Sfanta Liturghie

PRELIMINARII
Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu,

pe care omul a pierdut-o prin păcat şi pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul
Sfânt, este prezenţa în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin,
ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie,
împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea,
pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Romani
14, 17). Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox este
Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul “Taina Tainelor”
deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai
deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire
desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.1
"Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Fiindcă de câte ori veţi mânca
pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când
El va veni" (1 Cor. 11, 24-26).
Urmând poruncii Mântuitorului: "aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!",
creştinii s-au adunat încă de la începutul Bisericii, în zi deDuminică, într-un
anumit loc, să comemoreze învierea Domnului şi să celebreze a doua Sa
venire, săvârşind Taina Euharistiei, instituită de El însuşi. În Epistola lui Barnaba,
scrisă la sfârşitul secolului I, se spune: "De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a
opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la
ceruri"2, iar Învăţătura celor doisprezece Apostoli îndeamnă: "Când vă adunaţi în
1
Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, Ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 75
2
Epistola zisă a lui Barnaba, in PSB vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1979, p. 133
3
duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit
păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată".3
Sfantul Iustin Martirul, pe la anul 150, ne oferă in prima sa Apologie
descrierea Liturghiei euharistice astfel: "Hrana aceasta se numeşte la noi
euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele
propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a
renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim
acestea ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună: ci, după cum prin
Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut în
vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în
euharistie prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se
hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare.4
Facand o scurta analiza istorica, observam ca sfinţii apostoli au păstrat cu
sfinţenie cele primite de la Mântuitorul, dar ei au adăugat şi forme noi, crescute din
cele vechi, cerute de progresul şi dezvoltarea tinerei Biserici. Ca şi Sf. Apostoli,
membrii primei comunităţi creştine, recrutaţi aproape numai dintre iudei, păstrează
la început deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei
perioade a istoriei Bisericii creştine este un cult mixt, iudeo-creştin.5 Primii creştini
îndeplinesc, pe de o parte, obligaţiile cultului iudaic de la templu, unde ei se adună
în foişorul lui Solomon, la ceasurile obişnuite de rugăciune ale iudeilor, pe de altă
parte, însă, ei participă şi la anumite adunări liturgice de cult, specific creştine,
deosebite de cele din templu: „Şi erau în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget în
templu şi frângând pâine prin case şi primeau hrană cu bucurie şi cu inimă
nevinovată, lăudând pe Dumnezeu” (F.Ap. 2, 42-47).
3
Învătătura celor Doisprezece Apostoli, in PSB, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1979, p. 31
4
Sfantul Iustin Martirul, Apologia întâia în favoarea creştinilor, in PSB, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti,
1980, p. 70
5
Pr. Prof. Liviu Stan, Structura primara a comunităţilor creştine, in rev. S.T., an. XXIV, nr 9-10, 1972, p. 675
4
În aceste adunări elementul principal era frângerea pâinii, adică Sfânta
Euharistie, care constituie centrul cultului celui nou, la care se adaugă rugăciunea
şi lauda lui Dumnezeu, citirile din cărţile sfinte (1 Tes. 5, 27; Col. 4, 16), predica şi
cântările religioase (Ef. 5, 19). Cu ele erau unite agapele (1 Cor. 11, 20-22),
colectele pentru săraci (1 Cor. 16, 1-2) şi manifestările harismelor (1 Cor. 14).6
Sfânta Liturghie, Taina lui Hristos şi Taina Bisericii, descoperă adunarea
credincioşilor ca fiind Biserică, Trupul lui Hristos. Prin „a se aduna în Biserică” (I
Corinteni 11, 18), Sfântul Pavel înţelege alcătuirea unei adunări a membrilor
Bisericii dintr-o anumită zonă cu scopul de a releva Biserica prin slujirea Sfintei
Liturghii. Liturghia ne uneşte în Biserică făcându-ne părtaşi Împărăţiei lui
Dumnezeu, este manifestarea şi realizarea Bisericii.7
De aceea, in studiul de fata, voi prezenta importanta teologia si pastoral-
misionara a Sfintei Liturghii, pornind de la insemnatatea pe care o are in general
cultul pentru viata religioasa, subliniind apoi semnificatia Sfintei Liturghii in cultul
divin, teologia momentelor mai importante din Sfanta Liturghie, pentru ca in final
sa accentuez valoarea pastoral-misionara a Sfineti Liturghii si importanta ei pentru
viata Bisericii si a credinciosilor.
6
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei. Liturghia creştină în primele trei veacuri, in rev. S.T.,
an. I, nr. 1, 1929, p. 180
7
Pr. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în rev. Ortodoxia, an XXXIII, nr. 1,
1981, p. 34
5
CAPITOLUL I
Cultul crestin ca manifestare liturgica a Bisericii
Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru, al oamenilor şi al lumii

întregi, adică El ne-a făcut şi ne poartă de grijă. Pentru aceasta suntem datori să-L
cinstim şi să ne supunem sfintei Lui voinţe. Actul sau actele prin care ne arătăm
iubirea, cinstea şi supunerea ce datorăm lui Dumnezeu se numesc cu un cuvânt sau
termen consacrat cultul divin.8
Cuvântul cult este de origine latinească şi derivă de la forma de supin
(cultum) averbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a
adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe
om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau
împărtăşirea harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozităţii
omeneşti. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce
Revelaţia poate fi definită ca Dumnezeu în căutare.
Parafrazand pe parintele Liviu Stan, cultul este parte integrantă a Tradiţiei, el
a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte de aşternerea în scris a scrierilor
Noului Testament. Tainicul experiat în sânul comunităţii bisericeşti este cel care a
determinat şi organizarea instituţională şi socială a Bisericii. Cultul a fost astfel,
mediu de împărtăşire a harului, formă de exprimare şi păstrare a adevărului revelat,
dar şi nucleul spiritual care a dus la închegarea şi organizarea comunităţilor în
Biserica primară. Pe de o parte, cultul a fost etalonul prin care s-a măsurat atât
fidelitatea faţă de adevărurile de credinţă ale Bisericii, cât şi faţă de rânduielile ei
primare şi autentice de organizare socială şi juridică. În cult şi-au găsit izvorul,
8
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1994,
p. 124
6
modelul şi forma de exprimare toate rânduielile de bază, sau toate principiile
canonice fundamentale ale Bisericii, iar toate formele de organizare sociala şi toate
rânduielile legate de aceasta s-au dezvoltat simetric, în concordanţa cu rânduielile şi
formele de cult.9
Pe de altă parte, cultul a fost experiat ca întâlnirea cu Hristos în actele Sale
mântuitoare, sub chipul văzut al materiei şi al actelor sensibile, care nu sunt nişte
simple simboluri, separate de har, ocazionând doar lucrarea harului, ci ele sunt
pline de putere dumnezeiască. Bipolaritatea văzut-nevăzut, creat-necreat, imanent-
transcendent pe care s-a constituit cultul l-a făcut accesibil doar celor care se
deschideau prin credinţă, după cum afirmă Leon cel Mare: „Pentru a putea fi
părtaşi cu adevărat la sfinţenia Lui, Domnul nostru Iisus Hristos a limitat prezenţa
lui fizică între ucenicii Săi, dar nu înainte de a împlini totul ce era necesar pentru
propovăduirea Evangheliei şi pentru tainele Noului Legământ… apoi, S-a înălţat
la cer şi a trimis pe Sfântul Duh în care şi prin care va fi cu noi până la sfârşitul
veacurilor, sesizat fiind doar prin credinţă”.10
Evlavia creştinului ortodox îşi găseşte satisfacţie deplină în cultul Bisericii
dreptmăritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic şi eclesiologic,
este un dialog viu între Dumnezeu şi comunitate. Dumnezeu le vorbeşte
credincioşilor prin Biserică şi li se dăruieşte prin Sfintele Taine. Între cultul
ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă
şi trăire, între lex credendi şi lex orandi nu există despărţire, că ele se
intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea
cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina.11
Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însuşire naturală sau
oconsecinţă firească şi necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în
9
Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească, în rev. MMS, an. XLVI, nr 1-2, 1970, p. 6
10
Leon cel Mare apud. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit.
11
Pr. Ioan Andreicut, Pietismul sectant, in vol. Pietismul, Societatea de Studii Ortodoxe, Tesalonic, 2008, pp. 48-49
7
însăşi noţiunea sau concepţia de religie. Deşi manifestarea cea mai cunoscută a
cultului este rugăciunea, aceasta nu caracterizează şi nu defineşte complet cultul.
Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor,
simbolurilor, actelor, formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în
relaţie cu divinitatea.
Sentimentul religios se traduce, deci, în primul rând, sub forma conştiinţei
pe care o avem despre majestatea, atotputernicia şi infinita superioritate şi
perfecţiune a lui Dumnezeu. Din această conştiinţă decurge în chip natural o
atitudine de subordonare a noastră faţă de Fiinţa supremă, care se traduce, implicit,
în forme de cinstire, de adorare. Aceasta este originea şi germenele, fiinţa
cultului.12
Cultul inseamna, in general, orice forma sau act religios, menit sa puna pe
om in legatura cu Dumnezeu, exprimand, pe de o parte, cinstirea sau respentul
fata de Dumnezeu, iar pe de alta parte mijlocind sfintirea omului sau impartasirea
harului dumnezeiesc.13
Insa, cultul nu e numai o lauda a credinciosilor adresata unui Dumnezeu ce
se tine la distanta de ei si e ascuns intr-o inaltime neapropiata, ci un dialog real
intre ei si Dumnezeu, credinciosii adresandu-i rugaciunea si Dumnezeu care e
simtit prezent si lucrator, raspunzand cu mangaierile, intaririle, cu implinirile
efective ale celor cerule de ei. Ei nu canta numai psalmi de cuprins general, de
preamarire comuna a lui Dumnezeu, ci se roaga pentru implinirea trebuintelor
concrete si proprii ale lor si ale celor impreuna prezenti in biserica sau si ale celor
absenti dar apropiati lor.14
12
Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, Liturgica, suport de curs, Alba-Iulia, 2005, p. 20
13
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 45
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrarilor Sfantului Duh asupra
credinciosilor, in rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981, p. 6
8
Esenta si fundamentul universal al cultului este sentimental ca ne aflam in
fata lui Dumnezeu si ca intram in legatura cu El, prin invocarea numelui Sau, prin
rugaciune sau prin alte mijloace.
Cultul divin public este cartea de identitate a fiecarei confesiuni crestine.
Rugaciunea obsteasca este aceea care da marturie despre ceea ce este si crede o
Biserica. Modul de a-L intelege pe Dumnezeu si de a experimenta relatia cu El se
reflecta pregnant in rugaciune.
In ortodoxie, cultul divin este "duh si viata", este norma de viata. Adevaratii
inchinatori, spune Mantuitorul, se vor inchina Tatalui in duh si in adevar (Ioan 4,
23-24). Rugaciunea Bisericii este duh si viata pentru ca Duhul lui Dumnezeu, pe
Care-L numim "Datatorul de viata", ramane cu noi in veac . Chemarea permanenta
a Duhului Sfant in cadrul rugaciunii liturgice si primirea Lui face ca Cincizecimea
sa fie nu numai o sarbatoare concentrata in a 50-a zi dupa Inviere, ci una extinsa pe
tot parcursul anului bisericesc. Acest fapt este reflectat mai cu seama in rugaciunile
de invocare a Duhului Sfant (epicleze) si in Sfintele Taine. "In centrul oricarei
Taine se afla lucrarea Cincizecimii ei proprii, adica coborarea Duhului Sfant.
Astfel marturiseste credinta noastra ortodoxa rolul Duhului Sfant in iconomia
mantuirii si a echilibrului trinitar. Hristos-Cuvantul pronunta cuvintele de
instituire, iar epicleza cere Tatalui sa trimita Duhul Sfant, puterea sfintitoare,
asupra darurilor si asupra Bisericii".15 Mai profund si mai explicit intalnim aceasta
realitate in Sfanta Liturghie. In comentariul sau liturgic asupra Sfintei Liturghii,
Nicolae Cabasila spune ca rezultatul sau roada patimilor, invataturii si faptelor
Mantuitorului Hristos este venirea Duhului Sfant in Biserica. Aceasta este
infatisata, intre altele, in ritualul turnarii apei calde in Sfantul Potir, inainte de
impartasirea clericilor si credinciosilor. "Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa,
dar avand si caldura focului, inchipuieste pe Duhul Sfant care e numit si apa, dar
15
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 91
9
care S-a aratat si in chip de limbi de foc cand S-a revarsat peste Sfintii Apostoli.
Momentul acesta din Liturghie aminteste ziua pogorarii Duhului Sfant".16
Cultul divin este, in viziune ortodoxa, norma de viata in Hristos si dupa voia
lui Hristos, cuvantul care continua sa se rosteasca sub forma si prin intermediul
randuielilor de cult, a formulelor, rugaciunilor si imnelor liturgice, dar si a
gesturilor si a actelor rituale.
a. Cultul intern si cultul extern

Cand atitudinea noastra de respect, omagiu sau cinstire rămane ascunsă in
suflet sau se traduce numai in forme lăuntrice, se numeşte cult intern, subiectiv sau
teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări contemplative, apanajul
unei stări religioase superioare.
Dar cultul nu poate rămane in această stare embrionară. Sentimentul religios
cere in chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime in afară, prin forme
vizibile, perceptibile, devenind, in mod inevitabil cult extern. Fiind alcătuit psiho-
somatic, omul işi manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase. A vorbi
cu şi despre Dumnezeu nu este posibil decat in limitele conceptelor şi definiţiilor
cu care omul operează. Aderand la o formă de cult, o grupare de oameni sau o
comunitate, ii confera acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat
şi unitar acceptată. De aceea, cultul este, prin insăşi esenţa lui, ritual: din cult
intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau simţire religioasă, el devine
extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma aceasta el capătă şi un caracter
social, colectiv.
Intre fondul (esenţa) cultului şi intre formele lui externe trebuie să existe o
stransă legătură, o unitate şi continuitate neintreruptă. Cultul intern, lipsit de forme
16
Ibidem, p. 95
10
externe de manifestare, nu poate să vieze, el incolţeşte in chip necesar şi izbucneşte
in afară.17
Atunci cand formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului
sufletesc lăuntric, ele degenerează in forme goale şi lipsite de conţinut religios, in
ritualism, formalism, bigotism, sau alte forme pseudo-religioase, care se
indeplinesc automat sau in chip mecanic. Aşa sunt multe dintre riturile magice şi
vrăjitoreşti ale religiilor unora dintre popoarele primitive, dar şi a multora dintre
creştini care indeplinesc anumite practici religios creştine fără să mai
conştientizeze conţinutul.
Ambele forme de cult sunt de fapt unul şi acelaşi lucru, înfăţişat numai în
două feluri, privit din două puncte de vedere diferite: al stării sufleteşti care
constituie cultul şi al manifestării ei. De aceea, între ele este aceeaşi legătură ca
între suflet şi trup.18 Căldura sufletească sau pietatea, care constituie cultul intern
este fără putere şi neroditoare, dacă nu se arată şi prin acte văzute, iar actele văzute,
care constituie cultul extern, sunt forme goale, făţărnicie curată, dacă nu izvorăsc
din evlavie, din pietatea inimii.
Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern impreunat
organic cu cel extern, adică sentimentul religios exprimat in forme externe.19
b. Cultul public si cultul particular

La rândul său, cultul extern este particular şi public. Cultul particular este
îndeplinirea actelor cultice de fiecare individ în parte şi aparte, adică nu împreună
şi la un loc cu alţii.
Cultul public se săvârşeşte de regulă in biserică şi în anumite zile, mai ales
în zilele de sărbătoare. Cultul public, este săvârşirea actelor cultice de către
17
Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 22
18
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit., p. 125
19
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 47
11
slujitorii bisericeşti, în faţa creştinilor adunaţi, în număr mai mare sau mai mic, ca
să ia parte la efectuarea lui. Cultul divin public se săvarşeşte după anumite clişee
fixate şi acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după randuieli, forme şi
formule verbale fixe şi stabile, consfinţite de Biserică şi inscrise in cărţile ei de
cult.20
Cultul public este necesar, pentru că binefacerile şi darurile lui Dumnezeu se
revarsă prin el asupra tuturor oamenilor. Pentru aceea suntem datori cu toţii
deodată şi la un loc să-l mulţumim, să-L lăudăm şi să-L slăvim neîncetat pe
Dumnezeu. De asemenea şi în cazuri de nenorociri publice, trebuie să-L rugăm cu
toţii ca să ne scape de ele.
Prin arhitectura şi pictura bisericilor, prin citirile, rugăciunile şi cântările
slujitorilor bisericeşti, prin ţinuta şi mişcările lor pline de evlavie, prin pietatea
adâncă de care sunt pătrunşi cei ce iau parte la serviciul divin, cultul public
influienţează puternic asupra sufletului omenesc şi-1 determină spre o viaţă curată
şi sfântă. Câţi păgâni şi necredincioşi, câţi rătăciţi şi stricaţi nu s-au făcut oameni
de treabă şi buni creştini numai datorită participării la cultul public.21
In fine, adunând în faţa altarului oameni de toate vârstele şi de toate
categoriile sociale şi amintindu-le că toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi deci fraţi între
ei, cultul public contribuie în foarte mare măsură la nivelarea diferenţelor sociale,
la cimentarea înţelegerii, a frăţiei şi a dragostei ce trebuie să domnescă între
oameni şi prin aceasta la întronarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.22
Cultul particular nu e supus unor astfel de randuieli sau forme normative. In
formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizaţia individuală sau
inspiraţia momentană şi nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din
formele de expresie ale pietăţii populare au trecut in cadrul normelor general
20
21
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit., p. 126
22
Ibidem, p. 127
12
acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public.23 Cu alte cuvinte, cultul
particular este izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietăţii
personale (şi populare) pot fi confirmate in cultul public atunci cand indeplinesc
condiţiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii
respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerinţe religioase
reale şi generale, resimţite de toată colectivitatea.24
Cultul particular (personal) şi cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci
se completează unul pe altul. Intrucat omul este fiinţă individuală şi socială in
acelaşi timp, viaţa religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie
să existe intre obligaţiile cultului social de o parte şi nevoile pietăţii personale a
fiecărui ins in parte.25
In crestinismul ortodox, accentual se pune ins ape cultul divin public, dandu-
se intaietate si mai multa importanta rugaciunii liturgice sau collective in viata
religioasa, pentru ca participarea la ea este necesara pentru mantuire. Rugaciunea
liturgica depaseste particularismul si egoismul, cultivand in membrii comunitatii
rugatoare sentimental si constiinta universalitatii Bisericii din care facem parte.
Forma ei este desavarsita si sfintita prin lunga ei intrebuintare in cultul public. Ea
ne invata sa ne integram in comunitate, sa vedem dincolo de nevoile si interesele
proprii si sa ne rugam nu numai pentru cei prezenti, ci si pentru cei absenti, pentru
cei de departe, pentru toata lumea si “pentru unirea tuturor”. Contopindu-se astfel
in aceasta liturghie cosmica, in care totul canta slava lui Dumnezeu, invatam
adevarul evanghelic ca nu suntem izolati, ci legati unii de altii, ca nu ne putem
mantui de unul singur, ci numai in comunitate.26
23
24
25
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, in rev. S.T., an. XV, nr. 3-4, 1963,
p.133
26
Idem, Liturgica generala…
13
c. Functiile cultului
Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de
comunicare, mai mult sau mai puţin directă, intre cei doi termeni sau factori ai săi:
Dumnezeu, pe de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii
Dumnezeu – om este scopul cultului. In urma acestei tentative, cultul dobandeşte şi
implineşte in acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca pondere şi importanţă.27
Funcţia latreutică a cultului. Dacă avem in vedere subiectul cultului, adică
pe om, atunci funcţiunea cea dintai a cultului creştin este cea latreutică, adică
adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă relaţia
ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu.
Exteriorizarea nevoii fireşti de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor
sentimente care ne copleşesc in faţa dumnezeirii Sale:
a) Admiraţia in faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină rugăciunea
de laudă a Bisericii.
b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu
faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau mulţumirea,
duce la implinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile dăruite.
c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, in contrast cu
atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere
rugăciunii de mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin.
In Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau
euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu
constituie nota predominantă şi funcţiunea de căpetenie al celei mai importante
taine, care se săvarşeşte in cadrul Liturghiei şi care poartă chiar denumirea
grecească de Euharistie (mulţumire). “Autorii ortodocşi din epoca noastră
subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de
27
14
a celebra şi a recunoaşte slava lui Dumnezeu. in vreme ce noţiunea de slavă este o
noţiune cheie a gandirii ebraice, noţiunea de cinste devine un element important in
cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar in Noul Testament şi in liturghia
grecească, cinstirea (τιμη) este aproape intotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu
seamă in doxologii”.28 Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică
predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este
pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi
mai cu seamă a Duhului Sfant.29
Funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului. Dacă luăm ca punct de
referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului este cea
harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să
impărtăşească credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu.
Intrucat harul este absolut necesar in vederea mantuirii, funcţia aceasta este
fundamentală in cult şi este esenţială in Biserica creştină.30
Funcţia harismatică a cultului pune in evidenţă lucrarea harului divin pe care
Dumnezeu ni-l comunică, indeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor,
adică acele slujbe de binecuvantare şi sfinţire, cuprinse in Molitfelnic, care ţintesc
să cuprindă şi să menţină necontenit, in curentul harului dumnezeiesc, intreaga fire
zidită şi intreaga existenţă omenească.
Funcţia harismatică este, de altfel, strans unită cu cea latreutico-euharistică
in cultul ortodox. In formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale
alternează, ieşind cand unul cand celălalt pe primul plan, iar uneori se intalnesc
laolaltă, fuzionand inseparabil in una şi aceeaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune,
ca de exemplu in sfanta Euharistie, centrul Sfintei Liturghii, care reprezintă atat
28
T. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Crestin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 97
29
P. Evdokimov, Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 235
30
15
forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cat şi darul
cel mai de preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.31
Funcţiunea didactică (catehetică) a cultului. Se mai poate vorbi şi de o a
treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia didactică. Deşi secundară sau
indirectă, funcţiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidenţiază
in mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii,
tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atat instruirea sau
edificarea credincioşilor in invăţătura de credinţă creştină ortodoxă, cat şi
promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi randuielile sfintelor slujbe
sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de impărtăşire a
Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese
lăsate de Mantuitorul: “Mergand, invăţaţi toate neamurile … invăţandu-le să
păzească toate cate v-am poruncit vouă …” (Mt. 28,19-20). Dar invăţătura nu
poate fi un scop in sine, ci un mijloc.32
Funcţia aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales in partea de la
inceput a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, in care se reinnoieşte simbolic
lucrarea invăţătorească a Mantuitorului. Indeosebi lecturile biblice, predica şi
cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul işi implineşte misiunea sa
didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai in Liturghie ci şi in toate
celelalte slujbe, in imne, tropare, condace sunt ţesute cele mai variate invăţături de
credinţă. Cuvantul ca expresie a laturii didactice a Bisericii şi lucrarea liturgică,
expresie a laturii ei sacramentale sunt unite in cel mai natural mod.
31
32
16
d. Importanta cultului in viata religioasa ortodoxa
Cultul crestin constituie tezaurul cel mai de pret al Ortodoxiei si titlul ei de
mandrie. De aceea este atat de mult pretuit si joaca un rol de frunte in viata
religioasa a crestinilor ortodocsi.33
Pentru cei mai mulţi, creştinismul ortodox se reduce, in bună parte, la trăirea
şi practicarea formelor de cult, care au fost si raman izvorul de capetenie al
evlaviei si al religiozitatii ortodoxe. Esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte
prin participarea la formele, tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult. Spre
deosebire de catolicism, unde predomină organizaţia bisericească (unitate cu Papa)
şi faţă de protestantism, unde are intaietate cuvantul invăţăturii şi activitatea
practică, Ortodoxia se caracterizează inainte de toate şi se defineşte prin cultul ei,
deoarece el reprezintă insăşi tradiţia vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viaţa ei
religioasă, in necontenită trăire şi mişcare.34
Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu
doctrina, se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în
forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe
pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea
Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă;
în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică
până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub
cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se
coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele
pământeşti. Acesta este sentimental fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge
imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi
realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării
33
34
17
Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul
ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii
creştini.35
R. Taft relatează replica unui preot rus care in discuţia cu un preot catolic ce
incerca să-i sugereze că in comparaţie cu invăţătura doctrinei, confesiunea sinceră,
catehismul, rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară,
zice: “Pentru voi este intr-adevăr secundar. Intre noi ortodocşii (şi la aceste
cuvinte işi făcu semnul crucii) nu este aşa. Liturghia este rugăciunea noastră
comună, introduce credinţa noastră in tainele lui Hristos mai bine decat tot
catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noştri viaţa Domnului nostru,
Hristosul rus, şi asta se poate intampla doar in comuniune, in sfintele noastre
slujbe, in tainele sfintelor noastre icoane. […] Pentru a inţelege taina lui Hristos
cel inviat, nici cărţile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor.
Pentru aceasta e nevoie să fi trăit cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfantă (Paştile).
Şi din nou işi făcu semnul sfintei cruci”.36
Pentru creştinul ortodox viaţa e cult. Este impreună trăire cu Dumnezeu.
Painea se incepe cu semnul crucii. Lucrul se incepe la fel. Temelia casei cu o
rugăciune. Roiul de albine, mieii, vacile, maşinile, fantanile, toate se fac in numele
Domnului. Cultul nu e secundar. Este viaţa de zi cu zi.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este
locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului,
Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos,
căci în cult se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă
prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus
Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
35
Pr. Ioan Andreicut, op. cit., pp. 49-50
36
Robert Taft, Oltre l’oriente e l’occidente, Lipa, Roma, 1999, p. 171 apud. Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op.
cit., p. 55
18
În cult învăţătura de credinţă devine doxologie, „cuvântare de mărire” a lui
Dumnezeu. Formulările vechi ortodoxe ale dogmei treimice şi hristologice au fost
expresii liturgice, sau, cel puţin expresii care au ţintit la slujirea imediată a imnului
liturgic. Biserica Ortodoxă a preferat formularea liturgica a adevărurilor de
credinţă şi astfel şi-a păstrat posibilitatea gândirii teologice libere, pe care Apusul
prin definiţiile dogmatice excesive a exclus-o.
Cultul ortodox, trăirea duhovnicească, are în centru jertfa lui Hristos, a Cărui
moarte a adus răscumpărarea tuturor. Actualizând lucrarea mântuitoare a lui
Dumnezeu, cultul mărturiseşte continuu şi solemn ceea ce Domnul a făcut pentru
noi. Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să
slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea,
în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om.
Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.37
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea
colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sunt
împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa
mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de
credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se
experimentează prin trăire.
Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune şi cultului
Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar intr-o măsură mai mare şi intr-o
formă mai originară aspectele patristice primare ale cultului creştin.
37
Pr. Ioan Andreicut, op. cit., pp. 50-51
19
CAPITOLUL II
Sfanta Liturghie ca incununare a cultului divin public ortodox
In conformitate cu cele afirmate in capitolul anterior, cultul divin al Bisericii

Ortodoxe hraneste si intareste in crestini credinta, nadejdea si dragostea, si-l
pregateste pentru a fi cetatean al raiului.38 In centrul cultului divin se afla Sfanta
Liturghie care este adorarea publica a madularelor, oferita prin preot lui
Dumnezeu.39
In literatura primelor secole, cultul este descries ca întâlnire cu Hristos în
actele Sale mântuitoare prin intermediul celor văzute: „Iar Euharistia aşa să o
faceţi, ştiind că Taina Domnului cel răstignit şi înviat serbăm, mai întâi pentru
potir, rugaţi-vă aşa: mulţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfânta a lui David,
sluga Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău; iar pentru frângerea
pâinii ziceţi: mulţumim Ţie, Tatăl nostru pentru viaţa, cunoştinţa şi înţelegerea ce
ne-ai descoperit prin Iisus Fiul Tău. După cum această pâine frântă era
împrăştiată pe dealuri şi adunându-se s-a făcut una, aşa să se adune Biserica Ta
de pe toată faţa pământului întru împărăţia Ta… Vie harul Tău şi treacă lumea
aceasta, Maranata”.40
Sfânta Liturghie este cea mai de seamã sfântã slujbã obsteascã a Bisericii
rugãtoare. Ea este o rânduilã de sfinte rugãciuni în timpul cãrora se sãvârseste si se
aduce jertfã fãrã de sânge a Legii celei Noi, întemeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos
la Cina cea de Tainã si îcredintatã de El Sfintilor Sãi Apostoli, iar de acestia
urmasilor lor sfintiti, arhiereii si preotii, pentru a fi sãvârsitã de-a pururi în
38
Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 259
39
Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea dumnezeiestii liturghii, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2005, p. 18
40
Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 33
20
Biserica crestinã spre pomenirea Lui si spre iertarea pãcatelor membrilor Bisericii
Lui.41
Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public si comun, precum si
culmea cea mai înaltã a trãirii duhovnicesti.42 Mântuitorea jertfã de pe Golgota este
irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenitã a acestei
jertfe si însãsi lucrarea Lui în Bisericã. Ea este dumnezeiasca si preasfânta Tainã a
Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul mortii Sale pe Cruce, adica Joi seara la Cina
cea de Tainã, însãsi Mântuitorul, serbând Pastile împreunã cu ucenicii Sãi, luând
pâinea si binecuvântând a frânt si a dat ucenicilor Sãi, zicând: „Luati, mâncati,
acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul si m ultumind, le-a dat lor zicând:
„Beti dintru acesta toti, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru
voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14,
22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).
a. Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox

Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează
cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii.
În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte
întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor,
de la Naştere pana la Înălţare.43
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna
a realiza o astfel de întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza
prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea
pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie,
împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea
41
Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 178
42
Ibidem, p. 185
43
Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 51
21
(synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă
pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă.
Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă
„frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o
preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate
dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii
neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.44
Sfânta Liturghie este „sacramentul adunării” . Hristos a venit „ca să adune
laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este
taina Trupului lui Hristos: „ Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, spune
Mântuitorul, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei XVIII, 20).
Minunea adunării ecclesiale constă nu în aceea că ea este suma persoanelor
păcătoase şi nevrednice ce o compun, ci în faptul că ea este Trupul lui Hristos.
Sfânta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea şi împlinirea
Bisericii în putere, sfinţenie şi plinătate. În vechime, cine lipsea de la slujba
euharistica fără motive întemeiate, era excomunicat, pentru ca el însuşi se rupee
din unitatea organică a Trupului lui Hristos manifestată prin Liturghie.45
Dacă Trupul lui Hristos este reprezentat de către cei adunaţi în biserică,
capul este reprezentat de către preotul hirotonit. Un grup de credincioşi devin
„adunare a Bisericii” când sunt prezidaţi de preot. Chiar dacă, după condiţia sa
omenească, preotul nu este decât unul dintre cei adunaţi, totuşi, datorită darurilor
Sfântului Duh sălăşluite în Biserica de la Rusalii şi transmise fără întrerupere prin
punerea mâinilor episcopului, el face activă puterea preoţiei lui Hristos care S-a
sfinţit pe El însuşi pentru noi şi Care este singurul Mare Preot al Noului Testament:
„Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie veşnică” (Evr. VII, 24).
44
Al. Schmemann, Euharistia-Taina Împărătiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 84
45
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Ed. Romania creştină, Bucureşti, 1999, p. 82
22
Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din
sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos,
dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici
n-a delegate nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple
viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină
cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.46
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a
oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu
Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau
ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar
când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de
pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.47
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta
Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la
Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu
Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime
preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie
împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu
creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea
creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce
sunt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.48
Liturghia ortodoxa, asa cum exista ea astazi, este o trilogie, este o alcatuire
din trei parti bine distinct si anume: Proscomidia, Liturghia celor chemati si
46
Ibidem, p. 86
47
48
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, in rev. S.T., an. I, nr.7-8,
1949, p. 567
23
Liturghia credinciosilor.49 De aceea, la Sfânta Liturghie credincioşii realizează o
„înaintare comună în împărăţia Sfintei Treimi”. În prima parte se pregătesc
darurile, care la vremea potrivită se vor preface în trupul şi sângele Domnului. De
fapt, această parte pregătitoare numită „Proscomidie” nu este numai o pregătire a
darurilor, ci şi o anumită „producere sau pro-prezenţă a lui Hristos Cel jertfit”.50
Proscomidia are ca temei faptul întrupării şi răstignirii lui Hristos. Daca
simpla rugăciune către Hristos ne pune în legătură cu El, cu atât mai mult rânduiala
Proscomidiei. Dacă şi în icoana este o anumită prezenţă lucratoare a lui Hristos, în
Proscomidie, numita şi ea chip şi „icoana” a lui Hristos, este o mai evidentă
prezenţă a lui Hristos Cel ce S-a născut din Fecioara, S-a răstignit şi a înviat. Pe
lângă pregătirea darurilor de pâine şi vin, şi pe lângă pre-aducerea lor în timpul
proscomidiei, credincioşii se pregătesc şi se pro-aduc pe ei înşişi.
Desigur, între Proscomidie şi Liturghie propriu-zis, liturghia credincioşilor,
este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune că: „La Proscomidie se aduce lui
Dumnezeu Hristos ca pârgă a creaţiei, sau ca dar prezentat Tatălui de când a luat
trupul nostru din Fecioara, deci până ce n-a fost încă răstignit; de aceea nu se
aşează darurile de la început pe altar; căci jertfa venit mai târziu, când a fost
înjunghiat spre slava Tatălui” .51
Aşa cum Hristos se pro-aduce încă înainte de a se răstigni, aşa ne pro-
aducem împreună cu El noi toţi, pregătindu-ne pentru o adevărata moarte după
omul cel vechi, şi pentru înviere împreună cu El.
Dialogul între noi şi Dumnezeu, suişul duhovnicesc început la Proscomidie
îl continuăm la Liturghia celor chemaţi, sau la Liturghia chemării şi învăţăturii.
Dacă citirea Apostolului şi Evangheliei, precum şi predica în vremurile de început
ale Bisericii, au fost aşezate aici, aveau ca şi temei mulţimea catehumenilor ce se
49
Pr. Prof. Spiridon Candea, Agnetul si miridele in cadrul Sfintei Liturghii, in rev. S.T., an. V, nr. 7-8, 1953, p. 483
50
51
Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 198
24
pregăteau pentru Sfântul Botez şi care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia
credincioşilor, nu mai puteau participa. Chiar dacă astăzi marea majoritate a celor
prezenţi sânt creştini, totuşi chemarea şi învăţătura au o importanţă foarte mare.
Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se
află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea
jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii
Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.52
Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă principalul izvor al
credinţei şi evlaviei noastre şi, în acelaşi timp, unul dintre mijloacele prin care
Liturghia ne pregăteşte pe de o parte, ca să ne apropiem şi să primim cu vrednicie
Sfintele Taine, iar pe de altă parte ca să ne putem păstra şi să rămânem într-însa.
Cuvântul Domnului din Sfânta Evanghelie ne este dat deci în Liturghie ca o
lumină pentru mintea, sufletul şi inima noastră, aşa precum Sfântul Său Trup ni se
dă spre întărirea şi tămăduirea sufletului şi a trupului nostru.
A treia parte a Sfintei Liturghii, şi cea mai importantă, este Liturghia
credincioşilor sau Liturghia jertfei şi a Sfintei Împărtăşanii. Aici Liturghia îşi
atinge ţinta, aici credincioşii au posibilitatea să fie părtaşi la cea mai aleasă
desfătare duhovnicească, împlinindu-se cuvintele Mântuitorului: „Eu vă rânduiesc
vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la
masa Mea, în împărăţia Mea” (Luca, XXII, 29-30).
Daca adunarea şi pregătirea credincioşilor, proaducerea darurilor, este o
primă condiţie a Liturghiei, dacă prin chemarea la o viaţă aleasă şi prin învăţarea
dreptei credinţe credincioşii înaintează împreună în împărăţia Sfintei Treimi,
împlinirea stă în a ajunge cu Hristos la masă întru împărăţia Sa.53
52
53
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Împărătia lui Dumnezeu şi Biserica, in rev. S.T., an. VIII, nr. 5 – 6, 1956, p. 539
25
La fiecare Liturghie, sub formă de miride, toţi membrii Bisericii sânt adunaţi
în jurul Agneţului - Mielul de jertfa, şi uniţi în jertfa Sa. Când s-a sfarşit
Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toţi sântem „ascunşi cu
Hristos în Dumnezeu” (Col. III, 3). Când se scoate o miridă şi se pronunţă un
nume, persoana respectivă este oferită în jertfa lui Dumnezeu, este făcută să intre
în iertarea păcatelor, în harul luminos care izvorăşte din mormântul lui Hristos, în
viaţa transfigurată şi îndumnezeită pentru care a fost creat. Dăruindu-ne pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos, la momentul culminant al
prefacerii vom fi prezenţi în ofranda veşnică adusă către El lui Dumnezeu pentru
mântuirea neamului omenesc. Hrănindu-ne apoi cu „Pâinea cea cerească şi cu
paharul vieţii”, gustând şi văzând cât de bun este Domnul, vom da deplina
satisfacţie evlaviei celei mai curate.54
b. Sfanta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe

Dupa cum afirma parintele Dumitru Staniloae, cultul Bisericii Ortodoxe are
in central lui Sfanta Liturghie, in care se savarseste, prin lucrarea Sfantului Duh,
prefacerea painii si vinului in trupul si sangele Domnului si se impartasesc
credinciosii de acestea si de insusi Sfantul Duh care e salasluit in trupul euharistic
al Domnului ca intr-un locas si ca intr-o biserica.55
Spre deosebire de toate confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se
poate spune că este Biserica ce celebrează Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor
adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe – sunt preocupări mai
noi şi aproape necunoscute in Ortodoxie.
In general creştinul nu aşteaptă din partea preotului sau episcopului nici
reacţii politice nici implicaţii sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui).
54
55
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 5
26
Creştinul ortodox aşteaptă doar slujirea liturgică. Cand, după ani de vacantă intr-o
parohie, creştinii au venit la episcopie au cerut preot “ca să ne facă Sf. Liturghie,
să ne boteze copii şi să ne cunune … să fim creştini”.56
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie57, slujba în care se realizează,
prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi
intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire
pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul
numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a
dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în
Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.58
Este cea mai importantă slujbă din cultul Bisericii Ortodoxe este Sfânta Liturghie,
pentru că, în cadrul ei, are loc prefacerea darurilor de pâine şi vin în Sfântul Trup şi
Sânge ale Domnului Hristos.59
Prima Sfântă Liturghie a fost săvârşită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de
Taină, înainte de patimile Sale. Atunci, luând Iisus pâinea, a binecuvântat-o şi,
frângând-o, a dat-o apostolilor spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“;
apoi, luând paharul cu vin, a spus: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele
Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“.
Mântuitorul a stabilit un legământ nou între Dumnezeu şi oameni,
pecetluindu-l cu Însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota.
Apoi, pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire
până la sfârşitul veacurilor, a poruncit apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru
pomenirea Mea!“. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul a împuternicit pe Sfinţii
Apostoli să aducă jertfa cea nouă, cerându-le să o facă spre aducere aminte de
56
57
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 48
58
Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 78
59
Pr. Prof. N. C. Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981, p. 45
27
patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sfinţii Apostoli au transmis acest drept
arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor.60
Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Sfânta Biserică aduce
lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite
de la El. Ea este şi o reactualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră,
iar rânduiala simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere până la
înălţarea Sa la ceruri.
Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată
cu Mântuitorul Hristos, prezent sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin lucrarea
Sfântului Duh. Astfel, Sfânta Liturghie oferă creştinilor darul cel mai de preţ şi ea
reprezintă centrul întregului cult divin public ortodox, având ca scop sfinţirea
credincioşilor.61
Dar liturghia nu este numai izvor al vietii intru Hristos, ci si auxiliarul si
promotorul ei. Ea nu numai ca genereaza spiritualitatea si religiozitatea crestina, ci
poate sa o si promoveze, sa o cultive, adica sa o dezvolte, sa o intareasca sau sa o
aprofundeze si sa o imbogateasca. Aceasta religiozitate gaseste in liturghie mediul
cel mai potrivit pentru manifestarea sau exprimarea ei in forme, rituri si formule
edecvate, consfintite de o ananima traditie si verificate de o veche experienta a
generatiilor care ne-au precedat. Nicaieri ca in liturghie nu gasim modele mai
desavarsite ale rugaciunii, in diferitele ei forme: de multumire, de slavire si de
adorare.62
Ca o completare, mai toate tainele si ierurgiile stau in legatura directa sau
indirecta cu Sfanta Liturghie. Astfel, unele din ele se savarsesc chiar in cursul
Liturghiei, ca de exemplu hirotonia si impartasirea. Randuiala altora este
60
Ibidem, p. 46
61
Episcop Serafim, Sfânta Liturghie, în vol. Credinţa Ortodoxă şi viaţa creştină, Ed. Arhiepiscopiei, Sibiu, 1992,
p. 298
62
28
indisolubil impletita cu cea a Liturghiei, ca sfintirea sfantului si marelui Mir la
Liturghia din Joia Patimilor, sfintirea cea mare a apei la Boboteaza, parastasul si
diferitele ierurgii pentru pomenirea mortilor. Altele se savarsesc fie inainte de
Liturghie, ca: hirotesiile, sfintirea bisericii, botezul si mirungerea de odinioara, fie
dupa ea, cum e de exemplu cununia.63
Imprejurul Sfintei Liturghii graviteaza si se grupeaza deci toate formele si
manifestarile mai de seama ale cultului ortodox, care-si intemeiaza puterea si
efectele sale sfintitoare pe jertfa Mantuitorului, actualizata in Liturghie. De aceea
sustinem ca Sfanta Liturghie este, fara de seama, centrul cultului public divin al
Bosericii Ortodoxe.
63
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Nemira, Bucuresti, 2002, p. 225
29
CAPITOLUL III
Teologia alcatuirilor imnografice si a randuielii Sfintei Liturghii
a. Antifoanele
In primele secole crestine, dupa adunarea poporului in biserica si intrarea
arhiereului si a preotilor, Sfanta Liturghie incepea cu lecturile din Sfanta Scriptura
si explicarea lor (predica).
Antifoanele au aparut mai tarziu ca un serviciu liturgic distinct savarsit in
timpul procesiunii spre biserica in care urma sa se savarseasca Sfanta Liturghie. Se
cantau psalmi insotiti, ca refrene, de anumite imne liturgice si se rosteau rugaciuni.
Incepand cu secolele VII-VIII acest serviciu liturgic devine o parte
introductiva a Sfintei Liturghii pastrand insa pana astazi caracterul de pregatire
pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu si scotand in evidenta, alaturi de Intrarea
mica si de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de inaintare spre
Imparatie.64
Denumirea de antifoane vine de la practica cantarii alternative a psalmilor si
a refrenelor de catre doua grupuri de cantareti. Pana in secolul al XIV-lea se cantau
ca antifoane psalmii 91, 92 si 94 precedati de rugaciunile corespunzatoare rostite
cu voce tare si incheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm intalnim,
dupa secolul al VI-lea, imnul "Unule - Nascut", atribuit imparatului Iustinian.
Treptat s-a ajuns sa nu se mai cante decat cate trei stihuri din fiecare psalm asa
cum este prevazut pana in prezent de cartile de cult la randuiala Liturghiei din
zilele de rand.65
64
Alexander Schmemann, op. cit., p. 108
65
Karl Christian Felmy, De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu,
2008, p. 68
30
Din secolul al XIV-lea in duminici si in sarbatori psalmii antifonici au fost
inlocuiti cu antifoanele specifice slujbei Obednitei (Tipica) si anume psalmii 102 si
135 si Fericirile (cu stihiri). In practica, in special in parohii, cu exceptia
praznicelor imparatesti care au antifoane speciale, ca antifoane se canta numai
versetul intai al Psalmului 102, imnul Unule - Nascut si Fericirile (fara stihiri).
Antifoanele simbolizeaza prezicerile Profetilor, care anunta venirea Fiului
lui Dumnezeu pe pamant, cea din Fecioara, strigand: "Dumnezeul nostru pe
pamant S-a aratat si intru podoaba S-a imbracat", aratand deci intruparea Lui, pe
care noi o marturisim, primind-o si invatand-o prin slujitorii si martorii oculari ai
Cuvantului, care au devenit Apostoli. Noi trebuie sa stim ca la inceputul oricarei
slujbe de dimineata si de seara, mai intai se canta psalmii Vechiului Testament,
apoi cantarile noului Har, intrucat Vechiul Testament a precedat, al carui Legiuitor
a fost Acesta, Cel ce S-a nascut in zilele de demult, ca sa aiba cunostinta toti, ca
unul si acelasi Dumnezeu si Stapan este, Cel Care si pe acestea si pe acelea le-a
legiuit, Hristos.66
In numar de trei pentru ca "Dumnezeu este intreit in Persoane si, prin
aceasta, trei e un simbol al infinitatii dar al infinitatii in iubire caci Dumnezeu e
infinitatea vietii in iubire"67, antifoanele ne pregatesc pentru a deveni partasi iubirii
dumnezeiesti prin intrarea in Imparatia Sfintei Treimi. De aceea inaintea primelor
doua antifoane slavim Sfanta Treime iar inainte de cantarea Fericirilor ne rugam,
precum talharul pe cruce, sa fim pomeniti intru Imparatie.
Alcatuit la persoana I singular, antifonul I este un indemn pe care fiecare
trebuie sa si-l adreseze pentru o angajare totala, din adancurile cele mai intime ale
fiintei, din adancurile inimii, in slavirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale:
Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 162
66
67
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 2004, pp. 112-113
31
"Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel
sfant al Lui. Binecuvantat esti Doamne."
Sinteza a intregului psalm 102, acest verset ne arata starea in care trebuie sa
purcedem in pelerinajul nostru spre Imparatia lui Dumnezeu, starea in care ne
putem apropia de Dumnezeu cel ce miluieste pe cei ce se tem de El precum tatal pe
fii (Ps. 102, 13). Intregul continut al credintei crestine depinde de modul in care se
raspunde la intrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Prin cantarea imnului Unule-
Nascut, "una dintre cele mai pline de invatatura alcatuiri care se spun la o slujba
dumnezeiasca"68 peste care insa multi credinciosi trec cu superficialitate fara a lua
seama la bogatia de invataturi pe care o cuprinde, raspundem inca de la inceputul
Sfintei Liturghii la aceasta intrebare. Antifonul al II-lea este o marturisire de
credinta in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Imparatia
lui Dumnezeu si ne daruieste puterea de a intra in ea: "Unule-Nascut, Fiule si
Cuvantul lui Dumnezeu, Cel ce esti fara de moarte si ai primit, pentru mantuirea
noastra, a te intrupa din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara
Maria; Carele neschimbat Te-ai intrupat si rastignindu-Te, Hristoase Dumnezeule,
cu moartea pe moarte ai calcat. Unul fiind din Sfanta Treime, impreuna slavit cu
Tatal si cu Duhul Sfant, mantuieste-ne pe noi!"69
Marturisim astfel ca una dintre persoanele Sfintei Treimi, si anume Fiul si
Cuvantul lui Dumnezeu, S-a intrupat, pentru mantuirea noastra, din Sfanta
Fecioara Maria dar ramanand esenţial acelasi in dumnezeirea Sa. Prin intrupare
Fiul lui Dumnezeu a primit firea umana in ipostasul Sau realizandu-Se unirea
ipostatica a firii dumnezeiesti si a celei omenesti adica o persoana in doua firi,
Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, S-a rastignit
pentru noi si a murit cu trupul insa, fiind Dumnezeu adevarat, moartea nu L-a putut
68
Ibidem, p. 119
69
32
tine si a inviat "cu moartea pe moarte calcand" deschizandu-ne calea spre
mantuire, spre dobandirea vietii de veci in Imparatia Sa.
Inspirata in mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din anul
553 ("Daca cineva nu marturiseste ca Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a
rastignit cu trupul este Dumnezeu adevarat si Domn al slavei din Sfanta Treime, sa
fie anatema") si exprimata sub forma de rugaciune, aceasta marturisire de credinta
sintetizeaza invatatura hristologica a Bisericii70, asa cum a fost ea definita de catre
sinoadele ecumenice de pana atunci:
- Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut inainte de veci din Tatal si de
o fiinta cu El, care S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut
om - Sinodul I ecumenic (325);
- In Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiasca si firea omeneasca sunt unite
ipostatic: neamestecat si neschimbat, neimpartit si nedespartit. De aceea Fecioara
Maria este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu () - Sinoadele III si
IV ecumenice (431 si 451);
- Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul din Sfanta
Treime") care a asumat firea umana si a murit in trup pentru mantuirea noastra -
Sinodul V ecumenic (553). Marturisirea se incheie cu rugaciunea adresata lui
Hristos pentru a ne impartasi de roadele lucrarii Sale: "mantuieste-ne pe noi" ceea
ce este echivalent cu a spune: "pomeneste-ne intru Imparatia Ta".71
Dupa rugaciunea de a fi pomeniti intru Imparatia lui Dumnezeu (Intru
Imparatia Ta cand vei veni, pomeneste-ne pe noi Doamne), Hristos insusi ne
vorbeste atragandu-ne atentia asupra conditiilor intrarii in imparatia Sa (Matei 5, 3-
12). "Sa nu te intristezi daca nu auzi daruindu-se de fiecare fericire Imparatia
70
Karl Christian Felmy, op. cit., p. 73
71
Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 30
33
cerurilor, ne avertizeaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Chiar daca rasplatile sunt
diferite totusi toate duc in Imparatia cerurilor".72
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia Cerurilor - saracia
cu duhul sau smerenia de buna voie (Sfantul Ioan Gura de Aur) este conditia
esentiala a intrarii in Imparatie, ea ne deschide portile cerului pentru ca numai cel
care isi cunoaste nimicnicia inseteaza dupa Dumnezeu.
Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia - plangerea este mantuitoare
atunci cand este o expresie a pocaintei, a strapungerii inimii si a intoarcerii spre
Dumnezeu.73
Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul - blandetea, cel dintai rod
al bunatatii si al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: "Invatati-va de la
Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre"(Matei
11, 29).
Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura –
dreptatea inseamna aici cucernicie (Sfantul Ioan Gura de Aur), virtutea in general
(Sfantul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie sa o cautam cu toata dorinta inimii
noastre;
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui - milostenia izvoraste din iubirea
de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea trupeasca si sufleteasca a
semenilor si atrage mila lui Dumnezeu asupra noastra;
Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu - curatia inimii
o dobandim atunci cand reusim sa smulgem din ea radacinile pacatului, adica
poftele si gandurile rele, si o umplem de iubire si de dorinta dupa Dumnezeu;
Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema - scopul a
tot ceea ce facem in viata trebuie sa fie pacea care este dar si har de la Duhul Sfant,
72
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, in PSB, vol. XXIII, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 251
73
34
semn al prezentei Sale care ne transporta in "lacasul" Sau (Sfantul Serafim de
Sarov);
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor -
luptand pentru dreptate, avand ca arme adevarul si iubirea, pana la a fi prigoniti ne
identificam cu Mantuitorul Care a suferit rastignire;
Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul
rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea - prigonirea nu aduce fericirea
decat daca cel prigonit este cu adevarat nevinovat, daca ocara este mincinoasa si
victima este un martor al Adevarului, al lui Hristos Insusi.
Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri - ca o
concluzie a ultimei fericiri dar si a antifonului al III-lea si a intregii parti
introductive a Sfintei Liturghii,
Mantuitorul ne indeamna sa ne bucuram si sa ne veselim de intrarea in
Imparatia Sa care se va infaptui in timpul Sfintei Liturghii.74
Cântarea Fericirilor exprimă de fapt “condiţiile ce se cer pentru trăirea
Împărăţiei cerurilor”75, în care creştinul este situat deja, cu toate că nu în chip
desăvârşit.
b. Imnul Trisaghion
Imnul trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) cand a fost
cantat de catre sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii
teologi explica originea textului trisaghionului prin combinarea de catre Biserica a
imnului ingeresc: "Sfant, Sfant, Sfant" (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) cu versetul 2 al
psalmului 41: "Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (in textul liturgic
"Dumnezeul cel tare, cel viu").
74
75
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 167
35
Alti autori consemneaza traditia conform careia trisaghionul a fost revelat in
mod minunat unui copil in timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-
436). Potrivit acestei traditii un cutremur a ingrozit populatia Constantinopolului
determinandu-i sa iasa in procesiune in frunte cu patriarhul si imparatul. Un copil a
fost atunci rapit in cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de ingeri. Invatand
multimea sa cante acest imn, cutremurul s-a potolit.76
Pana astazi trisaghionul este folosit ca un imn ce insoteste procesiunile, in
special cele prin care se invoca mila lui Dumnezeu pentru indepartarea
catastrofelor si restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizeaza
cantarea trisaghionului in vremea schimbarilor cosmice.
Aceasta folosire a trisaghionului se intemeiaza pe credinta in conţinutul
tainic si puternic al numelui lui Dumnezeu care determina linistirea elementelor in
conflict si restabilirea ordinii cosmosului.77
Aparand doar in secolul al V-lea, imnul nu a facut parte intotdeauna din
Liturghie. Utilizarea sa procesionala a dus la cantarea trisaghionului si in timpul
procesiunilor care se faceau in zilele de sarbatoare spre biserica ce purta hramul
respectiv si in care se slujea Sfanta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea
acestui imn si in duminici si in zilele care nu aveau procesiuni asfel incat, spre
sfarsitul secolului al V-lea, cantarea trisaghionului marca practice inceputul
Liturghiei devenind o parte a acesteia.
La sarbatorile mari in care, inainte de Sfanta Liturghie, avea loc botezul
catehumenilor si venirea procesionala a acestora in biserica intonandu-se "Cati in
Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Alilulia!" aceasta cantare
inlocuieste pana astazi trisaghionul. La fel la sarbatorile Sfintei Cruci cand, inainte
76
Paul Evdokimov, op. cit., p. 169
77
36
de Liturghie, se faceau procesiuni cu Sfanta Cruce cantandu-se: "Crucii Tale ne
inchinam Stapane si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim!".
Dupa Sfantul Nicolae Cabasila, “cantarea aceasta e imprumutata parte din
cantarea ingerilor, parte din cantarea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind inchinata Sfintei Treimi”.78
El exprima uimirea sufletului in fata sfinteniei lui Dumnezeu si credinta ca
numai pentru ca este sfant Dumnezeu poate milui. Slujirea divina ne descopera
sfinţenia lui Dumnezeu fara sa ne explice ce este. In sfinţenie ni se reveleaza
concentrat toate insusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos si activ al prezenţei
divine. In ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume. Am intrat in cer
si experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezenta. "Uluit de
vederea orbitoare a cerului si a pamantului, sufletul este ca si depasit de aceasta
supraabundenta si se daruieste in intregime, devine jertfa curata, nu poate decat
sa faca sa tasneasca imnul treimic".79
Ortodoxia a atribuit intotdeauna un sens treimic trisaghionului marturisind
astfel ca sfintenia isi are izvorul in faptul ca Dumnezeu este treime de persoane:
Tatal - izvorul sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfant - datatorul de
viata (fara de moarte).80
In sens mistic, Trisaghionul simbolizeaza unitatea Bisericii triumfatoare cu
cea luptatoare, acerului cu pamantul, a ingerilor si a sfintilor cu oamenii, unire
realizata prin intruparea si venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant. El ne sugereaza
si prezenta mistica sau participarea nevazuta a sfintilor ingeri la slujba de slavire pe
care o inaltam lui Dumnezeu impreuna cu dansii, precum se roaga preotul in
Rugaciunea intrarii, in timpul vohodului cu Evanghelia: “Fa ca impreuna cu
78
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 55
79
80
Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1997, p. 178
37
intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor tai ingeri, care slujesc impreuna cu noi
si impreuna slavesc bunatatea Ta…”81
c. Heruvicul
Element caracteristic al Intrarii Mari, cu mare impact asupra credinciosilor,
Heruvicul este cantarea lenta si mareata intonata la strana in care melodia si
cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L primim pe Hristos,
Imparatul tuturor, Care se jertfeste pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn
heruvimic vine de la afirmatia acestei cantari ca noi, cei care participam la Sfanta
Liturghie, ii inchipuim tainic pe heruvimii care intoneaza cantarea intreit sfanta
"facatoarei de viata Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseste si
pentru imnele speciale care se canta in timpul Intrarii Mari in Joia si Sambata Mare
si anume "Cinei Tale celei de Taina" si respectiv "Sa taca tot trupul". Conceput
initial sa fie cantat continuu, heruvicul este intrerupt, din secolul al XII-lea de
pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrandu-si insa unitatea.
Heruvicul sau Imnul Heruvic, care incadreaza astazi ritul iesirii cu Darurile,
este generalizat sau consacrat in randuiala Liturghiei in secolul VI printrun decret
al imparatului bizantin Iustin al II-lea. El inlocuia, de altfel, un psalm care se canta
in acest loc inca mai dinainte, pe un tact papadic, menit sa umple golul creat prin
intreruperea cursului Liturghiei in timpul cat credinciosii se perindau pe dinainte
altarului, pentru a preda diaconilor darurile de paine si de vin pentru Sfanta
Euharistie. La incept Heruvicul se canta fara a fi interrupt, ca azi, de ritul
vohodului.82
Imnul heruvic este o cantare ampla, patrunzatoare in care melodia lina, dand
putere cuvintelor, are un rol esential pentru transpunerea credinciosilor intr-o stare
81
82
Ibidem, p. 209
38
sufleteasca potrivita aducerii sfintei jertfe:"Noi care pe heruvimi cu taina
închipuim si facatoarei de viata Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija
cea lumeasca acum sa o lepadam".
Prin Imnul heruvimic, Biserica ne cheama sa-L insotim pe Hristos pe
drumul martiriului care duce la Golgota si la Jetfa de pe Cruce, alungand din
sufletul nostrum orice grija lumeasca83, spune un parinte grec.
Imnul heruvic, cântat de credincioşi îndată după ectenia ce le-a fost
destinată, vine să ni-L prezinte pe “Împăratul slavei”, “înconjurat de cetele
îngereşti”. Iar faptul că noi conştientizăm că în mijlocul nostru este Hristos
înconjurat de toată oştirea cerească, impune următoarul îndemn: “să tacă tot trupul
omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu
gândească” (Heruvicul Sâmbetei celei Mari).
În timpul acestui imn, preotul rosteşte o impresionantă rugăciune pe care am
putea-o rezuma în câteva cuvinte: “Tu mă învredniceşti ca preot, dar eu nu mă pot
afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruieşti, sau nu o pot primi fără să ţi-o cer şi să
mă dăruiesc ei”.84
In evlavia populara Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict la
Intrarea Mare intelegand ca urmare prin primirea "Împaratului tuturor"
intampinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerari
nemaifacandu-se diferenta intre darurile consacrate si cele neconsacrate. Dupa cum
observa Nicolae Cabasila, unii se inchina darurilor purtate la Vohodul Mare
socotindu-le drept Trup si Sange al Lui Hristos.85 Probabil din acelasi motiv unii
credinciosi doresc sa fie atinsi pe cap cu Sfantul Potir.
Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau scoate
in evident faptul ca acesta este o introducere la intreaga actiune liturgica ce
83
Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 208
84
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune, p. 229
85
39
urmeaza, de la anafora la impartasire. Aceasta interpretare a imnului heruvic este
confirmata de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (in sec. VI) protesteaza
impotriva celor care credeau ca psalmul cantat atunci in timpul Intrarii mari se
refera strict la acea procesiune.86 Teodor de Andida interpreteaza in acelasi sens:
"Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe toti sa fie mai cu luare aminte de acum
si pâna la sfârsitul Liturghiei, lasând toata grija de aici, ca sa primeasca pe
Marele Împarat, prin împartasire".87 Aceasta interpretare a fost preluata in
Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului si interpolata in cel al Sfantului Gherman
al Constantinopolului.
Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci in legatura cu ceea
ce va urma, ca o pregatire pentru anafora si Impartasire intelegem ca cantarea
intreit sfanta pe care o aducem inchipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul ingeresc
"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..." pe care il vom canta in timpul anaforalei.
Iar indemnul de a lepada toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus
sa avem inimile!" de dinainte de anafora.
Asadar Imnul heruvimic ii invata pe credinciosi ca ei, care vor canta
cantarea intreit sfanta a heruvimilor (Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot… din
timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija cea lumeasca (sus sa avem inimile) ca
sa-L primeasca pe Hristos prin impartasire.88
In concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru intreaga
Liturghie a credinciosilor atragandu-ne atentia asupra privilegiului infricosator de a
participa la aceasta alaturi de puterile ingeresti si inchipuind tainic pe heruvimi.
Scopul acestei participari este primirea lui Hristos, Imparatul tuturor, prin
86
87
Teodor, episcop de Andida, Comentariul liturgic, in rev. B.O.R., an. LXXXIX, nr. 3-4, 1971, p. 310
88
Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Talcuirea Sfintei Liturghii, in rev. M.O., an XXVIII, nr. 3-
4, 1976, p. 200
40
impartasire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija
cea lumeasca.
d. Raspunsul de la sarutarea pacii si imnul Iubi-te-voi Doamne

„Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim” indeamna diaconul
la sarutarea pacii iar poporul raspunde „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh,
Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta
formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decat
cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata
de cuvintele incepatoare. In orice caz in primele secole se folosea expresia paulina:
„Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta” (I Cor. 16, 20). In secolul al X-lea
intalnim indemnul „Sa ne iubim unii pe altii!” caruia ulterior i se adauga „ca intr-
un gand sa marturisim” (intalnit in manuscrise din secolul al XII-lea), completare
care leaga indemnul la iubire de marturisirea credintei. Raspunsul „Pe Tatal, pe
Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” apare tot din
secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici si apoi preluat de popor.89
In forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea pacii scoate in
evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei in Sfanta
Treime. Chiar mai mult, insasi iubirea dintre noi, ca impartasire din iubirea Sfintei
Treimi, este o marturisire de credinta in Sfanta Treime. „Daca n-am simti valoarea
iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda si
admira cu toata puterea Sfânta Treime si nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel
marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu
ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta noastra într-un Dumnezeu al
iubirii în Sine însusi si izvor al iubirii din noi”.90
89
Teodor, episcop de Andida, op. cit., p. 311
90
41
In timpul cantarii „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o
fiinta si nedespartita” episcopul si preotii se inchina de trei ori in fata Sfintei Mese
rostind „Iubi-Tevoi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si scaparea
mea si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1) si saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa.
Practica sarutarii, mai intai numai a Sfintei Mese apoi si a Cinstitelor Daruri,
apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al sarutului
pacii la Liturghia savarsita de un singur preot si ulterior generalizata. 91 Acest act
este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutand Cinstitele
Daruri, care se vor preface in Trupul si Sangele Domnului, si a Sfintei Mese,
altarul pe care se aduce Sfanta Jertfa.
Dragostea si credinta in Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele
psalmistului: „Iubi- Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si
scaparea mea si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a implini
prima porunca a Domnului: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima
ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta” (Marcu 12, 30).
Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai intai: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea,
încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa
aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). El ne da si noua puterea sa-L iubim si sa ne iubim
aproapele, chiar si pe vrajmasi, el este „vârtutea, întarirea, scaparea si
izbavitorul” nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea
momentului, acest verset poate fi cantat in altar sau la strana.
In cazul slujbei in sobor episcopul si preotii, dupa sarutarea Cinstitelor
Daruri si a Sfintei Mese, isi dau succesiv sarutul pacii pe umeri, strangandu-si
mana dreapta. Sarutarea se da de trei ori in numele Sfintei Treimi, cel dintai
spunand: „Hristos în mijlocul nostru”, celalalt raspunde „Este si va fi” iar cel
91
Paul Evdokimov, op. cit., p. 187
42
dintai incheie „Totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor”. Marturisim astfel
ca Hristos este in mijlocul nostru si ne da puterea sa ne iubim unii cu altii.
In practica greceasca si slava, dupa sarutarea umerilor, preotii isi saruta
reciproc mainile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste maini. Sarutarea
umerilor, care in timpul lui se practica numai in Postul Mare, este explicata prin
aceea ca „umerii sunt simbolul vietii active prin care putem purta crucea
Domnului pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil”.92 Nu putem
sa ne iubim aproapele, inclusive dusmanii, decat lepadandu-ne de egoism,
asumandu-ne crucea si urmandu-i lui Hristos (Matei 16, 24).
e. Cu vrednicie si cu dreptate
Prin acest imn credinciosii confirma preotului ca inimile lor s-au inaltat,
acesta ii cheama sa inainteze in savarsirea Tainei Sfintei Euharistii, dupa ce mai
inainte vor multumi lui Dumnezeu.93
Sfantul Ioan Gura de Aur scrie ca: „Se numeste Euharistie (multumire),
pentru ca ea constituie amintirea multor binefaceri ale lui Dumnezeu si a proniei
divine. De aceea preotul ne indeamna sa-I multumim lui Dumnezeu pentru lumea
intreaga si pentru toate cate am primit, pentru cele trecute si prezente, pentru cele
intamplate si care se vor intampla".94
Multumirea aceasta ne elibereaza de cele pamantesti, ne urca la cer si ne
preschimba in ingeri. Deci, multumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui
nesfarsite dar, in principal, pentru cel mai mare dintre darurile dumnezeiesti,
Sfanta Euharistie. Prin aceasta, Aceluia nu I se adauga nimic, dar noi devenim
casnicii lui Dumnezeu.95
92
Ibidem
93
94
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 201
95
Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit.
43
Sfantul Nicolae Cabasila ne spune ca raspunsul: Cu vrednicie si cu dreptate,
inseamna ca toti sunt de acord sa se savarseasca Sfanta Euharistie: „Dupa ce toti
credinciosii au consimtit si au cantat Cu vrednicie si cu dreptate, preotul ofera lui
Dumnezeu Sfanta Euharistie".96 Cu alte cuvinte, preotul realizeaza o simfonie cu
poporul, apoi se intoarce in Sfantul Altar si continua.
Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, aceste cuvinte arata unitatea Trupului lui
Hristos si egalitatea dintre slujitor si credinciosi inaintea Darurilor dumnezeiesti.
„Inaintea Darurilor toti suntem egali. Multumirea catre Dumnezeu este comuna,
pentru ca nu multumeste doar preotul ci intregul popor. Dupa ce incepe preotul,
toti sunt de acord ca multumirea este vrednica si indreptatita. Si atunci preotul
incepe Sfanta Euharistie si intreg poporul participa si merge impreuna cu
slujitorul.”97
f. Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot

Cantarea este o sinteza a cantarii treimice ingeresti, auzita de profetul Isaia,
cand Domnul l-a chemat la slujirea profetica: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot,
plin e cerul si pamantul de marirea Ta", cu cantarea „Osana intru cei de sus; bine
este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului. Osana intru cei de sus!" (cantare
preluata din Psalmul 117, 24-26, care prevesteste intrarea triumfala a Domnului in
Ierusalim: „Aceasta este ziua, pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne
veselim intru ea. O, Doamne, mantuieste! 0, Doamne, sporeste! Binecuvantat este
cel ce vine intru numele Domnului...") cu care evreii L-au primit pe Domnul in
sfanta cetate, venit sa patimeasca de bunavoie.98
96
97
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau talcuirea Epistolei a doua catre Corinteni, Ed. Sophia, Bucuresti, 2007,
p. 120
98
44
Sfant este Tatal, Sfant si Fericit in mod special, caci numai acea natura a lui
Dumnezeu este fericita. "Sfant" este Fiul, ca Cuvant al lui Dumnezeu si intiparirea
Persoanei Sale si imagine a Arhetipului si pecete neclintita si natura neschimbata:
ca Fiu din El, adica din Tatal nascut, nepatimitor, Cuvant din Ratiune si ca Cel prin
Care s-au facut toate, si cele vazute, si cele nevazute, dupa Apostolul si dupa cum
spune si David: "Prin Cuvantul Domnului cerurile s-au intarit". Sfant este si
Duhul Sfant, Carele de la Tatal purcede si Se odihneste in Fiul si sfinteste toate si,
desavarsitor fiind, nu este desavarsit de altcineva, sfintitor, iar nu sfintit.
Precum soarele este izvor si cauza si a razei, si a stralucirii, dar prin raza nu
este impartasita noua lumina (stralucitoare) si ea insasi este cea care ne lumineaza
pe noi si este impartasita de catre noi, tot asa si Dumnezeu si Tatal este izvor si
cauza a Fiului si a Sfantului Duh. Duhul, purces din Tatal, este trimis prin Fiul si
Se face vazut. Zicerea "Domnul uneste pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant si
Uniunea arata Treimea".99
Dupa Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, serafimii zic de trei
ori "Sfant", desavarsind doxologia in (zicerea) "Domnul Savaot", exprimand o
natura unica, Sfanta Treime, pentru ca sa ne fie marturisita noua si de catre Sfintii
Serafimi insisi.100 Iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune in acest sens: “In cer, ostile
ingeresti dau slava, crestinii pe pamant slujesc si aduc impreuna cu ei aceeasi
doxologie. Deasupra, Serafimii canta imnul intreit Sfant, aici pe pamant, multimea
credinciosilor, psalmodiaza aceeasi cantare. Cele ceresti si cele pamantesti au
aceeasi sarbatoare”.101
Pe evreieste, asa este: "Osana, Adonai, Asdina, Baruh, Patir, Abbath,
Semma, Denian, Sabaot". Dumnezeul Puterilor este Cel care a voit sa fie jertfit
Vitelul cel ingrasat, dar Mielul Care se jertfeste totdeauna de buna voie si vesnic
99
Ibidem
100
Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 204
101
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 163
45
viu, Care savarseste jertfa mistica si totdeauna vine din nou (este de fata) prin
Botez: Sfant esti imparatul veacurilor si datator al intregii sfintiri. Tu esti
atottiitorul, Carele pecetluieste (binecuvinteaza) Sfintele Daruri; Sfant si Fiul,
Unul-Nascut al Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, Carele mai inainte de veci S-a
nascut din Tine intr-un mod de nespus; Sfant si Duhul Tau Cel Prea Sfant, Carele
cerceteaza toate, chiar si adancurile Tale, Care este Dumnezeu, prin Carele toate
cele din cer si de pe pamant se sfintesc.102
Cantarea de biruinta ne aduce impreuna cu puterile ingeresti inaintea
Tronului lui Dumnezeu si acesta este motivul pentru care preotul stand, in fata
Sfintei Mese nu ne cheama simplu, ci mai intai pomeneste pe Heruvimi si pe
Serafimi. Dupa aceea, indeamna pe toti crestinii sa-si inalte vocea, sa alunge
gandurile de la cele pamantesti, amintindu-si de preamarirea si preaslavirea lui
Dumnezeu, impreuna cu ingerii.103
g. Axionul
Axionul nu se înfăţişează în fond decât tot ca o dezvoltare a unei formule
existente în rolul preotului, prin intrarea credincioşilor într'un rol mai activ. Astfel,
în şirul rugăciunilor de pomenire (diptice) după sfinţirea darurilor, Liturghia
Sfântului Iacob conţinea deja formula de pomenire „Mai ales a Prea Sfintei şi prea
binecuvântatei, curatei, stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea
Fecioarei Măria". Răspunsul scurt şi general al poporului: „Pomeneşte, Doamne
Dumnezeul nostru" a fost înlocuit mai târziu cu imnul „axion", în cinstea Sfintei
Fecioare. O cântare după toate regulile imnului nu atingea întru nimic aici
rânduiala liturghiei euharistice, fiind plasată după epicleză, adică spre extremitatea
opusă poziţiei ocupate de imnul heruvimic. De fapt, psalţii nu au facut decât să
102
Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 212
103
46
întrerupă monotonia rugăciunilor de pomenire, intonând la rândul lor cu voce tare,
unul din troparele cu care preoţii ori chiar diaconii însoţeau în taină formula pentru
pomenirea Sfintei Fecioare. Astfel de tropare, după unele manuscrise, au fost:
„Născătoare de Dumnezeu Fecioară...", „Bucură-te, cea plină de dar" şi chiar
„Vrednică eşti..." etc.104
Originea Axionului se află în diferitele imne care însoţeau încă din vechime
pomenirea nominală a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales
după epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontană a iperduliei
(supravenerare) faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cinstirea Maicii
Domnului este atestată încă din Evanghelii (Bucură-te, cea plină de har -
Arhanghelul Gavriil, femeia din popor, Sf. Elisabeta) şi din secolul I.105
Istoria axionului duminical nu se încadrează decât prea puţin în date sigure.
Originea lui începe cu a doua parte a imnului şi anume cu: „Ceea ce eşti mai
cinstită...", care este o compoziţie a melodului Cosma de Maiuma, formând
irmosul cântării a noua din trioda de la slujba deniei din Joia Mare. Ne găsim deci
la mijlocul veacului VIII. Se pare totuşi că aici avem de-a face cu un împrumut
făcut de Cosma Melodul de la Efrem Sirul, ale cărui imne în cinstea Sfintei
Fecioare se zice că se începeau cu formula: „Mai cinstită decât Heruvimii şi fără
de asemănare decât toate cetele îngereşti". Nu avem însă nici un indiciu că acest
irmos ar fi găsit întrebuinţare încă din timpul lui Cosma în liturghia credincioşilor.
Dimpotrivă, precum vom vedea, avem motive să credem că, până la întregirea lui
oficială cu prima parte, va fi rămas numai în rânduiala utreniei şi a altor oficii.106
Întregirea axionului pare a se fi făcut în mănăstirile Muntelui Athos, iar
introducerea lui oficială ca imn cântat în liturghie pare să se fi întâmplat spre finele
104
105
Pr. Vasile Grajdian, Teologia cantarii liturgice in Biserica Ortodoxa, Ed. Universitatii Lucian Blaga, Sibiu,
2000, p. 175
106
Teodor, episcop de Andida, op. cit., p. 326
47
veacului al zecelea. Imprejurările sunt însă învăluite în legendă, pe care descrierile
aghiorite ne-o înfăţişează astfel. Intr-una din chiliile de la schitul Protatului cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului" (valea Adin), un frate găzdui într-o sâmbătă
seara pe un monah necunoscut, în lipsa stareţului său plecat la privegherea de la
biserica mănăstirii. Făcându-şi pravila călugărească în chilie, fratele intona la locul
cuvenit din slujba de noapte (deci nu liturghia) imnul „Ceea ce eşti mai cinstită
decât Heruvimii...". După ce termină, străinul, în loc să-1 lase a-şi continua
rânduiala, începu el să cânte din nou acelaşi imn în cinstea Sfintei Fecioare, dar
întregit cu partea întâi: „Cuvine-se cu adevărat...". După încheierea rugăciunilor,
fratele rugă pe oaspe să-i scrie şi lui cuvintele, pe care el atunci le auzise pentru
întâia oară. Neavând altceva la îndemână, străinul îi scrise pe o lespede de piatră şi
dându-i-o îi zise: „Voi şi toţi dreptcredincioşii, aşa să cântaţi de acum înainte
această rugăciune". Apoi se făcu nevăzut. Fratele observă atunci că slovele erau
nu scrise, ci săpate pe lespede. Minunea fu adusă la cunoştinţa întâiului stătător al
Sfântului Munte, a patriarhului şi a împăratului din Constantinopol, care orânduiră
ca, de aici înainte, axionul să fie cântat în noua lui formă. Străinul a fost privit ca
Arhanghelul Gavriil, care a purtat toate mesajele divine privitoare la Sfânta
Fecioară Măria, iar slujba bisericească face amintire de acest eveniment în ziua de
11 iunie, când a avut loc apariţia menţionată. Aceasta pare să se fi întâmplat în anul
de la facerea lumii 6490, deci de la Hristos 981 sau 982, adică în timpul unuia din
doi împăraţi Porfirogeneţi: Vasile sau Constantin. Desigur, de aici până la
generalizarea şi oficializarea axionului ca imn intonat în liturghie, a trecut oarecare
vreme, poate chiar secole.107
La sărbătorile împărăteşti, cântarea axionului o formează tot irmosul odei a
noua din canonul sărbătorii, întrucât el este consacrat de obicei Sfintei Fecioare.
Originea acestor axioane prăznicare, este deci în legătură cu compunerea canonului
107
48
respectiv, iar orânduirea lor în liturghia credincioşilor trebuie pusă în aceeaşi epocă
cu instituirea axionului dominical în liturghie.108
108
49
CAPITOLUL IV
Valoarea pastoral-misionara a Sfintei Liturghii
Liturghia ortodoxă, al cărui text este o sinteză făcută la Constantinopol din

Liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde
celor două direcţii in care se mişcă Biserica in trimiterea ei in lume: cea apostolică,
misionară şi cea euharistică, pastorală.109
De aceea Sfanta Liturghie, inima spiritualităţii creştine ortodoxe, mişcă
Biserica in misiunea ei inlăuntru şi in afară. Fiecare săvarşire a Sfintei Liturghii
este un prilej şi mijloc de inaintare spre Impărăţia Sfintei Treimi şi in acelaşi timp
de pregătire şi trimitere in misiune. Hristos insuşi ne conduce spre această
Impărăţie prin cuvant, prin actele liturgice şi prin puterea Sa pe care ne-o dăruieşte
in Sfanta Euharistie. In intreaga Sfantă Liturghie se realizează intalnirea şi
comuniunea cu Hristos cel răstignit, inviat şi inălţat, căci El este prezent şi lucrător
in diferite grade şi moduri, mai intai prin cuvant şi apoi prin impărtăşirea cu insuşi
Trupul şi Sangele Său. Cele două vohoduri de la Liturghie sublinează aceasta.
In afară de proscomidie, care a devenit un ritual in sine săvarşit de preot,
Liturghia este compusă din două părţi: liturghia catehumenilor, sau slujba
cuvantului, adică partea kerigmatică, misionară şi liturghia credincioşilor, sau
slujba euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau eclesială. Cele două
părţi sunt strans legate intre ele, aşa incat ele formează o singură slujbă divină.
Cuvantul cheamă la comuniune şi pregăteşte Euharistia, de aceea Liturghia Tainei
euharistice urmează Liturghiei cuvantului şi nu invers, căci Liturghia Tainei cere o
109
Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 41
50
pregătire. Liturghia cuvantului culminează şi se implineşte in Liturghia
euharistică.110
In prima parte a Liturghiei ne impărtăşim cu cuvantul şi apoi, in partea a
doua, cu insuşi Trupul şi Sangele lui Hristos, ca anticipare a impărtăşirii depline de
El in Impărăţia viitoare a lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm după impărtăşirea cu
Sfintele Taine: "O, Paştile cele mari şi preasfinte, Hristoase! O, Înţelepciunea şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dăne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu
adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale".111
Caracterul kerygmatic şi misionar al primei părţi este dat in cantarea
antifoanelor, compuse din versete din psalmi, a imnului "Unule-Născut, Fiule şi
Cuvântul lui Dumnezeu", a fericirilor (Mt. 5, 3-12) şi in special in lecturile biblice,
Apostolul şi Evanghelia, urmate de omilie sau comentariu. Prin toate acestea se
transmite mesajul Evangheliei, credinţa Bisericii. La această parte sunt invitaţi toţi,
cei credincioşi dar şi cei nebotezaţi şi necredincioşi, căci Evanghelia are valoare
universală, ea este adresată tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi sunt "cei
chemaţi" prin cuvantul lui Dumnezeu, cei necredincioşi să vină la credinţă, să
primească Evanghelia mantuirii, cei credincioşi să-şi innoiască şi sporească
credinţa in vederea impărtăşirii euharistice.112
"Trimiterea" sau chemarea misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in
universalitatea mantuirii in şi prin Iisus Hristos. Deja alegerea celor doisprezece
Apostoli, care reprezintă cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi apoi trimiterea
lor in toată lumea: "mergeţi şi învăţaţi toate neamurile" (Mt. 28, 19), "mergeţi în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Mc. 16, 15), indică
universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos. Prezenţa atator neamuri la pogorarea
Duhului Sfant peste Apostoli (F.A. 2, 9-22) arată de asemenea "că Domnul nu este
110
Ioannis Ziziulas, Creatia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 62
111
Liturghier, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1986, p. 167
112
Al. Schmemann, op. cit., p. 84
51
părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate bineplăcut îi
este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus
Hristos. Acesta este Domn al tuturor" (F.A., 10, 34- 26). Aceasta constituie una
din ideile fundamentale ale Noului Testament pe care Biserica a apărat-o chiar de
la inceputul ei şi pe temeiul căreia ea a primit in prima parte a Sfintei Liturghii şi
pe cei ce urmau să vină la credinţă şi să se boteze. La sfarşitul primei părţi a
Liturghiei preotul impreună cu comunitatea se roagă pentru aceştia: "şi-i
învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de
iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta
sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea
aleasă".113
Caracterul sacramental al Liturghiei este dat in săvarşirea Sfintei Euharistii,
care este cultul de mulţumire a celor care au primit botezul şi sunt membri ai
Bisericii lui Hristos. Dacă in prima parte a Liturghiei Biserica cheamă pe toţi,
creştini şi necreştini, să asculte şi să primească cuvantul lui Dumnezeu, in partea a
doua ea săvarşeşte cu cei credincioşi Sfanta Euharistie pentru a reinnoi şi adanci in
mod liturgic sacramental comuniunea cu Hristos a fiilor ei. Dacă in prima parte ea
hrăneşte pe toţi cu cuvantul lui Dumnezeu, in partea a doua, ea ii impărtăşeşte pe
fiii săi cei pregătiţi pentru aceasta cu insuşi Trupul şi Sangele Domnului. Cei ce se
impărtăşesc impreună se află deja in unitatea şi comuniunea credinţei. De aceea,
inainte de anaforaua liturgică, toţi credincioşii spun prin vocea preotului: "Să ne
iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim" şi apoi rostesc impreună
Simbolul credinţei. In rugăciunea din Liturghia sfantului Vasile cel Mare de după
prefacerea darurilor şi inainte de impărtăşanie, preotul se roagă in numele tuturor:
"Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti
113
Liturghier, p. 132
52
unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh".114 La sfarşitul Liturghiei
credincioşii se impărtăşesc impreună cu Trupul şi Sangele Domnului pentru
sporirea unităţii şi comuniunii lor cu Hristos şi intreolaltă.115
Mărturiile Noului Testament subliniează atat legătura organică dintre jertfa
şi invierea Domnului şi Taina Euharistiei (In. 6,51-56), cat şi cea dintre Euharistie
şi taina Bisericii ca trup al lui Hristos: "Paharul binecuvântării pe care noi îl
binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care
noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o
singură pâine, noi cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură
pâine ne împărtăşim" (1 Cor., 10, 16-17). Indată după pogorarea Duhului Sfant,
comunitatea creştină s-a constituit in jurul Tainei Euharistiei, săvarşită in amintirea
morţii şi invierii Domnului, in ziua cea dintai a săptămanii, Duminica. Biserica nu
poate fi definită numai ca o comunitate care se adună in numele lui Hristos. Sensul
ei eclezial, comunitar se desăvarşeşte prin caracterul ei liturgic-euharistic.
Identitatea Bisericii este de natură euharistică, de aceea s-a spus pe drept cuvant că
Taina Euharistiei este Taina Bisericii şi a Impărăţiei.
In Sfanta Euharistie Hristos Cel răstignit, inviat şi inălţat ni Se dăruieşte
nouă şi ne ia in comuniunea cu Sine, in comuniunea cu Dumnezeu cel in Treime.
In dăruirea lui Hristos fiecărui credincios in parte şi comunităţii ca intreg şi in actul
dăruirii responsorice a comunităţii, din puterea dăruirii lui Hristos, se realizează
comuniunea cea mai stransă a credincioşilor cu Hristos şi intreolaltă, de aceea
fiinţa Bisericii se revelează mai ales in Taina Euharistiei. Euharistia este cea mai
importantă mărturie şi experiere a Impărăţiei lui Dumnezeu aici in istorie. In
Euharistie Biserica se revelează ca sacrament al Impărăţiei lui Dumnezeu.
Liturghia ortodoxă reia cu insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea
114
Ibidem, p. 220
115
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, p. 82
53
ce va avea loc la a doua venire a Domnului. In această perspectivă, adunarea
liturgică este o anticipare a adunării eshatologice, cand El "va trimite pe îngerii Săi
cu sunet mare de trâmbiţă, şi pe cei aleşi ai Săi îi vor aduna din cele patru vânturi,
de la o margine a cerurilor până la cealaltă"116 (Mt. 24,31). Rugăciunea de după
Axion din Liturghia sfantului Vasile cel Mare: "Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte
Doamne sfânta, sobornicească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a
lumii, pe care ai câştigat-o cu scump sângele Hristosului Tău şi o împacă pe
dânsa"117, este ecoul unei litanii de mulţumire ce se rostea in Biserica veche după
impărtăşire: "Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi
s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică
sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o".118 "După cum această pâine era
împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta
de la marginile lumii în împărăţia Ta".119
Scopul final al Sfintei Liturghii se implineşte in actul impărtăşirii
credincioşilor "deoarece de-abia prin aceasta se incheie Euharistia ca jertfă şi ca
Taină, căci abia acum se infăptuieşte scopul ei de jertfă adusă Tatălui, dar şi
pentru sfinţirea credincioşilor; abia acum se rosteşte numele fiecărui credincios,
ca la toate Tainele".120 Acest scop este amintit chiar in rugăciunea a doua pentru
cei credincioşi pe care preotul o rosteşte in taină: "Dă lor să-Ţi slujească totdeauna
cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără de osândă să se împărtăşească
cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie".121 Abia
după impărtăşirea cu Trupul şi Sangele Domnului credincioşii pot canta: "Am văzut
Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea
116
Pr. Prof. Dr. I. Bria, op.cit.
117
Liturghier, p. 221
118
Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 30
119
Ibidem, p. 29
120
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M. al B.O.R, Bucuresti, 1978, p. 114
121
Liturghier, p. 169
54
adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe
noi". Sfanta Liturghie este ca un fel de "paşte" săptămanal in care se face trecerea
"din moarte la viaţă şi de pe pămant la cer" a celor ce participă cu pregătirea
necesară şi deplin la ea.
a. Misiune si Liturghie
„Faceţi acestea în amintirea Mea” (Lc., 22, 19; I Cor., 11, 24). Incă de la
inceputul Bisericii, creştinii s-au adunat intr-un loc, in zi de Duminică, să
comemoreze invierea Domnului şi să celebreze a doua Sa venire, săvarşind Taina
Cuminecăturii, instituită de El insuşi. De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta,
după sambătă, in care şi Hristos a inviat şi după ce S-a arătat, S-a inălţat la ceruri.
“Cand vă adunaţi in Duminica Domnului, frangeţi painea şi mulţumiţi, după
ce mai intai v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”.122
Prin intreg cultul ei, mai ales prin citirile din Vechiul şi Noul Testament, de
la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, Biserica face un fel de restituire permanentă a
istoriei mantuirii, care s-a consumat odată pentru totdeauna. La fiecare Liturghie,
se aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a fost mantuită in trupul şi patima
lui Iisus Hristos, in vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea liturgică are ochii aţintiţi
spre „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In, 1, 29; Apoc.,5, 12-13).
Ea poartă in memoria sa istoria mantuirii neamului omenesc: „Aducandu-ne
aminte de această poruncă mantuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de
cruce, de moarte, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea
de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire”123. Comunitatea liturgică
122
Învăţătură a celor doisprezece Apostoli, p. 31
123
Liturghier, p. 138
55
este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, avand un rol crucial in vehicularea,
interpretarea şi apărarea credinţei.124
Liturghia ortodoxă, al cărui text nu este altceva decat o sinteză făcută la
Constantinopol din liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o
structură care corespunde exact cu această dublă mişcare a Bisericii: una,
apostolică, misionară, şi alta euharistică, pastorală. In afară de proscomidie, care a
devenit un ritual in sine, Liturghia are două părţi: liturghia catehumenilor, sau
liturghia cuvantului, adică partea kerigmatică, evanghelică, misionară, şi liturghia
credincioşilor sau liturghia euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau
eclezială.125
Caracterul kerigmatic şi misionar al celei dintai părţi este dat mai ales de
lecturile biblice, urmate de omilie sau de comentariu. La această parte sunt invitaţi
să asiste cei nebotezaţi şi cei necredincioşi, ceea ce inseamnă că evanghelia se
adresează tuturor, că ea are o valoare universală. Vestea cea bună nu este rezervată
numai celor botezaţi sau iluminaţi, ci ea aparţine tuturor, deoarece se adresează
tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, sunt „cei chemaţi”. Dealtfel, alegerea
celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos:
„Mergand, invăţaţi toate neamurile” (Mt., 28, 19); iar prezenţa atator neamuri la
Cincizecime (Fapte, 2, 9-12) arată că „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, „nu este un părtinitor, ci că, in orice neam, cine se
teme de El şi face dreptate, este primit de El, Cuvantul pe care L-a trimis fiilor lui
Israel, Evanghelia păcii prin Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor
oamenilor” (Fapte, 10, 34-36).
Aceasta constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legămant, pe care
Biserica a trebuit să o apere chiar de la inceputul ei. „Trimiterea” sau chemarea
124
125
Pr. Dr. I. Bria, Liturghia după Liturghie, Ed. Atena, Bucucuresti, 1996, p. 17
56
misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in şi prin
Iisus Hristos.126
Caracterul sacramental sau pastoral al liturghiei se observă in celebrarea
euharistiei, care este cultul de mulţumire al celor care deja au primit botezul.
Euharistica este marele privilegiu şi dar al membrilor Bisericii. Dacă in prima
parte, Biserica cheamă pe toţi să asculte cuvantul lui Dumnezeu, creştini şi
necreştini, in partea a doua, ea se adună in sine, cu fiii ei, pentru a reinnoi in mod
liturgic Noul Legămant. Dacă in prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvantul lui
Dumnezeu, in a doua parte ea impărtăşeşte pe fiii săi cu Insuşi Trupul şi Sangele
Domnului.
b. Sfanta Liturghie ca pregatire si trimitere in misiune

Dacă in Liturghia euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca
sacrament al Impărăţiei lui Dumnezeu, tot in aceasta Hristos ne uneşte cu Sine in
misiunea, jertfa şi invierea Lui, de aceea Sfanta Liturghie este şi locul prin
excelenţă unde creştinii se pregătesc pentru misiune. Căci a fi in comuniune cu
Hristos cel răstignit şi inviat inseamnă a fi pătruns de iubirea lui faţă de lumea
pentru mantuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja in slujba infăptuirii
Impărăţiei lui Dumnezeu. Sfanta Liturghie se incheie de aceea cu un act de
trimitere: "Cu pace să ieşim", exclamă preotul, iar comunitatea răspunde: "întru
numele Domnului". Cei care şi-au reinnoit comuniunea cu Hristos in Sfanta
Liturghie, inaintand cu El spre Impărăţia lui Dumnezeu sunt trimişi in lume, după
cum Apostolii au fost trimişi de Hristos, pentru a fi martori şi mărturisitori ai Lui,
nu pentru a rămane in lume ci pentru a aduce lumea in Biserică. Prin comuniunea
cu Hristos in Sfanta Liturghie, realizată prin cuvant, rugăciune şi apoi prin
impărtăşirea cu insuşi Trupul şi Sangele Său, credincioşii devin martori ai lui
126
Pr. Alexandre Schmemann, op. cit., p. 73
57
Hristos, fără să fi fost martori istorici ai Lui. Acum cantă: "Am văzut lumina cea
adevărată, am primit Duhul cel ceresc", de aceea pot spune cu sfantul Apostol
Ioan: "vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat… ca şi
voi să aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus
Hristos" (1 In. 1,2-3). Faptele Apostolilor menţionează in repetate randuri că
obştea primilor creştini sporea continuu (2,47), că numărul ucenicilor se inmulţea
(6,7), că in fiecare zi se adăuga mulţime de bărbaţi şi femei (5,14; 2,41). "Şi mâna
Domnului era cu ei şi mare era numărul celor ce au crezut şi s'au întors la
Domnul" (11,21,24).
Intr-adevăr, Biserica este o comunitate care creşte in număr: "cei ce i-au
primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete"
(F.A., 2,41). "Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau" (F.A.,
2,47). "A adăuga" nu inseamnă a face nici prozelitism individual, nici a organiza
"campanii misionare" cum fac grupările sectare.127
Propovăduirea Evangheliei vizează constituirea liturgică-sacramentală a
trupului eclesial al lui Hristos. De aceea mobilitatea misionară a Bisericii ţine de
dinamica ritmului liturgic. Această dinamică nu este decat răspunsul la intrebarea:
ce face preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu credinţa şi cu harul primit in
sfintele Taine ? Ei trebuie să predice, prin cuvantul şi fapta lor, cu ecou, pentru ca
cei din afară să ajungă la intrebarea celor care au ascultat predica Apostolilor in
ziua pogorarii Duhului Sfant: "Iar, ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi
au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli; Bărbaţi fraţi ce să facem ? Iar Petru le-a zis:
Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor voastre şi veţi primi darul Sfântului Duh" (F.A., 2,37-38). In acest
context parabola talanţilor are o semnificaţie misionară deosebită. Primirea
credinţei şi a harului mantuitor implică mijlocirea lor şi altora ca laudă şi
127
Pr. Prof. Dr. I. Bria, op.cit., p. 43
58
mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele: "Că tot celui ce are i se va da şi-i va
prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are" (Mt. 25, 29).
Toţi marii comentatori văd, de asemenea, in parabola fiului risipitor o parabolă a
Bisericii şi a lumii. "Un om avea doi fii" (Lc., 15,11). La fel se poate spune şi
despre Biserică: ea are doi fii, pe cel credincios şi pe cel chemat. In nici un caz ea
nu trebuie să uite sau să abandoneze pe "celălalt fiu".128
Prin urmare, Sfanta Liturghie este jertfa de mulţumire a Bisericii adusă lui
Dumnezeu de Hristos şi Biserica Sa. Ea are insă şi o dimensiune misionară
importantă. Intr-un anumit sens misiunea ţine de ritmul liturgic al Bisericii.
Misiunea este in mod esenţial un act de mărturie (1 In. 1, 1-5), ea presupune viaţa
trăită in stransă comuniune cu Dumnezeu. Nu poţi depune mărturie adevărată
despre ceea ce nu ai experiat. Or, comuniunea cu Dumnezeu se realizează in mod
culminant in Sfanta Liturghie care este o inaintare spre Impărăţia Lui.129
Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu "in duh şi-n adevăr" (In., 4,24)
este nedespărţită de anamneză, adică de amintirea publică a istoriei mantuirii in
totalitatea ei, a Vechiului şi a Noului Testament şi de lauda şi mulţumirea adusă lui
Dumnezeu pentru mantuirea dăruită in Fiul Său. Prin cult in general, prin lecturile
biblice, prin imnele dogmatice doxologice, mesajul creştin pătrunde in ritmul vieţii
de toate zilele a credincioşilor. Şi aceasta prin Sfanta Liturghie cu atat mai mult, cu
cat in ea sunt amintite şi actualizate principalele acte ale istoriei mantuirii.
Doxologia liturgică rămane de aceea cea mai vie şi cea mai autentică expresie a
Tradiţiei apostolice şi patristice. In cult şi in locaşul bisericii, istoria mantuirii este
reprezentată in icoane şi simboluri, iconografia fiind cea mai directă şi explicită
metodă de ilustrare şi interpretare a evenimentelor din istoria mantuirii.130
128
Ibidem, p. 24
129
Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 163
130
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 85
59
Din aceste motive cultul, in general, şi in special Sfanta Liturghie constituie
locul in care creştinii sunt pregătiţi pentru misiune, pentru a fi martori, adică
vestitori, trăitori şi implinitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfanta Liturghie
constituie de aceea punctul de plecare şi de sosire a misiunii creştine autentice.
"Liturghia nu este fugă de viaţă, ci o continuă transformare a vieţii după
modelul care este Iisus Hristos, graţie puterii Duhului Sfant. Dacă este adevărat
că in Liturghie auzim nu numai mesajul lor, dar şi anticipăm, in marele eveniment
al eliberării de păcat, comuniunea noastră cu persoana lui Hristos prin prezenţa
reală a Duhului Sfant, atunci acest eveniment al incorporării noastre in trupul lui
Hristos - această transfigurare a fiinţei noastre intr-un mădular al lui Hristos -
trebuie să fie clar şi proclamat prin toată viaţa noastră. Liturghia trebuie să se
prelungească in situaţiile personale de toate zilele. Fiecare credincios in parte este
chemat să intreţină o evlavie tainică, pe altarul inimii sale, ca să traducă in viaţă
propovăduirea Veştii celei Bune "pentru intreaga lume". Fără această continuare,
Liturghia rămane pe jumătate neterminată. Deoarece prin evenimentul euharistic
noi suntem incorporaţi in Hristos, pentru a sluji lumea a fi jertfiţi pentru ea, noi
trebuie să dăm expresie in diaconia practică, in viaţa comunitară, noua noastră
fiinţă in Hristos, Care este Slujitorul tuturor. Jertfa Euharistiei trebuie prelungită
in jertfe personale pentru cei aflaţi in nevoie, faţă de fraţii şi surorile pentru care a
murit Hristos. Pentru că Liturghia este participarea la marele fapt al eliberării de
sub dominaţia puterilor demonice, atunci prelungirea Liturghiei in viaţă inseamnă
o continuă eliberare de sub puterile răului care lucrează inlăuntrul nostru, o
constanta reorientare şi deschidere către idei şi eforturi vizand eliberarea
persoanelor umane din toate structurile demonice ale nedreptăţii, exploatării,
60
agoniei şi insingurării, şi crearea unei adevărate comuniuni de persoane in
iubire".131
c. Aspectul misionar al Sfintei Liturghii

Liturghia este un mediu de prezenta si putere divina, o comuniune de har
dumnezeiesc, o bucurie pascala prelungita peste veacuri.
Cina cea de Taina, Jertfa de pe Cruce nu raman acte izolate in istoria si viata
Bisericii. De la aceasta izolare le-a salvat insusi Domnul cand a instituit Euharistia
si cand a conditionat intrarea in imparatia cerurilor de impartasirea cu Sfintele
Taine. Dar aceasta aducere in prezent a evenimentelor trecute din viata lui Iisus nu
este doar o amintire. Dumnezeu este prezent in toate lucrarile harice ale Bisericii,
prin energiile sale. In plus, Liturghia este manifestarea obiectiva a unei prezente
ipostatice a Fiului, fiindca pe Sfantul Altar se afla insusi Domnul, nu numai darul
Sau132.
Liturghia este o lucrare dumnezeiasca care urmareste sa ne faca pe toti
subiecte ale Sfintelor Taine; ea tinde sa convearga toata firea omeneasca spre
impartasirea cu Domnul. Pentru .a infaptui aceasta actiune ea nu ne pune la
dispozitie numai icoana vietii dumnezeiesti, ci insasi puterea de realizare a
acesteia, fiindca ea ne duce la intalnirea cu Dumnezeu, nu pe cale reprezentativa, ci
prin unirea reala cu Fiul sau. In Euharistie, Domnul ne-a pregatit Pastele vesnic.
Asa cum altadata el a stat la masa cu ucenicii, tot asa prin Liturghie, el petrece
continuu, cu intreaga Biserica praznicul pascal. Ea expune si chipul vietii
deiformizate - prin aspectul ei simbolic-reprezentativ. Insa specificul ei sta in
daruirea energiei creatoare a acestei Vieti. Ea demonstreaza ca trecerea a ceea ce
este obiectiv din punct de vedere soteriologic - jertfa lui Hristos - in subiectivitate,
131
Pr. Prof. Dr. I. Bria, op. cit., p. 86
132
Idem, Credinta pe care o marturisim, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1987, p. 336
61
nu inseamna revendicarea unui merit exterior, sau insusirea simbolica a unei
eveniment trecut, ci primirea unei vieti divine care circula si imbogateste viata
noastra spirituala. Euharistia in cadrul acestui progres vital realizat prin taine,
fiindca orice taina este o treapta in Hristos, desavarseste nasterea noastra harica.
Prin botez suntem fii, dupa har, adoptivi ai lui Dumnezeu. Prin Euharistie am
devenit consangeni si concorporali cu Hristos, Fiul dupa fire al Tatalui. Se intelege
ca aceasta unire nu inseamna nici insusirea firii divine insasi si nici a ipostasului
Fiului, ci prin har care este o lucrare directa, naturala a lui Dumnezeu.
Desigur ca unul din aspectele Liturghiei este cel comemorativ. Din punct de
vedere simbolic comemorativ, ea este o reprezentare a lucrarii mantuitoare, este un
tablou al iconomiei divine, o istorisire a intruparii, patimilor, mortii si invierii
Domnului. Functia comemorativa-reprezentativa este implinita prin procesul
actelor simbolice. Acest procedeu are si un rol pedagogic dar si sfintitor, de unde
reiese ca aspecul comemorativ se implineste cu cel sacramental, incat
comemorarea nu este doar simbolica. In anaforaua ortodoxa, actul prefacerii este
introdus de anamneza. Anamneza - comemorarea - , dupa cum am mai spus, se
realizeaza prin faptul concret, real, al prezentei Domnului. Asadar, Liturghia nu
este numai un spectacol, o istorisire simbolica, ci o prezenta obiectiva a Domnului,
desi aceasta se realizeaza prin mijloace simbolice. Vom introduce aici o paranteza
despne raportul dintre simbolism si realism in actiunea liturgica133.
In opera sa "Mistagogia", Sfantul Maxim Marturisitorul a expus aspectul si
sensul simbolic al Bisericii si Liturghiei. Dupa natura lucrarii sale, Biserica este un
chip, o icoana a lui Dumnezeu. Biserica este centrul care unifica intreaga creatie,a
asa cum Dumnezeu inchide totul in El. Exista o concentrare, o convergenta
133
Pr. Prof. Dr. Stefan Alexe, Foloasele cantarii bisericestii in comun dupa Sfantul Niceta de Remesiana, in rev.
B.O.R., an. LXXV, nr. 1 -2, 1957, p. 165
62
cosmica, universala spre Biserica. Ea constitue forma dumnezeiasca a creatiei; ea
este denumirea divina a cosmosului134.
Lucrarea centrala prin care Biserica imita pe Dumnezeu - care atrage totul
spre El - este Liturghia. Ea devine astfel mijlocul prin care Dumnezeu isi
implineste lucrarea Sa: sfintirea si unificarea creatiei. Exista o liturghie cosmica
care consta im convergenta, in inclinarea tuturor spre Dumnezeu. Este raportul in
care sta creatura fata de Ziditor, adica un raport de sujire, de unire cu Dumnezeu
prin jertfa, pentru ca, dupa cum zice Sf. Maxim, toate se cer dupa cruce, se cer
jertfite. Liturghia crestina se incadreaza in aceasta liturghie universala a
cosmosului. Ea este o icoana a pozitiei in care sta creatura inaintea Creatorului.
Sfantul Maxim, ca si Sfantul Dionisie Areopagitul, scoate in evidenta simbolismul
duhovnicesc al liturghiei socotind ca acesta constitue mijlocul de inaltare catre
Dumnezeu. Actiunea liturgica, desi exprimata in simboluri, constitue realizarea
scopului Bisericii, concentrarea tuturor in Dumnezeu. Ea indica acel processus ce
are loc intre lumea sensibila si cea inteligibila, imprimand sufletului nostru o
pornire ascunsa care il face sa depaseasca simbolul si sa se inalte la arhietip.135
Dionisie Pseudo-Areopagitul a precizat si modul in care se face aceasta indreptare
a tuturor spre Dumnezeu prin Liturghie. Mai intai, participarea la comuniunea cu
Dumnezeu este ierarhica. In sistemul dionisian, armonia divina presupune ierarhia
ca imagine a lucrarii dumnezeiesti. Ierarhia indica diverse categorii de fiinte, dupa
structura si lucrarea lor, care totusi stau intr-o armonie, intr-o permanenta influenta
si comuniune. Astfel, cele superioare participa la cele divine si fac si pe cele
inferioare sa se ridice la acestea. Preotia este o lucrare, o treapta spre starea
ingereasca. Ea se lumineaza din altele, dar si lumineaza pe altele. Pentru progresul
spiritual, aceasta inlantuire si inaintare prin cele superioare este absolut necesara.
134
Nicolae Cabasila, op. cit., p. 60
135
Ibidem
63
Apoi, participarea este analogica. Desi comuniunea cu Dumnezeu este un bun
comun, totusi ea nu este unitara, deoarece sunt moduri deosebite si grade variate de
participare, in functie de starea si vrednicia fiecaruia136.
Am spus ca a doua idee centrala a Sfintei Liturghii este aceea a comuniunii
cu Dumnezeu realizata printr-o prezenta a Trupului lui Iisus sub forma euharistiei
si impartasita pe calea vinului si painii. Planul ei structural este de asa natura incat
toate actele si formulele rituale ne indreapta spre momentul ei de realizare:
prefacerea euharistica si impartasirea. Pentru a infaptui acest scop, ea trebuie sa
creeze doua conditii: o conditie obiectiva, in care trebuie sa stea darurile pentru a
sfinti si o conditie subiectiva, in care trebuie sa stea crestinul pentru a se sfinti.
Prima conditie este implinita prin jertfa euharistiei, despre care am vorbit. De fapt,
rugaciunea liturgica este o introducere la jertfa tainica. Ea trebuie sa pregateasca
totul pentru aceasta Jertfa. A doua conditie se implineste prin aceea ca ea
contribuie sa dea o pregatire sufleteasca in vederea cuminecarii cu Iisus.
Arhitectura liturghiei tradeaza o preocupare progresiva pentru ambele conditii.
Poporul canta la inceputul Sf. Jertfe: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina
Tatalui si Fiului si Sf. Duh", ca raspuns la invitatia rostita de preot: "Sa multumim
Domnului". Mai inainte, Heruvicul rosteste o chemare tuturor crestinilor sa-si
jertfeasca patimile: "...Grija cea lumeasca acum sa o lepadam". Aceasta conditie
in care trebuie sa intre crestinul spre a se impartasi cu taina euharistica este mistica
transformarii, a prefacerii prin moartea si invierea in Hristos. Sinteza ei: consta in a
ne inchina Sfintei Treimi, in a ne destina lui Dumnezeu prin jertfa duhovniceasca.
"Capetele voastre Domnului sa le plecati", sau "Sus sa avem inimile", marturisesc
aceasta coborare-inaltare, moarte-inviere, ce trebuie sa aibe loc in existenta
spirituala a crestinului137.
136
IPS Dr. Nifon Mihaita, Misiologie Crestina, Ed. Asa, Bucuresti, 2005, p. 96
137
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Functiunea catehetica a Liturghiei, in rev. S.T., an. I, nr. 1-2, 1949, p. 17
64
Liturghia - este mijlocul prin care Dumnezeu vine si se impreuna cu noi, dar
si mediul dumnezeiesc in care crestinul se face capabil - daca voieste - de aceasta
impreunare. In ansamblul ei, fiind o reprezentare a iconomiei divine, ea contribue a
ne pregati pentru o gustare mai adevarata a Celor dumnezeiesti. Din acest punt de
vedere ea este o mistagogie, o initiere tainica, talcuind sensul adanc al iconomiei.
Ea are forta de a deschide Cuvintele Scripturii si constituie mijlocul de a face sa
traiasca Logosul pe pamant. Liturghia retraieste misterul crestin, reactualizand
istoria si drama Fiului lui Dumnezeu, dand viata cuvintelor si faptelor
Domnului138.
d. Liturghia dupa Liturghie

Teologia ortodoxă mai nouă a scos in evidenţă natura liturghiei euharistice,
ca fiind relevarea comuniunii Sfintei Treimi cum şi rolul ei de mediator intre
modul de existenţă trinitar şi modul de existenţă comunitar.
Liturghia este in acest fel reevaluată in funcţia ei de transmitere a vieţii de
comuniune, care există in Dumnezeu, in viaţa de comunitate a Bisericii şi a
umanităţii, sau – invers – in funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi
comunitatea, in viaţa lui dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel in modul uman
comunitar prin actul liturgic.139
Viaţa ce se află in Sfanta Treime este cunoscută ca viaţă de comuniune (II
Cor., 13, 13). Este cea dintai comuniune, comuniunea de origine din care izvoreşte
celeilalte forme de viaţă in comun. Venirea Treimii in istorie, nu numai in
intruparea Fiului, ci şi in trimiterea Duhului (In, 14, 26), are dreptscop aducerea
umanităţii la comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos, Logosul veşnic, „Unul din
Treime”, este ca purtător al vieţii trinitoare, nu ca persoană separată. Duhul Sfant,
138
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, p. 567
139
65
dăruirea de sine a lui Dumnezeu, este trimis să atragă lumea şi umanitatea in modul
de existenţă ce se află in Sfanta Treime.140
Liturghia euharistică se plasează in acest act de transmitere a comuniunii, de
aceea ea insăşi poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează
această mediere? Este de la sine inţeles că actul fundamental in care se produce
această transmitere este cuminecarea, sau impărtăşirea cu Sfintele Taine. In acest
act, credincioşii se constituie ca o comunitate eclesială şi umană autentică, in
deplină unire cu insuşi trupul şi Sangele Domnului. Există insă mai multe elemente
care pregătesc şi intreţin acest spirit comunitar, fie inainte, fie in timpul, fie după
Liturghie.
Un alt element de antrenare a adunării liturgice in acest proces este
mărturisirea credinţei comune prin rostirea Crezului. Acesta este acceptarea
personală a unei credinţe comune, intr-un context comunitar public. „Painea
comună” – Euharistia – presupune credinţa comună. Crezul evidenţiază unitatea de
credinţă a comunităţii care prezintă ofranda şi care aşteaptă revelarea tainei unităţii
treimice: „ Să ne iubim unii pe alţii, ca intr-un gand să mărturisim: pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. „Sărutarea păcii”,
care precede rostirea Crezului, nu este altceva decat gestul care aminteşte porunca
evanghelică: „Dacă iţi aduci darul la altar, şi acolo iţi aduci aminte că fratele tău
are ceva impotriva ta, lasă-ţi darul acolo, inaintea altarului, şi du-te intai de
impacă-te cu fratele tău; vino de adu-ţi ofranda” (Mt., 5, 23-24).
Parohia trebuie să fie inainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o
comunitate umană autentică. Nu poate să existe o comunitate adevărată fără
dispariţia diviziunilor dintre bogaţi şi săraci, dintre bărbaţi şi femei, dintre cei ce au
putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii” este prefigurarea unei profunde
comuniuni de trup şi sange cu Hristos. Dacă in Taina pocăinţei, fiecare se prezintă
140
Pr. Alexandre Schmemann, op. cit., p. 76
66
inaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, in aducerea ofrandei liturgice,
comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din această cauză, sfantul apostol Pavel
cere ca intreaga comunitate să se convertească (1 Tes. 1,9 ). Sfantul Ioan scrie
celor şapte Biserici, din Asia Mică, cerandu-le anume să-şi schimbe modul de viaţă
in calitatea lor ca Biserici.141
In procesul liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci şi
comunitatea ca atare. Mai mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună,
colectivă, nu numai individuală. Comunitatea liturgică este o comunitate
misionară, in sensul că este ca atare o mărturie vizibilă pentru convertirea altora.
Prin spiritul ei comunitar, liturghia este nu doar un loc de refugiu, ci un loc
unde creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Sfintele Taine ca hrană
pentru pelerinaj. Liturghia euharistică este astfel din ce in ce mai mult inţeleasă in
prelungirea ei in afară de spaţiul şi timpul liturgic. Această „liturghie după
Liturghie” trebuie să se practice de către fiecare creştin in parte şi de către
comunitate ca atare. Ea se poate exercita sub diverse forme şi funcţiuni, dintre care
amintim aici două: misiunea evanghelică, sau chemarea la convertire, şi iubirea
aproapelui.142
e. Dimensiunea catehetica a Sfintei Liturghii

În centrul cultului ortodox stă Sfânta Liturghie care este jertfă şi Taină. Este
jertfă adevărată pentru că, de câte ori o săvârşim, Duhul Sfânt actualizează opera
răscumpărătoare a Mântuitorului concentrată în moartea şi Învierea Sa. Este, în
acelaşi timp, Taina unirii cu Hristos şi între noi în Biserică prin împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie
Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi
141
Pr. Dr. I. Bria, op. cit., p. 34
142
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune, p. 387
67
uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi
infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.143 Ea este Taina lui Hristos
şi a Bisericii, Cincizecimea continuă şi Taina intrării Bisericii în Împărăţia lui
Dumnezeu.
Sfânta Liturghie are un profund caracter catehetic. Liturghia este o
„structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”144 în care suntem educaţi spre
mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Chiar mai mult, putem afirma că
Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie
doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne
într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii
deoarece „Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în ea se cuprind
toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu”.145
Sfânta Liturghie este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină, Taina, prin
care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred,
confirmând şi dând putere cuvântului, pe care îl transformă dintr-un mesaj despre
Hristos într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. Liturghia catehumenilor
are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia
credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două
părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind
şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Sfânta Liturghie este o cateheză
desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia Cuvântului cât şi în
Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină, primirea cuvintelor vieţii veşnice
fiind pecetluită de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup.146
143
144
Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 34
145
***, Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75
146
Florin Botezan, Sfanta Liturghie – cateheza desavarsita, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 78
68
Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi Euharistie, în prima ei parte,
Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua,
Liturghia credincioşilor, cel euharistic, mulţumitor. Structura euharistică a slujbei
esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii
şi ne învaţă să fim mulţumitori primind darul cel mare al Trupului şi Sângelui
Domnului şi vieţuind potrivit voii Lui. În Sfânta Liturghie cateheza se împlineşte
în Euharistie, mulţumirea şi împărtăşirea fiind dovada cunoaşterii lui Dumnezeu,
a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire şi comuniune cu El.147
Rugăciunea şi cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic
în general şi ale Sfintei Liturghii în special. În Sfânta Liturghie cateheza şi
rugăciunea se împletesc desăvârşit având ca punct culminant împărtăşirea cu
Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne
descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul Sfânt pe
„Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (Ioan 17, 3) spre viaţa veşnică. Deşi
întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia
catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul
rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică, dar nu se
reduce la aceasta, rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată
încărcătură catehetică. Catehizarea continuă şi în cadrul Liturghiei euharistice,
principalele momente cu semnificaţie catehetică fiind rostirea Crezului şi a
anaforalei liturgice, la care se adaugă celelalte rugăciuni şi ritualuri care toate au şi
un sens catehetic.
În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă
ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi
lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură,
în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între
147
Al. Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 54
69
Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi
fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează.
Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii
actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele
credincioşilor.148
Prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi
Liturghia Cuvântului pentru că în centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui
Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Citirea Sfintei Scripturi, momentul central
al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea lui Hristos Înviat Care El Însuşi
ne vorbeşte. Omilia, al cărei loc firesc este imediat după citirile scripturistice,
actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei. Prezenţa
Cuvântului întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la
Liturghie să fie un act sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, citirea şi
explicarea Sfintei Scripturi în cadrul Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare
euharistică a cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin
cuvintele Sale. Această împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia euharistică
prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului.
Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat, până
când Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem,
precum a făcut ucenicilor după Învierea Sa (Luca 24, 45). Această deschidere a
minţilor noastre o săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică la
fiecare Sfântă Liturghie pentru că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne
mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc Învierea Lui. În mod deosebit atunci
148
Florin Botezan, Liturghie si cateheza, in vol. Viata liturgica si etos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova,
2007, p. 141
70
când cuvântul culminează în împărtăşirea euharistică ni se deschid ochii minţii, Îl
recunoaştem pe Hristos şi se restabileşte dialogul mântuitor cu Dumnezeu.149
În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele
scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a
evenimentelor Scripturii. Comunitatea liturgică retrăieşte astfel, prin puterea
Duhului Sfânt, în har, evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în
Liturghie. Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie are puterea de a
deschide cuvintele dumnezeieştii Scripturi.
Participarea la Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea cunoaşterii existenţiale,
prin experienţă, a dogmelor. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de asceză şi
rugăciune ce culminează în participarea la Sfânta Liturghie ne deschide lucrării
harului dumnezeiesc care ne dăruieşte conştiinţa dogmatică, adică dreapta
înţelegere a Revelaţiei ce ne-a fost făcută de Dumnezeul Cel Unul în Fiinţă şi
întreit în ipostasuri. Dacă întreg cultul are un caracter dogmatic deschizându-ne
calea spre cunoaşterea şi trăirea dogmelor, Sfânta Liturghie, centrul cultului, este o
adevărată sinteză a dogmelor. Sfânta Liturghie rămâne pentru totdeauna locul
privilegiat în care creştinul ajunge la cunoaşterea experimentală a
dogmelor.150
În Sfânta Liturghie credinţa este hrănită de cuvântul liturgic care este
mărturisire de credinţă iar Duhul Sfânt actualizează conţinutul credinţei în viaţa şi
experienţa Bisericii. Mărturisirea liturgică a credinţei nu este o simplă expunere a
dogmelor ci o participare la adevărul mărturisit prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă
rostirea Simbolului de credinţă este un moment cu o importantă semnificaţie
catehetică, mărturisirea credinţei nu se reduce la acesta, Sfânta Liturghie fiind în
149
Ibidem, p. 142
150
71
întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca şi
cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El.
Sfânta Liturghie ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţă,
oferindu-ne experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeul cel Viu. În Liturghie
avem descoperirea a două adevăruri: cât de nevăzut şi necuprins este Dumnezeu şi
cât de aproape de noi şi în noi este El. Prin întreaga sa rânduială, ea ne descoperă
sfinţenia lui Dumnezeu, ne descoperă şi ne dăruieşte „binele dumnezeiesc” al
întâlnirii cu Dumnezeu şi al simţirii sfinţeniei Lui. Cunoaşterea intuitivă, directă,
experimentală a „binelui dumnezeiesc” în Liturghie precum şi aducerea în planul
conştiinţei a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, ne cultivă credinţa şi
nădejdea şi determină un răspuns de iubire, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele,
din partea noastră. Sfântul Dionisie Areopagitul, în tâlcuirea pe care o face Sfintei
Liturghii, arată că aceasta este o înaintare continuă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi
unirea cu El şi între noi care culminează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, o înaintare de la primirea „cuvintelor învăţăturii care întorc la cele bune”
în cadrul Liturghiei catehumenilor la cunoaşterea prin „sfânta experienţă a celor
dumnezeieşti” în Liturghia credincioşilor.151
De-a lungul întregii Sfinte Liturghii Sfânta Treime este mărturisită şi
evocată. Dar Sfânta Liturghie nu ne oferă doar o cunoaştere teoretică, raţională, a
Sfintei Treimi ci este Taina întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi
comunitare cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. În Liturghie
intrăm într-o relaţie vie cu toate Persoanele dumnezeieşti pentru că se actualizează
lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi.
În Liturghie facem experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu în Duhul Sfânt care
este, în acelaşi timp, începutul şi finalitatea nevoinţei ascetice de despătimire şi
151
72
dobândire a virtuţilor prin împlinirea poruncilor lui Hristos în care trebuie să ne
angajăm fiecare.152
Participarea la Liturghie are, alături de aspectul eclezial, şi un aspect
personal, Sfânta Liturghie fiind mediul şi chipul înaintării fiecărui suflet în
cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în
lucrarea sa Mystagogia, expune acest aspect al participării la Liturghie, arătând că
Sfânta Liturghie este centrul întregii vieţi duhovniceşti, participarea activă şi
constantă la aceasta deschizându-ne lucrării Sfântului Duh care ne înalţă spre
cunoaşterea lui Dumnezeu punând în lucrare harul baptismal.153
În Sfânta Liturghie, frumuseţea slavei dumnezeieşti este exprimată cu
ajutorul artei liturgice care capătă astfel o importanţă deosebită în desfăşurarea
slujbei contribuind decisiv la împlinirea scopurilor acesteia. Arta liturgică este o
artă inspirată de Duhul Sfânt fiind rodul rugăciunii şi a curăţirii simţurilor prin
asceză într-o viaţă trăită în Biserică în comuniune cu Dumnezeu. Cu ajutorul artei
liturgice slujbele ne fac să gustăm acel „altceva” pe care îl reprezintă Împărăţia lui
Dumnezeu. Participarea la slujbe devine astfel o experienţă care marchează
profund sufletul care Îl caută pe Dumnezeu. Sfânta Liturghie este prin excelenţă
locul în care arta este chemată să expună frumuseţea slavei dumnezeieşti şi să ne
deschidă lucrării catehetice a Cuvântului. Arhitectura, pictura, poezia şi cântarea se
întrepătrund într-o simbioză organică pentru a ne ajuta să ne înălţăm în Împărăţia
lui Dumnezeu şi a ajunge la cunoaşterea Lui mântuitoare.
Locaşul bisericesc ortodox este cel mai potrivit cadru pentru săvârşirea
Sfintei Liturghii. El simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu în care Liturghia ne
înalţă. Arhitectura şi iconografia, prin întreaga alcătuire a spaţiului, prin cupola pe
care e zugrăvit Pantocratorul, prin reprezentările iconografice ale Mântuitorului,
152
Florin Botezan, op. cit., p. 143
153
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 17
73
Maicii Domnului, sfinţilor, de pe pereţi şi de pe iconostas, ne fac să simţim deplin
sensul comunitar al Liturghiei în care Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh ne
uneşte cu El, între noi dar şi cu Biserica triumfătoare din cer. Iconostasul exprimă
în imagini ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie iar Liturghia îngerească
reprezentată în turlă ne conştientizează că slujirea noastră este o împreună-slujire
cu puterile îngereşti, participare la Liturghia unică slujită de Hristos în cer. Toate
acestea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii.
Arta liturgică nu asigură doar cadrul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfintei
Liturghii prin arhitectură şi iconografie, ci, prin poezie şi muzică, se integrează în
desfăşurarea propriu-zisă a slujbei, dând frumuseţe şi putere textului liturgic şi
ritualului, întărind astfel caracterul catehetic al Liturghiei. Sfânta Liturghie este o
slujbă cântată de la un capăt la altul în care cântarea susţine cuvântul, făcându-l să
pătrundă în inimă, şi ne atrage prin frumuseţe spre contemplarea slavei
dumnezeieşti, ajutându-ne astfel să trăim deplin realităţile cărora slujba ne face
părtaşi. Atunci când este executată cu smerenie şi evlavie, cântarea potenţează
caracterul catehetic al Sfintei Liturghii, ajutând atât la însuşirea învăţăturilor de
credinţă cât şi la înălţarea sufletului spre Dumnezeu în rugăciune, conducându-ne
spre cunoaşterea Lui mântuitoare.154
154
Florin Botezan, op. cit., p. 145
74
CAPITOLUL V
Importanta Sfintei Liturghii in viata bisericii si a credinciosilor
Sfânta Liturghie depăşeşte însemnătatea celorlalte rugăciune şi, mai mult,

nici o altă acţiune a Bisericii nu-i egalează eficacitatea cu acelaşi titlu şi cu acelaşi
grad. Ea este ceea ce poate avea Biserica mai preţios în drumul său în istorie. În ea
este cuprins tot binele spiritual al Bisericii.
Sfânta Liturghie constituie centrul, inima întregii vieţi creştine pentru
comunitatea bisericească, universală şi locală, şi pentru fiecare credincios.
Euharistia exprimă şi construieşte Biserica, fiind comuniune autentică a
poporului lui Dumnezeu, în bogata sa pluralitate şi în unitatea sa intimă. Aceeaşi
pâine euharistică, făcută din multe boabe de grâu, şi vinul, făcut din mulţi struguri,
semnifică unitatea şi pluralitatea poporului creştin care celebrează Euharistia.
Euharistia face Biserica, în sensul că Euharistia o reuneşte, o manifestă, o
hrăneşte, o întăreşte, o face să crească în calitate şi o trimite la toată omenirea. Şi în
acelaşi timp Biserica face Euharistia, o celebrează, o oferă Tatălui împreună cu
Cristos în Duhul Sfânt.
La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află
Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin
cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce
ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică”
(Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23).155
La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic
descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în
Trupul şi Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea
155
Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie cateheza desăvârşită, p. 75
75
preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu
Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi
mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”
(Ioan 6, 53).
Liturghia este o jertfa a toata lumea, mai presus de ceruri, savarsita de Insusi
Mantuitorul Iisus Hristos, prin intermediul sfintitilor slujitori, arhierei si preoti,
jertfa a dreptatii lui Dumnezeu savarsita vesnic, neeschimbat, jertfa milostivirii
dumnezeiesti pentru neamul omenesc care piere in pacat, jertfa de satisfacere a
dreptatii lui Dumnezeu pentru pacatele lumii prin dreptatea, patimile si moartea
pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu; e slujirea indreptarii, a curatirii prin sangele
lui Dumnezeu, a sfintirii, innoirii, intaririi in dreptate si dumnezeire, slujire
nemuririi si nestricaciunii. De aceea preotul liturghisitor trebuie sa fie tot imbracat
in Hristos, in dreptatea Sa, in iubirea si milostivirea Sa, in sfintenia, blandetea,
smerenia, nerautatea, rabdarea si tagauirea Sa de sine, in predarea Sa voii Tatalui
Ceresc; intrun cuvant, trebuie sa fie tot imbracat in Hristos, intru intelepciunea Lui,
in puterea Sa: numai atunci slujirea sa va fi placuita lui Dumnezeu si va aduce
tuturor credinciosilor cel mai mare si mai adevarat folos, va mangaia, sfinti, inatri
si-i va umple de Duhul Sfant pe toti.156
Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment
trecut, care nu ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin. Prin Liturghie insa
suntem primiti in imisterul primordial.157
La Sfânta Liturghie Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte
legătura cu noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia
Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună
156
157
Vasile Cristescu, Rolul si importanta Sfintei Liturghii in viata credinciosilor, in rev. A.B., an. XI, nr. 4-6, 2000,
p. 37
76
întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui
Dumnezeu.
Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi
Taină.158 Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu
Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina,
împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt
indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia
credincioşilor.
a. Sfânta Liturghie - structurã a unitãtii Bisericii, în comuniune

Sfânta Liturghie este în acelasi timp si o manifestare a sobornicitãtii
Bisericii, o lucrare de comuniune, antrenând în cadrul ei întreaga comunitate.
Aceasta este si motivul pentru care Sfânta Liturghie nu se poate sãvârsi niciodatã
decât în prezenta a doi sau mai multi credinciosi, aceasta ca manifestare a
comuniunii (F.A.2, 42). Pãrintele Alexandre Schmemann insistã foarte mult în
acest sens, arãtând cã înainte de a avea loc Taina Euharisticã, un element ce o
conditioneazã e „taina adunãrii”. În acceptiunea pãrintelui, Sfânta Liturghie nu se
poate sãvârsi decât în cadrul comunitãtii, în cadrul adunãrii, iar acolo unde e
adunarea e de fapt Biserica, Biserica fiind vãzutã ca si „comunitate a tuturor
credinciosilor”. Iatã, deci, cã relatia între Euharistie, Adunare si Bisericã, este una
de întrepãtrundere, ele conditionându-se reciproc.159 De aici ia nastere ideea de
comunitate (popor care stã împreunã, în comuniune) iar ideea de comunitate si
comuniune, naste ideea de unitate. Unitate a întregului popor, care formeazã
Biserica. Euharistia reveleazã atributul unitãtii Biserici cãci „Liturghia Ortodoxã,
158
Pr. Lect. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 230
159
77
este o traditie vie care uneste în aceeasi credintã o mare diversitate de generatii si
de Biserici etnice si locale. Ca atare, Biserica ortodoxã nu poate fi înteleasã fãrã
liturghia sa”.160 Slujirea comunitarã a Liturghiei o descoperã însãsi continutul ei,
cãci toate verbele utilizate sunt la plural, chiar atunci când rugãciunile sunt
pronuntate doar de cãtre preot, întrucât ele sunt ale întregii comunitãti, sau pentru
întreaga comunitate. ”Forma dialogicã între una si mai multe voci exprimã
inclusivitatea unitãtii Bisericii, diversitatea adunatã în comuniune, evitând atât
uniformitatea cât si individualismul, aceastã comuniune fiind caracterizatã prin
dialog, dãruire reciprocã si frãtietate armonioasã”.161
Asadar, dupã cum apreciazã teologul Olivier Clement „în Euharistie fiecare
primeste o umanitate reunificatã, pãrtasã la taina Treimii care uneste nedespãrtit
unicitatea si alteritatea. Suntem chemati sã realizãm dogma socialã a comuniunii
ontologice a tuturor oamenilor si, în acelasi timp, sã slujim în mod neconditionat
unitatea fiecãruia”.162 Comuniunea aceasta a credinciosilor „întruchipeazã
imaginea autenticã a Împãrãtiei lui Dumnezeu”.163 Comuniunea credinciosilor
exprimã în acelasi timp „dimensiunea soborniceascã, nu doar localã sau
nationalã, a Liturghiei”.164
b. Sfanta Liturghie ca jertfa euharistica

Liturghia este o jertfa cuvantatoare si fara de sange, singura jertfa crestina,
pe care Biserica Ortodoxa o aduce lui Dumnezeu, ca pe suprema forma de
exprimare a inchinarii si a adoratiei pe care i-o datoram.165
160
Daniel Ciobotea, Liturghia ortodoxã: viziune de viatã atotcuprinzãtoare, în rev. A.B., an II, nr. 1-2, 1990, p. 25
161
Ibidem, p. 26
162
Olivier Clement, Trupul mortii si al slavei - scurtã introducere la o teopoeticã a trupului, Ed. Asociatiei
Filontropice crestine Christiana, Bucuresti, 1996, pp. 29-30
163
Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Liturghia dupã Liturghie: o aspiratie si un stil de viatã crestinã, în rev. M.B., an
XXIX, nr. 7-9, 1979, p. 522
164
Daniel Ciobotea, op. cit.
165
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 596
78
In fiinta ei, Euharistia este deodata taina si jertfa. Aspectul de jerfa al
Euharistiei in liturghie se reveleaza mai precis daca e privita intr-o legatura
neintrerupta cauzala cu sacrificiul istoric de pe Golgota si cu starea de jertfa
permanenta in care se afla Hristos in cer in fata Parintelui Sau, pe jertfeinicul cel
mai presus de ceruri cum citim la sfanta liturghie. Insesi cuvintele de instituire
infatiseaza caracterul de jertfa al euharistiei. Expresia referitoare la trup “care
pentru multi se frange” si cea cu privire la sange “care pentru multi se varsa spre
iertarea pacatelor” vorbesc prin ele insele de natura actului euharistic. “Trupul
care se frange” si “Sangele care se varsa”, cu porunca directa “aceasta sa o faceti
spre pomenirea Mea”, nu lasa loc la nicio indoiala ca e vorba de o jertfa care
trebuie savarsita mereu.166
Jertfa euharistica sta intr-o legatura directa cu jertfa de pe Golgota.
Neputand fi despartita existential de aceea, ea are totusi o identitate proprie fata de
aceea. Jertfa din euharistie izvoraste din jertfa de pe Golgota si se leaga neintrerupt
de sacrificiul sangeros al lui Hristos, dar ea nu se identifica. Aceasta nu este o
repetare sau o prelungire aidoma a aceleia, ci numai o reprezentare reala a ei,
deosebindu-se prin aceea ca prima data Domnului si-a oferit spre jertfa viata Sa
trupeasca in chip sangeros si vizibil, pe cand in euharistie realitatea jertfei si
prezentei lui Hristos e tainica, sacrificiul e nesangeros, iar savarsitorul vizibil al
jertfei e preotul.167
Ca valoare si eficienta soteriologica, jertfa de pe cruce ne-a mijlocit
rascumpararea gcnerala si obiectiva, potential pentru tot neamul omenesc. Jertfa
euharistica insa intentioneaza ca de mantuirea obiectiva sa se impartaseasea
subiectiv membrii organismului teandric. Astfel prin Euharistie, cei ce participa la
166
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Dumnezeiasca Euharistie in cele trei confesiuni, in rev. Ortodoxia, an.V, nr. 1,
1953, p. 85
167
Episcop Serafim, op. cit., p. 300
79
aducera ei si mananca Trupul si beau Sangele lui Hristos, isi insusesc personal
roadele jertfei de pe cruce.
Formele liturgice exprima caracterul sacrificial propriu in mod esential
Euharistiei. Ritualul proscomidiei preinchipuie si anticipeaza jertfa Domnului. La
proscomidie jertfa are mai mult un caracter tipic si simbolic. Antitipul devine
realitate odata cu sfintirea si prefacerea darurilor care numai aparent isi pastreaza
chipurile de paine si vin. Acum, zice Sf. Nicolae Cabasila, insusi marea victim si
Mielul cel junghiat pentru lume se vede zacand pe Sfanta Masa.168
Sensul si rostul jertfei euharistice este atragerea noastra in stare de jertfa,
conditie a comunicarii si a unirii noastre cu jertfa permanenta Hristos, iar prin
aceasta, insusirea personala a strarii de jertfa ca realizare subiectiva a mantuirii
prin refacerea ontological a fapturii noastre.169
Jertfa euharistica este mijlocul prin care noi devenim in mod plin madulare
ale Trupului lui Hristos. Ea ne introduce in umanitatea lui Hristos, ne interiorizeaza
Trupul Sau. Si pentru ca euharistia este centrul ontologic al Bisericii, inima care
pulseaza sangele in tot organismul, jertfa ei trebuie sa antreneze intr-o unitate
sacrificial jertfa Bisericii.
Simplificand si generalizand raportul jertfei de pe Golgota cu jertfa
euharistica in semnificatia lor esentiala, se poate spune ca Hristos o
particularizeaza multiplu pe prima si o face proprie fiecarui credincios prin
prezenta si autooferirea sa substantial in jertfa euharistica.170
Hristos a instituit jertfa euharistica ca sa fie mereu present prin ea in
Biserica, hranind-o cu Trupul si Sangele Sau spre reinnoirea si desavarsirea
continua sub impulsul permanent al sacrificiului si al mortii care duce la inviere.
168
169
Drd. Viorel Mehedintiu, Dogma euharistica in Sfanta Liturghie, in rev. S.T., an. XXVIII, nr. 5-6, 1976, p. 281
170
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Legatura dintre euharistie si iubirea crestina, in rev. S.T., an. XVII, nr. 1-2,
1965, p. 17
80
c. Participarea credinciosilor la Sfanta Liturghie
În Liturghia din primele secole ale creştinismului, sinaxa liturgică avea o
structură dialogică, bazată pe conlucrarea dintre episcop şi popor. Această structură
liturgico-dialogică era exprimată prin conlucrarea dintre adunarea euharistică, ce
deţinea preoţia universală şi proestos, înzestrat cu preoţia sacramentală. Astfel, cele
două preoţii, universală şi sacramentală, creau structura liturgică a Bisericii. 171
Această sinergie liturgică, conslujire a poporului sau credincioşilor cu
preotul consta în aducerea darurilor de către credincioşi, citirea rugăciunii
anaforalei cu voce tare de către preot şi participarea comunităţii la răspunsurile
liturgice şi cântarea în comun, participarea laicilor la celelalte Taine unite cu
Liturghia şi la o comuniune euharistică mai deasă.
c.1. Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie

În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii nu
participau la ritualul liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toţi
credincioşii care participau la Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei,
alimente, iar cei săraci aduceau apă şi flori drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei
este confirmat în Biserica veche de cele mai vechi documente creştine, de Apologia
Sfântului Iustin Martirul şi de Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei.172 În acest
ritual se desfăşoară o relaţie dublă, ciclică, ontologică între Dumnezeu şi om:
Dăruitor- Dumnezeu, dar-lumea şi primitor-omul şi om-dăruitor, dar-daruri
euharistice şi primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri euharistice lui
Dumnezeu, iar Acesta le primeşte şi le transformă, şi oferă pe Cel mai mare dar, pe
Hristos. A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le aşeza între ale tale,
a ţi le însuşi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îşi însuşeşte darurile
171
N. Mladin, Asceza şi Mistica Paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 118
172
Sf. Iustin Martirul, op. cit., p. 71
81
noastre în aşa fel încât le preface în chiar Trupul şi Sângele Fiului Său Unul
Născut...cât de mult preţuieşte primitorul ceea ce I s-a dat se vede şi din valoarea
contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi.
Căci Dumnezeu, primind pâinea şi vinul nostru, ne dă în schimb pe Fiul Său. Şi de
aici se vede că Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca
daruri în schimbul celor aduse de noi...”.173
Darurile de pâine şi vin, oferite de credincioşi, reprezintă mulţumirea,
recunoştinţa, munca, viaţa, efortul şi jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt.
În Tradiţia Bisericii, fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau
prescura şi cu pomelnicul pentru ca, prin miridele extrase din pâine, să participe la
o unire reală cu Mielul Domnului. Acest ritual reprezenta o contribuţie palpabilă a
omului la Euharistie şi o participare reală la realizarea Bisericii Domnului. Această
practică s-a păstrat până astăzi în Biserica Greacă şi în Biserica Rusă, dar şi în
multe zone din România: Moldova, Ungro-Vlahia, zona Făgăraşului, Ţinutul
pădurenilor şi în unele zone din Maramureş. Din păcate, în majoritatea parohiilor
din România această practică s-a pierdut şi a fost înlocuită cu citirea numelor sau
pomenirea credincioşilor în cadrul Ecteniei întreite, după citirea Evangheliei.
Această practică este denaturată deoarece promovează un individualism eclezial şi
duce la o substituire a ofrandei cu rugăciunea de cerere pentru necesităţile
cotidiene.
Reactualizarea acestei practici vechi ar însemna pentru omul modern o
conştientizare a relaţiei care există între Dumnezeu, om şi cosmos în rugăciunea
euharistică, relaţie esenţială pentru ca orice creştin ortodox să aducă ofrandă lumea
şi viaţa lui înaintea Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, de toate
şi pentru toate”. În acest ritual se relevă esenţa credinţei ortodoxe de a iubi prin
chip de jertfă pe Dumnezeu şi pe aproapele. În Biserica veche, celelalte daruri
173
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., pp. 99-100
82
aduse de către credincioşi erau folosite la agape (mese la care participau toţi
membrii unei comunităţi creştine) şi pentru susţinerea şi ajutorul creştinilor şi al
oamenilor săraci. În mod cert, ritualul aducerii darurilor ar consolida unitatea şi
comuniunea eclezială a unei parohii. În plus, i-ar conştientiza pe credincioşi să
participe real şi să contribuie cu adevărat la marea Jertfă euharistică.
c.2. Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi

Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei
Liturghii, era frecventă în Biserica veche. În ecleziologia paulină, structura
dialogică dintre proestos şi adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului
Apostol Pavel, rugăciunile şi actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de
întreaga comunitate pentru că toţi credincioşii participau la acest mister euharistic
(I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3, 8-10). În Apologia Sfântului
Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos şi adunarea euharistică în
marea rugăciune euharistică; pe urmă, fraţii aduceau proestosului pâinea şi paharul
cu apă şi vin; acesta le lua, lăuda şi preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului şi
al Duhului Sfânt; aducea mulţumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când
el termina rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul răspundea: Amin. 174 În timpul
împăratului Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toţi preoţii
să nu citească rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: „pentru ca
Sfânta Jertfă să fie oferită Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatălui şi Duhului
Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinţii episcopi şi preoţi”.175
În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se
relatează întâmplarea cu copii care au săvârşit Liturghia. În urma rostirii cu voce
tare a anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile şi chiar şi pietrele pe
174
Sf. Iustin Martirul, op. cit., p. 70
175
Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 36
83
care copii aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei
minuni, mai târziu s-a construit o mănăstire. „S-a întâmplat că acel care o făcea pe
preotul să ştie pe de rost anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la
Sfintele Slujbe, copii să stea în faţa sfântului altar şi să se împărtăşească cu
Sfintele Taine, îndată după clerici. Şi pentru că în unele locuri preoţii obişnuiesc
să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca aceşti copii să înveţe
rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare
neîncetat”.176
O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul
Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi”
desemnează faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele
tuturor credincioşilor sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că
preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile
euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârşite de întreaga Biserică şi în
numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la
preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga
Biserică: „Pentru toate acestea Îţi mulţumim Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău şi
Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru
binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”.177 Poporul lui Dumnezeu, adunat la
Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfa euharistică într-un cult
comun cu sfinţii îngeri, cu credincioşii cei adormiţi înaintea Sfintei Treimi. În
aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:”Noi
176
Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 1991, p. 192
177
Liturghier, p. 122
84
cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt şi
Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”.178
În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în
Trupul şi Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare şi peste
darurile aduse:”Noi aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm şi cu
umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri
ce sunt puse înainte”.179
Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot şi
credincioşi şi ar accentua participarea directă a credincioşilor la misterul liturgic.
c.3. Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în

comun
Cântarea în comun îşi are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David
arată că la evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea
să laude pe Domnul!” ( Ps. 150,6) În acelaşi sens, în frăţiile evreieşti (saburoth) şi
la cinele iudaice avea loc un dialog liturgic între conducătorul cinei şi
participanţi.180
În Biserica veche, de asemenea, creştinii cântau imne lui Hristos, începând
de la miezul nopţii şi până când apăreau zorii zilei.181 Mult timp, în Biserică, s-a
păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc de participare
reală a credincioşilor la misterul liturgic, cât şi un factor de consolidare a
comunităţii creştine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioşilor
(strană) sau la corurile bisericeşti. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic al
178
Ibidem, p. 123
179
Ibidem, p. 125
180
A. Schmemann, Introducere în teologia liturgică, Ed. Sofia, Bucuresti, 2002, p. 96
181
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii dreptei credinţe, in rev.
Ortodoxia, an. XLI, nr.1, 1989, p.58
85
Liturghiei, dar a diminuat latura spirituală a acesteia şi, mai ales, participarea reală
a credincioşilor la Liturghie.182
În multe Biserici locale şi parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar
în zilele noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioşilor este reală şi
că Biserica sau comunitatea creştină este vie, lucrătoare. În alte comunităţi
ecleziale (din păcate, în majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la
următoarele pasaje liturgice:
1. citirea Apostolului;
2. rostirea Simbolului de Credinţă;
3. rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;
4. cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) şi a imnului Fie numele
Domnului binecuvântat de acum şi până în veac;
5. pricezne sau chinovic.
In anul 2005, în sesiunea de vară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române s-a hotărât ca în toate Bisericile din România să se revină la cântarea în
comun a întregii comunităţi şi la melosul bizantin românesc, înlocuindu-se astfel
cântarea populară regională din timpul Sfintei Liturghii. Această practică şi
hotărâre răspunde necesităţilor cu care se confruntă Biserica noastră de a-i face pe
credincioşi să participe în mod real şi autentic la Liturghie, care nu înseamnă
altceva decât slujba sau lucrarea poporului condus de preot.
c.4. Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică

În primele trei secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des cu
Sfintele Taine.183 În perioada post-apostolică, toţi creştinii care participau la Sfânta
Liturghie primeau Sfânta Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare,
182
Vasile Cristescu, op. cit., p. 39
183
Pr. Florin Botezan, op. cit., p. 77
86
credincioşii se împărtăşeau de patru ori pe săptămână. După secolul IV, în timpul
Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia creştinilor a scăzut,
credincioşii se împărtăşeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună. Totuşi,
chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare
Liturghia Darurilor, care arată dorinţa şi necesitatea credincioşilor de a participa
mai des la comuniunea euharistică, mai ales în perioada Postului Mare.
În secolul XIV exista tradiţia potrivit căreia nu trebuiau să se depăşească
patruzeci de zile fără ca un creştin să se împărtăşească. De aceea, Tainele acestea
ni s-au oferit pentru ca să fim una cu El. Noi, arhiereii şi preoţii în chip des cu
cercetare, umilinţă şi Spovedanie să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine când le
slujim (în timpul Liturghiei). Iar ceilalţi, în chip des, prin Spovedanie, cu
frângerea inimii şi cu cucernicia sufletului să se cuminece. Nimeni dintre cei care
se tem şi Îl iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile fără să se
împăttăşească. Iar la împărtăşirea cu Hristos, dacă se va păzi, precum va putea să
se apropie, să se apropie şi mai curând. Şi, dacă este cu putinţă, şi în fiecare
duminică. Mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi. Căci aceasta ne este viaţa şi
tăria”.184
Pe baza acestor considerente teologice şi recomandări liturgice, este de dorit
ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească o parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea
cuvenită, post, rugăciune şi Spovedanie. În acest sens, şi Nicolae Cabasila spune că
scopul Liturghiei este dublu: sfinţirea darurilor peentru sfinţirea credincioşilor.185
De fapt, şi ritualul liturgic pregăteşte comunitatea pentru Împărtăşanie: „Să luăm
aminte, Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste şi cu credinţă să vă
apropiaţi”. În acest sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să participe
credincioşii la comuniunea euharistică astfel:
184
Sf. Simeon al Tesalonicului apud. A. Schmemann, op. cit., p. 98
185
87
1. copii până la şapte ani pot fi împărtăşiţi în fiecare duminică şi fără
Spovedanie;
2. se recomandă să se împărtăşească mai des şi bolnavii care au o stare de
curăţie cuvenită pentru Împărtăşanie;
3. bătrânii care duc o viaţă cuvioasă şi care se pregătesc pentru această Taină;
4. orice credincios ce duce o viaţă curată şi care îndeplineşte pregătirea
cuvenită pentru Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie;
5. timpul Împărtăşaniei îl hotărăşte duhovnicul prin dezlegarea şi
binecuvântarea ce o acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.
Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la
fiecare Liturghie să se împărtăşească credincioşi, dar cu pregătirea cuvenită. Şi
părintele Dumitru Stăniloae îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de
început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie:”cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, se pare că s-ar cuveni ca
să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva
credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se
împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Liturghie fără
spovedanie şi post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate
duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să
trăim cu cutremur acest moment atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de
gânduri şi de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne
împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi pământului şi cu prea
scump Sângele Lui”.186
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae apud. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Ed. Episcopia Romanului şi
186
Huşilor, 1990, p. 64
88
CONCLUZII
In concluzie sutem de acord cu afirmatia Sfântului Ioan de Kronstadt:

„Liturghia este slujirea de sus pe pãmânt, cea mai mare minune a iubirii si
dreptãtii lui Dumnezeu - slujirea neamului omenesc, care se sãvârseste în fiecare
zi si care învredniceste de fericire pentru toti vecii pe cei ce au biruit pe diavolul
prin credintã si pocãintã, este dãruirea hranei si a bãuturii nemuritoare, a
curãtirii de pãcate, a sfintirii si vietii vesnice... Dacã lumea n-ar avea Preacuratul
Trup si Sânge al Domnului, n-ar avea decât iluzia vietii, într-un cuvânt, ar fi
pãgubitã de toate bunurile cele adevãrate, nestricãcioase”.187
Sfânta Liturghie este aceea care face legãtura cu vesnicia. Crestinul care
pleacã de la Bisericã împãrtãsit cu Sfintele Taine ale lui Hristos, avându-l pe
Hristos înlãuntrul lui, doreste prelungirea acestei bucurii a împreunã vietuirii lui cu
Hristos în vesnicie, doreste descãtusarea de vremelnic si integrarea în vesnicie.
Sfânta Liturghie, slujba Jertfei crestine, este cea mai însemnatã dintre toate
slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Asa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului
a fost punctul culminant al lucrãrii Mântuitorului si totodatã faptul cel mai de
cãpetenie din istoria mântuirii, tot asa si Sfânta Liturghie care învesniceste pe
pamânt acea Jertfã este miezul, încoronarea si desãvârsirea celorlalte slujbe prin
care aducem laudã si mulþumire lui Dumnezeu. Ea este totodatã si singura slujbã
crestinã întemeiatã si sãvârsitã de Mântuitorul însusi, de aceea nici nu se numãrã
între cele sapte laude, care alcãtuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecãrei zile
si care au obârsie dumnezeiascã si bisericeascã.
187
Sf. Ioan de Kronstandt, op. cit., p. 156
89
Ea este, pe de o parte, o înfãtisare si o amintire a întregii vieti pãmântesti a
lui Hristos, de la întrupare, la Jertfa de pe cruce, la moartea si învierea Sa
(anamnezã), dar este în acelasi timp, si actualizarea instituitã de însusi Hristos a
jertfei Sale de pe cruce si comunicarea darurilor ce s-au revãrsat în lume din
aceastã jertfã.
Prezenta la Sfânta Liturghie devine astfel o necesitate. Ea nu este numai
treaba preotului si cu atât mai puþin a cântãretului, ci este împreunã-lucrare a
întregii comunitãti, care trebuie sã fie prezentã cu toatã inima si cu tot sufletul la
Sfânta Liturghie.
„Ia seama, dar, la picioarele tale, când te duci în casa Domnului” (Eclesiast
4, 17) si „Sã stii cum sã petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevãrului” (Timotei 3, 15).
Sfânta Liturghie lumineazã viata noastrã crestinã ca un pisc fericit, încununat
cu evlavia desãvârsitei noastre credinte ortodoxe, în prezenta de-a pururi a
Mântuitorului în lume, dupã însãsi cuvintele lui: „Iatã Eu, cu voi sunt, pânã la
sfârsitul veacului” (Matei 28, 29).
90

Sfanta Liturghie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfanta Liturghie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRELIMINARII

Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu,

Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru, al oamenilor şi al lumii

a. Cultul intern si cultul extern

b. Cultul public si cultul particular

In conformitate cu cele afirmate in capitolul anterior, cultul divin al Bisericii

a. Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox

b. Sfanta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe

d. Raspunsul de la sarutarea pacii si imnul Iubi-te-voi Doamne

f. Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot

Liturghia ortodoxă, al cărui text este o sinteză făcută la Constantinopol din

b. Sfanta Liturghie ca pregatire si trimitere in misiune

c. Aspectul misionar al Sfintei Liturghii

d. Liturghia dupa Liturghie

e. Dimensiunea catehetica a Sfintei Liturghii

Sfânta Liturghie depăşeşte însemnătatea celorlalte rugăciune şi, mai mult,

a. Sfânta Liturghie - structurã a unitãtii Bisericii, în comuniune

b. Sfanta Liturghie ca jertfa euharistica

c.1. Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie

c.2. Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi

c.3. Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în

c.4. Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică

In concluzie sutem de acord cu afirmatia Sfântului Ioan de Kronstadt:

S-ar putea să vă placă și