboară în gara din Frankfurt, cumpără o asemenea jucărie pentru copii şi o încearcă în camera de la
hotel. Contactează apoi pe profesorul Friedrich Schumann de la Academia Comercială din localitate,
iar acesta îşi trimite asistentul – anume, pe Wolfgang Köhler – să-l întâlnească, permiţându-i totodată
7
să lucreze în laboratorul său. În 1912, sunt publicate primele scrieri (inclusiv Despre perceperea
mişcărilor) pe seama aşa-zisului fenomen Phi, deschizându-se astfel o fecundă pistă de investigaţie.
În 1916, se mută (spre a preda) la Universitatea din Berlin, continuându-şi activitatea de cercetare.
Contrar tezelor avansate de membrii Şcolii din Graz, Wertheimer socoteşte forma (gestalt) drept ceva
originar, nicidecum ca rezultat al travaliului intenţional-productiv săvârşit de conştiinţă. Cu alte cuvinte,
nu omul generează mental structurile fundamentale ale obiectelor, ci ele aparţin constitutiv psihicului
uman, fiind investite chiar cu un caracter aprioric (anterior şi independent faţă de orice experienţă).
În experimentele efectuate, subiecţilor (printre voluntari, se numără Köhler, Koffka şi soţia lui) li
se prezintă rapid şi alternativ două imagini, prima având în stânga o linie orizontală, iar secunda, o
linie verticală de aceeaşi lungime în partea dreaptă. Când dubla stimulare este realizată în intervalul
ideal de circa 60 de milisecunde, ia naştere impresia unei mişcări aparente (asemănătoare celei
executate de ştergătoarele de parbriz), în schimb, dacă durata expunerii este mai mică, se percepe
simultaneitatea imaginilor, iar dacă este mai mare (aproximativ 15 sutimi de secundă), recepţia are loc
în regim de succesivitate. Forma de mişcare percepută ideal a primit numele de fenomen Phi şi,
departe de a constitui efectul unei simple iluzii optice, a fost tratat drept dovadă irefutabilă a prezenţei
configuraţiilor în procesualitatea noastră psihică. Cu ansamblul relaţiilor constante subiacente,
totalitatea precede şi precumpăneşte decisiv asupra părţilor care o alcătuiesc, forma (căreia nu-i
corespunde nici o senzaţie izolabilă) este un dat primar în perceperea oricărui lucru, aşadar, o
experienţă nemijlocită ce trebuie descrisă fără a fi descompusă în elemente.
Wertheimer enunţă o serie de legi intrinseci (în sensul că acţionează independent de
experienţa subiectului şi, uneori, nici nu reclamă mobilizarea atenţiei) ale gestalt-ului vizual, precum:
(a) legea pregnanţei sau a „celei mai bune forme”, caracterizate prin proeminenţă, simplitate,
constanţă, regularitate, simetrie etc.; (b) legea unificării, potrivit căreia există structuri dispunând de
elemente reciproc inclusive care se contopesc şi închid; (c) legea inclusivităţii (atunci când
componentele formează un întreg solidar, ele nu mai pot fi decelate, discriminate); (d) legea
continuităţii (formele dispunând de un contur neîntrerupt sunt mai clar perceptibile decât cele
prezentând un profil discontinuu); (e) legea proximităţii: în cazul unui şir de figuri sau corpuri, dacă
apropiem elementele două câte două, creăm condiţii pentru gruparea respectivelor unităţi; (f) legea
similitudinii: pentru acelaşi şir de figuri/corpuri, dacă distanţele se menţin constante, dar intervin
diferenţe de luminozitate, au loc regrupări de componente şi apar structuri diferite.
Wolfgang Köhler a combătut mai vechea psihologie germană a simţurilor îndatorată lui Weber
şi Fechner, imputându-le respectivilor contributori că, în prezumtiva constanţă statornicită între stimul
şi reacţia senzorială prin celebra lor lege, au asumat în mod greşit o relaţie de unu-la-unu (sau
bijectivă), când de fapt e vorba de un raport mai complex. A dorit să extindă sfera de cuprindere a
conceptului de gestalt asupra altor dimensiuni, trăsături şi aspecte psihice sau comportamentale,
apreciind că însăşi acţiunea („inteligentă”) prezintă „calităţi ale formei”, iar repetatele experimente
făcute pe seama maimuţelor antropoide în insulele Teneriffe între 1914 şi 1920 erau destinate să
probeze că scopul şi mijloacele întrebuinţate pentru a-l realiza fuzionează într-un tot indisolubil ce
mediază (favorizând) înţelegerea spontană a situaţiei şi soluţionarea unor probleme practice.
Asemenea idei întâlnesc fericit unele dintre tezele principale aparţinând lui Wertheimer în legătură cu
„gândirea productivă”, teze conţinute în lucrarea omonimă (Das Produktive Denken) editată însă abia
postum (1957): momentul central al învăţării este dat de intuiţia intelectuală (Einsicht) asimilată
concomitent unei percepţii dirijate şi unei cunoaşteri creatoare instantanee.
Mai mult, pe aceleaşi baze investigaţionale pozitive şi obiective, Köhler a încercat să
demonstreze că, în genere, activitatea creierului se lasă ordonată şi condusă de principii sau norme
integrativ-configuraţionale, ajungând la concluzia – ardent disputată chiar în zilele noastre, bunăoară,
pe fundal cognitivist, a – existenţei unui veritabil izomorfism funcţional între procesele neurologice şi
cele mentale. Ba încă, sistemele fiziologice (la care, în ultimă instanţă, se reduc stările şi
evenimentele lăuntrice) învederează izbitoare convergenţe, analogii, similitudini cu fenomene de tip
electric, termodinamic etc. În atare context, elaborează teoria câmpului, înţeles ca distribuţie
energetică dinamică către diferitele componente alcătuitoare şi manifestat întreit, adică în plan fizic
(real), cerebral (fiziologic) şi psihic (funcţional).
După 1920, se stabileşte la Berlin, unde editează revista Cercetarea psihologică (1921) şi este
numit director al foarte bine utilatului Institut de Psihologie din urbe (1922). Competenta (dacă nu şi
charismatica) sa prestaţie didactică sporeşte constant numărul studenţilor (printre care mulţi străini
8
provenind din ţările est-europene şi, întrucâtva frapant pentru timpul cu pricina, destule fete ori tinere
femei) sosiţi să-i audieze cursurile, iar, cu toate că aceştia se recrutau de obicei din clasele superioare
ale societăţii (sau, poate, tocmai de aceea), nu rezistă tentaţiei de a le împărtăşi vederile-i social-
politice puternic impregnate stângist (social-democrat).
Elev al lui Stumpf şi Schumann la Frankfurt, asistent al lui Külpe la Würtzburg, colaborator
apropiat al lui Wertheimer şi Köhler, profesor la Giessen (dar nu şi în Berlinul unde se născuse), Kurt
Koffka este cel mai productiv dintre gestaltişti pe linia operei publicate, revenindu-i însemnate merite
atât inovativ-teoretice (de pildă, relativ la invarianţii percepţiei spaţiale), cât şi doctrinar-
sistematizatoare. Deviza după care şi-a întreprins investigaţiile şi nu înceta să o repete studenţilor săi
germani sau americani sună astfel: „Găseşte fapte, fapte şi iar fapte; când eşti sigur de faptele tale,
poţi încerca edificarea unei teorii, însă faptele sunt mai importante”. Ca ştiinţă despărţită de viziunile
materialistă, vitalistă şi naiv-empiristă, psihologia îndeplineşte o funcţie epistemică prin excelenţă
integratoare, din moment ce se situează la intersecţia a trei „provincii”, anume natura inanimată, viaţa
şi sufletul, implicit în matca de confluenţă a disciplinelor ce dau seamă de cantitate, ordine şi
semnificaţie (valoare). Ea va împleti armonios cercetările consacrate relaţiei cauză-efect cu cele
dedicate raportului întreg-parte. În 1924, a emigrat în Statele Unite 2, iar, predând la diferite universităţi
şi tipărindu-şi multiple lucrări, a iniţiat pe psihologii transatlantici în universul ideilor vehiculate prin
noua paradigmă. Fără a reuşi să o impună şi să alinieze prea mulţi adepţi, de vreme ce avea în
behaviorism un viguros şi influent contracandidat.
Gestaltismul cunoaşte o deosebită înflorire interbelică în cadrul a ceea ce sălăşluieşte sub
apelativul de „a doua şcoală de la Leipzig”, întemeiată şi condusă în intervalul a două decenii de Felix
Krüger, discipol şi doctorand al lui Wundt, promotor (dimpreună cu Spearman şi Allport) al metodei
analizei factoriale. Potrivit opticii sale înfăţişate în Despre structurile psihice (1926), nu doar percepţia
şi învăţarea, dar şi viaţa afectivă este purtătoare a calităţilor de organizare în totalităţi complexe,
întregul („trăirea” de ansamblu, Erlebnis) subordonând şi determinând diversele componente de
factura emoţiei, motivaţiei sau voliţiei punctuale, după cum inflenţează chiar travaliul gândirii, inclusiv
în ipostaza sa logică. Prin Friedrich Sadner – teoretician controversat în virtutea opţiunilor sale pro-
naziste, făcând astfel o figură aparte printre promotorii curentului în atenţie, de covârşitoare majoritate
evrei –, punctul de vedere holistico-emergentist se vede transpus în domeniul psihologiei dezvoltării,
vorbindu-se despre închegarea treptată, în ontogenie, a unor experienţe ale formei din „germeni”
(virtuali, încă nemanifestaţi, dar totuşi decelabili la cercetarea atentă) de gestalt, proces desemnat prin
sintagma geneză actuală.
Totodată, mulţumită altor contribuţii, gestaltismul se va transfera de la individ în sfera
instituirilor şi relaţiilor psiho-sociale, pasul hotărât în inedita direcţie fiind întreprins de Kurt Lewin, un
timp profesor la Berlin, apoi mutat peste ocean după venirea la putere a lui Hitler, unde reuşeşte cu
abilitate să obţină generoase finanţări pentru cercetările sale de la persoane particulare şi instituţii
(precum Rockefeller Foundation). Va aduce dezvoltări înnoitoare teoriei köhleriene a câmpului, aşa
încât să-i asigure permeabilitatea la procesele de grup întinse între cooperare şi conflict, învăţare şi
influenţare, ca şi la fenomenele frustrării şi regresului psihic, plus pandantele lor în materie de
conduită „deviantă”. Adăstând sub plurale denumiri (psihologie dinamică, psihologie topologică,
psihologie vectorială), noua viziune – vrută o amplă sinteză a feluritelor tendinţe regionale de profil
(văzute ca mult prea parcelare) – se focalizează nu atât pe realitatea brut-naturală ori alcătuirea
somatică (deşi le presupune tacit), ci pe aşa-zisul spaţiu vital, constituit potrivit „trăirii” întregului
circumstanţial şi angajând „zona”, „graniţa” şi „orientarea” drept termeni-cheie.
Nerefuzând să se racordeze la surse psihanalitice, s-a străduit să remanieze conceptul
analizei (obligatoriu desfăşurată sub auspiciile şi finalitatea dezirabilei sinteze întregitoare), după cum
a solicitat ca însuşi comportamentul să fie abordat într-un orizont al „situaţiei complete”, aşadar luând
în considerare deopotrivă condiţiile cultural-ambientale şi „personalitatea totală” (cu toate dispozitivele
sale native şi dobândite, pulsionale şi intelectuale, motivaţionale şi voliţionale, afective şi discursive,
atitudinale şi acţionale ş.a.m.d.). Alături de analiză, descriere şi utilizarea definiţiilor operaţionale, se
recurge la metoda constructivă, iar prezentarea (dorită cât mai riguroasă şi precisă) este însoţită de

2
În condiţiile în care regimul nazist îşi sporeşte persecuţiile la adresa intelectualităţii de origine iudee şi îşi
extinde zonele de influenţă în teritoriile bătrânului continent, exemplul său va fi urmat, între 1933 şi 1938, de alţi
gestaltişti mai mult sau mai puţin notorii, printre ei numărându-se chiar Heider, Wertheimer şi Köhler.
9
formule matematice de inspiraţie topologică şi vectorială. Răspunzând direct necesităţilor pragmatice
ale psihologilor, pedagogilor, antreprenorilor şi managerilor, politicienilor, sportivilor etc., teoria
lewiniană şi-a aflat nu doar mulţi susţinători americani, dar şi solide confirmări experimentale.
În esenţă, încă din fragedă copilărie, orice individ este înconjurat de o multitudine de structuri
cvasi-fizice (încăperi, mobilier, ustensile ş.a.) şi cvasi-sociale (familie, şcoală, biserică, loc de muncă,
cerc amiciţial etc.), dar, mai important, dispune de felurite posibilităţi funcţionale care îl stimulează şi îi
permit să desfăşoare o varietate de acţiuni solitare ori coparticipante. Stările de fapt şi evenimentele
ambientale sunt denumite „caractere”, „forţe de chemare” sau „valenţe”, ponderea, tăria, impactul
acestora fiind determinat(ă) de trebuinţele momentane (deci schimbătoare) ale persoanei. Înglobând-o
cu necesitate, spaţiul vital de existenţă se supune el însuşi unei dinamici sui generis, lucrurile ce-l
populează modificându-şi permanent semnificaţia şi valoarea subiectivă, oscilând deconcertant pe
întreaga gamă cuprinsă între atractiv şi dezagreabil, acceptare şi dezavuare. Bunăoară (şi luaţi bine
aminte, voi, studenţilor!), absolvirea – onorabilă? – a unei instituţii de învăţământ superior („valenţă
pozitivă”) reclamă parcurgerea obligatorie a unei regiuni de „caracter negativ”, adică preocupare şi
muncă susţinută, renunţări, chiar sacrificii (!).

Psihologia animală şi etologia

O altă poziţionare opusă hotărât faţă de mentalism şi utilizarea metodei introspective vine din
partea psihologiei animale şi/sau etologiei3, care, cantonând în universul zoologic, poate ignora seren
inclusiv fenomenul conştiinţei, în prim-planul investigaţiei stând activitatea organismului, raportarea sa
senzori-motorie la stimulii externi, mai exact, ceea ce englezii vor numi (şi ortografia) behaviour,
americanii behavior, germanii Verhalten, francezii comportement, iar italienii şi spaniolii
comportamento. Astfel, poposind cvasi-exclusiv asupra reacţiilor diverselor vieţăţi la ambient, asupra
jocului complex al funcţiilor adaptative şi asupra mecanismelor (în speţă fiziologice) care îngăduie
conservarea şi perpetuarea vieţii, studiul universului psihic va săvârşi alţi paşi decisivi în direcţia
pozitivării şi obiectivării ei, implicit graţie utilizării tehnicilor experimentale. Varierea condiţiilor supuse
cercetării se dovedeşte acum foarte oportună, relevantă şi fructuoasă, ba încă, întâlneşte mai puţine
restricţii de ordin moral.
Printr-o îndelungată tradiţie, ghidate de considerente pragmatice, primele observaţii şi descrieri
– fireşte, empirice, în plus bogat condimentate anecdotic – mai atente relativ la felul de viaţă şi
obişnuinţele animalelor aparţin crescătorilor, vânătorilor şi pescarilor, de o „curiozitate dezinteresată”
(strict ştiinţifică) a naturaliştilor de profesie neputându-se vorbi (decât cu unele precauţii) înainte de
secolul al XVIII-lea. Adesea, în scenă intră filosofii, care, preocupaţi să determine o „natură umană”
universală, întreprind diverse comparaţii între om şi lighioane, păcătuind însă prin constanta
antropomorfizare, adică atitudinea de atribuire către făpturile zoologice a unor „scopuri”, „motivaţii”,
„trăiri”, „conduite” calchiate pe modelul lui homo sapiens şi eludând adevăratele resorturi ce le pun în
mişcare. Recursul la experiment restrânge considerabil aria de manifestare a acestor „metehne”
conceptual-procedurale: bunăoară, când se induc foarte tinerelor femele din anumite specii simulacre
ale stării de graviditate, se constată că ele adoptă comportamente de tip matern.
Altă problemă cvasi-„metafizică” de maxim interes reflexiv rezida în chestiunea dacă între
micro-organisme şi om există o linie de continuitate în dezvoltare, sau dimpotrivă, ea este (multiplu)
întreruptă. Contrar teoriilor fixist-creaţioniste de inspiraţie religioasă dominante în epocă, pe fundalul
naturalizării (dacă nu animalizării) omului, s-a dezvoltat – nu fără unele precedenţe în opera

3
Aici, în înţelesul de studiu al modului de viaţă şi obiceiurilor („moravurilor”) proprii fiinţelor zoologice,
termenul fiind folosit prima oară în 1854, cu ocazia editării postume a operelor francezului Geoffroy de Saint-
Hilaire. În veacul nostru, cuvântul a ajuns să desemneze şi orientarea bio-psihologică ce, replicând critic la
adresa unor cercetări axate predilect pe experimentele de laborator (aşadar, pe fapte izolate şi sporadice testate
în mod artificial), reclama – prin vocile lui C. O. Whitman, O. Heinroth, J. von Uexküll, K. von Frisch, K. Lorenz
ş.a. – investigarea diferitelor categorii de animale în condiţiile lor naturale de existenţă, rezultatele fiind
concentrate în aşa-zisele etograme, repertorieri dorite complete ale comportamentelor unei specii în ansamblul
stadiilor de dezvoltare traversate ontogenetic. Se cuvine precizat că vocabula în atenţie dispune şi de o altă
accepţiune (de coloratură evident etică şi chiar psiho-sociologică), una impusă de John Stuart Mill către sfârşitul
veacului al XIX-lea spre a desemna ştiinţa legilor şi normelor care determină formarea caracterului uman,
inclusiv manifestarea diferitelor stereotipuri de atitudine şi conduită în viaţa publică.
10
francezului Jean-Baptiste Lamarck – concepţia lui Charles Darwin, expusă în faimoasa The Origin of
Species (publicată abia în 1859, după multe ezitări şi amânări). Iată tezele principale susţinute: (a) în
absenţa vreunei intervenţii divine, speciile evoluează permanent, unele aparând, altele disparând; (b)
postulatul ascendenţei comune: toate fiinţele vii au un singur strămoş, omul însuşi nefăcând excepţie
şi desprinzându-se, la capătul antropogenezei, dintr-o anumită categorie de primate superioare; (c)
modificările structural-funcţionale sunt mici, graduale şi se transmit lent de la o generaţie la alta, drept
care apelul la ipoteza catastrofelor (formulată de un Georges Cuvier) se dovedeşte superfluu; (d)
diferenţele dintre indivizi (considerate de savantul englez, în mod eronat, ca fiind ereditare) sunt
răspunzătoare de evoluţia propriei specii, iar datorită selecţiei naturale, exemplarele beneficiind de
caractere favorabile vor fi mai apte – în cursul „luptei pentru viaţă” – de supravieţuire şi reproducere.
Desigur, în prelungirea evidenţierii unor atari mecanisme, se poate vorbi de o continuitate
somato-morfo-funcţională în seria animală. Se manifestă aceasta şi în plan psihic? Sau, de pildă,
conştiinţa şi inteligenţa apar numai pe o anumită treaptă a devenirii biologice? Scrierea intitulată
Descent of Man (1871) înfăţişează numeroase similitudini între procesele mentale umane şi infra-
umane, reţinând o unică deosebire (e drept, capitală), anume prezenţa simţului moral. La rândul ei,
Expression of Emotions in Man and Animals (1872) sugerează un răspuns afirmativ: mimica omului
apare ca moştenire a unui comportament odinioară util, astfel că ceea ce astăzi este doar o expresie
dispreţuitoare sau un rictus de mânie fusese altă dată pregătirea pentru atac (muşcare, zgâriere,
împungere etc.). În jumătatea secundă a veacului răstrecut, investigaţii comparative mai prestează,
printre alţii, Thomas Huxley (prieten apropiat al lui Darwin), George John Romanes şi Charles Lloyd
Morgan, convinşi că studiul vieţii psihice animale este plin de învăţăminte din unghiul înţelegerii
„minţii” omeneşti. Acesta din urmă formulează şi o regulă procedurală ce anunţă viitoarea mefienţă a
behavioriştilor faţă de lexicul evocând stări lăuntrice: niciodată să nu se interpreteze o acţiune ca
rezultat al unui proces psihic superior atunci când se pretează la explicaţia printr-o funcţie de rang mai
scăzut (reacţie simplă, eventual fenomen fizic ori chimic).
Cercetările cunosc un avânt deosebit dincolo de Atlantic şi se efectuează la cele două
extremităţi ale lumii zoologice, pe de o parte, micro-organismele, pe de alta, mamiferele (îndeosebi
maimuţe antropoide). Între 1890 şi 1903, se înfiinţează în Statele Unite laboratoare speciale pe lângă
universităţile din Clark, Chicago sau la Harvard. Sub influenţa lui Morgan, americanul de origine iudeo-
germană Jakob Loeb se consacră tropismelor (mai precis, de gen foto şi termo) ca reacţii de orientare
la animalele inferioare, explicându-le în termeni pur mecanici şi văzând în ele constituenţi ai
instinctelor şi actelor voluntare care se afirmă pe trepte de dezvoltare mai înalte. Teoria sa îşi află un
redutabil oponent în persoana lui Herbert S. Jennings, care pretinde (dintr-o poziţie cochetând cu
vitalismul) că, încă de la nivelul infuzorilor şi celenteratelor, organismul nu e complet pasiv, ci se mişcă
fie şi în afara unei stimulări externe. O amibă, spre exemplu, desfăşoară activităţi diferenţiate chiar în
condiţii ambientale neschimbătoare, sub impulsul unei stări interne, precum deficitul ori excesul unei
oarecari substanţe chimice.
În ingenioase experimente montate, Edward L. Thorndike închide găini, pisici, câini sau
maimuţe în cuşti (construite de el însuşi), plasând afară şi la o anumită distanţă hrana (vizibilă)
râvnită, totodată, cronometrând timpii afectaţi „rezolvării problemei” şi înscriindu-i în „curbe de
învăţare”. Spre a o consuma, animalul flămând trebuie să se elibereze, acţionând din interior un
anume dispozitiv (bunăoară, pârghii, corzi etc.), care deschide uşa. Tatonările întâmplătoare se
soldează finalmente cu succes, iar, progresiv (reiterând situaţia de captivitate), reuşita survine la
intervale tot mai scurte, fapt care indică producerea unei „fixări” bazate pe trial and error, adică
„încercări şi erori”, ele însele produs al unor „conexiuni” (termen folosit în premieră) stabilite între
stimulii oculari şi răsplata alimentară obţinută. „Subiecţii” deprinseseră care mecanisme se cer
accesate şi în ce ordine, o reacţie adecvată (antrenând succesul) fiind necesară spre a consolida
achiziţia, în vreme ce una nesatisfăcătoare o slăbea (aşa-zisa „lege a efectului”).
De altfel, învăţarea în ipostaza întăririi este tema favorită a cercetătorilor americani, iar, de pe
la 1900, şobolanii4 – întâi bruni, apoi albinoşi (ultimii mai facil de dresat şi mai puţin agresivi) – devin
materialul predilect de studiere inclusiv pentru behaviorişti, Willard S. Small inventând „proba

4
Adevărat animal-simbol al cercetărilor desfăşurate în Statele Unite, atât de des folosit în experimente şi
servind la recurente extrapolări generalizatoare încât gurile cârcotaş-umoristice ajunseseră să proclame cum că
psihologia americană, în întregul ei (deci, subîntinzând pe cea umană), este una „şobolănească”.
11
labirintului”. La 1911, aflat sub puternică influenţă pavloviană, John B. Watson arată că doi stimuli sunt
diferiţi pentru animal numai în cazul că reprezintă semnale ce-i permit să distingă, să spunem, între
culoarea ce anunţă recompensa şi aceea indicând pedeapsa. Robert M. Yerkes lucrează la ambele
capete ale scării zoologice (de la crabi la maimuţe superioare), solicitând că psihologia „comparativă”
să fie extinsă şi la studierea diferenţelor dintre diverse categorii sau grupuri umane (copii şi adulţi,
indivizi normali şi, respectiv, afectaţi de maladii ş.a.). În cursul primului război mondial, va lua parte la
selecţia soldaţilor recrutaţi în armata Statelor Unite.
În alt context, s-au amintit contribuţiile fiziologiei ruse (Secenov, Pavlov, Bechterev) pe seama
reflexelor condiţionate, cărora li se adaugă cele aparţinând unor gestaltişti. Astfel, în 1913, Academia
de Ştiinţe a Prusiei amenajează în insulele Teneriffe o staţiune de cercetare a maimuţelor, al cărei
director, un an mai tîrziu, este numit Wolfgang Köhler. Experimentele sale celebre – inspirate de
Thorndike, dar unele realizate în premieră de Leonard T. Hobehouse, lucru mai puţin (re)cunoscut
astăzi – vor arăta că cimpanzeii sunt capabili să aducă la îndeplinire sarcini complexe, de exemplu,
suprapunând lăzi spre a ajunge la hrana aşezată deasupra cuştii sau înnădind segmente de baston
pentru a trage banana aflată la o distanţă mai mare decât lungimea braţului, fie ea şi prelungită cu
unul sau altul dintre beţele aflate la dispoziţie. În ton cu ansamblul concepţiei promovate, se apreciază
că soluţia corectă a problemei apare „dintr-o dată” – ca înţelegere spontană a situaţiei, ca produs
intuitiv al unei iluminări bruşte (Einsicht), nicidecum ca efect al încercărilor şi erorilor –, scopul şi
mijloacele de a-l atinge configurându-se într-o structură holistică de factură particulară, denumită
„pricepere”.
În Germania aceleiaşi la belle époque, naturalişti precum T. Beer, A. Bethe, J. von Uexküll, se
pronunţă răspicat în favoarea înrădăcinării psihologiei (deopotrivă umane şi animale) pe terenul
fiziologiei sistemului nervos, mai mult, se străduiesc să impună un vocabular inedit, din care să
lipsească terminologia de inspiraţie lăuntric-mentalistă, grevat – în opinia lor – de subiectivitate şi
invitând la utilizarea dubioasei proceduri auto-observaţionale. Spre pildă, cuvântul fotorecepţie trebuie
să-l substituie pe cel de senzaţie vizuală. În pofida ambiţiilor mai mult sau mai puţin generoase, pe
fundalul unui atare reducţionism patent, eludând fapte situate într-un plan diferit (deci, analizabile pe
alt palier şi la altă scară), de asemeni, confruntându-se acut cu dificultatea (dacă nu cumva
imposibilitatea) de a întrebuinţa exclusiv un limbaj tehnic evocând procese neuro-morfo-funcţionale,
lexicul propus nu a reuşit să se încetăţenească decât ocazional, limitat, sporadic, oricum, nu în afara
investigaţiilor de factură specializat biologică.
În jurul anului 1915, Karl von Frisch (austriac de origine, profesor la universitatea din München)
îşi purcede explorările în lumea albinelor, descoperind „limbajul” de care se servesc aceste insecte
pentru comunicare (exprimat prin „dansul” executat în apropierea stupului sau cuibului) şi descifrând
„semnificaţia” sa de indicare, către congenere, a direcţiei şi distanţei în/la care se află sursa florală de
colectare a polenului. A mai arătat că albinele sunt capabile să se orienteze potrivit luminii polarizate
emise de soare şi că dispun de un sistem de alarmare bazat de feromoni. Contribuţiile sale de
excepţie au fost răsplătite prin decernarea, în 1973, a premiului Nobel pentru fiziologie animală şi
medicină veterinară.
În Hexagon, începând de la 1909, Henri Piéron obişnuieşte limneele (mărunte moluşte
gasteropode) supuse probelor să nu răspundă la obturarea sursei luminoase plasate în apropiere,
apoi studiază „uitarea” acestei deprinderi, utilizând o metodă de economie analogă celei instrumentate
de Ebbinghaus pentru subiecţi umani confruntaţi cu memorarea silabelor şi conchide că reacţiile sunt
asemănătoare. În deceniul al 4-lea, francezii Paul Guillaume şi Ignace Meyerson studiază
întrebuinţarea „uneltelor” de către maimuţe, iar germanul Kurt Gottschaldt repetă testările asupra unor
eşantioane de copii normal dezvoltaţi şi retardaţi. Concluzia degajată aproape că nu mai surprinde pe
nimeni: în cele două serii de investigaţii, rezultatele înregistrate învederează un semnificativ
paralelism.
O menţiune specială o merită Konrad Lorenz – biolog austriac aflat vreme îndelungată la
conducerea Institutului Max Planck din Seewiesen (Germania) –, care se consacră studierii
sistematice a comportamentului animal în mediul său natural (păstrat cât mai intact cu putinţă), fiind
unul dintre principalii fondatori ai etologiei moderne. A cerut însă ca aceeaşi metodă observaţională să
fie aplicată şi asupra omului. Alături de peşti, cercetările sale au vizat îndeosebi păsările, acestea din
urmă fiind crescute în libertate chiar în curtea propriei locuinţe din Altenberg. A căutat să se
familiarizeze cu „limbajul” lor, preocupându-se de acele semnale (forme, culori, sunete, mişcări etc.)
12
care, la indivizii unei specii, declanşează spontan anumite reacţii. Introducând diverse „simulacre“ de
excitanţi, a evidenţiat fenomenul de „imprimare“ sau „impregnare” (Prägung, imprinting, imprégnation):
îndată după eclozare, primul obiect mişcător sau fiinţă perceput(ă) de puiul ieşit din ou – indiferent că
e vorba de o minge sau persoana experimentatorului – devine „mama” micii păsări şi este urmată.
Atare ataşament aminteşte de importanţa primelor trăiri emoţionale ale copilului nou născut,
teoretizate anterior de un Freud. Postbelic, alţi etologi au arătat că fenomenul se întâlneşte şi la
insecte, peşti, capre, căprioare sau bizoni.
De notat în treacăt că, debutând în deceniul al 7-lea al veacului XX, se întreprind numeroase
investigaţii pe linia analizei genetice a comportamentelor, ale căror obiectiv general a constat în
examinarea factorilor intrinsec-biologici şi a celor extrinsec-ambientali care determină largi clase de
răspunsuri ale animalelor. Desigur, asemenea factori se pretează la manipulări pe temeiul unui plan
experimental sistematic şi, în cooperare cu tehnicile observaţionale, concură la îmbogăţirea
patrimoniului etologic.
Vreme de aproape patru decenii, englezoaica Jane Goodall s-a dedicat studierii vieţii în
sălbăticie a cimpanzeilor, înfiinţând în 1977 institutul ce-i poartă numele şi menit a implementa
programe de conservare a naturii în Africa şi pe alte continente. S-a preocupat de structura familiilor
de primate, învăţarea lor socială, cogniţia şi gândirea acestora. A diferenţiat pe cimpanzei de bonobo
şi, alături de gorile, le-a inclus în categoria mai largă a hominidelor (hominids). A descoperit
confecţionarea şi utilizarea uneltelor de către respectivele animale (pietre pentru spargerea învelişului
tare al unor fructe, crenguţe sau fire de iarbă introduse în termitieră pentru extragerea insectelor
bogate în proteine). De asemeni, a remarcat în premieră desfăşurarea periodică a unor veritabile
partide de vânătoare pe seama altor specii de maimuţe, destinate a suplimenta şi varia hrana vegetală
obişnuită. Împotriva convenţiilor timpului, a acordat nume animalelor observate în habitatul lor,
nicidecum numere. O activitate similară îndatorăm americancei Dian Fossey, care ani la rândul s-a
consacrat cercetării vieţii gorilelor de munte din Rwanda (a sfârşit ucisă bestial de braconieri în 1985),
ca şi canadiancei de origine lituaniană Biruté Galdikas, care a procedat la studierea comportamentelor
urangutanilor din arhipelagul Borneo.
Concluziv, se cuvine făcută precizarea că, în asemenea cercetări, miza interesului ştiinţific
tinde constant să depăşească animalul particular asupra căruia lucrează, spre a viza, măcar în
manieră implicită, pe om. De altfel, ele evidenţiaseră că anumite adaptări se desfăşoară, la unul şi la
celălalt, potrivit aceloraşi mecanisme şi procese, prin urmare, pornindu-se de la universul zoologic, se
văd îndreptăţite extrapolările efectuate la scara umanului ca atare. Totodată – şi încă mai important pe
linia obiectivării disciplinare a psihologiei –, respectivele procese şi mecanisme nu presupun
intervenţia conştiinţei, cu atât mai puţin vor solicita recursul la tehnicile introspecţiei. Fireşte, se putea
ridica întrebarea legitimă: de ce să studiem mai întâi animalul şi apoi să generalizăm rezultatele
repurtate, în loc de a investiga nemijlocit şi privilegiat pe omul însuşi?
Măcar raţiunile de mai jos justifică o asemenea procedare indirectă: (a) posibilităţile sensibil
mai ample de experimentare, ferite principial de restricţiile cu tentă morală, drept care nu este exclusă
folosirea instrumentală a vivisecţiilor, distrugerilor de ţesuturi, extirpării unor organe întregi ş.a.m.d.;
(b) în cazul făpturilor „necuvântătoare”, fenomenele şi resorturile psiho-somatice se prezintă într-o
configuraţie mai simplă şi accesibilă, neinterferând (sau barem împletindu-se într-o proporţie mai
redusă) cu alte aspecte, trăsături şi stări, îndeosebi cele reprezentând achiziţii anterioare; (c) studiul
animalelor permite abordarea anumitor problematici la un nivel elementar, implicit înţelegerea lor mai
clară, ceea ce, în circumstanţele examinării omului (o entitate bio-psiho-socială eminamente
complexă) nu e întotdeauna realizabil; (d) faptul de a descoperi şi regăsi anumite uniformităţi sau legi
comune ambelelor domenii de investigare nu implică adoptarea unei atitudini de tip antropomorfizant,
dimpotrivă, mai comod (chiar economicos) fiind să se avanseze, pentru fiinţa umană, explicitări
dovedite pertinente şi (poate chiar) suficiente în lumea zoologică.

Behaviorismul ca psihologie „obiectivă”

Organizate de regulă după model german, în Statele Unite s-au creat, încă de la finele
secolului al XIX-lea, universităţi autonome (multe particulare) şi beneficiind de o înzestrare materială
cu adevărat „modernă”, descentralizarea statală încurajând nu doar migraţia personalului didactic de
la un aşezâmânt la altul, dar şi o vie confruntare intelectuală. Majoritatea filosofilor, biologilor sau
13
medicilor americani se formaseră în Germania (la Leipzig şi Berlin), iar, reveniţi în patrie, vor înfiinţa
laboratoarele de psihologie experimentală pe diferite specialităţi: primul s-a născut, în 1883, datorită
iniţiativei lui Stanley Hall, la Johns Hopkins din Baltimore, urmat de cele de la Clark, Chicago, Cornell,
Columbia, Harvard etc. În paralel, îşi fac apariţia diverse reviste de profil (debutând cu Psychological
Review, 1893), după cum se întemeiază – tot de către Hall – American Association of Psychology
(1892).
Indubitabil, asupra climatului universitar nord-american o influenţă hotărâtoare a exercitat-o
filosofia pragmatistă, ale cărei pietre de temelie fuseseră puse de Charles S. Peirce şi William James,
devenind în cele din urmă concepţie oficială în Statele Unite. Ştiinţa în genere, psihologia în particular,
erau menite mai puţin să furnizeze desluşiri teoretice pure şi „dezinteresate”, cât să-şi dovedească
folosul, contribuind direct la rezolvarea diferitelor problemelor practice, spre pildă, cele sociale,
economice sau educaţionale determinate de masivul aflux demografic datorat emigărilor. Existenţa
umană şi scopurile acesteia reprezintă fundamentul cunoaşterii, care constă în activitate, iar adevărul
judecăţilor noastre este conferit tocmai de reuşita acţiunii care le orientează – iată câteva dintre tezele
de principiu ce cristalizează o formulă de ideaţie explicabilă până la un punct prin însăşi istoria
respectivei naţiuni, ruptă de tradiţii, realistă şi optimistă, încrezătoare în capacitatea nelimitată a
omului de a-şi înfăptui ţelurile, aspiraţiile. De altfel, se regăseşte aici mentalitatea curentă a
americanului mijlociu, simţul comun şi orientarea utilitară, atitudinea în genere anticontemplativă şi
antispeculativă.
După ce a studiat medicina în Europa şi a devenit profesor la Harvard, William James publică
Principles of Psychology (1890), în care îşi expune concepţia psihofiziologică, insistând asupra
paralelismului dintre procesele mentale şi cele biologice. Emoţiile primitive (frica, mânia) sunt afecte
resimţite în urma anumitor modificări trupeşti, aşadar consecinţe ale acestora, nicidecum cauze ale
lor. Combate şi opinia potrivit căreia conştiinţa ar fi un epifenomen, un produs secundar al activităţii
cerebrale, departajând totodată între diverse forme ale eului (corporal, spiritual, social), unitatea
tuturor fiind desemnată prin sintagma stream of consciousness („flux/curent al conştiinţei”), valul de
experienţe trăite ireductibil la elemente simple – senzaţii, stări, idei – ce se combină între ele (poziţie
clar antiatomistă şi antiasociaţionistă). Menirea sa principală rezidă în a asigura adaptarea
organismului la mediul de existenţă, iar, în absenţa unei atari funcţii, specia umană nu ar fi reuşit să
supravieţuiască şi să se perpetueze, nici să creeze opere de civilizaţie şi cultură. Asemenea viziune
de inspiraţie darwiniană va fi promovată şi dezvoltată de John Dewey şi James R. Angell5, doi reputaţi
discipoli (ambii predând la universitatea din Chicago), dar va întâmpina rezistenţa hotărâtă a lui
Edward Titchener, purtător de cuvânt al wundtismului (implicit introspecţionismului) la Cornell.
Nu vom ignora faptul că întregul comportamentalism american dispune de o viguroasă
anticipare franceză prin alegaţiile ce, în 1908, văd lumina tiparului graţie articolului L’évolution du
psychisme semnat de Henri Piéron, veritabilă profesiune de credinţă a unei psihologii obiective.
Autorul consideră că „fenomenele de conştiinţă” trebuie excluse fără menajamente din cercetare,
după cum auto-observaţia se cere substituită prin studierea (în regim de exclusivitate!) a răspunsurilor
organismului – uman sau zoologic – la condiţiile de viaţă, mai exact, a „activităţii fiinţelor şi raporturilor
lor senzori-motorii cu mediul”. În Hexagon, atare concepţie va rămâne izolată, negăsindu-şi adepţi şi
neizbutind să antreneze constituirea vreunei „şcoli”.
Deşi student şi colaborator al lui James la Harvard, Edward Lee Thorndike (ulterior profesor la
Universitatea Columbia din New York) va marca, de manieră paradoxală, o ruptură radicală faţă de
psihologia conştiinţei avansată de magistru. Experimentând – în ultima decadă a secolului al XIX-lea –
pe diverse animale (cărora le investighează acţiunile inteligente, deci neaparţinând repertoriului lor
bio-instinctiv) cu ajutorul faimoaselor sale „cutii/cuşti cu probleme”, sesizează fenomenele de învăţare
şi întărire (prin recompensă) şi va da prima formulare închegată a relaţiei stimul–reacţie (S → R),
aceea care se va afla în focarul psihologiei americane a primei jumătaţi din veacul XX.
Însă, potrivit majorităţii istoricilor disciplinei noastre, actul propriu-zis de naştere a
behaviorismului datează din 1913 şi ţine de articolul-manifest Psychology as the Behaviorist Views It
redactat de John Broadus Watson şi publicat în Psychological Review. Fiu de modest fermier sudist,
traversând o pubertate zbuciumată şi dubioasă (din care nu lipsesc momentele de frecventare a lumii
interlope şi supravegherea poliţienească), urmând – posterior unei pozitive „crize” adolescentine, când

5
Acestuia i se atribuie introducerea termenului de behaviorist.
14
se apucă serios de studiu – cursurile de filosofie din cadrul unui aşezământ baptist şi devenind
institutor într-o mică şcoală, nu s-a remarcat la început decât prin talentul de a dresa şobolani. Îşi va
completa şi desăvârşi formaţia psihologică „pozitivă” (întreţinându-se uneori din leafa de simplu
ospătar) la universitatea din Chicago, obţinând apoi un post de profesor la Johns Hopskins din
Baltimore, dându-şi doctoratul, sub conducerea lui Angell, cu o teză tratând despre mielinizarea
fibrelor cerebrale la şobolani în procesul de învăţare (1903) şi contribuind astfel la conturarea
domeniul psihobiologiei. În 1915 este ales preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.
Sintetizând opinii exprimate ocazional până atunci, Watson argumentează că, în abordarea
psihicului omenesc, trebuie să se procedeze întocmai ca şi în cazul vietăţilor zoologice, măcar în
virtutea considerentelor că: (a) optica subiectivistă (à la Titchener) nu îngăduie edificarea unei
perspective autentic ştiinţifice şi progresiste, atâta vreme cât informaţiile dobândite prin relatarea
„trăirilor” personale nu se pretează la verificarea prin testări multiple, care să atragă consensul
specialiştilor; (b) investigaţiile întreprinse până atunci nu au reuşit să furnizeze rezultate utilizabile în
afara laboratorului, adică în condiţiile existenţei de fiecare zi. Or, detaşată de amăgitoare categorii
cum ar fi „spirit”, „conştiinţă”, „limbaj (articulat)” sau „introspecţie”, psihologia animală e aptă să
recomande o cale pozitivă de investigaţie, permiţând prognoza şi controlul, dimpreună de dezirabile.
În planurile decupării obiectului de cercetare şi al metodologiei de întrebuinţat, implicaţiile
concepţiei în atenţie sunt covârşitoare: nu se vor studia la om decât determinările de natură biologică,
acelea care îl înrudesc şi instanţiază zoologic, ceea ce înseamnă o vădită restrângere a perimetrului
investigat, dublată de imperativul procedural de a studia exclusiv şi exhaustiv aspectul manifest al
comportamentului, dezgolit de structuri şi funcţii „mentale” (implicit, de factură exprimabilă în
vocabular „mentalist”). Watson declara sentenţios că „Nu crede decât ceea ce vede” şi că „Nimeni nu
a atins vreodată un suflet”. În pofida unei asemenea poziţionări eminamente obiectiviste, destul de
bizar, statutul epistemic al psihologiei – proclamată „ramură a ştiinţelor naturii” – nu depăşeşte nivelul
empiriei, neîngăduindu-i-se demersul teoretic (socotit aventurist) în registrul explicitării: observaţia şi
descrierea apar ca suficiente în economia unui orizont de abordare ce desfide cauzalitatea şi legitatea
intrapsihică.
Influenţat de lecturile din scrierile lui Freud, Loeb, Pavlov şi Bechterev, propunându-şi să
lămurească apariţia fricii la copii, împreună cu asistenta sa Rosalie Rayner (viitoare secundă soţie şi
motiv de numeroase „bârfe”), realizează în 1920 cele mai cunoscute şi controversate (căci încalcă
elementare reguli etico-deontologice) experimente pe seama lui Albert, în vârstă de numai 11 luni,
băieţel sănătos şi caracterizat drept „flegmatic” (?). Pe temeiul tehnicii condiţionării, i se induce o
fobie, stimulul constând într-un zgomot puternic produs din spate, asociat cu prezentarea prealabilă a
unui (fireşte!) şobolan, faţă de care, iniţial, copilul nu manifesta nici un fel de repulsie. După câteva zile
de repetare a factorului traumatic, era suficient ca să i se înfăţişeze animalul pentru ca Albert (aşezat
pe o saltea) să înceapă să ţipe şi să se îndepărteze rapid, „în patru labe”. Ba încă, subiectul
răspundea cu acceaşi teamă atunci când i se înfăţişau iepuri de casă, câini sau chiar un banal palton
îmblănit. Întregul experiment a fost filmat de autori şi difuzat atât în sânul comunităţii ştiinţifice de
profil, cât şi pe ecranele cinematografelor din S.U.A., fapt ce a contribuit la popularizarea şi (de ce nu?
chiar) impunerea noii concepţii, una ce va domina autoritar până prin anii ’60, fie şi în versiuni
modificate, taxate ca neobehavioriste.
După ce a părăsit scandalos universitatea Johns Hopkins, Watson a colaborat la diverse
reviste ilustrate, făcându-şi cunoscute ideile, unele năstruşnice (dacă nu utopice), dar afirmate cu
multă fermitate: a condamnat ataşamentul matern faţă de copil, s-a opus alăptării (pledând în
favoarea alimentaţiei artificiale) şi s-a dovedit partizan al eutanasierii exemplarelor umane „nereuşite”.
Cei mici vor trece de la un cuplu la altul, întreaga educaţie având alura unui soi de experiment, în
cursul căruia părinţii îşi observă progeniturile printr-un geam reflectorizant (ce n-ar trebui să lipsească
din nici o locuinţă), fără a fi văzuţi. Rolul femeii se restrânge la acela de soţie, mamă şi gospodină,
păstrându-se mereu „tânără, frumoasă şi utilă” pentru bărbat. În genere, dezavuând orice
„predestinare biologic-genetică”, a supralicitat însemnătatea mediului în formarea atitudinilor şi
conduitelor omeneşti: pretindea că, dându-i-se în grijă 12 „copii sănătoşi”, poate scoate din ei,
indiferent de disponibilităţile lor native, „avocaţi, medici, oameni de ştiinţă, artişti, cercetători sau hoţi”.
Teza egalităţii şanselor avea să se întreţeasă excelent pe canavaua filosofiei pragmatiste oficiale, cu
răsfrângeri viguroase inclusiv în sfera pedagogiei, psihologiei sociale, sociologiei, economiei,
politologiei etc. Cei doi fii ai lui (rezultaţi din căsnicia cu Rosalie) au fost crescuţi potrivit principiilor şi
15
normelor behavioriste, mai mult, înregimentaţi în cele mai spartane şcoli pe care le-a putut găsi, dar
nici unul nu s-a făcut remarcat.
Să consemnăm succint alte aporturi behavioriste. Profesor la Minnesota şi Harvard, Burrhus
Frederic Skinner opinează că, în genere, stările şi evenimentele lăuntrice trebuie privite ca aparţinând
unei „cutii negre” (black box) ce nu prezintă vreo anume pertinenţă şi, în consecinţă, e de prisos să
mai fie „deschisă” şi desluşită. Este suficient să avem în vedere „intrarea” (input) şi „ieşirea” (output),
fără a ne mai interesa de ceea ce se petrece în interior. Factorii care determină schimbări ale
comportamentului sunt denumiţi variabile independente, iar modificările antrenate apar ca variabile
dependente, sarcina cercetătorului reducându-se la stabilirea relaţiilor funcţionale dintre aceştia.
Contribuţia sa majoră în psihologie se leagă de introducerea conceptului de condiţionare
operantă (instrumentală sau de tipul I), pe care îl distinge de condiţionarea clasică pavloviană
(responsivă sau de tipul I). Potrivit noii perspective forjate în temeiul experimentelor efectuate pe
seama şobolanilor şi porumbeilor în „cutia Skinner”6, departe de a fi simple reacţii automate,
comportamentele sunt selecţionate pe baza consecinţelor pe care le antrenează asupra mediului, iar
probabilitatea apariţiei lor este determinată de manipularea condiţiilor ce concură la întărirea învăţării.
Bunăoară, o acţiune este condiţionată de manieră operantă atunci când frecvenţa sa creşte datorită
efectelor pozitive pe care la atrage asupra organismului. Pe atari temeiuri, psihologul american a putut
avansa chiar teza că, în lumea zoologică şi cea umană, superstiţiile rezultă din întărirea sau pedeapsa
care decurg fie şi dintr-o simplă coincidenţă. Astfel, a plasat opt porumbei în colivii separate, iar la
fiecare 15 secunde, un dispozitiv automat le furniza grăunţe. Desigur, păsările manifestau diferite
comportamente naturale în timpul operaţiunii şi au sfârşit prin a crede că există o anumită legătură
între respectivul comportament şi obţinerea hranei (ceea ce nu era cazul), de unde tendinţa de a le
repeta.
Clarck Leonard Hull de la universităţile din Wisconsin şi Yale dezvoltă o concepţie sistematică
asupra comportamentului în contextul învăţării, contribuind totodată la perfecţionarea şi rafinarea
tehnicilor experimentale. A recomandat întrebuinţarea metodei ipotetico-deductive (împrumutată din
matematici şi logică) în câmpul psihologiei, insistând pe necesitatea organizării axiomatice a teoriilor şi
formularea corectă a definiţiilor, postulatelor şi prezumţiilor iniţiale (ultimele supuse verificărilor
empirice), din care apoi să se deriveze un ansamblu valid de teoreme. Va introduce termenii de drive
(„impuls”) cu referire la motivaţiile primare şi habitude („obicei”, „deprindere”), prin care desemnează
repetarea unei reacţii întărite în prealabil, studiind rolul acestora în articularea răspunsului. Edwin R.
Guthrie subliniază însemnătatea apropierii în spaţiu şi timp (deci, contiguităţii) a excitantului şi reacţiei,
aceasta explicând cel mai bine succesul în învăţare (fireşte, consolidat în virtutea satisfacerii unor
trebuinţe personale), nicidecum „legea efectului” formulată de Thorndike, căci trăirea subiectivă a
reuşitei conduce la atitudini ce influenţează însuşi factorul declanşator.
Predând mai întâi la Chicago, ulterior la Berkeley (California), Edward Chace Tolman se
preocupă îndeosebi de psihologia animală, iar, efectuând numeroase experimente pe baza probei
labirintului, ajunge la concluzia că inclusiv lumii zoologice (măcar într-un segment al său) îi este
caracteristică intenţionalitatea (purposiveness), comportamentul vizând să atingă un anumit obiectiv
sau scop. I se datorează şi sintagma mental maps („hărţi mentale”) ale ambientului, tocmai
construindu-le şobolanii învăţând să-şi găsească hrana în labirint. Elaborând un neobehaviorism
complex, vorbeşte de aşa-zisele variabile intermediare, insinuându-le între relatele raportului clasic
stimul-răspuns. Teză ce se întâlneşte şi la Robert S. Woodworth, pledând decis pentru înlocuirea
modelului S-R cu tripletul S-O-R, unde O înseamnă „organism” şi, chiar dacă nu e la fel de măsurabil
şi manipulabil, se cere asumat, în măsura în care disponibilităţile sale de a reacţiona determină
finalmente efectele excitanţilor.

6
Dispozitiv de laborator special creat simplificând studiul mecanismelor condiţionării graţie automatizării
prezentării stimulilor (vizuali, auditivi, electrici etc.), a întăririlor (hrană, apă), înregistrării răspunsurilor animalului
şi asociaţiilor prevăzute de experimentator a avea loc între toate acestea. Astfel, cercetătorul poate face ca
mâncarea să fie obţinută atunci când şobolanul sau porumbelul apasă de un număr determinat de ori pe un
levier, însă numai după ce s-a aprins un bec verde. Stimulului întătitor i se asociază o mişcare (de apăsare,
tragere, învârtire ş.a.) ce conduce la obţinerea recompensei.

16
 În spirit similar, Charles Egerton Osgood postulează un proces de mediere reprezentaţională,
astfel că schema S-R este concepută mai nuanţat, fiind defalcată în două momente distincte: în primul
(realizarea „decodificării”), se asociază semnalele externe cu asemenea imagini psihice, în secundul
(„expresia” ca atare), îşi fac apariţia reacţiile instrumentale. Savantul american ne-a lăsat şi metoda
diferenţiatorului semantic, întemeiată pe comparaţie şi triere: subiecţilor li se prezintă succesiv cuvinte
ce trebuie apreciate potrivit unor cupluri antinomice (bine-rău, frumos-urât, ascuţit-rotund ş.a.),
edificându-se apoi „portetul” subiectiv al fiecărei vocabule. Procedura în atenţie îşi va afla rodnice
aplicaţii în studiile de personologie, ca şi în cele de psihologie socială.
Intercomportamentalismul avansat de Jacob Robert Kantor marchează o reconsiderare a
behaviorismului watsoniano-skinnerian, astfel că, în loc de a înţelege raportul stimul-răspuns ca
unidirecţionat (schematic: S → R), se invocă o relaţie de condiţionare mutuală (în dublu sens: S ↔ R).
Paradigma inviolabilităţii „cutiei negre” se păstrează, accentul căzând acum, în bună tradiţie
pragmatistă, pe acţiune. Totodată, conform noii optici, demersurile creatoare în ordine culturală şi
concretizările acestora – de la descoperirea sau invenţia ştiinţifico-tehnică până la ficţiunea
beletristică, de la proiecţia mitologizantă până la tranzacţia financiară, de la conversaţia cotidiană
până la jocul sportiv, de la formula logico-matematică până la metafora poetică, de la doctrina
religioasă până la contractul juridic – sunt etichetate ca „evenimente psihantropice” (psychanthropic
events), manifestări ale unei funcţionalităţi reactive la „excitanţi” mai curând de substitut decât
originali, nemijlociţi.
Vom reţine că introducerea variabilelor intermediare semnifică un moment crucial în evoluţia
mişcării în atenţie, atrăgând nu numai o anume relaxare a reducţionismului şi dogmatismului iniţial,
dar având consecinţe pozitive în plan teoretic şi metodologic, cum ar fi: (a) activitatea mentală (una ce
defineşte specificul uman) începe să fie luată tot mai serios în considerare şi nu scurtcircuitată ca
până atunci; (b) condiţionarea liniară, univocă şi rigidă face loc unui determinism complex, de tip
probabilist-complementarist; (c) cuplând stările lăuntrice cu aspectele comportamentale, se
administrau lovituri puternice paralelismului psihofizic propriu şcolii wundtiene şi se deschideau
posibilităţi de cooperare cu neuroştiinţele (fructificate, de altfel, pe terenul viitoarelor discipline ale
cogniţiei); (d) se inaugurează fertile piste de cercetare, anunţând inclusiv achiziţiile inteligenţei
artificiale.

17