UNIVERSITATEA "VASILE ALECSANDRI" DIN

BACĂU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

CONTABILITATEA CONSOLIDATĂ

NOTE DE CURS

PROF.UNIV.DR.
MIHAI DEJU

2009
CUPRINS

Capitolul 1

CREŞTEREA INTERNĂ ŞI CREŞTEREA EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERILOR

1.1. Importanţa şi limitele creşterii interne a întreprinderilor
 1.2. Motivaţiile şi formele creşterii externe a întreprinderii 1.2.1. Motivaţiile
creşterii externe
1.2.1. Formele creşterii externe
1.3. Grupurile de societăţi - consecinţă a operaţiilor de creştere externă
1.3.1. Diverse abordări ale noţiunii de grup
1.3.1.1. Abordarea economică a noţiunii de grup
1.3.1.2. Abordarea juridică a noţiunii de grup
1.3.1.3. Abordarea fiscală a noţiunii de grup
1.3.1.4. Abordarea contabilă a noţiunii de grup

Capitolul 2

CONSOLIDAREA CONTURILOR ABORDARE TEORETICĂ

2.1. Noţiuni generale privind consolidarea.
2.1.1. Necesitatea consolidării
2.1.2. Definirea consolidării conturilor
2.1.3. Rolul şi importanţa consolidării conturilor.
2.1.4. Avantajele şi limitele consolidării conturilor
2.1.5. Utilizatorii conturilor consolidate
2.2. Sfera de aplicabilitate a consolidării conturilor..
2.2.1. Perimetrul de consolidare
2.2.2. Procentul de control
2.2.3. Procentul de interes
2.2.4. Includeri obligatorii în perimetrul de consolidare 2.2.5 Excluderi din
perimetrul de consolidare
2.3.Metode şi tehnici de consolidare
2.3.1.Caracterizarea generală a metodelor de consolidare
2.3.2. Metoda integrării globale
2.3.3. Metoda integrării proporţionale
2.3.4. Metoda punerii în echivalenţă
2.3.5. Compararea metodelor de consolidare
2.3.6. Consolidarea pe paliere
2.3.7.Consolidarea directă
Capitolul 3

NORMALIZARE ŞI ARMONIZARE ÎN DOMENIUL CONTURILOR CONSOLIDATE

3.1. Conceptele de normalizare
3.2. Reglementările internaţionale privind consolidarea conturilor
3.3. Reglementări europene privind consolidarea conturilor Directiva a
VII a, comentarii
3.4. Normalizarea şi armonizarea contabilităţii româneşti
3.5. Normalizarea şi armonizarea contabilităţii româneşti în privinţa
consolidării conturilor

Capitolul 4

SITUA TII FINANCIARE CONSOLIDA TE

4.1. întocmirea si prezentarea situaţiilor financiare consolidate

2
 4.2. Formatul bilanţului consolidat şi al contului de profit şi pierdere
consolidat
4.3. Conţinutul notelor explicative la situaţiile financiare anuale
consolidate
4.3.1 Politici contabile
4.3.2 Note explicative
4.4. Raportul consolidat al administratorilor
4.5. Auditarea situaţiilor financiare anuale consolidate
4.6. Aprobarea, semnarea şi publicarea situaţiilor financiare anuale
consolidate

BIBLIOGRAFIE

1 Deju Mihai Contabilitate aprofundată Concepte. Modele. Studii de caz

Editura Alma Mater, Bacău, 2008. Contabilitatea aprofundată,
2 Feleagă N. Ed. Economica, 1996
coordonator Feleagă
3 N. III, Editura
Sisteme contabile comparate, vol. II Economică,
4. 5 Malciu Liliana Ristea Bucureşti, 2000
M., Dumitru Contabilitatea aprofundată, Ed. Economica,Bucureşti,
C.G. Săcărin 2000. Contabilitate aprofundată, Editura Universitară,
Marian Bucureşti,
2005
Grupurile de societăţi şi repere ale interpretării conturilor
consolidate, Editura Economică, Bucureşti, 2002

CAPITOLUL 1

CREŞTEREA INTERNĂ ŞI CREŞTEREA

EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERILOR

Întreprinderea, asemenea indivizilor, se naşte, creşte şi, mai devreme sau mai târziu,
dispare.
Apariţia unei întreprinderi are la bază "un proiect productiv, respectiv crearea şi
distribuirea organizată de bunuri şi servicii"1.
Concurenţa tot mai accentuată, evoluţia tehnologică şi dorinţa de performanţă
obligă întreprinderile să se dezvolte, altfel spus, să crească. De fapt, creşterea este un
fenomen destul de complex, ce poate să se realizeze prin modalităţi diverse, modalităţi care
genereaza multiple transformări cu consecinţe veritabile asupra structurii întreprinderilor.

1'Bernard de Montmorillon, Encyclopédie de gestion, vol. 1, Ed. Economica, Paris, 1997, pag.854

3
 Pentru a creşte, întreprinderii i se oferă două posibilităţi:
1. achiziţionarea de noi imobilizări corporale şi necorporale, proces ce corespunde
unei creşteri interne, şi
2. preluarea controlului asupra altor societăţi care deţin deja imobilizările necesare,
proces ce corespunde unei creşteri externe.

1.1 Importanţa şi limitele creşterii interne a întreprinderilor

Prin creşterea internă, întreprinderea creează şi achiziţionează, în mod direct,

activele necesare propriei dezvoltări. Creşterea internă este definită ca o dezvoltare a
întreprinderii obţinută "prin propriile eforturi pe piaţă şi propriile investiţii în capacitatea de
producţie"2.
Această creştere, caracterizată prin operaţii de creare şi achiziţionare de noi
mijloace de producţie, are drept consecinţă creşterea imobilizărilor necorporale şi corporale
ale întreprinderii.
Creşterea internă, când este rezultatul unei strategii de dominaţie prin intermediul
costurilor, permite obţinerea unor costuri de producţie cât mai mici posibile. Astfel, se
creează premisele aplicării unei politici de preţuri scăzute care să vizeze fie eliminarea
concurenţei existente pe piaţă, fie descurajarea concurenţei potenţiale.
Din punct de vedere financiar, strategia de creştere internă antrenează o politică de
finanţare dominată de grija de a asigura echilibrul dintre rata creşterii economice (măsurată
prin evoluţia cifrei de afaceri) şi rata rentabilităţii. De asemeni, pentru asigurarea
independenţei financiare, întreprinderea trebuie să aleagă o politică financiară caracterizată
prin prudenţă si rigoare. Astfel, achiziţionarea de noi active trebuie să fie finanţată, în
primul rând, din fonduri proprii, apelul la capitalurile externe pe termen lung şi mediu fiind
recomandat numai atunci când acestea generează un efect de levier, care să amelioreze
rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii.
Dezvoltarea internă, caracteristică societăţilor care deţin o poziţie concurenţială
solidă, prezintă unele avantaje, dintre care amintim:
- ritmul de creştere se caracterizează, de cele mai multe ori, prin regularitate, ceea
ce permite o gestionare facilă a dezvoltării întreprinderii;
- adaptarea la noile structuri generate de creştere se face foarte uşor deoarece nu
există "elemente străine" care să fie incluse în organizaţie.
Dar, fără să ignorăm avantajele dezvoltării interne, trebuie să amintim că aceasta
prezintă şi anumite dezavantaje:
- atunci când se urmăreşte o strategie de diversificare, aceasta se poate desfăşura
lent datorită faptului că întreprinderea trebuie să abordeze produse şi pieţe noi în cadrul
cărora are o exprienţă limitată;
- uneori, creşterea internă poate genera riscul unui gigantism inoperant şi dificil de
controlat.

1.2. Motivaţiile şi formele creşterii externe a întreprinderii

La finele secolului trecut, creşterea externă a reprezentat un fenomen ce a

caracterizat economiile ţărilor industrializate. În această perioadă, amploarea operaţiunilor
de creştere externă a fost favorizată de acţiunea conjugată a mai multor factori:
a) concurenţa tot mai accentuată, care a impus o restructurare a grupurilor;

2 Citat de A. Bartoli si P. Hermel, in lucrarea Le developpment de l'entreprise

4
 b) globalizarea schimburilor, care a obligat întreprinderile să se dezvolte suficient
pentru a profita de piaţa unică mondială;
c) dezvoltarea pieţei bursiere a acţiunilor si crahul bursier, care, datorită
subevaluării anumitor întreprinderi de către piaţă, au oferit noi oportunităţi financiare.
În prezent, fenomenul de globalizare şi integrare economică a devenit tot mai
pregnant datorită unor factori precum:
- îmbrăţişarea ideii de piaţă liberă de către tot mai multe state ale lumii;
- evoluţia necontenită a tehnologiei;
- mutarea centrului de greutate dinspre ţările dezvoltate spre cele aflate în curs de
dezvoltare;
- deschiderea priorităţilor către comerţ, investiţii, transfer de tehnologii, în toate
zonele lumii.

1.2.1. Motivaţiile creşterii externe.

Prin creşterea externă, întreprinderea are ca obiectiv obţinerea controlului asupra

altei societăţi şi nu achiziţionarea directă a activelor (imobilizărilor corporale şi
necorporale) necesare desfăşurării propriei activităţi.
De fapt, adoptarea unei strategii de creştere externă este naturală pentru
întreprindere, aceasta fiind preferată creşterii interne, datorită costului inferior şi avantajelor
pe care le conferă preluarea controlului în termeni de portofoliu de activităţi şi savoir-fair.
Creşterea externă, realizată prin preluarea controlului asupra altor societăţi, poate avea ca
obiective principale:1
A) creşterea performanţelor economice şi financiare prin realizarea de sinergii;
B) rezolvarea problemelor de agenţie şi remedierea unei gestiuni ineficiente;
C) satisfacerea orgoliului şi a motivaţiilor personale ale managerilor;
D) obţinerea de avantaje fiscale.

A. Efectul de sinergie
Potrivit opiniilor unor specialişti în domeniu o întreprindere ale cărei performanţe
sunt necorespunzătoare poate să-şi îmbunătăţească rezultatele şi valoarea, dacă ea trece sub
controlul unei alte societăţi mult mai eficace. Această creştere a performanţelor poate fi
explicată prin realizarea de sinergii operaţionale şi financiare (sinergie = operaţiuni
concentrate a mai multor organizaţii).
Câştigurile de sinergie pot să apară ca o consecinţă a creşterii cotei de piaţă datorită
achiziţiilor orizontale, când societatea achiziţionată este din acelaşi sector de activitate cu
societatea cumpărătoare, sau verticale, când se realizează relaţii de natură client - furnizor,
între societatea cumpărătoare şi societatea achiziţionată.
Acestor două tipuri de achiziţii, orizontală şi verticală, le sunt asociate următoarele
avantaje potenţiale:
- economiile de scară, care constituie obiectivul principal în cazul operaţiunilor de
creştere de tip orizontal. Aceste economii se concretizează în reducerea costului de
producţie datorită creşterii volumului producţiei (repartizarea costurilor fixe asupra unui
număr mai mare de produse fabricate). De asemeni, economiile de scară rezultate în urma
unei opreaţiuni de regrupare vor fi cu atât mai mari, cu cât intensitatea de capitalizare este
mai mare;
- exploatarea experienţelor accumulate de către societăţile achiziţionate;

5
 - economii de costuri variabile prin regruparea producţiei şi reducerea cheltuielilor
de desfacere, etc.
Prin preluarea controlului asupra altor societăţi, întreprinderile încearcă să-şi
mărească puterea pe piaţă, dar creşterea cotei de piaţă poate să ducă şi la o putere de
monopol. În consecinţă, concentrările de întreprinderi sunt supuse anumitor reglementări,
chiar dacă preluările de control reprezintă un element important pentru ameliorarea
eficacităţii întreprinderii.

B. Rezolvarea problemelor de agenţie

Teoria agenţiei constituie una dintre problemele cele mai controversate cu privire la
relaţia ce există între manageri şi acţionari. Acţionarii mandatează managerii pentru a le
administra propriile afaceri, dar datorită faptului că nu au mijloacele necesare pentru a
controla deciziile acestora, acceptă costurile de control (costurile de agenţie) aferente
supravegherii activităţii managerilor. Oricare ar fi procedurile de control utilizate de
acţionari, managerii care nu sunt şi acţionari nu vor avea niciodată comportamentul optimal
pentru acţionari. Este cunoscut faptul că, atunci când întreprinderea dispune de lichidităţi în
excedent, managerii preferă, mai degrabă, să investească în proiecte cu valori mari şi
eficienţă discutabilă, decât să distribuie dividende anuale acţionarilor.
Altfel spus, mangerii, care nu deţin sau deţin puţine acţiuni în întreprinderile pe
care le conduc, pot să aibă interese divergente faţă de cele ale acţionarilor. De fapt,
acţionarii proprietari urmăresc maximizarea rentabilităţii şi respectiv a valorii întreprinderii,
în timp ce managerii preferă creşterea întreprinderii şi a puterii proprii, chiar dacă aceasta
se face in detrimentul valorii întreprinderii. Creşterea externă poate constitui un mijloc de
rezolvare a conflictului dintre manageri şi acţionari, deoarece transferul controlului unei
societăţi către o altă societate permite înlocuirea echipelor manageriale şi gestionarea în
concordanţă cu interesele acţionarilor.

C. Satisfacerea orgoliilor şi motivaţiilor personale ale managerilor

După opinia unor specialişti în domeniu, preluările de control pot fi
justificate şi prin dorinţa de putere a managerilor. În acest fel, se poate ajunge în situaţia în
care unele preluări de control sunt realizate la preţuri mult mai mari decât valoarea reală a
societăţii achiziţionate.
Deoarece nu au posibilitatea să realizeze de multe ori în carieră asemenea
operaţiuni, managerii încearcă să se convingă de faptul că societatea — ţintă este
subevaluată şi, în consecinţă, sunt dispuşi să plătească o primă de control oferind la
preluare un preţ supraevaluat.
De asemenea, un alt motiv îl poate constitui legătura care există între remunerarea
managerilor şi mărimea întreprinderii. Preluarea controlului asupra unei alte societăţi
reprezintă astfel şi o modalitate prin intermediul căreia managerii îşi pot mări remuneraţiile.

D. Avantaje fiscale
Creşterea externă poate fi motivată şi de raţiuni fiscale, deoarece, în anumite
situaţii, ca de exemplu fuziunea, societatea absorbantă are posibilitatea să beneficieze de
deficitele fiscale ale societăţii absorbite.

1.2.2. Formele creşterii externe

Din punct de vedere organizational sau strategic, creşterea externă poate prezenta
următoarele tipologii:

6
 a) creşterea de tip orizontal: o întâlnim atunci când o întreprindere preia controlul
asupra unei alte întreprinderi din acelaşi sector de activitate;
b) creşterea de tip vertical: se întâlneşte atunci când o întreprindere preia controlul
asupra unui furnizor cu scopul de a controla sursa de aprovizionare (integrare în amonte)
sau de control asupra unui client pentru a avea asigurată piaţa de desfacere (integrare în
aval);
c) creşterea de tip conglomerat: este prezentă atunci când are loc reunirea a două
sau mai multe societăţi din domenii de activitate diferite. Interesul structurii de tip
conglomerat constă în reducerea riscului economic prin diversificarea portofoliului de
activităţi.
Din punct de vedere juridic, operaţiunile de creştere externă pot îmbrăca
următoarele forme1:
a) achiziţionarea directă de titluri (preluări de participaţii);
b) achiziţionarea de titluri prin intermediul ofertelor publice;
c) achiziţionarea de titluri în cadrul operaţiunii de fuziune prin absorbţie.
Această operaţie de creştere externă se diferenţiază de precedentele operaţiuni
deoarece nu generează plăţi, acţionarii societăţii absorbite fiind remuneraţi prin
acţiuni ale societăţii absorbante.

a. Achiziţionării directe de acţiuni sau părţi sociale emise de către o altă societate i
se pot asocia ca obiective principale plasamentele de capital sau preluările de participaţii la
o altă societate cu scopul de a exercita fie o influenţă, fie controlul asupra acesteia.
În cazul plasamentelor de capital, acţiunile sau părţile sociale sunt cumpărate cu
scopul de a obţine un venit sub formă de dividende şi, eventual, o plusvaloare prin plasarea
capitalurilor disponibile.
În schimb, preluarea de participaţii se realizează cu scopul de a stabili legături de
lungă durată cu societatea ale cărei acţiuni sau părţi sociale sunt cumpărate. În acest fel,
asupra societăţii emitente se poate exercita o influenţă sau un control, situaţie care poate
genera un anumit avantaj pentru societatea achizitoare.
Preluarea directă de titluri de participare, operaţiune ce vizează achiziţionarea unei
părţi semnificative din capitalul altei societăţi, se poate realiza prin:
- subscrierea de capital, cu ocazia constituirii sau majorării capitalului societăţii
emitente;
- achiziţionarea directă de titluri de la acţionarii societăţii vizate;
- schimbul de titluri, sub rezerva respectării reglementărilor care vizează
participaţiile încrucişate (reciproce);
- schimbul de titluri contra aportului în natură.
Reglementările contabile din ţara noastră, armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,
consideră titlurile de participare "drepturi sub formă de acţiuni şi alte titluri cu venit
variabil deţinute în capitalul altor societăţi a căror deţinere durabilă este considerată utilă
acesteia". La rândul lor, titlurile de participare se clasifică în:
- titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului, respectiv în cadrul
filialelor;
- titluri sub formă de interese de participare, care sunt întâlnite ca titluri de
participare strategice şi titluri de participare deţinute în societăţile asociate.

Classification de l'Ordre des Experts-Comptables, Ouverture du capital et transmission des enterprises, 1990,
pag. 301

7
 O societate asociată reprezintă o întreprindere în care investitorul are o influenţă
semnificativă, evidenţiată prin deţinerea de către investitor a 20% până la 50% din
acţiunile cu drept de vot.
Titlurile de participare strategice reprezintă acele titluri care sunt deţinute într-un
procent de până la 20%, dar care nu asigură posibilitatea exercitării unei influenţe
semnificative. Dacă titlurile de participare strategice sunt deţinute într-un procent mai mic
de 10%, acestea sunt considerate interese minoritare.

b. Oferta publică de cumpărare sau de schimb reprezintă procedura prin care o

persoana fizică sau juridică îşi face publică dorinţa de a achiziţiona sau ceda în totalitate
sau numai o parte din titlurile unei societăţi.
În cadrul ofertelor publice de cumpărare amicală, care se înscrie în cadrul unui
proces de restructurare, acestea sunt precedate de un acord de cumpărare negociat între
societatea cumpărătoare şi conducătorii societăţii - ţintă. Spre deosebire de ofertele publice
de cumpărare amicale, ofertele publice de cumpărare ostile, mult mai rar întâlnite în
practică, dar mult mai mediatizate, nu au totdeauna o finalitate industrială, de multe ori
acestea fiind lansate numai cu scopul de a se realiza o plusvaloare financiară pe termen
scurt.
Unei oferte publice de cumpărare i se pot asocia următoarele caracteristici:
- lansarea unei oferte publice de cumpărare creează o situaţie ireversibilă pentru
societatea vizată;
- mecanismul ofertei publice de cumpărare poate genera un preţ de achiziţie
destul de mare. Oferta de cumpărare ostilă, neacceptată de conducerea întreprinderii vizate,
declanşează, de cele mai multe ori, o contraofertă de cumpărare. Astfel, în final, se poate
ajunge la situaţia în care preţul ofertei este cu mult superior valorii de piaţă a societăţii
vizate. De fapt, pentru preluarea controlului, societatea cumpărătoare acceptă să plăteasca o
primă de control destul de mare. Rezultatul studiilor efectuate în Statele Unite ale Americii
au arătat că "primele de control asociate ofertelor publice au crescut în perioada 1960 -
1990, acestea fiind de 19%, în perioada anilor '60, 35%, în anii "70, şi 30 - 35%, în
perioada 1980 - 1985"1.
- oferta publică de cumpărare ostilă destabilizează societatea care o iniţiază,
deoarece aceasta trebuie să găsească resursele de finanţare a operaţiunii.
- acţionarii societăţii vizate de oferta publică de cumpărare sunt marii
învingători, deoarece câştigurile lor cresc, în general, cu 25%, în urma unor astfel de
operaţiuni.
Alegerea între o ofertă publică de cumpărare sau o ofertă publică de schimb, pentru
a prelua controlul unei societăţi, constituie o decizie strategică.
Modul de achiziţionare depinde de situaţia financiară a societăţii care iniţiază
operaţiunea, dar şi de efectul de diluare a capitalului pe care managerii sunt gata să-l
accepte în cazul emisiunii de noi titluri. Atunci când societatea iniţiatoare dispune de
lichidităţi, dar nu doreşte să modifice repartizarea capitalului, fără îndoială, este preferabilă
oferta publică de cumpărare.

M. Nussenbaum, Encyclopédie de gestion, vol.3, Ed. Economica, Paris, 1997, pag. 2.475
Dimpotrivă, o ofertă publică de schimb permite societăţii iniţiatoare să
achiziţioneze titlurile unei alte societăţi prin emiterea de titluri proprii, fără să-şi afecteze
trezoreria, dar aceasta duce şi la o diluare a capitalului.

8
 c. Fuziunile reprezintă o altă modalitate de creştere externă a întreprinderii. Prin
intermediul fuziunii, una sau mai multe societăţi pot să transmită propriul patrimoniu la o
societate existentă sau la o nouă societate pe care ele o constituie. Asociaţii societăţilor ce
transmit patrimonial prin intermediul operaţiunilor de fuziune primesc părţi sociale sau
acţiuni ale societăţilor care beneficiază de aport. Din punct de vedere juridic, fuziunea
determină dizolvarea fără lichidare a societăţilor care dispar şi transmiterea patrimoniului
lor societăţilor beneficiare, în starea în care se găseşte acesta la data realizării operaţiunii.
Simultan, asociaţii societăţilor care dispar dobândesc calitatea de asociaţi ai societăţilor
beneficiare de aport, în condiţiile stabilite prin proiectul de fuziune.

1.3. Grupurile de societăţi — consecinţă a operaţiilor de creştere externă

Grupul este rezultatul creşterii externe, creştere realizată prin preluarea de

participaţii la societăţi autonome din punct de vedere juridic.
Constituirea unui grup se bazează pe ideea esenţială a dependenţei unui ansamblu
de societăţi, independente juridic, faţă de o unitate de decizie comună.
Dependenţa faţă de unitatea de decizie comună poate fi de natură:
a) financiară, care rezultă din deţinerea majorităţii drepturilor de vot în adunarea
generală;
b) directorială, care rezultă din posibilitatea numirii majorităţii membrilor
consiliului de administraţie. Acest tip de dependenţă este facilitat, în absenţa puterii de
control financiar, fie de diluarea majorităţii acţiunilor la un număr mare de acţionari, fie de
acordul unor parteneri care nu doresc să-şi asume responsabilitatea gestiunii întreprinderii.
c) contractuală (în măsura în care ea este considerată licită), care rezultă ca urmare
a acordul cu o societate (contracte de exclusivitate, de concesiune) sau cu câţiva dintre
acţionarii acesteia (acord de vot, de desemnare a administratorilor);
d) economică, care este generată de legăturile economice ce se derulează între
societăţile din cadrul grupului.
În absenţa unei definiţii clare a grupurilor, noţiunea cea mai des utilizată este cea a
grupului de societăţi. Acesta reprezintă un ansamblu constituit din mai multe societăţi ce
au fiecare propria personalitate juridică, dar care sunt legate între ele prin participaţii de
capital ce conferă uneia dintre ele, numită societate — mamă, posibilitatea de a exercita
un control asupra întregului ansamblu şi de a face să prevaleze o unitate de decizie.
Deşi existenţa grupului de societăţi are la bază, de cele mai multe ori, legăturile de
capital, grupul poate să existe şi în absenţa acestor legături. În această situaţie, coeziunea
societăţilor ce constituie grupul este generată de faptul că:
- acţionarul principal al fiecărei societăţi este aceeaşi persoană fizică sau acţionarii
principali sunt mai multe persoane fizice ce aparţin aceleaşi familii;
- societăţile grupului sunt plasate sub o conducere (administraţie) comună, chiar în
prezenţa unei multitudini de proprietari sau acţionari;
- societăţile au relaţii contractuale foarte strânse între ele, relaţii care generează
comportamente de întreprinderi integrate;
- societăţile sunt legate între ele prin acorduri restrictive de împărţire a rezultatului.
Conturile grupurilor organizate în acest fel sunt denumite „conturi combinate" 3. În
măsura în care nu există o entitate dominantă, acest tip de conturi permite menţinerea
structurii juridice a fiecărei societăţi. Capitalul prezentat în conturile consolidate este egal
cu suma conturilor fiecărei societăţi.

3Marian Secărin, Contabilitatea grupurilor multinaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 14

9
 Unitatea de decizie comună a unităţilor componente ale grupului are drept scop
stabilirea şi fructificarea unor strategii de dezvoltare comune pentru toate întreprinderile ce
alcătuiesc grupul.
Societatea din fruntea grupului care exercită controlul asupra celorlalte este numită
„lider de grup" sau societate-mamă.
În funcţie de activităţile pe care le desfăşoară societatea-mamă pentru gestiunea
grupului şi de instrumentele de control utilizate, grupul se poate comporta diferit, astfel4:
- grup patrimonial - caracterizat de o influenţă nesemnificativă a societăţii-mamă
în gestiunea filialelor. Aceasta nu acţionează decât ca un simplu investitor, rolul ei în cadrul
grupului fiind de a administra portofoliul de investiţii al acestuia, efectuând operaţii de
vânzare-cumpărare de titluri, prin modalităţi specifice tranzacţiilor bursiere;
- grup financiar - caracterizat de o influenţă accentuată a societăţii-mamă asupra
filialelor, influenţă cu caracter financiar. Ea se manifestă sub forma participărilor la
majorările de capital social, a activităţilor de creditare a filialelor, a stabilirii politicii de
dividend, a numirii organelor de conducere. Instrumentele de control sunt indicatorii
financiari pe care societatea-mamă îi calculează, interpretează şi preconizează pentru
fiecare din filialele sale;
- grup industrial - societatea-mamă nu decide doar în domeniul financiar, ci îşi
extinde componenţele şi asupra activităţii de exploatare a filialelor. Ea elaborează strategii
de dezvoltare a activităţilor industriale ale societăţilor grupului, studii de marketing
(privind cota de piaţă, cererea pentru un anumit produs, segmentele de piaţă neacoperite
etc.), coordonează restructurările şi cesiunile, extinderea internaţională etc. Astfel,
instrumentele de control se diversifică, pe lângă cele financiare făcându-şi apariţia şi cele
de analiză strategică;
- grup strategic - societatea-mamă nu mai reprezintă unicul factor de stabilire a
direcţiilor de acţiune ale grupului. Societăţile implicate împreună cu societatea-mamă
alcătuiesc un sistem integrat de coordonare şi decizie cu privire la strategiile viitoare ale
ansamblului.
1.3.1. Diverse abordări ale noţiunii de grup

Noţiunea de grup este destul de complexă, ea fiind abordată în literatura de

specialitate din mai multe puncte de vedere: economic, juridic, fiscal şi contabil.

1.3.1.1. Abordarea economică a noţiunii de grup

La nivelul economiei de întreprindere, grupul este definit ca un ansamblu de

mijloace care sunt utilizate pentru a realiza cu succes o strategie financiară, industrială sau
comercială. Această abordare, ce este de natură strategică, se concretizează într-un fenomen
de concentrare a resurselor în corelaţie cu o logică de integrare verticală şi/sau orizontală.
Această tendinţă de concentrare are la bază dorinţa de a căuta o complementaritate
tehnologică, care să stimuleze economiile de scară sau să răspundă la un obiectiv extern de
expansiune a pieţelor. Indiferent de mijloacele utilizate, strategia ce stă la baza apariţiei
grupurilor vizează în permanenţă o alocare a resurselor către utilizările cele mai
performante.
Privit din punct de vedere economic, grupul poate fi considerat un ansamblu de
mijloace ce evidenţiază o reţea de relaţii de dependenţă, determinate de:

4 Cosmina Pitulice, Teorie şi practică privind grupurile de societăţi şi situaţiile financiare consolidate,
Editura Contaplus, Ploieşti, 2007, pag. 18

10
 a) existenţa unei legături juridice ce se bazează pe participaţii de capital,
sau
b) legături economice de dependenţă ca urmare a unei varietăţi de
acorduri de cooperare (fabricarea de produse în comun, obţinerea de licenţe,
mărci, etc, contracte de asistenţă tehnică, contracte de cercetare în comun,
contracte de distribuţie, etc).
Dincolo de mijloacele utilizate, economia de grup se caracterizează prin existenţa
unui centru de decizie unic, capabil să ducă la bun sfârşit strategia urmărită. Unitatea de
decizie se poate exercita fie asupra unui ansamblu de departamente (diviziuni, sucursale),
care fac parte din aceeaşi enitate juridică, fie asupra unui sistem de entităţi autonome din
punct de vedere juridic (filiale).
Constituirea unui sistem de filiale în jurul societăţii - mamă este procedeul cel mai
des întâlnit în Franţa, în timp ce sistemul diviziunilor (sucursalelor) este mai frecvent în
Statele Unite ale Americii.
Sistemul departamentelor permite apărarea, respectiv păstrarea unităţii juridice şi
creează premisele unei mai bune coerenţe, asigurând o integrare deplină a diferitelor
elemente ale organizaţiei. De asemenea, centralizarea serviciilor administrative permite
realizarea de economii la cheltuielile generale şi de funcţionare. Destul de des întâlnită în
Statele Unite ale Americii, dezvoltarea activităţii prin crearea unui sistem departamental
conferă şi alte avantaje, deoarece:
- permite concentrarea marjei brute de autofinanţare a ansamblului constituit,
oferind posibilitatea de a se acţiona asupra celor două componente ale autofinanţării,
amortizarea şi profitul net, cu scopul de a ajunge la un nivel optim al acesteia;
- circulaţia interdepartamentală a informaţiei este mult mai rapidă;
- utilizează un personal unic care aderă mai uşor la cultura întreprinderii;
- permite o mobilizare mai rapidă a unor resurse financiare importante. Sistemul
filialelor nu oferă întotdeauna avantajele precedente, dar
dovedeşte operaţionalitate în plan strategic şi în cel al internaţionalizării întreprinderii. Din
punct de vedere al strategiilor elaborate, supleţea acestui sistem permite dezvoltarea unor
strategii de dominare prin costuri, de diversificare sau de descentralizare. De asemenea
poate permite o atenuare a riscurilor comerciale implicate de lansarea unui produs nou prin
transferarea unui eventual eşec asupra unei societăţi dependente (filiale). Astfel, se evită o
deteriorare a imaginii de marcă a grupului sau a societăţii-mamă. Sub aspectul
internaţionalizării întreprinderii, crearea sau achiziţionarea de filiale în străinătate prezintă
o serie de avantaje de ordin politic (o mai mare securitate a investiţiilor dacă la asociere
participă şi investitori străini), economic (se poate profita de costul scăzut al materiilor
prime şi al forţei de muncă) şi comercial (apropierea de pieţele de desfacere sau de
aprovizionare). În general, se poate spune că sistemul filialelor permite o mai mare
descentralizare a deciziilor şi responsabilităţilor, limitează riscurile birocraţiei şi
favorizează concurenţa între diversele societăţi ale grupului.
În concluzie, putem spune că, din punct de vedere economic, grupul este un sistem
de relaţii economice asupra cărora se exercită o putere centralizată.

1.3.1.2. Abordarea juridică a noţiunii de grup

Expresia "grup de societăţi" are o semnificaţie mai mult economică decât juridică.
Deşi grupurile îşi manifestă prezenţa din punct de vedere economic, acestea nu au
personalitate juridică şi nu sunt subiect de drept, fapt ce determină următoarele consecinţe1:
- absenţa patrimoniului;

11
 - absenţa angajamentelor sociale;
- imposibilitatea pentru grup de a acţiona în justiţie şi de a fi acţionat;
- imposibilitatea de a urma procedura de redresare judiciară sau faliment.
Societăţile care constituie grupul sunt, din punct de vedere juridic,
independente. Deşi această independenţă juridică vine în contradicţie cu realitatea
economică caracterizată prin controlul exercitat de societatea-mamă şi convergenţa de
interese ce solidarizează societăţile din cadrul grupului, a ignora această realitate şi a trata
fiecare societate în mod obişnuit, atât din punctul de vedere al dreptului societăţilor, în
particular, cât şi al dreptului, în general, înseamnă a creea un regim juridic nerealist.
Existenţa grupurilor de societăţi reprezintă o situaţie particulară ce presupune
reglementări juridice care să vizeze:
- definirea participaţiilor, a filialelor şi a societăţilor controlate;

J.Raffageau, P.Dufils, J. Corre, D. de Menonville, Comptes consolidés, Editions Francis, Lefebvre, Paris 1989,
pag. 17
- definirea autocontrolului, a transparenţei capitalului şi obligaţiile potenţialilor
investitori în societăţile componente ale grupului;
- protecţia acţionarilor, creditorilor şi a salariaţilor societăţilor din cadrul grupului;
- aspectele fiscale cu privire la impozitarea rezultatului societăţilor din cadrul
grupului;
- aspectele legate de concurenţă.
Participaţia poate fi definită ca fiind deţinerea de titluri de proprietate a căror
posesie durabilă se estimează a fi utilă activităţii întreprinderii, mai ales pentru că ea
permite exercitarea unei influenţe asupra societăţii emitente sau poate asigura în viitor
controlul acesteia.
Participaţia este cunoscută în general prin interesul minoritar care reprezintă acea
parte din rezultatele şi activele nete ale unei filiale, atribuită unor interese care nu sunt
deţinute, direct sau indirect, prin intermediul altor filiale, de către societatea-mamă.
În practică, participaţia se manifestă sub forma influenţei semnificative, adică
participarea la deciziile de politică financiară şi de exploatare ale unei întreprinderi, dar fără
a exercita control exclusiv sau comun asupra acesteia. Influenţa semnificativă poate fi
exercitată în mai multe moduri, de obicei prin reprezentarea în consiliul de administraţie,
dar şi prin participarea la procesul de stabilire a politicilor întreprinderii, la tranzacţii
semnificative între societăţile grupului, la schimbul de personal managerial.
Influenţa semnificativă poate fi obţinută prin deţinerea de acţiuni, prin lege sau prin
acord între părţi.
În ceea ce priveşte deţinerea de acţiuni, potrivit IAS 28 „Contabilitatea investiţiilor
în întreprinderile asociate " , un investitor trebuie să deţină, direct sau indirect prin
intermediul filialelor, 20% sau mai mult din numărul de voturi în întreprinderea în care a
investit. Dacă investitorul deţine, direct sau indirect, mai puţin de 20% din numărul
voturilor în întreprinderea în care a investit, se presupune că aceasta nu are influenţă
semnificativă, dacă nu poate fi clar demonstrată o astfel de influenţă. O participaţie
substanţială sau majoritară a unui alt investitor nu elimină în mod obligatoriu posibilitatea
ca un investitor să aibă influenţă semnificativă în aceeaşi întreprindere.
Existenţa unei influenţe semnificative exercitată de un investitor este de obicei
probată în unul sau mai multe moduri:
- reprezentarea în consiliul de administraţie sau în organul de conducere echivalent
al întreprinderii în care a investit;
- participarea la procesul de stabilire a politicii societăţii;

12
 - efectuarea de tranzacţii semnificative între investitor şi întreprinderea în care
acesta a investit;
- schimbul de personal managerial, dcă este cazul;
- furnizarea de informaţii tehnice esenţiale, dacă se impune.
Filiala este o întreprindere controlată de către altă întreprindere cunoscută sub
numele de societatea-mamă sau lider de grup.
Există în practica afacerilor mai multe praguri în legăturile de participaţie, drept
urmare, criteriul legăturii de afiliaţie este pur financiar.
Se pot distinge, în primul rând, filiale la care societatea-mamă are o participaţie la
capital ce depăşeşte 90% (fără a ţine cont de acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
sau a acţiunilor cu drept de vot dublu). Astfel de filiale îşi păstrează personalitatea juridică,
dar se află sub controlul absolut al societăţii-mamă.
În al doilea rând, pot să apară participaţii mai mari de 66% la capitalul altor
societăţi. În acest caz, în care societatea-mamă deţine conducerea absolută, se pune
problema de a cunoaşte valoarea titlurilor minoritare, adică de a pune în evidenţă interesul
minoritarilor, chiar dacă în realitate acţionarii minoritari nu au nici o putere.
În al treilea rând, pot să apară participaţii egale cu 50% la capitalul unei societăţi,
celelalte titluri fiind în posesia unei alte societăţi, cazul filialelor comune, când participanţii
sunt legaţi între ei în întregime, nici unul neputând lua decizii fără consimţământul celuilalt.
În sfârşit, când participaţiile sunt inferioare procentului de 50%, de cele mai multe
ori ele nu sunt suficiente pentru a crea o legătură de afiliaţie, dar uneori pot asigura
controlul societăţii dacă alţi acţionari nu deţin o cotă superioară de capital.
Controlul este definit ca reprezentând deţinerea direct sau indirect prin filiale, a mai
mult de jumătate sau a unei ponderi substanţiale din drepturile de vot ale unei întreprinderi,
precum şi a puterii de a conduce (prin lege sau ca urmare a unui acord intervenit între părţi)
politica financiară şi de exploatare a întreprinderii.
Controlul reprezintă puterea de a guverna strategiile financiare şi de exploatare ale
întreprinderii, în aşa fel înâct să obţină beneficii din activitatea desfăşurată.
Societatea-mamă este o întreprindere care are una sau mai multe filiale.
În principiu, controlul se presupune că a fost obţinut atunci când una din
întreprinderi dobândeşte mai mult de jumătate din drepturile de vot ale celeilalte
întreprinderi, mai puţin în cazul unor circumstanţe excepţionale, când poate fi clar
demonstrat că un asemenea mod de proprietate nu dă dreptul de control. Chiar dacă una din
întreprinderi nu dobândeşte mai mult de jumătate din drepturile de vot ale celeilalte
întreprinderi, controlul asupra acesteia din urmă devine posibil dacă:
- există controlul asupra a mai mult de jumătate din drepturile de vot ale celeilalte
întreprinderi în virtutea unei înţelegeri cu ceilalţi investitori acţionari;
- există prevăzută în statut sau într-o înţelegere posibilitatea deţinerii puterii de a
guverna strategiile financiare şi de exploatare;
- s-a stabilit printr-o înţelegere puterea de a numi sau a revoca majoritatea
membrilor consiliului de administraţie sau a corpului de conducere echivalent al celeilalte
întreprinderi;
- are puterea de a determina majoritatea voturilor la întrunirile consiliului de
administraţie sau ale corpului de conducere echivalent al celeilalte întreprinderi.
Noţiunea de societate controlată permite definirea grupului ca fiind un ansamblu
de societăţi, independente din punct de vedere juridic, legate între ele prin diferite
modalităţi şi supuse unei unităţi de decizie exercitată de o societate numită în general
societate-mamă
Pentru a măsura întinderea puterii, trebuie să se ţină cont nu numai de drepturile de
vot pe care o societate le deţine direct, în calitatea sa de acţionar, ci şi de drepturile de care

13
 dispun societăţile pe care le controlează sau cele care rezultă din acordurile contractuale.
Această diversitate de relaţii semnifică faptul că o societate poate controla o altă societate la
al cărei capital nu participă direct. Această noţiune nu trebuie confundată cu noţiunea mai
restrânsă de filială care este definită, ea însăşi, ca un ansamblu de relaţii care presupun o
situaţie de control.
În concluzie, din punct de vedere al abordării juridice, noţiunea de control este
rezultatul legăturilor de dependenţă ce pot fi:
- legături financiare caracterizate prin deţinerea directă şi/sau indirectă de către o
societate numită societatea-mamă a unei fracţiuni importante din drepturile de vot într-una
sau mai multe filiale;
- legături de conducere care constau în faptul că societatea-mamă desemnează o
parte sau în totalitate conducerea filialelor;
- legături contractuale rezultând din acordurile între societăţi, care determină ca
societatea-mamă să aibă o opinie preponderentă.
Autocontrolul poate fi definit ca fiind un control exercitat de societatea-mamă ca
urmare a existenţei participaţiilor reciproce între societăţile componente ale grupului.
Autocontrolul se manifestă în general atunci când între societăţile componente ale
grupului există legături circulare, reciproce sau încrucişate, fiecare din societăţile
componente ale grupului posedând participaţii ale unei filiale care şi ea posedă participaţii
ale altei filiale şi aşa mai departe, ultima filială care intră în sistemul legăturilor reciproce
posedând participaţii ale societăţii-mamă.
Participaţiile reciproce prezintă riscul speculativ al creării de active fisctive în
patrimoniul societăţilor componente ale grupului, efectul fiind aşa-numita practică de
încuiere sau de zăvorâre care constă în exercitarea puterii la nivelul ansamblului
societăţilor de către un grup de acţionari, fapt ce poate antrena fragilitatea grupului.
Autocontrolul împiedică de cele mai multe ori atragerea de noi acţionari în
societăţile grupului, întrucât la creşterile de capital vor subscrie reciproc societăţile
existente deja în cadrul grupului.
Transparenţa capitalului este strâns legată de informarea acţionarilor sau
publicului, fiind prevăzută în legislaţia pieţei de capital din majoritatea ţărilor cu economie
de piată şi prevede obligaţia publicităţii în cazul în care a fost depăşit un prag semnificativ
în capitalul altei societăţi.
Calculul pragurilor de la care este obligatorie publicitatea achiziţiei de participaţii
se face luând în considerare drepturile de vot, întrucât de mai multe ori numărul sau
repartiţia drepturilor de vot nu corespunde numărului sau repartiţiei acţiunilor, ca urmare a
existenţei acţiunilor cu drept de vot dublu, a acţiunilor proprii deţinute, a acţiunilor fără
drept de vot, etc.
Existenţa participaţiilor la filialele şi societăţile controlate atrage obligativitatea de a
prezenta şi publica, pe lângă conturile consolidate, unele informaţii cu privire la
participaţiile semnificative, o dare de seamă a activităţii şi rezultatelor, numele societăţii
controlate şi partea de capital deţinută din acestea, toate la un loc ducând la transparenţa
capitalului.
În ţara noastră, problematica grupurilor de societăţi este reglementată de Legea
societăţilor comerciale nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
care reglementează posibilitatea personaelor juridice (societăţi comerciale) de a se asocia
pentru a constitui societăţi comerciale. Deasemenea, Regulamentul privind autorizarea
Concentrărilor economice (Monitorul Oficial nr. 591 bis din 9.08.2002) defineşte grupul ca
fiind totalitatea agenţilor economici, controlaţi direct sau indirect de către un alt agent
economic. În plan contabil, existenţa grupurilor şi obligaţiilor acestora privind raportarea
informaţiilor financiare este reglementată prin OMFP nr. 1752/2005. Această reglementare

14
 prevede că grupurile sunt constituite din societatea-mamă şi filialele acesteia, iar obligaţia
de a întocmi conturi consolidate revine numai grupurilor de societăţi ce au drept
caracteristică legăturile de capital.

1.3.1.3. Abordarea fiscală a noţiunii de grup

Pe plan internaţional, legislaţia face referiri concrete la grupurile de societăţi. În

principiu, sub aspect fiscal, societăţile componente ale unui grup sunt impozitate separat.
Această afirmaţie a personalităţii fiscale a fiecărei societăţi în parte determină
imposibilitatea deducerii eventualelor pierderi ale unor societăţi din profiturile altor
societăţi din grup. Cu toate acestea, fiscalitatea este foarte interesată de realitatea grupurilor
atât în vederea încurajării dezvoltării lor, dezvoltare ce influenţează pozitiv întreaga
economie naţională, cât şi pentru a limita posibilele excese efectuate de unele grupuri.
Neutralitatea impozitelor în cadrul grupului
În vederea încurajării regrupărilor de societăţi, instituţiile fiscale prevăd două
regimuri derogatorii: unul de la principiul personalităţii fiscale şi altul de la principiul
teritorialităţii, pentru asigurarea unui regim favorizant relaţiilor dintre societatea-mamă şi
celelalte societăţi din grup, în special cu filialele în care se deţin participaţii importante.
În primul rând, regimul integrării fiscale, ca derogare de la principiul personalităţii
fiscale, permite societăţii - mamă să calculeze un impozit unic, adăugând la propriul
rezultat fiscal rezultatele fiecărei societăţi în care deţine direct sau indirect cel puţin 90%
din drepturile de vot (controlul absolut). Acest regim este opţional şi oferă avantaje pe de o
parte în privinţa compensării între pierderile şi beneficiile din teritoriul grupului şi pe de
altă parte în privinţa definirii perimetrului de integrare. Perimetrul de integrare prezintă o
geometrie variabilă, deoarece societatea dominantă este liberă să-şi fixeze şi modifice
frontierele, cu condiţia de a păstra aceste limite pentru o durată de cel puţin 5 ani.
În al doilea rând, regimul beneficiului consolidat, ca derogare de la principiul
teritorialităţii, permite determinarea rezultatului impozabil al unei societăţi prin însumarea
rezultatului exploatărilor directe din ţară şi străinătate (societăţi în care deţine cel puţin 50%
din drepturile de vot). Pentru a utiliza acest regim este necesar în prealabil un accept al
serviciilor fiscale.
În sfârşit, în vederea evitării unei duble impuneri a dividendelor, instituţiile fiscale
au stabilit un regim special pentru dividendele primite de societatea dominantă de la filiale.
Acest regim, care se aplică societăţilor de capitaluri, de persoane sau civile, permite
respectarea unei neutralităţi a impozitului la nivelul grupului. Ca efect, veniturile de la
filiale, primite de societatea-mamă sub forma dividendelor, sunt exonerate la cea din urmă
de la cuprinderea în baza de calcul al impozitului pe profit, având în vedere faptul că în
majoritatea statelor impozitarea dividendelor nu se realizează prin stopaj la sursă.
Acest aspect nu a fost neglijat nici de legiuitorul român care în legislaţia ce
reglementează impozitul pe profit prevede1: în cazul persoanelor juridice române care deţin
participaţii într-o altă societate română, dividendele repartizate primei societăţi din profitul
obţinut de a doua societate se impozitează numai la cea din urmă cu cota de 10% impozit
pe dividende reţinut la sursă. Prima societate conform reglementărilor în vigoare privind
impozitul pe profit va diminua baza de impozitare a profitului cu veniturile obţinute din
participaţii, dividendele.
Tot în vederea evitării dublei impuneri, dividendelor obţinute de persoanele juridice
străine ca urmare a deţinerii de participaţii în societăţi române sau dividendelor obţinute de
societăţi române de la filialele lor din străinătate li se aplică un regim aparte de impozitare,

15
 dacă cu ţara de rezidenţă a persoanei juridice străine există încheiate convenţii de evitare a
dublei impuneri. De obicei se impozitează la beneficiarul dividendelor.
Noţiunea de filială în această accepţiune fiscală este definită prin deţinerea a cel
puţin 10% din acţiuni. Există deci o divergenţă între definirea filialei din punct de vedere
fiscal faţă de cea juridică.

Limitarea exceselor de către grupuri

Reversul avantajelor fiscale care încurajează regrupările de societăţi este că
noţiunea de grup este în centrul atenţiei în privinţa măsurilor ce trebuie luate împotriva
evaziunii fiscale din interiorul ansamblului de societăţi. Se urmăresc în special operaţiunile
intragrup, naţionale şi internaţionale ce au ca obiect compensarea beneficiilor şi pierderilor,
transferarea profitului către societăţi scutite de plata impozitului pe profit prin intermediul
jonglării cu preţurile de tranzacţionare, transfer. Aceste operaţii de transfer al rezultatelor
au loc în sfera schimburilor comerciale, însoţite de preţuri artificiale sau, mult mai direct, în
sfera relaţiilor financiare. În acest sens, este relevant exemplul abandonului de creanţe sau
al avansurilor băneşti fără dobândă făcute de societatea-mamă filialelor sale.

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, 21, 117
1.3.1.4. Abordarea contabilă a noţiunii de grup

Complexitatea organizării şi structurii unui grup, precum şi implicaţiile sale fiscale,

juridice şi economice au impus în domeniul contabil găsirea de noi metode şi tehnici de
producere a informaţiilor privind grupul de societăţi ca entitate, informaţii furnizate în urma
consolidării conturilor societăţilor din grup prin intermediul documentelor de sinteză
consolidate.
Prin introducerea în cadrul legislativ naţional a dispoziţiilor Directivei a VII-a a
CEE, care prevede obligativitatea consolidării conturilor şi publicarea lor pentru societăţile
care se află în fruntea unui ansamblu de societăţi, s-a definit şi perimetrul contabil al
grupului prin utilizarea noţiunilor de control şi influenţa notabilă. Din acest punct de
vedere, grupul este un ansamblu format din societatea dominantă, societăţile controlate
în manieră exclusivă, societăţile controlate în comun şi societăţile asupra cărora
societatea dominantă exercită o influenţă notabilă.
Prin control, în contextul consolidării se înţelege posibilitatea de a dirija politicile
financiare şi operaţionale ale unei societăţi. Cele trei tipuri de exercitare a puterii de control
a societăţii dominante din cadrul unui grup asupra celorlalte societăţi din grup pot fi
caracterizate pornind de la prevederile Directivei a VII-a a
CEE.
• Controlul exclusiv constă în capacitatea societăţii dominante de a conduce
direct sau indirect societatea controlată şi are următoarele forme de exercitare:
a) control de drept, care rezultă din deţinerea directă sau indirectă a majorităţii
drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor. Există cazuri când
deţinerea a mai puţin de 50% din capital asigură totuşi un control de drept datorită
existenţei acţiunilor fără drept de vot sau cu drept dublu de vot;

16
 b) control de fapt, care se manifestă atunci când există capacitatea de a desemna în
decursul a două exerciţii consecutive a majorităţii organelor de conducere şi/sau de
administrare;
c) control contractual sau statutar, care rezultă din deţinerea dreptului de a
exercita o influenţă dominantă în virtutea unui contract sau a unei clauze statutare, în cazul
în care societatea dominantă este sau nu asociat sau acţionar al acelei societăţi.
• Controlul concomitent constă în împărţirea puterii de decizie a controlului,
asupra unei societăţi exploatate în comun, de către un număr limitat de acţionari sau
asociaţi, deciziile putând fi luate numai în comun pe baza unui acord. În acest caz se
regăsesc societăţile multigrup, societăţile de interese comune, societăţile în participaţie.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a exista un control concomitent sunt:
- exploatarea în comun, adică o activitate economică comună ce face obiectul unei
administrări colegiale;
- număr limitat de acţionari între care să se împartă controlul şi să poată exista un
acord;
- deţinerea directă sau indirectă a cel puţin 20% din drepturile de vot, nici un
acţionar neavând posibilitatea de a exercita un control preponderent.
Influenţa notabilă asupra gestiunii şi politicii financiare a unei societăţi presupune
dispunerea direct sau indirect asupra unei cote părţi de cel puţin 20% din drepturile de vot
ale acelei societăţi. Influenţa notabilă constă într-o simplă participare pe termen lung la
luarea deciziilor fără însă a avea posibilitatea controlării acestor decizii. Deţinerea a 20%
din drepturile de vot ale unei societăţi constituie numai prezumţia existenţei unei influenţe
notabile, prezumţie ce se confirmă sau nu, prin existenţa unei reprezentări în conducerea
societăţii, participarea la luarea deciziilor strategice etc.
În general, toate societăţile aflate sub controlul exclusiv, concomitent sau influenţa
notabilă a societăţii dominante trebuie incluse în perimetrul de consolidare. Cu toate
acestea există cazuri în care este obligatorie, facultativă sau particulară excluderea din
perimetrul de consolidare. Noţiunile de control exclusiv, control concomitent şi influenţă
notabilă nu sunt utilizate pentru stabilirea perimetrului de consolidare, ci şi pentru
determinarea metodei de consolidare.
Diversitatea noţiunii de grup ce răspunde esenţial acestor noţiuni nesinonime de
putere şi control, de economie şi drept, presupune ea însăşi diferite concepţii ce pot fi luate
în considerare la definirea ansamblului de societăţi.
CAPITOLUL 2
CONSOLIDAREA CONTURILOR
ABORDARE TEORETICĂ

2.1. Noţiuni generale privind consolidarea 2.1.1.

Necesitatea consolidării

Necesitatea elaborării conturilor de grup rezultă din faptul că, pentru obţinerea unei
imagini reale a entităţii economice care constituie un grup, este insuficientă şi nerelevată
simpla lectură a conturilor anuale individuale ale societăţilor componente a grupului,
deoarece acestea nu permit o apreciere corectă a situaţiei economico-financiare a
ansamblului. Însăşi denumirea de conturi individuale reflectă caracterul restrictiv al
acestora, care nu permite obţinerea unei imagini de ansamblu, realizarea unei analize

17
 sintetizatoare, ignorând astfel dimensiunile grupului. Conturile individuale nu reflectă
activitatea comună a societăţilor membre ale grupului. Ele prezintă limite prin nereflectarea
operaţiilor reciproce dintre societăţi, fiind în acest context dificil de apreciat cifra de afaceri
sau achiziţiile din afara grupului, datoria financiară globală, etc.
De asemenea, lectura situaţiilor financiare ale societăţii - mamă nu reflectă
puterea economică reală a acestei societăţi, iar aprecierea "dominaţiei" societăţii-mamă
asupra altor entităţi din grup numai pe baza datelor cuprinse în postul bilanţier "titluri de
participare" este insuficientă, acestea fiind reflectate la costul lor de achiziţie, eventual
reevaluat sau depreciat şi care fac imposibilă cunoaşterea naturii activelor pe care le
reprezintă şi a modalităţii lor de finanţare. Aceste titluri pot reprezenta o imagine nereală a
dimensiunii patrimoniale a grupului. Bilanţul societăţii - mamă, prin reflectarea în activ a
investiţiei făcute cu ajutorul postului "titluri de participare", va furniza doar o imagine
legală şi corectă, dar nu şi fidelă din punct de vedere economic asupra întregului
patrimoniu.
Din studierea bilanţului unei societăţi - holding rezultă că ponderea majoritară în
activul său o deţin titlurile de participare, creanţele legate de participaţii în filiale şi
elementele de trezorerie, în general activele imobilizate pot chiar lipsi, în timp ce în pasiv,
obligaţiile societăţii au un puternic caracter financiar. În contul de rezultate se regăsesc mai
ales venituri din brevete, mărci şi, eventual, venituri din chirii, atunci când societatea
dispune şi de active imobilizate. Rezultatul acestei societăţi - mamă depinde în mare
măsură de dividendele primite de la filiale sau pentru participaţii la alte societăţi în cursul
exerciţiului. Aceste dividende corespund în general profitului obţinut în anul precedent de
către societăţile controlate nereprezentând o îmbogăţire a grupului, ci un transfer între
societăţi. În schimb, profitul filialei repartizat la rezerve sau reportat nu se regăseşte în
rezultatul societăţii-mamă. În cazul unei pierderi, aceasta nu este reflectată în conturile
societăţii - mamă decât pe calea constituirii unui eventual provizion pentru deprecierea
titlurilor de participare deţinute la acele societăţi.
În sfârşit, deşi formează un tot unitar, conturile anuale ale grupului nu sunt egale
cu suma conturilor anuale ale societăţilor din grup, ale societăţilor aparţinătoare grupului.
Între societăţile aparţinând aceluiaşi ansamblu pot exista numeroase tranzacţii interne, cum
ar fi angajamente mutuale de creanţe şi/sau datorii şi de venituri şi/sau cheltuieli. Aceste
operaţii majorează artificial valorile conturilor individuale, iar suma lor algebrică conduce
la o serie de anulări reciproce. Eliminarea acestor operaţii este o condiţie esenţială a
pertinenţei imaginii unui grup, imagine ce nu se reduce la simpla adunare a conturilor
individuale.
Necesitatea conturilor consolidate este evidentă, ele dau o imagine mai cuprinzătoare
a situaţiei reale a unui grup, imagine pe care nu o poate da ansamblul bilanţurilor
societăţilor componente. Conturile consolidate permit exprimarea într-o manieră globală
a situaţiei financiare şi a rezultatului grupului.
Pentru a exemplifica, se consideră societatea M cu un capital social de 200.000 u.m. şi
participaţii în sumă de 40.000 u.m., ceea ce reprezintă 80% din capitalul societăţii F de
50.000 u.m. Societatea M nu mai efectuează nici o operaţie. Bilanţurile celor două societăţi
se prezintă astfel:

Bilanţul societăţii M

ACTIV PASIV
Participaţii în F 40.000 Capital social 200.000
Disponibilităţi 160.000
Total activ 200.000 Total pasiv 200.000

18
 Bilanţul societăţii F
ACTIV PASIV
Disponibilităţi 50.000 Capital social 50.000
Total activ 50.000 Total pasiv 50.000

Analizând cele două bilanţuri, fără a lua în considerare legăturile de participaţie

care există între societăţile M şi F se poate concluziona că acestea două la un loc dispun de
active în valoare de 250.000 u.m. Acest lucru este fals având în vedere legăturile de
participaţie ce există între M şi F, deoarece capitalul lui F cuprinde 40.000 u.m. ce provin
de la M şi care au fost reflectate o dată în bilanţul lui M, deci activele însumate, de care
dispun cele două societăţi nu sunt 250.000 u.m., ci de 250.000-40.000 = 210.000 u.m.
Acestor active le corespunde un capital social de 210.000 u.m. din care 200.000 u.m.

Bilanţul societăţilor M şi F

ACTIVPASIVDisponibiltăţi 210.000Capital social

210.000Total activ 210.000Total pasiv 210.000

aparţinând societăţii M şi 10.000 u.m. aparţinând „altor acţionari" ai societăţii F.

Concluzia care se poate formula este că, operaţiunea de consolidare a conturilor a
apărut ca expresie a nevoii sociale de informaţii fiabile privind grupurile de societăţi.

2.1.2. Definirea consolidării conturilor

În literatura şi practica de specialitate, contabilitatea unui grup sau ansamblu de

societăţi, se regăseşte sub sintagmele "contabilitate consolidată" sau "consolidarea
conturilor".
Pentru a putea defini conturile consolidate se apelează la semnificaţia termenului
"consolidare". Etimologic5 termenul de 'consolidare" îşi găseşte originea în cuvintele latine
"cum" (ansamblu) şi "solidare" (reunire).
"A consolida" cu echivalentul englez "to consolidate" şi echivalentul francez
"consolider' din punct de vedere lexicologic are semnificaţia de "a face sau a se face mai
solid, tare, durabil", semnificaţie care, se va vedea, nu are nici o legătura cu interpretarea
dorită a consolidării conturilor. În acest sens, prof. Bernard Collase6 aduce o critică privind
utilizarea cuvântului "consolidare" "cuvânt din nefericire scăpat, fără îndoială, din
inconştientul contabilului care lasă să se acrediteze ideea conform căreia conturile
societăţilor care compun un grup sunt ele puţin solide" .
Din punct de vedere contabil, conform Planului Contabil Francez "a consolida
înseamnă a înlocui totalul titlurilor de participare care figurează în bilanţul unei societăţi,

5'Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pag.231

6 Collase, B - Contabilitate generală, Ed. Moldova, Ediţia IV, Iaşi 1995, pag. 347

19
 cu partea din capitalurile proprii eventual retrase din societatea emitentă, deţinute de
societatea consolidantă, inclusiv cota parte a rezultatelor exerciţiului care corespunde
acestor titluri". Această substituţie se poate realiza după trei metode: integrarea globală,
integrarea proporţională sau punerea în echivalenţă.
Consolidarea definită de J. Raffegeau7, este o tehnică ce permite stabilirea
conturilor unice reprezentative ale activităţii globale şi ale situaţiei unui ansamblu de
societăţi, având legături comune sau depinzând de un centru de decizie comun, dar
păstrându-şi fiecare personalitatea juridică proprie.
Din punctul de vedere al bilanţului, consolidarea constă în a substitui titlurile de
participare care reprezintă societăţile deţinute în conturile anuale ale societăţii deţinătoare,
cu activele şi pasivele corespunzătoare sau valoarea lor contabilă.
La nivelul contului de rezultate, consolidarea constă în a prezenta ansamblul
operaţiilor realizate de grup, excluzând incidenţa celor realizate în interiorul grupului.
Pe lângă bilanţ, cont de rezultate şi anexă, consolidate, documentele de sinteză
consolidate mai cuprind opţional sau obligatoriu în unele ţări, tabloul de finanţare şi tabloul
fluxurilor de trezorerie.
Consolidarea este un proces de agregare sau unire a conturilor societăţilor din grup,
în vederea obţinerii unui bilanţ care să reflecte mijloacele aparţinând grupului, iar procesul
de consolidare constă în adunarea, cumularea conturilor filialelor cu conturile societăţii -
mamă, eliminarea relaţiilor financiare şi comerciale din interiorul grupului ce dau naştere la
conturi reciproce.1
Conturile consolidate ca finalitate a procesului de consolidare cuprind bilanţul
consolidat, contul de rezultate consolidat şi anexa consolidată, ca documente obligatorii,
formând documentele de sinteză consolidate ale grupului, obţinute prin una dintre metodele
de integrare globală, proporţională sau punerea în echivalenţă.

2.1.3. Rolul şi importanţa consolidării conturilor

Obiectivul consolidării conturilor este de a furniza o imagine fidelă asupra

patrimoniului şi situaţiei financiare în ceea ce priveşte rezultatul ansamblului consolidat
constituit din întreprinderile cuprinse în perimetrul de consolidare, de a prezenta situaţia
financiară şi rezultatele unui ansamblu de societăţi ca şi cum acestea ar forma o singură
societate cu mai multe sucursale sau diviziuni2, de a reflecta fidel imaginea financiară şi
economică a entităţii grupului.
Rolul conturilor consolidate ca şi conturi ale grupului rezultă din
posibilitatea pe care o oferă, respectiv cea a prezentării mai cuprinzătoare decât
conturile anuale, a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului activităţii
grupului.
Conturile consolidate pun în evidenţă tot patrimoniul de care dispune grupul,
patrimoniu ce poate fi compus din active imobilizate, stocuri, şi chiar active financiare,

7Raffegeau, J. şi colectiv - Comptes consolidés - Solutions française et internationales, Ed. Fr. Lefrebvre,
Paris,1989
Watts, J. - Accounting in Business Environment, Ed. Pitman, London, pag. 358 Capron, M. - Contabilitatea
în perspectivă, Ed. Humanitas, 1994, Bucureşti, pag.61

20
 mult mai evocator decât titlurile deţinute în societăţile consolidate menţionate în activul
imobilizat al societăţii consolidante.
Conturile consolidate prezintă situaţia financiară a grupului, toate creanţele şi
datoriile grupului faţă de terţii din afara grupului, creanţele şi datoriile dintre societăţile din
cadrul grupului fiind eliminate. Această prezentare este mult mai explicită pentru investitori
şi creditori decât prezentarea făcută cu ajutorul conturilor individuale, reflectând mai exact
adevărata situaţie financiară a grupului. Astfel, situaţia financiară a societăţii - mamă poate
să fie foarte bună, în timp ce situaţia financiară a unor societăţi din grup să fie foarte slabă
sau chiar rea, sau invers.
Datorită conturilor consolidate, putem cuantifica mai bine volumul cifrei de afaceri
realizate de grup şi de asemenea mărimea rezultatelor grupului, deoarece conturile
consolidate reţin numai cota parte din rezultatele realizate de fiecare societate din grup, ce
revin grupului atât cele distribuite, cât şi cele trecute la rezerve. O societate consolidantă nu
are cum să reflecte în conturile sale anuale rezultatul net privind activitatea grupului,
dividendele filialelor ce de fapt reprezintă rezultatul aferent exerciţiilor anterioare,
provizioanele constituite pentru deprecierea filialelor deficitare, privind pierderile
exerciţiului.
În cazul în care au loc vânzări de active între societăţile cuprinse în consolidare,
operaţiuni ce conduc la obţinerea unui rezultat sub forma profitului sau pierderii, acest
rezultat nu este justificat din punctul de vedere al terţilor deoarece priveşte tranzacţiile
intragrup. Toate aceste elemente incluse în conturile consolidate asigură informaţii
contabile şi financiare ce oferă posibilitatea unei bune evaluări a performanţelor grupului şi
ale perspectivelor acestuia.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut rolul informativ al conturilor consolidate, care
nu pot fi tratate ca simple accesorii ale conturilor sociale prezentate de societatea - mamă.
Pentru managementul grupurilor ce au atins o anumită mărime, conturile
consolidate au devenit un mod indispensabil de informare internă, de cunoaştere prin
regruparea pe o bază omogenă a conturilor tuturor societăţilor din grup, permiţând
managerilor grupului efectuarea unei analize analitice în privinţa performanţelor acestor
societăţi, valorii societăţilor şi aprecierea contribuţiei lor la rezultatele grupului, facilitând
luarea de decizii în privinţa grupului. Prin publicarea obligatorie a conturilor consolidate de
către societăţile de o anumită mărime, cotate la Bursă, se evidenţiază rolul conturilor
consolidate de informare externă necesară terţilor.
2.1.4. Avantajele şi limitele consolidării conturilor

Susţinând necesitatea şi importanţa conturilor consolidate, avantajele oferite de

consolidarea conturilor pot fi sintetizate în:
• asigurarea unui instrument util de gestiune pentru conducerea şi administrarea
societăţilor din grup datorită stabilirii unei baze omogene privind convenţiile, procedurile şi
principiile contabile ca punct de pornire în elaborarea documentelor de sinteză contabilă ale
grupului;
• crearea posibilităţii de stabilire a obiectivelor şi de realizare a previziunilor
grupului datorită circuitului informaţional normalizat şi controlabil;
• îmbunătăţirea posibilităţilor de cunoaştere a grupului prin analize particulare
cum ar fi tabloul de finanţare consolidat, rezultatul activităţii pe zone geografice sau pe
domenii de activitate având în vedere diversitatea de activităţi pe care le desfăşoară în
general grupurile;
• asigurarea obţinerii unei imagini de ansamblu asupra grupului, a unei mai bune
înţelegeri din partea conducerii a evoluţiei cifrei de afaceri, a profitului, a dezvoltării

21
 grupului sau a societăţilor grupate pe zone geografice sau domenii, a situaţiei financiare a
grupului, a rentabilităţii globale.
Pentru a avea o imagine corectă asupra conturilor consolidate este necesar ca, pe
lângă avantaje, să punctăm şi principalele dezavantaje, cum sunt:
a) convenţia de bază în privinţa contabilităţii este costul istoric, iar consolidarea
trebuie să se sprijine pe baze omogene, ceea ce presupune respectarea unor practici identice
pentru toate societăţile cuprinse în perimetrul de consolidare fără a ţine cont de
particularităţile fiecărei societăţi;
b) este foarte dificilă realizarea unei comparaţii cu conturile consolidate ale altor
grupuri, având în vedere particularitatea cazurilor, diversitatea activităţilor şi metodele de
elaborare utilizate;
c) interpretarea evoluţiei în timp a conturilor consolidate este de asemenea dificilă
datorită creşterilor şi restrângerilor de perimetru de la un an la altul. Pentru realizarea
comparaţiilor plurianuale sunt necesare date suplimentare;
d) pentru determinarea perimetrului de consolidare, a ansamblului de societăţi care
vor face parte din grup, trebuie fixat procentajul minim de control al societăţii - mamă care
să indice legăturile de dependenţă, dar uneori pragul procentajului poate să excludă
societăţi realmente dependente sau asupra cărora societatea - mamă exercită o influenţă
semnificativă;
e) în cadrul grupurilor multinaţionale apare problema conversiei situaţiilor
financiare redactate în monede diferite;
f) imaginea oferită grupului de către conturile consolidate este una globală,
consecinţă a multiplelor asamblări ale componentelor, interpretarea rezultatelor fiind
dificilă.
În practică, se încearcă atenuarea acestor limite cu ajutorul informaţiilor
suplimentare oferite de anexa conturilor consolidate, motiv pentru care acest document este
foarte dezvoltat.
Luând în considerare toate aspectele enunţate, pozitive şi negative ale conturilor
consolidate, imaginea grupului prezentată de conturile consolidate nu ar fi credibilă dacă nu
ar primi o validare socială, ce se realizează în principal în două momente: înaintea
procesului de consolidare prin stabilirea regulilor de normalizare şi a terminologiei
utilizate, iar după finalizarea procesului de consolidare, prin certificarea şi atestarea
contabilă adusă conturilor consolidate de către profesioniştii contabili acreditaţi şi
recunoscuţi.

2.1.5. Utilizatorii conturilor consolidate

În prezent, asistăm la o creştere a cererii de informaţii financiare din partea

potenţialilor investitori şi, mai general, a marelui public.
Într-o clasificare a utilizatorilor de conturi consolidate după gradul lor de interes
direct, pe primul loc s-ar situa managerii, administratorii, asociaţii şi acţionarii, luând în
considerare că, la originea întocmirii de conturi consolidate, a stat nevoia internă de
gestiune a grupului. Pentru managerul grupului ce a atins o anumită mărime, conturile
consolidate reprezintă un instrument util gestiunii, "sunt un auxiliar al puterii", deoarece
furnizează argumentele necesare fundamentării şi justificării luării unor decizii. De

22
 asemenea, conturile consolidate reprezintă pentru conducerea grupului un mijloc de
comunicare, informare despre rentabilitatea grupului, analiza rezultatelor, stabilirea
viitoarei strategii a întregului grup. Asociaţii şi acţionarii sunt interesaţi de menţinerea
încrederii în plasamentele efectuate, mărimea profitului şi a dividendelor ce le revin. Aceşti
investitori găsesc în conturile consolidate toate informaţiile necesare determinării cât mai
exacte a valorii societăţii-mamă.
O a doua categorie de utilizatori este formată din terţi ai grupului cum ar fi:
creditorii, bancherii actuali sau potenţiali, faţă de care conturile consolidate ale grupului
contribuie la asigurarea încrederii între cei doi protagonişti: grupul şi creditorii, necesară în
fundamentarea deciziei de creditare, pentru a evalua riscurile asumate în decizia de
continuare a acordării sprijinului financiar grupului. Pentru bancheri, conturile consolidate
permit aprecierea modului în care creditele acordate se adaptează nevoilor reale şi
posibilităţilor de rambursare ale grupului. Furnizorii sunt interesaţi de solvabilitatea
grupului, clienţii interesaţi de menţinerea şi imbunătăţirea relaţiei cu furnizorii lor.
Tot în a doua categorie se cuprinde statul, prin organismele sale fiscale. El este
interesat în stoparea practicilor evazioniste utilizate de unele grupuri multinaţionale, cum ar
fi artificiul preţurilor de transfer, adică preţuri de cesiune a bunurilor sau serviciilor
majorate sau diminuate în raport cu preţurile uzuale ale pieţei, facilitând transferul inter -
societăţi din cadrul grupului a beneficiului sau diferite alte modalităţi de transferuri băneşti
fără retur. De asemenea, statul, prin organismele sale fiscale, este interesat de modalitatea
de respectare a legislaţiei în domeniu şi de achitarea obligaţiilor faţă de diferite bugete.
Salariaţii societăţilor din cadrul grupului, prin organizaţiile ce-i reprezintă, sunt
interesaţi de gradul de protecţie socială din cadrul grupului, apărarea drepturilor lor şi
obţinerea de facilităţi.
O a treia categorie o reprezintă mediul bursier (respectiv agenţiile de valori
mobiliare şi organismele ce reglementează domeniul bursier), potenţiali investitori şi
instituţiile ce se află în preajma societăţilor în dificultate (tribunale, cenzori, experţi
judecători sindici, etc).
O a patra categorie de utilizatori ar fi cei ce nu sunt direct interesaţi şi care doar
studiază, observă şi analizează evenimentele economice, în elaborarea şi transmiterea
cunoştinţelor lor în domeniu: institutele de cercetare, direcţiile de statistică, institutele de
învăţământ, etc.
Fiecare categorie de utilizatori are un anumit scop şi, în funcţie de acest scop, şi
exigenţele manifestate sunt diferite.
După cum se vede, aşteptările multitudinii de utilizatori sunt diverse şi cel mai
adesea contradictorii, "contabilitatea fiind o miză pentru diferiţii protagonişti economici şi
sociali, adevărul redat de patrimoniu, situaţia financiară şi rezultat, trebuie căutat în funcţie
de interesele producătorilor şi utilizatorilor de informaţii"1.

2.2. Sfera de aplicabilitate a consolidării conturilor

23
 2.2.1. Perim etru l de consolidare

Pentru societăţile aflate în fruntea unui grup, care întocmesc conturi consolidate
(benevol sau obligate prin lege), primul pas în vederea demarării procesului de consolidare,
cu implicaţii deosebite asupra viitoarelor conturi consolidate, îl prezintă stabilirea
perimetrului de consolidare.
Stabilirea perimetrului de consolidare implică delimitarea societăţilor, care,
împreună cu societatea - mamă, vor face parte din ansamblul de consolidat. Includerea sau
excluderea unor societăţi în/din perimetrul de consolidare influenţeză calitatea imaginii
grupului, furnizată de conturile consolidate printr-o diminuare sau majorare nereală a
puterii financiare a acestora.
Reglementările privind conturile consolidate precizează includerile şi excluderile
obligatorii din perimetrul de consolidare, precum şi excluderile facultative sau
recomandate. Facem precizarea că, reglementările statale interpretează nuanţat, permisiv
sau restrictiv, noţiunea de control.

Michel Capron - Contabilitatea în perspectivă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 13

La baza deciziei de includere sau excludere a unei societăţi din perimetrul de
consolidare stă definirea controlului şi a gradului de influenţă pe care îl exercită societatea
care va efectua consolidarea (societate consolidantă, dominantă) asupra societăţilor care vor
fi consolidate (societăţi consolidate, dominate).
Pentru a reflecta natura controlului este necesară calcularea procentajului de control
deţinut de societatea dominantă, având în vedere legătura de dependenţă dintre societatea
dominantă şi celelalte societăţi. Natura legăturilor de dependenţă, directă sau indirectă,
corespunde înainte de toate deţinerii drepturilor de vot ce permit exercitarea controlului.
În acest sens, este necesară utilizarea unui instrument care să permită aprecierea puterii,
respectiv procentului de control.
Această apreciere a puterii nu trebuie să fie confundată cu legătura de dependenţă
financiară, ce rezultă din deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, dependenţă ce se
măsoară cu ajutorul unui alt instrument denumit
procent de interes.

2.2.2. Procentul de control

Procentul de control deţinut de o societate este un element important al operaţiilor

de consolidare, deoarece el permite stabilirea listei societăţilor reţinute în perimetrul de
consolidare.
În general, dacă procentul de control este de peste 50%, există un control exclusiv,
dacă este între 40% şi 50% şi nici un alt acţionar nu deţine un procent mai mare sau egal, de
asemenea există un control exclusiv. Dacă două societăţi controlează fiecare în proporţie de
50% aceeaşi filială, atunci ele exercită asupra filialei un control concomitent. Dacă
procentul de control este situat între 40% şi 20% inclusiv, se presupune existenţa unei
influenţe notabile. Mărimea procentului de control indică tipul de control exercitat de

24
 societatea-mamă asupra societăţilor cuprinse în perimetrul de consolidare şi natura
legăturilor de dependenţă directă sau indirectă dintre ele.
Procentul de control este exprimat cu ajutorul procentajului drepturilor de vot
deţinute de societatea-mamă în altă societate şi reflectă relaţia de putere care există.
Dacă acţiunile ce formează capitalul social au acelaşi drept de vot, procentul de control este
egal cu procentul ce reprezentă partea din capital deţinută. Acţiunea a cărei deţinere asigură
un singur vot este numită acţiune ordinară, iar acţiunile fără drept de vot se regăsesc sub
denumirea de acţiuni cu dividend prioritar. Pe lângă aceste categorii de acţiuni mai pot
exista şi acţiuni cu drept de vot fracţionat, dublu sau multiplu. În acest context, trebuie avut
în vedere, în cazul existenţei acţiunilor fără drept de vot, că acestea trebuie eliminate din
calcul, iar în cazul existenţei acţiunilor cu o altă putere de vot, acestea trebuie luate în
calcul ca atare (vot dublu, multiplu, fracţionat). De obicei, societăţile în a căror capital
există şi acţiuni fără drept de vot prevăd acest lucru în statutul lor şi în general sunt
rezultatul conversiei în acţiuni a obligaţiunilor emise. În practica internaţională este stabilit
la maxim 25% din capitalul social numărul acţiunilor fără drept de vot. Acţiunile cu drept
de vot dublu sunt acţiuni cotate oficial, deţinute de acţionari stabili ai societăţii, care timp
de cel puţin 5 ani nu şi-au cedat drepturile lor, în această categorie intrând şi fondatorii
societăţii. Rezultă că deţinerea unui anumit procent din drepturile de vot nu trebuie
confundată cu deţinerea aceluiaşi procentaj din capital, deoarece pot exista decalaje între
participaţiile la capital şi drepturile de vot. Pentru calculul drepturilor de vot nu se iau în
considerare: acţiunile fără drept de vot, acţiunile proprii ale societăţii răscumpărate,
achiziţionate de către societate, acţiunile pentru care nu s-au efectuat vărsămintele exigibile
într-o lună de la somaţie, certificatele de investiţii, obligaţiunile convertibile, drepturile pe
care le posedă societatea asupra ei înseşi.
Aceste aspecte au fost luate în considerare de către legiuitorul român, fiind cuprinse
în Legea societăţilor comerciale nr. 31 din 1990, republicată în noiembrie 2004 - M. Of.
1066/17.11.2004. Astfel, iniţial Legea nr.31/1990 prevedea că: "acţiunile trebuie să fie de o
egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale" şi că: "orice acţiune dă dreptul la un
vot în adunarea societăţii".
Ulterior, datorită modificărilor survenite în contextul economic românesc a
mişcărilor de concentrare ce se fac simţite, cadrul juridic de funcţionare al societăţilor a fost
adaptat1, în privinţa raportului: acţiuni - drept de vot, cu următoarele completări:
1) "Se pot emite totuşi, în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni
care conferă titularilor drepturi diferite." Astfel, se prevede că: "Se pot emite
acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot, ce conferă titularului:
a) dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exerciţiului financiar, înaintea oricărei altei prevederi;
b) drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia
dreptului de a participa şi de a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările
generale ale acţionarilor.
Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot depăşi o pătrime din
capitalul social şi vor avea aceeaşi valoare nominală, ca şi acţiunile ordinare.
Reprezentanţii, administratorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu
dividend prioritar fără drept de vot".
2) "Orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă,
prin actul constitutiv, nu se stabileşte altfel."

25
 Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 republicată în noiembrie 2004 în Monitorul Oficial nr. 1066/2004,
cu modificările şi completările ulterioare:
- Legea nr. 302/2005, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 164/2006;
- Legea nr. 441/2006, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 516/2006
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2007.
3) "Valoarea acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în
portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul subscris vărsat."
Pe toată durata deţinerii acţiunilor proprii de către societate, dreptul de vot pe care îl
conferă aceste acţiuni este suspendat.
Procentul de control se calculează prin însumarea drepturilor de vot deţinute de
către societatea dominantă în mod direct în societatea filială cu dreptuirle de vot deţinute
indirect prin intermediul unor societăţi aflate sub controlul exclusiv al societăţii
dominante.
Procentul de control al societăţii dominante asupra unei alte societăţi din grup se
obţine adunând procentele de control ale tuturor societăţilor grupului ce deţin participaţii în
ultima. Participaţiile reprezintă drepturile în capitalul altor societăţi, care prin crearea unei
legături durabile cu acestea, sunt destinate să contribuie la activitatea societăţii deţinătoare.
În practică, se întâlnesc filiaţii (lanţuri de legături dintre societăţile aflate în diferite
raporturi de participaţie) directe, indirecte, reciproce şi încrucişate1, fapt ce determină
anumite particularităţi în stabilirea procentului de control.
I. În cazul legăturilor directe, procentul de control este egal cu procentajul
drepturilor de vot ale societăţii-mamă în filiala sa.
Pentru exemplificare, vom prezenta următoarele cazuri de legături directe:
a) societate M deţine 40% din acţiunile unei societăţi F. Toate acţiunile deţinute de
societatea M sunt acţiuni ordinare, cu drept de vot simplu. Capitalul societăţii F este format
în proporţie de 20% din acţiuni cu drept prioritar la dividende, deci fără drept de vot. Deşi
M deţine în realitate o cotă de 40% din capitalul lui F, procentul de control al societăţii M
asupra lui F va fi de: 40/(100-20) = 50%;
b) societatea M deţine 40% din capitalul lui F, iar aceste acţiuni sunt singurele care
au drept de vot dublu. La o participare efectivă de 40% în capitalul lui F, M va deţine un
procent de control de: (40x2)/(80+60) = 57%.
Numărul acţiunilor şi descompunerea drepturilor de vot sunt următoarele:

- M deţine 40 acţiuni şi 80 drepturi de vot

- alţi actionari deţin 60 acţiuni şi 60 drepturi de vot

Total 100 acţiuni şi 140 drepturi de vot

Procentul de control reprezintă raportul dintre numărul drepturilor de vot deţinute

de societatea-mamă în societatea filială şi numărul total al drepturilor de vot ale societăţii
filială.
c) societatea M deţine 80% din acţiunile societăţii F. Din totalul acţiunilor
societăţii F, 20% sunt fără drept de vot, acestea aparţinând societăţii M. În acest
caz, deşi societatea M deţine 80% din capitalul lui F, ea va avea un procentaj de
control de (80% - 20%) / (100%-20%) = 75%.
Cazurile prezentate mai sus au avut la bază ipoteza că, între societatea dominantă M
şi societatea F, filială în care prima deţine titluri de participare,

26
 N. Feleagă, L. Feleagă, Contabilitatea consolidată, abordare europeană şi internaţională, Editura Economică,
Bucureşti, 2007, pag. 27 există o legătura directă, procentul de control corespunzând
procentului de capital deţinut în cazul acţiunilor ordinare sau fiind diferit de cazul acţiunilor
fără drept de vot sau cu drept dublu de vot.
II. Legăturile indirecte se pot realiza printr-un lanţ unic sau prin mai multe lanţuri
de legături de participaţii.
A) Dacă între societatea dominantă şi societatea - filială există o legătură
indirectă, printr-un lanţ unic, procentul de control se determină palier cu palier. Dacă
apare o ruptură de lanţ (procentajul este inferior cotei de 50% sau se presupune că nu se
exercită control), procentajul anterior se anulează, iar societatea dominantă nu mai are nici
un drept de control asupra societăţilor plasate după întreruperea lanţului.
În general, dacă o societate din grup este controlată majoritar de către grup, ea
asigură un control al grupului asupra societăţii în care ea deţine părţi din capital. Existenţa
controlului majoritar este validată când procentul de control al grupului este de cel puţin
50% .
Pentru exemplificare vom prezenta două cazuri diferite:
a) Între cele trei societăţi aflate pe un lanţ unic există următoarele legături:

M 80% _J A 60% _J B

În acest caz, societatea M deţine direct în A un procent majoritar de 80% şi,

indirect, în B un procent de 60%, deoarece exercită asupra lui A un control exclusiv şi,
implicit, o va controla şi pe B - 60%.
b) Între cele trei societăţi aflate pe un lanţ unic există următoarele legături:

25% 90%
M A B
W W

În acest caz apare o ruptură de lanţ, deoarece societatea M nu mai controlează în

mod exclusiv societatea A, deci procentul de control deţinut direct în A este de 25%, iar,
indirect, în B este de 0%.
B) În cazul legăturilor indirecte prin mai multe lanţuri, procentul de control se
determină pe baza raţionamentului arătat mai sus, adunând procentul de control deţinut
direct cu cel deţinut prin filială sau se adună procentele de control deţinute prin intermediul
fiecărui lanţ în aceeaşi filială. Dacă apare ruptura de lanţ, procentul de control este nul.
Pentru exemplificare vom prezenta patru cazuri diferite:
a) Legăturile dintre societăţi se prezintă astfel:

M 60% A 80% B
w w
[___ 1
10%
Societatea M deţine în A un procent de control de 60%, iar în B deţine un procent
direct de 10% şi unul indirect de 80%, deoarece are un control exclusiv asupra lui A, deci
în total procentul de control asupra lui B este de 80% + 10% = 90%.
b) Legăturile dintre societăţi se prezintă astfel:

M 20% „ A 40% „ B
J J
i
40% [___

27
 Societatea M deţine în A un procent direct de control de 20%, iar asupra societăţii B
nu va deţine control indirect prin A, deoarece apare o ruptură de lanţ, în schimb va deţine
direct controlul de 40%, deci procentul total de control asupra
lui B va fi de 40%.
c) Dacă legăturile din cadrul grupului arată astfel:

M 80% A 30% B
------------------
►
_J 20% 70%
t
__ C _J
J

Societatea M exercită un control direct asupra lui A de 80% şi asupra lui C de 20%.
În raport cu B exercită numai control indirect prin A de 30% deoarece prin C apare o
ruptură de lanţ.
d) Dacă legăturile din cadrul grupului arată astfel:
M 70% A 45% B

55% C 35%
î
Societatea M exercită asupra societăţii B un control exclusiv deţinând un procent de
control de 75%, 45% prin intermediul filialei A şi 35% prin intermediul filialei C.
Utilitatea calculării procentului de control rezultă din faptul că:
• permite stabilirea includerii sau excluderii unei societăţi în/din perimetrul de
consolidare: dacă procentul de control al grupului într-o societate este cel puţin
20%, societatea este consolidabilă, iar, dacă procentul este sub 20%, societatea
este exclusă din perimetrul de consolidare;
• stabileşte tipul de control şi metoda de consolidare utilizată:
a) procentul de control este de cel puţin 50% — control exclusiv — metoda
integrării globale (MIG);
b) procent de control de 50% partajat cu o altă societate — control
concomitent — metoda integrării proporţionale (MIP);
c) procent de control cuprins între 20 - 50% — influenţă notabilă şi consolidare prin
metoda punerii în echivalenţă (MPE). Ca excepţie, avem cazul societăţii asupra căreia
procentul de control este inferior procentului de 20%, dar asupra căreia participarea este
considerată de către grup ca semnificativă, ea va fi consolidată, urmând ca, în anexă la
situaţiile financiare consolidate, să fie explicitată.

2.2.3. Procentul de interes

28
 Puterea legăturii de dependenţă rezultată din deţinerea drepturilor de vot şi măsurată
cu ajutorul procentului de control nu trebuie confundată cu puterea dependenţei financiare
rezultată din deţinerea de acţiuni, reprezentând părţi din capitalul social, care se măsoară cu
ajutorul procentului de interes.
Având în vedere existenţa în practică a unor diverse tipuri de acţiuni, precum
acţiunile ordinare ce asigură câte un drept de vot, acţiunile fără drept de vot sau acţiunile cu
drept de vot dublu sau multiplu, constatăm că, între deţinerea unei fracţiuni de capital şi
drepturile care i se ataşează, poate să existe un decalaj. În timp ce dreptul de vot al grupului
reflectă exercitarea unei puteri, deţinerea unei părţi din capital reflectă dependenţa
financiară şi se măsoară cu ajutorul
procentului de interes.
Procentul de interes reprezintă cota-parte din capital şi, implicit, din patrimoniu,
deţinută direct sau indirect de către societatea dominantă în fiecare din societăţile
reţinute în perimetrul de consolidare. Este o noţiune financiară care permite calculul
părţii societăţii-mamă în capitalul şi rezultatul fiecărei societăţi din ansamblul
consolidat.
În vederea determinării procentului de interes pentru fiecare filiaţie (lanţ de
legături dintre diferitele societăţi aflate în raporturi de participaţie), se procedează la
multiplicarea procentelor de control deţinute succesiv în filialele din acelaşi lanţ de
participaţie. Pentru grupurile cu mai multe lanţuri de legături, procentul de interes se
determină prin însumarea procentajelor deţinute pe fiecare lanţ în parte.
Utilitatea procentului de interes rezultă din faptul că permite calcularea drepturilor
societăţii dominante în fiecare societate ce aparţine ansamblului de consolidat în vederea
repartizării capitalurilor proprii şi a rezultatului între interesele grupului şi interesele celor
din afara grupului. Este instrumentul esenţial pentru efectuarea înregistrărilor contabile de
consolidare, deoarece el permite punerea directă în evidenţă a elementelor ce revin
intereselor grupului şi a celor ce revin societăţilor din afara grupului.
Întrucât complexitatea determinării procentului de interes diferă în funcţie de tipul
legăturii ce există între societăţi se studiază pe rând fiecare tip de legătură.
În continuare vom prezenta, în paralel, particularităţile determinării procentului de
interes, forma de control exercitat şi metoda de consolidare utilizată, raportat la diferitele
tipuri de legături de participaţie.

A) Societăţile se află pe un lanţ unic

a) Cazul legăturilor printr-un lanţ neîntrerupt:

M 60% A 70% B 80% C

w
---------------- ----------------
W w

• PI deţinut de M în A este egal cu cota de capital deţinut, adică 60%, deci, în

cazul legăturilor directe, procentul de interes este egal cu procentul de control, dacă

29
 capitalul societăţii A este format din acţiuni ordinare. Controlul exercitat de M este
exclusiv, ceea ce implică utilizarea metodei de integrare globală.
• PI deţinut de M în B este de 60% x 70% = 42%, controlul lui M prin A asupra
lui B este exclusiv, deci B se va integra global, deoarece ceilalţi acţionari deţin numai 30%.
• PI deţinut de M în C este de 60% x 70% x 80% = 33,60%, ceilalţi acţionari ai
lui C deţin numai 20%, deci şi C se va integra global.

Se observă că, pentru filialele directe fără ruptură de lanţ, procentul de interes nu
prezintă dificultăţi de calcul.
b) Cazul legăturilor printr-un lanţ întrerupt:

M 25% A 90% B

pentru ca societatea M să poată exercita o influenţă asupra societăţii B, ar trebui să exercite

asupra societăţii A un control exclusiv, ceea ce nu este valabil pentru cazul expus, unde
există ruptura de lanţ, PI = 25% x 90% = 22,50%.
B) În cadrul grupului există mai multe lanţuri de legături
a) Cazul când între societăţi există următoarele legături financiare:

M 60% A 40% B
-------------------- ------------------
* *

35%

• PI deţinut de M în A este 60%

• PI deţinut de M în B este de 59% astfel, direct 35% şi indirect prin A de 60% x
40% = 24%
• Societatea B este controlată exclusiv de societatea M, iar consolidarea societăţii
B de către grup se efectuează prin metoda integrării globale.

b) Cazul când între societăţile grupului există următoarele legături financiare:

M 60% A 30% B
i
20% C 70%

• PI deţinut de M în A este de 60%;

• PI deţinut de M în C 20%;
• PI deţinut în M în B este de 32%
- indirect prin A 60% x 30% =18%;
- indirect prin C 20% x 70% =14%.
• M exercită o influenţă notabilă asupra lui B (procentul de control este de 30%)
rezultând că va utiliza pentru consolidare metoda punerii în echivalenţă.

c) Cazul când între societăţile grupului există următoarele legături financiare:

30
 M 50%
1E
25%
C
45% B 60%

35%
D
A
• PI (M — A) = direct - este de 45%
• PI (M — A) prin intermediul filialei B este de 25% x 35% = 8,75
• PI (M — A) prin intermediul lui D este de: 50% x 60% x 20% = 6% Procentul
de interes total al grupului în filiala A este de 45% + 8,75% + 6%
= 59,75%
• Procentul de control al grupului în filiala A este de 45% (direct 45%, indirect
controlul este nul), consolidarea conturilor efectuându-se prin metoda integrării globale,
dacă se exercită un control exclusiv de fapt sau prin metoda punerii în echivalenţă, dacă se
consideră că se exercită doar o influenţă notabilă.
Se observă că grupul M şi grupul E exercită asupra filialei C un control
concomitent, fapt ce determină ca la consolidarea conturilor societăţii C de către cele două
grupuri, să se utilizeze metoda integrării proporţionale.

C) Între societăţile grupului sunt legături reciproce

Legăturile reciproce în cadrul unui grup constau în deţinerea de către filiale a unor
participaţii la societatea-mamă. Legislaţia societăţilor comerciale din România8, prevede în
mod expres că subscrierea, dobândirea sau deţinerea de acţiuni ale unei societăţi pe acţiuni,
de către o altă societate, la care societatea pe acţiuni deţine, direct sau indirect, majoritatea
drepturilor de vot sau ale cărei decizii pot fi influenţate în mod semnificativ de societatea
pe acţiuni este considerată ca fiind efectuată de către societatea pe acţiuni însăşi. În acelaşi
timp, o altă prevedere din acelaşi act normativ reglementează ca o societate pe acţiuni nu
poate dobândi sau deţine ca acţiuni proprii mai mult de 10% din valoarea capitalului social,
fapt ce ne determină să concluzionăm că participaţiile reciproce, respectiv ale filialei în
societatea-mamă (care exercită un control exclusiv asupra filialei) nu pot depăşi 10% din
valoarea capitalului social al acesteia.
În legislaţia franceză, reglementările privind deţinerile reciproce de participaţii sunt
mai limitative, în sensul că o societate nu poate deţine acţiuni în altă societate dacă acea
societate deţine mai mult de 10% din capitalul său9.
Calculul procentului de interes, în cazul legăturilor reciproce, presupune anumite
particularităţi, utilizându-se formula următoare:

(1-b) a
IA(B) = --------------

8Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată în 2004, cu modificările şi completările ulterioare,
inclusive OUG nr. 82/2007
9 N. Feleagă, L. Feleagă, Contabilitate consolidată. O abordare europeană şi internaţională, Editura
Economică, Bucureşti, 2007, pag. 32

31
 1-ab
unde:
IA(B) = interesul grupului A în societatea B;
a = procentul de capital deţinut de societatea A în B;
b = procentul de capital deţinut de societatea B în A.
Pentru exemplificare vom considera că societatea M deţine o participare de 80% în
capitalul societăţii F (IMF), iar F deţine o participare de 10% în capitalul societăţii M
(IFM).
Determinarea procentului de interes al grupului M în F, parcurge două
etape:
a) determinarea interesului grupului în M, deci a acţionarilor majoritari ai
lui M în societatea lor:

1-IFM 1-10% 0,90

IGM =----------------------=----------------------------=---------= 97,83%
1 -(IMF x IFM) 1 -(80% x 10%) 0,92
b) determinarea interesului grupului M în societatea F:

(1-IFM) x IMF 90% x 80% 72%

IGF =----------------------=-----------------------=------------= 78,26%
1-(IMF x IFM) 1-(80% x 10%) 0,92

În Franţa, o societate pe acţiuni M nu are voie, conform legii să posede acţiuni într-
o societate F, dacă societatea F deţine o cotă mai mare de 10% din capitalul societăţii M.
Se consideră că există un autocontrol când o societate controlează o parte din
acţiunile reprezentative ale propriului său capital prin intermediul unei alte societăţi în care
ea deţine direct sau indirect controlul, ceea ce implică privarea de drept de vot a acţiunilor
de autocontrol.

D) Legături circulare cu societatea dominantă inclusă, conform următoarei

reprezentări:

M 4---------------------

80% 10%

l~
A B
-

70%

Notăm cu IMA-interesul lui M în A care este de 80%, cu IAB - interesul lui A în B

de 70%, IBM - interesul lui B în M de 10%, IGM procentul de interes al grupului în M,
IGA procentul de interes al grupului în A şi cu IGB - interesul grupului în B. Ca formule de
calcul se generalizează formula aplicată în cazul participaţiilor reciproce.

32
 1-IBM 1-10% 0,90
IGM=------------------------------=--------------------------------=-------
1 -(IMA x IAB x IBM) 1 -(80% x 70% x 10%) 0,94

= 95,34%

(1 -IBM) x IMA (1-10%) x 80% 0,72

IGA=------------------------------=----------------------------=--------= 76,27%
1 -(IMA x IAB x IBM) 1 -(80% x 70% x 10) 0,944

(1-IBM) x IMA x IAB (1-10%) x 80% x 70% 0,504

IGB=-------------------------------=--------------------------------=-------- = 53,39%
1 -(IMA x IAB x IBM) 1 -(80% x 70% x 10%) 0,944

E) Legături circulare într-un subgrup aparţinând grupului, după următoarea

reprezentare grafică:

M 75% A 60% B

Procentajul de interes al grupului în:

■ A este direct 75%, independent de legătura circulară existentă, deci în formulă,
în loc să avem la numărător (1-c) vom avea 75,

IGA 75%
84,
1-(60% x 90% x 20) 1%

B, care este integral în legătura circulară

75% x 60%
IGB = ---------------------------------- = 50,4%
1-(60% x 90% x 20%)

iar diferenţa de până la 100% aparţine intereselor din afara grupului 49,6%;
■ C - deţine participaţii în A:

75% x 60% x 90%

IGC =----------------------------------= 45,4,
1-(60% x 90% x 20%)

interesele terţilor fiind 54,6%.

33
 Este foarte important de făcut diferenţierea între procentul de control şi procentul
de interes. Pentru exemplificare luăm următorul caz :

M 60% A 60% B 60% C

Procentul de control al lui M în A este de 60%, al lui A în B tot de 60% , iar al lui B
în C de 60%, altfel spus M exercită un control exclusiv n A,B,C.
Procentul de interes al lui M în A este egal cu procentul de control, adică 60% în
timp ce procentul de interes al lui M în C este egal cu produsul procentelor de participarem,
adică 60% x 60% x 60%=21,6%. Dacă C distribuie dividende, partea din rezultatul
societăţii C ce revine fiecărei societăţi va fi în funcţie de procentul de interes, astfel:
• societatea B ar primi 60%;
• societatea A ar primi prin intermediul societăţii B 36% din dividendele
oferite de societatea C (60% x 60%);
• societatea M ar primi prin intermediul societăţii A 21,6% din dividendele
distribuite de societatea C (60% x 60% x 60%).
Diferenţele dintre procentul de interes şi procentul de control sunt:
• diferenţe de natură, procentul de control exprimând puterea controlului prin
drepturile de vot, iar procentul de interes exprimă dependenţa financiară prin participările
în capital:
• diferenţe privind utilitatea lor: procentul de control este utilizat la definirea
perimetrului de consolidare (pe baza lui se întocmeşte lista societăţilor ce vor face parte din
ansamblul de consolidat) şi la alegerea metodei de consolidare. Procentul de interes este un
instrument de punere în evidenţă a tehnicilor de consolidare: integrarea conturilor,
eliminarea operaţiilor reciproce, repartizarea capitalurilor proprii şi a rezultatului între
interesele grupului şi terţii din afara grupului.
2.2.4. Includeri obligatorii în perimetrul de consolidare

Prin preluarea Directivei a VII-a în legislaţiile naţionale, statele comunitare au

stabilit societăţile obligate să întocmească şi să publice conturi consolidate. Această
obligaţie revine societăţii-mamă, care pe lângă propriile documente de sinteză este obligată
să întocmească şi documentele de sinteză ale grupului pe care-l conduce, respectiv
conturile consolidate ale grupului.
Obligaţia întocmirii conturilor consolidate apare din momentul în care societatea-
mamă exercită un control exclusiv, comun sau o influenţă notabilă asupra altei societăţi.
Societatea- mamă poate fi o societate comercială sau o instituţie publică.
După tipologie, societăţile obligate să întocmească coturi consolidate pot fi:
societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, societăţi în comandita pe acţiuni,
societăţi în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă.
După prezenţa lor pe piaţa financiară de capital aceste societăţi pot fi emitente de
valori mobiliare cotate (societăţi deschise) sau emitente de valori mobiliare necotate
(societăţi închise). Obligativitatea întocmirii şi publicării conturilor consolidante revine
fără excepţie societăţilor care fac apel la economisire publică deci sunt cotate, în vederea
protecţiei investitorilor prin informare corectă şi în timp util cu privire la situaţia şi evoluţia
grupului din care face parte societatea ale cărei valori mobiliare sunt cotate.
Obligaţia consolidării conturilor revine şi societăţilor necotate care se încadrează
peste o anumită marime stablilită în raport cu totalul bilanţului.

34
 Cifra de afaceri şi numărul mediu de angajaţi sunt mărimi stabilite de fiecare stat
prin reglementările sale privind consolidarea conturilor. În schimb, nu este obligatorie
consolidarea conturilor: în cazul grupurilor mici care nu au nici o societate cotată la cota
oficială şi care nu îndeplinesc criteriile de mai sus, societăţile ce deţin participaţii în altele,
dar care la rândul lor sunt deţinute de o altă societate din cadrul C.E.E care se va consolida.

2.2.5 Excluderi din perimetrul de consolidare

În general, toate societăţile aflate sub controlul exclusiv, concomitent sau influenţă
notabilă a societăţii dominante, trebuie incluse în perimetrul de consolidare. Cu toate
acestea există cazuri în care este obligatorie, facultativă sau excepţională excluderea din
perimetrul de consolidare. Conform practicilor internaţionale şi Directivei a VII-a,
excluderea obligatorie din perimetru se efectuează dacă:
• filiala asupra căreia controlul sau influenţa societăţii dominante este supusă unor
restricţii severe sau durabile. Această reglementare se aplică în special filialelor şi
participaţiilor situate în ţări cu regim politic instabil;
• în cazul în care transferurile de fonduri dintre cele două societăţi sunt supuse
unor restricţii severe sau durabile. Această reglementare se aplică în special filialelor şi
participaţiilor situate în ţări cu regim politic instabil.
Cauzele ce au determinat excluderea trebuie detaliate în anexa documentelor de
sinteză contabilă. Legislaţia americană prin ARB 511 indică excluderea obligatorie în cazul
deţinerii unui control temporar sau când acest control este rezultatul unei scăpări a
acţionarilor majoritari. Legislaţia britanică, pe lângă excluderile cuprinse în Directiva a
VlI-a, prevede şi cazul deţinerii temporare de acţiuni ale unei societăţi în vederea revânzării
lor cu condiţia ca societatea să nu fi fost consolidată anterior.
Excluderea facultativă, tot cu obligaţia justificării în anexa bilanţului consolidat,
poate avea loc oricând:
• acţiunile sau părţile sociale sunt deţinute provizoriu în vederea cesionării lor
viitoare;

• filialele şi participaţiile prezintă un interes neglijabil în raport cu obiectivul

reflectării imaginii fidele a patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatului ansamblului
consolidat;
• informaţiile necesare în vederea stabilirii conturilor consolidate nu pot fi
obţinute de la filiale sau participaţii fără cheltuieli excesive sau fără întârzieri mari, acest
lucru nefiind valabil în cazul filialelor ce prezintă o importanţă semnificativă pentru grup.
Excluderea excepţională intervine în cazul în care consolidarea prin integrare se
consideră a nu fi în măsură să ofere o imagine fidelă a ansamblului consolidat, societatea
dominantă având o structură diferită a conturilor faţă de societatea dominată. În acest sens,
standardele internaţionale şi Directiva a VlI-a precizează că nu se justifică includerea în
perimetrul de consolidare a societăţilor din sectorul bancar, asigurări sau instituţii cu scop
nelucrativ deţinute de grupuri cu un alt caracter al activităţii.
După cum se observă, modalitatea de stabilire a perimetrului de consolidare nu este
unitară diferind de la ţară la ţară în funcţie de modul de aplicare a prevederilor Directivei a
VII-a şi a normelor internaţionale în privinţa consolidării conturilor.

35
 Sintetizând criteriile de includere sau excludere în perimetrul de consolidare şi
utilizarea adecvată a metodelor de consolidare, funcţie de forma de control exercitat,
acestea pot fi prezentate astfel:

Accounting Research Bulletin 51 - Consolidated financial statements

36
 S .C. „X" poate S.C. „Y" este inclusă în perimetrul
include de consolidare de către S.C. „X"
în p erimetrul de
DA
consolidare S.C. „Y"?
I
DA
-H

N
U
un control
Se exe
de fapt de
rcită
„X" asupra
exclusiv
„Y"?
către S.C.
S.C. NU S.C. „Y" mai mult de
este 12 luni?
exercită un destinată
S.C. „X" cu să rămnână
DA
control concomitent asupra sub
-H
i

alţi acţionari „Y"? influenţa Metoda

S.C.
55

S.C. „X" integrării

NU proporţional
e
Procentul
deţinut de Metoda
asupra DA
-H punerii în
cuprins echivalenţă
de control

S.C
.

S.C. „X" „Y" este

20-50%? este
(întreprinderea
asociată?)

NU

notabilă
de „X"
S.C. DA
„Y" poate -H
Influenţa
exercitată
asupra S.C.
fi
justificată
?
NU NU

37
 S.C. „Y" nu este inclusă în perimetrul de
consolidare
2.3.Metode şi tehnici de consolidare 2.3.1.Caracterizarea
generală a metodelor de consolidare

Tehnic, consolidarea constă în substituirea valorii titlurilor de participare deţinute de

societatea consolidantă cu partea din situaţia netă a societăţii consolidate şi din rezultatul
exerciţiului ce corespunde titlurilor deţinute. Această substituire se realizează:
• fie prin integrare în bilanţul societăţii consolidante a fiecărui element
patrimonial al societăţii consolidate şi în contul de rezultate al societăţii consolidante a
fiecărui element constitutiv al rezultatului societăţii consolidate. Integrarea se va efectua
total (100%) sau proporţional cu interesele societăţii consolidante în societatea consolidată;
• fie prin punere în echivalenţă, adică pe baza valorii echivalente a părţii din
situţia netă şi din rezultat, aferentă proporţiei de titluri deţinute de societatea consolidantă în
capitalul societăţii consolidate.
În practică se cunosc trei metode de consolidare a conturilor, în funcţie de controlul
exercitat de către societatea consolidantă asupra societăţilor consolidate şi în funcţie de
legăturile existente între societăţi: integrarea globală, integrarea proporţională şi punerea
în echivalenţă. Prin control se înţelege puterea de a dirija politicile financiare şi
operaţionale ale unei societăţi în vederea obţinerii de avantaje din desfăşurarea activităţii
societăţii controlate.
Astfel, dacă o societate se află sub controlul exclusiv al societăţii consolidante,
consolidarea se efectuează prin integrarea globală a bilanţului şi contului de rezultate ale
societăţii consolidate în bilanţul şi contul de rezultate ale societăţii dominante-consolidante.
Dacă o societate se află sub controlul concomitent al unui număr redus de acţionari,
fiind o societate multigrup, substituţia se efectuează prin integrarea bilanţului şi contului de
rezultate ale societăţii consolidate, proporţional cu interesele societăţii consolidante în ea,
iar dacă societatea consolidată se află sub influenţa notabilă a societăţii consolidante se va
utiliza metoda punerii în echivalenţă.
2.3.2. Metoda integrării globale

În cazul în care o societate este supusă unui control exclusiv de către societatea
dominantă, deci politica sa financiară şi operaţională este dirijată de către o altă societate
care obţine din aceasta anumite avantaje pentru consolidarea conturilor, se va utiliza metoda
integrării globale. Controlul exclusiv rezultă din deţinerea directă sau indirectă a majorităţii
drepturilor de vot, adică peste 50 %, dar controlul exclusiv poate rezulta în aceeaşi măsură
şi dintr-un contract sau dintr-o clauză statutară atunci când este vorba de controlul exclusiv
de fapt.
Întocmirea bilanţului consolidat presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. cumularea elementelor din bilanţurile societăţilor consolidantă şi consolidate;
2. eliminarea operaţiilor şi conturilor reciproce atunci când acestea există;
3. repartizarea capitalurilor proprii şi a rezultatului societăţii consolidate, în funcţie
de procentul de interes, între societatea consolidantă şi celelalte societăţi care deţin titluri de
participare în filială, dar nu fac parte din grup, denumite interese minoritare;
4. eliminarea titlurilor de participare deţinute de societatea consolidantă în
societatea consolidată, reducând cu aceeaşi sumă capitalurile proprii consolidate;
5. întocmirea bilanţului consolidat.
În bilanţul consolidat, în partea de pasiv vor apare elemente bilanţiere noi:

38
• rezerve consolidate formate din rezervele societăţii consolidante şi cota parte
din rezervele acumulate de societatea supusă integrării ce revin grupului din momentul în
care societatea a intrat în perimetrul de consolidare, proporţional cu procentul de interes al
grupului în filială;
• rezultat consolidat format din rezultatul societăţii consolidante şi cota parte din
rezultatul filialei aferentă intereselor grupului;
• interese minoritare ce reprezintă cota parte din capitalul social şi celelalte
elemente de capitaluri proprii (rezerve, rezultat, etc.) ale filialei şi care revine acţionarilor
din afara grupului (acţionarilor minoritari);
• datorii consolidate formate din datoriile societăţii consolidante şi datoriile
societăţii consolidate.
Întocmirea contului de rezultate consolidat presupune:
1. cumularea elementelor contului de rezultate ale societăţii consolidante
cu cele ale societăţilor filiale;
2. eliminarea operaţiilor reciproce, atunci când există;
3. întocmirea contului de rezultate consolidat.
În contul de rezultate consolidat după aplicarea metodei integrării globale va apare
un element nou denumit rezultat interese minoritare ce reflectă cota parte din rezultatul
filialei ce revine intereselor minoritare.
Sintetic, bilanţul şi contul de rezultate consolidat prin integrarea globală a societăţii
consolidate F de către societatea consolidantă M, se prezintă astfel:

39
 BILANŢ CONSOLIDAT
prin metoda integrării globale

ACTIV CONSOLIDAT PASIV CONSOLIDAT

+Activul societăţii M (mai puţin + Cota parte rezerve F ce aparţine lui
valoarea titlurilor de participare M
în F)
• REZULTAT CONSOLIDAT:
+ Activul societăţii F - REZULTAT M +
+ Cota parte din rezultat F ce aparţine
lui M
OBS: - se cumulează elementele • INTERESE MINORITARE
bilanţiere de activ ale lui M şi F, - Cota parte din: capital social F,
mai puţin titlurile de participare rezerve F şi rezultat F, aparţinand
ale lui M în F. acţionarilor minoritari (capital propriu
• CAPITALUL SOCIAL AL F, mai puţin echivalentul T.P. ale lui
LUI M M)
• REZERVE CONSOLIDATE:
- REZERVE M + • DATORII CONSOLIDATE:
- Datorii M +
+ Datoriile lui F
Bilanţul consolidat prin metoda imtegrării globale a filialei F de către grupul M, se
poate reprezenta sub forma unei ecuaţii, astfel:

S (AM + AF) - TPF = CSM + RC + RezC + IM + D(M+F)

unde:
AM = activele lui M; AF =
activele lui F;
TPF = titluri de participare în F ale grupului M;
CSM = capitalul social al grupului M;
RC = rezerve consolidate;
RezC = rezultatul consolidat;
D(M+F) = datorii cumulate ale lui M + F.

CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT

prin metoda integrării globale

CHELTUIELI CONSOLIDATE VENITURI CONSOLIDATE

Cheltuielile lui M Veniturile lui M <+>
<+>cheltuielile lui F veniturile lui F
- Rezultat Rezultatul lui M consolidat <^
+ Cota parte din rezultatul lui F aferent lui M
- Interese minoritare = Cota parte din rezultatul lui F aferent lui F

Ecuaţia contului de rezultate consolidat prin metoda intagrării globale se prezintă

astfel:

S (ChM + ChF) + RezC + RIM = S (VM + VF)

unde:
ChM = cheltuielile lui M;
ChF = cheltuielile lui F;
RezC = rezultatul consolidat, alcătuit din rezultatul lui M + cota parte din rezultatul lui F
aparţinând lui M;
RIM = rezultatul intereselor minoritare, aferent „altor acţionari"; VM =
veniturile lui M; VF = veniturile lui F.

Pentru exemplificare se consideră o societate consolidantă M care deţine 80 % din

capitalul social al societăţii consolidate F, adică 800 u.m. Între cele două societăţi nu există
operaţii reciproce. Bilanţurile celor două societăţi înainte de consolidare se prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Imobilizări corporale 10.000 Capital social 6.000
Imobilizări financiare F 800 Rezerve 2.200
Active circulante 9.200 Rezultat 1.000
Capital propriu 9.200
Datorii 10.800
Total activ 20.000 Total pasiv 20.000
BILANŢ F
ACTIV __2
I PASIV

Imobilizări corporale1.400Capital social1.000Active

circulante2.600Rezerve100Rezultat300Capitaluri
proprii1.400Datorii2.600Total activ4.000Total pasiv4.000

Imobilizările financiare sunt titluri de participare deţinute de M în capitalul social al

societăţii F.

Bilanţul consolidat al grupului după metoda de integrare globală va arăta

astfel:

BILANŢ CONSOLIDAT (mii lei)

prin metoda integrării globale

ACTIV PASIV
Imobilizări corporale 11.400 Capital social M 6.000
(10.000 + 1.400) Rezerve consolidate 2.280
Active circulante 11.800 (2.200+80)
(9.200 + 2.600) Rezultat consolidat 1.240
(1.000+240)
CAPITALURI PROPRII 9.520
INTERESE MINORITARE 280
(200+20+60)
DATORII (10.800+2.600) 13.400
TOTAL ACTIV 23.200 TOTAL PASIV 23.200

Rezervele consolidate cuprind rezervele consolidantei M de 2.200, la care adăugăm

cota parte de 80 % din rezervele consolidatei F 100x80% = 80, deci 2.200+80 = 2.280.
Rezultatul consolidat a fost obţinut prin adunarea la rezultatul lui M de 1.000 a cotei
părţi din rezultatul obţinut de F 300 x 80% = 240, deci 1000 + 240 =
1.240.
Se observă că, în bilanţul consolidat, a fost eliminată în activ valoarea titlurilor de
participare deţinute de M în F (800 u.m.), iar în pasiv s-a eliminat din capitalul social al lui F
contravaloarea titlurilor de participare deţinute de M (800 u.m.), iar diferenţa de 20% ce
aparţin acţionarilor din afara grupului, se regăseşte la „interese minoritare".
Suma intereselor minoritare de 280 a fost obţinută adunând cota de participare la
capitalurile proprii ale acţionarilor societăţii F din afara grupului, respectiv capital social
1.000 x 20% = 200, cota de participare a aceloraşi acţionari la rezulatul societăţii F 300 x
20% = 60 şi rezerve 100 x 20% = 20, deci 200 + 60 + 20 = 280.
În vederea exemplificării contului de rezultate consolidat conform metodei integrării
globale se consideră următoarele conturi de rezultate:

CONT DE REZULTATE M
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 12.150 Exploatare 13.800
Financiare 200 Financiare 20
Extraordinare 150 Extraordinare 180
Impozit profit 240
Rezultat net 1.260
TOTAL 14.000 TOTAL 14.000

CONT DE REZULTATE F
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 7.800 Exploatare 8.180
Financiare 150 Financiare 50
Extraordinare 82 Extraordinare 150
Impozit profit 48
Rezultat net 300
TOTAL 8.380 TOTAL 8.380

După consolidare, în contul de rezultate consolidat va apare un post nou denumit

"interese minoritare", care reflectă cota parte din rezultatul societăţii F ce revine terţilor şi
care împreună cu rezultatul societăţii consolidante formează rezultatul ansamblului
consolidat. Celelalte elemente ale contului de rezulate consolidat se obţin prin adunarea
elementelor cuprinse în cele două conturi de rezulate. Practic se cumulează elementele
contului de rezultate al societăţii consolidante cu cel al societăţii consolidate, mai puţin
rezultatul net, care se preia proporţional cu procentul de interes al societăţii consolidante,
diferenţa aparţinând acţionarilor minoritari se reflectă distinct ca "interese minoritare".
În exemplul nostru, 80% din rezultatul net al societăţii F se cumulează cu rezultatul
net al societăţii M [(1260 + 300 x 80%) = 1500] şi formează rezultatul net consolidat iar
diferenţa de 20% din rezultatul net al lui F se reflectă ca interes
minoritar (300 x 20% = 60).
CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT
prin metoda integrării globale

CHELTUIELI VENITURI

Exploatare 19.950 Exploatare 21.980

Financiare 350 Financiare 70
Extraordinare 232 Extraordinare 330
Impozit profit 288
Rezultat net consolidat 1.500
Interese minoritare 60
TOTAL 22.380 TOTAL 22.380

În concluzie, dacă societatea consolidantă exercită asupra societăţii consolidate un

control exclusiv, în vederea consolidării se va utiliza metoda integrării globale.
Pentru întocmirea bilanţului consolidat prin metoda integrării globale se procedează
astfel:
- pentru activ - se preiau toate elementele din activul bilanţului societăţii
consolidante, mai puţin titlurile de participare (imobilizările financiare în societăţile
consolidate) şi se cumulează cu elementele din activul bilanţului societăţii consolidate;
- pentru pasiv - în bilanţul consolidat apar elemente noi:
- rezervele consolidate şi rezultatul consolidat - care se compun din rezervele şi
rezultatele societăţii consolidante plus cota parte, aferentă procentului de interes al
societăţii consolidante în societatea consolidată, din rezervele şi rezultatele
consolidatei;
- interesele minoritare - care se compun din cota parte, aferentă acţionarilor
minoritari, în capitalurile proprii al societatii consolidate (capitalul social x%;
Rezerve x %; Rezultat x %).
Contul de rezultate consolidat se obţine după eliminarea operaţiunilor reciproce, prin
cumularea integrală a elementelor de venituri şi cheltuieli din contul de rezultate al societăţii
M şi F, iar "Rezultatul consolidat" este compus din "Rezultatul consolidantei" plus cota parte
aferentă procentului de interes din rezultatul consolidatei. Rezultatul aferent „altor acţionari"
ai societăţii consolidate se reflectă ca "interese minoritare".
2.3.3. Metoda integrării proporţionale

Dacă controlul exercitat de societatea dominantă asupra unei societăţi din cadrul
grupului este împărţit cu un număr limitat de alţi asociaţi sau acţionari care nu pot lua decizii
privind activitatea societăţii controlate decât pe baza unui acord unanim, atunci se exercită
un control concomitent.
Pentru a cuprinde în ansamblul de consolidat o societate care este supusă unui
control concomitent se utilizează metoda integrării proporţionale.
 Mecanismul de integrare proporţională a bilanţului presupune:
1. cumularea elementelor bilanţiere ale societăţii consolidante cu cota parte
a elementelor bilanţiere ale societăţii consolidate conform procentului de interes
deţinut de societatea consolidantă (atât elemente din A, cât şi din P);
2. eliminarea conturilor reciproce între cele două societăţi;
3. determinarea rezervelor consolidate şi a rezultatului consolidat;
4. eliminarea titlurilor societăţii consolidate deţinute de societatea
consolidantă, reducând cu aceeaşi valoare şi capitalurile proprii consolidate;
5. stabilirea bilanţului consolidat.
Mecanismul de integrare proporţională a contului de rezultate
presupune:
1. cumularea contului de rezultate al societăţii consolidante cu cota parte
din contul de rezultate al societăţii consolidate conform procentului de interes al
consolidantei în consolidată;
2. eliminarea operaţiilor reciproce dintre societăţi;
3. întocmirea contului de rezultate consolidat.
În cazul utilizării metodei integrării proporţionale nu mai apare postul de „interese
minoritare" atât în bilanţul consolidat, cât şi în contul de rezultate consolidat.
Comparând cu metoda integrării globale ce presupune preluarea integrală a
elementelor bilanţiere ale societăţii consolidate, interesele terţilor în cazul în care societatea
nu aparţine 100% grupului, fiind reflectate cu ajutorul elementelor de „interese minoritare",
observăm că metoda integrării proporţionale este un caz particular al metodei integrării
globale, cu menţiunea că elementele de interese minoritare nu mai apar în conturile
consolidate.
Sintetic, contul de rezultate şi bilanţul consolidat prin metoda integrării proporţionale
a filialei F de către grupul M, se prezintă astfel:
CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT
prin metoda integrării proporţionale
CHELTUIELI VENITURI CONSOLIDATE
CONSOLIDATE
Cheltuielile lui M <+>cota Veniturile lui M <+> cota parte
parte din cheltuielile lui F, din veniturile lui F, aferente
aferentă % de interes procentului de interes____________
Rezultat Rezultatul lui M
consolidat
cota parte din rezultatul lui F aferent lui M
proporţional cu procentul de interes___________

Ecuaţia contului de rezultate consolidat prin metoda integrării

proporţionale a societăţii F de către societatea M se poate reprezenta astfel:

S ChM + S % ChF + RezC = S VM + S % VF

unde:
ChM = cheltuielile lui M;
% ChF = cota procentuală din cheltuielile lui F aferent intereselor grupului M în
F;
RezC = rezultatul consolidat, alcătuit din rezultatul lui M + cota procentuală din rezultatul
lui F ce aparţine lui M; VM = veniturile lui M;
% VF = cota procentuală din veniturile lui F aferentă intereselor grupului M în F
 BILANŢ CONSOLIDAT
prin metoda integrării proporţionale

ACTIV CONSOLIDAT PASIV CONSOLIDAT

ACTIVUL SOCIETĂŢII M <-> CAPITALUL SOCIETĂŢII M <+>
Valoarea contabilă a titlurilor de REZERVE CONSOLIDATE:
participare ale societăţii M în F * rezerve lui M +
<+> ACTIVUL SOCIETĂŢII F x * cota parte din rezervele lui F ce
% (procentul de interes deţinut de aparţin lui M
M în capitalul lui F <+> REZULTATUL CONSOLIDAT
* rezultat M +
* cota parte din rezultatul lui F ce
aparţine lui M
<+> DATORII CONSOLIDATE
* datorii M
* cota parte din datoriile lui F ce
aparţin lui M
Ecuaţia bilanţului consolidat prin metoda integrării proporţionale a filialei F
de către grupul M, se poate prezenta astfel:

S (AM - TPF) + S % AF = S PM + S % (PF - CSF)

unde:
AM = activele lui M;
TPF = titlurile de participare ale grupului în filiala F;
% AF = cota procentuală din activele lui F, aferentă intereselor grupului M în F; PM =
pasivele lui M
% (PF - CSF) = cota procentuală din pasivele lui F mai puţin capitalul social al lui F,
aferentă intereselor grupului M în filiala F

Pentru exemplificare, se consideră o societate consolidantă M, care deţine 40% din

capitalul social al societăţii consolidate F, adică 400 u.m. Se presupune că nu au existat
operaţii reciproce între societatea consolidantă şi societatea consolidată. Bilanţurile
societăţii M şi F înainte de consolidare, se prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Imobilizări corporale 10.000 Capital social 6.000
Imobilizări financiare F 400 Rezerve 2.200
Active circulante 9.600 Rezultat 1.000
Capital propriu 9.200
Datorii 10.800
Total activ 20.000 Total pasiv 20.000

BILANŢ F
ACTIV PASIV
Imobilizări corporale 1.400 Capital social 1.000
Active circulante 2.600 Rezerve 100
Rezultat 300
Capital propriu 1.400
Datorii 2.600
Total activ 4.000 Total pasiv 4.000

„Imobilizările financiare" F reprezintă titlurile de participare deţinute de M

în capitalul social al lui F (1000 x 40% = 400).
În bilanţul consolidat în „partea de activ", sunt preluate integral elementele din
bilanţul consolidantei (mai puţin valoarea titlurilor de participare), iar elementele de activ
din bilanţul consolidatei sunt preluate proporţional cu procentul de interes al consolidantei.
În bilanţul consolidat prin integrare proporţională, în partea de pasiv apar elementele
bilanţiere noi: rezerve consolidate, rezultat consolidat şi datorii consolidate, cu următorul
conţinut:
• rezervele consolidate reprezintă cota parte din rezervele acumulate de societatea
supusă integrării ce revine grupului, din momentul în care societatea a intrat în perimetrul
de consolidare, care se adaugă rezervelor societăţii consolidante;
• rezultatul consolidat cuprinde pe lângă rezultatul societăţii consolidante şi cota
parte conform procentului de interes din rezultatul filialei;
• datoriile consolidate reprezintă datoriile consolidantei şi cota parte din datoriile
consolidatei conform procentului de interes.

BILANŢ CONSOLIDAT (mii lei)

prin metoda integrării proporţionale

ACTIV I PASIV
Imobilizări corporale 10.560 Capital social M 6.000
(10.000 + 1.400 x 40%) * Rezerve consolidate 2.240
Active circulante 10.640 (2200 + 100x40%)
(9.600 + 2.600 x 40%) * Rezultat consolidat 1. 120
(1000 + 300x40%)______________
CAPITALURI PROPRII 9.360 *
datorii consolidate 11.840
_________________________________(10.800+2.600 x 40%)____________
TOTAL ACTIV 21.200 | TOTAL PASIV 21.20T

Interesele minoritare nu sunt reflectate în bilanţul consolidat prin metoda integrării

proporţionale.
Rezervele consolidate includ rezervele societăţii M de 2.200 la care adăugăm cota
parte de 40% din rezervele societăţii F (100 x 40% = 40), obţinând
2.240.
Rezultatul consolidat a fost obţinut prin adunarea la rezultatul societăţii M de 1000 a
cotei părţi din rezultatul obţinut de societatea F (300 x 40% = 120), deci 1.000 + 120 =
1.120.
La datoriile societăţii M de 10.800 s-a adunat 40% din datoriile societăţii F conform
procentului de interes al societăţii M, deci 10.800 + 40% x 2.600 =
11.840.
Se observă că, în bilanţul consolidat, în partea de activ, s-au cumulat elementele de
activ ale lui M (mai puţin titlurile de participare) cu cota parte aferentă procentului de
interes al lui M în F din elementele bilanţiere de activ ale
lui F.
Referitor la pasivul consolidat, se observă că acesta este format din elementele
bilanţiere de pasiv ale lui M luate în totalitate şi din cota parte din elementele bilanţiere de
pasiv ale lui F, aferentă intereselor grupului M în F, mai puţin capitalul social.
 Cota parte din capitalul social al filialei F, ce aparţine grupului M, este
exclusă din bilanţul consolidat, întrucât în activ a fost exclusă valoarea titlurilor de
participare deţinute de grup în filiala sa.
În vederea exemplificării contului de rezultate consolidat conform metodei
integrării proporţionale se iau în considerare următoarele conturi de rezultate ale
societăţii M şi ale societăţii F, înainte de consolidare:

CONT DE REZULTATE M
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 12.150 Exploatare 13.800
Financiare 200 Financiare 20
Extraordinare 150 Extraordinare 180
Impozit profit 240
Rezultat net 1.260
TOTAL 14.000 TOTAL 14.000

CONT DE REZULTATE F
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 7.800 Exploatare 8.180
Financiare 150 Financiare 50
Extraordinare 82 Extraordinare 150
Impozit profit 48
Rezultat net 300
TOTAL 8.380 TOTAL 8.380

Contul de rezultate consolidat prezintă un post nou ce reflectă rezultatul societăţii

M, la care se adaugă cota parte din rezultatul societăţii F, post ce se va numi „rezultat
consolidat". Celelalte elemente ale contului de rezultate consolidat prin metoda integrării
proporţionale se obţin adăugând la elementele contului de rezultate al societăţii M cota
parte aferentă procentului de interes, din valoarea elementelor contului de rezultate al
societăţii F, conform ecuaţiei contului de rezultate consolidat prin metoda integrării
proporţionale.
CONT DE REZULTAT CONSOLIDAT (mii lei)
prin metoda integrării proporţionale

CHELTUIELI VENITURI
Cheltuieli de exploatare 15.270 Venituri din exploatare 17.072
(12.150 + 40% x 7.800) (13.800 + 40% x 8.180)
Cheltuieli financiare 260 Venituri financiare 40
(200 + 40% x 150) (20 + 40% x 50)
Cheltuieli extraordinare 182,80 Venituri extraordinare 240
(240 + 40% x 82) (180 + 40% x 150)
Impozit profit 259,20
(240 + 40% x 48)
Rezultat net consolidat 1.380
(1260 + 40% x 300)
TOTAL 17.352 TOTAL 17.352

În concluzie, dacă în cadrul grupului societatea consolidantă exercită asupra unei

societăţi un control concomitent, în vederea consolidării se va utiliza metoda integrării
proporţionale.

2.3.4. Metoda punerii în echivalenţă

Dacă o societate se află sub influenţa semnificativă (notabilă) a altei societăţi din
grup, fiind o întreprindere asociată grupului1, consolidarea se va realiza prin punere în
echivalenţă, metodă care constă în a substitui, valoarea contabilă a titlurilor deţinute de
societatea dominantă cu valoarea care le corespunde din situaţia netă a societăţii
consolidate.
Influenţa notabilă asupra gestiunii şi politicii financiare a unei societăţi este
presupusă că există atunci când o societate dispune direct sau indirect de o fracţiune cel
puţin egală cu 20% din drepturile de vot ale acelei societăţi. Deţinerea a 20% din drepturile
de vot constituie doar prezumţia influenţei notabile, pentru a şi exista este necesară
manifestarea efectivă a puterii prin participarea la luarea deciziilor.
Această metodă poate fi aplicată şi în cazul în care structura conturilor societăţilor
aflate sub control exclusiv sau concomitent face imposibilă aplicarea metodelor de
consolidare globală sau proporţională. De exemplu, filiala din cadrul unui grup industrial
care desfăşoară o activitate în domeniul bancar, deşi este

Potrivit pct. 61 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a CEE, „o activitate la care un
investitor exercită o influenţă semnificativă asupra politicii operaţionale şi financiare este o întreprindere
asociată"
controlată exclusiv, datorită structurii diferite a conturilor prezentate în raport cu activitatea
desfăşurată, pentru a fi cuprinse în conturile consolidate ale grupului se va folosi punerea în
echivalenţă. Altfel, datorită eterogenităţii conturilor ar rezulta un amalgam de active şi
pasive de naturi foarte diferite (industriale şi financiare) ce riscă să compromită
interpretarea clară a conturilor şi realizarea unei corecte analize financiare a activităţii
principale a grupului.
În literatura de specialitate1 punerea în echivalenţă face obiectul a două definiri,
antrenând şi două modalităţi diferite de înregistrări:
 a)Metoda de substituţie, prin care se substituie titlurile din bilanţul societăţii
dominante reflectate la nivelul costului de achiziţie cu cota parte din capitalurile proprii (ce
cuprind şi rezultatul) ale societăţii emitente care îi revin societăţii dominante. Diferenţa
dintre valoarea cotei părţi din capitalurile proprii şi costul de achiziţie al titlurilor de
participare este reflectată în rezervele şi rezultatul consolidat.
b) Metoda de echilibrare, care constă în cumularea la valoarea titlurilor reflectate
în bilanţul societăţii dominante la cost de achiziţie a eventualei cote părţi din profitul
nedistribuit ce revine dominantei sau diminuarea valorii titlurilor cu eventuala cotă parte
din pierderea ce revine dominantei, precum şi a cotei părţi din rezervele cumulate ale
societăţii dominate.
În cazul ambelor metode, cota parte din rezultatul exerciţiului societăţii puse în
echivalenţă este menţionată pe o linie separată (ca un post distinct) a contului de rezultate
consolidat. Indiferent de metoda utilizată, rezultatul, respectiv valoarea reestimată a
titlurilor de participare deţinute în societatea consolidată, este aceeaşi.
Pentru exemplificare se consideră societatea M care deţine de la înfiinţarea
societăţii F, 30% din capitalul acesteia, de 1.000 U.M. Societatea F va fi cuprinsă în
consolidare prin metoda punerii în echivalenţă. Rezervele lui F sunt de 60 U.M. şi
reprezintă profitul anilor anteriori nedistribuit, iar profitul exerciţiului curent este de 120
U.M.
Conform metodei substituţiei vom substitui titlurile în valoare de 300 u.m. din
bilanţul societăţii M cu cota parte din capitalurile proprii ale lui F ce revin societăţii M:
F partea lui M
- capital iniţial 1.000x 30% 300
- rezerve ' 60x 30% 18
- profit__________________120x 30%__________________36_
Total
capitaluri proprii 1.180 354

Deci în bilanţul consolidat al societăţii M la activ apare postul de „titluri puse în

echivalenţă" la valoarea de 1.180 x 30% = 354 u.m., în locul valorii titlurilor la cost de
achiziţie de 300 u.m. Diferenţa dintre valoarea de subscriere de 300 u.m. reprezintă partea
societăţii M în rezervele şi profitul societăţii F (354 -300 = 54), adică partea din rezerve 18
u.m., şi partea din profit 36 u.m., care vor majora capitalurile proprii ale societăţii M.

Raffegeau J., Comptes consolides, Ed. Lefebvre, 1989, Paris, pag. 41

Conform metodei de echilibrare, la valoarea titlurilor de participare în societatea F
reflectate la cost de achiziţie de 300 u.m. adăugăm partea de 30% a societăţii M din
rezultatul societăţii F de 36 U.M., şi partea de 30% a societăţii M din rezervele societăţii F
de 18 u.m. (300 + 18 + 36 = 354).
Din punct de vedere practic, pentru consolidare este reţinută prima definiţie.
Principalele etape care au loc în vederea aplicării metodei punerii în echivalenţă
sunt:
1. înlocuirea în activul societăţii consolidante a valorii contabile a titlurilor de
participare deţinute în societatea consolidată cu partea ce-i revine societăţii consolidante
din capitalurile proprii ale societăţii consolidate prin punere în echivalenţă.
2. în contrapartidă, în pasivul bilanţului societăţii consolidante, diferenţa dintre
partea cuvenită din capitalul, rezervele şi rezultatul societăţii puse în echivalenţă în raport
cu valoarea contabilă a titlurilor este trecută asupra rezervelor consolidate şi rezultatului
consolidat.
Punerea în echivalenţă a contului de rezultate constă în parcurgerea etapelor:
1. la rezultatele societăţii consolidante se adaugă partea cuvenită acesteia din
rezultatele societăţii consolidate formând rezultatul consolidat;
2. rezultatul consolidat va fi defalcat în rezultatul societăţii consolidante şi partea
din rezultatul societăţii consolidate ce revine consolidantei.
Conform acestei metode, în bilanţul consolidat se preiau integral toate elementele
patrimoniale ale societăţii consolidante, iar valoarea contabilă a titlurilor de participare
deţinute la întreprinderea asociată aflată sub influenţă notabilă este substituită cu cota parte
din capitalurile proprii ce revine societăţii consolidante. Contul de profit şi pierdere
consolidat preia numai elementele de venituri şi cheltuieli ale societăţii consolidante, iar
„cota parte din rezultatul societăţii consolidate pusă în echivalenţă" apare distinct într-un
post denumit „cota parte din rezultatul pus în echivalenţă" la partea de venituri sau
cheltuieli, după caz, şi în mod corespunzător, în rezultatul consolidat.
Diferit de metodele bazate pe integrare - globală sau proporţională, punerea în
echivalenţă nu se realizează prin cumulul total sau proporţional al elementelor societăţii
consolidate cu cele ale societăţii consolidante.
Sintetic, bilanţul consolidat prin metoda punerii în echivalenţă a întreprinderii
asociate F de către grupul M, se prezintă astfel:
BILANŢ CONSOLIDAT
prin metoda punerii în echivalenţă

ACTIV CONSOLIDAT I PASIV CONSOLIDAT ~

* Elemente de activ ale grupului Capital social M
M (mai puţin titlurile de Rezerve consolidate:
participare în F) * rezervele lui M +
+ titlurile puse în echivalenţă * cota parte din rezervele lui F
ce aparţin lui M
Rezultatul consolidat:
* rezultatul lui M +
* cota parte din rezultatul lui F ce
aparţin lui M
________________________________Datorii M______________________
TOTAL ACTIV | TOTAL PASIV ~

Ecuaţia bilanţului consolidat prin metoda punerii în echivalenţă, se prezintă

astfel:

S (AM - TPF) + TPE = S PM + S % (RF + RezF)

unde:
AM - TPF = activele lui M minus titlurile de participare deţinute la F;
TPE = titlurile puse în echivalenţă, reprezentate de cota parte din capitalurile
proprii ale întreprinderii asociate, aferente grupului M;
PM = pasivele lui M;
% (RF + RezF) = cota parte din rezervele şi rezultatele lui F, aferente procentului de interes
al grupului M în întreprinderea asociată F.

Sintetic, contul de rezultate consolidat prin metoda punerii în echivalenţă, se

prezintă astfel:
 CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT
prin metoda punerii în echivalenţă

CHELTUIELI VENITURI
CONSOLIDATE CONSOLIDATE
Cheltuielile lui M Veniturile lui M +
cota parte din rezultatul lui F
ce aparţine lui M
Rezultat ^ Rezultatul lui M
consolidat^ Cota parte din rezultatul
lui F pus în echivalenţă
Ecuaţia contului de rezultate consolidat prin metoda punerii în echivalenţă, se
prezintă astfel:

S ChM + RC = S VM + %RF

unde:
ChM = cheltuielile lui M;
RC = rezultatul consolidat alcătuit din rezultatul lui M + cota parte din rezultatul pus în
echivalenţă (cota parte din rezultatul lui F ce aparţine lui M); VM = veniturile lui M;
% RF = cota parte din rezultatul lui F ce aparţine, conform procentului de interes, grupului
M.

Pentru exemplificare se consideră o societate M care a participat la crearea societăţii

F al cărei capital social a fost de 300 u.m., şi deţine 20% din drepturile de vot, adică titluri
de participare în valoare de 60 u.m. Bilanţurile celor două societăţi înainte de consolidare se
prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Imobilizări financiare 60 Capital 600
Active circulante 1.940 Rezerve 200
Rezultat 100
Capital propriu 900
Datorii 1.100
Total activ 2.000 Total pasiv 2.000
BILANŢ F
ACTIV PASIV
Active circulante 1.000 Capital 300
Rezerve 100
Rezultat 50
Capital propriu 450
Datorii 550
Total activ 1.000 Total pasiv 1.000

Punerea în echivalenţă a bilanţului societăţii F va consta în substituirea

valorii contabile a titlurilor deţinute de societatea M (60), cu partea din capitalurile
proprii ce-i sunt echivalente din bilanţul societăţii F. Această parte este egală cu
20% x (300 + 100 + 50) = 90. Din substituire rezultă automat o diferenţă de valoare
a titlurilor (90-60=30), ce are la bază două surse:
• prima se explică prin diferenţa de timp de la data achiziţiei titlurilor F şi
exerciţiul în care are loc consolidarea, ce are ca efect acumularea în această
perioadă de timp de către societatea F de rezerve în valoare de 100 u.m. Partea cei
revine lui M este 20% x 100 = 20 u.m.;
• a doua sursă este cota parte din rezultatul exerciţiului ce-i revine lui M 20% x
50 = 10 u.m.
Noua valoare a titlurilor F este compusă din:
- cost de achiziţie (T.P. la F) 60 u.m.
- cota parte a lui M din rezervele
acumulate de F 20% x 100 = 20 u.m.
- cota parte a lui M din rezultatul
exerciţiului societăţii F 20% x 50 = 10 u.m.
Total 90 u.m.

Contabil, substituirea cu noua valoare a titlurilor F (90) a valorii contabile iniţiale

(60) va apare într-un post nou în bilanţul consolidat denumit "Titluri puse în echivalenţă".
În contrapartidă, pentru a se respecta echilibrul balanţier între totalul activului şi
totalul pasivului consolidat, în pasiv se vor reflecta:
• cota parte din rezultatul societăţii F ce revine societăţii M formând rezultatul
consolidat;
• cota parte din rezervele acumulate de F ce revine societăţii M şi vor forma
rezervele consolidate.

BILANŢ CONSOLIDAT
prin metoda punerii în echivalenţă

ACTIV PASIV
Titluri puse în echivalenţă 90 Capital social 600
(60+20+10) Rezerve consolidate 220
Alte active 1.940 (200+20)
Rezultat consolidat 110
(100+10)
Datorii 1.100
TOTAL 2.030 TOTAL 2.030

Consolidarea prin punere în echivalenţă constă în corectarea valorii titlurilor

întreprinderii asociate în bilanţul societăţii consolidante, datorită evoluţiei capitalurilor
proprii ale societăţii consolidate de la data vânzării titlurilor de participare şi până la data
consolidării. Din aceste considerente, punerea în echivalenţă pare a fi mai degrabă o
metodă de evaluare, de reevaluare a titlurilor de participare, decât o metodă de consolidare.
Punerea în echivalenţă a contului de rezultate se realizează prin simpla cumulare la
rezultatul societăţii consolidante a cotei părţi din rezultatul societăţii consolidate. În contul
de rezultate consolidat se va introduce postul „Rezultat consolidat" = „Rezultatul lui
Mplus cota parte din rezultatul lui F" şi în partea opusă se va completa un post nou
„ Cota parte din rezultatul lui F".
În continuare vom prezenta un exemplu de consolidare a contului de rezultate al
societăţii F, de către grupul M, prin metoda punerii în echivalenţă. Conturile de rezultate
ale celor două societăţi, înainte de consolidare, se prezintă astfel:

CONT DE REZULTATE M
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 1.9QQ Exploatare 2.QQQ
Financiare 15Q Financiare 14Q
Extraordinare 5Q Extraordinare 6Q
Rezultat net 1QQ
TOTAL 2.2QQ TOTAL 2.2QQ

CONT DE REZULTATE F
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 890 Exploatare l.QQQ
Financiare 180 Financiare 1QQ
Extraordinare 60 Extraordinare 8Q
Rezultat 50
TOTAL 1.180 TOTAL 1.18Q
În urma consolidării, se obţine următorul cont de rezultate:
CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT
Prin metoda punerii în echivalenţă
CHELTUIELI VENITURI
Cheltuieli de exploatare (M) 1.900 Venituri din exploatare (M) 2.QQQ
Cheltuieli financiare (M) 150 Venituri financiare (M) 14Q
Cheltuieli extraordinare (M) 50 Venituri extraordinare (M) 6Q
Rezultat consolidat (100+10) 110 Cota parte din rezultatul lui F 10
TOTAL 2.21Q TOTAL 2.21Q

Consolidarea prin punerea în echivalenţă a contului de rezultate constă în calcularea

cotei părţi din rezultat, ce revine societăţii consolidante şi evidenţierea ei în contul de
rezultate consolidat ca o contribuţie la rezultatul ansamblului consolidat.
În cazul în care rezultatul societăţii consolidate este o pierdere, în contul de
rezultate consolidat pierderea va apare pe partea cu cheltuielile majorând totalul
cheltuielilor din contul consolidat. Dacă în cursul exerciţiului societatea consolidantă a
primit dividende de la societatea pusă în echivalenţă, ele se vor elimina din veniturile
financiare prin transferare la rezerve consolidate.
2.3.5. Compararea metodelor de consolidare

Pentru a crea posibilitatea prezentării comparative a metodelor de consolidare

enunţate pe parcursul paragrafelor anterioare, vom pleca de la următorul exemplu: se
consideră societatea consolidantă M care are achiziţionate 50 % din titlurile de participare
ale societăţii F, aceasta din urmă reprezentând o filială a lui M. Valoarea titlurilor de
participare este de 250 u.m. În cursul exerciţiului financiar între cele două societăţi nu au
avut loc tranzacţii reciproce; societatea F nu a distribuit dividende în decursul exerciţiului
financiar.
Conturile individuale ale societăţilor M şi F înainte de consolidare, se prezintă
astfel:
 a) bilanţurile înainte de consolidare

BILANŢUL LUI M
ACTIV PASIV
Imobilizări 5.100
Capital social 4.000
Participaţii F 250
Rezerve 2.000
Stocuri 2.350
Rezultat 400
Creanţe 1.900
Cap. proprii 6.400
Credite 2.300
Furnizori 900
Total activ 9.600 Total pasiv 9.600
CONT DE REZULTATE M
CHELTUIELI VENITURI
Exploatare 2Q.QQQ Exploatare 21.QQQ
Financiare l.QQQ Financiare 8QQ
Extraordinare 6QQ Extraordinare 2QQ
Rezultat 4QQ
TOTAL 22.QQQ TOTAL 22.QQQ

CONT DE REZULTATE F
BILANŢCHELTUIELI VENITURI
LUI FACTIVPASIVImobilizări1.300Capital
Exploatare 6.QQQ Exploatare
social500Stocuri900Rezerve400Creanţe400Rezultat60Cap. 6.6QQ
Financiare 8QQ Financiare
proprii960Credite200Furnizori1.440Total activ2.600Total 2QQ
Extraordinare
pasiv2.600 4Q Extraordinare 1QQ
Rezultat 6Q
TOTAL 6.9QQ TOTAL 6.9QQ

b) conturile de rezultate înainte de consolidare:

În bilanţul consolidat sunt cumulate cu activele şi pasivele societăţii M următoarele

elemente ale societăţii F:
- în cazul integrării globale, se preiau integral "activele", iar dintre elementele de
pasiv sunt preluate integral "datoriile" şi cota parte aferentă intereselor lui M în F din
capitalurile proprii;
- în cazul integrării proporţionale, se preia echivalentul intereselor societăţii M
(50%) din activele şi pasivele societăţii F, mai puţin cota parte din capitalul social care a
fost exclusă.
În cele două cazuri de mai sus, din activul consolidantei s-a exclus valoarea
titlurilor de participare în consolidată care sunt înlocuite practic cu valoarea activelor şi
pasivele acesteia, conform metodei de consolidare, iar din pasiv este exclusă cota parte din
capitalul social al lui F.
- în cazul punerii în echivalenţă nu se preia nici un element de activ sau pasiv
deoarece substituirea se efectuează direct la nivelul capitalurilor proprii şi nu la nivelul
elementelor lor constitutive: active şi pasive.
Pentru a realiza o imagine sintetică asupra modalităţilor de consolidare a conturilor,
vom proceda la prezentarea comparativă, într-un singur tabel, a bilanţului şi contului de
rezultate consolidat prin utilizarea celor trei metode, respectiv: metoda integrării globale
(MIG), metoda integrării proporţionale (MIP) şi metoda punerii în echivalenţă (MPE).
În urma consolidării bilanţurilor individuale prezentate, se obţine următorul bilanţ
consolidat:
BILANŢ CONSOLIDAT
prin metoda: MIG, MIP, MPE

ACTIV MIG MIP MPE PASIV MIG MIP MPE

- Imobilizări 6.400 5.750 5.100 - Capital 4.000 4.000 4.000
- "Titluri puse -Rezeve
în echivalenţă" - - 480 consolidate 2.200 2.200 2.200
- Participaţii F - - - -Rezultat
- Stocuri 3.250 2.800 2.350 consolidat 430 430 430
- Creanţe 2.300 2.100 1.900 -Capitaluri
proprii
consolidate 6.630 6.630 6.630
-"Interese
9.600 + 9.600 9.600 + minoritare" 480 - -
250 - + 250 - - Credite 2.500 2.400 2.300
2.600 + 250 - 480 + - Furnizori 2.340 1.620 900
= 1.300 =
11.950 + 9.830
10.650
TOTAL 11.950 10.650 9.830 TOTAL 11.950 10.650 9.830
ACTIV PASIV

Se observă că cele trei bilanţuri consolidate au la bază ecuaţiile: MIG:

S(AM - TPF) + S AF = S CSM + RC + RezC + IM + D(M + F)

MIP:
S(AM - TPF) + S%AF = S PM + S%(PF - CSF)

MPE:
S(AM - TPF) + TPE = S PM + S%(RF + RezF)

Comparând totalul bilanţurilor consolidate conform celor trei metode se observă

structura lor diferită. Astfel, în cazul bilanţului consolidat prin metoda integrării globale la
totalul bilanţului societăţii M - din care s-a eliminat postul de "Titluri de participare" - se
adaugă totalul bilanţului societăţii integrate global, respectiv societatea F.
Bilanţul consolidat prin metoda integrării proporţionale va cuprinde în totalitate
bilanţul societăţii M, bineînţeles diminuat cu valoarea "Titlurilor de participare", la care se
adaugă partea ce aparţine societăţii M din bilanţul societăţii F, adică a societăţii integrate
proporţional.
În cazul utilizării metodei punerii în echivalenţă, în bilanţul societăţii M postul
"Titluri de participare" ce reflectă titlurile de participare deţinute de societate la preţ de
achiziţie, este înlocuit cu postul "Titluri puse în echivalenţă" ce reflectă valoarea părţii
deţinute de societatea M din capitalurile proprii ale societăţii puse în echivalenţă F.
Indiferent de metoda de consolidare utilizată valoarea şi structura capitalurilor
proprii consolidate este aceeaşi.
 Pentru prezentarea comparativă a contului de rezultate consolidat prin cele trei
metode, vom întocmi, deasemenea, un tabel comun, astfel:

CONT DE REZULTATE CONSOLIDAT

prin metoda: MIG, MIP, MPE

CHELTUIELI MIG MIP MPE VENITURI MIG MIP MPE

- Exploatare 26.000 23.000 20.000 - Exploatare 27.600 24.300 21.000
- Financiare 1.800 1.400 1.000 - Financiare 900 800
- Extraordinare 640 620 600 - Extraordinare 1.000 250 200
- Rezultat - "Cota parte
consolidat 430 430 430 din rezultatul 300 - 30
- Interese lui F"
minoritare 30
TOTAL 28.900 25.450 22.030 TOTAL 28.900 25.450 22.030

În contul de rezultate prezentat mai sus sunt cumulate pe de o parte cheltuielile

şi pe de altă parte veniturile societăţii M (consolidante) cu unele elemente ale contului
de rezultate al societăţii F (consolidate) în funcţie de metoda de consolidare utilizată.
La utilizarea metodei de integrare globală se preiau în contul de rezultate
consolidat toate elementele de venituri şi cheltuieli ale filialei F.
În cazul integrării proporţionale este preluată în contul de rezultate consolidat
numai partea de venituri şi cheltuieli ce reprezintă interesul societăţii M (consolidantă)
în societatea F (consolidată).
Punerea în echivalenţă presupune preluarea de la societatea consolidată a cotei
părţi ce-i revine societăţii M consolidante din rezultatul societăţii consolidate, motiv
pentru care în contul de rezultate în cazul utilizării acestei metode de consolidare apare
un post nou denumit "Cota parte din rezultatul societăţii puse în echivalenţă".
Ca o concluzie la exemplul redat mai sus privind compararea metodelor de
consolidare se poate conchide că indiferent de metoda de consolidare utilizată
capitalurile proprii şi rezultatele ce revin societăţii consolidante sunt identice. Diferenţa
apare la nivelul prezentării situaţiilor financiare de sinteză.
Consideraţii privind integrarea globală

Bilanţul consolidat obţinut prin metoda integrării globale oferă imaginea economică
şi financiară cea mai cuprinzătoare a puterii exercitate de grup asupra filialelor. Controlul
exclusiv determină considerarea patrimoniului societăţii consolidate ca făcând parte dintr-
un ansamblu de mijloace industriale şi comerciale asupra cărora se exercită o decizie
unitară. Bilanţul consolidat prin această metodă permite aprecierea structurii reale a
activelor, a modalităţilor de finanţare, respectiv a gradului de îndatorare şi capitalurile
proprii, cunoscând totodată partea din capitalurile proprii şi din rezultat ce revine
acţionarilor sau asociaţilor consideraţi "minoritari", dar care, în deplină cunoştinţă de cauză,
concură la finanţarea generală a grupului. Această metodă corespunde concepţiei
economice a consolidării privind entitatea. Integrarea globală, reprezintă o ilustrare a
principiului preeminenţei realităţii asupra aparenţei juridice, fiind o metodă de consolidare
prin excelenţă, deoarece ea permite cunoaşterea în detaliu a legăturilor de participaţie
existente în cadrul unui grup.

Consideraţii privind integrarea proporţională

 Această metodă se aplică societăţilor exploatate în comun, al căror control este
împărţit împreună cu un număr limitat de acţionari sau asociaţi. Integrarea proporţională
conduce la a identifica societatea consolidată - (filiala) cu un bun de patrimoniu pe care îl
partajăm în funcţie de procentul de interes deţinut şi nu la o identificare de drept a entităţii
economice, ca parte a unui întreg. Viziunea aceasta, destul de redusă, privilegiază
proprietarii, deoarece ea se limitează la reprezentarea economică a patrimoniului lor,
concept cunoscut în literatura de specialitate drept "conceptul de proprietate". Putem arăta
că această metodă, deconectând valoarea participaţiilor deţinute de puterea reală exercitată,
este destul de înşelătoare. Astfel, consolidând societăţi asupra cărora societatea dominantă
nu dispune de putere prin controlul pe care îl exercită, poate avea ca rezultat publicarea
unei imagini artificiale a acestei puteri, de fapt fără putere.
Aplicarea acestei metode pe plan internaţional este de asemenea redusă. Din
decembrie 1990, prin apariţia normelor IASC 31 privind raportul financiar de interese în
Joint Venture-uri se recomandă utilizarea integrării proporţionale pentru consolidarea
entităţilor aflate sub control concomitent, alături de metoda punerii în echivalenţă. În SUA
integrarea proporţională se aplică la înregistrarea în contabilitate a operaţiilor legate de
cooperarea tip joint venture, dar prin APB 18 este limitată utilizarea acestei metode în cazul
înregistrării intereselor deţinute de o societate într-o entitate fără personalitate juridică,
acest tip de colaborare este privit ca o simplă punere în comun de mijloace, nefăcând
obiectul consolidării.
Consideraţii privind punerea în echivalenţă

Se poate considera că punerea în echivalenţă este un "rezumat" al integrării

globale. În timp ce integrarea globală oferă o detaliere patrimonială a participaţiilor,
punerea în echivalenţă se limitează la a indica cota parte din capitalurile proprii şi din
rezultatul societăţii consolidate - (filiala) ce revine societăţii consolidante. Metoda răspunde
în special preocupărilor "proprietarilor acţionari" deoarece ea constă în evaluarea şi
reevaluarea titlurilor de participaţie.
La baza acestei metode stă conceptul financiar (parent company concept) care
privilegiază puternic acţionarii societăţii consolidante. Referiri la metodă apar în Normele
27 IASC (Consolidated Financial Statements and Accounting for Investments în
Subsidiares) şi în Normele 28 IASC (Accounting for Investments în Associates), texte în
vigoare încă din 1990. Aceste norme definesc punerea în echivalenţă ca o metodă contabilă
prin care participaţiile sunt înregistrate iniţial la cost de achiziţie, iar apoi sunt ajustate
pentru a lua în considerare modificările ulterioare achiziţiei titlurilor de către investitor.
În Statele Unite ale Americii, punerea în echivalenţă este înainte de toate un mod de
contabilizare a plasamentelor pe termen lung (long term imnvestments) ce corespund
deţinerii de drepturi de proprietate pe termen lung, conform APB 18 "The Equity Method
of Accounting for Investments în Common Stocks".
În afară de Franţa, care consideră punerea în echivalenţă ca o metodă de consolidare
a conturilor, comunitatea financiară internaţională nu consideră punerea în echivalenţă ca o
metodă de consolidare, ci doar ca o simplă metodă de evaluare a titlurilor.
Societăţile franceze care nu-şi consolidează conturile au facilitatea legală de a-şi
reevalua în conturile sociale titlurile societăţilor pe care le controlează utilizând metoda
punerii în echivalenţă, fără ca această metodă de evaluare să fie considerată una specifică
conturilor sociale.
Existenţa mai multor metode de consolidare a conturilor a fost determinată de
existenţa mai multor concepţii asupra consolidării în funcţie de tipul de informaţii care au
fost solicitate şi de persoanele interesate de informaţiile furnizate de conturile consolidate.
 După stabilirea metodelor care se vor aplica este necesară alegerea procedeului de
consolidare, în funcţie de complexitatea grupului şi de tipul legăturilor dintre societăţile
cuprinse în perimetrul de consolidare.
2.3.6. Consolidarea pe paliere

Dacă în cazul legăturilor directe între societatea consolidantă şi cea consolidată nu

se ridică probleme deosebite, în cazul legăturilor indirecte, reciproce sau circulare apar
dificultăţi legate de partajarea capitalurilor proprii şi a rezultatelor. Aceste impedimente pot
fi depăşite în cazul legăturilor indirecte care au dus la formarea de subgrupuri în cadrul
grupului prin aplicarea procedeului de consolidare pe paliere. Consolidarea pe paliere se
realizează ţinând cont de subgrupurile consolidate care, la rândul lor, vor fi integrate în
ansambluri mai mari, pe etape. Procedeul menţionat presupune efectuarea consolidării
subgrupului, apoi introducerea acestuia în conturile consolidate ale altor societăţi, filiale ale
societăţii consolidante din fruntea grupului. Subconsolidările trebuie să fie stabilite după
aceeaşi regulă ca şi consolidarea directă.
Acest procedeu se poate utiliza cu succes în cazul grupurilor mici şi mijlocii cu
structura simplă caracterizată prin legături indirecte şi radiale, fără legături reciproce sau
circulare, fără legături ale subgrupurilor sau societăţilor componente cu societăţi din afara
grupului, deoarece la nivel de subgrup orice societate care nu face parte din acel subgrup
este tratată ca o societate - terţă a acestuia.
Consolidarea pe paliere prezintă avantajul segmentării în interiorul grupului a
informaţiei financiare pe subgrupuri, oferind posibilitatea pregătirii consolidării la nivel de
subgrup prin întocmirea conturilor consolidate ale subgrupului, iar ca dezavantaj al
procedeului trebuie menţionate costul mai ridicat şi volumul mai mare de muncă.
Aplicarea consolidării pe paliere presupune respectarea următoarelor
reguli:
- consolidările succesive trebuie efectuate începând de la societatea plasată la
extremitatea inferioară a lanţului şi crescător până la societatea mamă. Prin lanţ se înţelege
totalitatea legăturilor lineare care există într-un grup;
- fiecare subconsolidare este efectuată aplicând capitalurilor proprii ale filialei
consolidate procentul de participare (interes), deţinut de societatea din fruntea subgrupului
de consolidat.
În cazul metodei integrării globale, la nivelul fiecărui palier, capitalurile proprii
consolidate ale subgrupului sunt partajate în capitaluri proprii consolidate ale grupului de la
nivel superior şi interesele minoritare. Pentru a controla acest partaj, conturile de capitaluri
proprii consolidate la nivelul subgrupului trebuie tratate ca şi cum ele ar fi conturi de
capitaluri proprii individuale.
În continuare vom exemplifica modalitatea de aplicare a procedeului de consolidare
pe paliere atât în cazul existenţei în cadrul grupului numai a legăturilor de tip linear, cât şi
în cazul în care asupra unei filiale există o participaţie directă şi una indirectă.
Cazul participaţiilor liniare
Schema grupului este următoarea:

M
 90%

Fi

80%

F2

Societăţile Fi şi F2 se vor integra global.

Bilanţurile celor trei societăţi: M, Fi şi F2 înainte de consolidare se prezintă

astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Titluri Fi 9.000 Capital social 15.000
Active diverse 20.000 Rezerve 4.000
Rezultat 300
Datorii 9.700
Total activ 29.000 Total pasiv 29.000
BILANŢ F1
ACTIV PASIV
Titluri F2 4.000 Capital social 10.000
Active diverse 14.000 Rezerve 2.000
Rezultat 200
Datorii 5.800
Total activ 18.000 Total pasiv 18.000

BILANŢ F2
ACTIV PASIV
Active diverse 14.000 Capital social 5.000
Rezerve 6.000
Rezultat 100
Datorii 2.900
Total activ 14.000 Total pasiv 14.000

PRIMUL PALIER - consolidarea lui F2 în F1

 În acest sens se vor partaja capitalurile proprii ale societăţii F2, în tabloul
următor:

Tab
el I
Nr. Elemente Total Parte subgrup Interese minoritare
crt. Bilanţiere F2 F2 F1 80% F2 (20%)
1. Capital F2 5.000 4.000 1.000
2. Rezerve F2 6.000 4.800 1.200
3. Capituluri proprii fără
rezultat (1+2) 11.000 8.800 2.200
4. Eliminare titluri F2 4.000 - 4.000 -
5. Partajare capitaluri
proprii F2 (3-4) 7.000 4.800 2.200
6. Partajare rezultat F2 100 80 20

Bilanţul consolidat al subgrupului F1 după integrarea lui F2 se obţine

parcurgând etapele: cumulare bilanţuri F1 şi F2, repartizarea capitalurilor proprii ale lui
F2 şi eliminarea titlurilor de participare înscrise în activul bilanţului F1, transferarea
rezervelor şi rezultatului lui F2 în rezervele şi rezultatele subgrupului. Bilanţul
consolidat al subgrupului F1 se prezintă astfel:
BILANŢ CONSOLIDAT SUBGRUP Fi
ACTIV PASIV
Active diverse Capital social 10.000
(14.000 +14.000) 28.000 Rezerve consolidate 6.800
Rezultat consolidat 280
Interese minoritare 2.220
Datorii
(5.800 +2.900) 8.700
Total activ 28.000 Total pasiv 28.000

AL DOILEA PALIER - consolidarea subgrupului F1 în M

Tabloul partajării capitalurilor proprii ale subgrupului F1 între grupul M şi
interesele minoritare (subgrup F1):
Tabel II
Nr. Elemente Total Parte grup Interese
Crt. bilanţiere Subgrup F1 M (90%) minoritare F1
(10%)
1. Capital F1 10.000 9.000 1.000
2. Rezerve consolidate F1 6.800 6.120 680
3. Capituluri proprii
consolidate F1 fără rezultat
(1+2) 16.800 15.120 1.680
4. Eliminare titluri F1 9.000 -
5. Partajare capituluri proprii 9.000
consolidate F1 (3-4) 7.800 1.680
6. Partajare rezultat 280 6.120 28
consolidat F1 252
 Bilanţul consolidat al grupului M după integrarea subgrupului F1 se prezintă astfel:

BILANŢ CONSOLIDAT AL GRUPULUI M

ACTIV PASIV
Active diverse Capital social 15.000
(20.000 +28.000) 48.000 Rezerve consolidate
(4.000+6.120) 10.120
Rezultat consolidat
(300+252) 552
Interese minoritare
(2.220+1.708) 3.928
Datorii
(9.700 +8.700) 18.400
Total activ 48.000 Total pasiv 48.000
Notă: Se observă că elementele de capitaluri proprii al
subgrupului F1 care au făcut obiectul consolidării pe palierul anterior,
sunt tratate identic conturilor individuale (ca şi cum nu ar fi avut loc
nicio altă consolidare), iar interesele minoritare sunt alcătuite din
interesele subgrupului F1 determinate în tabelul al doilea de partaj (F1)
cumulate cu interesele din primul tabel de partaj (F2).

B) Cazul participaţiilor multiple: partajarea capitalurilor proprii ale

unei filiale prezintă particularităţi în cazul coexistenţei de participaţii directe
şi indirecte în capitalul ei.
Schema grupului M se prezintă astfel:

35%

Societăţile F1 şi F2 se vor integra global. Bilanţurile societăţilor ce

formează grupul, înainte de consolidare, se prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Titluri F1 8.000 Titluri Capital social 15.000 Rezerve 4.000
F2 1.750 Active diverse Rezultat 300 Datorii
19.250 9.700

i otal activ 29.000 A Total pasiv 29.000

BILA NI F 1
 N
ACTIV PASIV
Titluri F2 2.000 Active Capital social 10.000 Rezerve 2.000
diverse 16.000 Rezultat 200
Datorii 5.800
Total activ 18.000 Total pasiv 18.000
BILANŢ F2
ACTIV PASIV
Active diverse 14.000 Capital social 5.000
Rezerve 6.000
Rezultat 100
Datorii 2.900
Total activ 14.000 Total pasiv 14.000

PRIMUL PALIER - consolidarea lui F2 în F1

În privinţa intereselor minoritare asupra societăţii F2, societăţile F1 şi M au puncte
de vedere diferite. Astfel, dacă pentru F1 care deţine direct 40% din F2 procentul
intereselor minoritare este de 60%, pentru M care deţine direct în F2 35% şi indirect prin
F1 40%, deci în total 75%, procentul intereselor minoritare este de 25%.
Tabloul partajării capitalurilor proprii ale societăţii F2 cuprinde:

Nr. Elemente Total Interes Interes Interes

crt. Bilanţiere (F2) subgrup F1 societate M minoritar
în F2 (40%) în F2 (35%) (25%)
1. Capital F2 5.000 2.000 1.750 1.250
2. Rezerve F2 6.000 2.400 2.100 1.500
3. Capituluri proprii fără
rezultat (1+2) 11.000 4.400 3.850 2.750
4. Eliminare titluri F2
deţinute de F1 2.000 2.000 - -
5. Partajare capitaluri
proprii F2 (3-4) 9.000 2.400 3.850 2.750
6. Partajare rezultat F2 100 40 35 25
Bilanţul consolidat al subgrupului F1 după integrarea lui F2 se prezintă
astfel:

BILANŢ CONSOLIDAT SUBGRUP F1

ACTIV PASIV
Active diverse (16.000 30.000 Capital social Rezerve
+14.000) consolidate 10.000
(2.000+2.400)
4.400
Rezultat consolidat 240
 (200+40) 3.850 35
Interesele lui M:
- în capitalul
şi rezervele lui F2
- în rezultatul lui F2
Interese minoritare 2.775
Datorii 8.700
(5.800 +2.900)
Total activ 30.000 Total pasiv 30.000

AL DOILEA PALIER - consolidarea subgrupului F1 în M

Tabloul partajării capitalurilor proprii ale subgrupului F1 se prezintă
astfel:

Nr. Elemente bilanţiere Total Interes grup Interese

crt. Subgrup F1 F2 M în F1 minoritare
(80%) (20%)
1. Capital F1 10.000 8.000 2.000
2. Rezerve consolidate F1 4.400 3.520 880
3. Capitaluri proprii
consolidate F1 fără rezultat
(1+2) . . 14.400 11.520 2.880
4. Eliminare titluri F1 8.000 8.000 -
5. Partaj capitaluri proprii
consolidate F1 (3-4) 6.400 3.520 2.880
6. Partajare rezultat
consolidate F2 240 192 48
INTEGRAREA INTERESELOR DIRECTE
ALE GRUPULUIMÎNF2

M deţine direct 35% din F2, ceea ce va afecta capitalurile proprii consolidate ale
grupului M , o dată cu eliminarea titlurilor de participare directă deţinute de M în F2.
Bilanţul consolidat al grupului M după integrarea subgrupului F1 şi a intereselor directe în
F2 se prezintă astfel:
 BILANŢ CONSOLIDAT AL GRUPULUI M
ACTIV PASIV
Active diverse Capital social 15.000
(19.250 +30.000) 49.250 Rezerve consolidate
(4.000+3.520+2.100) 9.620
Rezultat consolidat
(300+192+35) 527
Interese minoritare
(2.775+2.928) 5.703
Datorii
(9.700 +8.700) 18.400
Total activ 49.250 Total pasiv 49.250
3. repartizarea capitalurilor proprii şi eliminarea titlurilor societăţii
consolidate deţinute de societatea consolidantă, potrivit metodei de consolidare
utilizată;
4. transferarea rezervelor şi a rezultatului societăţii mamă în rezervele şi
2.3.7. Consolidarea directă

Consolidarea directă constă în integrarea bilanţului fiecărei societăţi din cadrul

grupului direct în bilanţul societăţii mamă. Acest procedeu se bazează pe utilizarea
procentului de interes deţinut de societatea mamă în celelalte societăţi din grup care:
• pentru societăţile integrate global asigură determinarea cotei părţi din capitalurile
proprii ce revin intereselor majoritare şi celor minoritare;
• pentru societăţile integrate proporţional asigură cumularea conturilor
proporţional cu procentul de interes deţinut direct sau indirect de către grup şi constatarea
părţii grupului în capitalurile proprii ale societăţii consolidate;
• pentru societăţile puse în echivalenţă asigură substituirea valorii contabile a
titlurilor cu cota parte care le este echivalentă din situaţia netă a societăţii consolidate.
Etapele ce trebuie parcurse în cazul utilizării procedeului consolidării directe sunt:
1. determinarea procentelor de interes al grupului;
2. cumularea conturilor societăţilor consolidabile;

rezultatul grupului.
Capitalurile proprii ale fiecărei societăţi din cadrul grupului sunt partajate pe
baza, pe de o parte, a procentului de interes al societăţii mamă în societatea
consolidată şi, pe de altă parte, pe baza procentului de interes complementar ce
corespunde intereselor minoritare.
Eliminarea titlurilor de participare în cazul consolidării subfilialelor este
partajată între societatea mamă şi interesele minoritare. Acest partaj este efectuat
prin aplicarea asupra titlurilor deţinute de o filială în subfiliala sa a procentului de
interes al societăţii mamă şi al minoritarilor, deţinut în filiala sa.
Procedeul consolidării directe constă în integrarea directă a fiecărei societăţi
din grup în bilanţul societăţii mamă, ordinea în care se cuprind societăţile nu are
importanţă. Consolidarea directă utilizează conturile de rezerve şi rezultat
consolidat numai la nivelul grupului. În cazul consolidării unor subfiliale procentele
de interes pe baza cărora se partajează capitalurile proprii sunt procentele deţinute
de societatea mamă în filialele care se partajează, în timp ce procentele de interes
utilizate pentru partajarea eliminării titlurilor sunt procentele de interes deţinute de
grup în filiala de la nivelul superior subfilialei ce se consolidează.
Prin consolidarea directă se pot obţine mai rapid şi cu cheltuieli mai mici,
comparativ cu consolidarea pe paliere, informaţii financiare la nivel de grup.
Dezavantajul metodei constă în faptul că nu permite efectuarea unei analize în
interiorul grupului, pe subgrupuri, segmente de activitate sau zone geografice,
informaţii necesare gestiunii interne a grupului.
În continuare vom prezenta modul de aplicare a procedeului de consolidare
directă în cazul participaţiilor liniare, multiple şi circulare.

A) Cazul participaţiilor liniare

Pentru exemplificare vom considera următorul exemplu:

M 90% Fi 80% F2
W

Bilanţurile celor trei societăţi înainte de consolidare se prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Titluri F1 9.000 Capital social 15.000
Active diverse 20.000 Rezerve 4.000
Rezultat 300
Datorii 9.700
Total activ 29.000 Total pasiv 29.000

BILANŢ F1
ACTIV PASIV
Titluri F2 4.000 Capital social 10.000
Active diverse 14.000 Rezerve 2.000
Rezultat 200
Datorii 5.800
Total activ 18.000 Total pasiv 18.000
1. CALCULAREA PROCENTULUI DE INTERES AL SOCIETĂŢII
MAMĂ. Pe baza procentului de interes al societăţii mamă în societăţile cuprinse în
ansamblul de consolidat se vor partaja capitalurile proprii ale fiecărei societăţi şi se vor
elimina titlurile de participare.

Procente de interes F1 F2
Procentul de interes al grupului 90% 90% x 80% = 72%
Procentul de interes al minoritarilor BILANŢ
10% F2 100% - 72% = 28%

ACTIVPASIVActive diverse14.000Capital
social5.000Rezerve6.000Rezultat100Datorii2.900Total
activ14.000Total pasiv14.000
 2. INTEGRAREA GLOBALĂ A LUI F1 ÎN M
Tabloul de partajare a capitalurilor proprii ale lui F1
Nr. Elemente Total Parte grup M Interese
crt. bilanţiere F1 F1 în F1 90% minoritare 10%
1. Capital F1 10.000 9.000 1.000
2. Rezerve consolidate F1 2.000 1.800 200
3. Capitaluri proprii consolidate
F1 fără rezultat (1+2) 12.000 10.800 1.200
4. Eliminare titluri F1 9.000 9.000 -
5. Partajare capitaluri proprii
consolidate F1 (3-4) 3.000 1.800 1.200
6. Partajare rezultat consolidat
F1 200 180 20
3. INTEGRAREA GLOBALĂ A LUI F2 ÎN M

Tablou de partajare a capitalurilor lui F2:

Nr. Elemente Total Partea grupului Interese

crt. Bilanţiere F2 F2 M în F2 minoritare
72% 28%
1. Capital F2 5.000 3.600 1.400
2. Rezerve F2 6.000 4.320 1.680
3. Capitaluri proprii F2 fără
rezultat (1+2) 11.000 7.920 3.080
4. Eliminare titluri F2 4.000 90% 3.600 10% 400
5. Partajare capitaluri proprii
consolidate F2 (3-4) 7.000 4.320 2.680
6. Partajare rezultat F2 100 72 28

Notă: Eliminarea titlurilor F2 (deţinute de filială în subfilială) s-a efectuat pe baza

procentului de interes deţinut de grup (consolidantă) în filiala sa F1 şi a procentului de
interes al minoritarilor.
Bilanţul final, obţinut prin procedeul consolidării directe se prezintă astfel:

BILANŢ CONSOLIDAT AL GRUPULUI M

ACTIV PASIV
Active diverse Capital social 15.000
(20.000+14.000+14.000) 48.000 Rezerve consolidate
(4.000+1.800+4.320) 10.120
Rezultat consolidat
(300+180+72) 552
Interese
(1.220+2.708) 3.928
Datorii
(9.700 +5.800+2.900) 18.400
Total activ 48.000 Total pasiv 48.000
 Notă: Bilanţul consolidat al grupului M prin procedeul consolidării directe este
identic cu cel obţinut prin procedeul consolidării pe paliere.

B) Cazul participaţiilor multiple. Pentru exemplificare vom considera următorul

tip de legături în cadrul grupului:

M F1 F2
W

35%

Bilanţurile societăţilor M, F1 şi F2, înainte de consolidare, se prezintă astfel:

BILANŢ M
ACTIV PASIV
Titluri F1 8.000 Capital social 15.000
Titluri F2 1.750 Rezerve 4.000
Active diverse 19.250 Rezultat 300
Datorii 9.700
Total activ 29.000 Total pasiv 29.000

BILANŢ F1
ACTIV PASIV
Titluri F2 2.000 Capital social 10.000
Active diverse 16.000 Rezerve 2.000
Rezultat 200
Datorii 5.800
Total activ 18.000 Total pasiv 18.000

1. CALCULAREA PROCENTULUI DE INTERES AL SOCIETĂŢII MAMĂ.

La calculul procentului de interes în subfiliala F2 trebuie să se ţină cont atât de
participaţiile directe ale lui M în F2, cât şi de participaţia indirectă prin intermediul lui F1.

BILANŢ F2
ACTIV PASIV
Active diverse 14.000 Capital social 5.000
Rezerve 6.000
Rezultat 100
Datorii 2.900
Total activ 14.000 Total pasiv 14.000
 Procente de interes F1 F2 prin F1 F2 direct
Procentul de interes al 80%x40%=32% 35%
grupului 80% 100% - 32% - 35% = 33%
Procentul de interes al
minoritarilor 20%
2. INTEGRAREA GLOBALĂ A LUI F1 ÎN M

Tabloul de partajare a capitalurilor proprii ale lui F1:

Nr. Elemente Total Parte grup Interese

crt. Bilanţiere F1 F1 M în F1 minoritare
(80%)
1. Capital F1 10.000 8.000 2.000
2. Rezerve consolidate F1 2.000 1.600 400
3. Capitaluri proprii consolidate F1
fără rezultat (1+2) 12.000 9.600 2.400
4. Eliminare titluri F1 8.000 8.000 -
5. Partajare capitaluri proprii
consolidate F1 (3-4) 4.000 1.600 2.400
6. Partajare rezultat consolidat F2 200 160 40

3. INTEGRAREA GLOBALĂ A LUI F2 ÎN M

Tabloul de partajare a capitalurilor proprii ale lui F2 se prezintă astfel:

Nr. Elemente Total Partea grupului Interese

crt. Bilanţiere F2 F2 M în F2 minoritare
32%+35%=67% 33%
1. Capital F2 5.000 3.350 1.650
2. Rezerve F2 6.000 4.020 1.980
3. Capitaluri proprii F2 fără 11.000 7.370 3.630
rezultat (1+2)
4. Eliminare titluri F2:
- deţinute de M în F2 -1.750 100% -1.1750
5. - deţinute de F1 în F2 -2.000 80% -1.600 -400
Partajare capitaluri proprii F2
6. (3-4) 7.250 4.020 3.230
Partajare rezultat F2 100 67 33

Eliminarea titlurilor F2 deţinute de M şi F1 s-a efectuat în proporţie de 100% în

cazul celor deţinute de M direct în F2 şi în proporţie de 80% (aferentă procentului de
interes deţinut de grup în filiala F1) în cazul titlurilor deţinute de F1 în F2.
BILANŢ CONSOLIDAT AL GRUPULUI M
ACTIV PASIV
Active diverse Capital social 15.000
(19.250+16.000+14.000) 49.250 Rezerve consolidate
(4.000+1.600+4.020) 9.620
 Rezultat consolidat
(300+160+67) 527
Interese minoritare
(2.240+3.263) 5.703
Datorii
(9.700 +5.800+2.900) 18.400
Total activ 49.250 Total pasiv 49.250

Bilantul final, consolidat prin procedeul consolidării directe este identic cu

cel obtinut prin consolidarea pe paliere.

C) Participari circulare
Datorita complexitatii pe care o prezinta acest tip de participatii, demersul în
consolidarii se aplica numai tehnica de consolidare directa, bazata utilizarea procentului pe
de interes.

1) CALCULUL PROCENTULUI DE INTERES

a) Participatii reciproce: în cazul participatiilor reciproce, calculul procentului de
interes se face teoretic prin reiterari succesive, adunând toate procentele de interes deţinute direct
sau indirect1.
Dacă legăturile de capital ar fi de forma:

a b

unde:
a = procentul de capital deţinut de societatea A în B (societatea A deţinând controlul
majoritar al societăţii B);
b = procentul de capital deţinut de societatea B în A,

Niculae Feleagă, Liliana Feleagă, Contabilitate consolidată. Abordare europeană şi internaţională, Editura
Economică, Bucureşti, pag. 33
- procentul de interes al acţionarilor majoritari din A în societatea A ar fi:

(1 - b)
PiA — A =---------------
1 - ab

- iar procentul de interes al societăţii A în B este:

 (1 - b)
PiA — B =---------------x a
1 - ab

De exemplu, dacă A deţine direct în B 80%, iar B la rândul ei deţine direct 10% în A:
- procentul de interes al acţionarilor majoritari ai societăţii A în B este
78%:

(1 - b ) x a (1 - 10%) x 80%
PiA - B = ------------------ = ------------------------ = 78%
1 - ab 1 - (80% x 10%)

iar procentul de interes al acţionarilor majoritari din societatea A este de

97,8%:

PiA - A (1 - b) 90% 1 - ab 1 - (80% x 97,8%

10%)

Interesele minoritare în B sunt de 22%, iar în A 2,2%.

b) Participaţii circulare. Formula de calcul valabila în cazul participatiilor

reciproce poate fi generalizata la particicpatiile circulare. De exemplu, în cazul a trei
societati în circuit, procentul de interes majoritar al societăţii A în celelalte societăţi, în
legături circulare, se calculeaă astfel:

A a B

1-c
PiA — A =
1 - axbxc

1-c
PiA — B =----------------x a
1 - axbxc

1-c
PiA — C =----------------x a x b
1 - axbxc
 2) ELIMINAREA TITLURILOR DE AUTOCONTROL

Titlurile ce reprezintă capitalul societăţii consolidante deţinute de o societate

consolidata sunt luate în considerare la diminuarea capitalurilor proprii consolidate. O
solutie ar fi diminuarea capitalurilor societatii mama cu valoarea nominala a acestor titluri,
ca şi cum titlurile prin care se executa autocontrolul nu ar fi fost emise. (Vezi nota de la
Bilanţul consolidat)
Reluand exemplul dat la participatii reciproce în care societatea A detine un procent
de participare în B de 80%, iar B detine un procent de participare în A de 10%, iar
procentele de interese majoritare sunt de 97,8% în A şi de 78% în B, vom stabili bilantul
consolidat al lui A pornind de la bilanturile initiale ale celor doua societati A şi B între care
există legături de tipul:

10%

BILANT A
ACTIV PASIV
Titluri B 4.000 Capital 10.000
Active diverse 14.000 Rezerve 2.000
Rezultat 200
Datorii 5.800
Total activ 18.000 Total pasiv 18.000
 BILANT B
ACTIV PASIV
Titluri A 1.000 Capital 5.000
Active diverse 12.100 Rezerve 6.000
Rezultat 100
Datorii 2.000
Total activ 13.100 Total pasiv 13.100

- iar procentele de interes calculate conform algoritmilor specifici legăturilor

circulare sunt:

1 - 10%
PiA — A =-------------------------= 97,80 %
1 - 10% x 80%

1 - 10%
PiA — B =------------------------x 80% = 78%
1 - 10% x 80%

a) Integrarea globală a lui A

Tabloul de partajare a capitalurilor proprii ale lui A, între acţionarii

majoritari-97,8% şi acţionarii minoritari-2,2%:
 Nr. Elemente Total Partea grupului Interese
crt. bilantiere 97,8% minoritare
2,2%
1. Capital A 10.000 9.780 220
2. Rezerve consolidate A 2.000 1.956 44
3. Capitaluri proprii consolidate
A fara rezultat (1+2) 12.000 11.736 264
4. Eliminare titluri de autocontrol
A detinute de B 1.000 78% 780 22 % 220
5. Partajare capituluri proprii A
(3-4) - 10.956 44
6. Partajare rezultat A 200 196 4

Notă:
Eliminarea titlurilor de autocontrol deţinute de filiala B în societatea mamă A
s-a făcut pe baza procentului de interes (calculat după modelul participaţiilor
reciproce) deţinut de A în B - 78%.

b) Integrarea globala a lui B.

Tabloul de partajare a capitalurilor proprii ale lui B

Nr. Elemente Total Partea grupului Interese

crt. Bilantiere B B 78% minoritare
22%
1. Capital B 5.000 3.900 1.100
2. Rezerve consolidate B 6.000 4.680 1.320
3. Capitaluri proprii consolidate 11.000 8.580 2.420
B fara rezultat (1+2)
4. Eliminare titluri B detinute de
A 4.000 97,8% 3.912 2,2 % 88
5. Partajare capituluri proprii B
(3-4) 7.000 4.668 2.332
6. Partajare rezultat B 100 78 22

Notă: eliminarea titlurilor deţinute de A în B se face pe baza procentului de interes

(PiA - A) al acţionarilor majoritari din A în societatea A-97,8%.

3) BILANŢ CONSOLIDAT
Se obţine prin cumularea conturilor societăţii A şi B, precum şi a capitalurilor
proprii partajate în tabelele precedente:
 BILANT CONSOLIDAT AL GRUPULUI A
ACTIV PASIV

Active diverseCapital social9.000(14.000

+12.100)26.100Rezerve consolidate(1.956+4.668)6.624Rezultat
consolidat(196+78)274Total cap. Proprii15.898Interese
minoritare(48+2.354)2.402Datorii(5.800 +2.000)7.800Total
activ26.100Total pasiv26.100

Notă:
Valoarea nominala a titlurilor de autocontrol (1.000) este imputata asupra
capitalului societatii A. Valoarea rezervelor consolidate este ajustata astfel incat totalul
capitalurilor proprii consolidate sa corespunda cu partea grupului în tabloul de partajare
(10956+196+4668+78=15898).
În practică, consolidarea directa se regaseste în variantele:
- consolidarea directa globala, care consta în consolidarea directa în societatea
mama a tuturor societatilor retinute în perimetrul de consolidare;
- consolidarea directa modulara consta în gruparea societatilor în module pe zone
geografice, activitati sau dupa alte criterii de informare necesare grupului.
CAPITOLUL 3
NORMALIZARE ŞI ARMONIZARE ÎN
DOMENIUL CONTURILOR CONSOLIDATE

3.1. Conceptele de normalizare

Se poate observa că la nivel mondial, contabilitatea este supusă procesului de

normalizare în marea majoritate a statelor lumii. Scopul normalizării contabile este de a
armoniza prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile şi terminologia utilizată.
Normalizarea şi armonizarea sunt două procese indispensabile şi complementare.
Normalizarea vizează conceperea normelor de către organisme profesionale, sau legislativ
statale, iar armonizarea vizează compatibilizarea diferitelor norme şi sisteme de
contabilitate, la nivel comunitar sau internaţional.
La nivel european, se tinde spre o armonizare a contabilităţii, ceea ce este de fapt o
consecinţă a punerii în practică a ideii de piaţă unică europeană. Armonizarea în cadrul
Comunităţii Europene a avut ca efect până în prezent acceptarea şi încorporarea în
legislaţiile naţionale de către toate statele membre a Directivelor a IV-a privind întocmirea
şi prezentarea conturilor anuale, a Directivei a VII-a privind întocmirea şi publicarea
conturilor consolidate şi a Directivei a VIII-a ce vizează calificarea profesională a
experţilor contabili.
 3.2. Reglementările internaţionale privind consolidarea conturilor

Înfiinţat în 1973, Comitetul Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IASC -

Internaţional Accounting Standards Committee) avea ca obiectiv elaborarea şi publicarea
de norme contabile internaţionale, care să fie respectate cu ocazia întocmirii şi prezentării
situaţiilor financiare, precum şi acceptarea şi aplicarea acestor norme la nivel internaţional.
Încă de la constituire, IASC s-a impus ca principal actor al normalizării contabile
internaţionale, publicând, până în prezent, 41 de norme contabile internaţionale.
Începută în 1976. Prin IAS 3 "Situaţiile financiare consolidate" , activitatea de
normalizare a IASC cu privire la conturile consolidate s-a concretizat în următoarele norme
contabile:
• IAS 27 "Conturile consolidate şi contabilizarea participaţiilor în cadrul
filialelor", publicată în aprilie 1989 şi revizuită în 1995;
• IAS 28 "Contabilizarea participaţiilor în cadrul întreprinderilor asociate",
publicată în aprilie 1989 şi revizuită în 1995;

Ulterior această normă a fost înlocuită cu normele IAS 27 şi IAS 28

• IAS 31 "Raportarea financiară a intereselor în asociaţiile în participaţie"
publicată în decembrie 1990 şi revizuită în 1995;
• IAS 21 "Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar, aprobată în 1983 şi
revizuită în 1993 şi 1998;
• IAS 22 "Combinări de întreprinderi", publicată în 1983 şi revizuită în
1993 şi 1998;
• IAS 29 "Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste"; această normă,
ce a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1990 şi a fost revizuită în 1995, cuprinde
referiri cu privire la conversia conturilor filialelor situate în ţările cu o puternică inflaţie;

• IAS 27 "Situaţiile financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în

filiale"
IAS 27 cere ca orice întreprindere ce controlează o altă întreprindere să întocmească
conturi consolidate.
Controlul este dat de puterea de a conduce politicile de finanţare şi exploatare ale
unei întreprinderi, astfel încât să se obţină avantaje din activităţile sale. Spre deosebire de
Consiliul standardelor de contabilitate financiară (Financial Accounting Standards Board -
FASB), organismul de normalizare american, care recunoaşte numai controlul de drept, ce
există când se deţine majoritatea drepturilor de vot, IASC consideră că deţinerea majorităţii
drepturilor de vot nu este necesară pentru exercitarea controlului. Adstfel perimetrul de
consolidare cuprinde societatea - mamă şi toate acele societăţi asupra cărora aceasta
exercită controlul, direct sau indirect. De asemenea, IAS 27 nu admite decât două excluderi
din perimetrul de consolidare:
- societăţile asupra cărora se exercită controlul temporar;
 - societăţile supuse unor restricţii durabile şi severe de funcţionare care limitează
capacitatea de transferare a fondurilor la societatea - mamă (societăţile aflate sub
administrare judiciară, filialele străine supuse controlului de schimb valutar).
Spre deosebire de Directiva a VII-a, IAS 27 nu permite excluderea din consolidare
a societăţilor ce desfăşoară activităţi diferite de cele ale celorlalte societăţi din cadrul
grupului.
Situaţiile financiare consolidate trebuie să fie întocmite pe baza unor metode
uniforme. Atunci cînd conturile individuale sunt întocmite pe baza unor principii şi metode
diferite de cele reţinute în consolidare, acestea trebuie să fie retratate.
De asemenea, conturile, operaţiile şi profiturile interne realizate între societăţile din
cadrul grupului trebuie să fie eliminate. În ceea ce priveşte pierderile, sunt eliminate numai
cele care au un caracter definitiv.
Interesele minoritare (partea în activul net al filialei ce revine asociaţilor din afara
grupului) trebuie să fie prezentate în bilanţul consolidat separat de datorii şi capitaluri
proprii. De asemenea, partea ce revine minoritarilor din rezultatul grupului trebuie să fie
menţionată separat în contul de profit şi pierdere consolidat.
• IAS 28 "Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate"
O întreprindere asociată este o întreprindere asupra căreia societatea -mamă
exercită o influienţă notabilă. Influienţa notabilă constă în participarea la politicile
financiare şi de exploatare ale unei întreprinderi, fără ca să se exercite controlul asupra
acestei politici. Se presupune că se exercită influienţă notabilă dacă se deţin, direct sau
indirect, 20% din drepturile de vot. În conturile consolidate, titlurile de participare deţinute
la întreprinderile asociate trebuie să fie puse în echivalenţă. Totuşi sunt evaluate la costul
de achiziţie:
- titlurile de participare deţinute cu scopul de a fi vândute intr-un viitor apropiat;
- titlurile de patricipare deţinute la societăţile ce sunt supuse unor restricţii
durabile şi severe de funcţionare care limitează capacitatea de transferare a fondurilor către
investitori.
Punerea în echivalenţă presupune ca titlurile de participare să fie înregistrate, mai
întâi, la costul de achiziţie. Diferenţa dintre costul de achiziţie şi valoarea justă a activului
net identificabil achiziţionat (adică goodwill-ul) este considerată un activ şi se amortizează
pe toată durata de utilizare . Ulterior participaţia este majorată sau diminuată cu partea ce
revine societăţii consolidante din rezultatele ulterioare ale întreprinderii asociate. Partea ce
revine investitorului din rezultatele posterioare achiziţionării este ajustată pentru a ţine cont
de:
- amortizarea goodwill-ului;
- plusvalorile aferente activelor constatate în momentul achiziţionării titlurilor.
De asemenea valoarea titlurilor este influienţată de variaţiile capitalurilor proprii ce
nu au fost incluse în contul de rezultare (diferenţele din reevaluare, diferenţele de
conversie).

• IAS 31 "Raportarea financiară a intereselor în asocierile în participaţie

(întreprinderi de tip joint-ventures)
 Un joint-venture este un acord prin intermediul căruia două sau mai multe persoane
decid să desfăşoare o activitate supusă unui control conjugat (concomitent). IAS 31
identifică trei mari categorii de joint-ventures.
- activităţi supuse unui control conjugat;
- active supuse unui control conjugat;
- entităţi supuse unui control conjugat.
Procedura de consolidare a conturilor apare numai în cazul entităţilor supuse unui
control conjugat. O entitate supusă unui control conjugat este un joint-venture care implică
crearea unei noi societăţi. Titlurile de participare deţinute la entităţile supuse unui control
conjugat pot să fie contabilizate:
- fie prin metoda integrării proporţionale (tratament de referinţă);
- fie prin metoda punerii în echivalenţă (alt tratament autorizat).

Prevedere specifică IAS 22 "Regrupările de întreprinderi".

Metoda integrării proporţionale presupune integrarea în conturile societăţii-mama a
cotei părţi corespunzătoare participării în activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile
entităţii supuse controlului conjugat.
Conturile, operaţiile şi profiturile interne sunt eliminate în limita procentului
de participare a societăţii-mamă în cadrul entităţii aflate sub control conjugat.

• IAS 21 "Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar"

IAS 21 prezinta metodele utilizate pentru conversia situaţiilor financiare întocmite
intr-o monedă străină. Metoda de conversie aplicată depinde de gradul de autonomie al
activităţilor realizate în străinătate. Astfel, IAS 21 distinge:
- activităţi ce fac parte integrantă din activităţile societăţii consolidante;
- entităţile străine.
În cazul primelor activităţi, ce sunt privite ca o simplă estensie a activităţilor
societăţii-mamă în străinătate, situaţiile financiare sunt convertite pe baza metodei cursului
istoric, în timp ce pentru entităţile străine metoda utilizată este cea a cursului de închiriere .

• IAS 22 "Combinările de întreprinderi" numite şi regrupări de întreprinderi,

precizează că o grupare de întreprinderi se poate realiza prin două modalităţi:
- prima, este şi cea mai frecventă, presupune ca o întreprindere să preia controlul
asupra alteia; acest tip de regrupare poartă denumirea de achiziţie.
- cea de-a doua, care se întâlneşte mai rar în practică, presupune unirea a două
întreprinderi, fără ca una să o domine pe cealaltă; acest tip de regrupare este cunoscut sub
denumirea de punere în comun de interese.

a) Achiziţia
Achiziţia este gruparea de întreprinderi prin intermediul căreia una dintre
întreprinderi, cumpărătorul, preia controlul asupra altei întreprinderi, numită întreprindere
achiziţionată.
Atunci când este dificil să se identifice cumpărătorul există mai multe elemente care
pot să permită identificare acestuia:
- valoarea justă a unei întreprinderi este mult mai mare decât valoarea celeilalte
întreprinderi; într-o astfel de situaţie, cumpărătorul este întreprinderea cea mai importantă;
 - achiziţionarea controlului este obţinută prin schimbarea de acţiuni ordinare,
contra elementelor de trezorerie; intr-o astfel de situaţie, cumpărătorul este întreprinderea
care cedează trezoreria;
- conducerea unei întreprinderi este în măsură să impună alegerea echipei de
conducere a întreprinderii grupate; în această situaţie, cumpărătorul este întreprinderea
dominantă.
În practică, se poate întâlni şi fenomenul de achiziţie inversă. O achiziţie este
inversă atunci când o întreprindere A emite acţiuni în favoarea întreprinderii

O prezentare mai detaliată a acestor metode va fi realizată într-un alt capitol.

B, în schimbul acţiunilor acesteia, astfel încât acţionarii întreprinderii B devin dominanţi în
întreprinderea grupată.

Exemplu

Întreprinderea A emite 10.000 de acţiuni A pe care le schimbă cu acţiunile deţinute

de acţionarii întreprinderii B. Dacă presupunem că, înainte de operaţiune, capitalul social al
întreprinderii A este format din 5.000 de acţiuni, după operaţiunea de regrupare, foştii
acţionari ai întreprinderii B deţin două treimi din capitalul întreprinderii A, preluând
controlul asupra acesteia:

Acţionarii întreprinderii B Acţionarii întreprinderii A

66,7% 33,3%
A
100%

Cu toate că din punct de vedere juridic, A poate să fie considerată întreprinderea ce

continuă activitatea, cumpărătorul este B, iar acţionarii ei domină întreprinderea grupată.
IAS 22 nu ţine cont de apartenenţa juridică creată de acest tip de achiziţie. Independent de
forma juridică a regrupării, cumpărătorul este întreprinderea dominantă, acesta aplicând
metoda achiziţiei pentru activele şi datoriile întreprinderii ce a emis acţiunile.
Metoda achiziţiei presupune ca partea ce revine societăţii-mamă (cumpărătorul) în
activele şi datoriile identificabile ale societăţii achiziţionate să fie contabilizată la valoarea
justă din momentul preluării controlului. Partea ce revine celorlalţi acţionari (interesele
minoritare) poate să fie contabilizată:
- fie la valoarea contabilă din momentul preluării controlului (tratament de
referinţă);
- fie la valoarea justă (alt tratament autorizat).
 Diferenţa dintre costul de achiziţie a titlurilor de participare şi partea de interese a
cumpărătorului în valoarea justă a activelor şi datoriilor identificabile achiziţionate o
constituie diferenţa de achiziţie (goodwill-ul).

b) Punerea în comun de interese

Întâlnită foarte rar în practică, punerea în comun de interese apare atunci când
operaţiunea de regrupare nu permite identificarea unui cumpărător. Se poate ajunge intr-o
astfel de situaţie atunci când:
- regruparea celor două întreprinderi s-a efectuat prin schimbarea totalităţii sau
cvasitotalităţii acţiunilor;
- întreprinderile care se regrupează au valori juste aproximativ egale;
- acţionarii fiecărei întreprinderi au obţinut, în urma operaţiunii de regrupare,
drepturi egale cu cele pe care le-au deţinut înainte de această operaţiune.
Singurele operaţiuni ce pot fi considerate punere în comun de interese sunt
fuziunile şi ofertele publice de schimb efectuate între intreprinderile de aceeaşi mărime şi
care antrenează totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului acestora.
Punerea în comun de interese presupune contabilizarea activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii ale întreprinderilor care se grupează la valoarea contabilă din
momentul operaţiunii. Nu se contabilizează nici o diferenţă de achiziţie, diferenţa dintre
valoarea contabilă a aportului şi valoarea cu care se majoreajă capitalul social fiind
adăugată (scăzută) la (din) rezerve.
Fără a intra în detalii, pentru a exemplifica punerea în comun de interese,
presupunem că două societăţi, A şi B, de valori egale, decid să se regrupeze pe bază de
egalitate. Capitalurile proprii ale celor două societăţi sunt următoarele :

Capitaluri proprii (mii u.m.) A B

Capital social 100.000 70.000
Rezerve 80.000 60.000
Total capitaluri proprii 180.000 130.000
Evaluare la valoarea justă 250.000 250.000

Acţionarii societăţii B cedează propriile acţini societăţii A şi, în schimb, ei primesc

acţiuni care dublează capitalul societăţii A. Astfel, capitalurile proprii ale întreprinderii A
vor fi următoarele:

Capitaluri proprii (mii u.m.) A

Capital social 200.000
Rezerve 80.000
Capitaluri proprii după aport 280.000

Activul societăţii A creşte cu 100.000.000 um., valoarea reprezentativă a 100% din

acţiunile societăţii B. Eliminarea titlurilor societăţii B, care, în momentul regrupării, sunt
contabilizate în activul societăţii A la costul de achiziţie
de 100.000.000, determină o diferenţă negativă de 30.000.000 (70.000.000 -
100.000.000), care trebuie să fie imputată asupra rezervelor consolidate:
Exemplul inspirat din Benoît Lebrun, Les comptes consolides, Les Editions DEMOS, Paris, 1998, pag. 86
Capitaluri proprii B A Eliminarea Conturi
(mii u.m.) titlurilor B consolidate
Capital social 70.000 200.000 (70.000) 200.000
Rezerve 60.000 80.000 (30.000) 110.000
Capitaluri proprii 130.000 280.000 (100.000) 310.000

Din cele prezentate se observă că valoarea capitalurilor proprii consolidate, care

este de 310.000.000, este egală cu valoarea capitalurilor proprii cumulate ale celor două
întreprinderi înainte de gruparea de interese:
Capitaluri proprii A 180.000.000
Capitaluri proprii B 130.000.000
Total 310.000.000
Dacă presupunem că gruparea de interese se realizează în sens invers, acţionarii
societăţii A cedează propriile acţiuni societăţii B şi, în schimb, ei primesc acţiuni care
dublează capitalul societăţii B, societatea B va înregistra în activ acţiunile A la o valoare de
70.000.000 (valoarea cu care se majoreajă capitalul societăţii B). În consecinţă, eliminarea
titlurilor A, determină o diferenţă pozitivă de 30.000.000 (100.000.000 - 70.000.000), care
va fi adăugată la rezervele consolidate:

Capitaluri proprii A B Eliminarea Conturi

(mii u.m.) titlurilor B consolidate
Capital social 100.000 140.000 (100.000) 140.000
Rezerve 80.000 60.000 30.000 170.000
Capitaluri proprii 180.000 200.000 (70.000) 310.000

După cum se observă, în cazul grupării de interese, capitalurile proprii consolidate

se obţin prin adiţionarea capitalurilor proprii ale întreprinderilor care se grupează, valoarea
acestora fiind aceeaşi indiferent de sensul grupării.

• IAS 29 "Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste"

Această normă precizează că societatea-mamă, care prezintă propriile situaţii
financiare în moneda unei economii hiperinflaţioniste, poate să aibă filiale care, de
asemenea, să prezinte propriile situaţii financiare în moneda unei economii
hiperinflaţioniste. Înainte ca situaţiile financiare ale filialelor să fie consolidate de
societatea-mamă, acestea trebuie să fie retratate pe baza indicelui general al preţurilor din
ţara a cărei monedă este folosită pentru exprimarea conturilor filialelor. Dacă filiala este
situată în străinătate, situaţiile financiare retratate ale acesteia vor fi convertite pe baza
cursului de închidere.
 Noţiunea de grup internaţional este sinonimă cu deschiderea către un spaţiu
internaţional dominat de marile pieţe financiare, care manifestă o extremă vigilenţă faţă de
transparenţa şi calitatea informaţiei financiare. Pentru un grup, în cadrul căruia gestiunea
activelor se realizează la nivel supranaţional, referenţialul contabil naţional este lipsit de
orice relevanţă. Astfel, decât să oblige societăţile străine să recalculeze capitalurile proprii
şi rezultatul după regulile locale, majoritatea burselor mondiale, cu excepţia celor din SUA,
au preferat săfavorizeze adoptarea normelor IASC, dispensând societăţile care întocmesc
conturile pe baza acestor norme de orice informaţie complementară.
În fapt, se poate constata că "presiunea pieţelor financiare străine joacă un rol
esenţial în decizia de aplicare normelor IASC"10.

3.3. Reglementări europene privind consolidarea conturilor Directiva a

VII-a, comentarii

În momentul încheierii Tratatului de la Roma11, a devenit evident faptul că

armonizarea şi coordonarea dispoziţiilor naţionale ale ţărilor membre ale Comunităţii
Economice Europene trebuie să se extindă şi la domeniul contabil.
Pentru a se favoriza o mai bună funcţionare a Comunităţii Europene, este necesară o
înlăturare a tot ceea ce ar putea constitui un obstacol împotriva schimburilor dintre ţările
membre. Deoarece distorsiunile în regulile contabile, în măsura în care ele influienţează
prezentarea, conţinutul, interpretarea şi comparabilitatea conturilor întreprinderilor, pot să
se constituie în factori care să favorizeze apariţia unei concurenţe dezechilibrate sau
disfuncţionalităţi economice şi financiare, articolul 54-3g al Tratatului de la Roma a
prevăzut elaborarea de reglementări şi directive cu scopul de a se ajunge la o armonizare
europeană în domeniul contabilităţii.
Încercările de armonizare a contabilităţii la nivel comunitar s-au concretizat în
elaborarea şi publicarea următoarelor directive:
• Directiva a IV-a, publicată în iulie 1978, ce are ca obiectiv coordonarea
dispoziţiilor naţionale cu privire la structura şi conţinutul conturilor anuale şi ale raportului
de gestiune, modurile de evaluare şi publicare a conturilor anuale ale societăţilor cu
răspundere limitată şi ale societăţilor pe acţiuni;
• Directiva a VII-a din iunie 1983, ce are ca obiect armonizarea întocmirii
conturilor consolidate;
• Directiva a VIII-a, publicată în aprilie 1984, ce vizează calificarea profesională
a experţilor contabili.
Directiva a IV-a a fost negociată de toate statele comunităţii de pe poziţii de
egalitate, fiecare ţară contribuind la discuţii pe baza propriei experienţe naţionale. În
consecinţă, această directivă este rezultatul unui compromis între diferitele sisteme
contabile ale statelor membre ale comunităţii, în anii '60 - '70. Prin intermediul directivei nu
s-a încercat impunerea unui anumit sistem contabil, ci doar prezentarea de soluţii care să
convină tuturor părţilor. Astfel, a rezultat o directivă plină de opţiuni, care a stabilit un
modus vivendi la nivel contabil între ţările din cadrul Comunităţii Economice Europene.

10Bernard Raffournier, Encyclopédie de Comptabilité, Contrôle de Gestion et Audit, Ed. Economica, Paris,
2000, pag. 380
11 Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, care a stat la baza creării Comunităţii Economice Europene (CEE),
viza crearea progresivă a unei uniuni vamale şi economice şi a unei pieţe comune între ţările membre
Actualmente, Uniunea Europeană
 Spre deosebire de Directiva a IV-a, Directiva a VII-a a fost discutată de pe poziţii
diferite, deoarece a abordat un subiect mai puţin cunoscut de majoritatea ţărilor membre ale
comunităţii. Deşi existau în multe ţări ale comunităţii reglementări şi practici contabile
referitoare la consolidarea conturilor, ţările anglo-saxone, şi în special Marea Britanie,
Olanda şi Danemarca, dispuneau de o experienţă mult mai mare în materie de consolidare a
conturilor. Astfel, este evident faptul că directiva rezultată poartă amprenta unei influenţe
anglo-saxone. Discuţiile referitoare la perimetrul de consolidare au fost în totalitate
dominate de doctrina şi practica contabilă internaţională şi anglo-saxonă, în special de
norma contabilă internaţională IAS 3 (Consolidated Financial Statements) şi norma
britanică SSAP 14 (Statement of Standard Accounting Practice 14 - "Group Accounts").
Adoptată pe 13 iunie 1983, Directiva a VlI-a vizează crearea unui cadru comunitar
în materie de consolidare a conturilor. Considerată o continuare firească a armonizării
contabile europene începute cu Directiva a IV-a, această directivă are următoarele
obiective:
- asigurarea, la nivelul comunităţii, a comparabilităţii şi echivalenţei informaţiilor
din conturile consolidate,în scopul protejării acţionarilor şi terţilor;
- eliminarea divergenţelor naţionale cu privire la elaborarea conturilor
consolidate, astfel încât să se permită dezvoltarea unei pieţe comune pentru întreprinderi şi
crearea de condiţii favorabile pentru funcţionarea unei pieţe comune a capitalurilor;
- prezentarea unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a
rezultatului ansamblului societăţilor cuprinse în consolidare.
Textul Directivei a VII-a, este format din 51 de articole grupate pe şase secţiuni:
• Secţiunea 1 "Condiţiile de întocmire a conturilor consolidate (art.1
-art.15)" prezintă elemente referitoare la: întreprinderile ce au obligaţia de a prezenta
conturi consolidate, societăţile care intră în perimetrul de consolidare, cazurile de scutire de
consolidare, cazurile de eliminare a anumitor societăţi din perimetrul de consolidare;
• Secţiunea 2 "Modalităţi de întocmire a conturilor consolidate (art.16 -
art.35)" evidenţiază caracteristicile generale ale conturilor consolidate:
i) "conturile consolidate cuprind: bilanţul consolidat, contul de profit şi
pierdere consolidat şi anexa; aceste documente formează un tot unitar";
ii) "conturile consolidate trebuie să fie stabilite cu claritate şi în
conformitate cu prezenta directivă";
iii) conturile consolidate trebuie să prezinte o imagine fidelă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului ansamblului întreprinderilor
cuprinse în perimetrul de consolidare";
iv) "dacă aplicarea prezentei directive nu este suficientă pentru a oferi o
imagine fidelă, trebuie să se prezinte informaţii complementare, în anexă":
• Secţiunea 3 "Raportul de gestiune consolidat (art.36)" prezintă elementele la
care trebuie să facă referire raportul de gestiune consolidat: evenimentele importante
survenite dupa închiderea exerciţiului, evoluţia previzibilă a întreprinderilor ce formează
ansamblul consolidat, activităţile de ansamblu ale întreprinderilor în materie de cercetare-
dezvoltare, numărul şivaloarea nominală a acţiunilor deţinute de societatea-mamă în cadrul
societăţilor în cadrul grupului.

• Secţiunea 4 "Controlul conturilor consolidate (art. 37)":

 "Întreprinderea care stabileşte conturi consolidate trebuie să le supună controlului
ţinând cont de legislaţia statului de care aparţine. Persoana însărcinată cu controlul
conturilor consolidate trebuie, de asemenea, să verifice concordanţa raportului de gestiune
cu conturile consolidate ale exerciţiului".
• Secţiunea 5 "Publicitatea conturilor consolidate (art.38)": "Conturile
consolidate regulat aprobate şi raportul de gestiune, precum şi raportul stabilit de persoana
însărcinată cu controlul conturilor consolidate fac obiectul publicării de către întreprinderea
care le-a stabilit, publicitate ce se efectuează în funcţie de modalităţile prevăzute de dreptul
statului de care aparţine societate care întocmeşte conturile consolidate...".

• Secţiunea 6 "Dispoziţii finale şi tranzitorii (art.39 - art.51)"

O dată cu aprobarea Directivei a VII-a şi transpunerea acesteia în contabilitatea
ţărilor membre ale Uniunii Europene, conturile consolidate, privite ca mijloc de informare
financiară pentru marile grupuri europene, au luat o amploare pe care nu au cunoscut-o
înainte1. Aceasta se aplică prin importanţa din ce în ce mai mare a pieţelor internaţionale de
capitaluri care, sub influienţa practicilor contabile anglo-saxone şi, în special, a celor
americane, folosesc ca surse de informare numai conturile consolidate. Astfel, se preoduce
o profundă schimbare de atitudine. Dacă la început, conturile individuale prevalau asupra
conturilor consolidate, astăzi, situaţia este inversă, utilitatea conturilor individuale ale
societăţii-mamă fiind repusă în cauză.
Deşi directiva a VII-a, conform dispoziţiilor Tratatului de la Roma, a făcut obiectul
transpunerii în dreptul naţional al ţărilor membre ale Uniunii Europene, aceasta nu s-a
tradus printr-o armonizare completă a regulilor şi practicilor contabile naţionale cu privire
la conturile consolidate. O lectură a situaţiilor financiare ale diverselor grupuri din cadrul
Uniunii Europene ne permite imediat să ne convingem de aceasta. Între obstacolele ce au
împiedicat realizarea unei armonizări depline a conturilor consolidate, amintim:
- dificultăţile de transpunere a textului directivei în legislaţia contabilă a
ţărilor membre ale comunităţii; deoarece nu există o limbă oficială în raport cu celelalte,
transpunerea directivelor europene a fost interpretată în diverse modalităţi de către ţările
comunităţii. Astfel, "pentru unele ţări, transpunerea a constat într-un simplu transfer, iar
pentru alte ţări, ca şi în muzică, transpunerea a constat într-o interpretare" .

- influenţa tradiţiilor naţionale diferite cu privire la drept şi regulile fiscale a

Karel Van Huile, Importance des comptes consolidés dans le cadre de l'harmonisation des
règles comptable au sein de l'Union Européene, Revue du droit comptable, n°1, 1995,
pag.42

complicat adoptarea unor reguli contabile uniforme cu privire la conturile consolidate.

- elemente insuficient prezentate în directivă; aflată în faţa anumitor dificultăţi,
generate de lipsa unui drept al societăţilor de grup în majoritatea ţărilor membre ale Uniunii
Europene, "directiva nu se constituie într-o doctrină uniformă, ea refugiindu-se, puţin câte
puţin, în prescripţii cu caracter destul de general"12; de exemplu, această directivă nu
precizează cum se determină valoarea ce revine asociaţilor minoritari, ea limitându-se să
precizeze în articolul 21 că "sumele ce revin persoanelor străine întreprinderilor cuprinse în

12Mémento comptable Francis Lefebvre, Comptes consolidés, Paris 1989, pag.61

consolidare sunt înscrise în bilanţul consolidat la un post ce poartă o denumire
corespunzătoare".
- elemente ce apar în consolidare, dar la care directiva nu face nici o
referire, ca de exemplu:
i) metodele de conversie a conturilor entităţilor străine incluse în
perimetrul de consolidare;
ii) tabloul de finanţare, care nu este inclus în componenţa conturile
consolidate (articolul 16 menţionează: "conturile consolidate cuprind bilanţul
consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat şi anexa; aceste documente
formează un tot unitar").
- opţiunile existente în cadrul directivei; pentru a ajunge la un consens, o
directivă trebuie să fie flexibilă şi să permită tratarea aceleiaşi probleme în maniere diferite,
astfel încât aceasta să fie acceptată de toate ţările membre ale uniunii. Deşi nu conţine atât
de multe opţiuni ca Directiva a IV-a, Directiva a VII-a prezintă anumite opţiuni ce pot
influienţa conţinutul conturilor consolidate. Două dintre aceste opţiuni se referă la:
i) tratamentul contabil al diferenţei de achiziţie pozitivă (goodwill) ce
poate să fie considerată atât o imobilizare necorporală amortizabilă în maximum
cinci ani (articolul 30, aliniatul 1: "...diferenţa pozitivă de consolidare este tratată
după regulile stabilite de directiva 78-660/CEE - Directiva a IV-a - aplicabile
rubricii Fondul comercial"), cât şi un element substractiv al capitalurilor proprii
(articolul 30, aliniatul 2: "Statele membre pot permite ca diferenţa pozitivă de
consolidare să fie dedusă din rezerve");
ii) metoda integrării proporţionale care este prevăzută în directivă, dar fără
ca aceasta să fie impusă.
- elaborarea şi punerea în aplicare a prevederilor directivei, în legislaţia
ţărilor membre; elaborarea unei directive este un proces de lungă durată, iar introducerea
acestora în legislaţia tuturor ţărilor membre poate să se întindă pe o perioadă destul de
lungă. Directiva a VII-a, publicată în 1983, a fost introdusă în legislaţia tuturor ţărilor
membre ale uniunii pe parcursul a nouă ani, aşa cum rezultă din următorul tabel13:

2
Alexander D §i Nobes C., A European Introduction To Financial Acoounting; Pretince-
hall,London, 1994, pag.95
Ţara Data introducerii Directivei a VlI-a în
legislaţia naţională a ţărilor membre
Danemarca 1990
Marea Britanie 1989
Franţa 1985
Olanda 1988
Luxembourg 1988

13 Yves Bernheim, L'essentiel des US GAAP, pag.35, Mazars & Guerard, Paris, 1997,
pag.35
Belgia 1990
RFG 1985
Grecia 1987
Irlanda 1992
Portugalia 1991
Spania 1989
Italia 1991

Astfel se poate înţelege foarte uşor cum o directivă poate să devină intr-o oarecare
măsură desuetă, în momentul în care ea începe să fie aplicată, şi cum aceasta poate să
ignore noile operaţiuni care apar între momentul publicării şi punerea în aplicare.
La începutul anilor '90, a devenit tot mai evident faptul că Directiva a VlI-a nu mai
satisface nevoile de informare financiară la nivel internaţional. Acest fapt s-a repercutat mai
ales asupra marilor grupuri europene cu vocaţie intenaţională. Pentru a procura capitaluri de
pe marile pieţe financiare ale lumii, aceste grupuri au fost nevoite să satisfacă exigenţele
acestor pieţe în materie de informare contabilă. Deoarece aceste exigenţe nu coincid
totdeauna cu cele prevăzute de reglementarea europeană, ele (grupurile) s-au confruntat cu
incompatibilitatea dintre Directiva a VII-a, care a stat la baza întocmirii propriilor conturi
consolidate, şi referenţialele contabile cu recunoaştere internaţională (referenţialul IASC şi
US GAAP). Pentru a avea acces la pieţele bursiere situate dincolo de frontierele Uniunii
Europene, "aceste grupuri au fost obligate să pregătească un al doilea joc de conturi,
conform normelor IASC sau, cel mai adesea, conform normelor americane"14. Astfel la
începutul anilor '90, grupul german DaimlerBenz, pentru a intra pe piaţa financiară
americană, a trebuit să se conformeze exigenţelor comisiei operaţiunilor bursiere americane
(Securities and Exchange Commission - SEC) şi să-şi prezinte conturile anuale conform
normelor FASB.
În noiembrie 1995, Comisia Uniunii Europene a prezentat Consiliului o comunicare
pe tema: "Armonizarea contabilă - o nouă strategie faţă de armonizarea contabilă
internaţională". Comunicarea viza căutarea de soluţii care să permită marilor întreprinderi
europene posibilitatea de a întocmi un singur set de conturi consolidate stabilite după
norme contabile recunoscute pe plan mondial. Soluţia aceasta nu este lipsită de
complexitate, "deoarece trebuie să clarifice, pe de o parte, ce tip de societăţi ar intra în
această categorie, iar pe de altă parte, ce norme contabile să fie autorizate"15. Obiectivul pe
termen scurt al
Comisiei Uniunii Europene viza ca societăţile din Europa, care doresc să-şi coteze acţiunile
pe pieţele internaţionale de capitaluri, să întocmească un singur set de conturi consolidate,
care să fie în concordanţa cu cadrul conceptual şi cu normele IASC. Actualmente Comisia
Uniunii Europene, prin reprezentanţii săi, cu statut de observatori, în cadrul Consiliului şi
Comitetului permanent de interpretare ale IASC, susţine şi participă la procesul de
armonizare contabilă întreprins de către IASC. Atitudinea europeană faţă de normalizarea
contabilă internaţională şi preferinţa faţă de referenţialul IASC în detrimentul celui
american sunt justificate de dorinţa "Europei de a evita ca normele americane să devină o
"lingua franca" în materie de contabilitate în lumea întreangă"1.

14Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu, Tratat de contabilitate financiară, vol.I - Contabilitatea ca joc social - Ed.
Economică, Bucureşti, 1998, pag.464
15 Ibidem
Karel Van Hulle, prefaţă la Etats financiers comparées, guide de lecture Royaume Uni — Allemagne — France,
pag.6
 3.4. Normalizarea şi armonizarea contabilităţii româneşti

Normalizarea contabilă a început în România odată cu introducerea noului sistem

contabil în 1994. Luând ca model sistemul francez, normalizarea a avut o abordare de tip
politic, în care predomină intervenţia statului şi a avut ca obiectiv: elaborarea unui Plan de
Conturi şi a unei scheme de contabilizare a diferitelor operaţii, modul de prezentare a
situaţiilor financiare, definirea informaţiilor conţinute în situaţiile financiare. Normalizarea
contabilă franceză se bazează pe Planul contabil francez din 1982, care defin