Proiect

Orzul pentru bere

Simon Ioana Maria

Ipa,anul II
1
 Cuprins

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE
I.1 IMPORTANTA CULTURII ORZULUI
I.2 SISTEMATICA, ORIGINE, SOIURI
I.2.1 SISTEMATICA
I.2.2 ORIGINEA ORZULUI
I.2.3 SOIURI
I.3 COMPOZITIA CHIMICA A ORZULUI
I.4 SUPRAFETE CULTIVATE SI PRODUCTII OBTINUTE
I.5 PREZENTAREA PLANTEI
I.5.1 RADACINA ORZULUI
I.5.2 TULPINA
I.5.3 FRUNZA
I.5.4 FRUCTUL
I.6 BIOLOGIA ORZULUI
I.7 CERINTELE FATA DE CLIMA
I.7.1CERINTELE FATA DE TEMPERATURA
I.7.2 CERINTELE FATA DE UMIDITATE
I.8 IMPORTANTA PROTEJARII CULTURII DE ORZ

II. TEHNOLOGIA DE CULTURA A ORZULUI

II.1 ROTATIA
II.2 FERTILIZAREA
II.2.2.1 ROLUL PRINCIPALELOR ELEMENTELOR NUTRITIVE
II.2.2.1 ROLUL AZOTULUI
II.2.2.2 ROLUL FOSFORULUI
II.2.2.3 ROLUL POTASIULUI
II.3 ROLUL MACROELEMENTELOR IN SPORIREA REZISTENTEI PLANTELOR LA
BOLI
II.3.1 AZOTUL

2
 II 3.2 FOSFORUL
II.3.3 POTASIUL
II.3.4 CALCIUL
II.3.5 MAGNEZIUL
II..4 APLICAREA INGRASAMINTELOR
II.4.1 APLICAREA INGRASAMINTELOR CU AZOT
II.4.2 APLICAREA INGRASAMINTELOR CU FOSFOR
II.4.3 APLICAREA INGRASAMINTELOR CU POTASIU
II4.4 APLICAREA GUNOIULUI DE GRAJD
II.5 LUCRARILE SOLULUI
II.5.1 LUCRARILE SOLULUI DUPA PREMERGATOARELE TIMPURII
II.6 SAMANTA SI SEMANATUL
II.7 LUCRARILE DE INGRIJIRE
II.7.1COMBATEREA BURUIENILOR
II.7.2. IRIGAREA CULTURII DE ORZ
II .8 RECOLTAREA ORZULUI

III.BOLILE ORZULUI SI COMBATEREA LOR

1.ARSURA FRUNZELOR DE ORZ (RHYNCHOSPORIUM SECALIS)

2. RUGINA BRUNA A ORZULUI (PUCCINIA HORDEI)

3. RUGINA GALBENA (PUCCINIA STRIIFORMIS F.SP. HORDEI)

4. RUGINA NEAGRA (PUCCINIA GRAMINIS F.SP. HORDEI)

5. INNEGRIREA SI GENUNCHEREA BAZEI TULPINII ORZULUI (GAUMANOMYCES

GRAMINIS SIN. OPHIOBOLUS GRAMINIS)

CAPITOLUL I
Noţiuni introductive

1.1 Importanţa culturii orzului

Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt dovezi că el
s-a cultivat încă din epoca de piatră. După unele cercetări orzul a început să fie cultivat
acum 12000 ani, iar acum 7000 de ani a început să fie cultivat pe scară largă. În Egipt
primele cereale cultivate au fost orzul şi meiul; grâul a fost luat ulterior în cultură. Din
scrierile rămase de la Herodot şi Plinius rezultă că, din orz egiptenii preparau o băutură
alcoolică asemănătoare berii. În Grecia antică orzul a fost multă vreme cereala
principală, el constituind alimentul principal. În decursul timpului grâul a înlocuit treptat

3
orzul în alimentaţia oamenilor, acesta din urmă fiind folosit în hrana animalelor. Şi în
imperiul Roman cultura orzului era răspândită, pâinea de orz era consumată mai ales de
populaţia săracă şi de sclavi. La chinezi orzul se număra printre cele 5 plante sfinte.
Astăzi orzul are multiple întrebuinţări:
 în alimentaţia omului
 în hrana animalelor
 în industrie
În alimentaţia omului orzul deţine un loc important în zona unde cultura are o pondere
mai mare. În alimentaţie orzul este folosit sub diverse forme cum ar fi:
-supe, sosuri obţinute din crupele de orz, sau hrană pentru sugari din crupele măcinate;
-surogat de cafea prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz;
-diverse preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu;
-siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt,
chiar a unor medicamente;
Pâinea de orz are calităţi slabe datorită lipsei glutenului (este sfărămicioasă, necrescută,
greu digestibilă). Făina de orz se amestecă cu făina de orz pentru obţinerea unei pâini de
calitate.
În hrana animalelor orzul are diverse utilizări:
-boabele de orz sunt un furaj concentrat foarte bun pentru animalele puse la îngrăşat,
cele producătoare de lapte şi animalele tinere;
-pleava uscată datorită asperităţilor irită mucoasa tubului digestiv al animalelor de aceea
se foloseşte în amestec cu furaje suculente sau borhoturi.
-colţii de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră contribuind la stimularea
producţiei de lapte a vacilor.
În industrie:
-la fabricarea berii
-ca materie primă în industria alcoolului, dextrinei, glucozei.

1.2. Sistematica, origine, soiuri

4
 1.2.1. Sistematica

Orzul aparţine genului Hordeum, care cuprinde 27 de specii sălbatice şi 2 specii

cultivate. Dintre speciile sălbatice 16 sunt perene, iar restul sunt anuale. Speciile
sălbatice au importanţă datorită faptului că în genomul lor se găsesc gene ce determniă
rezistenţă la boli şi dăunători ce pot fi transferate prin inginerie genetică la formele
cultivate. Hordeum vulgare subspecia spontaneum sau orzul sălbatic pe 2 rânduri, este o
plantă anuală care prezintă un spic foarte fragil la maturitate, spiculeţele aristate, aristele
fiind paralele cu spicul. Planta creşte spontan în Asia, America, se găseşte şi la noi ca
buruiană în culturile de orz şi grâu.
Hordeum vulgare subspecia agriocrithon sau orzul sălbatic cu 6 rânduri este tot o
plantă anuală. Prezintă tulpinile întinse la pământ, apoi sunt erecte. Spicele cu 6 rânduri
sunt păroase şi sunt foarte fragile. Spiculeţele sunt fertile, iar boabele sunt golaşe.
Specia cea mai cultivată este Hordeum sativum, care cuprinde următoarele
convarietăţi:
 convarietatea distichon
 convarietatea hexastichon
 convarietatea intermedium
 convarietatea deficens
Hordeum sativum convar. distichon sau „orzul pe 2 rânduri”. Spicul are 2 rânduri
datorită faptului că spiculeţul din mijlocul tripletelor este fertil iar celelalte 2 spiculeţe
sunt sterile. Spiculeţele mijlocii, fertile sunt aristate şi se termină cu un apendice
trifurcat, foarte rar paleea inferioară este lipsită de acest apendice. Culoarea spicului este
galbenă sau brună, bobul este de obicei îmbrăcat; uneori este şi golaş. Boabele sunt
simetrice şi uniforme ca înălţime. Această convarietate cuprinde următoarele varietăţi:
-varietatea nutans cu spic lax
-varietatea erectum cu spic dens.

5
 Hordeum sativum convar. hexastichon sau „orzul pe 6 rânduri”. Spicul are rahisul
tare şi fleibil şi are toate spiculeţele fertile. Spicul este simetric şi în secţiune transversală
este hexagonal. Nu toate boabele sunt simetrice, cele din mijlocul tripletelor sunt mai
mari şi simetrice, iar cele laterale sunt mai mici şi nu sunt simetrice. Într-o pobă de „orz
pe 6 rânduri” raportul boabe simetrice : boabe asimetrice este de 1:2. Această
convarietate cuprinde la rândul ei varietăţile:
-varietatea pallidum cu spic lax
-varietatea parallelum cu spic dens.

Hordeum sativum convar. intermedium are spiculeţele centrale fertile, iar cele
laterale total sau parţial fertile. Această formă reprezintă de fapt segregări în urma
hibridării naturale între „orzul pe 2 rânduri” şi „orzul pe 6 rânduri”.

Hordeum sativum convar. deficens are spiculeţele centrale fertile, de regulă

hermafrodite iar cele laterale incomplete şi sterile, de regulă, reduse la prezenţa
glumelor.

1.2.2. Originea orzului

Până la descoperirea orzului sălbatic cu mai multe rânduri—Hordeum

agriocrithon—se credea că orzul sălbatic (Hordeum spontaneum) ar fi planta de origine
pentru toate formele de orz existente în cultură. Azi, se poate susţine că fiecare specie
cultivată de orz provine din câte o specie sălbatică deosebită. S-au adus dovezi în
sprijinul acestei ipoteze prin încrucişările dintre diferitele varietăţi de „orz pe 2 rânduri”
(orzoaică), care nu au dat în descendenţă forme de orz cu mai multe rândri, astfel:

6
  „orzul pe 2 rânduri” s-a format în centrul vest-asiatic (Orientul apropiat), unde se
găseşte azi răspândit Hordeum spontaneum.
 „orzul pe 6 rânduri” aristat, cu bobul îmbrăcat cu arista trifurcată s-a format în
centrul est-asiatic (din Tibet până în Japonia).
 o mare variabilitate de forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare, de culori
diferite a spicelor şi boabelor se întâlnesc în centrul african (etiopian).

1.2.3. Soiuri

Soiurile de „orz pe 6 rânduri” romaneşti sunt: Adi, Andrei, Compact, Dana,

Mădălin, Miraj, Orizont, Precoce, Productiv. Soiurile de „orz pe 6 rânduri” străine sunt
Balkan, Glean, Sunora. Soiurile de „orz pe 2 rânduri” româneşti sunt cele de toamnă
Andra, Laura, Victoria şi soiurile de primăvară Aura, Farmec, Tudena, Prima, Maria.
Soiurile străine de „orz pe 2 rânduri sunt”: Kelibia (Franţa) sau Kristal (fosta
Yugoslavie), Termois (Franţa), Ditta (Germania), ultimele două sunt soiuri de primăvară.

1.3. Compoziţia chimică a orzului

Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină ( 10%-12%),

deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare în
amidon, de care depinde extragerea berii. În acest sens calităţi mai bune întâlneşte „orzul
pe 2 rânduri”. Acesta trebuie să aibă boabele mari (MMB=40-48 grame), uniforme cu
încolţire mare şi energie germinativă mare.

7
 Tabelul 1
Compoziţia chimică a seminţelor şi paielor de orz

Specificare Valorile medii (%), în

boabe paie
Apă 13,92 13,75
Proteină brută 10,53 2,87
Grăsime totală 2,08 1,4
Extractive neazotate 66,18 39,94
-din care amidon 55,16 —
Celuloză 4,85 38,65
Cenuşă 2,78 4,45

Procentul de proteine variază în funcţie de utilizarea orzului. Conţinutul proteic

depinde şi de agrotehnica aplicată sau de condiţiile de mediu. Proteinele orzului se
repartizează astfel:
-4,5% proteine insolubile;
-4% hordeină solubilă în alcool;
-0,3% leucosină solubilă în apă;
-1,95% albumină şi globulină solubile în soluţie de clorură de natriu.
Extractivele neazotate alcătuiesc masa principală a bobului de orz. Cea mai mare
parte revine amidonului. Zaharurile se află în proporţie de numai 0,5-2%. Şi această
categorie prezintă variaţii procentuale determinate de condiţiile de mediu, agrotehnica
aplicată dar şi cauze ereditare. Substanţele grase se găsesc în cantitate mai mică fiind
depuse mai ales în embrion.
Ca valoare nutritivă orzul este superior porumbului conţinînd în cantitate mai
mare aminoacizii lizină şi triptofan.

8
 Paiele de orz au o valoare nutirtivă ridicată fiind mai hrănitoare decât cele de
ovăz, şi mult mai valoroase decât cele de grâu sau secară. Şi aici se menţionează
influenţa soiurilor, agrotehnica aplicată şi condiţiile de mediu. În zonele cu puţine
precipitaţii sau în anii secetoşi se obţin paie cu o valoare nutritivă mai ridicată.
Se observă că în boabe procentul de cenuşă este aproape la jumătate faţă de paie.
În boabele de orz predomină fosforul, după care urmează potasiul şi siliciul şi apoi în
cantitate mai mică celelalte elemente. Paiele sunt de două ori mai bogate în potasiu decât
boabele.

1.4. Suprafeţe cultivate şi producţii obţinute

Ca suprafaţă este a patra cereală în lume, după grâu, orez şi porumb, cu 72 milioane
de hectare ocupată şi o producţie medie de 2,2 t/ha. În Europa producţia medie obţinută
este de 5 t/ha, în timp ce în Belgia, Olanda, Marea Britanie, Germania producţia medie
obţinută este între 7 şi 8 t/ha !
La noi, în 1925, suprafaţa ocupată cu orz a fost de 1,7 milioane hectare, toată
suprafaţa fiind ocupată cu orz de primăvară. În 1938 suprafaţa a scăzut la 840000
hectare. În 1945 apar primele forme de orz umblătoare, dar semănat tot ca orz de
primăvară. În 1955 se cultivau peste 290000 hecatre cu orz, iar în 1958 suprafaţa a ajuns
la 298000 hectare. În anul 1965 suprafaţa cultivată cu orz a scăzut la 230000 hectare. În
1974 a fost creat un soi Miraj (rezultat din amestecul de biotipuri), un soi cu mare
plasticitate ecologică ce revoluţionează cultura orzului. În 1985 suprafaţa ocupată cu orz
ajunge la 790000 hectare iar în 1991 ajunge la 1,018 milioane hectare. În continuare
suprafeţele au scăzut în continuu deoarece au fost desfinţate marile complexe
zootehnice, iar în 1993 şi 1994 au fost ierni grele care au calamitat suprafeţe mari cu orz.
În prezent se cultivă în jur de 300000 hectare, dar a crescut ponderea „orzului pe 2
rânduri” (orzoaicei pentru bere), o dată cu creşterea cererii de materie primă pentru
producerea berii.

9
 1.5. Prezentarea plantei
1.5.1. Rădăcina orzului

Orzul are o rădăcină fasciculată, adică în forma unui mănunchi de fire cam de
aceeaşi grosime, dar diferind prin lungime. Orzul nu are o rădăcină principală propiuzisă
cum au celelalte plante de cultură. Sistemul radicular al orzului se află mult în
apropierea suprafeţei solului, cam 2/3 din rădăcini se găsesc pe adâncimea de 25-30 de
cm, restul pătrund până la aproximativ 100 de centimetri. În diametru rădăcinile de orz
măsoară 90 de centimetri, mai mică decât a altor cereale cum ar fi grâul de toamnă sau
ovăzul. Rădăcina orzului este deci mai puţin dezvoltată decât a altor cereale. Greutatea
mai mare a rădăcinii este atinsă în faza de înspicare-înflorire, spre maturitate ea scade
într-o oarecare măsură
Orzul formează 5 până la 8 rădăcini embrionare. După trei sau patru săptămâni
din nodurile aflate în sol pornesc rădăcinile coronare, sau rădăcini adventive. După
apariţia acestora rădăcinile embrionare deşi nu pier îşi reduc mult ponderea în adsorbţie.
Orzul are o capacitate redusă de a utiliza substanţele nutritive greu solubile din
sol. De aceea trebuie acordată o mare atenţie la momentul fertilizări, tipurile de
îngrăşăminte folosite, pentru ca planta să aibă o creştere normală, să nu fie atacată de
boli sau dăunători.
Perii radiculari îndeplinesc un rol important în absorbţia apei şi a hranei. Ei se
formează în număr mare spre vârfurile tinere ale rădăcinuţelor găsindu-se câte 200-
300 la 1 mm2. Existenţa lor este de scurtă durată, ei înoindu-se pe măsură ce
rădăcinile cresc. Prin prezenţa lor suprafaţa de contact a rădăcinilor cu solul se
măreşte considerabil. Perii adsorbanţi sunt atât de bine prinşi de particulule solului
încât este aproape imposibil să desfacem legătura dintre cele 2 părţi. Masa rădăcinei
este inflenţată de conţinutul de apă şi substanţe nutritive din sol, dar şi de nivelul
temperaturii în perioadele critice de vegetaţie.

10
 1.5.2. Tulpina

Tulpina este un pai format, de regulă, din 5-7 internoduri separate între ele prin
noduri. Orzul are paiul gol cu excepţia nodurilor. Paiul este neramificat. Internodurile nu
sunt egale în lungime şi grosime. Lungimea lor creşte de la baza paiului spre partea
superioară, aşadar internodul de jos este cel mai scurt, iar ultimul este cel mai lung.
Această conformaţie dă multă flexibilitate mărind astfel rezistenţa paiului. Vecinătatea
inflorescenţei (spicului) influenţează pozitiv creşterea internodurilor. În secţiune
transversală se disting:
 la exterior epiderma alcătuită dintr-un singur rând de celule asemănătoare ca
formă, aşezate regulat având pereţii exteriori îngroşaţi şi impregnaţi cu siliciu,
fiind un ţesut de protecţie.
 ţesutul mecanic format din celule de sclerenchim cu pereţii îngroşaţi şi
lignificaţi care se întinde ca o centură imediat sub epidermă, se mai numeşte
şi hipoderma. Contribuie în cea mai mare măsură la rezistenţa paiului.
 ţesutul conducător reprezentat prin fascicule libero-lemnoase. Fasciculele
sunt dispuse pe 2 cercuri concentrice; cele de la exterior sunt mici şi aproape
înglobate în centura de sclerenchim, pe când cele din cercul interior sunt mari
şi protejate fiecare de câte 2 brâie de ţesut mecanic.

Sclerenchimul din jurul fasciculelor conducătoare are rolul de a le proteja

asigurînd funcţionarea normală a elementelor prin care circulă seva (liberul şi lemnul)
ce ar putea fi strangulate datorită presiunii exercitată de ţesuturile vecine.
Spaţiul dintre hipodermă şi ţesuturile libero-lemnoase este ocupat de parenchim.
Culoarea verde a paiului se datorează ţesutului asimilator ce se formează între epidermă
şi ţesuturile de sclerenchim.
Paiul la orz este plin în dreptul nodurilor, din punct de vedere anatomic nodurile
diferă faţă de internoduri. Fasciculele libero-lemnoase formează un fel de reţea. Datorită

11
acestui fapt nodurile sunt mult mai bine aprovizionate cu apă şi hrană decât restul
paiului, de aceea toate noile formaţii (rădăcini adventive, frunze, fraţi) pornesc numai
din noduri.
Deasupra fiecărui nod se găseşte regiunea de creştere a internodului respectiv.
Este formată din ţesut meristematic şi este lipsită de elemente de susţinere şi protecţie.
Rolul protector revine frunzei ce porneşte din nodul vecin. Creşterea paiului la orz este
intercalară. Ordinea de creştere a internodiilor este de jos în sus, mai întăi alungindu-se
internodul bazal situat deasupra nodului de înfrăţire.

1.5.3. Frunza

Frunzele pornesc câte una de la fiecare nod şi sunt aşezate altern, de-o parte şi de
alta a tulpinii. Ele sunt formate din teacă sau vagină şi limb sau lamină. Teaca este acea
parte a frunzei care porneşte de la nod şi înconjoară internodul, protejîndu-l. Deoarece
are rol de a apăra internodul în timpul creşterii formarea tecii premerge creşterii
internodului respectiv. Teaca frunzei superioare nu protejează numai internodul ci şi
inflorescenţa în curs de formare. La partea inferioară, teaca, pe o anumită porţiune se
îngroaşă, regiunea îngroşată se numeşte nod vaginal sau nod foliar. Nodul foliar
corespunde zonei de creştere a internodului pe care o protejează. El are o structură
anatomică diferită de a restului frunzei, potrivită funcţiei importante ce o îndeplineşte. El
nu numai că apără zona de creştere, dar în acelaşi timp determină şi ridicarea paiului
când acesta a căzut din cauza furtunilor sau alte cauze! Redresarea paiului este
determinată de alungirea feţei nodului foliar ce „priveşte” spre pământ ca efect al
acumulării de auxine (substanţe ce atrag importante cantităţi de apă şi substanţe
nutritive). La redresare pot contribui unul sau mai multe noduri de la bază.
Limbul frunzei este îngust şi lung având formă lanceolată şi nervurile paralele.
Baza limbului are 2 prelungiri ce poartă numele de urechiuşe şi pinteni. La limita dintre
teacă şi limb se găseşte o formaţiune membranoasă ce provine din prelungirea

12
epidermei interne a tecii care se numeşte ligulă. La orz urechiuşele sunt mari, şi cuprind
pe jumătate paiul, în shimb ligula este mai puţin pronunţată.

Urechiuşele şi ligula la orz Spiculeţul la orz

Spicul la orz

13
1.5.4. Fructul

Este o cariopsă, îmbrăcată în palei. Fructul este constittuit din 3 părţi:

 înveliş—este format din testă (învelişul seminţei) şi pericarp (învelişul fructului)
 endosperm—ţesutul de rezervă, reprezintă cea mai mare parte din masa bobului,
este constituit la exterior din 2-4 straturi de celulă cu aleuronă, şi înspre interior
celule bogate în amidon. Grăunciorii de amidon sunt de formă sferică.
 embrion—este constituit dintr-un muguraş protejat de coleoptil, tulpiniţă
(hipocotil), rădăciniţă (protejată de coleoriză) şi scutelum.

Bobul este de regulă îmbrăcat, rar golaş, umflat la mijloc şi ascuţit la ambele
capete, lung de 8-12 mm, lat de 3-5 mm şi gros de 2,0-4,5 mm. La partea inferioară a
bobului, în şanţul ventral al plantei superioare se găseşte „pana bazală”. Pana bazală este
formată dintr-un ax cu mulţi perişori. Procentul de pleve variază între 7,0 şi 16,5 de cele
mai multe ori fiind 12-14. MMB este de 23-50 de grame la „orzul pe 6 rânduri” şi 30-58
grame la „orzul pe 2 rânduri”. Masa hectolitrică (MH) este de 30-58 kg, iar la orzul
pentru fabricarea berii este de 66-70 kg. La „orzul pe 2 rânduri” boabele sunt mai mari si
mai simetrice, în timp ce la „orzul pe 6 rânduri” boabele din mijlocul tripletei sunt mari
şi simetrice, în timp ce cele laterale sunt mai mici şi asimetrice.
Bobul de orz prezintă unele însuşiri anatomice prin care se deosebeşte de boabele
altor cereale. Astfel stratul de aleuronă este format din 2-4 rânduri, iar embrionul
prezintă 5-8 radicele. Plevele la orzul îmbrăcat sunt concrescute cu cu bobul pe toată

14
suprafaţa. Pericarpul este mai subţire decât la alte cereale. Grosimea plevelor depinde de
însuşiri ereditare, dar şi de condiţii de mediu şi agrotehnica aplicată. O proporţie prea
mare de pleve duce la diminuarea calităţii orzului, de aceea se recomandă, când este
cazul, tratrea cu acid sulfuric sau cu soluţie amoniacală.

1.6. Biologia orzului

Orzul are germinaţie bipolară. Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4 C,
iar cantitatea de apă adsorbită de bob este de circa 48% din masa bobului. La încolţire
muguraşul creşte protejat de coleoptil până ajunge la suprafaţa solului. Ritmul de
răsărire este condiţionat de energia germinativă, condiţiile de vegetaţie şi puterea de
străbatere a solului. Orzul are putere de străbatere mai mică decât alte cereale, de aceea
se acordă o mai mare atenţie la pregătirea patului germinativ. Seminţele trebuie să aibă
energie germinativă cât mai ridicată.
După ce creşte 2-4 cm la suprafaţa solului coleoptilul este străpuns de prima
frunză adevărată, care ajungând la suprafaţa solului începe procesul de fotosinteză. După
apariţia celei de-a treia frunze adevărate începe procesul de înfrăţire, tulpina formează
noi ramificaţii care pornesc de la nodul de înfrăţire. Înfrăţirea durează 2-3 săptămâni şi
se petrece în condiţii destul de bune la temperatura de 8-12 C, şi la o umiditate a solului
de 60-80% din capacitatea în câmp. Orzul de toamnă are o înfrăţire mult mai bună decât
orzul de primăvară. La „orzul pe 2 rânduri” înfrăţirea se recomandă să fie mai slabă
pentru a nu reduce uniformitatea plantelor şi respectiv, a boabelor.
Împăierea începe când primordiile spicului se află la 5 cm deasupra solului.
Pentru a forma spicul şi paiul orzul trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35-45 de
zile la temperaturi de 1-3 C)

1.7. Cerinţele faţă de climă

15
 1.7.1. Cerinţele faţă de temperatură

Cerinţele climatică ale orzului sunt mai reduse decât la grâu, dar aceste cerinţe
sunt dependente de forma cultivată. Orzul rezistă mai bine la temperaturi ridicate decât
alte cereale păioase cum ar fi: grâul, secara şi ovăzul.
„Orzul pe 2 rânduri” pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii se cultivă
în zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic din boabe este mai scăzut prin
prelungirea perioadei depunerii amidonului. Suma de grade a acestuia pe perioada de
vegetaţie este de 1000-1300 C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara, rezistînd până
la temperaturi de –15 C la nivelul solului, dacă a parcurs procesul călirii. Sub strat de
zăpadă orzul bine călit şi înrădăcinat rezistă la temperaturi de –28  C chiar –30  C, dar
aceste temeraturi să fie de scurtă durată.

1.7.2. Cerinţele faţă de umiditate

Orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate deoarece are o suprafaţă foliară mai
redusă şi coeficientul de transpiraţie este în jur de 300-400, dar există diferenţe mari
între formele de cultură. Perioadele critice faţă de apă sunt în perioadele formării
paiului .Dacă planta a fost vătămată de secetă îşi revine mai greu la starea normală.
„Orzul pe 6 rânduri” este mai rezistent la secetă decât „orzul pe 2 rânduri”.

1.8. Importanţa protecţiei culturii de orz

Protecţia culturii de orz prezintă importanţă pentru cunoaşterea, prevenirea şi

combaterea atât a agenţilor patogeni de sămânţă cât şi cei foliari, care produc pierderi
însemnate cantitativ şi calitativ producţiei de orz.

16
 Producţia culturii de orz este frecvent condiţionată de apariţia diferitelor boli şi
dăunători, care prin atacul produs, contribuie la reducerea potenţialului de producţie al
soiurilor şi hibrizilor sub nivelul condiţiilor agrotehnice asigurate. Datorită acestui fapt
se impune abordarea diferitelor aspecte cu privire la răspândirea, biologia, ecologia şi în
special, prevenirea şi combaterea principalelor boli la cultura orzului.
Protecţia plantelor cultivate se poate realiza prin prevenirea răspândirii în ţară şi
introducerea din afară a bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor; combaterea care trebuie
realizată în condiţii şi cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător,
păstrarea calităţii fizice şi biologice a solului, menţinerea echilibrului biologic, apărarea
sănătăţii omului.
Specialiştii încearcă să găsească veriga ciclului biologic cea mai slabă pentru
efectuarea unui studiu biologic şi ecologic al fiecărui agent patogen pentru a efectua un
număr cât mai mic de tratamente dar cu o eficacitate ridicată, menţinînd agenţii patogeni
la un nivel de atac scăzut şi protejînd astfel entomofauna utilă din agroecosistem.

CAPITOLUL II
Tehnologia de cultură a orzului

2.1Rotaţia

17
 La alegerea terenului în rotaţie se ţine seama de particularităţile biologice ale
plantei, de cerinţele ei faţa de mediu şi destinaţia recoltei. Pentru orzul de toamnă este de
preferat ca planta premergătoare să elibereze devreme terenul deoarece până la venirea
frigului planta trebuie să răsară, să înfrăţească şi să se călească. Respectarea unei rotaţii
corespunzătoare, fără cheltuieli suplimentare, poate asigura un spor de producţie de
20%.
Cele mai bune premergătoare pentru orzul pentru bere
 borceagurile de primăvară şi de toamnă—sunt premergătoare excepţionale pentru
orzul de toamnă. După recoltare terenul rămâne curat de buruieni şi resturi
vegetale, bogat în azot, cu o umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în
condiţii foarte bune. În ultimul timp însă s-au restrâns suprafeţele cultivate cu
borceaguri.
 rapiţa— este o premerătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea, singurul
dezavantaj este că, în acest caz solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.
După recoltare terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit
cu o cantitate foarte mare de resturi vegetale (rădăcini+mirişte). Prin recoltarea
timpurie a rapiţei şi lucrarea devreme a solului sunt create condiţii favorabile
pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
 inul pentru ulei— este o premergătoare la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia
respectării unei tehnologii corespunzătoare de cultură. Trebuie acordată mare
atenţie lucrării de combatere a buruienilor din cultura inului, inul fiind o cultură
ce luptă slab cu buruienile. După recoltarea inului, solul rămâne uscat, deoarece
în fazele de maturitate inul nu protejează solul de pierderile de apă prin
evaporare. Tereneul trebuie apoi foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase
după recoltare, pentru a nu creea probleme lucrărilor de pregătire a terenului şi
semănat la orz.
 inul pentru fibre—este cultivat în zone mai umede şi răcoroase, este indicat ca
premergătoare mai ales pentru „orzul pe 2 rânduri” destinat fabricării berii.

18
 Suprafaţa ocupată de in pentru fibre s-a redus considerabil, cea mai mare
suprafaţă de in pentru fire se găseşte acum în judeţul Constanţa (zona litoralului
cu microclimatul specific). Această cultură are aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca
şi inul pentru sămânţă.
 cânepă pentru fibră—recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună.
După recoltare terenul este curat de buruieni, în sol rămâne o mare cantitate de
masă organică (rădăcini şi frunze). Dezavantajul îl constituie faptul că lasă solul
prea uscat, ceea ce poate creea probleme la lucrările solului (arătură bulgăroasă şi
deci probleme la răsărire). Ca şi inul cânepa aproape a dispărut din cultură.

 sfecla de zahăr—dacă părăseşte terenul suficient de devreme, este o

premergătoare foarte bună. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat,
curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în substanţe nutritive care provin din
îngrăşămintele aplicate sfeclei. Pe terenurile bine lucrate, arătura se poate înlocui
cu lucrarea cu grapa cu discuri. Sfecla este o bună premergătoare mai ales pentru
„orzul pe 2 rânduri” destinat fabricării berii
 floarea soarelui—prezintă avantajul recoltării la sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie. Un dezavantaj îl constituie faptul că lasă solul uscat şi sărac în
substanţe nutritive. Trebuie să se acorde atenţie încorporării şi mărunţirii
resturilor vegetale şi este obligatoriu să se aplice o dată cu aratul, îngrăşămintele
chimice, care favorizează descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
 porumb—dacă este recoltat mai devreme (dacă este semănat la epoca optimă), se
combat buruienile, se fac fertilizări corespunzătoare, se aplică irigaţii şi toate
lucrările de întreţinere se execută la timp, poate fi şi el o bună premergătoare
pentru cultura orzului. În caz contrar nu se pot executa la timp lucrările de
pregătire a solului, solul rămâne uscat, sărac în substanţe nutritive, îmburuienat şi
cu o foarte mare cantitate de resturi vegetale.Unele restricţii limitează amplasarea
orzului după porumb: orzul este sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază

19
 de atrazin, deci dacă avem porumb ca plantă premergătoare nu se recomandă
folosirea erbicidelor pe bază de atrazin.
 soia—este o bună premergătoare dacă sunt semănate soiuri cu perioadă mijlocie
de vegetaţie, cu recoltare în prima jumătate a lunii august. Resturile vegetale şi
eventual buruienile trebuie tocate şi încorporate în sol. Pe terenurile bine
întreţinute arătura poate fi înlocuită cu lucrarea cu grapa cu discuri.

Premergătoare contraindicate:

 sorg—este o plantă care sărăceşte foarte mult solul, de asemenea după sorg solul
rămâne uscat ceea ce îngreunează foarte mult lucrările solului, şi lasă terenul
foarte îmburuienat. De regulă după sorg urmează culturi de primăvară.
 iarba de sudan—la fel ca şi sorgul lasă terenul uscat, sărăcit în substanţe nutritive,
mai ales îmburuienat.
 mei—lasă terenul sărac în substanţe nutritive, bogat în buruieni, iar recoltarea
este prea târzie.
 lucernă—deşi lasă terenul bogat în substanţe nutritive, mai ales în azot, marele
dezavantaj este că lasă solul foarte uscat, şi de asemenea apare samulastra.
Lăstăreşte destul de puternic după desfinţare.
 grâu—deşi în unele ţări cum este de exemplu Canada se cultivă grâu după orz, la
noi din cauza numărului mare de dăunători comuni sau a bolilor comune nu se
recomandă cultivarea grâului ca plantă premergătoare.

2.2Fertilizarea

În fertilizarea orzului se ţine seama de o serie de particularităţi de nutriţie ale

plantei. Astfel mersul adsorbţiei elementelor nutritive din sol nu corespunde cu viteza de
creştere a substanţei vegetale. În decursul primelor 3 săptămâni, de la răsărire orzul îşi

20
însuşeşte aproximativ 46% din cantitatea totală de fosfor şi aproximativ 74% din
cantitatea totală de potasiu şi nu sintetizează decât abia 19 % din substanţa vegetală.
Substanţa vegetală este cu mult mai concentrată în primele faze de vegetaţie în
elementele adsorbite decât mai târziu. Adsorbţia intensă de săruri minerale se produce
într-o fază când încă sistemul radicular este slab dezvoltat, ceea ce ridică dificultăţi
serioase pentru plantă cu atât masi mult cu cât orzul nu posedă o capacitate mare de
solubilizare a substanţelor nutritive.
Consumul specific de substanţe nutritive pentru formarea a 1000 de kg de boabe
de orz este:
 pentru azot între 24 şi 29 de kg.
 pentru fosfor între 11 şi 13 kg.
 pentru potasiu între 21 şi 28 kg.

2.2.1Rolul principalelor elementelor nutritive

2.2.1Rolul azotului

 element indispensabil al unui număr foarte mare de compuşi organici vegetali;

intră în compoziţia acestor compuşi organici, este absolut necesar pentru sinteza
lor, contribuie indirect la toate funcţiile pe care ei le realizează în plantă.
 rol plastic, intră în componenţa unor substanţe orgnice cu rol de constituţie, de
structurare a materiei vii (un rol esenţial în acest sens revine proteinelor
structurale)
 rol în procesele de creştere şi dezvoltare, creşterea în dimensiune şi greutate a
celulelor şi a plantei în ansamblu nu poate fi concepută fără biosinteza
substanţelor proteice, care nu poate avea loc fără azot.
 rol în fotosinteză; alături de Mg, N este printre principalele elmente care intră în
compoziţia clorofilei, în structura porfirică a acesteia. Peste 65% din N total din
frunze se găseşte în cloroplaste; în plastide se găseşte în proporţie de 50%.

21
  rol în protecţia plantelor
Insuficienţa azotului se manifestă printr-un conţinut scăzut de proteine, sau
rezultă proteine de calitate inferioară. Planta nu se dezvoltă normal are o culoare verde-
gălbuie şi apare fenomenul de şiştăvire a boabelor.

Excesul se manifestă prin înrăutăţirea calităţii berii .Determină o dezvoltare

luxuriantă a plantelor, o înfrăţire exagerată, culturile au un consum mai mare de apă,
sunt predispuse la cădere şi sunt mult mai sensibile la atacul de boli şi dăunători, mai
ales de boli foliare.

2.2.2Rolul fosforului

 element indispensabil al unor compuşi organici importanţi din plantă cum ar fi

acizi nucleici, compuşi macroergici, enzime şi coenzime, fosfolipide,
fosfozaharuri, fosfoproteide, fitină.
 rol în creşterea şi dezvoltarea plantelor; fosforul joacă un rol foarte important în
procesele de germinare şi răsărire. Astfel fitina (substanţă de rezervă) din seminţe
se descompune rapid în procesul de germinare şi eliberează acid fosforic necesar
enzimelor şi reacţiilor care au loc în procesul germinării, răsăririi şi creşterii
plantelor imediat după răsărire.
 rol în mărirea rezistenţei plantelor la secetă, ger şi chiar la cădere.

Insuficienţa fosforului determină o slabă dezvoltare a sistemului radicular al
plantelor, plantele au o înfrăţire slabă, au o slabă rezistenţă la ger, calitatea producţiei are
de suferit pentru fabricarea berii.
Excesul de fosfor nu prea are efecte directe, dar poate avea efecte indirecte ca
urmare a carenţelor secundare induse mai ales de cea de zinc.

22
 2.2.3Rolul potasiului

 rol în adsorbţia elementelor nutritive; datorită influenţei pozitive pe care o are în

sinteza ATP-ului potasiul stimulează indirect adsorbţia activă a elementelor în
plantă.
 rol în realizarea echilibrului acido-bazic din celulă; deşi nu intră în structura nici
unei enzime sau a altor compuşi organici esenţiali, el influenţează pozitiv sinteza
unor enzime cum este nitratreductaza esenţială pentru reducerea nitraţilor din
plantă.
 rol în fotosinteză; o mare cantitate de potasiu total din frunze se găseşte în
cloroplaşti
 rol în sinteza glucidelor complexe şi a lipidelor
 rol în reducerea nitraţilor şi sinteza proteiunelor
 rol în deschiderea şi închiderea stomatelor;
 rol în creşterea rezistenţei plantei la secetă; plantele bine aprovizionate cu potasiu
sunt rezistente la secetă datorită rolului său specific la închiderea şi deschiderea
stomatelor, pe vreme cu temperaturi ridicate potasiul determină închiderea
stomatelor şi micşorarea pierderilor de apă prin transpiraţie, crescînd astfel
coeficientul folosirii apei.
 rol în rezistenţa plantelor la cădere; datorită rolului pe care îl are în
policondensarea hidraţilor de carbon, inclusiv în sinteza ligninei.
 rol în creşterea rezistenţei la boli
Insuficienţa potasiului determină în primul rând intensitatea proceselor de
fotosinteză, transport şi depunere a substanţelor, creşte conţinutul în azot neprotidic,
scade rezistenţa plantelor la secetă, cădere, boli şi dăunători. Boabele rămân şiştave, iar
calitatea producţiei este slabă.

23
 Excesul determină o adsorbţie mai mare a apei, deprecierea calităţii berii, planta
consumă multă apă, scade rezistenţa la secetă şi rezistenţa la ger.

2.3 Rolul macroelementelor în sporirea rezistenţei plantelor la boli

2.3.1AZOTUL
Dintre toate elementele nutritive are cea mai mare influenţă privind sensibilitatea
plantelor la atacul de boli şi dăunători. Aplicarea în exces a azotului determină formarea
unui aparat foliar dezvoltat astfel că umiditatea relativă a aerului în interiorul culturii
este a mai ridicată, fapt ce constituie un mediu propice de dezvoltare a multor agenţi
patogeni, mai ales ciuperci. De aceea, se recomandă fracţionarea dozelor de azot pentru
a reduce consecinţele negative ale dezvoltării luxuriante ale plantelor, mai ales în
primele săptămâni de viaţă, când sunt în general, mai sensibile la boli. Aplicarea
excesivă a azotului faţă de alte elemente nutritive creşte sensibilitatea plantelor la făinare
(Erysiphe), rugină (Puccinia), viroze sau atacul de insecte sugătoare (vectori în
transmiterea virusurilor). Agenţii patogeni facultativi se instalează pe ţesuturile
senescente ale plantelor debile datorită insuficienţei nutriţiei cu azot. Rezistenţa
plantelor la agenţii paraziţi obligaţi, a căror viaţă depinde de asimilatele furnizate de
celulele vii ale plantelor, este cel mai mult afectată când, datorită excesului de azot în
plantă se acumulează în concentraţii mari aminoacizi şi amide solubile (compuşi cu N cu
greutate moleculară mică), care sunt uşor utilizate de paraziţi în metabolismul propriu.
Efectul negativ este cu atât mai mare cu cât nutriţia plantelor cu K este deficitară.
Aplicarea în exces a N determină o prelungire a fazelor de vegetaţie, ţesuturile rămân
mai mult timp tinere, fragede cu o consistenţă mecanică scăzută, ceea ce le face
sensibile la atacuri. Pe de altă este afectată activitatea unor enzime cheie în sinteza
fenolilor, aplicarea disproporţionată a azotului determină scăderea concentraţiei de fenoli
din plante ce are efect inhibitor asupra patogenilor. În cazul nutriţiei abundente cu N,
când are loc o creştere vegetativă intensă, planta nu reuşeşte să adsoarbă din sol suficient

24
siliciu pentru a menţine echilibrul, se realizează o diluţie a acestui element într-o masă
vegetală mai mare, ceea ce duce la scăderea rezistenţei mecanice a ţesuturilor.

2.3.2 FOSFORUL
Nu sunt foarte multe informaţii privind efectul fosforului asupra rezistenţei
plantelor la boli. Uneori se consideră că are efect opus azotului, ca şi potasiul, el
înbunătăţind formarea şi stabilitatea ţesuturilor. Datorită rolului fosforului ca element
structural esenţial al virusurilor, reproducerea acestora este încurajată de un nivel ridicat
al fosforului, în special dacă azotul, un alt element esenţial virusurilor există din belşug.
2.3.3 POTASIUL
Este elementul cel mai important în ceea ce priveşte influenţa pozitivă asupra
rezistenţei plantelor la atacurile de boli. Spre deosebire de azot, virulenţa atacurilor este
mai redusă la concentraţii mari de potasiu şi invers. Aceasta se datorează faptului că
potasiul activează enzimele implicate în sinteza unor substanţe cu greutate moleculară
mare în special proteine şi hidraţi de carbon (celuloză, amidon), de asemenea el are un
rol important în sinteza ATP, care furnizează energia necesară pentru biosinteza
proteinelor şi condensarea glucidelor simple în glucide complexe. În acest fel agenţii
fitopatogeni sunt lipsiţi de „cărămizile primare” metabolismului lor: aminoacizi şi amide
solubile, zaharuri cu greutate moleculară mică, etc
În cazul nutriţiei deficiente cu potasiu, în frunze se acumulează în concentraţii
mari glucide simple şi aminoacizi, ceea ce stimulează ciupercile patogene. O nutriţie
necorespunzătoare cu potasiu duce la formarea unor celule cu pereţi celulari subţiri, au
loc întârzieri în formarea şi îngroşarea cuticulei, creşterea ţesuturilor meristematice este
încetinită, ceea ce uşurează penetrarea epidermei de către paraziţi.
Dacă raportul N:K este perturbat în celule se acumulează asparagină, putresceină
şi agmatină care predispun ţesuturile la infecţii. Sensibilitatea plantelor scade şi creşte
rezistenţa pe măsura optimizării nutriţiei cu potasiu şi mai ales a raportului N:K în plantă
!

25
 În general se consideră că îngrăşămintele cu potasiu care conţin clor (KCl) sunt
superioare celor care conţin sulfat în ceea ce priveşte rezistenţa plantelor la boli.
2.3.4 CALCIUL
Contribuie la creşterea grosimii pereţilor celulari, ceea ce îi face mai greu de
penetrat de către agenţii patogeni. Prezenţa Ca2+ în lamela mediană determină inhibarea
drastică a activităţii enzimelor pectolitice, cum este poligalcturoza, produse de o serie de
ciuperci şi bacterii, enzime care dizolvă lamela mediană şi uşurează pătrunderea
agenţilor patogeni în plante, cât şi răspândirea lor în ţesuturi. Sinteza pectinatului de Ca
determină creşterea rezistenţei pectinelor la descompunere de către enzimele produse de
agenţii patogeni, ceea ce împiedică pătrunderea acestora în plantă. Poligalacturonţii de
calciu din lamela mediană asigură stabilitatea peretelui celular. Prin rolul deosebit pe
care îl are în stabilitatea membranelor, calciul contribuie la reducerea fluxului de
compuşi cu greutate moleculară mică, cum sunt glucidele simple din citoplasmă în
apoplasm unde sunt mai uşor accesibile ciupercilor. De asemenea calciul reduce într-o
oarecare măsură concentraţia în aminoacizi liberi.
2.3.5 MAGNEZIUL
2.3.6 Măreşte rezistenţa plantelor la boli datorită rolului său fiziologic în
metabolismul său energetic, proteic şi în special al acizilor nucleici

.
2.4 Aplicarea îngrăşămintelor

2.4.1Aplicarea îngrăşămintelor cu azot

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea

căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi forme mobile,
accesibile orzului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde de :
 fertilitatea naturală a solului

26
  planta premergătoare
 sistemul de îngrăşare aplicat anii anteriori
 caracteristicile climatice ale anului anterior
 mobilizarea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din ploi
 soiul cultivat (rezistenţa lui la cădere, boli, dăunători)
 asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, aportul freatic, posibilitatea
aplicării udărilor, tipul de udare, etc)
 recolta planificată şi consumul specific al plantelor
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara, în unele cazuri toamna se
poate aplica ¼ din doză, numai după premergătoare care sărăcesc solul în azot (floarea
soarelui, porumb, etc). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase,
lutonisipoase), unde este uşor levigat de către apa provenită din precipitaţii (mai ales
cele din timpul iernii).
Ca îngrăşăminte cu azot sunt recomandate îngrăşămintele uşor solubile, deoarece
orzul are un sistem radicular mai redus cu o capacitate mai redusă de adsorbţie a apei şi
substanţelor nutritive. Cele mai folosite îngrăşăminte sunt: azotatul de amoniu (33%
substanţă activă), sulfat de amoniu (cu 21% substanţă activă), ureea (cu 46% substanţă
activă), nitrocalcar (cu 20% substanţă activă), care merge pe solurile mai acide,
îngrăşăminte complexe de tipul N:P (20:20:0) sau NPK (20:20:20) sau (15:15:15).

2.4.2 Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor

Necesarul de îngrăşăminte cu fosfor se poate stabili tot pe bază de bilanţ. La

stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu fosfor se ţine seama de conţinutul solului în fosfor
mobil, aplicarea gunoiului de grajd, recolta planificată şi consumul specific al orzului în
acest element nutritiv.

2.4.3 Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu

27
 În general pe solurile noastre nu sunt probleme cu insuficienţa potasiului. Datorită
unei agriculturi intensive, în unele zone solul a fost sărăcit în acest element nutritiv
extrem de preţios după cum s-a arătat şi mai sus. Pe terenurile slab aprovizionate cu
potasiu, sau după premergătoare ce au sărăcit solul în acest element nutritiv se aplică 80-
100 kg K2O/ha pentru „orzul pe 6 rânduri” şi 100-120 kg K 2O/ha pentru „orzul pe 2
rânduri”. Potasiul se încorporează o dată cu fosforul sub arătura de bază, sau se
încorporează cu discul la pregătirea patului germinativ.

2.4.4 Aplicarea gunoiului de grajd

Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie nu este valorificat
economic la orzul de toamnă. De regulă gunoiul de grajd se aplică altor plante; de
exemplu dacă am avut ca premergătoare cartof, sfeclă, etc. Se poate aplica, totuşi, pe
solurile cu o fertilitate scăzută.

2.5 Lucrările solului

De starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde felul cum

vor vegeta plantele de orz, şi mai ales cum vor rezista ele la ger sau boli.
Pregătirea patului germinativ are o foarte mare importanţă la orzul destinat
fabricării beriii. Orzul cere un sol afânat pe adâncimea de 22 de cm, cu suprafaţa
mărunţită, fără bulgări în sol, fără resturi vegetale. Este important ca solul să fie uniform
pregătit pe toată suprafaţa de cultură, să existe cât mai puţine neuniformităţi.
Orzul suferă mai mult decât alte cereale dacă solul este nepregătit. Puterea de
străbatere a „colţului” fiind slabă, pe solurile ceva mai grele şi tasate răsărirea are loc
încet, neuniform şi multe plante mor. Crusta care se formează în timpul ploilor nu
trebuie favorizată prin mărunţire excesivă a solului. În desfăşurarea lucrărilor este
necesar să se mai aibă în vedere crearea unei rezerve de apă şi hrană în sol pentru ca

28
ritmul de adsorbţie şi cel de creştere a plantei să se poată desfăşura în condiţii normale.
Solul trebuie să fie în aşa fel lucrat încât să nu afecteze rezistenţa orzului la ger şi
celelalte condiţii nefavorabile din timpul iernii. Într-un sol bulgăros nu se poate executa
o însămânţare reuşită, cu atât mai mult cu cât adâncimea de semănat este mai mică decât
a altor cereale iar puterea de străbatere a colţului este mai mică.

2.5.1 Lucrările solului după premergătoarele timpurii

După recoltare, se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după

eliberarea terenului, nu se acceptă mai mult de 2 zile întârziere. Prin această lucrare se
urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului
superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea
buruienilor existente şi creearea
condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a
samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea
lucrării, solul poate pierde rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat
sau arătura este bulgăroasă, ca urmare se amplifică pierderile de apă din sol prin
evaporaţie, din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la celelalte lucrări
ale solului.
În continuare solul se ară imediat la adâncimea de 20-22 de cm, mai rar se ară la
adâncimi mai mari de 25-26 de cm. Pentru arat se foloseşte plugul în agregat cu grapa
stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite cum ar fi:
 îmburuienarea terenului
 germinarea unor ciuperci parazite.
 pierderea rapidă a apei din sol
 solul se întăreşte şi nu se mai poate ara
 orice întârziere a arăturii duce la scăderi de recoltă, chiar compromiterea culturii !

29
 Dacă solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat, prin arătură s-ar scoate
bulgări mari, atunci se efectuează o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor
precipitaţii mai importante care să îmbunătăţească umiditatea solului. Dacă există
posibilitatea, se poate efectua o irigare de aprovizionare cu norma de 500-600 m 3/ha în
funcţie de textura solului, adâncimea apei freatice, etc.
Până în toamnă arătura se lucrează superficial pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Cel mai adesea sunt lucrări
efectuate cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se
recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia
arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se face înainte de semănat, prin lucrări superficiale
cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă
nivelatoare. Se recomandă ca această lucrare să se facă perpendicular pe direcţia de
semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni,
afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită şi mai tasată sub adâncimea de
semănat, pentru a se asigura ascensiunea apei (forţele capilare) spre seminţele în curs de
germinare.

3. Sămânţa şi semănatul

Trebuie să se acorde o bună atenţie seminţei şi calităţii seminţei. Sămânţa trebuie

să aparţină soiurilor certificate cu puritatea de 97-99% iar germinaţia să fie de 90-95%.
Mărimea, greutatea şi uniformitatea boabelor sunt insuşiri care influenţează producţia şi
de aceea condiţionarea seminţei este o măsură de pregătire obligatorie. Folosirea unei
seminţe mai mari şi cu facultate germinativă şi energie germinativă mare pot duce la
sporuri de recoltă de până la 15%.
După condiţionare, sămânţa trebuie tratată. Tratamentele se pot diferenţia în
funcţie de agentul patogen şi de modul de infestare. Împotriva agenţilor patogeni
transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei cum ar fi fuzarioza

30
(Fusarium ssp.), cât şi în cazul agenţilor care se pot găsi în bob.Pe terenurile unde este
frecvent atacul de dăunători în toamnă cum ar fi viermi sărmă (Agriotes ssp.), sau
muştele cerealelor este recomandabilă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide.
Folosind acest produs controlăm atât bolile transmisibile prin sămânţă cât şi dăunătorii
care atacă toamna.
În concluzie, tratamentele la sămânţă sunt cele mai indicate în lupta contra bolilor
şi dăunătorilor la orz.

EPOCA DE SEMĂNAT a orzului pentru bere este între 15 septembrie şi 10

octombrie, cu 5 zile înaintea grâului. Semănatul prea timpuriu determină o dezvoltare
prea luxuriantă a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizînd atacul de fuzarioză,
făinare, viroze iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor, plantele pot
intra în iarnă neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat, densitatea lanului va fi
mică, lanul se va îmburuiena mult mai uşor. Într-o experienţă cu orzul de toamnă
semănat la staţiunea experimentală de la Lovrin (Banat) la data de 1 Octombrie a produs
465 de spice pe m2 pe când semănătura executată pe data de 22 noiembrie a dus la o
recoltă de numai 350 de spice pe m2 . Cercetările efectuate în Banat duc la concluzia că
epoca optimă de semănat este în prima jumătate a lunii septembrie. La staţiunea
Mărculeşti semănătura făcută între 1 şi 20 septembrie a fost compromisă în totalitate, pe
când semănatul în epoca optimă a avut o producţie de 475 de spice pe m 2 . Epoca optimă
de semănat a orzului în sudul ţării este la fel ca în Banat, în a doua jumătate a lunii
septembrie. În partea sudică a Câmpiei Olteniei epoca optimă este între 1 şi 20
octombrie. În Câmpia Transilvaniei cele mai bune rezultate se obţin când semănatul are
loc la sfârşitul lunii septembrie-începutul lui octombrie iar în Moldova ultima decadă a
lunii septembrie-începutul lunii octombrie în sudul Moldovei şi cu 4-5 zile mai devreme
în nordul Moldovei.
DENSITATEA LA SEMĂNAT
Pentru „orzul pe 2 rânduri” trebuie să fie de 450-550 boabe germinabile/m 2, la
formele cultivate primăvara de 450-500 boabe germinabile/m2.Deşi orzul are o înfrăţire

31
bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optima densitatea la orzul de
toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la ambele forme de orz este de 12,5 cm. Reducerea distanţei
între rânduri este posibilă numai dacă avem un teren foarte curat de resturi vegetale şi
foarte bine pregătit, în acest caz distanţa între rînduri se poate reduce la 8-10 cm sau
chiar la 6-7 cm.

ADÂNCIMEA DE SEMĂNAT
La „orzul pe 2 rânduri” este de 3-5 cm.Adâncimile de semănat nu trebuie să
depăşească limitele indicate, deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează
crusta, orzul având o putere mai slabă de străbatere a solului. Adâncimea de semănat
influenţează atât intervalul semănat-răsărit, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor.

CANTITATEA DE SĂMÂNŢĂ LA HECTAR

La densitatea amintită este între 160 şi 200 de kilograme pentru un hectar. În
unele situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat mai mari (25 cm) şi
deci cantităţi mai mici de sămânţă, pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea
rapidă a seminţei de orz.

METODE DE SEMĂNAT
O metodă de semănat extinsă în ţările cu tradiţie în cultura cerealelor este
semnatul în cărări. Această metodă folosită pe suprafeţe în creştere în România a apărut
ca necesitate de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a
îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, în mod foarte
precis cu uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până
la începutul formării boabelor). În tehnologiile intensive se pot ajunge la 5-8 treceri în
cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire. Nu există
o schemă standard pentru semănatul în cărări, schema se poate adapta de către
agricultori la setul de maşini agricole existente. La semănatul în cărări se lasă 2 benzi

32
nesemănate obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor de la tractor,
lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneului roţii tractorului şi al maşinilor cu care
se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie.
Acolo unde există şi posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace
„avio” se recomandă să se lase de la semănat urme de orientare, de 30-40 de cm (2
tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile în faze mai avansate de
dezvoltare a plantelor.
Distanţa dintre 2 urme va fi egală cu lăţimea mijloacelor „avio” folosite pentru
aplicarea tratamentelor. Ca semănători folosim semănătorile universale de tipul SUP 21
sau SUP 29.

2.7. Lucrările de îngrijire

Câteva dintre lucrările de întreţinere care pot aduce sporuri de producţie sunt:
 Tăvălugitul semănăturilor de orz imediat după semănat, atunci când s-a semănat
într-un sol foarte afânat şi ceva mai uscat. Se face cu scopul de a pune sămânţa în
contact intim cu solul şi cu apa.
 Eliminarea excesului de umiditate toamna sau iarna. La orz trebuie evitate
terenurile unde apar frecvent băltiri.
 Controlul culturilor pe timpul iernii este o operaţiune de bună gospodărire care o
face orice cultivator de orz, mai ales pentru evitarea apariţiei fenomenului de
„descălţare”
 Tăvălugitul la desprimăverare este necesar numai în situaţii extreme când, din
cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii
rădăcinile plantelor de orz au fost desprinse de sol (fenomenul de „descălţare”),
 Grăpatul culturilor de orz la desprimăverare este o lucrare din tehologia clasică de
cultivare. În prezent grăpatul a fost scos din tehnologie, deoarece se consideră că
lucrarea de grăpat a culturilor la orz poate duce la distrugerea multor plăntuţe,

33
 altele sunt dezrădăcinate, terenul încă umed este tasat prin trecerea agragatului,
iar lucrarea este foarte costisitoare.

2.7.1Combaterea buruienilor

Este una din principalele lucrări de îngrijire din cultura orzului, deoarece
pierderile de recoltă la orz din cauza concurenţei buruienilor pot ajunge la 10-15%, dar
putem avea situaţii extreme cu pierderi până la 60%. Buruienile produc pierderi
cantitative dar mai ales pierderi calitative pentru productia berii. Ca urmare reducerea
rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei lor în culturile de orz trebuie realizate prin
toate mijloacele:
 rotaţia corespunzătoare a culturilor
 realizarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor solului
 semănatul la epoca optimă şi cu densitatea optimă
 metode chimice de combatere
Combaterea chimică buruienilor din cultura orzului este o măsură obligatorie dacă vrem
să avem producţii mari şi de calitate. Probleme mari ne ridică buruienile dicotiledonate.

2.7.2 Irigarea culturii de orz

Irigarea orzului este necesară în zonele şi în anii cu deficit de umiditate.

Necesarul de apă al orzului este de 3300-3800 m 3/ha pentru întreaga perioadă de
vegetaţie, şi este acoperit în proporţie de 70% din rezerva de apă a solului la semănat şi
din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă sunt cele mai eficiente. Dacă solul este prea uscat şi nu
permite efectuarea arăturii, sau dacă s-a efectuat arătura dar nu se poate pregăti patul
germinativ, se recomandă efectuarea unei udări de aprovizionare cu norma cuprinsă între
400 şi 500 m3/ha. Dacă pregătirea patului germinativ s-a efectuat în mod corespunzător,

34
dar umiditatea solului este mică, şi orzul nu răsare din lipsa apei, se recomandă
efectuarea unei udări de răsărire cu norma cuprinsă între 300 şi 400 de m3/ha.

2.8. Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Recoltarea

trebuie să înceapă la coacerea deplină când umiditatea boabelor este sub 16%. Întârziatul
recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi scuturării boabelor.Orzul
pentru malţ nu se recoltează la o umiditate mai mare de 15%, pentru a putea asigura o
mare capacitate germinativă.
Dacă recoltatul se face la o umiditate de peste 15%, se trece imediat la uscarea
boabelor până la umiditatea de păstrare de 14%.
Orzul de toamnă se coace cu 7-12 zile înaintea grâului de toamnă. El trece foarte
repede în „răscoacere”, pericolul pierderilor de recoltă, datorită întârzierii recoltatului
este mai mare decât la grâu.

Capitolul 3.
BOLILE ORZULUI SI COMBATEREA LOR

1. Arsura frunzelor de orz (Rhynchosporium secalis)

RĂSPÂNDIRE
Boala produce pagube importante, în special la orz şi secară (până la 30%), dar
pot fi infectate şi alte graminee, mai ales în zonele reci şi umede.

SIMPTOME
Boala se manifestă pe frunze şi teci, prin apariţia unor pete izolate, la început de
formă ovală şi de culoare cenuşie sau verde albăstruie deschisă. Într-o fază mai avansată

35
petele au centrul cenuşiu-gălbui deschis şi marginea brun-roşcată. Frunzele puternic
atacate se usucă, şi cad. Apariţia şi răspândirea bolii sunt favorizate de temperaturi mai
scăzute (între 12 şi 24 C), atacuri puternice se întâlnesc în zonele umede, semiumede şi
reci.

AGENTUL PATOGEN
Arsura frunzelor de orz, sau „boala nordului” este produsă de ciuperca
Rhynchosporium secalis, clas Hyphomycetes, ordinul Moniliales, familia Mucedinaceae,
subîncrengătura Deuteromycotina.

Infecţia şi răspândirea
 Boala se transmite prin seminţe şi rezistă peste iarnă sub formă de miceliu
stromatic (hife împletite des) pe mirişte sau ca miceliu normal în tinerele plăntuţe.
Din cariopse, în timpul germinaţiei, miceliul trece în spaţiile intercelulare ale
„colţului” iar mai târziu se aglomerează la baza frunzelor, pentru a forma
conidiile. Prin ruperea cuticulei, conidiile sunt puse în libertate, conidiile sunt
puse în libertate şi fac noi infecţii până când temperatura scade sub 5 C, avînd
loc infecţii repetate în frunze şi în spice. Ciuperca iernează pe frunzele uscate
căzute pe sol şi primăvara infectează culturile de orz sau speciile de graminee
spontane

COMBATERE

Una din măsurile de prevenire a acestei boli este folosirea de soiuri rezistente. Se
recomandă semănatul la epoca optimă, fertilizarea echilibrată, de preferat folosirea
îngrăşămintelor chimice complexe, respectarea rotaţiei culturilor.

3. Rugina brună a orzului (Puccinia hordei)

36
 RĂSPÂNDIRE
Este cea mai frecventă dintre rugini, dar rareori produce pagube semnificative. În
unii ani poate produce pagube mai mari la ovăz.

. SIMPTOME
Rugina brună atacă frunzele, mai rar tecile, tulpinile şi spicele. Pe faţa inferioară a
limbului apar pustulde de uredospori, numeroase şi mici (de circa 4-5 mm), circulare sau
eliptice de culoare brun deschis, pulverulente, risipite neregulat. Pustulele de
teleutospori apar mai ales pe faţa inferioară a limbului, ele se prezintă ca nişte puncte
mici, negricioase, lucioase, acoperite de epidermă. La început, pustulele sunt acoperite
de epidermă; mai târziu acestea se rupe şi uredosporii sunt puşi în libertate. Pustulele de
uredospori apar la început pe frunzele de la baza plantei şi apoi treptat pe frunzele
superioare. Atacul pe teci şi tulpini apare mai târziu.

AGENTUL PATOGEN
Rugina brună este produsă de ciuperca Puccinia hordei care face parte din clasa
Teliomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, subîncrengătura
Basidiomycotina.
COMBATERE
Cea mai bună măsură de prevenire este cultivarea soiurilor rezistente. Alte măsuri
sunt distrugerea samulastrei prin dezmiriştire sau arătură adâncă de toamnă, semănatul
orzului spre sfârşitul epocii optime, aplicarea îngrăşămintelor complexe.

4.Rugina galbenă (Puccinia striiformis f.sp. hordei)

RĂSPÂNDIRE
Apare mai frecvent în ţările din vestul Europei, datorită climei mai reci şi mai
umede, favorabilă acestei ciuperci. La noi apare an de an, dar nu produce pagube la orz,
fiind mai păgubitoare la grâu.

37
 SIMPTOME
Apare pe toate organele aeriene ale plantei: frunze, teci, rahisul spicului,
spiculeţe, ariste. Rugina galbenă se manifestă prin apariţia de pustule galbene-portocalii
pline cu uredospori, dispuse în şiruri sau striuri paralele, care la frunze, se găsesc într-o
zonă clorotică. Pe aceleaşi organe se formează pustulele cu teleutospori, mici, negre,
lucioase, acoperită de epidermă.
AGENTUL PATOGEN
Rugina galbenă este produsă de ciuperca Puccinia striiformis care face parte din
clasa Teliomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, subîncrengătura
Basidiomycotina. Este o specie hemiformă, are numai uredospori şi teleutospori.
COMBATERE
Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi în cazul ruginii brune. Produsele chimice
folosite la combaterea ruginii galbene sunt: Benomil 0,5 kg/ha, Fuzadol 0,5 kg/ha,
singure sau în amestec cu substanţele folosite la combaterea făinării.

5. Rugina neagră (Puccinia graminis f.sp. hordei)

RĂSPÂNDIRE
Boala are o răspândire foarte largă în toate ţările cultivatoare de grâu, orz, secară,
ovăz. Creează mari probleme la soiurile tardive de grâu de toamnă, la orz nu avem
probleme cu această boală.

SIMPTOME
Rugina neagră este vizibilă în lan pe plantele ajunse la maturitate, întotdeauna
după rugina brună şi galbenă. Pe toate organele aeriene ale plantelor, începând cu etajul
superior, se observă pustule liniare, înconjurate de resturile epidermei rupte, izolate sau
confluente, de culoare ruginie când conţin uredospori şi negre când se formează
teleutosporii. Frecvenţa pustulelor este mai mare pe tulpină sau pai, de aceea boala se
mai numeşte „rugina paiului”.

38
 AGENTUL PATOGEN
Rugina neagră este produsă de ciuperca Puccinia graminis care face parte din
clasa Teliomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, subîncrengătura
Basidiomycotina.

COMBATERE
Se recomandă evitarea aplicării azotului în exces, semănatul la epoca optimă,
distrugerea gazdei intermediare, a samulastrei şi executatul corect a lucrării de
dezmiriştire. Se mai recomandă luarea în cultură a soiurilor rezistente. Tratamentele
chimice trebuie să se efectueze la începutul înspicării cu :

6. Înnegrirea şi genuncherea bazei tulpinii orzului

(Gaumanomyces graminis sin. Ophiobolus graminis)

RĂSPÂNDIRE
Boala a fost semnalată în SUA, Canada, dar şi în Europa, inclusiv România.
Pierderile anuale provocate de această boală pot ajunge la 4%.

SIMPTOME

Este atacată tulpina la bază, regiunea coletului şi uneori şi rădăcinile. Sunt atacate
şi rădăcinile, nodul de înfrăţire şi primul internod. De regulă, plantele se dezvoltă
normal, până la înflorit, apoi frunzele se ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă, la fel şi
tulpinile. La baza paiului se observă pete brune-negricioase, care ocupă porţiuni mai
mici sau mai mari de tulpină. Spicele plantelor atacate devin mai albicioase, şi nu

39
formează boabe, sau boabele formate sunt şiştave, mici. Tulpinile se rup sau se îndoaie
uşor în apropierea solului.

AGENTUL PATOGEN
Boala este produsă de ciuperca Gaumanomyces graminis var. hordei din clasa
Ppyrenomycetes, ordinul Sphaeriales, familia Diaporthscese, subîncrengătura
Ascomicotina.

COMBATERE
Se recomandă un asolament de 4-5 ani, distrugerea gramineelor spontane, cultivarea de
soiuri tardive, efectuarea arăturilor adânci de toamnă, semănatul ceva mai târziu decât epoca
optimă, aplicarea îngrăşămintelor în doze echilibrate, de preferat îngrăşămintele complexe de
tipul NPK, evitarea terenurilor cu exces de umiditate.

40
41
 BIBLIOGRAFIE

1. Rădulescu E.—Tratat de fitopatologie agriccolă, Editura Academiei, 1969

2. Gheorghieş C.—Curs de fitopatologie, USAMV, Bucureşti, 2000

3. Gheorghieş C., Cristea Stelica—Fitopatologie—volumul 1, Editura Ceres,

Bucureşti, 2001

4. Leon Sorin Muntean, Ioan Borcean, Mihail Axinte, Gheorghe Roman—

Fitotehnie, Editura Ioan Ionescu de Brad, Iaşi, 2001

5.

42