Rspunderea penal a minorului

DUMITRACU ANDREEA

Capitolul I
Consideraii generale privind ocrotirea minorului prin mijloacele dreptului penal

Seciunea I

A. Ocrotirea parinteasca

Notiune. Prin ocrotirea parinteasca se intelege mijlocul juridic de ocrotire a

minorului prin exercitarea si indeplinirea indatoririlor cu privire la persoana si
bunurile acesteia, de catre parinti (atat parintii firesti, cat si parintii adoptatori).

Ocrotirea parinteasca este guvernata de urmatoarele reguli:

exercitarea drepturilor parintesti exclusiv in interesul minorului. Drepturile

parintesti se exercita numai in interesul copiilor (art.1 alin.5 C. fam).

egalitatea ambilor parinti in exercitarea drepturilor si indeplinirea indatoririlor

parintesti (art. 1 C. fam.). De la aceasta regula exista exceptia cand ocrotirea
parinteasca se exercita de catre un singur parinte, in situatiile in care celalalt
parinte este in imposibilitate de asi indeplini drepturile si indatoririle parintesti.

independenta de patrimonii intre parinti si copii (art. 106 C. fam.).

ocrotirea parinteasca nu trece asupra ascendentilor, fiind un drept si o indatorire

rezervata parintilor.

exercitarea ocrotirii parintesti se realizeaza sub supravegherea si controlul

statului, reprezentat prin autoritatea tutelara (art.108 C. fam.).

ocrotirea parinteasca inceteaza la majoratul copiilor.

Continutul exercitarii ocrotirii parintesti.

* Drepturile si obligatiile parintesti care intra in continutul ocrotirii parintesti se

impart in doua mari categorii:
a) drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului minor -
parintii sunt obligati sa creasca copilul ingrijind de dezvoltarea lui fizica, de
educarea, invatatura si pregatirea profesionala

b) drepturile si indatoririle parintesti cu privire la bunurile copilului minor

(patrimoniul minorului)

in cazul copilului sub 14 ani, rolul parintilor este dublu: de a reprezenta pe

minor in actele juridice civile si de a administra bunurile minorului.

in cazul minorului de peste 14 ani, rolul parintilor consta in incuviintarea

prealabila a actelor juridice civile pe care le incheie copilul personal.

Raspunderea parintilor

Neexercitarea ori exercitarea necorespunzatoare a drepturilor parintesti, precum

si neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor parintesti
atrage dupa sine raspunderea parintilor, astfel:

raspunderea de dreptul familiei este concretizata in masura decaderii din

drepturile parintesti in baza art.109 C. fam.

raspunderea de drept civil este angajata pentru fapta ilicita a minorului (art.
1000 alin. 2 C. civ.), precum si pentru fapta proprie a parintilor, in conditiile art.
998999 C. civ., cand parintii nu siau indeplinit corespunzator indatoririle cu
privire la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia in varsta de
pana la 14 ani si incuviintarea actelor minorului de peste 14 ani.

raspunderea penala concretizata in interzicerea drepturilor parintesti.

B. Tutela minorului ocrotirea prin tutela

Notiune. Tutela este o sarcina gratuita si obligatorie, in virtutea careia o
anumita persoana, denumita tutore, este chemata a exercita drepturile si
indatoririle parintesti fata de un copil minor, ai carui parinti sunt decedati ori in
imposibilitatea permanenta de asi exercita atributiile.

Tutela este guvernata de urmatoarele reguli si principii:

legalitatea tutelei, instituirea tutelei, cazurile in care se deschide tutela,

procedura de numire a tutorelui, obligatia pentru anumite persoane de a indeplini
sarcina de tutore, precum si incetarea tutelei sunt prevazute de lege prin norme
imperative;

obligativitatea tutelei (art.118 C. fam.).

gratuitatea tutelei (art.121 alin.1 C. fam.).

generalitatea tutelei (art. 115 C. fam.).

exercitarea tutelei exclusiv in interesul copilului minor (art. 114 C. fam.).

independenta patrimoniala dintre copilul minor si tutore (art. 125 dispune ca

art. 106 C. fam. se aplica in mod corespunzator si in cazul tutelei).

controlul permanent exercitat de catre stat asupra tutelei (art. 136 C. fam.).

Cazuri de deschidere a tutelei (art.113 C.fam.)

cand ambii parinti sunt morti ori declarati judecatoreste morti;

cand ambii parinti sunt decazuti din drepturile parintesti;

cand ambii parinti sunt necunoscuti;

cand ambii parinti sunt pusi sub interdictie judecatoreasca;

cand ambii parinti sunt disparuti;

cand dupa desfacerea adoptiei minorului, instanta judecatoreasca hotaraste

instituirea tutelei.

Continutul ocrotirii prin tutela (art.123139 C. fam.)

- latura personala (parintii sunt obligati sa creasca copilul ingrijind de

dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala);

- latura patrimoniala:

- administrarea bunurilor, in cazul minorului sub 14 ani;

- reprezentarea si incuviintarea actelor juridice pentru minorul peste 14 ani.

 Raspunderea tutorelui pentru neindeplinirea sarcinii de ocrotire a minorului
poate fi civila (indepartarea de la tutela si raspunderea delictuala), administrativa
sau penala, dupa caz.

Incetarea tutelei are loc la majoratul minorului, decesul acestuia sau cand
dispar cauzele care au determinat instituirea ei.

C. Curatela minorului ocrotirea prin curatela.

Notiune. Prin curatela se intelege mijlocul juridic, temporar si subsidiar,

instituit de lege, prin care se asigura ocrotirea minorului.

Instituirea curatelei poate fi dispusa pentru urmatoarele cazuri:

cand apar contradictii de interese intre minor si ocrotitorul sau;

cand inlocuirea tutorelui cu altul nu se face concomitent;

cand exista un proces cu privire la punerea sub interdictie a minorului;

cand ocrotitorul legal al minorului este impiedicat temporar sa-si exercite

indatoririle fata de persoana si bunurile acestuia.

Continut. Curatela vizeaza doua categorii de atributii ale curatorului:

a) ocrotirea persoanei minorului;

b) gestiunea patrimoniului minorului.

Incetarea curatelei. Curatela inceteaza daca au disparut cauzele care au

condus la instituirea ei, pe baza hotararii autoritatii tutelare.

Capitolul II
Rspunderea penal a minorului
Seciunea I
Limitele rspunderii penale a minorului
Limitele rspunderii penale

(1) Minorul care nu a mplinit vrsta de 14 ani nu rspunde penal.

(2) Minorul care are vrsta ntre 14 i 16 ani rspunde penal numai dac se
dovedete c a svrit fapta cu discernmnt.

(3) Minorul care a mplinit vrsta de 16 ani rspunde penal potrivit legii.

Regimul rspunderii penale a minorului

Art. 114
Consecinele rspunderii penale
(1) Fa de minorul care, la data svririi infraciunii, avea vrsta cuprins ntre
14 i 18 ani se ia o msur educativ neprivativ de libertate.
(2) Fa de minorul prevzut n alin. (1) se poate lua o msur educativ privativ
de libertate n urmtoarele cazuri:
a) dac a mai svrit o infraciune, pentru care i s-a aplicat o msur educativ
ce a fost executat ori a crei executare a nceput nainte de comiterea infraciunii
pentru care este judecat;
b) atunci cnd pedeapsa prevzut de lege pentru infraciunea svrit este
nchisoarea de 7 ani sau mai mare ori deteniunea pe via.

Capitolul III
Sistemul sancionator penal al minorului
Seciunea I
Msuri educative aplicabile minorului

Msurile educative
(1) Msurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.
1. Msurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civic;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfrit de sptmn;
d) asistarea zilnic.
2. Msurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea ntr-un centru educativ;
b) internarea ntr-un centru de detenie.
(2) Alegerea msurii educative care urmeaz s fie luat fa de minor se face, n
condiiile art. 114, potrivit criteriilor prevzute n art. 74.

CAPITOLUL I
Regimul rspunderii penale a minorului
Art. 116

Referatul de evaluare

(1) n vederea efecturii evalurii minorului, potrivit criteriilor prevzute n

art. 74, instana va solicita serviciului de probaiune ntocmirea unui referat
care va cuprinde i propuneri motivate referitoare la natura i durata
programelor de reintegrare social pe care minorul ar trebui s le urmeze,
precum i la alte obligaii ce pot fi impuse acestuia de ctre instan.

(2) Referatul de evaluare privind respectarea condiiilor de executare a

msurii educative sau a obligaiilor impuse se ntocmete de ctre serviciul
de probaiune n toate cazurile n care instana dispune asupra msurii
educative ori asupra modificrii sau ncetrii executrii obligaiilor impuse,
cu excepia situaiei prevzute la art. 126, cnd acesta va fi ntocmit de ctre
centrul educativ ori de detenie.

Seciunea II
Instituii complementare privind sancionarea minorului
CAPITOLUL II
Regimul msurilor educative neprivative de libertate
Art. 117
Stagiul de formare civic
(1) Msura educativ a stagiului de formare civic const n obligaia minorului
de a participa la un program cu o durat de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta s
neleag consecinele legale i sociale la care se expune n cazul svririi de
infraciuni i pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul su viitor.
(2) Organizarea, asigurarea participrii i supravegherea minorului, pe durata
cursului de formare civic, se fac sub coordonarea serviciului de probaiune, fr
a afecta programul colar sau profesional al minorului.

CAPITOLUL II
Regimul msurilor educative neprivative de libertate
Art. 118
Supravegherea
Msura educativ a supravegherii const n controlarea i ndrumarea minorului
n cadrul programului su zilnic, pe o durat cuprins ntre dou i 6 luni, sub
coordonarea serviciului de probaiune, pentru a asigura participarea la cursuri
colare sau de formare profesional i prevenirea desfurrii unor activiti sau
intrarea n legtur cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de ndreptare
a acestuia.
Consemnarea la sfrit de sptmn
(1) Msura educativ a consemnrii la sfrit de sptmn const n obligaia
minorului de a nu prsi locuina n zilele de smbt i duminic, pe o durat
cuprins ntre 4 i 12 sptmni, afar de cazul n care, n aceast perioad, are
obligaia de a participa la anumite programe ori de a desfura anumite activiti
impuse de instan.
(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaiune.

CAPITOLUL II
Regimul msurilor educative neprivative de libertate

Art. 120
Asistarea zilnic
(1) Msura educativ a asistrii zilnice const n obligaia minorului de a respecta
un program stabilit de serviciul de probaiune, care conine orarul i condiiile de
desfurare a activitilor, precum i interdiciile impuse minorului.
(2) Msura educativ a asistrii zilnice se ia pe o durat cuprins ntre 3 i 6 luni,
iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaiune.

Regimul msurilor educative neprivative de libertate

Art. 121
Obligaii ce pot fi impuse minorului
(1) Pe durata executrii msurilor educative neprivative de libertate, instana poate
impune minorului una sau mai multe dintre urmtoarele obligaii:
a) s urmeze un curs de pregtire colar sau formare profesional;
b) s nu depeasc, fr acordul serviciului de probaiune, limita teritorial
stabilit de instan;
c) s nu se afle n anumite locuri sau la anumite manifestri sportive, culturale ori
la alte adunri publice, stabilite de instan;
d) s nu se apropie i s nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu participanii la svrirea infraciunii ori cu alte persoane stabilite de
instan;
e) s se prezinte la serviciul de probaiune la datele fixate de acesta;
f) s se supun msurilor de control, tratament sau ngrijire medical.
(2) Cnd stabilete obligaia prevzut n alin. (1) lit. d), instana individualizeaz,
n concret, coninutul acestei obligaii, innd seama de mprejurrile cauzei.
(3) Supravegherea executrii obligaiilor impuse de instan se face sub
coordonarea serviciului de probaiune.

Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-121

Capitolul IV
Evoluia regimului sancionator aplicabil minorului de la Codul penal din 1969 la
actualul Cod penal privire comparativ

Capitolul V
Rspunderea penal a minorului i tratamentul sancionator n legislaia penal
elveian

Capitolul VI
Aspecte procesuale privind urmrirea penal i judecarea minorilor

Capitolul VII

2.1. Capacitatea penala

2.2. Felul consecintelor raspunderii penale a minorilor

2.1. Capacitatea penala

Raspunderea penala a minorilor este conditionata de starea psiho-fizica la diferite

etape ale minoritatii. Desigur, este vorba de starea bio-psiho-fizica normala corespunzatoare
fiecarei etape si nu de cazurile de anomalii sau boli care pot influenta starea normala. Numai
cand capacitatea bio-psiho-fizica normala a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate
pune problema raspunderii penale pentru minor fiindca numai atunci minorul isi da seama de
caracterul penal al urmarilor actiunii sau inactiunii sale.

Pana la varsta de 14 ani, o persoana fizica nu poate fi subiect activ general al

infractiunii necesitand raspunderea penala fiindca persoana nu a ajuns la acel grad de dezvoltare
fizica si psihica care sa-i permita intelegerea caracterului periculos al urmarilor actiunii
(inactiunii) sale, deci nu are discernamant din punct de vedere penal, prezumtia inexistentei
discernamantului este absoluta, pentru ca nici o imprejurare nu se va putea dovedi contrarie,
existenta acestuia.
 Avand in vedere cele de mai sus in reglementarea raspunderii penale a minorilor
este necesar sa se faca o distinctie intre minorii care au capacitatea penala si pot fi facuti
raspunzatori penal pentru faptele savarsite de ei si minorii care nu au capacitate penala si nu
raspund penal pentru faptele prevazute de legea penala pe care le-ar savarsi.

In viata de zi cu zi, faptele prevazute de legea penala nu sunt savarsite numai de

persoane responsabile, cu discernamant, ci si de persoane iresponsabile. Din punctul de vedere
al raspunderii penale nu orice infractor de fapt (faptuitor) devine subiect activ de drept, adica
infractor. Pentru a raspunde penal, pe langa savarsirea propriu-zisa ori participarea faptica la
savarsirea unei infractiuni, se cere si vinovatia, or, vinovatia exista acolo unde exista
discernamant.

Pentru ca legea penala sa poata actiona prin masuri represive, se cer a fi intrunite
doua conditii: responsabilitatea si vinovatia.

In doctrina nu exista un acord cu privire la intelesul notiunii de discernamant.

G.Solomonescu arata ca unii inteleg prin discernamant 'facultatea de a distinge binele

de rau'; altii vad in discernamant 'puterea individului de a intelege criminalitatea si ilegalitatea
actului si pe cale de consecinta, puterea de a-si da seama de responsabilitatea penala cu urmarile
ei'; in fine, altii privesc discernamantul ca o responsabilitate morala si ca un discernamant
juridic.

Vintila Dongoroz sustine ca, in ipoteza in care unii autori raporteaza acest concept
la atitudinea de a intelege, altii la capacitatea de a deosebi binele de rau, altii la posibilitatea de
a cunoaste ceea ce este licit si ceea ce este ilicit, sunt fara utilitate, deoarece, cat timp
discernamantul este o cauza care atrage capacitatea penala, acolo unde este prezumtia ca aceasta
capacitate lipseste (la minorii intre 14-16 ani) si discernamantul 929h72j nu poate fi explicit
decat pornind de la notiunea de capacitate penala.

Datorita caracterului relativ al discernamantului, existenta lui se va stabili de la caz

la caz, in raport cu fapta savarsita de minor.

Dintr-un alt punct de vedere, prin responsabilitate penala, intelegem totalitatea

particularitatilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil sa inteleaga libertatea si
necesitatea actiunilor sale in unitate dialectica cu legile obiective de dezvoltare a societatii si sa
aprecieze consecintele faptelor sale atunci cand el actioneaza contrar acestei unitati.

In acelasi sens, este conceput discernamantul si in practica noastra judiciara.

'Discernamantul, se arata intr-o decizie a fostului Tribunal Suprem, presupunea capacitatea de
a intelege si de a-si exprima constient vointa fata de un anumit fapt.' Existenta discernamantului
se dovedeste in raport cu fapta comisa de minor.

In principiu, se poate spune ca o fapta a fost savarsita cu discernamant atunci cand,

in momentul comiterii acesteia, minorul a fost in masura, datorita gradului de dezvoltare a
facultatilor sale psihice, a educatiei primite, a influentelor exercitate asupra sa de mediul social,
sa-si dea seama de natura antisociala si vatamatoare pentru altii a faptei, de riscul de a fi pedepsit
pentru savarsirea ei.

In ceea ce priveste proba existentei sau inexistentei discernamantului, de asemenea,

s-au exprimat puncte de vedere divergente. Potrivit unei opinii, singura proba concludenta in
aceasta materie ar fi expertiza medico-legala psihiatrica. Acest punct nu poate fi acceptat, mai
intai pentru ca explicarea savarsirii faptei prevazute de legea penala exclusiv prin deficientele
personalitatii exclude etiologia sociala, disociind sensul comportamentului de situatia sociala
in care se afla subiectul; in acest fel, relatia ca suport al oricarei actiuni sociale dispare si 'ramane
doar individul rupt de orice relatii sociale, subiect solitar al unor fapte care vor trebui sa fie
imputabile psihiomului sau'.

Apoi, pentru ca, daca s-ar admite ca sanctiunile de drept penal sa intervina exclusiv
pe baza datelor de ordin psihologic - furnizate de o asemenea expertiza, s-ar putea ajunge la
situatia inadmisibila ca minorul sa fie declarat raspunzator pentru propria sa structura si
dezvoltare psihica.

Pentru stabilirea discernamantului minorului intre 14-15 ani in momentul savarsirii

unei infractiuni - se arata intr-o decizie de indrumare a Tribunalului Suprem - instantele trebuie
sa examineze nu numai starea psihica a minorului, ci si natura faptei comise, imprejurarile
concrete ale comiterii acesteia, posibilitatea de a aprecia ca urmare a educatiei si instructiei
primite, precum si a influentelor mediului ambiant, ca savarseste o fapta daunatoare ce-i poate
atrage pedepsirea; daca instanta nu poate stabili cu propriile mijloace starea psihica a minorului,
va dispune efectuarea unei expertize medico-psihiatrice.

Examinand existenta discernamantului in cauza unui minor in varsta de 14 ani si o

zi care, pentru a se razbuna, a aruncat, de la mica distanta, o vergea metalica ascutita in directia
copilului victimei, perforandu-i cutia craniana si cauzandu-i moartea, Tribunalul Suprem, in
decizia amintita, a considerat ca, din moment ce din raportul de constatare medico-legala a
rezultat ca minorul are discernamant corespunzator varstei sale, ca functiile lui mentale sunt
dezvoltate fara devieri, in raport cu instruirea si experienta sa de viata si ca posibilitatile sale
interpretative nu sunt alterate, trebuie sa se conchida ca el a savarsit fapta cu discernamant si ca
atare este raspunzator din punct de vedere penal.

In lipsa expertizei medico-psihiatrice sau chiar si in prezenta acesteia, instanta se

orienteaza, de asemenea, in mare masura in functie de 'anamneza penala' rezultata din ancheta
sociala aflata la dosarul cauzei, ca si comportarea minorului in fata instantei.

Proba discernamantului incumba acuzarii, insa aceasta nu inseamna ca instanta nu

are obligatia de a verifica, in baza rolului sau activ, daca in momentul savarsirii faptei, minorul
intre 14 si 16 ani a lucrat sau nu cu discernamant, dispunand din oficiu, cand este cazul,
administrarea de probe in acest sens.

Codul nostru penal consacra impartirea minorilor din punct de vedere al

raspunderii penale in doua categorii: una a minorilor care au capacitate penala si deci raspund
penal, si alta a minorilor care sunt lipsiti de capacitate penala - nu raspund penal.
 In acest sens, art.99 Cod penal prevede ca: 'Minorul care nu a implinit varsta de
14 ani nu raspunde penal. Minorul care are varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani raspunde penal,
numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant. Minorul care a implinit varsta de
16 ani raspunde penal'.

2.1.1. Minorii care nu raspund penal

In aceasta categorie de minori sunt cuprinse doua subcategorii, si anume:

-aceea a minorilor care sunt considerati ca fiind lipsiti in mod absolut de capacitate
penala;

-aceea a minorilor a caror capacitate penala este presupusa ca fiind relativa.

a) Din prima categorie fac parte toti minorii care nu au implinit varsta de 14 ani.
Acesti minori nu pot fi subiecti activi de drept penal. Faptele penale pe care le-ar savarsi nu au
caracter penal, nu constituie infractiuni si nu atrag deci raspunderea penala. In aceasta ipoteza,
a minorului pana la 14 ani, legea instituie o prezumtie absoluta de incapacitate penala,
prezumtie juris et de jure.

Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani beneficiaza de o prezumtie legala

absoluta de incapacitate penala.

Minorul pana la 14 ani este prezumat, in toate cazurile, ca nu are capacitatea de a

intelege semnificatia penala a faptelor sale in special caracterul antisocial al unei infractiuni si
nici de a-si manifesta in mod constient vointa. Asa fiind, el nu-si da seama de urmarile faptei
sale si deci nu este vinovat. Vinovatia, adica prevederea urmarilor faptei sau posibilitatea
prevederii acestora depinde de capacitatea de intelegere, de discernamantul faptuitorului.
Aceasta categorie de minori, neavand acest discernamant, nu pot fi vinovati si deci fapta lor nu
constituie infractiune. Potrivit art.50 Cod penal[1], 'nu constituie infractiune fapta prevazuta
de legea penala, savarsita de un minor care, la data comiterii acesteia, nu indeplinea conditiile
legale pentru a raspunde penal'.

b) din a doua subcategorie de minori, care nu raspund penal, fac parte minorii care
au implinit varsta de 14 ani, dar nu au atins-o pe cea de 16 ani, daca in privinta lor nu s-a facut
dovada ca ar fi savarsit fapta cu discernamant. Legea consacra o prezumtie relativa juris tantum.

Acesti minori, in varsta de la 14 la 16 ani, beneficiaza si ei de o prezumtie legala

de incapacitate penala, insa, aceasta prezumtie este relativa, putand fi inlaturata prin probe care
a r dovedi ca minorul a savarsit fapta cu discernamant. Atata timp cat prezumtia nu este concret
inlaturata, minorul apartine categoriei minorilor care nu raspund penal.

Responsabilitatea se apreciaza prin prisma a doi factori: 1. intelectiv, ce presupune

capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor sau inactiunilor sale, a urmarilor
acestora, si 2. volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stapana pe actiunile sau
inactiunile sale, pe care le dirijeaza in mod constient).
 In ipoteza in care minorul a savarsit mai multe infractiuni concurente, problema
discernamantului trebuie rezolvata in raport cu fiecare infractiune in parte, unele fapte putand
fi savarsite fara discernamant, iar altele cu discernamant, ca de altfel si in situatia pluralitatii
intermediare prevazuta de art.40 Cod penal.

Acesti minori, care nu sunt subiect de drept penal, dar savarsesc fapte prevazute de
legea penala, sunt considerati ca fiind supusi pericolului de a deveni mai tarziu infractori, adica
atunci cand vor fi implinit varsta de 16 ani sau chiar varsta de 14 ani si s-ar constata ca au lucrat
cu discernamant.

Imprejurarea ca fapta comisa de minor nu are caracter penal nu exclude insa

raspunderea civila a persoanelor care, la data savarsirii faptei, aveau in ingrijirea lor pe minor.

In ipoteza minorului care, la data savarsirii faptei, implinise 14 ani, dar nu trecuse
inca de varsta de 16 ani, raspunderea lui penala depinzand de existenta discernamantului, se
procedeaza la inceperea urmaririi penale fata de invinuit si dispunerea unei expertize psihiatrice
judiciare pentru a se constata existenta sau inexistenta discernamantului in momentul savarsirii
faptei.

In cazul in care stabileste ca minorul sub 16 ani nu a lucrat cu discernamant,

organul de urmarire penala dispune, prin ordonanta, scoaterea de sub urmarire penala a
minorului, iar daca stabilirea lipsei discernamantului are loc in fata instantei de judecata, aceasta
pronunta achitarea in conditiile art.11 Cod pr.pen., urmand sa sesizeze autoritatea tutelara.

Daca minorul care nu a implinit 14 ani sau care, desi in varsta de 14-16 ani, este
lipsit de discernamant, a savarsit fapta indrumat de alte persoane, neindeplinirea, in persoana
sa, a conditiilor privind calitatea de subiect activ de drept penal nu exclude existenta infractiunii,
ci numai propria situatie juridica, daca instigatorul sau complicele a actionat cu intentie
(participatia improprie) acestia din urma vor fi sanctionati pentru participarea la infractiunea
savarsita, facandu-se abstractie de imprejurarea ca autorul nu poate fi subiect activ de drept
penal.

2.1.2. Minorii care raspund penal

Si in aceasta categorie de minori putem deosebi doua subcategorii, si anume:

1. o prima categorie a minorilor a caror capacitate penala este relativa;

2. o a doua categorie a minorilor care sunt considerati, in mod absolut, ca avand

capacitate penala;

1. Din prima categorie de minori care sunt considerati ca au capacitate penala, fac
parte cei in varsta de 14-16 ani, in privinta carora prezumtia relativa de incapacitate penala a
fost inlaturata.
 Aceasta inlaturare a prezumtiei de incapacitate are loc atunci cand se face dovada
ca faptuitorul minor intre 14 si 16 ani, a savarsit fapta cu discernamant, printr-o expertiza
psihiatrico-judiciara.

Existenta discernamantului trebuie dovedita in raport cu data la care fapta a fost

savarsita. Astfel, la faptele de durata vor fi relevante penal numai actele pentru care s-a facut
dovada ca au fost savarsite cu discernamant, iar in caz de concurs de infractiuni, chiar in ipoteza
savarsirii lor la date apropiate, dovada existentei discernamantului trebuie sa fie facuta pentru
fiecare fapta in parte, deoarece, existenta discernamantului trebuie cercetata si in raport cu
natura faptei comise, si a imprejurarilor in care s-a comis.

De aici rezulta necesitatea de a determina momentul savarsirii infractiunii, in cazul

diferitelor forme de unitate infractionala si de a examina consecintele situatiilor in care,
momentul consumarii sau epuizarii infractiunii nu coincide cu acela al comiterii actiunii
(inactiunii constitutive).

Cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue sau de
obicei, ori unele din actiunile sau inactiunile care ar face parte din unitatea legala a infractiunii
continuate au fost savarsite inainte de implinirea varstei de 14 ani si altele intre 14 si 16 ani, se
impun solutiile urmatoare:

- minorul care, dupa ce a implinit 14 ani, a savarsit fara discernamant restul

activitatii sale, nu va raspunde penal;

- daca minorul a comis cu discernamant actiunile sau inactiunile ulterioare

implinirii varstei de 14 ani, el va raspunde penal, dar minorul infractor va fi responsabil numai
pentru actiunile sau inactiunile savarsite cu discernamant, dupa implinirea varstei de 14 ani, iar
in cazul infractiunilor continue sau de obicei, numai pentru acea parte a activitatii ilicite
subsecvente varstei de 14 ani, daca este suficienta pentru a realiza numai ea continutul
infractiunii.

Cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue sau de
obicei ori unele din actiunile sau inactiunile ce ar putea sa alcatuiasca infractiunea continuata,
au fost comise intre 14 si 16 ani, iar celelalte intre 16 si 18 ani, se ivesc situatiile urmatoare:

- in cazul minorului care nu a avut discernamant cand a savarsit actiunile

(inactiunile) intre 14 si 16 ani, acestea nu vor intra ca parti componente dintr-o infractiune
continua, continuata sau de obicei, alaturi de alte actiuni sau inactiuni savarsite dupa 16 ani.
Acestea se vor constitui intr-o infractiune continua, continuata sau de obicei, daca sunt
suficiente pentru a-i realiza continutul.

- daca in perioada intre 14 si 16 ani, minorul a actionat cu discernamant si apoi si-

a continuat activitatea infractionala in baza aceleiasi rezolutii, toate actele, actiunile sau
inactiunile vor alcatui o unica infractiune continua, continuata sau de obicei.

- cand o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue sau
de obieci ori actele infractiunii continuate au fost comise inainte de implinirea varstei de 18 ani,
iar altele dupa majorat, se va regasi o singura infractiune continua, continuata sau de obicei,
dupa caz. Infractorului i se va aplica, pentru intreaga activitate infractionala, tratamentul juridic
penal prevazut de lege pentru infractorii majori.

Dupa producerea unui anumit rezultat periculos in dezvoltarea legaturii cauzale,

are loc in timp, amplificarea acestui rezultat sau producerea altuia, astfel, fapta capatand o
incadrare juridica mai grava.

Cand minorul pana la 14 ani a savarsit fapta, dar urmarile s-au amplificat sau au
aparut altele dupa ce a devenit major, i se va aplica tratamentul juridic al infractorilor minori.

Stabilirea raspunderii penale a celui ce a comis o infractiune de lovire sau vatamare

corporala in perioada cat era minor, se va face potrivit reglementarilor legale referitoare la
minoritate, chiar si atunci cand victima a incetat din viata datorita leziunilor survenite dupa ce
el a devenit major, astfel ca fapta savarsita caracterizata de acest rezultat mai grav, constituie
infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.

Legea penala prevede unele fapte in raport cu care existenta discernamantului este
mai usor de dovedit deoarece minorii afla despre caracterul imoral al acestor fapte (exemplu:
furt, viol, lovire), dar sunt si fapte al caror caracter antisocial implica o cunoastere mai temeinica
a vietii, ordinii sociale, normelor morale si de drept (exemplu: spionaj, tainuire).

2. Din subcategoria minorilor care sunt considerati in mod absolut ca avand

capacitate penala, fac parte acei minori care au implinit varsta de 16 ani.

Codul penal prevede, in legatura cu acesti minori, o prezumtie absoluta a existentei

discernamantului care nu poate fi inlaturata prin probe contrarii.

'Minorul care a implinit varsta de 16 ani, raspunde penal', se arata in art.99 alin.3
Cod penal[2]. Minorul intre 16 si 18 ani este prezumat, in toate cazurile, ca are posibilitatea de
a intelege valoarea sociala a faptelor sale si de a-si coordona in mod constient vointa.

Caracterul absolut al capacitatii penale a minorului la care ne referim, nu exclude

pentru acesta, la fel ca si pentru faptuitorii majori, posibilitatea de a dovedi ca este iresponsabil,
in sensul art.48 Cod penal[3] , si ca de aceea, probabil, fapta savarsita nu constituie, pe aceasta
baza, infractiune.

De altfel, existand si o distinctie intre discernamant si vinovatie, fiecare cu

semnificatie proprie, daca minorului care a depasit 16 ani ii este interzis sa dovedeasca lipsa
discernamantului, el poate face totusi dovada lipsei de vinovatie, aratand organului judiciar ca
si faptuitorul major, ca fapta nu a fost savarsita cu intentie sau culpa.
 2.2. FELUL CONSECINTELOR RASPUNDERII PENALE A MINORILOR

2.2.1. Sistemul sanctiunilor.

Principiile care stau la baza tratamentului penal al minorilor care raspund penal
sunt cuprinse in art.100 Cod penal[4] in care se prevede: 'Fata de minorul care raspunde penal,
se poate lua o masura educativa, ori se poate aplica o pedeapsa. La alegerea sanctiunii, se tine
seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala
si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si a trait si de orice element de
natura sa caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca
luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minorului'.

Codul penal a dat in mod firesc prioritate in cadrul sanctiunilor destinate minorilor,
masurilor educative, care, prin actiunea si finalitatea lor, apar ca fiind mai potrivite pentru a
aseza pe linia unei normale si eficiente dezvoltari umane si sociale pe minorii care, prin
savarsirea unei fapte penal, au dovedit ca se gasesc in afara acestei linii.

Desigur, cadrul sanctiunilor destinate minorilor nu se poate limita numai la

masurile cu caracter educativ, el trebuie sa cuprinda si pedepse, deoarece realitatea a dat deseori
la lumina existentei unele cazuri de ingrijoratoare perversitate printre infractorii minori capabili
de a savarsi uneori fapte foarte grave.

In tratamentul acestor minori, firesc insensibili la actiunea oarecum moderata a

masurilor educative, regimul sever al sanctiunii penale (al pedepsei) apare ca fiind mai potrivit
pentru o adecvata actiune de reeducare a acestei categorii a minorilor pervertiti.

In afara de aceasta, se pot intampla cazuri in care minorul a savarsit fapta prevazuta
de legea penala nu cu mult timp inainte de a ajunge major, astfel ca luarea de masuri educative
nu mai este posibila, intrucat executarea acestor masuri dureaza pana la ajungerea la majorat.

De asemenea, se poate ivi cazul ca o fapta savarsita de un minor sa fie judecata

dupa ce faptuitorul a devenit major, astfel incat masurile educative nu mai pot fi luate fata de
el, intrucat nu si-ar atinge scopul preventiv-educativ sau, chiar daca s-ar lua o masura 'educativa,
aceasta nu ar putea consta decat in mustrare' si raportat la gradul de pericol social al faptei
savarsite.

Intr-o speta solutionata fata de minorul M.F., Judecatoria Arad a luat masura
educativa a libertatii supravegheate pentru savarsirea infractiunilor de furt calificat in paguba
avutului particular si public, retinandu-se ca, la 24 ianuarie 1992 si la 10 martie 1992, impreuna
cu un alt faptuitor, inculpatul, care era minor, a sustras din doua magazine, pe timp de noapte
si prin efractie, bunuri in valoare de 72.246 lei, sentinta ramanand definitiva, prin nerecurare.

Instanta suprema a constatat ca instanta de fond a luat masura educativa a libertatii

supravegheate la data de 12 mai 1993, dupa ce inculpatul devenise major.
 Din interpretarea art.103 alin.1 si ultim Cod penal rezulta ca masura educativa a
livertatii supravegheate nu putea fi luata fata de inculpatul minor care, la data pronuntarii, a
depasit varsta de 17 ani, devenind chiar major, raportat si la pericolul social al faptelor si
persoana faptuitorului, si ca atare, se impunea luarea masurii educative a mustrarii, prevazute
de art.101 lit.'a' Cod penal.

Desigur, masurile educative si pedepsele se iau tinandu-se seama de criteriile

speciale care servesc la individualizarea sanctiunilor de drept penal prevazute de art.100 Cod
penal pentru infractorii minori.

Atunci cand fapta savarsita de minorul care raspunde penal este judecata si
sanctionata dupa ce infractorul a devenit major, cercul de sanctiuni de drept penal prevazute
infractorilor minori isi ingusteaza continutul, reducandu-se numai la masura educativa a
mustrarii sau pedepse. Aceasta explica de ce, pe de o parte, legea prevede pentru minori
pedeapsa amenzii, iar pe de alta parte, stabileste conditii mai avantajoase in caz de dispunere a
suspendarii conditionate a executarii pedepsei (art.110 Cod penal).

Desi pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta urmaresc in ultima

instanta, prevenirea infractiunilor, fiecare dintre ele are si o finalitate proprie, mai directa,
realizabila prin mijloace specifice.

Astfel, spre deosebire de pedeapsa care are ca finalitate proprie, constrangerea (ca
masura de reprimare) si reeducarea (ca masura de prevenire a comiterii de noi infractiuni)
infractorului, masurile educative au, in primul rand, scopul de a realiza reeducarea acestuia. La
fel, spre deosebire de masurile de siguranta al caror scop principal este independent de stadiul
dezvoltarii psiho-fizice a infractorului, inlaturarea unei stari de pericol, masurile educative au
ca principal scop reeducarea infractorului prin mijloace adecvate persoanelor care nu au ajuns
la deplina maturitate psiho-fizica. Din aceste deosebiri cu privire la finalitatile proprii si
mijloace specifice de realizare a fiecaruia din cele trei sanctiuni de drept penal rezulta concluzii
in legatura cu corelatia dintre ele:

-finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative sau a pedepselor,

pe de o parte, si finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor de siguranta, pe de alta
parte, sunt compatibile intre ele.

-finalitatea si mijloacele proprii de realizare a pedepselor sunt incompatibile cu

finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative.

De aici rezulta ca:

-pedepsele sau masurile educative se pot aplica concomitent cu masurile de

siguranta

-pedepsele nu se pot aplica concomitent cu masurile educative

De altfel, rezulta ca masurile educative nu se pot aplica in acelasi timp cu pedepsele

din cuprinsul art.100 Cod penal[5] , care prevad ca: 'Fata de minorul care raspunde penal se
poate lua o masura educativa ori i se poate aplica o pedeapsa'. Ori desemneaza ca se poate aplica
numai una din cele doua sanctiuni.

Aceasta regula a aplicarii alternative a celor doua sanctiuni este una din
caracteristicile tratamentului juridic al minorilor. Aplicarea ei nu ridica probleme in cazul
savarsirii de catre minor a unei singure infractiuni.

In cazul in care unele dintre infractiunile concurente savarsite de minor prezinta un

pericol social redus, care puteau atrage, daca minorul nu ar fi comis si alte fapte mai grave,
luarea de masuri educative, trebuie sa se tina seama de principiul general inscris in art.100 Cod
penal dupa care alegerea sanctiunii este in functie de comportamentul minorului privit in
ansamblu pedeapsa, aplicandu-se ori de cate ori luarea masurii educative nu apare ca fiind
suficienta.

Daca insa minorul a savarsit mai multe infractiuni dintre care pentru unele se
apreciaza ca trebuie aplicate pedepse, inseamna ca pericolul social pe care il reprezinta persoana
acestuia este mai mare, iar indreptarea sa nu s-ar putea face prin masuri educative, ci numai
prin aplicarea si executarea unei pedepse. In astfel de cazuri, instantele vor stabili pedepse
pentru toate infractiunile dupa care vor aplica dispozitiile art.34 Cod Penal privind concursul
de infractiuni.

In ipoteza in care unele dintre infractiunile concurente prezinta gradul de pericol

social care atrage aplicarea unor pedepse, se vor stabili aceleasi sanctiuni si pentru infractiunile
mai putin grave, facandu-se apoi aplicarea art.34 Cod penal.

2.2.2. Felul sanctiunilor.

Dupa cum rezulta din art.101 alin.1 Cod penal, sanctiunile de drept penal prevazute
pentru infractorii minori care raspund penal sunt grupate in categorii:

-unele sanctiuni au caracterul unor masuri educative

-altele au caracterul unor pedepse.

Masurile educative

Fata de cele aratate referitor la minoritate se impune ca o necesitate faptul ca, fata
de infractorii minori, sa se reactioneze, in primul rand, prin masuri cu un continut preponderent
educativ si nu prin masuri cu caracter represiv accentuat, cum sunt pedepsele care urmeaza sa
fie aplicate minorilor numai in cazuri extreme, cand interventia lor este absolut necesara
(art.100 alin.2 Cod Penal si art. 113 noul Cod Penal). De aceea, pentru a raspunde necesitatilor
luptei contra criminalitatii minorilor, codul penal a reglementat un sistem complet de masuri cu
caracter educativ.
 In cadrul acestui sistem au fost instituite in raport de necesitatile reeducarii
minorului infractor, urmatoarele masuri educative:

-mustrarea

-libertatea supravegheata

-internarea intr-un centru de reeducare

-internarea intr-un institut medical-educativ[6]

Legea prevede ca, in sanctionarea infractorilor minori, masurile educative trebuie

sa aiba precadere, adica nu se va recurge la aplicarea unei pedepse decat in cazul in care, tinand
seama de criteriile ce trebuie sa serveasca la alegerea sanctiunii prevazute de alin.1 din art.101
Cod penal[7] s-ar aprecia ca luarea unei masuri educative nu ar fi suficienta pentru indreptarea
minorului.

In principiu, luarea masurilor educative este conditionata de existenta starii de

minoritate a faptuitorului in momentul pronuntarii acestor masuri, iar durata este conditionata
de existenta aceleiasi stari in timpul executarii lor.

In cazul in care minorul a savarsit mai multe infractiuni inainte de a fi judecat

definitiv pentru vreuna din ele, instanta, daca apreciaza ca pentru fiecare in parte este necesara
o masura educativa, va aplica, avand in vedere incompatibilitatea aplicarii simultane a doua sau
mai multor masuri deosebite, pe cea mai aspra in scara masurilor educative.

In prevederile art.11 alin.4 Cod penal se arata ca masurile de siguranta se pot lua
chiar daca faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa, cu exceptia masurii prevazute in art.112 lit."d"
Cod penal si din dispozitiile art.116 Cod penal, care conditioneaza luarea masurii de siguranta
a interzicerii de a se afla in anumite localitati de condamnarea inculpatului la pedeapsa
inchisorii avand o anumita durata sau pronuntata pentru savarsirea anumitor infractiuni,
indiferent de pedeapsa aplicata.
 Raspunderea penala a minorilor in Europa

Termenul de "delincventa juvenila" nu este intalnit nici in legislatia penala din tara
noastra, nici in dreptul pozitiv din alte tari, el fiind o creatie a doctrinei penale si a teoriilor
criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie de
criterii de varsta, considerandu-se in mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de
particularitati determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a
subiectului activ al infractiunii.
 Sistemul de reeducare a minorului infractor in legislatia penala comparata

In prezent exista deosebiri notabile ale legislatiilor nationale in materia raspunderii

minorilor. Varsta maxima de la care orice infractor minor suporta rigorile dreptului comun este
de 18 ani in Austria, Belgia, Franta, Germania, Elvetia, Italia, Turcia, Lichtenstein si Tarile de
Jos; de la 17 ani in Grecia, Anglia, Tara Galilor si Polonia si de la 16 ani in Spania, Portugalia
si Scotia, iar in Cipru si in Suedia, pragul de la care intra sub incidenta dreptului comun este de
15 ani, tara cu cel mai scazut prag al "majoritatii penale" este Norvegia cu 14 ani.

Rigoarea aparenta a unora din aceste reglementari este temperata, insa prin diverse
dispozitii legale. Astfel in cazul modelului suedez, pana la 15 ani minorii beneficiaza de
prevederile unor acte de protectie sociala, iar dupa implinirea varstei de 15 ani si pana la 18 ani
si chiar 20 de ani autorul unei infractiuni beneficiaza de dispozitiile altui act normativ similar.
In Norvegia sau Scotia de exemplu, minorii delincventi se afla in grija unor comisii de protectie
si nu sunt supusi jurisdictiilor pentru minori. Modelele de reactie sociala la delincventa juvenila
inclina tot mai mult spre demersuri extrajudiciare. In Spania si in Portugalia tinerii de la 16 la
21 de ani pot fi tratati ca minori in anumite circumstante.

In alte tari, autoritatea responsabila in cazul delincventei juvenile, este jurisdictia pentru
minori.

Deosebiri exista si in privinta reglementarii momentului inceperii raspunderii penale a

minorului.

In Elvetia si in Suedia, ca si in legislatia altor state nord-americane raspunderea penala

a minorului incepe de la 7 ani; in sistemul scotian raspunderea penala a minorului incepe de la
8 ani, in Anglia si Tara Galilor, Grecia si Ungaria de la 12 ani. In Franta, Portugalia si Austria
varsta minima a raspunderii penale este de 13 ani, iar in Germania, Danemarca si Italia de 14
ani - solutie adoptata si de legislatia romana.

Diferentieri mai exista si in privinta continutului discernamantului, la minori, astfel in

Anglia si in Tara Galilor discernamantul exista cand minorul stie ceea ce este rau.

In Italia pentru minorul intre 14-18 ani raspunderea penala este in functie de capacitatea
acestora de a intelege si a voi. In Ungaria minorul care se afla in categoria de varsta 14-18 ani
raspunde penal numai daca nu este dement. In termenii legii penale germane un minor este
responsabil penal daca in momentul savarsirii faptei maturitatea sa morala si psihica era
suficienta pentru a intelege caracterul ilicit al actului sau.

Potrivit Codului penal francez art. 22 - discernamantul exista daca o persoana nu sufera
de tulburari psihice ori neuropsihice care i-ar fi anulat discernamantul ori controlul actelor sale.

Regimul de sanctionare si tratament al tinerilor delincventi

In prezent, in mai multe tari, principalele orientari, in materie de sanctionare si

readaptarea tinerilor cu comportament social in care se desfasoara resocializarea acestora prin
mentinerea lor, pe cat posibil in cadrul moral de munca si viata, ca si importanta aspectului
evolutiv si gradual al sanctiunii educative aplicate.

Desi in legislatia multor tari starea de minoritate nu este considerata o cauza de atenuare
a raspunderii penale, de fapt se are in vedere posibilitatea diversificarii gamei de sanctiuni
neprivative de libertate aplicate delincventilor minori, ca si posibilitatea ridicarii sau colaborarii
majoratului in materie penala. Regimul de tratament si resocializare a delincventilor minori in
prezent difera de la o tara la alta mergand de la internarea acestora in stabilimente deschise,
semideschise sau inchise, pana la eliberarea lor conditionata sau pe probatiune, prestarea unei
activitati in folosul comunitatii.

In conformitate cu Regulile penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei in

domeniul penitenciar, resocializarea si tratamentul delincventilor trebuie subordonate unor
finalitati precise, menite sa asigure mentinerea starii de sanatate si respectului detinutilor, prin
asigurarea unor conditii de viata compatibile cu demnitatea umana si standardele acceptate in
cadrul comunitatii.

Principiul fundamental al actiunii de resocializare si tratament a delincventilor il

reprezinta normalizarea, prin apropierea pe cat posibil a conditiilor vietii din penitenciar de cele
ale lumii exterioare acestuia. Ca regula normalizarea presupune, ca in timpul executarii
pedepsei detinutul isi pastreaza si isi exercita marea majoritate a drepturilor civile (dreptul la
vot, dreptul la libera constiinta religioasa, dreptul la proprietate - cu restrangerea acestora in
cazurile expres prevazute de lege).

Administrarea comunitara a justitiei penale

Cercetarile recente, intreprinse in mai multe tari, dovedesc ca reintegrarea

minorilor delincventi in societate, cu ajutorul unui sistem juridic traditional, este dificila,
deoarece exista o serie de confuzii in legatura cu statutul juridic si dreptul acestor minori. Mai
mult, cele doua modele traditionale existente de ocrotire si sanctionare a minorilor delincventi
(sistemul penal si sistemul pentru ocrotirea si protectia delincventilor minori) sunt fondate pe
principii incompatibile.

Pe langa aceste doua modele traditionale in ultimii ani au inceput sa se contureze si un

al treilea model de interventie in care se experimenteaza "sanctiuni alternative" pentru a gasi
noi strategii care sa permita ameliorarea fenomenului de delincventa juvenila. Desi s-au
constatat cateva rezultate incurajatoare, dificultatile de fond persista.

Substituirea masurilor traditionale bazate pe privarea de libertate a minorilor cu masurile

de mentinere a lor intr-un mediu natural se regaseste ca solutie, in textele internationale adoptate
in cursul ultimilor ani: Recomandarea Natiunilor Unite si Recomandarea Consiliului Europei
privind justitia pentru minori.

Aceste recomandari se adreseaza tuturor tarilor membre si au la baza Declaratia

Universala a Drepturilor Omului si alte norme internationale referitoare la drepturile copiilor si
tinerilor.

Reabilitarea minorilor delincventi trebuie sa se faca in exteriorul si in afara justitiei, in

contul serviciilor comunitare, care include un sortiment bogat de metode, mijloace si procedee
stiintifice capabile sa ajute desfasurarea procesului de reabilitare si reintegrare sociala a
minorilor delincventi.

Sanctiunile alternative propuse de comunitate tribunalului, parchetului si de asemenea,

politiei sunt un complemant necesar, aratand interesul comunitatii in rezolvarea problemelor de
delincventa juvenila. Aceste forme de tratament alternativ vizeaza reeducarea si reintegrarea
sociala a minorilor delincventi cu ajutorul unor tehnici speciale si foarte diverse, in care sunt
imbinate bunele intentii cu viziunile inteligente. Tinta interventiei nu este atat repararea
prejudiciului, cat mai ales influenta educativa si pedagogica exercitata asupra minorilor
delincventi, iar natura si durata sanctiunii nu depinde atat de mult de delict, cat de persoana care
l-a comis. Mai important este faptul ca minorul delincvent nu poate primi o sanctiune alternativa
decat daca el si familia sa isi exprima explicit acordul fata de masurile propuse de comunitate,
in caz contrar el urmand sa primeasca una din sanctiunile traditionale.

Importanta serviciilor comunitare si de mediere consta in capacitatea acestora de

a evita trecerea minorilor prin procedurile judiciare, diminuand astfel consecintele negative pe
care acestea le-ar avea asupra lor. Aplicarea unor masuri alternative este indicata, in primul
rand, atunci cand delictul nu este de natura grava si cand scoala si alte institutii care exercita un
control social oficial se implica in constituirea unor programe capabile sa solutioneze
problemele minorilor care au comis acte antisociale.

Modalitati de aplicare a legislatiei penale minorilor in perspectiva comunitatilor

europene

Pedeapsa cu inchisoarea se aplica minorilor pentru care instanta considera (tinand seama
de toate elementele susceptibile de a caracteriza fapta si persoana faptuitorului) ca masurile
educative nu au fost suficiente pentru indreptarea lor.

Sanctiunile aplicate minorilor delincventi trebuie sa fie, pe cat posibil, educative si nu

permisive, masura inchisorii trebuind sa fie considerata, "ultimo ratio" si aplicata numai fata de
minorii care au comis infractiuni deosebit de grave (viol, omor, talharie) sau fata de
multirecidivisti. Pentru acest motiv in practica juridica pentru minori, din Romania, dupa
practica multor state din Europa, au fost introduse doua tipuri de sanctiuni alternative la
pedeapsa inchisorii:

- prestarea unei munci in folosul comunitatii

- si institutia probatiunii.