Drept Roman FR

– Unitatea de învăţare 1 –
INTRODUCERE
1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.............................................Error: Reference source not found

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ.......................................Error: Reference source not found
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.......................Error: Reference source not found
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE....................Error: Reference source not found
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.........................................Error: Reference source not found
1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.

Obiectivele cursului constau în dobândirea noţiunilor elementare şi a conceptelor
juridice fundamentale de drept privat, formarea principiilor care stau la baza sistemului de
drept public şi privat, cât şi cunoaşterea ideologiei juridice ca principală formă de
exprimare a statalităţii romane.
1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ

Întrucât dreptul roman ne învaţă cum se naşte şi se dezvoltă un sistem de drept, cum şi
de ce dispar unele instituţii, cum intră în conflict unele cu altele, cum s-au determinat acele
idei juridice care au influenţat direcţia evolutivă a societăţii, respectiv permite urmărirea
cursului dinamic al dreptului de la cele mai modeste începuturi şi până la admirabila sa
dezvoltare, datorită căreia încă continuă să influenţeze epoca contemporană, cursul de
faţă îşi propune să ofere suportul de bază pentru înţelegerea principalelor instituţii ale
dreptului privat roman.
Cursul este astfel conceput încât să permită studenţilor să se familiarizeze cu latina
juridică şi cu terminologia dreptului roman, atât ca pregătire în vederea unor studii mai
aprofundate de drept, cât şi ca introducere în atmosfera autentică în care s-a manifestat
geniul juridic al romanilor.
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost selectate astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o
serie de competenţe legate de instituţiile fundamentale ale dreptului privat roman,
înţelegând prin aceasta capacitatea de a explica terminologia juridică latină şi adagiile
juridice latine, însă şi capacitatea de a sesiza distincţia dintre elementele trecătoare şi cele
imuabile ale unei instituţii de drept, cât şi raporturile ce se stabilesc între acestea.
Totodată, cursul se doreşte a fi şi o introducere în categoriile, clasificările şi noţiunile
dreptului, întrucât, dacă astăzi jurisconsulţii din întrega lume mânuesc aceleaşi concepte,
aceasta este opera jurisconsulţilor Romei.
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Introducere;
Unitatea de învăţare 2: Consideraţii introductive despre dreptul privat roman. Privire
istorică asupra societăţii romane şi asupra dreptului roman;
Unitatea de învăţare 3: Persoanele;
Unitatea de învăţare 4: Bunurile, posesia şi drepturile reale;
Unitatea de învăţare 5: Succesiunile;
Unitatea de învăţare 6: Obligaţiile
Unitatea de învăţare 7: Contractele
Unitatea de învătare 8: Garanţiile
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
3
& Academia Română, Codul Calimach (ediţie critică), Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1958.
& Academia Română, Manualul juridic al lui Andronachi Donici (ediţie critică), Editura
Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959.
& Aulus Gellius, Nopţile atice (traducere: D. Popescu, introducere şi note: I. Fischer),
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965.
& Calenderu, Ioanŭ, Studiu asupra legei celor XII Tabule (extras din Analele Academiei
Române, seria II, t. X), Tipografia Academiei Române, 1888.
***
& Corpus Juris Civilis (ed. A. Kriegel, M. Kriegel), Lipsiae, pars prior (impressio
septima, 1856), pars altera (impressio nona, 1861), pars tertia (impressio nona,
1861).
& Cuza, George A., Organizaţia judiciară extraordinară în imperiul roman (noile teorii în
materie), Tiparul „Albina Românească” S.A., Iaşi, 1936.
& Danielopolu, George, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian, vol. I, a doua ediţiune,
Tipografia Statului, Bucuresci, 1911.
& Dimitrescu, Gr.; Dumitriu, G., Constandaky, G. G.; Georgescu, Valentin-Al., Texte de
drept roman, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943.
& Gaius, Instituţiunile [dreptului privat roman] (traducere, studiu introductiv, note şi
adnotări de Aurel N. Popescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
& Girard, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, deuxième édition, Arthur
Rousseau Éditeur, Paris, 1898.
& Girard, Paul Frédéric, Textes de droit romain, cinquième édition, Arthur Rousseau
Éditeur, Paris, 1923.
& Hamangiu, C.; Nicolau, Matei G., Dreptul roman, vol. I, Editura Librăriei Socec & Co.,
Bucureşti, 1930.
& Hanga, Vladimir, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
& Hanga, Vladimir; Bocşan, Mircea Dan, Curs de drept privat roman, ediţia a II-a,
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
& Iancu Daniela, Gălăţanu Cristian, Drept privat roman, Editura Universităţii din
Piteşti,Piteşti, 2009
***
& Instituţiile lui Iustinian (text latin şi traducere în limba română, cu note şi studiu
introductiv de Vladimir Hanga), Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
& Longinescu, S. G., Elemente de drept roman, vol. I-II, Tipografia Soc. Anonime
„Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1926-1929.
& Malaurie, Philippe, Antologia gândirii juridice (traducere de Doina Jela-Despois),
Humanitas, Bucureşti, 1997.
& Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1995.
& Murzea, Cristinel; Şchiopu, S.-D., Bianov, Anamaria, Crestomaţie de texte juridice
latine, Editura Romprint, Braşov, 2006.
& Palade, Ion, Codul Caragea, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1907.
& Pereterskii, I. S., Digestele lui Iustinian (traducere de Y. Eminescu), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1958.
& Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Casa de
editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994.
& Tomulescu, Const. St., Manual de drept privat roman, Tipografia şi Litografia
Ministerului Învăţămîntului, Bucureşti, 1956.
4
– Consideraţii introductive despre dreptul privat roman. Privire istorică asupra
societăţii romane şi a dreptului roman
2.1. Obiective............................................................................Error: Reference source not found

2.2. Epoca primitivă a Romei...............................................Error: Reference source not found
2.3. Apariţia statului roman..................................................Error: Reference source not found
2.4. Periodizarea istoriei statului roman..........................Error: Reference source not found
2.4.1. Regalitatea.................................................................Error: Reference source not found
2.4.2. Republica...................................................................Error: Reference source not found
2.4.3. Principatul..................................................................Error: Reference source not found
2.4.4. Dominatul...................................................................Error: Reference source not found
2.5. Rezumatul unităţii de învăţare.....................................Error: Reference source not found
2.6. LUCRARE DE VERIFICARE......................................Error: Reference source not found
2.7. BIBLIOGRAFIE.............................................................Error: Reference source not found
2.1. Obiective
 familiarizarea cursanţilor cu modul de organizare a statului roman în timpul
regalităţii, republicii şi imperiului;
 introducerea cursanţilor în studiul evoluţiei magistraturilor romane;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita atribuţiile specifice fiecărui
magistrat judiciar prezentat.
O analiză cuprinzătoare asupra societăţii romane ne obligă în primul rând să

utilizăm noţiunea de societate şi nu pe aceea de stat, deoarece istoria acesteia începe cu
epoca primitivă a Romei, când nu putem vorbi de existenţa unui stat propriu-zis şi nici de
existenţa unor instituţii publice sau juridice bine cristalizate.
2.2. Epoca primitivă a Romei

Această epocă începe odată cu întemeierea Romei, despre care, în conformitate cu
cercetările lui Marcus Terentius Varro, se crede că s-a produs în anul 754 î. Hr .
Datele despre fondarea Romei care au ajuns până la noi nu sunt foarte clare,
pentru că primele încercări de istoriografie romană datează de abia de la jumătatea
secolului al III-lea î. Hr., iar informaţiile despre acest eveniment sunt, în majoritatea lor,
furnizate de tradiţie şi legendă.
Un alt motiv pentru care informaţiile cu privire la fondarea Romei nu sunt foarte
precise, este acela că Augustus, la sfârşitul perioadei republicane a Romei, a dorit să aibă
o istorie asupra începuturilor Romei corespunzătoare cu măreţia epocii sale.
Conform tradiţiei şi legendei, izvorul fondării Romei se află în sfârşitul Troiei, mai
exact în sosirea lui Aeneas în Italia. Ascaniu, fiul lui Aeneas a fondat cetatea Alba Longa,
considerată ulterior leagănul primordial al poporului latin.
După mai multe generaţii, un urmaş al lui Ascaniu, regele Numitor, este alungat de
pe tron de fratele său Amulius, iar fiica sa, Rhea Silvia, va avea doi fii cu zeul Marte, numiţi
Romulus şi Remus. Gemenii sunt crescuţi de păstorul Faustulus şi alăptaţi de o lupoaică
(care va deveni ulterior simbolul Romei) iar la maturitate, după o serie de peripeţii
legendare, vor forma pe colina Palatin oraşul Roma.
Cercetări ulterioare au dovedit că în sec. al VIII-lea î. Hr., în zona geografică a
viitoarei Rome trăiau diverse comunităţi umane, aflate în stadiul destrămării relaţiilor
gentilice şi instaurării patriarhatului. Aceste comunităţi aparţineau populaţiilor de origine
5
latină, sabină, şi etruscă.
Conform tradiţiei, Roma a fost fondată de trei triburi: latini, sabini şi etrusci.
Această populaţie era împărţită din punct de vedere social în patricieni şi plebei.
• Patricienii erau numiţi populus romanus şi reprezentau o castă socială închisă
formată din membrii triburilor fondatoare şi urmaşii acestora. Se ocupau în principal cu
păstoritul şi agricultura. Deţineau întreaga conducere a democraţiei militare existente în
Roma momentului, plebeii neparticipând deloc la adoptarea hotărârilor în societate.
• Plebeii erau reprezentaţi de populaţiile vecine supuse de romani. Lor li se vor
adăuga meseriaşii şi comercianţii care se vor stabili la Roma, fapt ce va conduce la
consolidarea numărului şi puterii lor economice. Lupta viitoare a plebeilor pentru obţinerea
accesului la conducerea socială va duce în final la formarea statului roman.
Odată cu evoluţia statului şi societăţii romane, denominaţia celor două clase sociale
se schimbă, astfel încât începând cu secolul al II-lea d.Hr. apare în diverse texte operarea
unei distincţii între honestiores (onorabili) şi humiliores (cei de jos), distincţie care, la
rândul ei, în perioada dominatului va fi înlocuită cu aceea dintre potentiores şi umiliores,
în prima categorie intrând şi înalţii funcţionari sau senatorii . Potrivit altor autori , în epoca
dominatului structura societăţii romane cuprindea pe apropiaţii familiei imperiale –
nobilissimi, aristocraţia senatorială – illustres sau spectabili, ordinul cavalerilor -
prefectissimi şi o clasă socială foarte variată ca structură - plebea.
Aşa cum am arătat anterior, conducerea societăţii aparţinea patricienilor
(populus romanus). Hotărârile erau adoptate de Adunarea Poporului structurată pe
triburi, curii şi ginţi. Existau 3 triburi – latini, sabini si etrusci, fiecare trib fiind împărţit în
10 curii şi fiecare curie în 10 ginţi. Deci populus romanus era organizat în 3 triburi, 30
de curii şi 300 de ginţi.
• Ginta romană cuprindea mai multe familii patriarhale având un strămoş comun.
• Curia era o structură socială cuprinzătoare, în care intrau 10 ginţi, cu rol decisiv în
adoptarea hotărârilor în Adunarea Poporului – numită şi comitia curiata – organ suprem de
conducere al democraţiei militare romane, unde fiecare curie avea 1 vot.
Alături de Adunarea Poporului participau la conducerea societăţii regele şi Senatul.
• Regele era ales de comitia curiata şi era conducătorul militar şi religios al Romei.
El soluţiona şi conflictele dintre ginţi (deci avea şi atribuţii de judecător suprem). Cu toate
acestea, el nu era un conducător absolut, ci doar un lider militar cu puteri limitate, ales de
popor conform regulilor democraţiei militare.
• Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membrii. Avea în general
atribuţiile unui Sfat al Bătrânilor şi confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.
2.3. Apariţia statului roman
Statul roman s-a format la jumătatea secolului al VI-lea î.Hr., ca urmare a reformei
lui Servius Tullius. Această reformă a fost urmarea unei revoluţii sociale care a pus capăt
organizării gentilice, bazate pe legături familiale, şi democraţiei militare.
Vechea aristocraţie bazată pe origine este înlocuită cu o aristocraţie bazată pe
avere, deoarece plebea care deţinea puterea economică nu avea ginţi şi nu putea accede
în comitia curiata sau Senat.
Servius Tullius a creat o nouă adunare numită comitia centuriata care preia
treptat cele mai importante prerogative ale comitiei curiate şi unde aveau acces atât
patricienii cât şi plebeii .
• Comitia centuriata cuprindea toţi bărbaţii care purtau arme şi aveau avere,
indiferent de originea lor. Membrii acesteia erau împărţiţi în 5 categorii sociale în funcţie de
averea lor.
• Comitia curiata păstrează în competenţa sa soluţionarea anumitor probleme de
dreptul familiei şi învestirea magistraţilor cu imperium .
6
Fiecare dintre aceste categorii sociale era împărţită în centurii – care erau şi unităţi
militare. Fiecare centurie avea 1 vot în cadrul comitiei centuriata. Erau în total 193 de
centurii, din care 98 aparţineau primei categorii sociale, deşi aceasta era cea mai puţin
numeroasă .
Servius Tullius a realizat şi o reformă administrativă, împărţind Roma în 4 triburi
urbane la care s-au adăugat ulterior 17 triburi rurale. Un trib desemna un cartier şi nu o
colectivitate umană bazată pe relaţii familiale. Aceste unităţi teritoriale acopereau toată
populaţia Romei şi nu se mai bazau pe rudenia de sânge, ci pe apartenenţa la un cartier.
2.4. Periodizarea istoriei statului roman

Periodizarea istoriei statului roman s-a făcut după cele trei forme de organizare pe
care le-a cunoscut: regalitatea, republica şi imperiul.
Regalitatea ca formă de stat a durat de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. până în
509 î.Hr., când ultimul rege a fost alungat şi s-a format republica.
Republica a durat de la 509 î.Hr. până în 27 î.Hr. când Augustus a fondat imperiul.
Imperiul a durat între anii 27 î.Hr. şi 565 d.Hr., cunoscând în evoluţia sa două faze:
principatul – între 27 î.Hr. şi 284 d.Hr. şi dominatul – între 284 d.Hr. şi 565 d.Hr.
2.4.1. Regalitatea
Atribuţiile de conducere a statului erau îndeplinite de următorii factori politici:
• Regele a devenit după reforma lui Servius Tullius un veritabil şef de stat. Avea
atribuţiile de judecător suprem, şef al administraţiei, şef al religiei, conducător suprem al
armatei. La moartea regelui puterea supremă revenea Senatului, iar cât timp tronul era
vacant şi până la alegerea unui nou rege, fiecare senator ocupa funcţia de rege pentru 5
zile.
• Senatul era un organism alcătuit aproape în exclusivitate din aristocraţi, care
confirma legile adoptate de Adunările poporului şi ale cărui hotărâri nu erau obligatorii
pentru Rege .
• Comitia centuriata era principalul factor legislativ, dar avea şi atribuţii elective şi
judecătoreşti. Adunările sale aveau loc în afara Romei, pe Câmpul lui Marte şi participau
toţi bărbaţii care purtau arme şi aveau avere. Astfel s-a creat tradiţia, păstrată până la
începutul imperiului, că armata romană nu putea pătrunde în cetate.
• Comitia curiata va funcţiona şi după reforma lui Servius Tullius şi era un
instrument pentru patricieni în încercarea de a domina viaţa politică a Romei. Avea atribuţii
religioase în principal, dar şi vizând viaţa politică şi privată.
2.4.2. Republica
În epoca republicii puterea politică era exercitată de trei factori: Adunările Poporului,
Senatul şi magistraţii
Adunările poporului.
In epoca republicii, poporul roman participa la adoptarea unor hotărâri cu caracter
legislativ, electoral sau judiciar în cadrul a 4 adunări distincte:
Comitia curiata. Aceasta avea un rol mult restrâns faţă de cel originar şi avea
următoarele atribuţii:
- adoptarea unor legi cu ocazia intrării în funcţiune a magistraţilor superiori, legi prin
care poporul delega puterea şi le promitea supunere (lex curiata de imperio);
- atribuţii în domeniul dreptului privat – exemplu: aprobarea adrogaţiunii (o formă de
adopţie) sau a întocmirii unor forme de testament.
La sfârşitul republicii, comitia curiata va mai cuprinde doar cei 30 de lictori care
iniţial aveau obligaţia de a-i convoca pe cetăţeni .
Comitia centuriata era formată iniţial din proprietarii de pământ (care era
instrumentul principal de apreciere al averii) organizaţi în 5 categorii sociale, marii
7
latifundiari controlând 98 din cele 193 de centurii.
O reformă s-a produs în epoca în care cenzor a fost Appius Claudius Caecus, care
a stabilit ca şi proprietarii de pământ să dovedească averea lor şi conform altor criterii,
deoarece pământul nu mai reprezenta singura valoare mobiliară sau imobiliară, fapt ce se
datora dezvoltării economice şi sociale a Romei.
O reformă importantă s-a produs în anul 220 î.Hr., când numărul centuriilor s-a
mărit, fiecăreia din cele 5 categorii sociale revenindu-i 70 de centurii, ceea ce a făcut ca,
cel puţin teoretic, marii latifundiari să piardă controlul asupra comitiei centuriata.
Concilium plebis este adunarea plebei şi la origine adopta hotărâri obligatorii
numai pentru plebei.
Prin Legea Hortensia de la începutul sec. al III-lea î.Hr. hotărârile sale devin
obligatorii pentru toţi cetăţenii, iar patricienii încep să participe la această adunare pentru
a-şi apăra interesele. Astfel concilium plebis se transformă în comitia tributa.
Comitia tributa cuprindea toţi cetăţenii romani repartizaţi pe triburi (cartiere). Spre
sfârşitul republicii devine principalul factor legislativ, atribuţiile comitiei centuriata
restrângându-se tot mai mult. Această comitie poseda atribuţii legislative, electorale şi
judiciare.
Senatul era unul din principalele instrumente politice prin care marii proprietari de
sclavi îşi promovau interesele de clasă.
Iniţial a avut 300 de membri, în vremea dictaturii lui Sulla a ajuns la 600, iar în
epoca lui Cezar a ajuns la 900. Aceşti membri erau iniţial numiţi de consuli din rândul
patricienilor, dar ulterior vor fi senatori, în majoritatea lor, persoanele ce deţinuseră o înaltă
magistratură în stat, indiferent dacă erau patricieni sau plebei. Numirea era doar o
formalitate, dar cenzorul se putea opune dacă foştii înalţi magistraţi deveniseră “infami”.
Senatorii erau împărţiţi pe categorii în funcţie de drepturile pe care le aveau în
Senat. Drepturi depline aveau foştii înalţi magistraţi numiţi patres dacă erau patricieni şi
conscripti dacă erau de origine plebei.
Senatul avea o competenţă foarte întinsă ce cuprindea ca atribuţii următoarele:
conducerea politicii externe a Romei, organizarea provinciilor, administrarea finanţelor
statului, organizarea militară a statului roman etc.
Formal, Senatul nu putea adopta legi, ci doar confirma legile votate de Adunările
Poporului.
Magistraţii erau înalţi demnitari în stat, cu importante atribuţii administrative şi
jurisdicţionale, putând uneori modela şi influenţa procesul de elaborare a dreptului roman.
Erau aleşi de popor şi îşi exercitau atribuţiile, de regulă, pe o perioadă de un an.
La începutul magistraturii, ei obişnuiau să publice un edict unde expuneau
finalităţile pe care şi le propuneau de atins şi mijloacele juridice prin care doreau să le
atingă prin utilizare unei prerogative numite jus edicendi.
La Roma nu exista un sistem ierarhic al magistraţilor, deşi uneori se face referire la
existenţa uni cursus honorum . Competenţa lor viza două aspecte mari: imperium – dreptul
de a comanda o armată şi de a convoca Adunările Poporului şi potestas – dreptul de
administrare. Dintre magistraţi este unanim acceptat faptul că aveau imperium consulii,
dictatorii şi pretorii iar potestas, cenzorii, edilii, qvestorii şi tribunii plebei.
Consulii erau în număr de doi, aleşi de popor pentru 1 an, după care redeveneau
particulari, putând fi chemaţi în faţa poporului să răspundă pentru faptele lor.
La origine consulii au luat locul regelui, fiind inviolabili (pe durata mandatului),
comandau armata, judecau în domeniul public şi privat, convocau poporul în adunări,
numeau senatorii.
Atribuţiile religioase ale regelui le-a preluat un rex sacrorum.
Fiecare consul putea anula actul colegului său prin exercitarea dreptului de
intercessio.
Cei condamnaţi la moarte sau la pedepse corporale de către consuli puteau apela
8
la judecata comiţiilor.
Tribunii plebei - Incepând cu anul 494 î.Hr. le-a fost acordat plebeilor dreptul să
aleagă 5 tribuni, corespunzător cu cele 5 categorii sociale în care era împărţită populaţia
Romei, şi care erau chemaţi să apere interesele plebei faţă de abuzurile patricienilor .
La început, tribunatul nu era considerat o magistratură, deoarece nu avea caracter
religios, dar ulterior a fost reconsiderat ca atare.
Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi cel care-i aducea atingere era
pasibil de pedeapsa cu moartea şi confiscarea bunurilor.
Spre deosebire de consuli, tribunii nu răspundeau pentru faptele comise în timpul
mandatului după ce redeveneau simpli particulari şi aveau jus auxilii et intercessionis,
adică puteau anula prin veto actele consulilor care nu respectau interesele plebei.
Cu timpul, competenţa tribunului a crescut şi mai mult, el putând cere condamnarea
oricărui cetăţean în virtutea dreptului de a-i putea aresta pe cei ce lezau interesele plebei
şi, de asemenea, oricine îl împiedica pe tribun să vorbească în faţa poporului putea fi
condamnat la moarte.
Cenzorii - Cenzura s-a creat în anul 443 î.Hr. prin desprinderea unor competenţe
de la consuli, ca fiind rezervată în exclusivitate patricienilor.
La început cenzorii erau însărcinaţi cu întocmirea listelor electorale bazate pe cens,
cu executarea lucrărilor publice şi cu supravegherea moravurilor. Din anul 312 î.Hr. au
primit şi dreptul de a-i numi pe senatori sau de a-i îndepărta din Senat.
Questorii - Aceştia exercitau atribuţii referitoare la vânzarea către particulari a
prăzii de război, administrarea tezaurului public şi a arhivelor statului.
La origine questorii erau simpli funcţionari aflaţi în subordinea consulilor şi
însărcinaţi de aceştia cu privire la organizarea şi judecarea proceselor penale.
Edilii curuli - Aceştia supravegheau activitatea din târguri, asigurau aprovizionarea
Romei cu alimente şi judecau unele litigii privind tranzacţii făcute cu alimente în târguri sau
pieţe.
Pretorii - Asemănător cu cenzura şi pretura a apărut ca urmare a dezmembrării
puterii consulare, deoarece până în 367 î.Hr. plebeii nu aveau acces la consulat.
Prin legile Liciniae Sextiae se stabileşte că unul din consuli va fi plebeu, însă, în
paralel, patricienii au scos din competenţa consulilor principalele atribuţii jurisdicţionale şi
le-au trecut în cea a pretorilor, magistratură rezervată iniţial doar patricienilor. Din 337 î.Hr.
pretorii vor fi însă aleşi atât dintre patricieni cât şi dintre plebei .
Principala atribuţie a pretorilor consta în organizarea judecăţii proceselor private.
Existau două categorii de pretori: pretorul urban care organiza procesele dintre
cetăţeni şi pretorul peregrin (înfiinţat în 242 î.Hr.) care organiza procesele dintre cetăţeni şi
peregrini (străini).
Spre sfârşitul republicii, prin edictele publicate la intrarea în funcţie, pretorii au
influenţat evoluţia reglementării juridice.
Din punct de vedere formal, pretorii nu puteau crea drept (pretor jus facere non
potest), dar în realitate, prin mijloacele procedurale utilizate, ei au influenţat evoluţia
dreptului civil roman şi au creat instituţii juridice noi, care spre sfârşitul republicii s-au
constituit într-o ramură distinctă a dreptului privat roman – dreptul pretorian.
Dictatorii - Erau magistraţi cu caracter excepţional. În circumstanţe excepţionale
generate de conflicte interne sau pericol extern, consulii numeau la ordinul Senatului un
dictator pe 6 luni care deţinea întreaga putere. În timpul exercitării dictaturii toate celelalte
magistraturi erau suspendate.
Spre sfârşitul republicii, dictatura dispare formal din viaţa politică a Romei, dar în
sec. I î.Hr., printr-un senatusconsultum ultimum, Senatul suspendă toate garanţiile
cuprinse în legi, conferind unuia din consuli puteri dictatoriale pe o perioadă limitată de
timp.
Magistraţii aveau anumite semne distincte pentru a se deosebi de ceilalţi cetăţeni.
9
Când apăreau în public erau însoţiţi de un număr de lictori care purtau fasciile (securi de
care erau legate mai multe nuiele). Purtau o togă de culoare roşie şi îşi exercitau atribuţiile
pe un scaun special.
2.4.3. Principatul
Principatul, ca primă fază a Imperiului Roman a fost instaurat de Octavian Augustus
în anul 27 î.Hr. Conştient de faptul că formula monarhică nu putea fi impusă direct la
Roma, Octavian a ales o cale de mijloc, impunând un regim autocratic ascuns sub forma
instituţiilor republicii. De aceea unii autori din antichitate afirmă că Octavian a restabilit
republica, când, de fapt, el a pus bazele monarhiei.
În epoca principatului, formal, puterea era exercitată de 3 factori: Impăratul,
Senatul şi magistraţii, dar în realitate toată puterea era concentrată în mâinile
împăratului.
În anul 27 î.Hr. Octavian Augustus a renunţat la calitatea de triumvir şi a
păstrat doar titlul de consul. El era numit consul pe 10 ani, iar colegul său pe un singur
an şi nu avea puteri reale. După câţiva ani el renunţă la consulat şi îşi asumă puterea de
tribun şi imperium proconsulare.
Augustus era numit tribun pe viaţă şi putea convoca Senatul şi Adunările Poporului,
persoana sa era sacrosanctă şi avea dreptul de veto asupra actelor făcute de orice alt
magistrat.
Împăratul (imperator în latină însemna general victorios) deţinea puterea
proconsulară, comanda întreaga armată şi supraveghea guvernatorii din provincii.
Augustus era desemnat prin titlul de Princeps (primul între cetăţeni), nume ce-l
situa în afara magistraturilor republicane.
Instalarea Împăratului se făcea in baza unui lex de imperio adoptată de Senat şi
care căpăta forma legii prin aclamaţiile poporului.
Împăratul avea titlul de Imperator Caesar August (imperator – conducător
victorios al armatei romane, Caesar – urmaş al lui Caius Iulius Caesar, August – demn de
a fi venerat).
Provinciile ca unităţi administrativ teritoriale erau de două feluri:
- provincii senatoriale - provincii pacificate administrate de Senat, ale căror impozite
formau venituri ce intrau în aerarium care era vechiul tezaur al republicii;
- provincii imperiale ( provinciae Caesaris) care erau administrate de Împărat şi plăteau
impozite care intrau în tezaurul Împăratului (fiscus Caesaris).
Împăratul numea dintre cavaleri pe înalţii funcţionari imperiali a căror putere a
crescut treptat în dauna magistraturilor tradiţionale.
Ierarhia funcţionarilor imperiali era următoarea:
Praefectus praetorio era comandantul gărzii imperiale şi avea competenţa similară
unui prim ministru de astăzi;
Praefectus urbi avea atribuţiile unui şef al poliţiei;
Praefectus annonae era însărcinat cu aprovizionarea Romei.
Provinciile imperiale erau administrate de guvernatori numiţi legati Augusti pro
praetore.
Senatul continua să joace un rol în viaţa politică a Romei, dar şi-a pierdut
independenţa devenind un instrument al politicii imperiale. Formal însă, Împăratul a extins
competenţa Senatului, conferindu-i atribuţiuni administrative, electorale, judecătoreşti şi
legislative.
Senatul administra provinciile pacificate, alegea magistraţii, judeca procesele
penale şi adopta acte normative numite senatus consulte care exprimau însă, voinţa
politică a Împăratului, Acesta le prezenta Senatului personal sau prin reprezentanţi, iar
Senatul le vota automat.
Magistraţii
10
• Consulii pierd cele mai importante atribuţii păstrând doar jurisdicţia graţioasă (dreptul de
a conduce un proces simulat) şi dreptul de a prezida şedinţele Senatului. Nu mai erau
aleşi pe un an, ci pe 6 sau 2 luni.
• Pretorii nu mai au o activitate creatoare de drept, ci doar organizează instanţele de
judecată şi explică dispoziţiile edictului care din vremea lui Hadrian căpătase o formă
definitivă, nemaiputând fi îmbogăţit cu mijloace procedurale.
• Tribunii exercitau o anumită jurisdicţie civilă şi penală şi convocau adunările Senatului.
• Questorii au păstrat doar dreptul de a administra arhivele statului.
• Edilii curuli au păstrat vechile atribuţii poliţieneşti şi jurisdicţionale.
2.4.4. Dominatul
Dominatul era o formă de monarhie absolută de drept divin, foarte diferită de
sistemul principatului.
Împăratul era denumit dominus et deus (stăpân absolut şi zeu), mai presus de
oameni şi structurile politice şi având puteri supranaturale.
Toată puterea politică era în mâinile Împăratului, ajutat de un consiliu restrâns de
înalţi funcţionari numit consistorium principis care dirija un uriaş aparat birocratic, strict
ierarhizat şi militarizat.
Funcţionarii imperiali erau împărţiţi în două mari categorii:
- înalţii demnitari ocupau funcţii numite dignitates;
- funcţionarii neimportanţi ocupau officia.
Senatul Romei a decăzut, sfârşind prin a fi asimilat cu un consiliu municipal.
Magistraturile, dacă au supravieţuit, erau simple funcţii decorative.
Italia şi-a pierdut toate privilegiile, devenind o simplă provincie în cadrul unui sistem
administrativ ce cuprindea 100 de provincii grupate în 12 dioceze.
Armata cuprindea 500.000 de soldaţi grupaţi în 60 de legiuni împărţite în trupe de
intervenţie (comitatenses) şi trupe de graniţă (limitanei).
2.5. Rezumatul unităţii de învăţare
Epoca primitivă începe odată cu întemeierea Romei, despre care, în conformitate

cu cercetările lui Marcus Terentius Varro, se crede că s-a produs în anul 754 î. Hr .
Cercetările au dovedit că în sec. al VIII-lea î. Hr., în zona geografică a viitoarei
Rome trăiau diverse comunităţi umane, aflate în stadiul destrămării relaţiilor gentilice şi
instaurării patriarhatului.
Conform tradiţiei, Roma a fost fondată de trei triburi: latini, sabini şi etrusci.
Această populaţie era împărţită din punct de vedere social în patricieni şi plebei.
Conducerea societăţii în Roma primitivă aparţinea patricienilor, iar hotărârile erau
adoptate de Adunarea Poporului, structurată pe triburi – 3 – curii – 30 – şi ginţi –
300.Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membri. Atribuţiile sale erau,
în general, cele ale unui Sfat al bătrânilor. Tot el confirma alegerea regelui.
Statul roman a luat naştere la sfârşitul sec. al VI-lea î. Hr., ca urmare a reformei lui
Servius Tullius. Acesta a creat o nouă comisie – comitia centuriata – care a preluat treptat
cele mai importante prerogative ale comitie curiate şi în care aveau acces atât paricienii ât
şi plebeii.
De-a lungul existenţei sale, statul roman a cunoscut trei forme de organizare:
regalitatea, republica şi imperiul.
Regalitatea ca formă de stat a durat de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. până în
509 î.Hr., când ultimul rege a fost alungat şi s-a format republica.
Republica a durat de la 509 î.Hr. până în 27 î.Hr. când Augustus a fondat imperiul.
Imperiul a durat între anii 27 î.Hr. şi 565 d.Hr., cunoscând în evoluţia sa două faze:
principatul – între 27 î.Hr. şi 284 d.Hr. şi dominatul – între 284 d.Hr. şi 565 d.Hr.
11
TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Enumaraţi magistraţii judiciari. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
& Răspunsul poate fi consultat la pagina 8-9
2. Enumeraţi atribuţiile principelui. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
& Răspunsul poate fi consultat la pagina 10
2.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi evoluţia magistraţilor judiciari.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
2.7. BIBLIOGRAFIE.
& Calenderu, Ioanŭ, Studiu asupra legei celor XII Tabule (extras din Analele Academiei
Române, seria II, t. X), Tipografia Academiei Române, 1888.
adnotări de Aurel N. Popescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, pag. 64-
68.
Rousseau Éditeur, Paris, 1898, pag. 1-86.
Bucureşti, 1930, pag. 1-143.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag. 7-47.
& Iancu Daniela, Gălăţanu Cristian, Drept privat roman, Editura Universităţii din Piteşti,
Piteşti, 2009 pag. 3-20
& Murzea, Cristinel, Drept roman, Editura Romprint, Braşov, 2003, pag. 7-28.
12
- Unitatea de învăţare 3 -
PERSOANELE

3.2. Persoanele. Capacitatea juridică a persoanelor în dreptul roman Error: Reference
source not found
3.3. Sclavia şi libertatea........................................................Error: Reference source not found
3.3.1. Sclavia........................................................................Error: Reference source not found
3.3.2. Libertatea...................................................................Error: Reference source not found
3.4. Cetăţenia............................................................................Error: Reference source not found
3.4.1.Dobândirea cetăţeniei..............................................Error: Reference source not found
3.4.2. Pierderea cetăţeniei................................................Error: Reference source not found
3.5. Numele cetăţenilor romani...........................................Error: Reference source not found
3.6. Latinii..................................................................................Error: Reference source not found
3.7. Peregrinii...........................................................................Error: Reference source not found
3.8. Dezrobiţii...........................................................................Error: Reference source not found
3.9. Familia romană................................................................Error: Reference source not found
3.10. Efectele juridice ale puterii părinteşti......................Error: Reference source not found
3.11. Căsătoria.........................................................................Error: Reference source not found
3.11.1. Condiţiile de fond ale căsătoriei........................Error: Reference source not found
3.11.2. Formele căsătoriei.................................................Error: Reference source not found
3.11.3. Efectele juridice ale căsătoriei...........................Error: Reference source not found
3.12. Adopţia şi legitimarea..................................................Error: Reference source not found
3.12.1.Adopţia......................................................................Error: Reference source not found
3.12.2. Legitimarea..............................................................Error: Reference source not found
3.13. Emanciparea..................................................................Error: Reference source not found
3.14. Tutela şi curatela...........................................................Error: Reference source not found
3.14.1. Tutela........................................................................Error: Reference source not found
3.14.2. Curatela....................................................................Error: Reference source not found
3.15. Capitis deminutio..........................................................Error: Reference source not found
3.16. Persoana juridică..........................................................Error: Reference source not found
3.17. Rezumatul unităţii de învăţare...................................Error: Reference source not found
3.18. LUCRARE DE VERIFICARE........................................Error: Reference source not found
3.19. BIBLIOGRAFIE...............................................................Error: Reference source not found
3.1. OBIECTIVE.
 familiarizarea cursanţilor cu condiţia juridică a diferitelor categorii de persoane;
 introducerea cursanţilor în modul de organizare a familiei romane;
 familiarizarea cu evoluţia capacităţii celor supuşi puterii părinteşti;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a prezenta evoluţia instituţiilor prezentate în
această unitate de învăţare.
3.2. Persoanele. Capacitatea juridică a persoanelor în dreptul roman

Noţiunea de persoane desemnează într-o accepţiune strict juridică, subiectele
raporturilor juridice, adică subiectele de drept. În calitatea lor de subiecte ale
raporturilor juridice, persoanele, oamenii pot fi analizaţi fie individual (ca persoane
fizice), fie organizaţi în forme colective (ca persoane juridice ori morale – conform
doctrinei mai vechi).
Trebuie făcută precizarea că între modul în care este privită persoana fizică în
calitate de subiect de drept, în dreptul contemporan şi modul în care era privită în dreptul
roman există deosebiri esenţiale. Astfel, conform dreptului roman, nu tuturor
membrilor societăţii le era recunoscută calitatea de persoană, adică aptitudinea de a
13
participa la viaţa juridică, ci doar acelor persoane care posedau capacitate sau
personalitate (caput).
Capacitatea juridică nu desemnează în dreptul roman o calitate cu care omul se
naşte şi deci o calitate inerentă a fiinţei umane, ci o calitate care aparţinea doar unor
anumiţi membri ai societăţii romane. În acest sens trebuie precizat că nici în ultimul
moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacităţii juridice.
Conţinutul capacităţii juridice
Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri: capacitate de drept sau
de folosinţă şi capacitate de fapt ori de exerciţiu. Doar persoanele care aveau
capacitate puteau să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.
Pentru ca o persoană să posede capacitate deplină trebuia să posede atât
capacitate de folosinţă, cât şi capacitate de exerciţiu depline. Astfel, pentru a poseda o
capacitate deplină o persoană trebuia să întrunească următoarele elemente:
• Să fie o persoană liberă – status libertatis,
• Să fie cetăţean roman – status civitatis;
• Să aibă calitatea de şefi de familie – status familiae.
Toate aceste elemente care se cereau întrunite formau conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei şi pe lângă acestea, persoana mai trebuia să întrunească şi o serie
de condiţii referitoare la sex, vârstă ori sănătate mintală, care îi permiteau să posede şi
capacitate de exerciţiu.
Astfel, chiar persoanele care posedau capacitate juridică nu o posedau toate într-o
măsură deplină, decât dacă erau îndeplinite cumulativ toate condiţiile anterior menţionate.
Începutul şi sfârşitul capacităţii juridice
În dreptul roman, începutul capacităţii juridice începe odată cu naşterea persoanei,
însă în anumite condiţii. Astfel, noul născut trebuia să fie viu şi viabil şi să aibă înfăţişare
umană. Conform opiniei jurisconsulţilor din şcoala proculiană, pentru a fi considerat viu,
noul născut trebuia să fi scos la naştere cel puţin un strigăt, iar conform opiniilor şcolii
sabiniene, era suficientă o manifestare oarecare de viaţă.
Capacitatea juridică era presupusă ca avându-şi începutul chiar înainte de naştere,
conform regulii romane: Infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius commodis
agitur. – “Copilul conceput se consideră născut atunci când este vorba de interesele sale”.
Această regulă era în interesul exclusiv al copilului cu condiţia ca acesta să se
nască viu şi în virtutea acestei reguli, copilul conceput de un tată dar născut după moartea
acestuia, putea veni totuşi la succesiunea tatălui său. Tot în conformitate cu această
regulă existau o serie de prohibiţii penale privind avortul.
Capacitatea juridică a unei persoane înceta în momentul morţii persoanei, fie că era
vorba despre moartea fizică a acesteia, fie că era vorba despre moartea ei civilă – capitis
deminutio – ca în cazurile căderii în prizonierat sau al pierderii cetăţeniei. Personalitatea
(capacitatea) juridică putea continua şi după moartea persoanei, în cazul moştenirii
neacceptate – Hereditas jacens sustinet personam defuncti – “Succesiunea jacentă
susţine persoana defunctului”. Această regulă este în conformitate cu concepţia romanilor
că nu poate exista un patrimoniu fără titular şi, în consecinţă, în intervalul de timp cuprins
între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii acesteia, titularul patrimoniului este
considerat chiar defunctul.
1. Definiţi capacitatea juridică. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
14
2. Enumeraţi elementele capacităţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
3.3. Sclavia şi libertatea

Persoanele erau împărţite în principal în două mari categorii: sclavi şi oameni liberi.
Această clasificare a persoanelor este considerată de Gaius ca fiind cea mai
importantă împărţire a persoanelor, având ca şi criteriu condiţia juridică a acestora –
Summa divisio de jure personarum, haec est quod omnes homines aut liberi sunt aut
servi.
3.3.1. Sclavia
Sclavii au avut un rol important în viaţa economică şi socială a Romei, care a
prezentat în tot decursul istoriei sale caracteristica de stat sclavagist.
Situaţia sclavilor a cunoscut şi ea o evoluţie graduală în strictă concordanţă cu
evoluţia societăţii şi statului roman. Astfel, în epoca veche exista în Roma un număr relativ
mic de sclavi, care erau priviţi ca un fel de membri ai familiei, de o categorie inferioară
care trăiau, munceau şi mergeau la război alături de ceilalţi membri ai familiei din care
făceau parte.
În epoca clasică, când Roma va cunoaşte momentele sale de maximă expansiune
în plan teritorial, politic sau economico-social, numărul sclavilor va creşte foarte mult ca
urmare a războaielor de cucerire duse de Roma şi cu precădere ca urmare a războaielor
punice care s-au desfăşurat între Roma şi Cartagina. Această creştere a numărului de
sclavi a avut consecinţe importante în plan social şi economic, sclavii devenind sub aspect
cantitativ, dar şi calitativ, baza de producţie principală în viaţa economică a Romei
În epoca post-clasică asistăm la dezintegrarea relaţiilor sclavagiste de producţie şi
această perioadă coincide tocmai cu apogeul procesului de decădere şi dezintegrare a
societăţii romane care în epoca sa de maximă înflorire avusese la bază tocmai astfel de
relaţii sclavagiste.
Modurile prin care cineva devenea sclav
Pentru o corectă înţelegere a modurilor prin care cineva devenea sclav, considerăm
că este necesară o definiţie a sclaviei, în primul rând. Astfel, conform lui Gaius, servitus
est constitutio juris gentium, qua quis dominio alieno contra natura subjicitur – “sclavia
este o statuare a dreptului ginţilor, contrară dreptului natural, prin care un om este pus sub
stăpânirea altuia”.
Etimologia cuvântului sclav, serv provine din cuvântul latin servati care înseamnă
conservaţi, prizonieri cărora li s-a salvat viaţa după război, dar sclavii mai erau numiţi şi
mancipia – luaţi cu mâna, fiindcă se considera iniţial că sclavii erau aceea care fuseseră
luaţi cu mâna de la duşmanii Romei – qui etiam mancipi dicti sunt, eo quod ab hastibus
manu capiuntur.
Cauzele sclaviei pot fi clasificate în două mari categorii.
a) Prin naştere
Unele persoane se năşteau în stare de sclavie şi acest fapt survenea atunci când
mama respectivei persoane fusese sclavă, făcându-se abstracţie de situaţia juridică a
tatălui.
b) Ca urmare a unui fapt survenit ulterior naşterii
Prin căderea în captivitate ca urmare a unui război
Această regulă aparţinea dreptului ginţilor (jus gentium)şi viza atât pe cetăţenii
15
romani, cât şi pe peregrini (străini). În privinţa cetăţenilor romani operau două ficţiuni,
prezumţii, introduse prin Legea Cornelia în anul 80 î.Hr., în situaţia în care cădeau
prizonieri de război. Astfel, dacă cetăţenii romani reveneau din captivitate, se presupunea
că ei fuseseră tot timpul liberi şi niciodată în stare de sclavie. dAcă un cetăţean roman
murea în captivitate, opera o ficţiune în sens contrar, el fiind considerat mort (din punct de
vedere civil) din momentul căderii în captivitate.
Pentru ca o persoană să devină sclav ca urmare a căderii în captivitate, trebuiau
îndeplinite următoarele condiţii:
- persoana respectivă să fi fost capturată ca urmare a unui război şi nu ca
urmare a unor acte de brigandaj ori piraterie;
- războiul trebuia să se desfăşoare între două naţiuni duşmane şi să nu fi fost
vorba de un război civil;
- războiul să fi fost just (justum bellum), adică să se fi declanşat ulterior unei
declaraţii de război.
Până la jumătatea epocii clasice a Romei, cât a durat perioada de maximă
expansiune a acesteia, războiul a constituit principalul izvor al sclaviei. Prizonierii de
război intrau în proprietatea statului roman şi ulterior erau vânduţi ca sclavi către
persoanele particulare.
Prin sustragere de la efectuarea serviciului militar
Dacă un cetăţean nu se prezenta să-şi satisfacă serviciul militar atunci când era
chemat, el devenea sclav.
Prin prinderea unui hoţ în momentul furtului
Dacă o persoană era prinsă furând (fur manifestus), ea devenea sclavul persoanei
de la care încercase să fure. Această cauză de sclavie era prinsă în Legea celor XII Table
dar, ulterior dreptul pretorian a suprimat-o înlocuind-o cu o amendă egală cu de patru ori
valoarea lucrului furat.
Debitorul insolvabil devenea sclavul creditorului său
Persoana care nu-şi plătea datoriile la plata cărora fusese condamnată printr-o
hotărâre judecătorească devenea sclavul creditorului său, care putea să-l omoare sau să-l
vândă ca sclav dincolo de Tibru (trans Tiberim).
Această cauză de sclavie a fost stabilită de Legea celor XII Table, dar mai târziu
Legea Papiria a atenuat-o, debitorul insolvabil nemai devenind sclavul creditorului său, ci
fiind obligat să muncească în folosul creditorului până la achitarea sumei.
Acceptarea de bună voie a vânzării ca sclav
Atunci când o persoană liberă mai mare de 20 de ani, ştiind că e liberă, se învoia cu
un altul ca acesta din urmă să-l vândă ca sclav (în scopul de a împărţi preţul, iar ulterior
persoana în cauză să-şi revendice libertatea, dovedind că nu este sclav), dar cumpărătorul
era de bună credinţă şi nu ştia că el cumpără un om liber şi dacă acel cumpărător apucase
să plătească preţul şi complicii apucaseră să şi-l împartă, într-o asemenea situaţie
persoana vândută devenea sclavul cumpărătorului de bună credinţă.
Relaţiile dintre o femeie liberă şi un sclav
Atunci când o femeie liberă întreţinea relaţii cu un sclav, dacă stăpânul sclavului I le
interzisese în trei somaţiuni succesive, acea femeie devenea sclava stăpânului sclavului
cu care ea întreţinuse relaţiile respective. Această clauză de sclavie a fost introdusă prin
senatus – consultul Claudian.
Ingratitudinea libertului
Dacă un libert făcea acte de ingratitudine către fostul său stăpân, el redevenea
sclavul acestuia.
Condamnarea la ocnă
Dacă se pronunţa împotriva unui om liber o hotărâre prin care acesta era
condamnat la pedeapsa ocnei (ad metallum) sau să lupte cu fiarele în circ (ad bestias),
persoana în cauză, prin faptul pronunţării devenea sclav şi era numit sclav fără stăpân
16
(servus sine domino) sau sclav al pedepsei (servus poenae).
Condiţia juridică a sclavului
Ordinea juridică romană îl considera pe sclav - servus, homo, mancipium - ca fiind
un lucru - res – şi deci fără personalitate juridică, incapabil de a participa în nume propriu
la viaţa juridică şi de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
Stăpânul sclavului avea asupra acestuia un drept de dispoziţie în virtutea căruia
putea să-l vândă sau să-l doneze ori să-l pedepsească sau să-l omoare în orice condiţii.
Totuşi, cu timpul s-au luat o serie de măsuri pentru ocrotirea sclavilor. Astfel, prin
Legea Petronia din anul 61 d.Hr., stăpânii erau opriţi de a-şi da sclavii, fără încuviinţarea
magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ. Împăratul Claudius lipseşte de
dreptul de proprietate pe stăpânul care îşi abandonează un sclav bătrân şi bolnav , iar
Împăratul Antonius Pius promulgă două constituţiuni imperiale cu privire la ocrotirea
sclavilor. Prima pedepsea pentru omucidere pe stăpânul care şi-a ucis fără motiv sclavul,
iar a doua permitea magistraţilor să-i forţeze pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe
care-i maltratau. Împăratul Constantin pedepsea pe stăpânii care abandonau sclavii nou
născuţi cu pierderea dreptului de proprietatea asupra acestora.
Nici în domeniul relaţiilor de familie sclavii nu aveau mai multe drepturi, ei neputând
încheia o căsătorie în sens juridic, ci, indiferent cât de puternice ar fi fost relaţiile dintre un
sclav şi o sclavă, legătura acestora era un simplu fapt juridic - contuberium - asemănător
legăturii existente între animale - more ferrarum – şi această legătură nu avea consecinţe
juridice.
Dacă sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume propriu şi nu putea deveni
titular de drepturi şi obligaţii, el putea încheia unele acte juridice, însă doar dacă aceste
acte erau în beneficiul stăpânului său. Pentru a fi posibil ca un sclav, care era lipsit de
personalitate juridică, să încheie un act juridic, romanii au creat ficţiunea ca la încheierea
unui astfel de act, sclavul prelua personalitatea juridică a stăpânului său.
Această ficţiune era operantă în cazul actelor juridice unilaterale, unde se putea
stabili clar beneficiul stăpânului, care doar primea o prestaţie a celui care se obliga printr-
un act unilateral, dar odată cu evoluţia şi dezvoltarea vieţii economice şi sociale a Romei,
s-au impus în utilizare, tot mai mult, contractele bilaterale, sinalagmatice. S-a decis că în
anumite situaţii, sclavul putea să se oblige în cadrul unui contract sinalagmatic şi totodată
să-l oblige pe stăpân printr-un astfel de act juridic.
Situaţiile în care sclavul putea să încheie un act juridic prin care să-l oblige pe
stăpân erau cele recunoscute de pretor: stăpânul putea însărcina un sclav să ducă la
îndeplinire o afacere comercială determinată sau să conducă pe o perioadă mai
îndelungată un comerţ terestru sau maritim.
În vederea realizării unor interese speculative, stăpânii puteau atribui sclavilor lor
spre administrare o masă de bunuri numită peculiu – peculium, care cuprindea vite –
pecus, bani, bunuri mobile şi imobile şi chiar şi alţi sclavi. Aceste bunuri rămâneau în
proprietatea stăpânului, dar constituiau o masă de bunuri distincte încredinţate spre
fructificare sclavului. Veniturile realizate aparţineau stăpânului – dominus.
3.3.2. Libertatea
Libertatea este definită în Institutele lui Justinian ca fiind facultatea naturală de a
face ceea ce îţi place, fără a fi oprit nici de vreo violenţă, nici de lege – Libertas est
naturalis facultas ejus quod cuique facere libet nisi quid aut vi aut jure prohibetur.
Conform prevederilor vechiului drept civil (quiritar) roman, numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate, deci se statua o echivalenţă între status civitatis şi status libertatis.
3.4. Cetăţenia
La începuturile Romei am văzut că cetăţenia se confunda cu libertatea. De aceea
toţi cetăţenii care veneau la Roma erau reduşi la condiţia de sclavi. Odată cu dezvoltarea
relaţiilor politico-economice ale Romei cu alte cetăţi, străinii care veneau la Roma erau
17
protejaţi pe durata şederii lor în cetate, dacă între cetatea căreia îi aparţineau şi Roma
exista un tratat sau dacă ei încheiau cu cetăţenii romani convenţii cu caracter permanent
ori temporar prin care primeau garanţii cu privire la siguranţa lor în Roma, dar prin care se
asigura protecţia cetăţeanului roman (civis Romanus) atunci când acesta se afla în cetatea
străinului respectiv.
Relaţiile dintre cetăţenii romani şi străini erau reglementate de dispoziţiile
aparţinând lui jus gentium (dreptul ginţilor). Dacă la începuturile Romei am văzut că doar
locuitorii acesteia erau cetăţeni, în secolul I î.Hr. Legea Iulia şi Legea Papiria
generalizează această calitate la aproape toţi locuitorii liberi ai Peninsulei Italice, iar
ulterior, în secolul al III-lea d.Hr., anul 212 e.n., Împăratul Caracalla statuează calitate de
cetăţeni pentru aproape toţi locuitorii liberi ai Imperiului, aceştia fiind în schimb obligaţi la
plata unui impozit de 5% pe succesiuni.
Drepturile cetăţenilor romani
Cetăţenii romani se bucurau de capacitate juridică deplină şi de toate drepturile
civile şi politice, spre deosebire de alte categorii de persoane.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:
 jus suffragii – dreptul de a alege persoane în funcţii publice;
 jus honorum – dreptul de a fi ales în funcţii publice;
 jus commercii – dreptul de a dobândi proprietatea şi de a încheia acte
juridice conform dreptului roman;
 jus militiae – dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane;
 jus connubii – dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman;
 testamenti factio – dreptul de a face testament.
3.4.1.Dobândirea cetăţeniei
Cetăţenia romană se putea dobândi prin unul din următoarele moduri.
Prin naştere
Acesta era modul originar de dobândire a cetăţeniei şi în conformitate cu acest mod
de dobândire, copilul născut din căsătorie dobândea condiţia juridică avută de tatăl său în
momentul conceperii copilului, iar cel născut în afara căsătoriei dobândea condiţia juridică
a mamei.
Printr-un fapt ulterior naşterii
Prin dezrobire – sclavul dezrobit de un cetăţean roman dobândea cetăţenia
romană.
Prin beneficiul legii – când printr-o lege, cetăţenia romană era acordată ca o
favoare fie unei singure persoane, fie unei colectivităţi umane mai largi.
3.4.2. Pierderea cetăţeniei
Situaţiile de pierdere a cetăţeniei erau următoarele:
Pierderea libertăţii
Am văzut că la început exista o echivalenţă între status libertatis şi status civitatis şi
ca o consecinţă a acestei echivalenţe, pierderea libertăţii ca, de exemplu, în cazul unui
război, coincidea cu pierderea cetăţeniei romane.
Renunţarea la cetăţenia romană ca urmare a dobândirii unei alte cetăţenii prin
naturalizarea într-o cetate străină
Pierderea cetăţeniei în acest caz nu era consecinţa unei declaraţii unilaterale de
voinţă, ci era urmarea principiului incompatibilităţii dublei cetăţenii, existent la romani.
Exilarea din Roma
Condamnarea unei persoane la exil în afara Romei atrăgea pentru acea persoană
pierderea cetăţeniei romane.
Condamnarea penală gravă
Spre exemplu, pentru trecere la inamic – perduellio sau pentru condamnarea la
muncă silnică pentru comiterea unei infracţiuni grave, o astfel de condamnare penală
gravă atrăgea după sine şi pierderea cetăţeniei.
18
3.5. Numele cetăţenilor romani
Cetăţenii romani erau individualizaţi după numele lor alcătuit din următoarele
elemente: prenume (praenomen), nume de familie (nomen gentilicum) şi poreclă
(cognomen). Aceste trei elemente erau desemnate prin sintagma tria nomina. Numele
oratorului roman Cicero era: Marcus (numele) Tulius (numele de familie) Cicero (porecla).
La acestea obişnuia să se adauge numele tatălui şi tribul din care respectivul făcea parte.
În consecinţă numele complet al lui Cicero era: Marcus (numele) Tulius (numele de
familie) Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu (din tribul Cornelia) Cicero (porecla).
3.6. Latinii
Latinii aveau o situaţie juridică intermediară între cea a cetăţenilor şi aceea a
peregrinilor, pe care o vom analiza ulterior. Trebuie menţionat că prin latin se desemna
atât originea etnică, cât şi o anumită condiţie juridică a unei persoane.
3.7. Peregrinii
În această categorie de persoane erau incluşi străinii care nu se încadrau în nici
una din categoriile anterior menţionate şi care erau supuşi romani sau care erau cetăţeni
ai unor state cu care Roma semnase tratate.
3.8. Dezrobiţii
Dezrobiţii erau sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Modurile de liberare a sclavilor erau de două feluri: solemne şi nesolemne.
Stările juridice de semisclavie (Situaţia oamenilor liberi cu o condiţie juridică
specială)
În diverse etape de evoluţie ale statului roman au apărut anumite categorii de
persoane care, deşi teoretic se bucurau de o libertate deplină, în fapt aveau o situaţie
foarte apropiată de cea a sclavilor.
Sclavilor le revenea în continuare rolul primordial în producţia economică, dar şi
existenţa unor astfel de categorii intermediare între oamenii liberi şi sclavi prezenta pentru
clasa dominantă o serie de avantaje practice incontestabile.
Vom analiza în continuare principalele astfel de categorii de persoane, insistând
asupra importanţei colonilor, care cu timpul vor înlocui sclavia, facilitând trecerea la
societatea feudală şi destrămarea relaţiilor de producţie sclavagiste şi chiar a societăţii
sclavagiste în ansamblul său.
Aceste categorii de persoane erau :
Persoanele in mancipio - persoanele aflate în puterea unei alte persoane. Această
situaţie se întâlnea atunci când un cap de familie (pater familias) trecea printr-un act
formal numit mancipatio în puterea unui alt cap de familie, o persoană ce se afla sub
puterea sa (un fiu de familie), fie pentru a-i vinde serviciile, fie pentru a o abandona noxal.
Prin abandon noxal se înţelege trecerea în vederea despăgubirii, a unei persoane (fiu de
familie delicvent) care a comis un delict, de sub puterea capului ei de familie în puterea
capului de familie sub care se afla victima.
Situaţia homo liber bona fide servieus desemna situaţia omului liber care slujeşte
ca sclav unei alte persoane libere în temeiul unei erori din partea ambelor părţi.
Persoanele auctorati erau acele persoane care-şi vindeau forţa de muncă la un
antreprenor – lanista – care organiza jocuri de circ şi lupte de gladiatori.
Persoanele redempti ad hostibus erau persoanele răscumpărate de la duşmani
de către un terţ, care rămâneau în puterea acestuia până când îşi achitau datoria şi-l
despăgubeau pe terţ.
Persoanele addicti erau acei debitori care erau atribuiţi în puterea creditorilor lor.
Colonii - romanii îşi exploatau suprafeţele de pământ deţinute în proprietate, fie
prin utilizarea muncii sclavilor, fie prin darea în arendă a acestor suprafeţe. Această
arendare uneori se perpetua, o aceeaşi suprafaţă de pământ fiind uneori arendată din tată
în fiu de membrii aceleiaşi familii, timp de mai multe generaţii.
La origine colonii erau arendaşi liberi care luau de la proprietari pământ în
19
administraţie plătind în schimb un preţ, o arendă anuală constând, de regulă, în fructe –
annua functio. Acest preţ era stabilit prin convenţia părţilor sau conform cu obiceiul locului
şi odată stabilit nu se mai putea modifica. Aceşti coloni erau numiţi colonus conductor,
colonus partiarius.
În vremea Împăratului Constantin, pentru ca statul să fie mai sigur de perceperea
impozitelor, prin lex a majoribus constituta (legea moştenită din bătrâni) s-a stabilit ca
fiecare proprietar să fie responsabil de plata impozitului datorat de oamenii liberi care erau
arendaşi pe proprietăţile lor şi care erau înscrişi ca atare (ad scripti) în registrele censului.
Se recunoştea prin lege dreptul proprietarului (devenit responsabil pentru plata impozitelor
arendaşului) de a opri pe arendaşi pe proprietatea lui. Astfel a fost instaurat un nou tip de
colonat, în sensul că toţi colonii au fost alipiţi solului.
Aceşti coloni (coloni servi terrae) aveau o situaţie intermediară între oamenii liberi şi
sclavi. Ei erau un fel de arendaşi ereditari stabiliţi pe moşiile marilor proprietari, astfel că
nici ei şi nici membrii familiilor lor nu puteau părăsi moşia şi în caz de vânzare, moşia se
vindea împreună cu colonii. Condiţia lor juridică prevedea că ei puteau contracta în mod
valabil o căsătorie şi că aveau putere părintească asupra copiilor lor. Colonii servi
deveneau proprietari asupra bunurilor pe care le câştigau, bunuri pe care le puteau primi
ori lăsa prin moştenire. Importanţa deosebită a colonatului constă în aceea că a facilitat
trecerea la organizarea de tip feudal a relaţiilor ierarhice de producţie, punctând
destrămarea relaţiilor sclavagiste.
1. Enumeraţi drepturile cetăţenilor romani. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Enumeraţi situaţiile de pierdere a cetăţeniei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
3.9. Familia romană
Familia romană desemna o formă de comunitate umană organizată pe baze
patriarhale, în care puterea capului de familie (pater familias) se întindea în mod nelimitat
asupra tuturor membrilor de familie (soţie, copii sau nepoţi), dar şi asupra sclavilor şi a
altor persoane a căror existenţă era asigurată prin intermediul comunităţii familiale.
Familia, conform jurisconsultului Ulpian , se referea şi la persoane, dar şi la bunuri
-familiae appellatio ... et in res et in personas deducitur şi de aceea se considera că
din familie făceau parte şi sclavii, dar şi alte bunuri aparţinând şi aflându-se în puterea lui
pater familias.
Autoritatea capului familiei (pater familias) era desemnată prin termenul manus
care reprezenta un simbol al forţei fizice. Denominaţia utilizată pentru capul familiei - pater
familias - era menită să sugereze ideea de putere şi nu pe aceea de descendenţă, pentru
care romanii utilizau termenul de genitor.
În sprijinul acestei afirmaţii, jurisconsultul Ulpian afirmă că "şeful familiei se numeşte
acela care are puterea în casă" - pater autem familias appellatur qui in domo dominium
habet.
20
Pater familias avea o sferă largă de atribuţii în care intrau aceea de proprietar al
întregului patrimoniu familial, judecător unic pentru persoanele aflate sub autoritatea sa şi
preot al cultului familial străbun.
Dintre toţi membrii unei familii romane, pater familias era singura persoană sui
juris, celelalte persoane fiind alieni juris, adică depinzând de personalitatea juridică a lui
pater familias. Sclavii, trebuie menţionat că aveau condiţia juridică a lucrurilor.
În categoria persoanelor alieni juris intrau soţia, copii şi nepoţii din fii ai lui
pater familias. La moartea acestuia (a lui pater familias) soţia şi copii deveneau persoane
sui juris.
Autoritatea deplină a lui pater familias asupra întregii familii pe care o conducea, am
menţionat anterior că iniţial era desemnată prin termenul manus. In procesul evoluţiei
societăţii romane, relaţiile economice şi sociale au cunoscut o diversificare fără precedent,
motiv care a condus treptat la apariţia unor noi termeni care să desemneze în mod detaliat
atribuţiile lui pater familias. Astfel, termenul manus continuă să fie utilizat, însă el
desemnează puterea, autoritatea avută de pater familias asupra soţiei sale. Termenul
patria potestas (putere părintească) este utilizat pentru a denumi autoritatea avută
asupra copiilor. Noţiunea de dominica potestas (puterea stăpânului) era folosită spre
a indica puterea deţinută de pater familias asupra sclavilor. Termenul dominium
(stăpânire) desemna dreptul de proprietate al lui pater familias asupra tuturor
celorlalte bunuri aflate în patrimoniul familial.
Din aspectele anterior analizate rezultă că vechea familie romană se fundamenta
pe legătura de putere existentă între capul de familie – pater familias - şi persoanele aflate
sub autoritatea acestuia. Această legătură juridică era cunoscută sub numele de agnatio
şi desemna rudenia agnatică sau civilă, iar familia, a cărei organizare era fundamentată pe
astfel de legături se numea familie agnatică.
Trebuie precizat că agnaţiunea desemna o legătură de familie care le lega pe
toate persoanele aflate sub autoritatea aceluiaşi pater familias sau pe persoanele
care s-ar fi aflat sub această autoritate dacă şeful de familie (pater familias) s-ar fi
aflat încă în viaţă.
Toate persoanele care erau unite între ele printr-o astfel de legătură se numeau
agnati ele puteau dovedi în mod direct descendenţa lor comună din acelaşi cap de familie
(pater familias).
Persoanele care nu puteau dovedi direct descendenţa dintr-un strămoş comun, dar
care puteau invoca unele prezumţii pentru a dovedi o asemenea descendenţă erau
socotite rude agnatice îndepărtate şi erau numiţi gentiles - gentili, denumire ce evoca o
calitate de membri ai unei mari comunităţi familiale, o reminiscenţă a ginţilor (gentes).
Această rudenie agnatică (civilă) îndepărtată nu era complet lipsită de consecinţe, ci
producea unele efecte juridice.
Rudenia agnatică era o rudenie exclusiv prin bărbaţi (agnatio -rudenie prin
capul familiei), deoarece puterea familială care stătea la baza acestui tip de rudenie nu
putea fi exercitată decât de bărbaţi (pater familias) şi se transmitea doar prin bărbaţi,
deoarece la moartea lui pater familias numai descendenţii masculini de prim grad ai
acestuia vor deveni capi de familie. Fiecare dintre aceşti noi pater familias întemeia o
familie - singuli singulas familias incipiunt habere.
Aganaţiunea a constituit multă vreme singura formă de rudenie de care s-a ţinut
seama în organizarea familială romană. Odată cu evoluţia societăţii romane însă, şi
organizarea familială romană a cunoscut unele modificări, concretizate mai ales în
limitările aduse autorităţii lui pater familias. Membrii familiei dobândesc o independenţă
sporită în raporturile lor cu acesta.
Concomitent cu această diminuare a puterii capului de familie şi sistemul rudeniei
civile (agantice) cunoaşte un declin, în locul acestuia afirmându-se şi impunându-se tot
mai mult sistemul rudeniei de sânge (cognatio).
21
Cognaţii (cognati) erau rude de sânge indiferent dacă se aflau sau nu sub
puterea aceluiaşi pater familias şi trebuie menţionat, de asemenea, că numai
rudenia de sânge (cognatio) exista nu numai strict în linie masculină, ci şi în linie
feminină, deoarece această rudenie îşi avea fundamentele în ideea de concepţie şi
naştere.
La o analiză a raporturilor existente între cele două sisteme de. rudenie putem
constata că uneori ele se suprapuneau, adică două persoane puteau fi legate atât prin
rudenie agnatică, cât şi prin rudenie cognatică, iar alteori cele două sisteme de rudenie
existau separat atunci când două persoane erau legate între ele doar prin una din cele
două tipuri de rudenie anterior analizate.
Gradul de rudenie agnatică, la fel ca şi gradul de rudenie cognatică se calculează în
acelaşi mod.
Pentru a se stabili gradul de rudenie existent între două persoane se numărau
generaţiile care despărţeau pe una dintre persoane de autorul comun, apoi se numărau
generaţiile care despărţeau pe autorul comun de cealaltă persoană şi apoi se efectua
suma celor două numere rezultate în urma numărătorilor efectuate. Fiecare generaţie
reprezenta un grad, conform regulii romane - tot gradus quot generationes (sunt atâtea
grade câte generaţii).
Acest sistem de determinare a gradului de rudenie existent între două persoane
este utilizat în aceeaşi formă şi în dreptul contemporan.
Puterea părintească
Puterea părintească (patria potestas) desemna autoritatea exercitată de pater
familias asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din partea fiilor săi.
Patria potestas era o atribuţie a autorităţii lui pater familias care ţinea de dreptul civil
(Jus quiritium), spre deosebire de dominica potestas care ţinea de dreptul ginţilor (jus
gentium) şi era rezervată deci, în mod exclusiv, cetăţenilor romani.
Aşa cum am văzut, nu toţi cetăţenii romani beneficiau de patria potestas, ci doar
bărbaţii sui juris şi care aveau calitatea de pater familias. Femeile sui juris nu aveau putere
părintească asupra copiilor lor, potrivit regulii Mulier familiae Duae et finis est - "Femeia sui
juris este şi începutul şi sfârşitul familiei sale".
Caracterele lui patria potestas
Puterea părintească avea un caracter perpetuu astfel încât fiul de familie rămânea
persoană alieni juris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o avea
şi devenea persoană sui juris abia la moartea acestuia.
Puterea părintească avea un caracter nelimitat (care cu timpul va suferi unele
limitări) în virtutea căruia capul de familie dispunea în mod liber, atât de persoana fiului de
familie, cât şi de bunurile, pe care acesta le dobândea.
Persoanele asupra cărora se exercita puterea paternă
Puterea părintească se exercita asupra tuturor copiilor născuţi dintr-o căsătorie
legitimă (indiferent dacă aceştia erau băieţi sau fete).
Puterea părintească se exercita asupra tuturor descendenţilor din linie
bărbătească - adică din căsătoria legitimă a oricărui fiu sau nepot. Descendenţii pe linie
feminină nu făceau parte din familia autorului mamei lor, ci din cea a tatălui lor.
Puterea părintească se exercita asupra copiilor născuţi în afara unei căsătorii
legitime, dar care au fost legitimaţi ulterior naşterii de către tatăl lor.
Puterea părintească se exercita asupra copiilor adoptaţi.
3.10. Efectele juridice ale puterii părinteşti
Aceste afecte juridice erau, unele dintre ele relative la persoana fiului de familie, iar
altele relative la bunurile acestuia.
Efectele relative la persoana celui aflat sub puterea lui pater familias
Prin aceste efecte juridice se înţeleg următoarele prerogative ale puterii părinteşti :
Dreptul de viaţă şi de moarte asupra celui care se găsea sub puterea lui pater
22
familias
Dreptul de a consimţi ta căsătoria fiului de familie
Dreptul de a-l vinde sau de a-l da drept gaj (amanet)
Dreptul de a-l abandona noxal pe fiul de familie care cauzase un prejudiciu
altei persoane
Aceste prerogative au cunoscut de-a lungul evoluţiei societăţii romane o serie de
limitări. Referitor la dreptul de viaţă şi de moarte aparţinând lui pater familias, împăratul
Constantin a stabilit că tatăl care îşi omoară copilul va fi pedepsit identic cu copilul care îşi
ucide părintele.
Chiar mai înainte de Constantin , împăraţii Traian şi Hadrian au prevăzut măsuri şi
pedepse împotriva părinţilor care îşi maltratau copiii, iar împăratul Alexandru Sever a
dispus necesitatea existenţei unei aprobări a magistratului care să împuternicească pe
părinte să aplice o pedeapsă gravă unei persoane aflate sub puterea sa.
Împăratul Diocleţian a declarat nulă vânzarea sau darea în gaj a unui fiu de familie,
iar împăratul Constantin a admis-o doar în situaţia în care părintele constrâns de mizerie
îşi vinde copilul nou-născut.
În ceea ce priveşte abandonul noxal, el a ieşit din uz deoarece nu avea prea largă
aplicabilitate practică şi a fost prohibit expres în timpul lui Justinian.
Efectele puterii părinteşti referitoare la bunuri
În perioada de început a Romei, de toate bunurile pe care le dobândea copilul
profita părintele sub a cărui putere se găsea acesta. Fii de familie nu puteau fi proprietari,
ci puteau, asemeni sclavilor, avea un peculiu, altfel ei erau priviţi, în materia proprietăţii cel
puţin, ca simple instrumente de achiziţie pentru pater familias.
La sfârşitul perioadei Republicii s-a stabilit ca fii de familie să rămână proprietari pe
bunurile dobândite cu ocazia efectuării serviciului militar, numite peculium castrense,
deoarece în majoritatea cazurilor serviciul militar se efectua în castre.
În perioada împăratului Constantin, dreptul de proprietate al fiilor de familie s-a
extins şi asupra bunurilor dobândite în timpul serviciului la curtea împăratului, ori în
exercitarea profesiilor de avocat sau de preot, bunuri denumite peculium quasicastrense.
Ulterior s-a statuat că fiii de familie vor rămâne proprietari şi asupra bunurilor dobândite
din succesiunea mamei sau a ascendenţilor materni - peculium adventitium.
În încheierea analizei noastre asupra întinderii limitelor puterii părinteşti trebuie
precizat că fiul de familie care se afla sub o astfel de putere avea o anumită stare de
inferioritate, însă doar din punct de vedere al dreptului privat, dar din punct de vedere al
dreptului public era tot la fel de capabil ca şi un pater familias, având jus sufragii et
honorum, adică, dreptul de a vota şi de a fi ales în magistraturi, fără a primi ordine de la
pater familias.
3.11. Căsătoria
Căsătoria romană se realiza iniţial prin trecerea femeii sub puterea (manus)
bărbatului.
In epoca de început a Romei, căsătoria cum manus (în care femeia cădea sub
puterea soţului său) era singura formă de căsătorie practicată. Ulterior, datorită evoluţiei
societăţii romane care a presupus dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor sociale şi
economice, şi căsătoria romană şi-a modificat fizionomia iniţială. Astfel, căsătoria cu
manus şi-a pierdut treptat aplicabilitatea practică şi caracterul exclusiv de utilizare şi a fost
înlocuită cu căsătoria fără manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului
său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.
Căsătoria romană era precedată de o logodnă numită sponsalia care desemna o
promisiune pe care şi-o făceau viitorii soţi ca se vor uni ulterior prin căsătorie. Denumirea
logodnei - sponsalia - îşi are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii utilizau
verbul spondeo - "promit" - când se angajau într-o logodnă: "Spondes ne me uxorem
ducere?" —" Spondeo".
23
Condiţiile de fond necesare pentru o logodna erau diferite de cele pe care le vom
analiza atunci când vom vorbi despre condiţiile de fond ale căsătoriei .
Astfel, pater familias putea să logodească pe fiica sa (şi în majoritatea cazurilor
aceasta era practica utilizată) chiar fără consimţământul acesteia, spre deosebire de
căsătorie, unde vom vedea că era necesar consimţământul ambilor soţi.
Condiţia de vârstă pentru logodnă era diferită de condiţia necesară la încheierea
căsătoriei, în sensul că se puteau căsători copiii impuberi, dar care împliniseră vârsta de 7
ani.
Logodna nu era complet lipsită de efecte juridice, în sensul că logodnicul avea o
acţiune de adulter în caz de infidelitate a logodnicei sale, injuriile aduse logodnicei se
răsfrângeau asupra sa şi putea introduce acţiune în acest sens şi, deşi logodna nu crea
pentru părţi obligaţia de a se căsători, în perioada împăratului Constantin, ruperea în mod
nejustificat a logodnei atrăgea pentru partea vinovată de ruptură obligaţia la daune
materiale faţă de cealaltă parte.
3.11.1. Condiţiile de fond ale căsătoriei
Pentru încheierea în mod valabil a unei căsătorii trebuiau îndeplinite următoarele
condiţii de fond:
Vârsta (pubertatea şi nubilitatea)
În epoca veche a Romei nu exista o vârstă stabilită de la care băieţii şi fetele erau
consideraţi apţi pentru căsătorie, ci se proceda la o examinare corporală în fiecare caz.
Ulterior, s-a renunţat la acest sistem (în principal din consideraţiuni de pudoare) şi
s-a stabilit pe cale generală că fetele sunt nubile (nubere habilis - apta de a se căsători) de
la vârsta de 12 ani.
În ceea ce priveşte băieţii, vârsta la care aceştia erau consideraţi că au ajuns la
pubertate a format obiectul unei controverse între sabinieni, care susţineau vechiul sistem
al examinării corporale şi proculieni care îi considerau pe băieţi puberi de la împlinirea
vârstei de 14 ani.
În Codexul său, Justinian a adoptat şi consacrat părerea proculienilor.
Însă, multă vreme, chestiunea pubertăţii a continuat să fie lăsată la aprecierea
capului familiei (pater familias) care, în fiecare an, de sărbătoarea numită Liberalia (17
martie), le permitea fiilor săi pe care îi considera puberi să îmbrace toga virilă.
Sancţiunea neîndeplinirii condiţiei de vârstă era nulitatea căsătoriei.
Consimţământul
Pentru ca o căsătorie să fie încheiată în mod valabil trebuia ca viitorii soţi să-şi dea
consimţământul la încheierea căsătoriei, indiferent dacă aceştia erau persoane sui juris
sau alieni juris.
Necesitatea consimţământului soţilor era o restrângere a puterii părinteşti (patria
potestas) aparţinând lui pater familias care, am văzut că iniţial avea o sferă foarte largă de
cuprindere, incluzând şi un drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei.
Dacă viitorii soţi erau persoane sui juris, consimţământul lor personal era suficient.
Dacă erau persoane alieni juris era necesar, cel puţin în vremurile vechi, şi
consimţământul capului familiei sub puterea căruia se găseau.
Cu timpul, această prerogativă aparţinând lui pater familias a cunoscut o serie de
limitări. Astfel, dacă pater familias tăcea sau nu se opunea la încheierea unei căsătorii se
prezuma că acesta şi-a dat consimţământul, iar dacă se împotrivea nemotivat la
încheierea căsătoriei, conform Legii Julia din vremea împăratului Octavian Augustus,
fetele se puteau adresa magistratului cu o cerere pentru ca acesta să-1 oblige pe părintele
lor să-şi dea consimţământul. Împăratul Justinian a acordat acelaşi drept şi băieţilor şi, mai
mult chiar, în situaţiile în care părintele era alienat mintal, captiv ori absent, copii se puteau
căsători şi fără consimţământul acestuia.
Lipsa unei căsătorii anterioare
În situaţia în care o persoană era deja căsătorită, ea nu mai putea încheia în mod
24
valabil o nouă căsătorie. Conform dreptului roman, bigamia nu era permisă şi, chiar mai
mult, în vremea împăratului Justinian, ea era pedepsită cu moartea.
Dreptul de a se căsători (conubium)
Reprezenta dreptul acordat cetăţenilor romani de a contracta, o căsătorie justă din
punct de vedere al legilor romane.
Acest drept aparţinea cetăţenilor romani şi latinilor veteres şi pentru ca aceştia să
contracteze o căsătorie valabilă cu o femeie fiind latină coloniară sau peregrină trebuia să
existe o autorizaţie specială a autorităţilor.
Existenţa dreptului de a încheia în mod legal o căsătorie depindea de îndeplinirea
anumitor condiţii
Lipsa gradului de rudenie între cei doi soţi
Nu conta dacă rudenia era civilă (agnatio) sau de sânge (cognatio). Pentru rudele în
linie directă (agnati sau cognati) căsătoria era interzisă la infinit, iar pentru rudele în linie
colaterală căsătoria era interzisă, iniţial până la gradul VI şi spre sfârşitul perioadei
republicii, până la gradul IV. In perioada Imperiului, rudenia era piedică la căsătorie doar
dacă una din părţi era despărţită doar de un grad de autorul comun.
Între viitorii soţi să nu existe o legătură de rudenie prin alianţă
Alianţa (affinitas) desemna legătura de rudenie dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
Alianţa în linie directă era impediment la căsătorie Ia infinit, în vreme ce alianţa în
linie colaterală, la început nu reprezenta un impediment la căsătorie dar în vremea
împăratului Constantin va fi prohibită căsătoria dintre cumnaţi.
Tutorele ori curatorul (nici fiii sau nepoţii acestora) nu aveau dreptul să se
căsătorească cu fosta lor pupilă mai mică de 26 de ani, în afara cazurilor în care chiar
tatăl acesteia natural o
logodise deja cu tutorele sau exprimase în testament voinţa unei astfel de căsătorii.
În caz contrar, căsătoria era declarată nulă şi tutorele era declarat infam şi pedepsit.
Conform Legii celor XII Table, căsătoria între patricieni şi plebei nu era permisă.
Această reglementare a fost anulată prin Legea Canuleia.
Căsătoria între cetăţenii romani din naştere si liberţi nu era permisă.
Şi această regulă a fost suprimata în vremea lui Octavian Augustus prin legile Julia
de maritandis şi Papia Pappaea.
3.11.2. Formele căsătoriei
Confarreatio
Era cea mai veche formă de căsătorie cum manus şi prin ea femeia astfel căsătorită
rupea orice legătură de apartenenţă cu familia sa de origine şi intrând în familia soţului
cădea sub puterea capului de familie al acestuia. Aceasta era o formă de căsătorie
aristocrată rezervată patricienilor . Se realiza printr-o ceremonie religioasă în care se
sacrifica zeilor o pâine de faină (farreum panem) în prezenţa a 10 martori şi la care
participau preoţii zeilor Jupiter, Marte şi Quirinus numiţi flamines majores, precum şi
preotesele zeiţei Vesta numite vestale.
Căsătoriile astfel celebrate (nuptiae confarreata) nu permiteau ieşirea femeii de sub
manus decât printr-un sacrificiu analog confareaţiei şi numit diffarreatio.
Coemptio
Coemptio era o formă de căsătorie civilă romană care presupunea o vânzare a
femeii (mancipatio) prin rostirea unor formule solemne în prezenţa a 5 martori şi a unui
cântăritor - libripens .
Coemptio era o vânzare care avea ca scop trecerea femeii sub puterea bărbatului şi
se mai numea şi coemptio matrimonii causa.
Usus
Desemna situaţia în care femeia locuise timp de un an la domiciliul conjugal
aparţinând soţului şi ea cădea în puterea bărbatului - in manu mariti. Era o aplicare în
materia căsătoriei a principiului posesiei din materia uzucapiunii.
25
Femeia putea evita căderea in manu mariti (în puterea bărbatului) lipsind de acasă
trei nopţi consecutive (trinoctio) în fiecare an.
Căsătoria sine manu
Pentru încheierea valabilă a acestei căsătorii se cereau îndeplinite 2 condiţii:
affectio maritalis (intenţia soţilor de a încheia o căsătorie şi de a convieţui) şi honor
matrimonii (convieţuirea lor matrimonială efectivă).
În acest tip de căsătorie femeia nu cădea în manu mariti (în puterea bărbatului) şi pentru
încheierea ei valabilă nu era necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
3.11.3. Efectele juridice ale căsătoriei
Efectele căsătoriei se pot împărţi în două categorii.
Efecte între soţi
Efectele căsătoriei variază foarte mult, după cum femeia cădea sau nu in manu
mariti (în puterea bărbatului). Pentru căsătoria cum manus soţii purtau numele de vir şi
uxor şi femeia dobândeşte acelaşi rang cu cel al bărbatului. Soţii îşi datorau fidelitate
reciprocă şi puteau să-şi facă unul altuia donaţii. Femeia devenea legată prin rudenie civilă
(agnată) cu familia soţului, venind la moştenire în această familie şi pierzând drepturile
succesorale în propria familie de origine. Bunurile dotale ale femeii intrau în proprietatea
bărbatului deoarece femeile măritate nu puteau avea bunuri proprii.
În cazul căsătoriei sine manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei şi era
considerată din punct de vedere civil străină faţă de soţul şi copii ei. Ea nu avea drepturi
succesorale în noua familie deoarece nu era legată printr-o legătură de rudenie civilă
(agnată) cu membrii acesteia, dar venea la moştenire în familia sa de origine.
Efectele faţă de copii
Indiferent dacă era o căsătorie cum manus sau sine manus, bărbatul era presupus
totdeauna că e autorul copiilor săi, aplicându-se prezumpţia: Pateris est quem nuptiae
demonstrant. Copii urmau întotdeauna condiţia juridică a tatălui şi se năşteau sub puterea
paternă (patria potestas) a acestuia.
Desfacerea căsătoriei
În conformitate cu dreptul roman căsătoria se putea dizolva prin trei moduri:
Moartea unuia dintre soţi
Moartea oricăruia dintre soţi producea acelaşi efect şi anume, încetarea căsătoriei,
însă urmările unui astfel de eveniment erau diferite în funcţie de soţul care era decedat.
Astfel, daca murea soţia sa, bărbatul se putea reînsura imediat. Daca, însă, soţul
murea, femeia nu se putea mărita decât după trecerea a l0 luni de la moartea acestuia, în
epoca veche a Romei si după trecerea a 12 luni, în perioada împăratului Teodosie.
O situaţie de excepţie de la acesta regulă era aceea în care soţia dădea naştere
unui copil în termenul de 10 luni de la moartea soţului ei si când soţia se putea recăsători
imediat fără să mai aştepte expirarea termenului de 10 luni.
Pierderea libertăţii sau a cetăţeniei de către soţ
Atunci când unul dintre soţi îşi pierdea libertatea sau cetăţenia, căsătoria era
considerată desfăcută, iar celălalt soţ era liber să se recăsătorească.
Divorţul
Divorţul a fost permis în dreptul roman începând cu cele mai vechi timpuri, însă în
epoca veche şi chiar la începutul epocii clasice a Romei, divorţul a avut o întrebuinţare
practica destul de redusă. Aceasta modalitate de desfacere a căsătoriei era dezavuată de
opinia publică romană din acele perioade, datorita păstrării intacte a moravurilor şi a
tradiţiilor de familie, în perioada de sfârşit a Republicii şi în perioada Imperiului divorţurile
devin tot mai frecvente.
Pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ trebuiau sa fie îndeplinite anumite
formalităţi.
Astfel, pentru femeile care căzuseră in manus maritis (în puterea bărbatului) prin
căsătoria numită confarreatio era necesară o solemnitate religioasă contrarie, denumită
26
difarreatio care am văzut în ce anume consta.
Pentru femeile căsătorite prin usus sau coemptio era necesar să se facă o
remancipatio (revânzare) a femeii către o terţă persoană care apoi o elibera,
La căsătoriile simple fără manus (sine manus) nu se cerea la început nici o
formalitate pentru divorţ, acesta realizându-se fie prin consimţământul mutual, fie prin
voinţa unuia dintre soţi, voinţă care de regulă se manifesta exterior prin trimiterea unei
cărţi de repudiere: libellus repudii.
Atunci când bărbatul era cel care repudia, textul utilizat era: Tuas res tibi habeto -
"Ia-ţi înapoi lucrurile tale" deoarece prin căsătorie bărbatul devenea proprietar asupra
bunurilor dotale ale soţiei. Când femeia repudia, textul folosit era: Tuas res tibi agito -
"Vezi-ţi de treburile tale".
Era însă suficientă şi valabilă chiar manifestarea tacită a voinţei de a divorţa. Spre
exemplu, bărbatul sau femeia contractau o nouă căsătorie sau cetăţeanul roman din
naştere care se căsătorise cu o liberta primea să devină senator (conform Legii Papia se
interzicea căsătoria dintre senatori şi femei liberte).
Vom încheia analiza instituţiei divorţului în dreptul roman prin prezentarea
etimologiei acestui cuvânt care iniţial desemna intersecţia a două drumuri care pornesc în
direcţii opuse: divortium itinerum şi care desemnează în mod figurat două persoane,
fiecare apucând-o pe propriul său drum.
3.12. Adopţia şi legitimarea
3.12.1.Adopţia
Adopţia (adoptio) era operaţiunea juridică prin care se realiza trecerea unui fiu de
familie (persoană alieni juris) de sub puterea părintească (patria potestas) a uni cap de
familie (pater familias) sub puterea unui alt pater familias . Puteau forma obiectul acestui
transfer de putere, atât bărbaţi, cât şi femei, toţi aflaţi sub autoritatea unui pater familias.
O categorie specială de adopţie o constituia adrogaţiunea (adrogatio) care
desemna trecerea unei persoane sui juris (în cazul adrogaţiunii ne referim numai la
bărbaţi) care putea fi la rândul său pater familias în puterea unui cap de familie. Această
operaţiune căpăta eficienţă juridică doar dacă exista o lege de încuviinţare votată de
comitia curiata.
Pentru a realiza o adopţie care să producă efecte juridice depline între cel care
adopta (adoptator) şi cel care era adoptat, trebuia să existe o diferenţă de vârstă de
minimum 18 ani pentru că romanii considerau că adopţia reflectă natura şi nu se putea
admite în consecinţă o diferenţă de vârstă mai mică.
Efectele juridice ale adopţiei se manifestau în aceea că adoptatul pierdea legătura
de rudenie civilă (agnatio) cu familia sa originară, dobândind în schimb calitatea de agnat
cu membrii familiei în care intra. Legătura de rudenie de sânge (cognatio) nu se rupea
între adoptat şi familia sa originară, însă această legătură nu avea nici o eficienţă juridică,
ci aşa cum am prezentat anterior, doar rudenia civilă (agnatio) producea efecte juridice, în
sensul că ea crea pentru persoana care o poseda o vocaţie succesorală.
Adopţia se producea în două etape desemnate în mod generic prin termenii
mancipatio şi cessio in jure.
Etapa I. In această etapă fiul de familie era scos de sub puterea lui pater familias în
conformitate cu prevederile Legii celor XII Table care statua că "dacă şeful de familie îşi
vinde fiul de trei ori, fiul să iasă de sub puterea acestuia" - Si pater filium ter venum duit,
filius a patre liber esto.
Jurisconsulţii au utilizat această prevedere a Legii celor XII Table, care iniţial fusese
concepută cu titlu de sancţiune pentru fiul de familie, pentru a stabili o reglementare a
adopţiei.
În acest scop, pater familias îşi vindea fiul unui terţ prin procedeul mancipaţiunii de
trei ori succesiv. După cea de-a treia vânzare puterea părintească nu mai subzista, însă
fiul de familie continua să se găsească în proprietatea (in mancipio) terţului care
27
contractase cu capul de familie cele trei vânzări succesive.
Etapa a II-a (cessio in jure). Această etapă se desfăşura înaintea magistratului
unde se prezumau adoptatorul şi terţul care avea in mancipio pe fiul de familie. Aici
adoptatorul revendica pe copil de la terţ, afirmând că acest copil este al său (vindicatio
fîlii). Terţul, care avea înţelegeri prealabile, atât cu adevăratul părinte, cât şi cu adoptatorul,
nu se opunea, ci recunoştea pretenţiile reclamantului (adoptatorului). Magistratul lua act
de declaraţia terţului şi atribuia copilul adoptatorului (datio in adoptionem), pronunţând
formula addico.
In acest mod copilul adoptat ieşea din familia sa de origine şi intra în familia tatălui său
adoptiv.
3.12.2. Legitimarea
Legitimarea este mijlocul prin care un cetăţean roman dobândea puterea paternă
(patria potestas) asupra copilului său natural, adică născut în afara căsătoriei. Copilul
legitimat căpăta faţă de legitimator toate drepturile care aparţineau şi unui copil legitim.
Apariţia legitimării a corespuns unor necesităţi practice din viaţa socială romană în
sensul că era, atât în interesul părinţilor fără alţi descendenţi legitimi să îşi legitimeze copii
născuţi în afara căsătoriei, cât şi în interesul unor astfel de copii născuţi în afara căsătoriei
care astfel, în conformitate cu prevederile dreptului civil roman (jus quiritium) ar fi fost
complet lipsiţi de drepturi.
Am discutat anterior că rudenia civilă (agnatio) se transmitea exclusiv în linie
bărbătească, astfel încât copii născuţi în afara căsătoriei nu erau rude civile nici cu tatăl lor
natural (în absenţa legitimării lor de către acesta) şi nici cu mama lor naturală întrucât am
văzut că femeile nu puteau transmite agnatio descendenţilor lor.
Trebuie precizat că iniţial nu exista un mod distinct pentru legitimarea copiilor
născuţi în afara căsătoriei şi că acesta se realiza de regulă prin adopţie sau adrogaţiune.
Cu timpul însă, au fost stabilite câteva moduri prin utilizarea cărora se realiza
legitimarea. Aceste moduri sunt prezentate în continuare.
Causae probatio.
Am văzut anterior că puterea părintească (patria potestas) era o prerogativă care
aparţinea în mod exclusiv cetăţenilor romani. Dar şi un latin putea fi interesat să o
dobândească şi de aceea, dacă era căsătorit cu o cetăţeană romană cu care avea un copil
( trebuie precizat că această căsătorie nu era o căsătorie valabilă din punct de vedere al
dreptului civil roman) putea, atunci când copilul împlinea un an să se prezinte înaintea
magistratului cu 7 martori şi să afirme că el s-a căsătorit cu scopul de a avea copii legitimi,
aflaţi sub puterea sa (probare causam). Magistratul îi acorda cetăţenia romană lui, soţiei
sale şi copilului care era astfel legitimat şi considerat născut din căsătorie şi aflat sub
puterea paternă a tatălui său.
Erroris causae probatio
Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o latină sau cu o peregrină, aflându-se în
eroare de fapt şi crezând că soţia sa era cetăţeană romană, căsătoria era o justa nuptiae,
adică o căsătorie perfect valabilă din punct de vedere al dreptului civil roman. Respectivul
putea să se prezinte înaintea magistratului şi să probeze cu 7 martori, pe de o parte
eroarea în care s-a aflat la contractarea căsătoriei, iar pe de altă parte naşterea unui copil
(care nu era necesar să fi împlinit vârsta de un an) şi să ceară pentru soţia şi copilul său
cetăţenia romană. Astfel, el îşi transforma căsătoria în una legitimă şi dobândea patria
potestas (putere paternă) asupra copilului care devenea copil legitim conform dreptului
civil roman (jus quiritum).
Legitimarea prin căsătorie subsecventă
Acest mod de legitimare a fost introdus de împăratul Constantin şi pentru ca el să
aibă deplină eficienţă juridică se cereau îndeplinite următoarele condiţii:
a.La momentul conceperii copilului să fi fost permisă de lege căsătoria dintre părinţii
copilului. Astfel erau excluşi de la legitimare copii adulteri, incestuoşi şi cei născuţi în urma
28
legăturii unui cetăţean roman cu o sclavă.
b.Să fi existat la momentul încheierii căsătoriei un contract de căsătorie care să instituie o
dotă - instrumentum dotale - pentru ca acea căsătorie să fie valabil încheiată - justae
nuptiae - din punct de vedere al dreptului civil roman.
c.Copilul să nu se opună la legitimare.
Legitimarea făcută prin ablaţiune la curie
Curia era o instituţie existentă în municipiile romane analoagă Senatului Romei.
Membrii Curiei erau numiţi curiones sau decuriones şi plăteau un impozit extraordinar -
aurum coronarium - şi erau însărcinaţi cu perceperea impozitelor publice, răspunzând însă
cu propria lor avere dacă nu reuşeau să încaseze impozitul în întregimea sa.
Din aceste considerente erau puţin numeroşi cei care doreau să ocupe o astfel de
funcţie, împăraţii Teodosiu al ll-lea şi Valentin al III-lea în anul 442 d.Hr. au decis că oricine
are un copil natural îl poate legitima dacă îl înscria pe listele decurionilor. Trebuiau însă
îndeplinite anumite condiţii.
a.Copilul să consimtă la legitimare.
b.Părintele trebuia să înzestreze copilul cu o suprafaţă de pământ a cărei limită minimă
era expres prevăzută.
Legitimarea prin decizie (rescripta) imperială
Acest mod de legitimare a fost introdus de Justinian, însă trebuiau îndeplinite
următoarele condiţii:
a.tatăl trebuia să nu aibă alţi copii legitimi;
b.căsătoria tatălui cu mama copilului să nu fi fost posibilă pentru că, spre exemplu, mama
era moartă, etc.
O astfel de decizie imperială putea obţine şi copilul care o cerea prezentând
împăratului testamentul tatălui său în care era conţinută o dispoziţie de legitimare,
reprezentând ultima dorinţă a defunctului.
3.13. Emanciparea
Emanciparea desemna procesul prin care un copil ieşea de sub puterea
părintească (patria potestas) care aparţinea capului de familie (pater familias).
Iniţial emanciparea reprezenta o sancţiune, echivalentă cu izgonirea din familie a
respectivului copil dar, ulterior a devenit o necesitate dictată de transformările vieţii
economico-sociale a Romei, dar şi de interesele fiilor de familie.
Emanciparea se realiza printr-un proces de vânzare fictivă desfăşurat în două
etape:
Aşa cum am menţionat anterior, pater familias îşi pierdea puterea părintească
asupra fiului său pe care îl vindea prin mancipaţiune de 3 ori succesiv (conform
prevederilor Legii celor XII Table ). Pentru fiice, nepoţi ori alte rude mai îndepărtate era
suficientă o singură vânzare prin mancipaţiune.
Într-o primă fază, tatăl îşi vinde fiul de 3 ori succesiv unui terţ cumpărător. Prin aceasta
tatăl pierde definitiv puterea paternă iar fiul se află în mancipio, în puterea cumpărătorului.
Acesta are trei alternative: să-1 păstreze in mancipio, în puterea sa, să-1 vândă altei
persoane prin mancipaţiune sau să-1 elibereze de sub mancipiu prin vindictă.
Într-o a doua fază a emancipării, terţul cumpărător îl emancipează pe fiul de familie,
adică îl eliberează prin vindictă de sub mancipiu.
Această procedură de emancipare în două faze, caracterizată prin trei vânzări
succesive şi printr-o eliberare ulterioară a avut o aplicabilitate practică până în anul 502
d.Hr. când împăratul Anastasie a suprimat vechea formalitate a mancipaţiunilor şi a
introdus o nouă procedură de emancipare care se realiza printr-o decizie imperială (per
rescriptum) . In această nouă procedură, o simplă declaraţie a capului de familie (pater
familias) făcută înaintea magistratului era suficientă.
Aşa cum am văzut şi în perioada cât se afla sub puterea părintească a lui pater
familias, fiul de familie posedase anumite bunuri care alcătuiau peculiul său. Aceste bunuri
29
continuă să-i rămână în proprietate şi după emanciparea sa.
Dacă, aşa cum am menţionat, în epoca veche emanciparea echivala cu izgonirea
de acasă a copilului, ulterior ea îşi pierde acest caracter sancţionator şi devine complet în
favoarea copilului. Din aceste considerente se consideră că emanciparea putea fi revocată
pentru ingratitudine din partea celui emancipat.
3.14. Tutela şi curatela
Tutela şi curatela erau instituţii juridice care au fost create pentru ocrotirea
intereselor persoanelor care erau incapabile în fapt dar care erau capabile în drept. In
această categorie intrau copii nevârstnici (impuberi), alienatul mintal sau nebunul
(furiosus) şi fii risipitori (prodigii).
Crearea acestor instituţii a fost impusă de interesele rudelor civile (agnati) ale
incapabililor, al căror interes se justifica prin aceea că ei erau succesorii acestor persoane
şi orice acte făcute de aceştia şi care ar fi putut eventual avea consecinţe negative în
sensul micşorării patrimoniului incapabililor, se răsfrângea în mod indirect şi asupra lor în
calitatea pe care o aveau, aceea de succesori ai acestor persoane.
3.14.1. Tutela
Definiţia tutelei oferită de jurisconsultul Servius Sulpicius ne-a parvenit prin
intermediul Institutelor lui Justinian : "Tutela e o forţă sau o putere asupra unei persoane
libere, dată şi permisă de dreptul civil spre a proteja pe acela care din cauza vârstei nu
poate să se apere singur" - Tutela est (ut Servius defmivit) vis ac potestas in capite libero,
ad tuendum eum qui propter aetatem se defendere nequit, jure civili data ac permissa.
Această definiţie reflectă destul de fidel evoluţia concepţiei romane referitoare la
tutelă. Astfel, vorbindu-se despre "forţă sau putere" - vis ac potestas se reiterează ideea
potrivit căreia în epoca veche tutela intra în sfera de cuprindere a termenului manus pe
care 1-am analizat anterior şi asupra căruia nu vom mai insista.
In partea a doua a definiţiei surprindem evoluţia tutelei care a devenit cu timpul o
instituţie menită să protejeze interesele incapabililor. Această evoluţie, impusă de noile
realităţi ale vieţii economico-sociale dar şi juridice din Roma a făcut ca în timp această a
doua accepţiune a tutelei să se generalizeze în dreptul civil roman.
Categoriile de tutelă
În funcţie de criteriul modului de instituire a tutelei avem trei categorii de tutelă:
tutela testamentară, tutela legitimă şi tutela dativă.
Înainte de a efectua o analiză detaliată asupra fiecărei categorii de tutelă, vom face
câteva precizări privitoare la instituţia tutelei.
Înainte de epoca postclasică, sub tutelă se puteau găsi două categorii de persoane:
impuberii (copiii nevârstnici) şi femeile. În epoca lui Justinian singura categorie de
persoane asupra cărora se mai putea institui tutela erau copiii nevârstnici. Însă, în
perioada în care Servius Sulpicius a elaborat definiţia tutelei, tutela asupra femeilor nu
dispăruse încă şi este foarte probabil ca definiţia sa originală să fi cuprins pe lângă
exprimarea qui propter aetatem – “care din cauza vârstei” care în mod evident se referă la
copiii impuberi şi o referire la tutela femeilor vel propter sexum – “sau care din cauza
sexului”. Definiţia tutelei a fost însă modificată de Justinian, care a adaptat-o, făcând-o
aplicabilă realităţilor din epoca sa.
Tutela testamentară putea fi instituită de persoana care dispunea de puterea
părintească (patria potestas), adică doar de pater familias.
Acest drept al capului de familie de a numi tutori prin testament îl găsim consfinţit
prin Legea celor XII Table – uti legassit super pecunia tutelave suae rei, ita jus esto.
În practică tutela testamentară era utilizată cu precădere şi doar în lipsa ei se
recurgea la tutela legitimă sau cea dativă.
Tutela testamentară se putea institui doar asupra impuberilor care se găseau direct
şi imediat sub puterea paternă sau a impuberilor postumi adică născuţi după decesul lui
pater familias, dar care s-ar fi găsit sub puterea părintească a acestuia dacă s-ar fi născut
30
în timpul vieţii lui. Concluzionând, tutela testamentară se putea institui asupra tuturor
acelora care ar fi devenit persoane sui juris prin moartea capului de familie.
Tutela testamentară instituită asupra unui copil emancipat era nulă, dar în situaţii
excepţionale o astfel de tutelă putea fi validată de către un magistrat.
Tutor testamentar putea fi numit doar acela care poseda testamenti factio pasiva,
deoarece, aşa cum vom vedea la materia succesiunilor, o persoană care nu putea să îşi
lase averea prin testament decât unei persoane care avea testamenti factio pasiva, adică
beneficia de dreptul de fi instituit ca moştenitor, iar tutela testamentară fiind instituită tot
printr-un testament necesita, în principiu, aceeaşi condiţie.
Nu toate persoanele care aveau factio testamenti pasivă aveau şi dreptul de a fi
instituite tutori testamentari, deoarece romanii erau mai riguroşi în materia tutelei, decât în
materia succesiunilor. Astfel, erau excluşi de la instituirea ca tutori testamentari: latinii
junieni, sclavii şi femeile care însă, puteau veni la moştenire.
Se cuvine să facem câteva precizări asupra acestor categorii de persoane.
Sclavul nu putea fi tutor atâta vreme cât avea calitatea de sclav, dacă însă era
liberat, el putea avea calitatea de tutor testamentar. Dacă un stăpân instituia ca tutore
testamentar pe un sclav fără a-1 libera prin testament, Justinian a considerat că prin
această instituire ca tutor, stăpânul i-a acordat în mod implicit şi libertatea pentru a-i
conferi posibilitatea de a deveni tutor testamentar.
Dacă un cetăţean instituia ca tutor testamentar pe un sclav aparţinând altuia
(servus alienus), această instituire era valabilă dacă prin testament moştenitorul era
însărcinat să cumpere şi să-l libereze pe sclavul respectiv şi nulă dacă moştenitorul nu
primea această însărcinare.
Femeile erau excluse de la tutelă deoarece tutela era considerată o sarcină
publică, iar femeile erau considerate incapabile de a ocupa funcţii publice.
În perioada imperiului, împăratul putea acorda unei femei dreptul de a fi tutor
testamentar asupra propriilor copii. Împăraţii Teodosiu al II-lea şi Valentinian al lll-lea au
acordat femeilor dreptul de a fi tutor testamentar al propriilor copii, condiţionându-1 însă de
un angajament pe care trebuia să şi-1 asume femeia respectivă, cum că nu se va
recăsători.
Filius familias (fiul de familie) putea fi numit tutor pentru că, deşi el însuşi se
afla sub puterea părintească a unui pater familias, el avea totuşi capacitate juridică deplină
din punct de vedere al dreptului public, iar tutela era considerată ca fiind o sarcină publică.
Nebunul (furiosus) putea fi numit tutor în mod valabil, dar nu se putea
manifesta în consecinţă decât după însănătoşire. Până la vindecarea tutorelui
testamentar tutela se exercita în mod provizoriu de un tutor dativ (numit de un magistrat) şi
nu de un tutor legitim.
In dreptul clasic era suficient pentru o persoană să fi împlinit vârsta de 14 ani
(să fie puber) pentru ca instituirea sa ca tutor testamentar să fie considerată valabilă. Dacă
însă acea persoană nu dorea să primească tutela, putea să dovedească cum că n-a
împlinit vârsta de 25 de ani şi era scuzat de la tutelă.
În epoca lui Justinian neîmplinirea vârstei de 25 de ani nu mai era considerată
o simplă scuză, ci devine o incapacitate generală în sensul că minorul sub 25 de ani
putea fi instituit tutor testamentar dar el nu putea să exercite tutela decât după
împlinirea vârstei de 25 de ani. Până la împlinirea vârstei de 25 de ani tutela urma să
fie exercitată de un tutor dat de un magistrat.
Singurul act prin care se putea institui un tutor testamentar era iniţial testamentul
dar, ulterior s-a permis instituirea de tutori testamentari şi printr-un codicil care trebuia însă
să fie confirmat printr-un testament. Numirea ca tutor testamentar trebuia făcută în formă
solemnă şi imperativă, prin utilizarea unor expresii sacramentale şi poruncitoare ca de
exemplu: tutor esto sau tutorem do. Nu era valabilă instituirea unui tutor testamentar care
era făcută sub formă de rugăminte.
31
În epoca lui Justinian formulele solemne nu mai erau necesare, ci era suficient ca
testatorul să fi exprimat în mod clar numirea tutorelui testamentar.
Tutorul testamentar putea fi numit pur şi simplu, ori sub un termen, adică până la un
anumit termen - ad certum tempus, fie începând cu un anumit termen - ex certo tempore.
De asemenea, tutorul testamentar putea fi instituit sub condiţie suspensivă, rezolutorie sau
potestativă.
Tutela legitimă este tutela instituită prin lege (în lipsa unui testament aparţinând lui
pater familias} şi cei astfel instituiţi ca tutori sunt numiţi tutori legitimi.
În acest sens, deja Legea celor XII Table prevedea că dacă un cetăţean roman din
naştere, impuber nu avea tutor testamentar, el se va afla sub tutela agnaţilor săi. Erau
instituiţi astfel ca tutori legitimi acei agnaţi care se găseau în gradul cel mai apropiat - qui
proximiore gradu sunt.
Această regulă era instituită deoarece agnaţii proximi (cei mai apropiaţi în grad)
erau cei chemaţi la succesiunea impuberului în eventualitatea morţii fără testament a
acestuia şi deci ei aveau cel mai mare interes să administreze bunurile copilului la a cărui
succesiune erau eventual chemaţi - ubi emolumentum successionis ibi onus tutelae.
Excepţie de la acest principiu făceau femeile, în situaţia în care ele ar fi fost agnaţii
cei mai apropiaţi în grad. Femeile veneau la succesiune (conform Legea celor XII Table)
dar nu aveau dreptul de a fi tutori legitimi.
În situaţia în care impuberul nu avea agnaţi tutele revenea gentililor.
Tutela legitimă era instituită în acele cazuri în care era cert că nu există tutelă
testamentară şi anume:
- când pater familias nu făcuse testament sau făcuse un testament sau făcuse un
testament prin care nu desemnase un tutor;
- când fusese instituit un tutor prin testament, dar tutorul murise, fie în timpul vieţii
lui pater familias, fie ulterior intrării tutorelui în funcţiune;
- când tutorul testamentar era numit până la o anumită dată (ad certum diem) sau
până la realizarea unei condiţii rezolutorii;
- când era numit un tutor testamentar dar sub o condiţie suspensivă care nu s-a
realizat.
În afară de tutela legitimă a agnaţilor, singura prevăzută în mod expres în Legea
celor XII Table, în dreptul roman mai găsim următoarele tipuri de tutelă legitimă.
Tutela legitimă a patronului şi a copiilor acestuia. Când un stăpân libera un
sclav impuber, stăpânul devenea nu numai patron al libertului, ci şi tutor legitim al
acestuia, iar dacă patronul deceda, tutela revenea copiilor patronului.
Tutela legitimă a ascendenţilor. Dacă un ascendent îşi vindea de 3 ori prin
mancipaţiune un fiu impuber şi ulterior, în baza unui contract de fiducie îl primea în
mancipiu (in mancipio) de la cumpărător şi îl emancipea, acest ascendent emancipator era
tutor legitim al fiului impuber şi emancipat.
Tutela fiduciară. Era aceea în care cumpărătorul (manumissor extraneus), în loc
de a revinde (remancipa) pe copil ascendentului acestuia, îl emancipa el, situaţie în care
cumpărătorul devenea tutorele legitim al copilului.
Tutela dativă era acea formă de tutelă acordată de magistraţi. Această formă
de tutelă a fost organizată la Roma prin Legea Atilia, iar în provincii prin Legea Julia Titia,
datând prima din anul 186 î.Hr. şi cea de-a doua din anul 99 î.Hr.
Aşa cum putem observa, această formă de tutelă apare mai târziu, atunci când
statul începe să se intereseze tot mai mult de protecţia incapabililor şi când tutela, pe
lângă caracterul ei de instituţie familială, capătă şi o importantă funcţie publică.
Condiţiile de acordare a tutelei dative
- Când nu exista nici tutelă testamentara şi nici nu existau agnaţi ai copilului
impuber care să-i fie tutori legitimi.
- Când exista un tutor testamentar dar acesta era numit sub condiţie suspensivă
32
sau de la un anumit moment (ex certo tempore). În aceste cazuri, până la sosirea
momentului când începea tutela testamentară sau la care se realiza condiţia suspensivă
era numit un tutor dativ.
- Când exista un tutor testamentar dar acesta era nebun (furiosus) sau se afla în
captivitate, în aceste situaţii era numit un tutor dativ până la însănătoşirea sau întoarcerea
din captivitate a tutorelui testamentar.
Aşa cum putem observa, regula generală de instituire a tutelei dative era aceea
potrivit căreia tutela dativă se instituia oricând era necesară o tutelă provizorie.
Dacă tutela testamentară putea fi instituită sub condiţie sau sub termen, tutela
dativă nu putea fi afectată de asemenea modalităţi deoarece, aceasta fiind prin sine însăşi
o măsură provizorie menită să existe până la instituirea unei tutele testamentare sau
legitime, ea trebuia să fie reală şi actuală şi nu îndepărtată şi eventuală.
Magistraţii care aveau datio tutoris (dreptul de a institui tutela dativă) erau doar acei
magistraţi cărora li s-a acordat acest drept în mod expres printr-o lege, printr-un senatus
consult sau printr-o constituţiune imperială.
Datio tutoris era considerată ca un atribut care nu făcea parte din jurisdicţio, nici din
imperium, în consecinţă, magistraţii care erau prin însăşi funcţiunea lor investiţi cu
imperium şi cu jurisdictio nu posedau prin aceasta, în mod automat şi datio tutoris.
Această prerogativă extraordinară trebuia să li se acorde în mod distinct. Magistraţii cărora
li s-a acordat jus dandi tutores au fost: conform Legii Atilia - pretorul urban, în vremea lui
Octavian - pretorul şi praefectus urbi, în epoca împăratului Claudiu -consulii şi în epoca
împăratului Marc Aureliu - praetor tutelaris.
Legea Tilia a conferit jus dandi tutores în provinciile romane guvernatorilor.
Trebuie să precizăm că nici la Roma şi nici în provincii magistraţii nu procedau la
numirea tutorilor din proprie iniţiativă, ci trebuia să existe o persoană care să ceară
numirea unui tutor. Unele persoane erau obligate de lege să ceară de la magistrat numirea
unui tutor, iar altele aveau posibilitatea să facă o asemenea cerere (petiţia tutoris) fără a fi
însă obligate la aceasta.
Persoanele obligate să facă o astfel de cerere erau mama copilului şi liberţii familiei
din care făcea parte copilul. In cazul în care nu se achitau de această obligaţie,
persoanele anterior menţionate erau pasibile de pedeapsă.
Persoanele care puteau să ceară instituirea tutelei dative erau rudele incapabilului
şi amici parentum (prietenii părintelui).
Modurile de administrare a tutelei
Jurisconsultul Ulpian afirmă că existau două moduri de administrare a tutelei şi
anume: negotia gerunt şi auctoritatem interponunt.
l. Tutores negotia gerunt desemnează modalitatea de administrare a tutelei
conform căreia tutorele era dator să administreze patrimoniul copilului (în situaţia în care
acesta era infans, adică nu împlinise vârsta de 7 ani şi era prezumat a fi qui fari non potest
- care nu poate să vorbească), îngrijindu-se de conservarea şi de ameliorarea acestui
patrimoniu.
Trebuie să menţionăm că tutorele contracta în numele său propriu atunci când
vindea bunurile copilului (adică făcea acte de dispoziţie) sau atunci când cumpăra imobile
pentru copil. In aceste situaţii tutorele nu trata cu terţul în calitate de tutor reprezentant al
copilului (aşa cum se întâmplă în dreptul contemporan unde tutorele reprezintă pe copil),
ci contracta în numele său propriu, obligându-se el personal sau devenind personal
creditor al terţului. Actele anterior menţionate pe care tutorul le făcea singur şi în propriul
său nume, fără nici o intervenţie a copilului, erau prezumate a fi făcute de tutor cu bună
credinţă şi erau inatacabile în dreptul civil, copilul trebuind să le respecte ca şi cum le-ar fi
făcut el însuşi dacă ar fi fost capabil.
Existau anumite categorii de acte juridice care erau interzise tutorelui în
administrarea tutelei prin negotia gerere. Astfel, tutorele nu putea face acte de donaţie
33
asupra bunurilor copilului şi nici nu putea face liberări de sclavi, deoarece acestea nu erau
considerate acte de negotia gerere, adică de conservare şi ameliorare a patrimoniului
copilului.
Trebuie să precizăm că în aceste condiţii, la sfârşitul tutelei avea loc o reglare de
conturi între copil şi tutorele său.
II.Tutores interponunt auctoritatem desemnează modalitatea de administrare a
tutelei potrivit căreia tutorele nu făcea singur actele anterior menţionate (prin negotia
gerere), ci le încheia în mod valabil prin intermediul copilului (dacă acesta era pubertati
proximus - adică avea mai mult de 7 ani şi era prezumat qui fari potest - care poate să
vorbească, adică prezumat a poseda un anumit grad de inteligenţă), rolul tutorelui
limitându-se la asistarea copilului prin acordarea de auctoritas.
Această modalitate de administrare a tutelei s-a impus ca necesară deoarece
existau în dreptul roman anumite categorii de acte juridice care nu puteau fi încheiate
decât de persoana direct interesată, cum erau jure cessio, mancipatio, stipulatio additio
hereditatis (acceptarea unei moşteniri). Pentru astfel de acte tutorele era incapabil de a le
încheia personal, el neputând utiliza negotio gerere, astfel de acte trebuind să fie încheiate
de copil în persoană. Copilul însă, nu poseda o capacitate juridică deplină, ci una care
trebuia să fie completată de tutore prin auctoritas. Această completare se putea produce
însă, numai pentru cazurile când copilul era suficient de înaintat în vârstă pentru a avea un
anumit grad de reprezentare asupra consecinţelor actelor sale. Astfel, auctoritas implica o
completare a personalităţii juridice a copilului de către tutore şi deci nu era posibilă în
situaţia unei lipse a personalităţii juridice a copilului.
Efectele juridice ale unor acte astfel încheiate se produceau în totalitatea lor asupra
copilului.
Din argumentele prezentate anterior rezultă că modurile de administrare a tutelei
aveau ca obiect patrimoniul copilului şi persoana acestuia. In ceea ce priveşte persoana
copilului, tutorele nu avea aproape nici un drept; el nu se îngrijea nici de educaţia şi nici de
întreţinerea copilului.
Persoana în drept a decide asupra educaţiei copilului era magistratul care trebuia
însă, să se consulte cu rudele impuberului iar persoana care era responsabilă de
întreţinerea copilului era o rudă a acestuia desemnată de magistrat, de regulă marna
copilului impuber.
Concluzionând, rezultă că tutorele făcea singur şi în nume propriu actele de negotia
gerere, iar pentru actele la care se cerea intervenţia personală a copilului tutorul nu putea
nici să le facă singur şi nici să dea auctoritas copilului. Atunci când copilul era pubertati
proximus, el putea să facă -cum auctoritate tutoris - orice act, chiar şi pe acelea pe care
tutorul le-ar fi putut face singur. Trebuie să menţionăm şi că auctoritas tutoris trebuia să fie
dată în formă solemnă prin pronunţarea anumitor cuvinte sacramentale şi că tutorul
trebuia să fie prezent la act şi să declare că îl aprobă fără să dorească adăugarea vreunui
termen sau a unei condiţii.
Aprobarea ulterioară nu era valabilă dacă se referea la acte pe care trebuia să le
facă impuberul în persoană, asistat de tutore.
Răspunderea tutorelui
După cum am menţionat şi anterior, atunci când se sfârşea tutela, tutorele era
obligat să dea socoteală pentru actele sale, adică să prezinte socotelile tutelei, având loc o
reglare de conturi.
Dacă tutorele refuza să predea socotelile tutelei, acesta putea să fie constrâns a le
preda prin utilizarea de către copil a lui actio tutelae directa.
In situaţia în care se stabilea că tutorele a deturnat din fondurile tutelei, copilul avea la
îndemână o actio de rationibus distrahendis prin care putea obţine condamnarea tutorelui
la plata unei sume de bani, duble ca valoare faţă de suma deturnată.
În cazul în care tutorele cheltuise din banii săi proprii în perioada şi în scopul tutelei,
34
acesta avea la îndemână actio tutelae contraria prin care putea obţine condamnarea
copilului la plata unei despăgubiri echivalente cu suma cheltuită.
3.14.2. Curatela
Curatela, ca şi tutela, era o măsură instituită pentru a asigura protecţia incapabililor
în fapt şi, ca şi tutela, curatela era o sarcină publică.
Între curatela şi tutelă existau o serie de asemănări şi deosebiri după cum
urmează.
•Tutela era instituită pentru protecţia celor care erau incapabili în mod natural
(propter aetatem), pe când curatela se acorda, de regulă, persoanelor lovite de o
incapacitate accidentală (nebunie, prodigitate, etc.)- în plus, tutela avea un caracter
general şi stabil (până când copilul ajungea la pubertate), pe când curatela putea fi şi
intermitentă.
•În dreptul roman exista regula tutor personae datur, curator datur rei vel causae,
potrivit căreia copilul aflat sub tutelă, dacă era pubertati proximus avea o anumită
personalitate juridică incompletă pe care trebuia să i-o completeze tutorul prin auctoritas,
iar persoanele aflate sub curatela, unele nu aveau absolut nici o personalitate juridică
-nebunii, iar altele - puberii cu vârsta sub 25 de ani - aveau personalitate juridică completă
şi deci, în nici unul din cazuri curatorul nu putea completa o lipsă de capacitate juridică
prin auctoritas. Curatorul nu putea da auctoritate interponere, ci doar consensus şi de
aceea singurul mod de administrare a curatelei era negotia gerunt.
•Aşa cum am văzut, la sfârşitul tutelei părţile puteau să-şi reglementeze conturile
prin actio tutelae directa şi contraria sau prin actio de rationibus distrahendis, pe când în
cazul curatelei părţile aveau la dispoziţie în acelaşi scop, actio utilis negotiorum gestorum
directa şi contraria care erau acţiuni utilizate în mod obişnuit în materia gestiunii de
afaceri.
Totuşi, între tutelă şi curatelă existau şi o serie de asemănări.
•Atât tutela cât şi curatela se instituiau pentru protecţia persoanelor sui juris.
•Atât tutorul, cât şi curatorul trebuiau să dea garanţii că vor administra în mod
corespunzător patrimoniul primit.
Curatela era de două feluri: curatelă legitimă - creată de Legea celor XII Table şi
curatelă dativă sau onorarie care era dată de magistraţi,
Curatela testamentară nu exista, însă dacă cineva instituia prin testament o astfel
de curatelă, ea nu era nulă dar trebuia să fie confirmată de magistrat.
Persoanele aflate sub curatelă
Legea celor XII Table nu prevedea decât două astfel de categorii de persoane:
- furiosi, adică nebunii care aveau intervale de luciditate;
- prodigi, adică persoanele care risipeau averea moştenită ab intestat (fără
testament, deci moştenire legală) de la un ascendent patern.
Ulterior, pretorul a extins sfera acestor persoane şi a stabilit punerea sub curatelă a
nebunilor fără intervale de luciditate (mentecapti), a surdomuţilor şi, în general, a tuturor
persoanelor care din cauza unei boli permanente nu puteau să-şi asigure o protecţie
juridică corespunzătoare.
Copiii, în principiu, nu puteau fi puşi sub curatelă dar, prin excepţie, dacă tutorul (fie
el testamentar, legitim sau dativ) nu se pricepea să administreze averea copilului - non
idoneus ad administrationem - se putea numi un curator.
O categorie specială de copii (pupili) o formau cei care erau puberi, dar care nu
împliniseră 25 de ani. S-a observat că puberii lăsaţi de capul lor, fără supraveghere,
cădeau victimă inexperienţei şi erau adeseori exploataţi de persoanele vârstnice. Pentru
remedierea acestei situaţii, Legea Plaetoria a dispus ca persoanele sub 25 de ani, dacă
erau lezate de către un terţ de rea credinţă, să aibă posibilitatea de a obţine anularea
actului lezionar, repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integram) şi condamnarea
terţului la infamie. Legea ferea pe terţ de asemenea sancţiuni în situaţia în care acesta
35
refuza să contracteze cu copilul dacă acesta nu era asistat de un curator ad-hoc. În acest
sens, Legea Plaetoria permitea persoanelor sub 25 de ani să ceară şi să obţină un curator,
însă numai prin motivarea cererii lor.
Obligaţiile comune ale tutorilor şi curatorilor
Anterior momentului când un tutor sau un curator intrau în funcţiune aceştia erau
datori să promită că vor administra bine averea copilului sau puberului (rem pupilii vel
adolescentis salvam fore) şi că o vor restitui la sfârşitul tutelei sau curatelei.
Această obligaţie era asumată prin intermediul unei stipulaţiuni care consta într-o
întrebare şi un răspuns. Copilul, un sclav al acestuia sau un servus publicus (sclav public)
îl întreba pe tutore sau pe curator. "Spondesne rem pupilii salvam fore ? " şi acesta
răspundea: "Spondeo."
Mai mult chiar, tutorele sau curatorul trebuia să îndeplinească obligaţia de
satisdare, adică trebuia să aducă un garant, un fidejusor care sa garanteze îndeplinirea
promisiunii făcute şi să răspundă în caz contrar.
O altă garanţie era interdicţia pentru tutor sau curator de a intra în funcţiune înainte
de a fi făcut un inventar al averii (patrimoniului) copilului, astfel încât să se poată preveni
eventualele sustrageri ulterioare.
3.15. Capitis deminutio
Capitis deminutio însemna desfiinţarea lui caput, adică desfiinţarea capacităţii
juridice a persoanei.
Caput era, conform cu prevederile dreptului roman, format din totalitatea drepturilor
din care se compunea personalitatea juridică. Aşa cum am văzut anterior, caput avea în
structura sa 3 elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi drepturile
de familie (status familiae). Jurisconsulţii romani afirmau că pierderea unuia dintre aceste
trei elemente ducea la o capitis deminutio, adică la stingerea personalităţii civile şi o
comparau cu moartea (morţi coaequatur). Astfel, capitis deminutio era considerată o
"moarte civilă" deoarece ducea la dispariţia personalităţii celui în cauză din punct de
vedere al dreptului civil, deşi fizic, persoana respectivă continua să existe.
Aşadar, ori de câte ori o persoană suferea o schimbare referitoare la unul din cele
trei elemente anterior menţionate se considera că persoana în cauză a suferit o capitis
deminutio .
Dacă persoana respectivă îşi pierdea libertatea (status libertatis) se considera că a
suferit o maxima capitis deminutio.
Dacă respectivul îşi pierdea cetăţenia (status civitatis) era considerat că a suferit o
media capitis deminutio, iar dacă îşi pierdea drepturile familiale (status familiae),
păstrându-şi însă libertatea şi cetăţenia, era socotit că a suferit o minima capitis deminutio.
Cazurile în care o persoană suferea o maxima capitis deminutio erau acele cazuri
prin care o persoană putea cădea în sclavie. Aceste cazuri au fost analizate de noi atunci
când am vorbit despre sclavie, aşa că nu considerăm că mai este cazul să revenim asupra
lor.
Media capitis deminutio survenea în cazurile în care se pierdea cetăţenia romană
(status civitatis), cum erau renunţarea la cetăţenia romană pentru dobândirea unei alte
cetăţenii în virtutea principiului roman al inadmisibilităţii dublei cetăţenii sau ca efect al
unor condamnări de o anumită gravitate, prin interzicerea dreptului fostului cetăţean la foc
şi la apă, ori prin deportare (exil) în epoca lui Justinian.
Cauzele care atrăgeau minima capitis deminutio erau spre exemplu adrogatiunea,
manus, emanciparea, adoptarea, legitimarea. Rezultă din aceste considerente că minima
capitis deminutio avea loc ori de câte ori opera o schimbare de familie, indiferent de
schimbarea sau nu a capacităţii juridice a persoanei în cauză. Aşadar, în acest caz
termenul deminutio nu desemnează o diminuare, o micşorare a capacităţii juridice
deoarece, spre exemplu, copilul alieni juris, prin emancipare nu suferea nici o diminuare a
capacităţii sale juridice, ci devenea persoană sui juris şi totuşi, se considera că el suferă o
36
minima capitis deminutio, deoarece schimba familia ieşind de sub puterea părintească
(patria potestas).
Efectele produse prin capitis deminutio
- Legăturile de rudenie civilă (agnatio) se consideră desfăcute.
- Drepturile de succesiune, de tutelă şi de patronaj aparţinând celui în cauză se
pierd. In vremea împăratului Atanasie s-a statuat că fraţii emancipaţi vor păstra totuşi drept
de tutelă şi de succesiune asupra fraţilor lor care se aflau în continuare sub puterea
părintească (patria potestas),
- Societatea din care făcea parte capite minutus (persoana care suferise o capitis
deminutio) se dizolva, iar testamentul făcut de acesta anterior suferirii unei capitis
deminutio, devenea ineficace (irritum).
- Datoriile pe care le avea capite minutus se stingeau în dreptul civil, dar ulterior
pretorul a acordat creditorilor dreptul la restituirea prestaţiilor datorate ca şi cum capitis
deminutio nu s-ar fi produs.
Existau însă şi o serie de drepturi care subzistau chiar şi în urma unei capitis
deminutio. Astfel, rudenia de sânge (cognatio) persista, indiferent dacă persoana în
cauză suferise maxima, media sau minima capitis deminutio. De asemenea, datoriile pe
care persoana în cauză le avea, provenite din comiterea unui delict sau a unui quasidelict,
continuau să existe şi după ce respectiva persoană suferise o capitis deminutio.
Căsătoria (connubium) încheiată în conformitate cu dispoziţiile de drept civil
(jus quiritium) nu se considera desfăcută prin minima capitis deminutio, dar era
considerată desfăcută prin maxima capitis deminutio, iar prin media capitis
deminutio se transforma în matrimonium ex jure gentium.
Până în epoca lui Justinian, drepturile de uz şi uzufruct se stingeau prin minima
capitis deminutio. Începând cu epoca acestuia, drepturile de uz şi uzufruct nu se mai
stingeau astfel.
1. Enumeraţi cazurile în care era instituită tutela legitimă. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................

2. Enumeraţi tipurile de capitis deminutio. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
3.16. Persoana juridică

Persoanele juridice (morale) desemnau colectivităţi umane care conform dreptului
roman aveau capacitate juridică, posedau un patrimoniu propriu şi aveau aptitudinea de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
Aceste persoane juridice erau desemnate prin denumirile universitas (comunitate),
corpus (corporaţie), sau collegia (colegiu).
In ceea ce priveşte universitas în dreptul roman existau în primi rând univeritates
personarum care mai erau numite şi corpus şi care era asociaţii de persoane unite prin
37
interese comune. In această categorie era incluse spre exemplu, statul roman - res publica
sau populus - care posedau un patrimoniu propriu desemnat prin termenii ager publicus
sau aerariur, oraşele care erau civitates, coloniae şi municipia sau anumite societăţi cum
era societates publicanorum care era însărcinată cu strângerea impozitelor statului.
Ulterior, în epoca împăraţilor creştini ai Romei au apărut universitates bonorum
care reprezentau asociaţii de bunuri întemeiate pentru atingerea unor anumite obiective
religioase, culturale, de binefacere, etc. care erau un fel de fundaţii.
In ceea ce priveşte collegia, acestea erau forme specifice de organizare a
meşteşugarilor (collegia fabrorum), a oamenilor săra (collegia tenuorum) ş.a.
Cu timpul, aceste persoane juridice au început ca, pe lângă scopuri iniţiale pentru
care fuseseră înfiinţate, să urmărească şi realizarea unor anumite obiective politice. Din
aceste considerente, la începutul Imperiul şi perioada de sfârşit a epocii Republicii, unele
asociaţii care se dovedise, ostile regimului politic respectiv au fost desfiinţate de Caius
Iulius Caesar în calitatea sa de dictator - cuncta collegia praeter antiquitus constituit
distraxit.
Trebuie precizat că nu a existat în dreptul roman o reglementare unitară şi coerentă
în materia persoanei juridice şi că principalele caractere ale acesteia au fost stabilite prin
activitatea jurisconsulţilor.
Astfel, Scaevola stabileşte că persoana juridică (morală) posedă voinţă comună,
distinctă de aceea a membrilor săi, în virtutea care minoritatea trebuia să se supună
majorităţii membrilor: Quod major pars curiae effecit, pro eo habetur, ac si omnes agerint.
Jurisconsultul Ulpian distinge capacitatea persoanei juridice de a-şi asuma obligaţii
în nume propriu: Si quid universitati debetur, singulis non debetur: nec quod debet
universitas singuli debent, iar jurisconsultul Marcian constată existenţa unui drept de
proprietate aparţinând persoanei juridice, distinct de cel aparţinând membrilor săi: Ipsius
enim universitatis esse creduntur.
Conţinutul capacităţii juridice a persoanelor morale (juridice) a fost aşadar, în cea
mai mare parte a sa, determinat prin intermediul activităţii creatoare a jurisconsulţilor.
Caracteristicile acestei capacităţi juridice erau diferite de cele ale capacităţii juridice
a persoanelor fizice, în sensul că, spre exemplu persoanele juridice nu puteau deţine
drepturi de familie (status familiae), puteau dobândi drepturi de succesiune, însă doar între
anumite limite, iar încheierea actelor juridice în numele persoanei juridice (exerciţiul
drepturilor acesteia) revenea în seama unor reprezentanţi (persoane fizice) desemnaţi prin
statutul persoanei juridice.
Sfârşitul persoanei juridice nu coincidea cu dispariţia persoanelor fizice aflate în
componenţa sa, ci în cazul asociaţiilor de persoane se producea desfiinţarea acestora de
către autorităţile de stat sau prin împlinirea obiectivelor prevăzute în statut şi pentru a
căror realizare asociaţia fusese creată, iar în cazul asociaţiilor de bunuri, prin
consumarea în întregime a patrimoniului afectat pentru realizarea obiectivelor propuse în
statut.
1. Definiţi persoana juridică. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
& Răspunsul poate fi consultat la pagina 37.
2. Prezentaţi caracteristicile capacităţii juridice a persoanelor morale. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
38
........................................................................................................................................
.................................................................................

Conform dreptului roman, nu tuturor membrilor societăţii le era recunoscută
calitatea de persoană, ci doar celor care posedau capacitate sau personalitate.
Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri de drept sau de folosinţă şi de fapt
sau de exerciţiu. Pentru o capacitate deplină trebuiau întrunite următoarele elemente:
status civitatis, status libertatis şi status familiae. Pe lângă aceste elemenete mai trebuiau
întrunite condiţii legate de vârstă, sex,sănătate mintală.
În dreptul roman, începutul capacităţii juridice începe odată cu naşterea persoanei,
însă în anumite condiţii. Astfel, noul născut trebuia să fie viu şi viabil şi să aibă înfăţişare
umană.
Capacitatea juridică era presupusă ca avându-şi începutul chiar înainte de naştere,
conform regulii romane: Infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius commodis
agitur.
Capacitatea juridică a unei persoane înceta în momentul morţii persoanei, fie că era
vorba despre moartea fizică a acesteia, fie că era vorba despre moartea ei civilă – capitis
deminutio – ca în cazurile căderii în prizonierat sau al pierderii cetăţeniei.
Persoanele erau împărţite, în principal, în două mari categorii: scavi şi oameni
liberi.
Cauzele scaviei pot fi clasificate în două mari categorii: prin naştere, ca urmare a unui fapt
survenit ulterior naşterii: prin căderea în captivitate ca urmare a unui război, prin
sustragere de la efectuarea unui serviciu militar, prin surprinderea unui hoţ în momentul
furtului, debitorul insolvabil devenea sclavul creditorului său, acceptarea de bună voie a
vânzării ca sclav, relaţiile dintre o femeie liberă şi un sclav, ingratitudinea libertului,
condamnarea la ocnă.
Potrivit dispoziţiilor vechiului drept roman, numai cetăţenii romani se bucurau de
libertate. Cetăţenia se putea dobândi fie prinnaştere, fie printr-un fapt ulterior naşterii.
Latinii aveau o situaţie juridică intermediară între cea a ceţăţenilor şi a peregrinilor.
Existau mai multe categorii de latini: veteres sau prisci, cu o situaţie juridică asemănătoare
celei a cetăţenilor, latinii coloniari şi latinii junieni.
Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi, cei cuceriţi de Roma dar al
căror stat nu fusese desfiinţat şi peregrinii dedicticii, cei a căror cetate fusese desfiinţată
după ce se opuseseră pretenţiilor hegemonice ale Romei.
Dezrobiţii erau sclavi eliberaţi de stăpînii lor.
Familia romană desemna o formă de comunitate umană organizată pe baze
patriarhale, în care puterea capului de familie (pater familias) se întindea în mod nelimitat
asupra tuturor membrilor de familie (soţie, copii sau nepoţi), dar şi asupra sclavilor şi a
altor persoane a căror existenţă era asigurată prin intermediul comunităţii familiale.
Pater familias avea o sferă largă de atribuţii în care intrau aceea de proprietar al
întregului patrimoniu familial, judecător unic pentru persoanele aflate sub autoritatea sa şi
preot al cultului familial străbun.
Dintre toţi membrii unei familii romane, pater familias era singura persoană sui juris,
celelalte persoane fiind alieni juris, adică depinzând de personalitatea juridică a lui pater
familias. Sclavii, trebuie menţionat că aveau condiţia juridică a lucrurilor.
În categoria persoanelor alieni juris intrau soţia, copii şi nepoţii din fii ai lui pater
familias. La moartea acestuia (a lui pater familias) soţia şi copii deveneau persoane sui
juris.
Vechea familie romană se fundamenta pe legătura de putere existentă între capul
de familie – pater familias - şi persoanele aflate sub autoritatea acestuia. Această legătură
39
juridică era cunoscută sub numele de agnatio şi desemna rudenia agnatică sau civilă, iar
familia, a cărei organizare era fundamentată pe astfel de legături se numea familie
agnatică.
Trebuie precizat că agnaţiunea desemna o legătură de familie care le lega pe toate
persoanele aflate sub autoritatea aceluiaşi pater familias sau pe persoanele care s-ar fi
aflat sub această autoritate dacă şeful de familie (pater familias) s-ar fi aflat încă în viaţă.
Casatoria romana se realiza iniţial prin trecerea femeii sub puterea bărbatului,
căsătoria cum manus fiind singura formă de căsătorie practicată. Datorită evoluţiei
societăţii romane, treptat, această formă de căsătorie şi-a pierdut aplicabilitatea fiind
înlocuită de căsătoria fără manus.
Condiţiile de fond ale căsătoriei erau: vârsta, consimţământul, lipsa unei căsătorii
anterioare, dreptul de a se căsători, lipsa gradului de rudenie între cei doi soţi. Căsătoria
producea efecte între soţi şi faţă de copii.
Adopţia era operaţiunea juridică prin care se realiza trecerea unui fiu de familie de
sub puterea unui cap de familiei sub puterea altui cap de familie.
Tutela şi curatela erau instituţii juridice care au fost create pentru ocrotirea
intereselor persoanelor care erau incapabile în fapt dar care erau capabile în drept. In
această categorie intrau copii nevârstnici (impuberi), alienatul mintal sau nebunul
(furiosus) şi fii risipitori (prodigii).
Crearea acestor instituţii a fost impusă de interesele rudelor civile (agnati) ale
incapabililor, al căror interes se justifica prin aceea că ei erau succesorii acestor persoane
şi orice acte făcute de aceştia şi care ar fi putut eventual avea consecinţe negative în
sensul micşorării patrimoniului incapabililor, se răsfrângea în mod indirect şi asupra lor în
calitatea pe care o aveau, aceea de succesori ai acestor persoane.
3.18. LUCRARE DE VERIFICARE

Modurile de administrare a tutelei.

3.19. BIBLIOGRAFIE.
121.
& Iancu Daniela, Gălăţanu Cristian, Drept privat roman, Editura Universităţii din
Piteşti, Piteşti, 2009, pag. 72-126
40
BUNURILE, POSESIA ŞI DREPTURILE REALE

4.2. Lucrurile (bunurile).........................................................Error: Reference source not found
4.2.1. Patrimoniul................................................................Error: Reference source not found
4.2.1. Clasificarea lucrurilor.............................................Error: Reference source not found
4.3. Posesiunea.......................................................................Error: Reference source not found
4.3.1. Elementele posesiunii:...........................................Error: Reference source not found
4.3.2.Tipurile de posesiune..............................................Error: Reference source not found
4.4. Proprietatea......................................................................Error: Reference source not found
4.4.1. Formele proprietăţii private romane...................Error: Reference source not found
4.4.2. Modurile de dobândire a proprietăţii..................Error: Reference source not found
4.4.2.1. Ocupaţiunea...........................................................Error: Reference source not found
4.4.2.2. Tradiţiunea............................................................Error: Reference source not found
4.4.2.3. Accesiunea...........................................................Error: Reference source not found
4.4.2.4. Mancipaţiunea......................................................Error: Reference source not found
4.4.2.5. Cessio in jure........................................................Error: Reference source not found
4.4.2.5. Adjudicaţiunea......................................................Error: Reference source not found
4.4.2.6. Legea.......................................................................Error: Reference source not found
4.4.2.7. Uzucapiunea..........................................................Error: Reference source not found
4.4.2.8. Praescriptio longi temporis..............................Error: Reference source not found
4.4.3. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate.........Error: Reference
source not found
4.6. LUCRARE DE VERIFICARE..........................................Error: Reference source not found
4.1. OBIECTIVE.
 familiarizarea cursanţilor cu dinamica instituţiei proprietăţii în cadrul evoluţiei
generale a societăţii romane;
 introducerea cursanţilor în specificul fiecărui mod de organizare a proprietăţii şi a
trecerii de la o formă de proprietate la alta;
 familiarizarea cu evoluţia modurior de dobândire a proprietăţii;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele şi condiţiile specifice
fiecărui mod de dobândire a proprietăţii.
4.2. Lucrurile (bunurile)

Bunurile desemnează lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate.
În dreptul roman însă, lucru (res) desemna tot ceea ce se află în natură, adică
lucrurile în general. Totuşi, pentru a putea avea o aplicabilitate practică în sfera vieţii
juridice, jurisconsulţii Romei au stabilit că termenul res desemna doar acele lucruri care
puteau forma obiectul unui raport juridic, apropiindu-se astfel de accepţiunea
contemporană asupra bunurilor. Astfel, în terminologia juridică romană, termenul res avea
un sens larg (largo sensu) care desemna lucrurile în general şi un sens restrâns (stricto
sensu) care desemna lucrurile ce puteau intra sub incidenţa unui raport juridic, adică
bunurile.
Astfel, romanii priveau bunurile ca pe o subdiviziune a lucrurilor şi în consecinţă, ei
41
au procedat la o clasificare a lucrurilor şi nu a bunurilor, din considerentul că diviziunea
lucrurilor înglobează şi diviziunea bunurilor, deoarece în anumite condiţii date orice lucru
putea deveni un bun.
4.2.1. Patrimoniul
În dreptul roman, concepţia referitoare la patrimoniu a cunoscut o evoluţie istorică.
Trebuie precizat ab initio că denumirea de patrimoniu derivă de la aceea de pater
familias care, în calitatea sa de cap al familiei, era proprietarul întregii averi familiale.
Termenul a fost preluat de evoluţia ulterioară a dreptului care i-a precizat conţinutul şi
finalitatea.
Iniţial, în epoca veche a Romei, în patrimoniu intrau doar lucrurile corporale şi mai
precis, doar anumite lucruri corporale desemnate prin termenii familia, care desemna
totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea lui pater familias şi pecunia (pecus - vite), adică
totalitatea vitelor care se aflau în proprietatea acestuia.
Sensul, apropiat de cel modern, pe care romanii îl vor da în dreptul clasic şi post
clasic noţiunii de patrimoniu (numită în epoca lui Justinian -substantia) are ca punct de
pornire confuzia făcută iniţial de romani care considerau dreptul de proprietate un lucru
corporal, confundând astfel acest drept cu lucrurile asupra cărora el purta. Cu timpul, deşi
Gaius şi Justinian vor continua să considere dreptul de proprietate ca pe un lucru
corporal, acest drept va fi privit tot mai mult ca fiind un drept real (jus in re). Prin drept real
se înţelege un raport juridic existent între o persoană determinată şi ceilalţi membri ai
societăţii care sunt ţinuţi de o obligaţie generală spre a avea o anumită atitudine care
constă în respectarea dreptului real (care astfel dovedeşte că are un caracter absolut) în
interesul titularului acestuia.
Dreptul de proprietate avea în dreptul roman, ca şi în dreptul contemporan, o serie
de atribuţii suplimentare comparativ cu celelalte drepturi reale care, de regulă, erau
dezmembrăminte ale acestuia. Astfel, romanii au început să-şi reconsidere accepţiunea
asupra dreptului de proprietate şi au admis că în componenţa patrimoniului intră drepturi
reale, cu caracterul lor de drepturi absolute şi care confereau anumite prerogative
speciale, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă şi drepturile personale (de creanţă), al
căror obiect putea fi evaluat în bani (pecuniar).
Observăm astfel că în decursul evoluţiei istorice din dreptul roman a accepţiunii
termenului patrimoniu, acesta s-a apropiat, în dreptul roman clasic şi postclasic, de
accepţiunea contemporană a acestei noţiuni.
4.2.1. Clasificarea lucrurilor
Cea mai importantă clasificare a lucrurilor este, conform Institutelor lui Gaius, idee
preluată şi dezvoltată şi de Justinian în Institutele sale, aceea in res in patrimonio nostro
(lucruri patrimoniale) şi res extra patrimonium nostrum (lucruri nepatrimoniale).
Lucrurile patrimoniale erau cele lucruri care formau sau ar fi putut forma obiectul
dreptului de proprietate al unei persoane private, iar lucrurile nepatrimoniale erau lucrurile
care nu se aflau sau nu s-ar fi putut afla în proprietatea unei persoane particulare.
A. Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale)
Res mancipi şi res nec mancipi
Această diviziune a lucrurilor patrimoniale în res mancipi şi res nec mancipi este
una din cele mai vechi clasificări a lucrurilor patrimoniale, cunoscută încă din epoca Legii
celor XII Table.
Această clasificare foarte veche avea ca şi criteriu de diferenţiere faptul că romanii
considerau că res mancipi erau lucrurile care aveau o legătură imediată cu agricultura şi,
deci, constituiau principala bază a producţiei agricole, producţie de o importanţă
primordială în epoca veche a Romei şi din acest considerent aveau o valoare economică
relativ mare. S-a considerat astfel în dreptul roman că este bine să se îngreuneze
formalităţile de înstrăinare a unor astfel de lucruri şi să nu se tolereze simpla tradiţiune
pentru a cărei realizare în mod valabil era necesară doar prezenţa personală a celor două
42
părţi contractante, ci să se impună formalitatea mancipaţiunii care, pentru realizare în
mod valabil necesita prezenţa unor martori şi a unui libripens, deci presupunea un mod
public de realizare.
Aceste caracteristici procedurale ale înstrăinării celor două categorii de bunuri se
explică prin apariţia timpurie a acestei clasificări a bunurilor, într-o epocă în care viaţa
economică şi socială a Romei nu cunoscuse încă dezvoltarea şi expansiunea sa maximă
şi în care exista dezideratul ca toţi cetăţenii să cunoască actele juridice de înstrăinare pe
care le-ar fi făcut un proprietar asupra celor mai importante bunuri ale sale, pentru a se
putea astfel preîntâmpina eventualele încercări de fraudă.
Concluzionând, res mancipi erau acele lucruri cu o valoare economică relativ
ridicată şi care, pentru a fi înstrăinate sau dobândite în proprietate, necesitau
îndeplinirea formalităţilor mancipaţiunii, simpla tradiţiune nefiind suficientă.
Res nec mancipi erau acele lucruri considerate având o valoare economică
mai mică comparativ cu res mancipi şi în cazul cărora proprietatea se transfera prin
simplă predare (traditio), fără a fi necesară mancipatiunea.
Res mancipi erau considerate: pământurile din Peninsula Italică, sclavii şi animalele
de lucru sau de transport, cum erau boii, caii sau măgarii - animalia quae collo dorsove
domantur, velut boves, muli, equi, asini.
În categoria res nec mancipi intrau banii, drepturile de creanţă sau celelalte
animale: oile, porcii, caprele, etc.
Res mobile şi res imobiles
Res mobiles (lucrurile mobile) erau acel lucruri care se puteau mişca ele însele sau
care puteau fi mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi schimba forma prin această mutare.
Res imobiles (lucrurile imobile) erau acele lucruri care nu puteau fi mutate dintr-un
loc în altul.
Din prima categorie făceau parte spre exemplu: sclavii, animalele, uneltele, etc., iar
din cea de-a doua: pământul, plantaţiile, clădirile.
Această distincţie făcută în dreptul roman între lucrurile mobile şi lucrurile imobile
prezenta o importanţă practică din mai multe puncte de vedere. Astfel:
• numai lucrurile mobile puteau fi furate;
• lucrurile mobile luate de la duşmanii învinşi în războaie aparţineau celui
care le lua, în timp ce lucrurile imobile deveneau proprietatea poporului roman;
• proprietatea asupra unui lucru mobil se dobândea prin uzucapiune prin
posesie de un an, în timp ce pentru uzucaparea lucrurilor imobile era cerută o
posesie de doi ani;
• bărbatul putea să înstrăineze singur bunurile mobile dotale ale soţiei sale
dar, referitor la lucrurile imobile, Legea Julia a dispus că în unele situaţii,
înstrăinarea acestora nu era posibilă decât cu consimţământul femeii.
Res corporales şi res incorporales
Res corporales (lucrurile corporale) erau acele lucruri care, potrivit lui Gaius,
puteau fi atinse cu mâna, posedând o formă materială (quae tangi possunt), spre
exemplu: un animal, o haină, un sclav, un imobil, etc.
Res incorporales (lucrurile incorporale) erau acele lucruri care nu aveau o
existenţă materială şi care nu puteau fi atinse cu mâna (quae tangi non possunt) şi care
constau într-un drept (consistunt in jure), spre exemplu: o succesiune sau o creanţă ori
un uzufruct, cu excepţia dreptului de proprietate care în concepţia romanilor forma un lucru
corporal.
Utilitatea distincţiei de mai sus constă în aceea că, iniţial, doar lucrurile corporale
(res corporales) puteau să fie posedate şi transmise prin tradiţiune dar, ulterior,
pretorul a admis şi în cazul lucrurilor necorporale o quasi-posesie (care consta
chiar din exerciţiul acelui drept) şi o quasi-tradiţiune.
Genus şi species
43
Genus (lucrurile generic determinate) erau lucrurile identificate prin trăsăturile
caracteristice ale genului din care făceau parte, spre exemplu: un animal oarecare,
alimentele, aurul, etc.
Species (lucrurile individual determinate) erau lucrurile care se individualizau prin
trăsăturile caracteristice doar lor, prin propria lor individualitate, spre exemplu: un anumit
sclav - sclavul Aulus Agerius.
Această clasificare a lucrurilor în genus (lucruri generic determinate) şi species
(lucruri individual determinate) nu avea ca şi criteriu de departajare natura intrinsecă a
lucrurilor clasificate, ci voinţa părţilor care determinau care anume lucru era considerat de
gen şi care individual determinat.
Utilitatea acestei clasificări rezidă în aceea că dispariţia fortuită a unui lucru
producea efecte diferite în materia riscurilor, după cum lucrul respectiv era generic sau
individual determinat.
Astfel, dispariţia fortuită a unui lucru generic determinat atrăgea pentru debitor
obligaţia de a preda creditorului un alt lucru din acelaşi gen, conform regulii "lucrurile
generic determinate nu pier" - genera non pereunt.
Dispariţia fortuită a unui lucru individual determinat exonera pe debitor de la
obligaţia de a preda creditorului un alt astfel de lucru.
Referitor la această clasificare a lucrurilor mai trebuie menţionat că romanii vorbeau
şi despre lucruri care puteau fi determinate prin greutate, număr şi măsură (res qua
pondere, numero, mensura constant) şi despre lucrurile care nu puteau fi astfel
determinate.
Am văzut că în cazul împărţirii lucrurilor în genus şi species criteriul principal al
acestei diviziuni - fundamentum divisionis - nu era natura intrinsecă a lucrurilor, ci voinţa
părţilor de a clasifica lucrurile într-un fel sau altul şi în cazul clasificării lucrurilor în lucruri
care pot fi determinate prin greutate, număr şi măsură şi în lucruri care nu puteau fi
determinate astfel, criteriul principal - fundamentum divisionis - era reprezentat de practica
şi uzanţele comerciale care stabileau care lucruri intrau într-o categorie şi care în alta.
Ulterior, cercetătorii au creat pentru lucrurile care intrau în cele două categorii
anterior menţionate denumirea de res fungibiles (lucruri fungibile) şi res non fungibile
(lucruri nefungibile).
Res fungibiles (lucrurile fungibile) erau acele lucruri care în intenţia părţilor erau
destinate spre a fi înlocuite cu alte lucruri similare.
Res non fungibiles (lucrurile nefungibile) erau acele lucruri care conform intenţiei
părţilor nu puteau fi înlocuite cu alte lucruri similare şi care trebuiau restituite în natură.
Lucrurile consumptibile şi lucrurile neconsumptibile
Lucrurile consumptibile erau acele lucruri care prin natura lor nu puteau fi folosite
decât o singură dată, distrugându-se imediat ce serveau la satisfacerea unei necesităţi
omeneşti (res quae usu consumuntur, minuntur, tolluntur).
Lucrurile neconsumptibile erau lucrurile care puteau fi utilizate în mod succesiv,
fără ca prin aceasta să se distrugă (să se consume substanţa lor).
Din prima categorie făceau parte spre exemplu, alimentele şi banii, iar din cea de-a
doua, spre exemplu, sclavii sau uneltele de muncă.
Trebuie menţionat că, de regulă, lucrurile fungibile (res fungibiles), adică lucrurile
care se puteau determina prin greutate, număr sau măsura (res qua pondere, numero,
mensura constant) erau consumptibile, iar lucrurile nefungibile erau şi neconsumptibile.
Utilitatea practică a acestei clasificări o vom expune pe larg în capitolele destinate
materiei comodatului sau uzufructului.
Lucrurile divizibile şi lucrurile indivizibile
Lucrurile divizibile erau acele lucruri care permiteau o împărţire materială a lor,
fără ca prin aceasta să se producă o schimbare a destinaţiei lor economice iniţiale, în
această categorie intrau spre exemplu, o suprafaţă de pământ (un teren), o bucată de
44
stofa, etc.
Lucrurile indivizibile erau acele lucruri care nu permiteau o împărţire materială a
lor, fără ca prin această împărţire să se producă şi o modificare a destinaţiei lor economice
iniţiale şi în această categorie intrau sclavii, animalele, obiectele de podoabă, etc.
Fructele şi produsele
Fructele sunt lucruri create de un alt lucru, în mod periodic, în conformitate cu
destinaţia lui economică şi a căror creare nu consumă substanţa lucrului respectiv.
În dreptul roman fructele puteau fi naturale, când producerea lor nu necesita nici o
intervenţie a activităţii umane în sensul încheierii unor acte juridice şi civile, când erau
realizate pe calea încheierii unor acte juridice. Fructe naturale erau considerate de pildă
recoltele, iar fructe civile, spre exemplu, arenzile sau dobânzile.
Produsele erau lucruri create de un alt lucru în conformitate cu destinaţia sa
economică şi a căror creare nu consuma substanţa lucrului respectiv, însă, spre deosebire
de fructe, produselor le lipsea caracterul de periodicitate.
Res extra patrimonium (lucrurile nepatrimoniale)
Res communes (lucrurile comune tuturor)
Res communes erau acel lucruri de care se putea folosi toată lumea, fără ca ele să
fie în proprietatea exclusivă a vreunei persoane. Astfel de lucruri erau aerul, marea şi
ţărmul mării.
Ţărmul mării era considerat lucru comun deoarece jurisconsulţii romani îl
considerau ca fiind o dependinţă a mării, al cărei caracter de lucru comun era indiscutabil
pentru romani, în consecinţă, toate persoanele aveau dreptul să se folosească de ţărmul
mării: să stea pe ţărmul mării, să-şi strângă acolo ustensilele de pescuit sau chiar să-şi
construiască pentru a se adăposti anumite clădiri (însă doar cu acordul pretorului). Ţărmul
mării era considerat a se întinde până acolo unde ajungea fluxul mării în perioada de iarnă
- Est litus maris quatenus hibernus fluctus maximusexcurrit.
Res publicae (lucrurile publice)
Res publicae erau acele lucruri de care se puteau folosi toate persoanele, dar a
căror proprietate aparţinea statului. Astfel de lucruri erau drumurile publice,. porturile,
fluviile. Nu toate fluviile erau însă res publicae, ci doar acelea care nu secau niciodată -
quod perenne sit. Dacă am văzut că ţărmul mării nu aparţinea nimănui, ţărmul fluviilor
aparţinea proprietarilor riverani, dar utilizarea sa era permisă tuturor persoanelor, de
exemplu pentru a se urca sau pentru a cobora de pe anumite ambarcaţiuni.
Atunci când afirmăm că res publicae erau acele lucruri care aparţineau statului, nu
înţelegem prin acesta afirmaţie că toate lucrurile aparţinând statului erau res publicae.
Statul, la fel ca orice persoană particulară, avea şi un domeniu privat, în acest domeniu
privat al statului intrau: ager publicus (ogorul public), sclavii publici şi anumite clădiri.
Aceste lucruri care alcătuiau domeniul privat al statului puteau să fie alienate, pe când res
publicae nu puteau fi vândute. Lucrurile aflate în domeniul privat al statului erau
desemnate prin denumirea de res in patrimonio populi romani.
Res universitati (lucruri ale comunităţii)
Res universitatis erau acele lucruri care nu aparţineau unei persoane private, ci
unei comunităţi de persoane cum erau locuitorii oraşelor (civitates, municipia, colonia) sau
membrii unei corporaţii, comunităţi de persoane pe care legea le considera ca persoane
juridice (morale) -universitates juris. Astfel de lucruri erau teatrele, băile publice,
stabilimentele pentru întreceri sportive, etc.
Res nullius (lucruri ale nimănui)
Res nullius erau acel lucruri care nu aparţineau nimănui. In această categorie
intrau:
a. res communes pe care le-am analizat anterior şi asupra cărora nu
vom mai reveni;
b. res derelictae care erau lucrurile părăsite de proprietarul lor;
45
c. res divini juris (lucrurile de drept divin) care erau, la rândul lor, de 3 feluri:
• res sacrae erau acel lucruri consacrate zeilor superiori (dei superi), cum erau
templele sau darurile oferite pentru cultul zeilor. Sub Justinian, deoarece creştinismul era
religia de stat, res sacrae desemnează lucrurile consacrate lui Dumnezeu, de exemplu,
bisericile, icoanele, etc.
• res religiosae erau acele lucruri consacrate zeilor inferiori (dei manes), cum era
terenul în care erau îngropate rămăşiţele unei persoane, fie chiar şi cele ale unui sclav;
• res sanctae erau lucrurile aflate sub protecţia zeilor şi asimilate cu lucrurile sacre
şi religioase - quadammodo divini juris. Conform Institutelor lui Justinian astfel de lucruri
erau zidurile şi porţile cetăţilor şi se menţionează că "se pedepseau cu moartea cei care
aduceau vreo atingere acestor ziduri". Romanii stabileau zidurile şi porţile prin ceremonii
religioase şi le considerau a conţine zeii cetăţii, legitimând inviolabilitatea acestora prin
caracterul lor religios.
4.3. Posesiunea
Posesiunea desemna acţiunea de a poseda (possidere) care consta în a avea un
lucru la dispoziţie, cu intenţia de a se considera proprietar al acelui lucru.
Instituţia posesiei în dreptul roman a cunoscut un proces de evoluţie istorica. Astfel,
în epoca veche a Romei existau suprafeţe întinse de pământ arabil (ager publicus) aflate
în domeniul public al statului, pe care acesta le-a concesionat, gratuit sau în schimbul plăţii
unei sume de bani, patricienilor. Cu timpul, aceştia nu au mai fost interesaţi de exploatarea
directă a acestor suprafeţe de teren şi le-au subconcesionat.
In epoca veche, terenurile publice deţinute de persoane private erau desemnate
prin termenul de possessiones. Iniţial, aceste terenuri possessiones erau atribuite
persoanelor particulare doar dacă acestea le lucrau direct împreună cu propria lor familie.
Aşa cum am menţionat, în timp, aceste possessiones au- fost subconcesionate şi
au început să se înmulţească tot mai mult neînţelegerile apărute intre patroni (cei cărora
aceste possessiones le fuseseră atribuite de către Stat) şi clienţi (cei cărora aceste
suprafeţe de teren le fuseseră subconcesionate de patroni), în sensul că tot mai des
clienţii refuzau să părăsească respectivele suprafeţe de teren la cererea patronilor.
Pentru apărarea intereselor proprii, patronii au obţinut crearea, prin puterea de
imperium a magistratului, a interdictului de precario. Prin intermediul acestui interdict
patronul putea reintra în posesia terenului respectiv cu concursul magistratului, în caz de
refuz al posesorului precar (clientului) de a părăsi suprafaţa de teren ce-i fusese
subconcesionată de patron.
După crearea interdictului de precario, posesia (care iniţial desemna doar
stăpânirea exercitată asupra acelor possessiones) a încetat să mai fie o simplă stare de
fapt lipsită de consecinţe juridice, apărând posibilitatea pentru cel care a primit o
suprafaţă de teren direct de la stat de a-şi exercita în mod nestingherit stăpânirea asupra
terenului în cauză.
Ulterior, interdictele, create iniţial pentru a reda patronului posibilitatea de a-şi
exercita stăpânirea asupra acelor possessiones, şi-au lărgit sfera de aplicabilitate şi în
materia proprietăţii private şi noţiunea de posesie şi-a lărgit considerabil sfera de
cuprindere, desemnând o aplicabilitate generală şi nu doar stăpânirea exercitată asupra
acelor possessiones.
4.3.1. Elementele posesiunii:
Posesiunea avea două elemente:
• un element material - corpus - care desemna deţinerea lucrului şi actele
efectuate de posesor pentru exercitarea stăpânirii de fapt asupra lucrului;
• un element intenţional - animus - care consta în voinţa de a stăpâni lucrul şi de
a se comporta ca un adevărat proprietar asupra lucrului în cauză. Acest element avea
denumiri diverse: animus possidendi, animus domini, animus rem sibi habendi.
O posesiune se putea dobândi doar prin întrunirea cumulativă a celor două
46
elemente - et adipiscimur possessionem corpore et animo.
De regulă, posesiunea aparţinea proprietarului lucrului, dar puteau exista
numeroase cazuri în care posesiunea să aparţină altei persoane decât proprietarului, în
situaţia unui lucru furat, dreptul de proprietate aparţinea păgubaşului, victimei, care era
adevăratul proprietar, iar posesiunea aparţinea hoţului care deţinea şi corpus şi animus
domini - intenţia de a se considera proprietar.
Am stabilit că pentru dobândirea posesiunii era nevoie de întrunirea cumulativă a
celor 2 condiţii: animus şi corpus şi spre a fi păstrată această posesiune era necesară
existenţa în continuare a celor două condiţii întrunite cumulativ. Altfel spus, posesiunea se
pierdea, fie prin pierderea deţinerii materiale a lucrului - corpus, fie prin pierderea intenţiei
de a deţine lucrul ca un adevărat proprietar, pentru sine - animus domini sau animus rem
sibi habendi.
Excepţii de la această regulă erau considerate saltus aestivi şi saltus hiberni -
adică locurile unde erau trimise vitele la păşunat în timpul verii sau în timpul iernii.
Posesiunea asupra acestor lucruri era păstrată animo tantum, adică prin simpla intenţie de
a retrimite vitele acolo la anotimpul oportun, chiar dacă până atunci, pe o perioadă relativ
mare de timp - şase, şapte luni - persoana în cauză renunţa la folosirea materială a
lucrului, renunţând deci la corpus.
Cu timpul, această excepţie a fost generalizată şi s-a admis pentru toate lucrurile
imobile principiul că posesiunea lor poate fi conservată animo tantum.
4.3.2.Tipurile de posesiune
Tipurile de posesiune au fost stabilite în funcţie de protecţia juridică de care se
bucura posesiunea respectivă, de efectele juridice sau de obiectul asupra căruia purta.
Possessio interdicta
Era denumită şi posesiune propriu-zisă sau pretoriană, deoarece ocrotirea ei era
asigurată prin intermediul interdictelor pretorului. Acesta a fost practic primul tip de
posesiune apărut şi întrucât analiza sa a fost efectuată anterior, nu considerăm oportun să
mai revenim asupra sa.
Possessio ad usucapionem
Era numită şi possessio civilis deoarece acest tip de posesiune avea ca efect juridic
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de către posesorii care pe lângă animus şi corpus
îndeplineau şi celelalte condiţii cerute de uzucapiune.
Deoarece uzucapiune a fost consacrată de dreptul civil, possessio ad usucapionem
era numită şi possessio civilis. Şi acest tip de posesiune se bucura de o protecţie juridică
prin interdicte.
Possessio naturalis
Desemna simpla deţinere materială a uni lucru lipsită de intenţia de a se considera
proprietar al noului lucru. Astfel, depozitarul care a primit un lucru în depozit, are doar
simpla posesiune naturală asupra acelui lucru, deoarece el se limita doar la a deţine lucrul
corpore, fără a avea animus domini.
Detenţiunea nu era protejată prin interdicte şi nici nu ducea la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune. Cele trei tipuri de posesiune anterior menţionate erau
caracterizate prin termenii; possidere (pentru posesiunea interdictală sau propriu-zisă),
civiliter possidere (pentru posesiunea civilă), şi esse in possessione (pentru posesiunea
naturală sau detenţiune).
Quasi possessio
Iniţial, romanii au considerat că posesiunea nu se putea exercita decât asupra
lucrurilor corporale, însă cu timpul au admis existenţa unei posesiuni şi asupra lucrurilor
incorporale sau drepturilor, denumită quasi possessio sau possessio juris.
Possessio injusta
Era acea posesiune care în raport cu o anumită persoană era lovită de un viciu, fapt
ce avea ca efect lipsa protecţiei juridice a posesiunii faţă de persoana respectivă.
47
Viciile posesiunii erau considerate a fi: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
Posesiunea, aşa cum am mai menţionat, nu era o simplă stare de fapt, ci producea
şi o serie de consecinţe în plan juridic. Cele mai importante dintre acestea erau
următoarele.
• Posesiunea era eficient apărată juridic prin interdictele pretorului (interdicta).
• în eventualitatea în care ar fi avut Ioc un proces în revendicare, pârâtul care avea
calitatea de posesor se putea apăra prin rostirea afirmaţiei: "Posed pentru că posed." -
Possideo, quia possideo. In această situaţie posesorul era exonerat de orice obligaţie de a
proba, sarcina probei revenind în totalitate reclamantului (actor incumbit probatio), care
trebuia să-şi dovedească cu probe calitatea de proprietar pentru a câştiga procesul.
• în situaţia în care posesiunea era exercitată pe o anumită perioadă de timp şi cu
îndeplinirea unor anumite condiţii, această exercitare prelungită a posesiunii avea ca efect
juridic dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
• De cele mai multe ori posesiunea se confunda cu proprietatea, în sensul că
persoana care se afla în posesiunea unui lucru era în cele mai multe dintre cazuri şi
proprietarul lucrului respectiv, dar chiar şi în situaţiile în care posesiunea nu se confunda
cu proprietatea, ocrotirea juridică de care se bucura posesiunea se justifica prin interesul
existent în societatea romană de a se da o anumită stabilitate situaţiilor de fapt care îşi
probaseră viabilitatea printr-o existenţă îndelungată în timp.
1. Prezentati elementele posesiunii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Explicaţi distincţia dintre bunurile corporale şi cele incorporale. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
4.4. Proprietatea
În dreptul roman proprietatea desemna dreptul care aparţinea unei persoane de a
se folosi de un lucru (utendi), de a-i culege fructele (fruendi) şi de a dispune de acel lucru
(abutendi) în limitele legii.
Dreptul de proprietate era denumit de romani dominium ex jure Quiritium şi era
alcătuit din trei drepturi: jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi.
Proprietatea în dreptul roman a cunoscut un proces de evoluţie istorică în decursul
căruia trăsăturile sale caracteristice s-au cristalizat cu claritate.
Iniţial, în societatea romană, prima formă de proprietate cunoscută a fost
proprietatea colectivă sau obştească. Acest tip de proprietate era caracteristic primei
forme de organizare socială a Romei - organizarea gentilică, bazată pe rudenia de sânge
şi în cadrul căreia proprietatea aparţinea ginţii, adică tuturor membrilor acesteia care
aveau un ascendent comun şi erau legaţi printr-o legătură de rudenie de sânge.
Reminiscenţe ale acestei prime forme de proprietate s-au păstrat o perioadă relativ
lungă de timp, concludent în acest sens fiind faptul că şi după reforma administrativă a
Romei efectuată de Servius Tullius şi care practic a finalizat procesul de descompunere a
organizării gentilice, unele triburi urbane create de acesta (cartiere) vor continua să poarte
48
denumirea unor foste ginţi, dovedind astfel existenţa anterioară în acele locuri a unor
suprafeţe de teren care se aflaseră în proprietatea obştească a ginţilor respective.
Următoarea etapă în procesul de evoluţie a proprietăţii în dreptul roman a
constituit-o apariţia proprietăţii familiale. Aceasta a fost iniţial desemnată prin
denumirea heredium - moştenire, deoarece multă vreme lucrurile care formau obiectul
acestui tip de proprietate puteau doar sa fie lăsate moştenire şi nu puteau să fie alienate.
Acest tip de proprietate, pe lângă caracterul său inalienabil pe care 1-a păstrat o perioadă
destul de lunga de timp, se mai caracteriza şi prin faptul că în general avea o sferă de
cuprindere cantitativă (asupra lucrurilor) destul de redusă.
Odată cu formarea statului roman apar noi tipuri de proprietate şi anume
proprietatea statului şi proprietatea privată. Proprietatea statului a avut iniţial în
componenţa sa ager publicus - pământurile dobândite de la duşmani în urma războaielor
de cucerire. Având ca punct de plecare chiar această proprietate a statului, cu timpul, s-a
constituit şi o proprietate privată, de regulă imobiliară. Apariţia acesteia s-a realizat în
condiţiile existenţei unor mari discrepanţe în viaţa socială datorate repartiţiei complet
inechitabile a suprafeţelor de teren care alcătuiau ager publicus, iniţial acordate în
folosinţă unui număr relativ redus de persoane aparţinând clasei dominante (patricienilor)
şi ulterior, prin efectul unor legi, aceşti acaparatori au fost recunoscuţi ca proprietari ai
respectivelor suprafeţe de pământ. Generalizarea conceptului de proprietate privată s-
a făcut sub forma proprietăţii mobiliare deoarece, conform tribunului poporului
Marcius Philippus, "în anul 104 î.Hr., la Roma proprietatea imobiliară aparţinea unui
număr de cel mult 2000 de familii". Această proprietate privată mobiliară a fost iniţial
desemnată prin cel mai vechi termen utilizat de romani pentru a denumi patrimoniul
-familia pecuniaque. Această denumire are ca sferă de cuprindere lucrurile mobile şi mai
exact lucrurile mobile desemnate prin termenii familia - sclavii aflaţi în proprietatea unui
cetăţean roman şi pecunia - vitele care aparţineau acestuia.
Ulterior, mai ales după reformele lui Servius Tullius, proprietatea privată va capătă o
consacrare definitivă şi o generalizare a sferei sale de întindere asupra lucrurilor.
Importanţa căpătată de proprietatea privată, odată cu dezvoltarea şi diversificarea
relaţiilor sclavagiste de producţie, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că dreptul roman
era un sistem de drept bazat pe principiul proprietăţii private.
4.4.1. Formele proprietăţii private romane
Proprietatea quiritară
Proprietatea quiritară era desemnată în dreptul roman prin denumirea dominium ex
jure quiritium . Aşa cum am menţionat într-un capitol anterior, normele juridice de drept
civil (jus quiritium) îşi găseau aplicabilitatea doar în domeniu! raporturilor juridice dintre
cetăţenii romani şi deci, proprietatea quiritară era o formă de proprietate privată rezervată
în exclusivitate cetăţenilor romani. Insă, aşa cum am văzut, prima formă de proprietate
apărută în dreptul roman a fost proprietatea colectivă şi prin urmare, iniţial proprietatea
quiritară a aparţinut poporului roman organizat în ginţi şi abia ulterior a devenit propriu-zis
o formă de proprietate privată.
Proprietatea quiritară aparţinea deci, în exclusivitate, cetăţenilor romani care o
exercitau, cel puţin în epoca veche a Romei, asupra lucrurilor mancipi.
Proprietatea quiritară se crea doar în mod solemn şi, deasemenea, nu se putea
transmite decât prin utilizarea unor forme solemne - mancipatio si in jure cessio.
Reclamarea in justiţie a propietăţii quiritare se realiza tot prin utilizarea unor forme
solemne - rei vindicatio .
Dacă la începuturile Romei proprietatea quiritară se putea exercita doar asupra
lucrurilor mancipi, ulterior, această categorie de lucruri, pierzându-şi importanţa economică
iniţială, s-a stabilit că proprietatea quiritară se putea exercita şi asupra lucrurilor nec
mancipi. Tot ca o consecinţă a pierderii importanţei economice a lucrurilor care puteau
forma obiectul proprietăţii quiritare, această formă de proprietate începe să poată fi
49
transmisă şi prin simpla tradiţiune, fără a mai fi necesară utilizarea formelor solemne de
înstrăinare prevăzute iniţial, şi anume: mancipatio şi in jure cessio.
Proprietatea quiritară prezenta o serie de trăsături caracteristice care o
individualizau în rândul celorlalte forme de proprietate privată cunoscute în dreptul roman.
Astfel, proprietatea quiritară avea un caracter exclusiv -quirites fiind un termen juridic care
îi indica doar pe cetăţenii romani, deci proprietatea quiritară era rezervată în mod exclusiv
cetăţenilor romani care, aşa cum am văzut iniţial, o puteau exercita doar asupra lucrurilor
mancipi şi dobândirea acestui tip de proprietate se putea realiza doar prin încheierea de
acte juridice de drept civil (ex jure quiritium). Proprietatea quiritară avea deasemenea şi un
caracter absolut, în sensul că dacă era exercitată în condiţiile legii, ea nu putea să fie
îngrădită, deoarece nu i se putea aduce nici un alt fel de limitări. O altă trăsătură definitorie
a proprietăţii qviritarre era caracterul perpetuu al acesteia care implica imposibilitatea
revocării proprietăţii quiritare sau a pierderii acesteia odată cu trecerea timpului, conform
regulii proprietas ad tempus constitui non potest.
Structura proprietăţii quiritare, deşi nu a fost niciodată precizată cu exactitate în
dreptul roman - acest merit revenindu-le cercetătorilor ulteriori ai dreptului roman - avea ca
elemente componente jus utendi - dreptul unei persoane de a se folosi de un anumit lucru,
jus fruendi - dreptul persoanei în cauză de a culege fructele lucrului respectiv şi jus
abutendi - dreptul persoanei de a dispune în orice mod de respectivul lucru.
Proprietatea pretoriană
În mod separat de proprietatea quiritară (dominium ex jure quiritum) care era
considerată proprietatea perfectă în dreptul roman şi care era consacrată de dreptul civil,
pretorul a creat şi reglementat un drept de proprietate imperfectă pretoriană: proprietatea
in bonis care conferea titularului o serie de prerogative diferite faţă de proprietatea
quiritară.
Această formă de proprietate avea avantajul de a nu necesita îndeplinirea unor
anumite forme şi solemnităţi pentru dobândirea sau transmiterea ei.
Iniţial, această formă de proprietate a apărut atunci când o persoană dobândea prin
tradiţiune un sclav sau un alt lucru mancipi (care în conformitate cu dispoziţiile dreptului
civil ar fi trebuit transmis prin mancipio sau prin cessio in jure). Dobânditorul devenea
proprietar ex jure quiritium asupra lucrului respectiv, dar pretorul a decis ca dobânditorul
să fie considerat ca proprietar pretorian sau bonitar şi să aibă lucrul respectiv in bonis.
În acest caz al transmiterii unor res mancipi prin tradiţiune, pretorul a pus la
dispoziţia dobânditorului (accipiens) o excepţie a lucrului vândut şi predat - exceptio rei
venditae et traditae, prin intermediul căreia accipiens se putea apăra împotriva
vânzătorului (tradens) de rea credinţă care şi-ar fi revendicat proprietatea asupra lucrului
vândut şi predat, dar şi o actio publiciana prin intermediul căreia accipiens putea
redobândi posesiunea asupra bunului pe care îl dobândise.
In cursul evoluţiei istorice a societăţii şi dreptului roman, proprietatea pretoriană
(bonitară) datorită avantajelor incontestabile pe care le prezenta faţă de proprietatea
quiritară (în primul rând lipsea formalismul caracteristic acesteia) s-a impus tot mai mult,
căpătând în dreptul roman o tot mai însemnată utilitate practică.
Trebuie să mai precizăm că în calitate de proprietar pretorian, persoana respectivă
dispunea de usus, fructus şi abusus la fel ca un proprietar quiritar, dar în anumite privinţe
avea mai puţine prerogative decât un astfel de proprietar. Astfel, în situaţia în care un
proprietar pretorian îşi elibera un sclav pe care îl stăpânea in bonis, acest sclav nu
devenea un libert cetăţean roman, ci un latin junian.
Proprietatea provincială
Proprietatea provincială a apărut în condiţiile în care pământurile publice ager
publicus din Peninsula Italică acordate iniţial in possessione unor patricieni, au fost
acordate acestora în proprietate quiritară prin Legea agrară din 111 î.Hr. Dar chiar şi în
aceste condiţii ager publicus a cunoscut o dezvoltare tot mai susţinută, mai ales în
50
provincii, deoarece tot mai multe teritorii au fost cucerite de la duşmani în urma războaielor
purtate de Roma.
Aceste pământuri publice - ager publicus - din provincii au fost date în folosinţă,
numită possessione sau usufructus şi nu în proprietate, locuitorilor provinciilor respective,
care în schimbul acestui drept de folosinţă erau obligaţi să plătească un impozit statului,
numit tributum, stipendium ori vectigal.
Totuşi această folosinţă acordată de statul roman locuitorilor provinciilor asupra
unor suprafeţe de teren nu era doar o simplă stare de fapt, ci prezenta şi unele
caracteristici specifice unui drept real. Astfel, respectivele suprafeţe de teren puteau să fie
lăsate moştenire, puteau fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice inter vivos, mai
precis prin intermediul tradiţiunii şi pentru redobândirea posesiunii asupra acestor
suprafeţe de teren, persoanele care beneficiau de acest drept de folosinţă aveau la
dispoziţie o acţiune in rem specială în acest sens.
Odată cu destrămarea relaţiilor sclavagiste de producţie, proprietatea quiritară şi
proprietatea pretoriană încep să se confunde tot mai mult sub aspectul caracteristicilor lor
definitorii ajungându-se ca în epoca lui Justinian să se vorbească despre o singură formă
de proprietate - proprietas, care rezultase din contopirea celor două forme de proprietate
anterior menţionate. Pe acest fundal al evoluţiei instituţiei proprietăţii în dreptul roman
clasic, dar mai ales postclasic, proprietatea provincială care am văzut că iniţial nu prezenta
trăsăturile caracteristice ale unei proprietăţi propriu-zise, începe să capete tot mai mult un
astfel de caracter, ajungând într-un final să fie desemnata cu denumirile dominium sau
proprietas. Unul dintre considerentele care a dus la transformarea proprietăţii provinciale
dintr-un drept de folosinţă care se bucura de o anumită protecţie juridică proprie într-un
veritabil drept de proprietate, a fost supunerea terenurilor din Peninsula Italică la plata
unor impozite asemănătoare cu acelea care erau plătite pe suprafeţele de pământ deţinute
în provincii.
Proprietatea peregrină
Apariţia acestei forme de proprietate a fost dictată de intensificarea relaţiilor
economice şi sociale existente între cetăţenii romani şi peregrini.
In urma unor astfel de relaţii economice, peregrinii deveneau în multe cazuri
proprietari ai anumitor lucruri. Proprietatea peregrinilor asupra lucrurilor respective nu
putea fi protejată prin mijloacele prevăzute de dreptul civil (jus quiritum) care erau puse în
mod exclusiv la dispoziţia cetăţenilor romani. Cum totuşi necesitatea ocrotirii acestei forme
de proprietate se impunea, au fost create o serie de subterfugii procedurale în acest sens.
Astfel, atunci când acţiunea în revendicare era utilizată de un peregrin, fie din formula prin
care această acţiune era acordată peregrinilor se suprima formula ex jure quiritum, fie se
apela la ficţiunea că respectivul peregrin era cetăţean roman. Tot prin utilizarea acestei
ficţiuni, a cetăţeniei romane a peregrinului în cauză, au fost puse la dispoziţia peregrinilor
pentru apărarea acestei forme de proprietate şi alte acţiuni cum erau actio furti - acţiunile
utilizate în caz de furt sau actio damni injuria dati -acţiunile utilizate în situaţia pagubei
cauzate pe nedrept. Proprietatea peregrină ca formă distinctă de proprietate va dispărea
odată cu generalizarea în anul 212 d.Hr., de către împăratul Caracalla, a cetăţeniei
romane în întreg Imperiul Roman.
4.4.2. Modurile de dobândire a proprietăţii
Diferitele moduri de dobândire a proprietăţii pot fi grupate în următoarele categorii.
Moduri originare de dobândire a proprietăţii şi moduri derivate de dobândire a
proprietăţii.
Modurile originare de dobândire a proprietăţii erau acelea prin intermediul cărora o
persoană dobândea proprietatea în mod originar, fără ca aceasta să fi fost transmisă de o
altă persoană.
Singurul mod de dobândire originară a proprietăţii era ocupaţiunea, adică
luarea în proprietate a unui lucru care, deşi se afla în comerţ, nu aparţinea în
51
momentul respectiv nimănui (res nullius).
Modurile derivate de dobândire a proprietăţii erau acelea prin intermediul
cărora dreptul de proprietate se dobândea de la proprietarul anterior care îl
transmitea persoanei în cauză.
Utilitatea acestei distincţii constă în aceea că o persoană care dobândea în
proprietate un lucru în mod derivat nu putea să aibă mai multe drepturi decât avea însăşi
persoana care îi transmitea dreptul, conform regulii: Nemo plus juris ad alium transferre
potest quam ipse habet.
Moduri de dobândire a proprietăţii cu titlu universal şi moduri de dobândire a
proprietăţii cu titlu particular
Modurile de dobândire a proprietăţii cu titlu particular (singulatium) erau acelea prin
intermediul cărora o persoană dobândea în proprietate unul sau mai multe lucruri
determinate individual.
In cazul modurilor de dobândire a proprietăţii cu titlu universal (per universitatem) se
dobândea proprietatea asupra unei mase, a unei totalităţi de bunuri, de exemplu, o
moştenire.
Utilitatea acestei distincţii constă în aceea că în cazul dobândirii proprietăţii cu titlu
universal, persoana respectivă era obligată să plătească şi datoriile persoanei de la care
dobândise proprietatea asupra lucrurilor respective, iar în cazul dobândirii proprietăţii cu
titlu particular dobânditorul (noul proprietar) nu era ţinut la plata datoriilor.
Moduri de dobândire prin acte juridice între vii (inter vivos) şi moduri de
dobândire prin acte juridice cu cauză de moarte (mortis causa)
Moduri de dobândire a proprietăţii conform dreptului civil (jus quiritium) şi
moduri de dobândire a proprietăţii conform dreptului ginţilor (jus gentium) sau
dreptului natural (jus naturale)
Modurile de dobândire de drept civil erau rezervate exclusiv cetăţenilor
romani, pe când cele de dreptul ginţilor erau accesibile şi peregrinilor, dar se aflau
şi la dispoziţia cetăţenilor romani.
Modurile de dobândire a proprietăţii conform dreptului civil erau: mancipatio,
cessio in jure, adjudicatio, lex şi usucapio, iar cele conform dreptului ginţilor erau:
ocupaţiunea, tradiţiunea şi accesiunea.
4.4.2.1. Ocupaţiunea
Ocupaţiunea desemna luarea în posesie a unui lucru care se afla în comerţ dar
care nu aparţinea nimănui (res nullius), cum erau animalele sălbatice, peştii, lucrurile
părăsite (res derelictae), lucrurile luate de la duşmani (res hostiles), comoara (thesaurus).
Aceste lucruri, imediat după luarea în posesiune deveneau proprietatea persoanei
respective (primului ocupant).
Condiţiile ocupaţiunii
Pentru ca o persoană să dobândească proprietatea prin intermediul ocupaţiunii se
cereau îndeplinite două condiţii.
• Să fie vorba de res nullius
Spre exemplu, pentru ca animalele şi peştii să poată fi dobândite prin ocupaţiune trebuia
să fie vorba de res nullius (lucruri ale nimănui), adică de animale care trăiesc în stare de
libertate naturală şi nu de animale domesticite, deoarece acestea nu erau res nullius şi
persoana care încerca să le apropie comitea un furt.
• Lucrul respectiv să fie luat în posesiune (corpore et animo). Considerăm
oportun să facem următoarele precizări şi asupra condiţiilor în care se făcea dobândirea
proprietăţii asupra res nullius prin intermediul ocupaţiunii. Astfel, în privinţa luării în posesie
a animalelor sălbatice, păsărilor sau peştilor ni se spune că ele devin proprietatea primului
ocupant, indiferent pe fondul cui s-a făcut luarea lor în posesiune. Dacă însă o persoană
vâna sau pescuia pe fondul unei alte persoane, ea rămânea responsabilă pentru violarea
dreptului de proprietate. Dacă animalele sălbatice, după ce au fost prinse scăpau, ele
52
redeveneau res nullius şi printr-un fel de jus postliminii erau considerate ca şi cum n-ar fi
fost niciodată prinse. Astfel, ele puteau fi redobândite prin ocupaţiune din nou, în mod
valabil de către orice altă persoană.
Menţionăm că jus postliminii desemna în sensul său originar, situaţia în care un
cetăţean roman care căzuse în sclavie prin captivitate, iar ulterior reuşise să scape de la
inamic. Prin intermediul unei ficţiuni, de îndată ce punea piciorul pe hotar nu numai că
redevenea liber, dar se şi presupunea că nu a fost niciodată prizonier.
Lucrurile mobile luate de la duşmani aparţineau în mod individual soldatului care
le luase singur. Dacă lucrurile erau luate în mod colectiv de o legiune sau de o armată,
atunci ele aparţineau statului roman. Tot astfel, inamicii făcuţi prizonieri în masă deveneau
sclavi publici, care puteau eventual să fie vânduţi ulterior la licitaţie.
Comoara (thesaurus) desemna lucrurile de valoare care au fost îngropate sub
pământ suficient de mult timp ca să nu li se mai cunoască ultimul proprietar. Dacă o
comoară era descoperită chiar de proprietarul fondului unde ea se afla, îi revenea acestuia
în totalitate, iar dacă era descoperită de o altă persoană decât proprietarul fondului
respectiv, se împărţea în două părţi egale din care una revenea proprietarului fondului şi
alta descoperitorului comorii.
4.4.2.2. Tradiţiunea
Tradiţiunea (tradiţia) era remiterea voluntară a posesiunii unui lucru, făcută de cel
mai multe ori cu scopul de a transfera proprietatea asupra acelui lucru.
Existau şi unele cazuri în care prin tradiţiune se remitea doar posesiunea asupra
lucrului respectiv.
• Cazul în care cineva vindea un lucru asupra căruia nu avea un drept de
proprietate. Acest caz era o reflectare a principiului conform căruia:,, nemo plus juris ad
alium transfere potest quam ipse habet- nimeni nu poate transmite unei alte persoane mai
multe drepturi decât are el însuşi.
• Cazul în care proprietarul unui lucru îşi manifesta voinţa ca prin tradiţiunea pe care
o făcea să se transmită doar posesiunea şi nu dreptul de proprietate. Era spre exemplu,
situaţia în care debitorul preda creditorului său un obiect în gaj (amanet). El nu transmitea
proprietatea asupra lucrului respectiv, ci doar îl făcea pe creditor posesor asupra acestuia.
• Pentru ca prin tradiţiune să se transfere dreptul de proprietate trebuiau îndeplinite
următoarele condiţii:
- tradens (transmiţătorul) să fie proprietar al lucrului pe care îl transferă;
- tradens să fie capabil de a înstrăina (adică să aibă capacitatea de a face acte
de dispoziţie);
- tradiţiunea să se facă în virtutea unei cauze juste. Justa cauză desemna faptul
juridic care presupunea din partea celui care dădea lucrul (tradens) voinţă de a-1 înstrăina
iar din partea celui care îl primea (accipiens) voinţa de a-1 dobândi.
În vechiul drept era cerută şi o a patra condiţie: să fie vorba despre lucruri nec
mancipi, pentru că tradiţiunea lucrurilor mancipi, chiar dacă era făcută de proprietar şi în
virtutea unei juste cauze, nu transfera proprietatea, pentru aceasta fiind necesare
mancipatio sau cessio înjure.
Ulterior, deosebirea dintre res mancipi şi res nec mancipi s-a estompat tot mai mult
şi chiar a dispărut, atrăgând eliminarea acestei condiţii, tradiţiunea devenind un mod
general de a dobândi proprietatea, aplicabil tuturor lucrurilor corporale aflate în patrimonio
nostro.
Pentru ca prin tradiţiune să se transfere în mod valabil proprietatea, nu era neapărat
nevoie ca ea să fie făcută de însuşi proprietarul lucrului, ci se putea face şi de către o altă
persoană care însă trebuia să fi primit de la proprietar mandatul (împuternicirea) de a
înstrăina lucrul,
Tradiţiunea se putea realiza în mai multe moduri.
- Tradiţiunea reală care se făcea prin predarea materială a lucrului
53
- Tradiţiunea simbolică care se realiza de exemplu, prin predarea cheilor de la
magazia unde se găseau mărfurile vândute.
- Tradiţiunea consensuală numită şi tradiţiune brevi manu care se realiza spre
exemplu, în cazul în care Primus îi dădea lui Secundus un lucru cu chirie iar ulterior
convenea cu acesta să-i vândă lucrul respectiv. In această situaţie nu mai era necesară
tradiţiunea reală, deoarece Secundus deţinea deja acel lucru, fiind suficientă simpla
manifestare de voinţă a părţilor, consimţământul acestora.
- Constitutum possessorum era situaţia proprietarului care îşi vindea casa unei
alte persoane, dar în loc să efectueze tradiţiunea, continua să locuiască în acea casă, însă
cu titlu de locatar şi nu cu titlu de proprietar.
- Quasi-tradiţiunea, caz în care tradiţiunea nu se putea realiza decât la lucrurile
corporale, deoarece doar acestea erau susceptibile de posesiune şi puteau fi remise
material, însă cu timpul s-a admis că şi lucrurile incorporale pot fi admise prin intermediul
unei quasi-tradiţiuni.
4.4.2.3. Accesiunea
Accesiunea - accesio - era un mod de dobândire a proprietăţii conform dreptului
ginţilor şi consta în dobândirea de către proprietarul unui lucru, considerat principal, a
proprietăţii asupra altui lucru, considerat accesoriu al lucrului respectiv.
Accesiunea avea mai multe forme după cum se referea la următoarele:
Accesiunea aplicată fructelor unui lucru
Conform acestei forme de accesiune proprietarul unui lucru devenea proprietar şi
asupra fructelor produse de acel lucru. De exemplu, proprietarul unui animal devenea
proprietar şi asupra puilor animalului respectiv prin accesiune, puii fiind consideraţi ca fiind
un fruct al animalului respectiv. Proprietarul unei sclave devenea proprietar şi asupra
copilului născut din acea sclavă.
Dacă un animal era dat cuiva în uzufruct, uzufructuarul era cel care devenea
proprietar asupra puilor animalului respectiv, deoarece aceşti pui erau consideraţi fructe
ale acestuia. Dacă, în schimb, o sclavă era dată în uzufruct, situaţia era diferită în sensul
că eventualul copil al sclavei revenea în proprietate nudului proprietar şi nu
uzufructuarului, deoarece copilul născut dintr-o sclavă nu era considerat uzufruct pe
considerentul că nimeni nu cumpăra o sclavă pentru ca aceasta să nască copii.
Accesiunea aplicată la lucrurile mobile
Principalele forme ale acestei accesiuni erau:
Specificaţiunea
Specificaţiunea desemna confecţionarea unui lucru dintr-un material care aparţinea
unei alte persoane, fără ştirea proprietarului materialului, de exemplu: din lemnul unei
persoane se făcea o mobilă, dintr-o stofă se făcea o haină, dintr-o marmură se făcea o
statuie, etc. In dreptul roman a existat o vie controversă referitoare la atribuirea proprietăţii
asupra lucrului rezultat în urma specificaţiunii. Astfel, jurisconsulţii sabinieni afirmau că
materialul este elementul esenţial la orice lucru, iar forma doar ceva accesoriu, prin
urmare ei susţineau că nova species (lucrul nou rezultat) aparţinea proprietarului
materialului. Jurisconsulţii proculieni afirmau că forma este esenţială la un lucru, iar
materialul din care acesta era făcut era ceva secundar, noul obiect urmând să aparţină
specificatorului.
Această controversă a fost soluţionată în epoca lui Justinian de către acesta, care a
stabilit următoarele;
• Dacă lucrul rezultat în urma specificaţiunii putea fi readus la vechea lui
formă, el aparţinea proprietarului materialului din care fusese făcut, de exemplu:
linguriţa făcută din metalul aparţinând altei persoane se putea retopi, deci ea
aparţinea proprietarului materialului (metalului).
• Dacă materialul nu se putea restabili în forma sa iniţială, lucrul nou rezultat
54
urma să aparţină specificatorului, de exemplu: vinul nu putea fi refăcut în struguri,
deci vinul urma să revină celui care îl făcuse (specificatorului),
• în primul caz specificatorul de bună credinţă avea dreptul la despăgubiri
reprezentând echivalentul manoperei sale, iar în cel de-al doilea caz proprietarul
materiei prime avea dreptul la despăgubiri reprezentând valoarea acesteia.
Confuziunea
Confuziunea desemna amestecul sub forma unei mase unice a mai multor lichide
(vin, ulei, metale topite) sau solide (grâu, orz, etc.). Regula generală era aceea potrivit
căreia lucrul nou rezultat aparţinea în comun ambilor proprietari, cota din dreptul de
proprietate asupra lucrului astfel rezultat calculându-se fracţionat în raport de
cantitate şi calitate.
Dacă lucrurile amestecate se puteau distrage şi despărţi, urma să se ceară
despărţirea acestora. Această situaţie era denumită commixtio.
Accesiunea aplicată la lucrurile imobile
Prin accesiunea asupra lucrurilor imobile proprietarul lucrului imobil considerat
principal dobândea şi dreptul de proprietate asupra lucrului imobil considerat accesoriu. În
ceea ce priveşte această formă de dobândire a proprietăţii existau mai multe cazuri.
Situaţia construcţiilor
● Dacă o persoană construia pe o suprafaţă de teren care îi aparţinea o
clădire, cu mateiale aparţinând unei alte persoane, clădirea astfel rezultată aparţinea
proprietarului terenului respectiv deoarece terenul era considerat ca fiind lucrul
principal iar clădirea ca fiind accesoriu, în acest caz aplicându-se regula :
accesorium sequitur principale – accesoriul urmează soarta principalului.
Proprietarul materialelor utilizate la realizarea construcţiei avea o acţiune de
tigno juncto prin intermediul căreia putea cere o despăgubire echivalentă cu de
două ori valoarea materialului.
Dacă însă construcţia respectivă era demolată înainte ca proprietarul
materialelor să fi primit de două ori contravaloarea acestora, atunci acest proprietar
avea dreptul de a cere restituirea materialelor prin intermediul acţiunii în
revendicare sau al acţiunii ad exhibendum. Trebuie menţionat că proprietarul
materialelor nu avea dreptul de a cere el însuşi în toate cazurile dărâmarea
construcţiei (prin actio ad exhibendum) pentru a-şi putea recupera materialul folosit
la realizarea acesteia, deoarece Legea celor XII Table a interzis aceasta pentru că ar
fi fost împotriva interesului general al înfrumesăţării oraşelor.
În rândul cercetătorilor dreptului roman a existat o controversă referitoare la
acţiunea de tigno juncto, unii cercetători afirmând că această acţiune nu era la dispoziţia
proprietarului materialelor decât în situaţia în care proprietarul terenului furase materialul
cu care a realizat clădirea, altfel zis, această acţiune urma să nu mai fie denumită actio de
tigno juncto, ci actio de furtiuum juncto. În cazul în care proprietarul terenului fusese de
bună credinţă, proprietarul materialelor urma să aibă la dispoziţie o altă acţiune.
Opinia dominantă, aparţinând majorităţii cercetătorilor, în această controversă şi
care s-a impus, a stabilit că această acţiune se afla la dispoziţia proprietarului materialelor,
indiferent dacă constructorul fusese de bună sau de rea credinţă.
• In situaţia în care o persoană realiza o construcţie cu materialul său pe un
teren aparţinând unei alte persoane, clădirea astfel rezultată urma să rămână
proprietarului locului respectiv, deoarece terenul era considerat ca fiind lucrul
principal. Referitor la situaţia fostului proprietar al materialelor utilizate la efectuarea
construcţiei (a constructorului) putem distinge două cazuri:
a. Dacă acesta fusese de bună credinţă la realizarea construcţiei (adică
avusese convingerea sinceră că suprafaţa respectivă de teren îi aparţine) şi nu se
afla în posesiunea clădirii, trebuia să aştepte dărâmarea clădirii şi ulterior să se
prezinte spre a-şi recupera materialul. Dacă fusese de bună credinţă şi se afla în
55
posesiunea imobilului în cauza, proprietarul materialelor putea, atunci când
proprietarul locului venea să-1 evacueze, să-i ceară acestuia să-1 despăgubească
pentru cheltuielile efectuate la ridicarea construcţiei, opunându-i acestuia
exceptiunea de dol, conform căreia ar fi fost un dol din partea proprietarului
terenului să-1 evacueze fără a-1 despăgubi.
b. În situaţia în care constructorul fusese de rea credinţă (ştiuse că
respectivul teren aparţinea unei alte persoane), acesta nu avea dreptul nici la
restituirea materialelor (în caz de dărâmare a construcţiei) şi nici la despăgubiri
pentru cheltuielile efectuate cu ocazia realizării construcţiei, deoarece se prezuma
că acesta dorise să-şi înstrăineze materialul de bună voie.
• în cazul însămânţărilor pe care o persoană le efectua, fie pe terenul unei alte
persoane cu propriile seminţe, fie pe propriul teren cu seminţele aparţinând altei
persoane, seminţele reveneau în mod definitiv proprietarului suprafeţei de teren pe
care se făcuse însămânţarea.
• Aluviunea desemna creşterea de teren pe care un râu o producea la ţărmul
său datorită depunerilor de aluviuni (mâl, pietriş) aduse de apă. Situaţia terenurilor
rezultate în urma aluviunii era diferită după cum terenul respectiv era un ager non
limitatus, caz în care aluviunea aparţinea proprietarului ţărmului, sau ager limitatus,
caz în care aluviunea devenea res nullius şi urma să revină în proprietate celui care
o ocupa pentru prima oară - prin ocupaţiune.
Terenurile ager limitatus fuseseră create ca urmare a cuceririi de către statul roman
a numeroase suprafeţe de pământ de la duşmani, suprafeţe care erau în parte distribuite
veteranilor şi în parte vândute la licitaţie particularilor. Fiecare astfel de porţiune de teren
concedată sau vândută era hotărnicită în mod precis, indicându-se în mod exact limitele
invariabile, dincolo de care dreptul de proprietate al veteranului sau particularului respectiv
nu se putea întinde, în consecinţă, era normal ca aluviunea produsă dincolo de aceste
limite fixe să fie considerată res nullius. Terenurile agri non limitati numite şi arcifinales sau
occupatorii erau acele suprafeţe de pământ pe care persoanele private le stăpâneau nu în
virtutea vreunei concesiuni sau cumpărări de la statul roman, ci în virtutea faptului că le
ocupaseră în epoca veche a Romei, când pământul era într-o mare proporţie liber şi
continuaseră să-1 exploateze într-o întindere relativ vagă sau ţărmuită de un hotar natural
cum ar fi un curs de apă.
• Avulsiunea desemna surparea (ruperea) de către un torent a unei bucăţi de
pământ de la un proprietar şi alipirea acesteia la terenul unui alt proprietar, astfel
încât să se poată recunoaşte provenienţa părţii de teren alipite. In această situaţie,
terenul rupt şi alipit altui teren rămânea totuşi al vechiului său proprietar.
• Insula nou creată avea o situaţie variabilă, după cum urmează: insula care
se forma în mare era res nullius, iar insula care se forma într-un râu aparţinea
proprietarilor riverani ai fondurilor de teren non limitati într-o proporţie diferenţiată,
în funcţie de poziţia şi amplasamentul insulei.
Astfel, pentru a determina partea cuvenită fiecărui proprietar riveran, se imagina o
linie mediană a râului (talveg) şi suprafeţele din insulă care erau situate de o parte şi de
alta a acestei linii mediane aparţineau celor doi proprietari riverani care erau proprietarii
ţărmului corespunzător. Dacă erau mai mulţi proprietari contigui pe aceiaşi parte a râului,
ei îşi împărţeau porţiunea corespunzătoare din suprafaţa insulei, ducând câte o
perpendiculară pe linia mediană a râului din punctele care delimitau proprietatea fiecăruia
şi suprafaţa de insulă cuprinsă între aceste perpendiculare şi linia mediană revenea
fiecărui proprietar riveran.
• în situaţia în care un râu se despărţea în două braţe care se reuneau în aval,
închizând între ele o suprafaţă din terenul unui proprietar căreia îi dădeau o formă
de insulă, terenul respectiv continua să revină aceluiaşi proprietar.
• Dacă un râu îşi părăsea albia şi îşi crea un curs nou, vechea albie urma să
56
se împartă între proprietarii riverani prin utilizarea aceloraşi criterii ca şi în cazul
insulei.
4.4.2.4. Mancipaţiunea
Mancipaţiunea era o modalitate de dobândire a proprietăţii realizată prin utilizarea
unor formule solemne, în prezenţa a 5 martori, cetăţeni romani puberi şi a unui cântăritor
(libripens) care ţinea în mână o balanţă de aramă, fiind necesară şi prezenţa celor două
părţi. Informaţii referitoare Ia mancipaţiune n-au parvenit prin intermediul jurisconsultului
Ulpian: mancipatio propria species anielations est rerum mancipi eaque fit certis
verbis, libripende et quinque vestibus praesentius - "Mancipaţiunea este un mod
propriu de înstrăinare a lucrurilor mancipi şi se realizează prin anumite cuvinte, fiind de
faţă un cantaragiu şi cinci martori."
Mancipaţiunea se utiliza la înstrăinarea lucrurilor mancipi (lucrurile nec mancipi
neputând fi înstrăinate prin mancipaţiune), dar şi în cazul femeilor care treceau sub
puterea (in mânu) soţului lor sau la emanciparea fiilor de familie (aşa cum am văzut într-un
capitol anterior).
Termenul mancipatio provine de la expresia manu-capere care desemna luarea cu
mâna a lucrului dobândit. Astfel, dacă erau întrunite condiţiile anterior menţionate, cel care
dobândea un lucru prin. mancipaţiune, punând mâna pe lucrul respectiv, pronunţa formula:
Hunc ego hominem ex jure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto, hoc aere
aeneaque libro - "Declar că acest sclav este al meu conform dreptului quiritar şi să-mi fie
atribuit cu această bucată de aramă şi cu acest cântar de aramă."
Balanţa de aramă avea în primele timpuri o utilitate reală deoarece servea la
cântărirea monedelor, căci la începututrile Romei moneda nu consta în discuri de metal
egale şi care să poată fi numărate, ci din bucăţi de metal de greutate inegală, care
trebuiau să fie cântărite cu ocazia fiecărei utilizări. Odată cu introducerea monedei
imprimate de argint, în anul 269 î.Hr., cântărirea a devenit inutilă chiar pentru actele
juridice cu titlu oneros, deoarece nu mai era necesară cântărirea unor bucăţi de metal,
fiind suficientă o simplă numărare a banilor. Astfel, balanţa de aramă a rămas un simplu
simbol, utilitatea sa ca instrument de cântărire propriu-zis devenind o ficţiune.
Apariţia monedei imprimate a produs efecte şi asupra actelor juridice cu titlu gratuit,
în acest caz mancipaţiunea nemaifăcându-se prin lovirea simbolică a balanţei cu o mică
vergea de aramă, ci prin numărarea drept preţ a "unui singur ban" - sestertio nummo uno.
In aceste condiţii, mancipaţiunea a devenit un act simbolic, care realiza transferul de
proprietate sub forma unei vânzări fictive. Mancipaţiunea a fost utilizată în practică cu
precădere în epoca veche şi chiar în epoca clasică, dar treptat a fost înlocuită de tradiţiune
care s-a impus datorită lipsei formalismului specific mancipaţiunii, astfel încât aceasta din
urmă nu va mai avea nici o utilitate practică în epoca postclasică, ea nemaifiind
menţionată în operele ce alcătuiesc creaţia legislativă a lui Justinian - Corpus juris civilis.
Trebuie menţionat că mancipaţiunea ca mod de dobândire a proprietăţii era rezervată
exclusiv utilizării de către cetăţenii romani şi numai referitor la lucrurile mancipi. Iniţial,
mancipaţiunea a fost creată pentru transferul proprietăţii asupra lucrurilor mobile şi în
special asupra sclavilor dar, ulterior sfera de aplicabilitate a acestui mijloc de dobândire a
proprietăţii s-a extins şi asupra lucrurilor imobile care de regulă erau mancipate într-un
mod simbolic prin utilizarea unei cărămizi sau a unei palme de pământ, după cum
mancipaţiunea avea ca obiect o casă sau o suprafaţă de teren, spre exemplu.
Pentru protecţia juridică proprie, persoana care dobândea proprietatea asupra unui lucru
prin intermediul mancipaţiunii avea la dispoziţie, în principal, două acţiuni. Astfel, cu
ajutorul unei actio auctoritatis dobânditorul putea obţine despăgubirea sa cu o valoare de
două ori mai mare decât preţul plătit, în situaţia în care după efectuarea mancipaţiunii el ar
fi fost deposedat de lucrul dobândit, de către un terţ proprietar. De asemenea, dacă
persoana care înstrăinase un teren declarase că acesta are o suprafaţă mai mare decât în
realitate, el era obligat să-i plătească dobânditorului o despăgubire echivalentă cu de două
57
ori contravaloarea diferenţei dintre suprafaţa declarată şi cea reală a terenului înstrăinat.
Iniţial aceste acţiuni au avut un caracter penal conferit de înşelăciunea săvârşită cu prilejul
mancipaţiunii şi de actul mancipaţiunii în sine. Ulterior, ele vor căpăta treptat un caracter
civil conferit de caracteristica mancipaţiunii de mod de dobândire şi de transferare a
proprietăţii.
4.4.2.5. Cessio in jure
Cessio in jure, ca mod de dobândire a proprietăţii, desemna un proces fictiv
desfăşurat înaintea unui magistrat. Pentru declanşarea acestui proces simulat era
utilizată procedura legisacţiunilor şi, mai exact, o legisacţiune de judecată,
sacramentum in rem.
În cadrul acestui proces fictiv, dobânditorul dreptului de proprietate afirma prin
utilizarea unor formule sacramentale că lucrul respectiv îi aparţine în proprietate quiritară
(ex jure Quiritium), provocându-1 pe proprietarul actual al lucrului la un jurământ în sens
contrar şi la depunerea unei sume de bani în casa tezaurului, care să garanteze validitatea
şi adevărul unei afirmaţii contrare.
Proprietarul actual (pârâtul) nu contesta pretenţiile reclamantului (dobânditorului) şi
înaintea magistratului recunoştea justeţea pretenţiilor acestuia - cedit in jure.
Magistralul care lua la cunoştinţă de atitudinea proprietarului prezent al lucrului şi
dădea câştig de cauză dobânditorului (reclamantului), atribuindu-i acestuia bunul în
proprietate -addicere in rem. Astfel, un drept de proprietate purtând asupra unui lucru era
transferat de la o persoană la alta prin intermediul unui proces fictiv (in jure cessio).
Acest mod de dobândire a proprietăţii stătea la dispoziţia exclusivă a cetăţenilor
romani şi se aplica referitor doar la lucrurile romane asupra cărora exista un drept de
proprietate quiritar – ex jure Quiritium.
Acest mod prin care doar cetăţenii romani puteau dobândi proprietatea, doar
asupra unei categorii de lucruri restrictiv menţionate, datorită formalismului său excesiv,
specific de altfel procedurii legisacţiunilor şi a faptului că implica prezenţa părţilor înaintea
unei autorităţi judiciare, a căzut în desuetudine în secolul ai III-lea d.Hr. pierzându-şi în
timp orice aplicabilitate practică.
4.4.2.5. Adjudicaţiunea
Adjudicaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii prin intermediul autorităţii
judecătoreşti şi consta în atribuirea proprietăţii de către un judecător în trei cazuri:
Actio familiae erciscundae
Această acţiune era utilizată în cazul împărţirii unei moşteniri, atunci când
comoştenitorii doreau să iasă din indiviziune şi unul dintre aceştia cerea în justiţie
efectuarea partajului. Această acţiune de partaj se chema în dreptul roman actio familiae
erciscundae şi în virtutea acesteia judecătorul, la cererea părţilor, împărţea moştenirea,
realizând astfel partajul şi ieşirea din indiviziune.
Actio communi dividundo
Această acţiune era utilizată pentru ieşirea dintr-o indiviziune care avea altă cauză
decât o moştenire, de exemplu, se cerea în justiţie protejarea unor lucruri stăpânite în
stare de indiviziune în baza unei societăţi care fusese dizolvată.
Actio afinium regundorum
Această acţiune în hotărnicie avea ca obiect reglementarea diferendelor apărute
referitor la hotarele unei suprafeţe de teren. Spre exemplu, doi proprietari vecini, care
datorită faptului că hotarele proprietăţilor lor nu formau o linie suficient de regulată, se
chemau destul de des în justiţie, în acest caz, judecătorul, pentru a preîntâmpina în viitor
alte neînţelegeri putea atribui în proprietate unuia dintre aceşti proprietari o suprafaţă de
teren care aparţinea proprietăţii vecinului pentru a realiza astfel o limită de hotar mai
regulată şi mai uşor de stabilit.
4.4.2.6. Legea
Dobândirea proprietăţii prin efectul legii se realiza atunci când legea însăşi, printr-o
58
dispoziţie a sa, conferea unor persoane un drept de proprietate.
Astfel, Legea Papia Poppaea dispunea ca în situaţia în care cineva făcea un testament
prin care instituia ca moştenitor pe un celibatar şi pe un pater familias (însurat şi cu copii),
acesta din urmă să devină proprietar şi asupra părţii celibatarului (care era astfel
sancţionat pentru că nu s-a căsătorit). Tot în materia moştenirilor, alte situaţii în care legea
conferea drept de proprietate unor persoane erau legatul per vindicationem şi legatul per
praeceptionem.
Situaţii în care proprietatea era atribuită în temeiul unei dispoziţii legale erau, spre
exemplu, atribuirea lucrurilor confiscate de către vameşi (commissa), către fisc sau către
asociaţiile de publicani - de publicanis et vestigalibus et commissis - sau atribuirea în
totalitate a proprietăţii asupra unei case către acel coproprietar care a reparat-o pe propria
sa cheltuială şi care nu a fost despăgubit într-un anumit termen pentru cheltuielile făcute,
de către celălalt coproprietar.
4.4.2.7. Uzucapiunea
Uzucapiunea era un mod de a dobândi proprietatea conform dreptului civil prin
posesiunea prelungită pe o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii. Perioada de
timp cerută pentru uzucapiune a fost Ia început de un an pentru lucrurile mobile şi de doi
ani pentru lucrurile imobile.
O definiţie cuprinzătoare şi exactă privitoare la uzucapiune ne oferă jurisconsultul
roman Ulpian : Usucapio est autem dominii adeptio per continuationem possessionis
anni vel biennii rerum mobilium anni, immobilium bienii - "Uzucapiunea este
dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an sau doi: un an pentru
lucrurile mobile, doi ani pentru lucrurile imobile."
In vechiul drept roman existau anumite cazuri în care uzucapiunea îşi găsea
aplicabilitatea. Aceste cazuri erau:
• Situaţia în care un res mancipi era înstrăinat prin tradiţiune, chiar dacă
această tradiţiune ar fi fost făcută de proprietarul lucrului şi în virtutea unei juste cauze, nu
transmitea însă proprietatea quiritară, ci lucrul trecea la dobânditor in bonis - în proprietate
pretoriană sau bonitară.
Dacă însă, ulterior efectuării tradiţiunii, dobânditorul lucrului îl poseda un timp de un
an (dacă era vorba de un lucru mobil) şi doi ani (pentru lucrurile imobile), acesta dobândea
proprietatea, conform dreptului civil, asupra lucrului.
In epoca împăratului Justinian, datorită estompării şi chiar a dispariţiei diferenţelor dintre
res mancipi şi res nec mancipi, situaţia aceasta si-a pierdut complet aplicabilitatea
practică.
• Cazul a non domino - atunci când persoana care înstrăina un lucru nu era
proprietara acestuia, nici dobânditorul nu devenea proprietar asupra lucrului respectiv,
potrivit regulii: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse haberet - "nimeni nu
poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi." Dacă însă dobânditorul era
de bună credinţă el devenea proprietar prin uzucapiune după trecerea perioadelor de timp
anterior menţionate.
Utilitatea uzucapiunii rezida în aceea că prin intermediul acesteia se evitau situaţiile
incerte care ar fi putut să persiste o perioadă îndelungată de timp sau, conform lui Gaius -
ne rerum dominia diutius in incerto esse -"pentru ca proprietăţile să nu rămână în
incertitudine multă vreme." In acest fel se asigura securitatea relaţiilor juridice de
proprietate în societatea romană, Gaius afirmând că instituţia uzucapiunii a fost introdusă
în interesul "binelui public" - bono publico.
Uzucapiunea era rezervată în mod exclusiv doar utilizării de către cetăţenii romani,
peregrinii neputând uzucapa un lucru, indiferent cât de îndelungată ar fi fost posesiunea
lor.
Caracteristică pentru instituţia uzucapiunii era necesitatea îndeplinirii unor anumite
condiţii pentru ca o persoană să dobândească proprietatea asupra unui lucru prin
59
intermediul acesteia. Condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite erau:
Persoana respectivă să aibă posesiunea - animo et corpore - asupra lucrului a
cărui proprietate se dobândea prin uzucapiune, simpla detenţiune (possessio naturalis)
nefiind suficientă. Detaliile în această problemă au fost prezentate atunci când am discutat
despre posesiune, astfel încât nu considerăm necesar să mai revenim asupra lor.
Posesiunea să fi fost dobândită prin justă cauză (justa causa) şi cu bună
credinţă (bona fides). Justa cauză desemna posesiunea exercitată în virtutea unui fapt
juridic care dovedea din partea persoanei care transmitea lucrul, intenţia de a-1 înstrăina
şi din partea persoanei care primea lucrul, intenţia de a-1 dobândi în proprietate.
Exemple de justă cauză erau: posesiunea pro emptore (când persoana care
poseda cumpărase lucrul de la o persoană care nu era proprietarul acestuia), pro donato
(lucrul fusese dobândit prin donaţie), pro legato (lucrul fusese dobândit prin testament),
pro derelicto (atunci când o persoană ocupa şi uzucapa un lucru care fusese abandonat
de o persoană care însă nu era proprietarul lucrului respectiv).
În ceea ce priveşte eroarea referitoare la justa cauză, trebuie menţionat că aceasta trebuia
să existe în realitate şi nu doar în imaginaţia dobândi torului, care din eroare putea crede
că a existat justa cauză: Error falsae causae usucapionem non parii.
In ceea ce priveşte buna credinţă, aceasta desemna convingerea pe care o avea
dobânditorul că cel de la care a primit lucrul era în realitate proprietar şi capabil să
alieneze (înstrăineze). In acest caz, a fi de bună credinţă desemna situaţia de a te fi aflat
în eroare de fapt. Eroarea de fapt era convingerea fermă că un fapt există, când în
realitate nu exista sau ignorarea, neluarea în consideraţie a unui fapt care exista în
realitate. Persoana care se afla într-o eroare de fapt putea să uzucapeze. Un exemplu în
acest sens era persoana care cumpăra un lucru de la o persoană pe care o credea puberă
sau sănătoasă mintal, dar în realitate persoana respectivă era pupilă sau nebună.
In ceea ce priveşte eroarea de drept, persoana aflată într-o asemenea situaţie nu
putea să uzucapeze. De exemplu, o persoană cumpăra un lucru de la cineva despre care
ştia că este pupil (impuber) sau nebun, dar avea convingerea că legea romană permite
cumpărarea de lucruri de la pupili sau nebuni.
Intre justa cauză şi bun credinţă existau o serie de deosebiri. Astfel, justa
cauză (sau justul titlu) trebuia dovedită de persoana care o invoca, în timp ce buna
credinţă se prezuma, adversarul dobânditorului fiind cel care trebuia să dovedească
reaua credinţă.
Dobânditorul trebuia să fie de bună credinţă în momentul în care primea lucrul: initio
possessionis. Dacă ulterior acestui moment, dobânditorul devenea de rea credinţă, acest
fapt nu împiedica continuarea uzucapiunii: mala fîdes superveniens usucapionem non
impedit. Prin excepţie, în materia vânzării-cumpărării, se cerea ca cumpărătorul să fie de,
bună credinţă la două momente: în momentul încheierii contractului (adică al realizării
acordului de voinţă) şi în momentul efectuării tradiţiunii.
Persoana în cauză trebuia să posede lucrul respectiv un anumit termen. Am
văzut că în conformitate cu Legea celor XII Table acest termen era de un an pentru
lucrurile mobile şi de doi ani pentru lucrurile imobile, în interiorul acestui termen necesar
uzucapiunii, posesiunea trebuia să fi continuat în mod neîntrerupt, întreruperea posesiunii
necesare uzucapiunii se numea usurpatio,
Usurpatio avea loc de exemplu, în situaţia în care un terţ deposeda pe cel care
începuse să uzucapeze, când posesorul cădea în captivitate sau când abandona lucrul de
bună voie. în situaţia în care un terţ chema în judecată pe posesor, această chemare în
judecată nu întrerupea cursul uzucapiunii, acesta continuând a curge pe parcursul întregii
durate a procesului.
Termenul uzucapiunii se calcula pe zile (de diem ad diem) şi nu pe ore (de
momento ad momentum). Ziua în care uzucapiunea începea nu intra în calculul
termenului acesteia.
60
Pentru ca o persoană să uzucapeze nu era necesar să fi posedat el însuşi întreaga
perioadă de timp necesară. In unele situaţii i se permitea să continue posesiunea unei alte
persoane sau să adauge o posesiune anterioară.
De exemplu, Primus a început să posede un lucru, dar după un anumit timp acesta
a decedat, lăsându-1 ca moştenitor pe Secundus. în acest caz, Secundus continua
posesiunea deja începută de Primus, deoarece moştenitorul era considerat ca fiind
continuatorul personalităţii juridice a defunctului (de cujus). Trebuie însă remarcat că
succesorul nu putea să continue posesiunea decât în felul în care o exercitase defunctul în
timpul vieţii sale. Astfel, dacă de cujus posedase cu rea credinţă, succesorul era
considerat a continua să posede tot astfel, chiar dacă el era de bună credinţă. In această
situaţie succesorul nu putea să uzucapeze. In cazul contrar, succesorul era considerat a
continua să posede cu bună credinţă, dacă aşa posedase defunctul, chiar dacă în realitate
succesorul ar fi fost de rea credinţă. Această regulă se aplica doar succesorilor cu titlu
universal. Succesorii care dobândeau lucrul cu titlu particular, spre exemplu ca legat
particular, nefiind consideraţi continuatori ai personalităţii juridice ai lui de cujus, nu puteau
continua posesiunea autorului lor, ci erau consideraţi a începe o posesiune nouă. într-un
singur caz acestora le era permis să continue posesiunea autorului lor şi anume, atunci
când autorul lor fusese de bună credinţă şi când ei posedaseră tot de bună credinţă.
Lucrul care era posedat trebuia să fie susceptibil de a fi uzucapat (res
habilis).
În dreptul roman, nu orice lucru era susceptibil de uzucapiune, lucrurile aflate afară
din comerţ (extra commercium), numite şi lucruri extra patrimonium nostrum nu se puteau
uzucapa.
Astfel de lucruri erau libertatea persoanei, lucrurile sacre (res sacrae), sancte (res
sanctae), religioase (res religiosae), publice (res publicae).
Deoarece uzucapiunea presupunea faptul posesiunii, aceasta nu se putea aplica
decât la lucrurile corporale (res corporales). Uzucapiunea nu se aplica nici la fondurile
provinciale (tributare şi stipendiare), acestea neputând fi uzucapate deoarece erau
susceptibile de proprietate quiritară. Nici lucrurile furate (res furtiva) nu erau susceptibile
de uzucapiune.
Trebuie remarcat că un lucru furat nu doar că nu putea fi uzucapat de către hoţ,
deoarece hoţul era de rea credinţă în mod evident, dar nici chiar un terţ dobânditor de
bună credinţă nu putea uzucapa un astfel de lucru, deoarece prin furtum lucrul în sine
devenea inapt pentru a mai fi vreodată uzucapat. .Concludente în acest sens sunt
dispoziţiile Legii Atilia privitoare la lucrurile mobile: quod subreptum erit, ejus rei aeterna
auctoritas esto.
Legile Plautia şi Julia au stabilit că şi uzurparea prin violenţă a unui lucru
mobil făcea lucrul respectiv nesusceptibil de uzucapiune.
Principalul efect al uzucapiunii era acela că proprietatea dobândită prin
intermediul acesteia avea aceleaşi caractere ca si dreptul de proprietate care
aparţinuse proprietarului anterior, adică lucrul se dobândea grevat de toate sarcinile
impuse asupra sa de fostul proprietar.
4.4.2.8. Praescriptio longi temporis
Uzucapiunea aşa cum era aceasta reglementată de dreptul civil -jus quiritium -
prezenta o serie de inconveniente, unul dintre acestea fiind de exemplu, faptul că nu se
aplica la fondurile provinciale.
Pornind de la aceste inconveniente, pretorul, în dorinţa sa de a remedia lipsurile
existente, a creat praescriptio longi temporis, o instituţie similară uzucapiunii, în sensul că
necesita aceleaşi condiţii spre a fi îndeplinite: posesiune, justă cauză, bună credinţă, dar şi
o serie de caracteristici diferite, după cum urmează.
Praescriptio longi temporis era disponibilă şi peregrinilor şi asupra fondurilor
provinciale.
61
Se întrerupea prin chemarea în judecată.
Perioada de timp necesară pentru producerea efectelor sale juridice nu era de
l an pentru lucrurile mobile şi de 2 ani pentru lucrurile imobile, ci, fără a se mai face
o diferenţiere între lucrurile mobile şi imobile, se stabilea pe o perioadă de 10 ani
-inter praesentes - când prescripţiunea avea loc între persoane domiciliind în
aceeaşi provincie şi 20 de ani inter absentes -când persoanele respective domiciliau
în provincii diferite.
Praescriptio, spre deosebire de uzucapiune, ducea la dobândirea în
proprietate a lucrului liber de orice sarcini de care acesta ar fi fost grevat în
perioada cât aparţinuse proprietarului anterior.
Praescriptio longissimi temporis a fost înfiinţată de împăratul Teodosie al II-
lea şi avea o durată de 30 de ani. Pentru utilizarea acestei prescripţiuni nu era nevoie de
just titlu sau de bună credinţă, fiind suficient să fi posedat o perioadă de 30 de ani, chiar şi
cu rea credinţă sau fără just titlu, lucruri mobile sau imobile.
In epoca împăratului Anastasie a fost creată o prescripţie de 40 de ani care
viza lucrurile împăratului, ale bisericii sau acţiunea ipotecară.
In perioada lui Justinian, acesta a contopit usucapio cu praescriptio longi
temporis. Justificarea acestei măsuri se regăseşte în aceea că în acea epocă toţi
supuşii imperiului erau cetăţeni romani şi diferenţa dintre fondurile italice şi cele
provinciale dispăruse, dispărând astfel şi diferenţele dintre domeniul proprietăţii
quiritare şi a celei bonitare, pretoriene.
In ceea ce priveşte termenul cerut, acesta era de 3 ani pentru lucrurile mobile
şi de 10 sau 20 de ani pentru lucrurile imobile, iar în ceea ce priveşte chemarea în
judecată, Justinian a stabilit că astfel se întrerupea cursul prescripţiunii. Referitor la
efecte, Justinian a adoptat regulile de la usucapio şi a dispus că cel care prescrie va
dobândi lucrul grevat de toate sarcinile, exact aşa cum îl avusese şi vechiul
proprietar. Aceste sarcini trebuiau să fie prescrise fiecare după propriile sale reguli.
Aşadar, prescripţiunea lui Justinian păstrează multe dintre caracterele vechii
usucapio şi el păstrează în mod distinct şi prescripţiunea Theodosiană de 30 de ani.
1. Enumeraţi efectele mancipaţiunii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Enumeraţi condiţiile tradiţiunii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
4.4.3. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate

Acţiunea în revendicare
Acţiunea în revendicare (rei vindicatio) era acţiunea prin intermediul căreia o
persoană care nu se afla în posesia unui lucru pretindea că este proprietar ex jure
quiritium asupra acelui lucru împotriva posesorului care îi contesta dreptul.
62
De regulă, acţiunea în revendicare se exercita împotriva posesorului care avea
anima domini, dar jurisconsultul Ulpian afirmă că această acţiune se putea intenta şi
împotriva simplului deţinător, însă acesta avea posibilitatea de a înlătura urmărirea sa prin
indicarea persoanei care deţinea lucrul.
In epoca împăratului Justinian, rei vindicatio era admisă şi în următoarele
două cazuri:
a. împotriva fostului posesor care încetase a mai avea posesiunea prin dol,
astfel încât să obţină tărăgănarea şi chiar paralizarea judecăţii - dolus pro possessione
est.
b. împotriva-posesorului fictiv, adică a acelei persoane care deşi nu avea
posesiunea lucrului s-a prezentat totuşi la judecată în calitate de posesor, în scopul de a
facilita adevăratului posesor dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea începută. Acest
posesor fictiv putea fi condamnat, el fiind asimilat unui veritabil posesor.
Forma sub care se putea intenta rei vindicatio a cunoscut o evoluţie istorică
corespunzătoare etapelor de evoluţie cunoscute de procedura romană. Astfel, în sistemul
procedural al legisacţiunilor am văzut în capitolul consacrat acestei materii că se utiliza
actio sacramenti şi mai precis, sacramentum in rem. Deoarece această legisacţiune de
judecată va fi analizată în mod detaliat la materia respectivă nu considerăm necesar să ne
oprim asupra ei.
In perioada în care s-a utilizat procedura formulară se putea recurge la două
modalităţi pentru intentarea acţiunii în revendicare, conform lui Gaius: per formulam
petitoriam şi per sponsionem.
Per formulam petitoriam vel arbitrariam desemna redactarea de către pretor a
unei formule prin care însărcina pe judecător să verifice dacă reclamantul este într-adevăr
proprietar aşa cum pretinde şi în caz afirmativ, judecătorul îl condamna pe pârât dacă
acesta nu restituia lucrul asupra căruia nu era proprietar.
Per sponsionem era o procedură care prezenta numeroase elemente de
similitudine cu actio sacramenti, în sensul că reclamantul îl provoca înaintea magistratului
pe pârât să promită 25 de sestreţi - spondere - dacă obiectul litigios, să zicem un sclav,
aparţinea reclamantului - Si homo, quo de agitur, meus est, sestretem XXV nummos dare
spondes? Trebuie remarcat faptul că această sumă promisă avea un caracter simbolic,
reprezentând o simplă formalitate pentru a se ajunge la soluţionarea efectivă a procesului
referitor la proprietate. In epoca lui Justinian nu se mai utiliza în practică decât procedura
per formulam petitoriam.
Acţiunea publiciană
Acţiunea publiciană (publiciana in rem actio) a fost creată de pretor în cursul
activităţii sale creatoare în domeniul dreptului, deoarece, conform dreptului civil, acţiunea
în revendicare se afla doar la dispoziţia dreptului de proprietate quiritară.
Această acţiune îşi găsea aplicabilitatea în situaţia în care proprietarul res mancipi îl
înstrăina cu intenţia de a transfera proprietatea asupra acestui lucru, dar fără însă a
realiza formalităţile necesare unei mancipaţiuni sau unei cessio in jure, ci realizând doar o
tradiţiune, de exemplu dobânditorul lucrului nu devenea proprietar quiritar asupra acestuia,
ci doar proprietar pretorian, dobândind bunul in bonis şi putând să-1 uzucapeze spre a
deveni proprietar quiritar.
Dacă însă în cursul uzucapiunii, datorită unor circumstanţe de fapt, proprietarul
pretorian pierdea posesiunea lucrului respectiv care ajungea în posesiunea unui terţ,
potrivit dreptului civil acesta nu avea la dispoziţie acţiunea în revendicare, deoarece era
proprietar bonitar şi nu devenise încă proprietar quiritar.
Pretorul Publicius, creatorul acţiunii, a utilizat o ficţiune şi a considerat ca fiind
îndeplinit termenul uzucapiunii, adică un fapt care încă nu avusese loc, pe acest
considerent acordând acţiunea publiciană ca mijloc procedural pretorian pentru
revendicare. Această ficţiune utilizată de pretor viza însă doar scurgerea termenului
63
uzucapiunii, toate celelalte condiţii necesare uzucapiunii trebuind să fie îndeplinite în fapt.
Dacă însă lucrul ajungea în posesiunea fostului proprietar quiritar, dobânditorul prin
tradiţiune nu putea să-l recapete prin actio publiciana deoarece, faţă de fostul proprietar,
termenul uzucapiunii nu se considera împlinit şi pretorul punea la dispoziţia acestuia, în
calitate de pârât, excepţia justi dominii.
În dreptul roman exista şi o acţiune contrară acţiunii publiciene numită acţiunea
resdsorie care se baza pe o ficţiune contrarie conform căreia se presupunea că nu s-a
îndeplinit termenul unei uzucapiuni, deşi în realitate acest termen se împlinise. Dacă, spre
exemplu, un proprietar era trimis în serviciul republicii şi din această cauză era nevoit să
absenteze o anumită perioada de timp şi în acest interval o altă persoană îi uzurpa şi
uzucapa anumite lucruri din patrimoniul său, pretorul considera, prin intermediul unei
ficţiuni, că uzucapiunea nu s-a realizat şi îi dădea vechiului proprietar acţiunea prin
intermediu! căreia să-şi revendice lucrul de care fusese deposedat.
Dreptul de proprietate putea să fie protejat şi prin alte acţiuni decât acţiunea
în revendicare şi acţiunea publiciană. Aceste acţiuni erau:
a. acţiunea serviană - era mijlocul procedural prin care proprietarul unui imobil
rural putea revendica de la un terţ lucrurile pe care arendaşul respectivului imobil le
afectase ca garanţie a arendei;
b. acţiunea ipotecară sau quasi-serviană - era o extindere a acţiunii serviane la
orice lucru afectat ca garanţie a unei obligaţiuni, fără însă să fi avut loc tradiţiunea lucrului
afectat;
c. acţiunea negatorie era acea acţiune prin care proprietarul dorea să stabilească
faptul ca fondul său nu e grevat de o servitute sau de un uzufruct cu care o altă persoană
pretindea că este grevat.
1. Enumeraţi condiţiile exercitării acţiunii în revendicare. Folosiţi spaţiul de
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Ce este acţiunea serviană? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
Bunurile desemnează lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate.
În dreptul roman însă, lucru (res) desemna tot ceea ce se află în natură, adică
lucrurile în general. Totuşi, pentru a putea avea o aplicabilitate practică în sfera vieţii
juridice, jurisconsulţii Romei au stabilit că termenul res desemna doar acele lucruri care
puteau forma obiectul unui raport juridic, apropiindu-se astfel de accepţiunea
contemporană asupra bunurilor.
În dreptul roman, concepţia referitoare la patrimoniu a cunoscut o evoluţie istorică.
Sensul, apropiat de cel modern, pe care romanii îl vor da în dreptul clasic şi post
clasic noţiunii de patrimoniu (numită în epoca lui Justinian -substantia) are ca punct de
pornire confuzia făcută iniţial de romani care considerau dreptul de proprietate un lucru
64
corporal, confundând astfel acest drept cu lucrurile asupra cărora el purta.
Cea mai importantă clasificare a lucrurilor este, conform Institutelor lui Gaius, idee
preluată şi dezvoltată şi de Justinian în Institutele sale, aceea in res in patrimonio nostro
(lucruri patrimoniale) şi res extra patrimonium nostrum (lucruri nepatrimoniale).
Lucrurile patrimoniale erau cele lucruri care formau sau ar fi putut forma obiectul
dreptului de proprietate al unei persoane private, iar lucrurile nepatrimoniale erau lucrurile
care nu se aflau sau nu s-ar fi putut afla în proprietatea unei persoane particulare.
Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale) se clasificau si ele dupa cum urmează:
Res mancipi şi res nec mancipi ; Res mobile şi res imobiles ; Res corporales şi res
incorporales ; Genus şi species . Ulterior, cercetătorii au creat pentru lucrurile care intrau
în cele două categorii anterior menţionate denumirea de res fungibiles (lucruri fungibile) şi
res non fungibile (lucruri nefungibile) ; Lucrurile consumptibile şi lucrurile neconsumptibile ;
Lucrurile divizibile şi lucrurile indivizibile ; Fructele şi produsele
Res extra patrimonium (lucrurile nepatrimoniale) : Res communes (lucrurile comune
tuturor) ; Res publicae (lucrurile publice) ; Res universitati (lucruri ale comunităţii) ; Res
nullius (lucruri ale nimănui). In această categorie intrau: a. res communes, b. res
derelictae, c. res divini juris
Posesiunea desemna acţiunea de a poseda (possidere) care consta în a avea un
lucru la dispoziţie, cu intenţia de a se considera proprietar al acelui lucru.
Posesiunea avea două elemente: corpus şi animus. O posesiune se putea dobândi
doar prin întrunirea cumulativă a celor două elemente.
Posesiunea producea o serie de consecinţe în plan juridic dintre care menţionăm :
era eficient apărată prin interdictele pretorului, în eventualitatea unui proces pârâtul
posesor se putea apăra, iar în situaţia în care era exercitată pe o anumită perioadă de
timp ave aca efect juridic dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Posesia era ocrotită prin interdictele pretorului : unde vi, de precario şi clandestina
possessione.
În dreptul roman proprietatea desemna dreptul care aparţinea unei persoane de a
se folosi de un lucru (utendi), de a-i culege fructele (fruendi) şi de a dispune de acel lucru
(abutendi) în limitele legii.
Dreptul de proprietate era denumit de romani dominium ex jure Quiritium şi era
alcătuit din trei drepturi: jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi.
Formele proprietăţii private romane erau : proprietatea quiritară, proprietatea
pretoriană, proprietatea provincială.
Diferitele moduri de dobândire a proprietăţii pot fi grupate în următoarele categorii.
Moduri originare de dobândire a proprietăţii şi moduri derivate de dobândire a
proprietăţii.
Modurile originare de dobândire a proprietăţii erau acelea prin intermediul cărora o
persoană dobândea proprietatea în mod originar, fără ca aceasta să fi fost transmisă de o
altă persoană.
Singurul mod de dobândire originară a proprietăţii era ocupaţiunea, adică luarea în
proprietate a unui lucru care, deşi se afla în comerţ, nu aparţinea în momentul respectiv
nimănui (res nullius).
Modurile derivate de dobândire a proprietăţii erau acelea prin intermediul cărora
dreptul de proprietate se dobândea de la proprietarul anterior care îl transmitea persoanei
în cauză.
Moduri de dobândire a proprietăţii cu titlu universal şi moduri de dobândire a
proprietăţii cu titlu particular
Modurile de dobândire a proprietăţii cu titlu particular (singulatium) erau acelea prin
intermediul cărora o persoană dobândea în proprietate unul sau mai multe lucruri
determinate individual.
Moduri de dobândire prin acte juridice între vii (inter vivos) şi moduri de dobândire
65
prin acte juridice cu cauză de moarte (mortis causa)
Moduri de dobândire a proprietăţii conform dreptului civil (jus quiritium) şi moduri de
dobândire a proprietăţii conform dreptului ginţilor (jus gentium) sau dreptului natural (jus
naturale)
Modurile de dobândire de drept civil erau rezervate exclusiv cetăţenilor romani, pe
când cele de dreptul ginţilor erau accesibile şi peregrinilor, dar se aflau şi la dispoziţia
cetăţenilor romani.
Modurile de dobândire a proprietăţii conform dreptului civil erau: mancipatio, cessio
in jure, adjudicatio, lex şi usucapio, iar cele conform dreptului ginţilor erau: ocupaţiunea,
tradiţiunea şi accesiunea.
Prezentaţi proprietatea provincială

4.7. BIBLIOGRAFIE.
146.
& Iancu Daniela, Cristian Gălăţanu, Drept privat roman, Editura Universităţii din Piteşti,
Piteşti, 2009, pag. 128-170
66
SUCCESIUNILE

5.2. Succesiunea ab intestat................................................Error: Reference source not found
5.2.1. Sistemul succesoral al Legii celor XII Table.....Error: Reference source not found
5.2.2. Modificările aduse de dreptul pretorian la sistemul succesoral al Legii
celor XII Table.......................................................................Error: Reference source not found
5.2.3. Inovaţiile aduse de dreptul imperial în materie succesorală...Error: Reference
source not found
5.2.4. Inovaţiile lui Justinian în materie succesorală Error: Reference source not found
5.3. Succesiunea testamentară...........................................Error: Reference source not found
5.3.1. Testamentul. Definiţie. Caractere........................Error: Reference source not found
5.3.2. Capacitatea testamentară......................................Error: Reference source not found
5.3.3. Jus capiendi..............................................................Error: Reference source not found
5.3.4. Formele de testament.............................................Error: Reference source not found
5.3.5. Instituirea de moştenitori......................................Error: Reference source not found
5.4. Restricţii privind libertatea de a testa........................Error: Reference source not found
5.4.1. Dezmoştenirea (exheredarea)..............................Error: Reference source not found
5.5. Acceptarea şi repudierea succesiunii.......................Error: Reference source not found
5.5.1. Clasele de moştenitori testamentari...................Error: Reference source not found
5.5.2. Acceptarea succesiunii..........................................Error: Reference source not found
5.5.3. Repudierea succesiunii..........................................Error: Reference source not found
5.6 Rezumatul unităţii de învăţare ……………………………………………………………
90
5.1. Obiective
 familiarizarea cursanţilor cu instituţia succesiunilor;
 introducerea cursanţilor în evoluţia succesiunii ab intestat, al succesiunii
testamentare şi al succesiunii deferite contra testamentului.
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita categoriile de moştenitori ab
intestat şi a elementelor specifice fiecărei forme de testament prezentată în
această unitate de învăţare.
5.2. Succesiunea ab intestat

Succesiunea ab intestat se deschidea atunci când exista certitudinea că nu se va
deschide o succesiune testamentară, fie deoarece de cuius nu întocmise un testament, fie
deoarece testamentul respectiv nu fusese valabil întocmit.
Moştenirea ab intestat era desemnată şi prin termenul de moştenire legală,
deoarece, în marea lor majoritate, normele care o reglementau erau cuprinse in Legea
celor XII Table. Dispoziţii care reglementează principii ce stau la baza deferirii unui
patrimoniu succesoral prin moştenire ab intestat sunt cuprinse şi în dreptul pretorian, în
Constituţiunile imperiale şi în Corpus juris civilis aparţinând lui Justinian.
Incercând să sintetizăm cele prezentate anterior, considerăm că succesiunea ab
intestat se deschidea în urmatoarele cazuri:
1. atunci când de cuius nu lăsa un testament;
2. atunci când de cuius întocmea un testament, dar acesta nu era valabil
deoarece nu fuseseră respectate formalităţile (condiţiile de formă) impuse de lege
67
sau condiţiile de fond (privind capacitatea), impuse de aceasta;
3. când testamentul întocmit devenea irritium (inutil) deoarece testatorul
suferise o capitis deminutio;
4. atunci când testamentul era ruptum - desfăcut din cauze pe care le vom
aprofunda în capitolul destinat succesiunii testamentare;
5. când testamentul era desertum sau destitutum, adică nu işi producea
efectele din cauza eredelui instituit care repudia testamentul, devenea incapabil sau
murea înaintea testatorului;
6. când testamentul jure perfectum era anulat prin quaerela inofficios
testamenti, acesta fiind mijlocul prin care cei exhederati fără just motiv de către
pater familias puteau să anuleze testamentul.
5.2.1. Sistemul succesoral al Legii celor XII Table
Sistemul succesoral al Legii celor XII Table se referea în mod exclusiv la ingenui,
adică la persoane care dobândiseră cetăţenia romană prin naştere. Legea celor XII Table
prevedea pentru succesiunea cetaţeanului roman ingenuu pater familias trei clase
(ordines) de succesori, care se excludeau unii pe alţii: heredes sui, agnati, gentiles.
Heredes sui erau toate acele persoane aflate în mod direct şi imediat sub puterea
paternă (patria potestas) a defunctului la momentul morţii acestuia şi care la moartea sa
deveneau persoane sui juris, indiferent dacă această putere rezulta din justis nuptiis,
adopţiune, legitimaţiune, causae probatio, manus ori din altă cauză.
În această categorie de moştenitori legali intrau fii, fiicele, soţia care fusese
căsătorită cum manu şi nepoţii ai căror părinţi decedaseră, fapt ce-i determinase să
rămâna până în momentul decesului lui de cuius în puterea capului de familie (pater
familias).
Din argumentele anterior prezentate putem concluziona urmatoarele.
a. Femeile nu aveau heredes sui deoarece am văzut că ele nu posedau patria
potestas.
b. Nepoţii din fiică sau strănepoţii din nepoată, altfel spus, descendenţii prin femei,
nu deveneau heredes ai tatălui sau bunicului mamei lor.
c. Nepoţii şi nepoatele pe linie bărbătească deveneau heredes sui doar atunci când
se aflau în mod imediat sub puterea lui de cuius, adică atunci când autorii lor erau
emancipaţi sau morţi.
De la această definiţie a persoanelor heredes sui existau şi unele derogări, după
cum urmează.
1. Persoanele care deşi se aflau sub puterea părintească (patria potestas) a lui de
cuius în momentul morţii acestuia nu veneau la succesiune ca heredes sui. Astfel de
situaţii apăreau atunci cînd defunctul fusese condamnat după moarte pentru săvârşirea
unor fapte deosebit de grave (spre exemplu crimă de înaltă trădare), caz în care bunurile
lui de cuius reveneau statului roman.
2. Persoanele care în momentul morţii lui de cuius nu fuseseră sub puterea
părintească a acestuia şi cu toate acestea veneau la succesiune ca heredes sui.
În această categorie intrau descendenţii deja concepuţi în timpul vieţii lui de cuius
dar care se născuseră după moartea acestuia în condiţii în care dacă s-ar fi născut după
decesul acestuia s-ar fi aflat sub puterea părintească a lui de cuius în mod direct şi
imediat, conform adagiului infans conceptus pro nato habetur quatiens de eius
commodis agitur – “copilul conceput se consideră născut atunci când este vorba de
interesele sale”. Tot în această categorie de heredes sui intrau şi fii de familie care în
momentul morţii părintelui lor se aflau în captivitate şi deci în stare de sclavie, dar care
ulterior se reîntorceau şi dobândeau calitatea de cetăţean, bucurându-se din nou în mod
plenar de toate drepturile ce aparţineau cetăţenilor romani în virtutea jus postliminii.
În condiţiile în care am stabilit persoanele care intrau în categoria succesorilor
heredes sui trebuie să menţionăm că în sistemul succesoral al Legii celor XII Table,
68
această categorie de moştenitori venea prima la succesiunea fără testament (ab intestat)
a defunctului şi doar dacă nu existau persoane din această categorie de moştenitori, la
succesiune erau chemaţi agnatii, iar în lipsa acestora aveau vocaţie succesorală gentiles,
aşa cum rezultă şi din următorul pasaj din Legea celor XII Table: Si intestato moritur, cui
suus heres nec sit agnatus proximus familiam habeto. Si agnatus nec sit, gentiles
familiam habento.
Trebuie făcută precizarea că persoanele care făceau parte din această categorie de
succesori erau desemnate prin denominaţia completă heredes sui et necessarii. Această
denumire indica faptul că aceştia dobândeau moştenirea indiferent de voinţa lor, aceasta
fiindu-le deferită ipso jure, chiar fără ca ei să fi luat la cunoştinţă şi chiar dacă erau pupili
sau nebuni. În aceste cazuri nu era nevoie nici măcar de acordul sau de consimţământul
tutorelui sau al curatorului. Odată cu intervenţia creatoare a pretorului în domeniul
dreptului, acesta le-a acordat un beneficiu de abstenţiune.
Împărţirea moştenirii se făcea pe cap (per capita) dacă toţi succesorii erau rude
civile de gradul I cu defunctul. Dacă însă, moştenitorii din această clasă erau rude civile de
grade diferite cu defunctul, succesiunea se împărţea pe tulpini (in stirpes). Rudele civile
de grad mai îndepărtat veneau la moştenire prin reprezentare (spre exemplu, nepoţii din
fii). Astfel, dacă de cuius avea un fiu şi descendenţi din alt fiu predecedat sau ieşit din
familie prin emancipare, fiul respectiv nu excludea de la succesiune pe descendenţii
fratelui său, ci aceştia veneau la succesiune pe calea reprezentării şi împărţeau între ei
partea care ar fi revenit autorului lor dacă acesta ar mai fi trăit sau nu ar fi ieşit din familie.
Această ficţiune a legii datorită căreia descendenţii de grad mai îndepărtat urcau în
drepturile care ar fi aprţinut ascendentului lor mort sau emancipat se chema reprezentare
succesorală
Reprezenarea succesorală avea două efecte.
1. Erau chemate la moştenire persoane care altfel ar fi fost excluse de către un
succesor mai apropiat în grad, în acest mod constituindu-se o derogare de la principiul
conform căruia moştenitorii în grad mai apropiat îi exclud de la succesiune pe cei în grad
mai îndepărtat.
2. Succesiunea se împărţea pe tulpini (per stirpes), iar nu pe capete (per capita).
Se impune o ultimă precizare privitoare la succesiunea persoanelor din categoria
heredes sui şi anume, aceea că nu exista o devoluţiune succesorală de la grad la grad:
succesio graduum no est. Altfel spus, dacă în momentul deschiderii succesiunii Primus
era heres suus dar uza de beneficiul de abstenţiune, moştenirea nu era oferită
descendenţilor acestuia, ci era deferită agnaţilor.
Agnati erau persoanele aflate în cel mai apropiat grad de rudenie civilă cu
defunctul, agnatii fiind toţi aceia care se găseau sub puterea părintească a aceluiaşi cap
de familie (de cuius şi fraţii săi), care se aflau sub aceiaşi putere (de cuius şi fraţii săi după
moartea tatălui lor) sau care s-ar fi aflat sub aceiaşi putere părintească dacă ar fi fost
născuţi când trăia respectivul pater familias (de cuius şi fraţii săi concepuţi dar nenăscuţi).
Concluzionând, agnaţiunea era o rudenie civilă întemeiată pe patria potestas.
În lipsa moştenitorilor din prima clasă (adică heredes sui) care erau denumiţi şi
agnaţi privilegiaţi, deoarece erau primele rude civile chemate la succesiune, următoarea
categorie de moştenitori era formată, aşa cum am văzut, din agnati care erau rudele civile
colaterale.
Trebuie remarcat faptul, după cum am subliniat anterior, că dintre agnaţii lui de
cuius, Legea celor XII Table nu chema la succesiune decât pe agnatul proxim: si intestato
moritur cui suus here nec sit, agnatus proximus familiam habeto. Consecinţa acestui
principiu era faptul că agnatul în grad mai indepărtat era exclus de la succesiune de către
agnatul proxim.
Reprezentarea succesorală nu era admisă în ordinea agnaţilor. O altă consecinţă a
faptului că reprezentarea succesorală nu era admisă era aceea că în situiaţia în care
69
existau mai mulţi agnaţi proximi de acelaşi grad, partajul succesiunii se efectua
întotdeauna pe capete şi nu pe tulpini.
Spre deosebire de persoanele heredes sui, care am văzut că împărţeau moştenirea
independent de voinţa lor, aceasta fiindu-le deferită ipso jure până la momentul istoric în
care pretorul le-a acordat un beneficiu de abstenţiune, agnaţii care erau chemaţi la o
succesiune ab intestat deveneau moştenitori doar cu acceptul lor.
Trebuie menţionat că în ordinea agnaţilor, ca şi în cazul persoanelor heredes sui nu
exista devoluţiune de la grad la grad – successio graduum non est. Astfel, dacă agnatl
proxim repudia moştenirea, aceasta nu era oferită agnatului de grad următor, ci
moştenirea trecea la gentili.
Deşi dispoziţiile dreptului civil erau extrem de riguroase în ceea ce priveşte
respectarea regulii successio graduum non est, aceasta era însă eludată prin utilizarea
unor mijloace indirecte. Prin urmare, un agnat de grad mai îndepărtat se putea înţelege cu
agnatus proximus ca acesta din urmă, în loc să repudieze moştenirea şi să o lase astfel să
treacă la gentili, să-I vândă lui, ca agnat mai îndepărtat în grad moştenirea prin cessio in
jure, înainte de acceptare.
Graţie unei cessio in jure făcută înainte de acceptarea succesiunii, cesionarul
(agnatul mai îndepărtat în grad) dobândea moştenirea întocmai ca şi cum el însuşi ar fi
fosta gnatus proximus. Dacă însă, cessio in jure se făcea după acceptarea succesiunii,
atunci cedantul (agnatus proximus) rămânea cu calitatea de moştenitor, fiind expus la
urmărirea de către creditorii defunctului.
Gentiles erau acele persoane care veneau la moştenirea defunctului în situaţia în
care nu existau moştenitori din primele două categorii (heredes sui şi agnati). Erau
socotite a fi gentiles acele persoane care nu puteau dovedi direct descendenţa lor dintr-un
strămoş comun, dar care puteau invoca unele przumţii pentru a dovedi o asemenea
descendenţă, fiind astfel considerate rude agnatice îndepărtate. Denumirea de gentiles –
gentili evoca o calitate de membri a unei mari comunităţi familiale, o reminiscenţă a ginţilor
– gentes.Aşa cum am văzut anterior, conform ordinii succesorale existente în sistemul
Legii celor XII Table, această rudenie agnatică (civilă)îndepărtată nu era complet lisită de
consecinţe, ci producea unele efecte juridice. Astfel, în lipsa persoanelor din categoriile
heredes sui şi aganti, la moştenire veneau gentiles (gentilii), în conformitate cu prevederile
legii: si agnatus nec sit, gentiles familiam habento. În cazul în care la moştenire veneau
persoane din această categorie moştenirea era deferită în părţi egale.
celor XII Table
Modificările pe care dreptul pretorian le-a adus sistemului succesoral al Legii celor
XII Table, denumit de jurisconsulţii romani cu termenul de hereditas, au fost făcute din
dorinţa de a confirma, completa şi îndrepta dreptul quiritar şi în final, acest ansamblu de
instituţii şi inovaţii juridice s-a constituit într-un nou sistem succesoral – succesiune
pretoriană, desemnat prin termenul bonorum possessio.
Trebuie făcută precizarea că persoana care dobândea bonorum possessio nu
devenea prin aceasta proprietar quiritar asupra succesiunii, ci o primea in bonis,
căpătând un drept de proprietate imperfectă pretoriană care conferea titularului o serie de
prerogative diferite faţă de proprietatea quiritară. Moştenitorul de drept civil (care
dobândea moştenirea conform sistemului succesoral al Legii celor XII Table) devenea
proprietar quiritar – dominus ex jure quiritium – asupra succesiunii. Reformele efectuate
de pretor în materie succesorală şi-au dovedit necesitatea deoarece reglementarea
moştenirii în conformitatea cu regulile dreptului civil s-a dovedit a fi necorespuntătoare,
întrucât, neţinându-se seama de rudenia cognatică (de sânge), erau excluşi de la
succesiune copii emancipaţi şi celelate rude de sânge care nu erau şi rude agnatice.
Aceste reforme s-au produs într-o epocă de profunde transformări ale societăţii
romane în care se afirmau tot mai mult ideile cu privire la independenţa femeii în raport cu
70
bărbatul şi a fiilor de familie în raport cu pater familias, când devenise clar că vechiul
sistem succesoral, întemeiat în ultimă instanţă pe puterea părintească (patria potestas)
exercitată de către capul familiei nu se putea perpetua fără unele adaptări.
Prin acest nou sistem succesoral – succesiunea pretoriană – se stabileau
următoarele clase de moştenitori.
1. Bonorum possessio unde liberi
În componenţa acestei clase de moştenitori intrau şi o serie de persoane care
aveau dreptul de a veni la moştenire în condiţiile impuse de sistemul succesoral al Legii
celor XII Table (sistemul succesoral de drept civil) şi anume persoanele heredes sui.
Acestea au fost incluse în această categorie de moştenitori pretorieni deoarece pentru ele
prezenta interes posibilitatea care le-a fost conferită de pretor de a invoca interdictul
quorum bonorum care era un mijloc procedural expeditiv de a intra în posesiunea
bunurilor succesorale. În această categorie de moştenitori intrau şi copii emancipaţi
ai defunctului, împreună cu descendenţii lor, care, potrivit dispoziţiilor aparţinând
dreptului civil erau consideraţi a fi suferit o capitis deminutio (o desfiinţare a capacităţii
juridice a persoanei), fapt ce atrăgea după sine o pierdere completă a drepturilor
succesorale.
De asemenea intrau în această categorie fii de familie care fuseseră daţi în
adopţiune dar care nu se mai aflau în familia adoptivă la data deschiderii
succesiunii.
2. Bonorum possessio unde legitimi
Referitor la această categorie de moştenitori, pretorul nu a efectuat o activitate
creatoare propriu-zisă, ci s-a mărginit să confirme dispoziţiile dreptului civil – confirmandi
juris civilis gratia. Astfel, componenta acestei categorii de moştenitori este identică cu
aceea stabilită conform sistemului succesoral al Legii celor XII Table, potrivit căreia în
lipsa descendenţilor la moştenire, vin agnaţii colaterali.
Persoanele care intrau în această categorie de succesori pretorieni erau numiţi
"legitimi”, adică potrivit legii, conform şi definiţiei ce le-a fost dată de jurisconsultul Ulpian –
ex edicto unde legitimi vocautur.
3. Bonorum possessio unde cognati
Potrivit sistemului succesoral al Legii celor XII Table, coganţii (rudele de sânge)
nu erau niciodată moştenitori. Pretorul a completat această omisiune, chemând pe cognaţi
la succesiunea defunctului în situaţia în care lipseau succesorii din primele două clase, în
virtutea legăturii de sânge existente şi având în vedere anumite considerente de echitate –
hac parte proconsul naturali aequitate motus omnibus cognatibus promittit
bonorum possessionem, quos sanguinis ratio vocat ad hereditatem, licet jure civili
deficiant.
Înlăturând aceste lacune ale dreptului quiritar, pretorul a acţionat creator în
completarea dreptului civil – supplendi juris civilis gratia, extinzând în mod considerabil
cercul moştenitorilor legali, în acesta fiind incluse acum şi rudele de sânge (cognatice)
până la al şaselea şi chiar al şaptelea grad.
4. Bonorum possessio unde vir et uxor
În privinţa succesorilor din această categorie, pretorul a intervenit într-un mod
creator pentru completarea dreptului civil – supplendi juris civilis gratia, deoarece până
la acest moment, femeia nu era chemată la succesiunea bărbatului ei decât în cazul
căsătoriei cum manu, situaţie în care, potrivit dispoziţiilor dreptului civil, soţul şi soţia
deveneau rude agnatice.
Bonorum possessio unde vir et uxor era acordată de pretor oricărui soţ
(indiferent dacă era bărbat sau femeie) pentru a veni la succesiunea celuilalt soţ.
Conferirea de către pretor a acestei vocaţii succesorale reciproce între soţi se justifică prin
aceea că în cazul căsătoriei sine manu ambii soţi puteau avea un patrimoniu propriu.
Pentru ca un soţ să dobândească de la pretor bonorum possessio unde vir et uxor,
71
indiferent dacă era vorba de o căsătoriecum manu sau sine manu, trebuiau să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
1. căsătoria trebuia să fie justă – justa esse matrimonium aportet;
2. soţii trabuiau să nu fie despărţiţi (divorţaţi) în momentul morţii unuia dintre
ei.
Dacă erau îndeplinite aceste condiţii, moştenitorii din această categorie
veneau la succesiune doar în lipsa rudelor agnatice (descendenţi şi agnaţi
colaterali) sau a rudelor de sânge (cognati).
Încercând să sintetizăm consideraţiile anterioare referitoare la modificările aduse de
activitatea creatoare a pretorului la sistemul succesoral al Legii celor XII Table, trebuie să
precizăm că noile realităţi apărute în viaţa economică şi socială a Romei la sfârşitul
perioadei Republicii şi începutul epocii imperiului impuneau necesitatea unor modificări
reformatoare în plan normativ, inclusiv în materie succesorală. În aceste condiţii de
profunde transformări la toate nivelurile, care au marcat societatea romană a epocii
respective, a intervenit rolul creator al pretorului care a adaptat sau chiar a modificat
dispoziţiile vechiului drept civil, devenite în numeroase cazuri desuete sau chiar
inaplicabile.
Dacă iniţial, datorită rigidităţii şi mentalităţii conservatoare a romanilor, vechile
norme aparţinând dreptului civil au păstrat o anumită prevalenţă asupra dispoziţiilor
înnoitoare ale dreptului pretorian, şi nu doar în materie succesorală, ulterior, instituţiile
juridice noi aparţinând dreptului pretorian, concurând cu cele ale dreptului quiritar, s-au
impus în detrimentul acestora, înlocuindu-le în numeroase domenii, ajungând în final să
capete o deplină eficacitate – cum effectu, cum re.
5.2.3. Inovaţiile aduse de dreptul imperial în materie succesorală
Dreptul imperial a continuat reformele începute prin activitatea creatoare a
pretorului în materie succesorală.
Principalele acte normative prin intermediul cărora s-au adus unele modificări
importante la sistemul succesoral al Legii celor XII Table au fost două senatus-consulte:
Tertulian şi Orfitian.
Senatus consultul Tertulian a fost dat în epoca împăratului Hadrian: quad divi
Hadriani temporibus factum est. Înainte de a analiza inovaţiile în materie succesorală
aduse prin intermediul acestui act normativ, să prezentăm succint care erau drepturile
succesorale ale mamei faţă de propriii copii morţi ab intestat.
Astfel, conform dreptului civil distingem două situaţii:
a. dacă mama respectivă se afla sub puterea soţului ei – in manu mariti, ea venea
la succesiunea copiilor ei în calitate de agnată;
b. dacă nu se afla in manu mariti, atunci ea nu avea nici un drept de moştenire ab
intestat, deoarece era considerată a se afla în altă familie şi sub o altă putere părintească
decât copiii ei şi, prin urmare, nu era agnata acestora.
Dreptul pretorian a creat o situaţie mai favorabilă pentru mama respectivă,
deoarece, indiferent dacă se afla sau nu in manu mariti, în toate cazurile aceasta avea
dreptul la bonorum possessio unde cognati şi venea la succesiune, însă doar în rândul al
treilea, în lipsă de descendenţi şi de agnaţi ai fiului defunct.
În epoca împăratului Claudiu pentru prima oară, însă doar ca o favoare, o femeie
care nu se afla in manu mariti a fost chemată la moştenirea legitimă a propriilor copii, ca o
consolare pentru pierderea acestora.
Ulterior, prin senatus consultul Tertulian s-a generalizat această favoare
pentru toate mamele care aveau jus liberorum, adică acelea care născuseră trei
copii vii şi viabili în cazul unei ingenue (adică a unei femei cetăţean roman prin
naştere) şi patru copii dacă era vorba despre o libertă.
Mamele care aveau mai puţini copii nu veneau la succesiunea acestora decât
dacă primeau o dispensă dată de împărat.
72
Astfel, senatus consultul Tertulian avea în vedere fecunditatea femeii respective şi
legătura de sânge existentă între aceasta şi copii ei, indiferent de faptul dacă aceştia erau
naturali sau legitimi.
Potrivit dispoziţiilor senatus consultului Tertulian, mama în cauză venea la
succesiunea copiilor ei în rangul al treilea, adică în lipsă de heredes sui ai fiului
defunct şi în lipsă de agnaţi colaterali (fraţi sau tată). În situaţia în care fiul defunct
lăsa şi o soră supravieţuitoare, aceasta venea la moştenire în concurs cu mama
defunctului. Toţi ceilalţi agnaţi erau excluşi de către mama lui de cuius.
Senatus consultul Orfitian a fost dat în epoca împăratului Marc Aureliu, în
perioada consulatului lui Orfitius – latum est Orfito et Rufo consulibus divi Marci
temporibus.
Înainte de apariţia senatus consultului Orfitian, copiii, potrivit dreptului civil – jure
civili, aveau anumite drepturi de succesiune ab intestat faţă de patrimoniul mamei lor.
Distingem două situaţii:
a. dacă mama lor fusese in manu mariti, copiii veneau la moştenire în calitate de
agnaţi;
b. dacă mama nu fusese in manu mariti, copiii nu aveau nici un drept succesoral
referitor la patrimoniul acesteia.
Potrivit dreptului pretorian, descendenţii mamei respective aveau bonorum
possessio unde cognati. Începând însă cu epoca lui Marc Aureliu, mai precis de la
adoptarea senatus consultului Orfitian, situaţia acestora a fost ameliorată considerabil.
Astfel, toţi copiii, nu şi nepoţii, indiferent dacă erau legitimi sau naturali, erau
chemaţi la moştenirea mamei lor, sub condiţia de a fi fost cetăţeni romani în
momentul deschiderii succesiunii. Copiii veneau la moştenire în rangul întâi,
excluzându-i de la succesiune pe toţi ceilalţi agnaţi.
Trebuie să mai precizăm că senatus consultele Tertulian şi Orfitian prezentau
următoarele trăsături comune.
a. Dacă mama repudia succesiunea fiului sau dacă fiul repudia succesiunea
mamei se făcea devoluţiunea moştenirii la agnatul cel mai apropiat în grad.
b. Dacă mama sau copii sufereau o minima capitis deminutio, dreptul la
succesiune persista, deoarece acest drept nu se baza pe agnaţiune, ci pe legătura
de sânge.
5.2.4. Inovaţiile lui Justinian în materie succesorală
Împăratul Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia
civilă, făcând din rudenia de sânge unicul criteriu de moştenire.
Noul sistem succesoral înlătură agnaţiunea ca şi criteriu de deferire a moştenirii,
suprimă influenţa emancipării asupra dreptului de moştenire, înlătură distincţiile dintre
moştenirea civilă (hereditas) şi cea pretoriană (bonorum possessio) şi fundamentează
vocaţia succesorală pe cognaţiune (rudenie de sânge).
Ca şi în numeroase alte domenii şi în materie succesorală opera legislativă a lui
Justinian a avut un caracter unificator. Sistemul succesoral stabilit de împăratul Justinian a
fost rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie istorică şi a reuşit să-şi confirme
valabilitatea fiind preluat, în limitele sale definitorii şi fără modificări esenţiale, în
numeroase sisteme juridice moderne şi contemporane.
Bazele acestui nou sistem de drept succesoral au fost puse de către Justinian prin
două novele: 118 din anul 543 şi 127 din anul 547, promulgate la câţiva ani după
apariţia Institutelor.
Conform dispoziţiilor acestor novele, clasele de moştenitori erau următoarele:
1. De descendentium successione – descendenţii
Descendenţii veneau în primul rând la succesiune, excluzându-i pe ascendenţi şi pe
colaterali (privilegiaţi sau ordinari). Nu se făcea nici o distincţie de sex, nici dacă
descendenţii erau pe linie feminină ori masculină, nici dacă aceştia se aflau sub puterea
73
părintească sau erau emancipaţi. De asemenea, era indiferent dacă de cuius fusese
persoană sui juris sau alieni juris.
Devoluţiunea succesorală de la grad la grad era admisă successio graduum est şi
de asemenea, reprezentarea succesorală era admisă.
În consecinţă, dacă descendenţii erau de acelaşi grad, împărţirea patrimoniului
succesoral se făcea pe capete (per capita), iar dacă descendenţii erau de grade diferite,
această împărţire se făcea pe tulpini (in stirpes).
2. De ascendentium successione
În situaţia în care nu existau descendenţi, succesiunea se deferea ascendenţilor în
concurs cu fraţii şi surorile bune ale defunctului şi cu descendenţii acestora.
Dacă existau ascendenţi, moştenirea revenea în întregime ascendentului proxim
(spre exemplu, tatălui defunctului), excluzând pe ceilalţi ascendenţi mai îndepărtaţi în
grad, din aceeeaşi linie cu el sau din linia opusă (maternă sau paternă).când existau mai
mulţi ascendenţi de acelaşi grad, atunci cei de pe linia paternă luau jumătate din
moştenire, iar cei de pe linia maternă, cealaltă jumătate.
Dacă existau şi ascendenţi şi fraţi sau surori bune ale defunctului, ei toţi îşi
împărţeau moştenirea pe capete. Descendenţii fraţilor şi surorilor predecedate ale lui de
cuius dobândeau partea lor de moştenire pe tulpini (per stirpes).
3.De successione ex latere venientium
Dacă defunctul nu lăsa la moştenirea sa nici descendenţi şi nici ascendenţi, la
succesiune veneau fraţii şi surorile bune, aceştia excluzându-i pe toţi ceilalţi colaterali. În
situaţia în care nu existau nici fraţi sau surori bune, la moştenire erau chemaţi fraţii şi
surorile consanguine sau uterine şi descendenţii acestora.
În lipsa oricăror fraţi şi surori (bune, consanguine sau uterine) aparţinând
defunctului, la succesiune veneau ceilalţi colaterali, cel mai apropiat în grad excluzându-i
pe cei mai îndepărtaţi. Dacă existau mai mulţi colaterali de acelaşi grad, aceştia veneau la
succesiune în concurs şi îşi împărţeau moştenirea pe capete.
În Novelele sale, Justinian nu a precizat până unde se întindea vocaţia succesorală
a colateralilor, în doctrina de drept roman apreciindu-se că el a păstrat în vigoare
dispoziţiile dreptului pretorian care fixau ca ultim grad de rudenie, gradul al şaselea şi
uneori chiar gradul al şaptelea.
Soţul sau soţia supravieţuitoare nu intrau în clasele de moştenitori anterior
menţionate, însă împăratul Justinian a păstrat în vigoare şi vechea dispoziţie de drept
pretorian conform căreia soţul sau soţia puteau fi chemaţi unul la moştenirea celuilalt în
lipsa persoanelor din celelalte categorii de moştenitori legali.
Deoarece această soluţie era inechitabilă, ea a fost într-o oarecare măsură
atenuată în favoarea văduvei sărace.
Novelele 53 şi 117 îi atribuie acesteia, în concurenţă cu moştenitorii
bărbatului, o parte din patrimoniul succesoral al acestuia, a cărei întindere varia în
funcţie de gradul de rudenie al celor chemaţi la succesiunea soţului, dar care, în nici
un caz nu putea depăşi un sfert din patrimoniul succesoral în discuţie (sfertul
văduvei sărace).
1. Prezentaţi efectele reprezentării succesorale. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Prezentaţi dispoziţiile Senatus-consultului Orfitian. Folosiţi spaţiul de mai
74
jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
5.3. Succesiunea testamentară

5.3.1. Testamentul. Definiţie. Caractere.
Testamentul este un act solemn de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o
persoană (numită testator) îşi instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru îndeplinirea
după moarte (post mortem) a ultimei sale voinţe.
Caracterele testamentului
1. Testamentul era un act solemn deoarece acesta trebuia întocmit cu respectarea
anumitor formalităţi prevăzute de lege.
2. Testamentul era un act de ultimă voinţă deoarece nu producea nici un efect
până la momentul morţii testatorului.
3. Testamentul era un act unilateral întrucât exprima voinţa unei singure persoane
şi producea efecte juridice prin voinţa singulară a testatorului.
4. Testamentul era un act esenţialmente revocabil deoarece cât timp se afla în
viaţă testatorul putea reveni asupra manifestării sale de voinţă, modificând sau chiar
anulând dispoziţiile cuprinse într-un testament anterior.
Preocupări în ceea ce priveşte definirea testamentului au existat într-un număr
destul de mare în rândul jurisconsulţilor romani, dar cele mai interesante definiţii ne apar
ca fiind cele aparţinând lui Ulpian şi Modestin.
Ulpian defineşte testamentul ca “o manifestare, în cadrul legii, a voinţei noastre
făcută în mod solemn, ca să aibă valoare după moarte” – testamentum est mentis
nostrae justa contestati in id solemniter facta, ut post mortem valeat, iar Modestin îl
defineşte ca fiind “o hotărâre legală a voinţei noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să
se întâmple după moartea sa” - testamentum est voluntatis nostrae justa sententia de
eo quod post mortem suam fieri velit.
În Institutele sale, Justinian dă o explicaţie terminologică a noţiunii de testament
afirmând că acesta este o atestare a voinţei – testamentum ex eo appellatur quod
testatio mentis est.
Aceste definiţii evidenţiază caracterul de act solemn şi de act de ultimă voinţă a
testatorului, fără însă a scoate în relief caracteristica juridică esenţială a tstamentului în
dreptul roman şi anume, instituirea de moştenitor. Această instituire de moştenitor la
începutul testamentului desemna faptul că moştenitorul era presupus de lege ca fiind
continuatorul personalităţii juridice a defunctului, deoarece moştenitorul devenea proprietar
creditor şi debitor în locul defunctului. Acestea sunt consecinţele care l-au făcut pe
jurisconsultul Gaius şi ulterior pe împăratul Justinian să afirme că instituirea de
moştenitor – heredis institutio – constituie ”fruntea şi temelia întregului testament”
– caput et fundamentum totius testamenti.
Aşa cum am menţionat anterior, instituirea de moştenitor se afla la începutul
testamentului (caput) şi valabilitatea întregului testament depindea de valabilitatea
instituirii de moştenitor (fundamentum).
Iniţial, testatorul putea institui ca moştenitori numai pe herezii săi, dar ulterior
a putut institui agnaţii mai îndepărtaţi şi chiar unele persoane străine de familia sa.
Principala atribuţie a moştenitorilor instituiţi, în calitatea lor de executori
testamentari era aceea de a asigura distribuirea bunurilor defunctului, conform dispoziţiilor
75
cuprinse în testament. Testatorul putea favoriza pe unii dintre herezi, spre deosebire de
moştenirea legală, unde herezii veneau la succesiune în mod egal. De asemenea,
testatorul putea greva pe cei instituiţi cu executarea anumitor legate în profitul unor
persoane străine de familie.
Testamentul putea îndeplini şi alte funcţii cum ar fi instituirea unui tutore sau
dezrobirea unui sclav, dar în pofida faptului că un testament putea avea funcţii multiple,
preponderentă rămânea aceea de transmitere a principalelor bunuri succesorale şi deci,
de perpetuare a sistemului de exploatare sclavagistă care avea ca fundament proprietatea
privată.
Concluzionând, vom menţiona că la romani testamentul avea o importanţă
deosebită, aceştia manifestându-şi în planul vieţii juridice, în mod explicit, preferinţa pentru
succesiunea testamentară. Această preferinţă se justifică prin faptul că, prin intermediul
testamentului o persoană îşi putea transmite patrimoniul în funcţie de gradul de afecţiune
pe care îl avea faţă de diferite persoane, pe când, dacă o persoană deceda ab intestat,
conform sistemului succesoral al Legii celor XII Table, la succesiunea acesteia persoanele
chemate nu veneau în baza unei afecţiuni prezumate a lui de cuius faţă de ele, ci erau
luate în considerarea anumite legături, mai mult sau mai puţin artificiale cum erau: patria
potestas (puterea părintească), agnaţiunea, gentilitatea.
5.3.2. Capacitatea testamentară
Capacitatea testamentară desemna aptitudinea unei persoane de a-şi face
testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea
unei persoane de a veni la succesiune în calitatea de moştenitor sau legatar.
Putem observa că în dreptul succesoral roman existau două dimensiuni ale
capacităţii testamentare şi anume: capacitatea de a întocmi un testament şi capacitatea de
a veni la o succcesiune.
Capacitatea de a întocmi un testament
Persoana care făcea un testament trebuia să aibă capacitatea de a-l întocmi, adică
să posede dreptul de a testa – testamenti factio activa, dar şi exerciţiul acestui drept.
Conform dreptului roman, nu orice persoană avea dreptul de a-şi întocmi
testamentul. Astfel, potrivit sistemului succesoral al Legii celor XII Table, dreptul de a
testa era recunoscut doar cetăţenilor romani, persoane sui juris şi pubere.
Dacă am văzut care erau persoanele cărora legea romană le recunoştea
capacitatea de a testa, ne propunem să prezentăm în continuare categoriile de persoane
incapabile de a testa.
a. Latinii junieni nu aveau dreptul de a face testament.
b. Peregrinii şi cetăţenii romani care pierduseră această calitate nu-şi mai
puteau întocmi testamentul potrivit legii romane. Conform legii lor naţionale,
peregrinii erau totuşi deplin capabili în materie testamentară.
c. Sclavii nu puteau întocmi un testament, cu excepţia sclavilor publici care
puteau dispune prin testament de jumătate din patrimoniul propriu.
d. Femeile nu posedau capacitatea de a testa. În cazul femeilor, distingem două
situaţii care necesită să fie analizate. Astfel, dacă femeile se găseau sub o putere
părintească (patria potestas) ca fiice de familie (filias familias), ele nu posedau un
patrimoniu propriu şi prin urmare, nu putea fi vorba să-şi întocmească testament. Femeile
sui juris, numite şi matres familias, potrivit dispoziţiilor vechiului drept civil, nu puteau să-şi
facă testamentul, însă din alte considerente. Astfel, în acest caz, femeile erau private de
dreptul de a testa deoarece exista temerea, reflectată şi în plan legislativ, că bucurându-se
de acest drept, femeile vor testa în favoarea altor persoane decât rudele agnatice cărora li
s-ar fi cuvenit succesiunea după lege. Împăratul Hadrian a acordat femeilor dreptul de a
testa, cu încuviinţarea tutorelui – tutores interponunt auctoritatem, situaţie care s-a
perpetuat până în epoca postclasică a dreptului roman, când tutela perpetuă asupra
femeilor a dispărut şi femeile care erau nubile şi persoane sui juris au putut testa în mod
76
neângrădit. Şi femeile care se bucurau de jus liberorum aveau capacitatea deplină de a
testa.
e. Apostaţii şi ereticii nu aveau dreptul de a testa. Această interdicţie de a testa
se baza pe considerente de ordin religios şi a apărut relativ târziu în evoluţia istorică a
dreptului roman, după ce creştinismul a devenit religie oficială a Imperiului Roman.
f. Fii de familie nu aveau dreptul de a testa. Iniţial, potrivit dispoziţiilor vechiului
drept quiritar, aceştia nu puteau să testeze deoarece nu aveau un patrimoniu propriu,
întrucât toate veniturile realizate de fii de familie aparţineau capului familiei (pater familias)
sub puterea căruia se aflau aceştia. Neavând un patrimoniu propriu, fii de familie erau
consideraţi ca fiind incapabili de a testa, potrivit regulii quoniam nihil suum habet.
În epoca împăraţilor Nerva şi Traian fiilor de familie care aveau o carieră militară li
s-a recunoscut dreptul de a dispune prin testament de bunurile dobândite în timpul
exercitării unor activităţi militare şi desemnate prin denumirea de peculium castrense.
Dacă fiul de familie nu dispunea prin testament de aceste bunuri, peculium castrense
revenea tatălui supravieţuitor – jure peculii – ca un peculium ce îi revenea în baza puterii
părinteşti.
În ceea ce priveşte peculium quasi castrense, împăratul Constantin a acordat
fiilor de familie dreptul de a fi proprietari asupra bunurilor dobândite în exercitaea unor
funcţii oficiale la curtea imperială, fără însă a le acorda dreptul de a dispune de peculium
quasi castreuse prin testament, acest drept fiindu-le conferit abia în epoca împăratului
Justinian.
Aşa cum am menţionat anterior, pentru ca o persoană să-şi întocmească un
testament, nu era suficient să aibă dreptul de a testa, ci era necesar să aibă şi
exerciţiul acestui drept. Într-adevăr, existau o serie de persoane care, deşi aveau dreptul
de a testa (întrucât erau cetăţeni romani şi persoane sui juris) nu aveau însă recunoscut
exerciţiul acestui drept. Aceste categorii de persoane erau următoarele.
1. Nebunii care însă, puteau testa în intervalele lor de luciditate ;
2. Prodigii care fuseseră puşi sub curatelă;
3. Impuberii, deoarece aceştia erau consideraţi a nu avea o capacitate de
înţelegere şi judecată formată pe deplin şi în consecinţă, nu-şi puteau întocmi un
testament – impubes licet sui juris sit, facere testamentum non potest, quoniam nondum
plenum judicium animi habet.
4. Surdo-muţii au fost lipsiţi de exerciţiul dreptului de a testa în perioada în care
testamentul presupunea efectuarea unor declaraţii verbale.
5. Orbii au avut iniţial recunoscut exerciţiul dreptului de a testa în epoca în care
testamentul se făcea verbal dar, ulterior, introducându-se forma scrisă a testamentului,
orbii au pierdut exerciţiul dreptului de a testa. Acest exerciţiu a fost redobândit în epoca lui
Justinian.
Capacitatea de a veni la succesiune
Capacitatea de a veni la succesiune era acea aptitudine legală corespunzătoare
cerută unei persoane pentru a putea fi instituită drept moştenitor. Altfel spus,
persoana instituită ca moştenitor trebuia să se bucure de aşa-zisul commercium, adică de
dreptul de a dobândi o proprietate şi de a deveni creditor şi debitor după legea romană.
Concluzionând, putem afirma că aveau testamenti factio pasiva doar cetăţenii
romani şi sclavii cetăţenilor romani. Per a contrario, nu se bucurau de testamenti
factio pasiva şi nu puteau fi instituite ca moştenitori persoanele din următoarele
categorii :
a. Peregrinii şi cetăţenii romani deportaţi care, prin această pedeapsă, îşi
pierdeau cetăţenia. Persoanele cuprinse în această categorie puteau fi instituite ca
moştenitori de către un militar, aşa cum vom vedea atunci când vom analiza formele
testamentului.
b. Liberaţii deditici.
77
c. Femeile, de la adoptarea legii Voconia în anul 169 î.Hr, au fost declarate
incapabile de a moşteni prin testament, adică să fie instituite ca moştenitori testamentar de
către cel care era înscris în tablele censului cu o avere mai mare de 100.000 de aşi.
d. Persoanele incerte, adică acelea despre care testatorul nu putea să-şi facă o
idee bine precizată referitor la calităţile care l-ar fi indicat pe prezumt moştenitor capabil de
a îndeplini ultima voinţă a defunctului.
Din aceste considerente, nu putea fi instituit ca moştenitor “acela care va veni cel
dintâi înmormântarea mea” – quisquis primus ad funus meum venerit. O asemenea
persoană era considerată incertă şi deci, instituirea acesteia ca moştenitor era nulă.
Dacă testatorul instituia ca moştenitor pe “acela dintre rudele mele care va veni cel
dintâi la inmormântarea mea” – ex cognatis meis qui nunc sunt qui primus ad funus meum
venerit, instituirea era valabilă, deoarece testatorul era prezumat că şi-a putut aprecia în
mod corespunzător toate rudele sale.
Ulterior, în epoca împăratului Justinian, instituirea ca moştenitori a
persoanelor incerte este declarată valabilă cu condiţia ca acestea să poată fi
recunoscute în momentul deschiderii succesiunii.
e. Postumii, adică persoanele care nu se născuseră încă în momentul întocmirii
testamentului nu puteau să fie nici instituiţi ca moştenitori şi nici exhereditaţi.
Cu timpul, incapacităţile privind pe postumi au fost atenuate şi chiar înlăturate.
f. Persoanele morale – templele, municipiile, asociaţiile – nu puteau fi instituite ca
moştenitori, deoarece erau considerate a fi incluse în categoria persoanelor incerte. Cu
timpul, a fost declarată ca valabilă instituirea ca moştenitori a persoanelor morale,
împăratul Constantin declarând ca valabilă instituirea bisericilor creştine.
g. Copii naturali nu puteau fi instituiţi ca moştenitori de către tatăl lor decât pentru
o fracţiune de ½ din patrimoniul succesoral al acestuia.
h. Văduva care se remărita mai înainte de a fi trecut un an de doliu nu mai venea
la succesiunea testamentară a soţului defunct, chiar dacă fusese instituită moştenitoare de
către acesta.
5.3.3. Jus capiendi
Şi în cazul lui testamenti factio pasiva, pentru ca cineva să fie instituit moştenitor în
mod util trebuia să aibă dreptul de a fi instituit (şi am enumerat anterior categoriile de
persoane care nu aveau acest drept), dar şi exerciţiul acestui drept, denumit jus capiendi.
Concludent în susţinerea afirmaţiilor noastre ne apare faptul că existau persoane
care puteau fi instituite ca moştenitori, dar nu în mod util deoarece aceste persoane
nu puteau culege moştenirea.
Aceste categorii de persoane erau următoarele :
1. Latinii junieni a căror instituire ca moştenitori era valabilă, dar ei nu puteau
culege moştenirea decât dacă dobândeau cetăţenia romană.
2. Celibatarii, deoarece Legea Julia de maritandis ordinibus, adoptată în epoca lui
Octavian Augustus în scopul de a încuraja căsătoriile şi sporirea natalităţii, dispunea ca
celibatarii să nu se bucure de jus capiendi.
Prin excepţie de la acestă regulă, dacă instituitul moştenitor era cognat cu testatorul
până la gradul al şaptelea sau dacă era mai tânăr de 25 de ani, avea jus capiendi
deoarece nu cădea sub incidenţa dispoziţiilor Legii Julia.
3. Orbii erau denumiţi cei căsătoriţi dar care nu aveau copii. Aceştia, în urma legii
Papia Poppaea, adoptată tot în eoca lui Octavian, aveau jus capiendi numai pentru
jumătate din partea de moştenire cu care fuseseră instituiţi.
Partea de moştenire pentru care era instituit un celibatar şi jumătate din părţile celor
orbi erau denumite caduca şi erau culese de către moştenitorul pater, adică cel însurat şi
cu copii, în baza unui drept numit jus caduca vindicandi sau jus patrum.
Astfel, legile Julia şi Poppaea erau denumite şi legi caducare şi stabileau un dublu
sistem de deferire a succesiunii testamentare: pe de o parte, sancţionarea orbilor şi a
78
celibatarilor, iar pe de altă parte, recompensa moştenitorilor patres.
Aceste Împăratul Constantin a abrogat dispoziţiile legilor caducare care priveau
aspectul sancţionator şi Justinian a completat suprimarea acestora eliminând şi aspectul
recompensator, astfel încât, în epoca acestuia apare cu desăvârşire diferenţa între jus
capiendi şi factio testamenti pasiva.
Iniţial, doar propriul sclav putea fi instituit ca moştenitor, sub condiţia liberării
acestuia, dar, ulterior s-a permis instituirea ca moştenitori şi a sclavilor altei persoane sau
chiar a sclavilor publici, după cum rezultă din următorul adagiu: “putem să instituim ca
moştenitor pe un sclav, liberându-l dacă este al nostru, fără să fie nevoie a-l elibera dacă
este al altuia, iar dacă este sclav public, fie că este liberat, fie că nu” – servos heredes
instituere possumus, nostros cum libertate, alienos sine libertate, communes cum
libertate vel sine libertate.
În epoca lui Justinian, instituirea ca moştenitor a uni sclav cuprindea implicit şi
liberarea acestuia, liberare făcută prin testamentul respectiv. Astfel, sclavul devenit liber
devine şi heres necessarius, moştenirea fiindu-i deferită indiferent de voinţa sa. Aceste
efecte se produceau în cazul ăn care sclavul se afla sub puterea testatorului în momentul
morţii acestuia. Dacă sclavul fusese liberat mai înainte de decesul testatorului, dar ulterior
momentului instituirii sale ca moştenitor, instituirea rămânea valabilă dar libertul nu mai era
heres necessarius ci putea să accepte sau să refuze moştenirea în conformitate cu propria
sa voinţă.
În situaţia în care, ulterior momentului instituirii acestuia ca moştenitor, testatorul
vindea sclavul, prin această vindere se considera că testatorul a revocat liberarea făcută,
care era cuprinsă în testament şi la decesul testatorului, moştenirea urma să profite şi
noului proprietar sub puterea căruia se găsea sclavul la acel moment, dacă respectivul
stăpân decidea să dea dispoziţie sclavului său să accepte moştenirea şi să ceară
deschiderea succesiunii.
În epoca lui Justinian, oricare dintre coproprietarii unui sclav capătă posibilitatea de
a institui ca moştenitor un sclav deţinut în coproprietate şi în consecinţă, să-l libereze pe
respectivul sclav comun, însă sub condiţia despăgubirii celorlalţi coproprietari.
5.3.4. Formele de testament
Formele testamentului în dreptul roman au cunoscut o îndelungată evoluţie istorică.
La început, potrivit dispoziţiilor vechiului drept quiritar existau numai următoarele tipuri de
testament:
1. testamentum calatis comitiis;
2. testamentum in procinctu.
În starea primitivă a dreptului roman, cetăţeanul care dorea să-şi facă testamentul
avea la dispoziţie doar aceste două forme.
1. Testamentum calatis comitiis
Cetăţeanul care voia să-şi facă testamentul trebuia să se prezinte înaintea comitiei
curiata care era convocată – calata – special în acest scop numai de două ori pe an,
probabil la 24 martie şi 24 mai.
Testatorul îşi prezenta testamentul în faţa comitiei curiata care îl confirma sau nu
prin votul membrilor ei. Această confirmare prin votul membrilor comitiei avea aproape
valoarea unei adevărate legi deoarece, uneori, prin testamentul respectiv se modificau
norme ale dreptului succesoral aflat în vigoare la momentul prezentării testamentului în
comitia curiata.
Această formă de testament prezenta însă o serie de inconveniente:
- nu se putea face decât la Roma, singurul loc unde se reunea comitia curiata;
- plebeii nu aveau acces la comitiile curiate şi, în consecinţă, nu aveau posibilitatea
de a-şi întocmi testamentul;
- comitiile curiate, aşa cum am prezentat anterior, erau convocate doar de două ori
pe an.
79
Legea celor XII Table a ridicat voinţa testatorului la rang de lege: “dispoziţiile luate
prin testament de capul familiei asupra bunurilor sale … să capete putere de lege” – uti
legassit … super pecunia … ita jus esto.
Începând cu acest moment rolul adunărilor poporului se modifică în sensul că în
urma prezentării testamentului votul colectiv nu mai este necesar, adunarea poporului
transformându-se din legiuitor în martor colectiv.
2. Testamentum in procinctu
Înainte de a analiza această formă de testament trebuie făcute anumite precizări
etimologice. Astfel, procinctus desemnează starea unui soldat echipat şi gata de luptă,
trupe pregătite pentru luptă.
Prin urmare, în perioada de război cetăţenii romani puteau să-şi întocmească
testamentul înaintea armatei gata să înceapă lupta.
Şi testamentum in procinctu prezenta anumite inconveniente şi anume acelea că
armata nu era întotdeauna pe picior de război şi, în consecinţă, nu oferea cetăţenilor
romani decât în mod intermitent posibilitatea de a-şi face testamentul şi, în plus, această
formă de testament prezenta şi dezavantajul că era accesibil doar soldaţilor, adică doar
cetăţenilor romani cu vârste cuprinse între 17 şi 46 de ani.
Testamentum in pocinctum, denumit şi testament militar, a ieşit din uz şi a dispărut
cu ocazia reformelor militare din perioada lui Sulla.
Intervenţia comitiilor sau a armatei în procesul de întocmire a acestor forme
primitive de testament se explică prin faptul că, întrucât exista o lege care reglementa
ordinea succesiunilor (ab intestat), era normal ca persoana particulară care dorea să
deroge de la regula generală instituită prin lege, printr-un testament să obţină acceptul
majorităţii reprezentative a cetăţenilor, întrucât modificând o lege succesorală
preexistentă, actul său avea valoarea unei legi particulare de succesiune şi deci, pentru a
deveni valabilă şi aplicabilă această derogare trebuia să obşină aprobarea autorităţii care
elaborase legea generală.
Confruntându-se cu inconvenientele testamentelor calatis comitiis şi in procinctu,
romanii au introdus în uz o nouă formă de testament – peraes libram, numită astfel
deoarece se realiza prin mancipaţiune fiduciară.
3. Testamentul per aes et libram
În cazul acestei forme de testament, testatorul vindea “cu un as şi o balanţă” – per
aes et libram, adică prin mancipaţiune, întreg patrimoniul său unei persoane numite
dobânditor al patrimoniului – emptor familiae, care avea rolul unui executor testamentar
sui generis, urmând să ducă la îndeplinire hotărârile de ultimă voinţă ale testatorului.
Vânzarea se realiza în prezenţa a cinci martori, cetăţeni romani puberi, care
reprezentau într-un mod simbolic vechile comiţii sau, mai corect spus, cele cinci clase
sociale în care fusese împărţită populaţia Romei după reformele lui Servius Tullius.
După realizarea vânzării, testatorul încheia cu emptor familiae o serie de pacte
fiduciare în care erau indicate numele moştenitorilor şi modalităţile de împărţire a bunurilor.
Deoarece acest tip de testament era accesibil oricărui cetăţean roman, treptat cele
două forme de testament – calatis comitiis şi in procinctu – au căzut în desuetudine.
Deşi, aşa cum am menţionat, testamentul per aes et libram era accesibil oricărui
cetăţean roman şi deşi putea fi întocmit în orice moment, totuşi el prezenta şi unele
serioase inconveniente. Astfel, odată realizată vânzarea prin mancipaţiune, aceasta
devenea irevocabilă, producând efecte definitive şi, deci testatorul nu mai putea face
nimic, chiar dacă şi-ar fi schimbat convingerile şi în plus, emptor familiae, după cum am
arătat, era un executor testamentar sui generis deoarece el avea faţă de testator doar o
datorie morală de a-i executa hotărârile de ultimă voinţă, neexistând nici o sancţiune
pentru neexecutarea acestei obligaţii, potrivit normelor vechiului drept civil.
Datorită acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel adoptat,
încât emptor familiae să nu mai dobândească nici un drept asupra bunurilor succesorale,
80
rolul său limitându-se la păstrarea acelor bunuri şi transmiterea lor la moartea testatorului
către adevăraţii moştenitori.
Mijlocul prin care s-au ameliorat neajunsurile anterior menţionate a fost
introducerea pe lângă mancipaţiune a unei formalităţi suplimentare numită nuncupatio.
4. Testamentul nuncupativ
Această formă de testament consta iniţial într-o declaraţie verbală făcută la şapte
martori – cei cinci martori de la mancipaţiune, cetăţeni romani puberi, un libripeus şi
emptor familiae. La fel ca şi în vechea formă de testament per aes et libram, în faţa
acestor martori testatorul mancipa patrimoniul său, însă preciza că emptor familiae este
doar executorul său testamentar şi-i indica numele adevăratului moştenitor şi modalităţile
de definire a succesiunii către acesta, precum şi alte declaraţii de ultimă voinţă care
trebuiau duse la îndeplinire (instituirea unor tutori, dezrobiri, anumite legate, etc.).
Această declaraţie, iniţial orală, a fost ulterior consemnată pe tăbliţe cerate (tabulae
testamenti), iar martorii îşi puneau peceţile pe aceste table.
Declaraţia solemnă prin care testatorul declara că tăbliţele respective cuprind voinţa
lui se numea nuncipatio. Graţie ei, numele adevăratului moştenitor nu se afla decât după
decesul testatorului, iar cumpărătorul fictiv (emptor familiae) se obliga să transmită
patrimoniul succesoral către moştenitorul instituit, această obligaţie fiind sancţionată şi prin
mijloace juridice.
Această formă de testament a avut o existenţă şi o aplicabilitate ăndelungate în
viaţa socială şi juridică a Romei.
5. Testamentul pretorian
Pretorul, din dorinţa sa de a crea un sistem succesoral eliberat de orice fel de
formalism, a stabilit existenţa unor noi forme de testament – testamentul pretorian.
Potrivit dispoziţiilor pretorului, testamentul scris pe table care conţineau peceţile a
şapte cetăţeni romani puberi (o reminiscenţă a formelor mai vechi de testament), chiar
dacă martorii întrebuinţau toţi acelaşi sigiliu, era valabil conform dreptului pretorian.
persoana care venea la succesiune în baza unui astfel de testament nu era considerată
heres, adică moştenitor de drept civil, ci moştenitor pretorian, bonorum possessor. Această
situaţie putea prezenta unele neajunsuri, mai ales în situaţia în care apărea un conflict de
interese între un proprietar civil şi unul pretorian.
Aceste neajunsuri au fost eliminate printr-un rescript al împăratului Antonin Pius
care a stabilit preeminenţa normelor de drept pretorian asupra celor aparţinând vechiului
drept civil, statuând că proprietarul pretorian (moştenitorul pretorian) putea paralşiza
pretenţiile adversarului printr-o excepţiune.
6. Forme de testament în epoca postclasică
Datorită importantelor modificări aduse de dreptul imperial în materie succesorală,
în epoca post-clasică au apărut noi forme de testament care, treptat s-au substituit
formelor de testament anterior utilizate.
Dintre aceste noi forme de testament menţionăm:
a. testamentul tripartit (tripertitum) care a fost introdus în practică în epoca
împăraţilor Teodosiu şi Valentinian şi care era astfel denumit deoarece conţinea formalităţi
împrumutate din trei surse de provenienţă: drept civil drept pretorian şi drept imperial;
b. testamentul militar nu presupunea nici o condiţie de formă, putând fi făcut
oricând şi oricum, sub condiţia ca voinţa testatorului să fie clar exprimată;
c. testamentul olograf trebuia să fie scris în întregime de mâna testatorului şi
întocmit înaintea unui martor numit tabularius;
d. testamentul dat spre păstrare la cancelaria imperială (principi oblatum);
e. testamentul întocmit printr-o declaraţie făcută înaintea autorităţilor judiciare
sau administrative şi depus spre păstrare la cancelaria oraşului (apud acta
conditum). Această formă de testament a fost introdusă treptat, dar recunoscută abia
începând cu anul 413 d.Hr. de împăraţii Teodosiu şi Honorius.
81
5.3.5. Instituirea de moştenitori
Instituirea de moştenitori era desemnarea făcută de testator a persoanelor
persoanelor pe care dorea să le aibă ca moştenitori. Această dispoziţie prin care erau
instituiţi moştenitorii era dispoziţia fundamentală a oricărui testament, fiind numită de
Gaius “fruntea şi temelia întregului testament” – caput et fundamentum totius
testamenti. Instituirea moştenitorului trebuia făcută la începutul testamentului – caput
testamenti, orice dispoziţie înscrisă în testament înaintea instituirii de moştenitor fiind
considerată nulă, deoarece se considera că puterea testamentului începea cu instituirea
de herede şi că înaintea acesteia nu puteau fi scrise nici măcar legatele – ante heredis
institutionem legari non potest, quoniam vis et potestas testament ab heredis
institutione incipit.
Prin excepţie, erau valabile, deşi precedau instituirea de moştenitori,
exhederarea şi instituirea unui tutore.
În epoca lui Justinian, această importanţă dată locului instituirii a fost suprimată şi s-
a decis că nu era nevoie ca instituirea să fie înscrisă la începutul testamentului.
Instituirea trebuia făcută prin utilizarea anumitor formule solemne, cele mai frecvent
întâlnite în practică fiind: “Titus să fie moştenitor” – Titus heres esto sau “Dispun ca Titus
să fie moştenitor” – Titium heredem esse jubeo. Deci, instituirea de moştenitor se
realiza prin unor termeni solemni şi imperativi, în lipsa acestora testamentul fiind
considerat nul.
În epoca împăratului Constantin formulele solemne şi-au pierdut caracterul
obligatoriu şi, spre deosebire de epoca clasică a dreptului roman, instituirea putea fi făcută
prin utilizarea oricăror cuvinte.
Puteau fi instituite ca moştenitori numai acele persoane care aveau testamenti
factio în raport cu tesatorul – heredes institui possunt qui testamenti factio cum
testatore habent.
Întreaga materie a succesiunii testamentare şi, deci, materia instituirii de moştenitori
era guvernată de două mari principii.
1. Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decidere potest - “Nimeni nu
poate muri în parete cu testament şi în parte fără testament.”
Principala consecinţă juridică a acestui principiu era aceea că nu se puteau institui
unul sau mai mulţi moştenitori doar pentru o parte din succesiune; într-o astfel de situaţie,
a instituirii ex certe re, moştenitorul dobândea şi partea pentru care nu fusese instituit, fiind
imposibilă deschiderea unei succesiuni ab intestat alături de o seuccesiune testamentară.
2. Semel heres, semper heres – “Odată moştenitor, pentru totdeauna moştenitor.”
În consecinţă, instituirea de moştenitor nu se putea face sub termen sau sub
condiţie.
5.4. Restricţii privind libertatea de a testa
Materia restricţiilor privind libertatea de a testa era definită de romani cu formula
“succesiunea deferită împotriva testamentului”, formulare care se regăseşte în lucrările
unor cercetători ai dreptului roman , însă în ceea ce priveşte conţinutul acestei materii ne
aflăm în prezenţa unor restricţii de a testa, aşa cum rezultă din întreaga reglementare a
acestei instituţii.
Înainte de a începe o analiză propriu-zisă a acestor restricţii, ne propunem să
prezentăm o serie de consideraţii privind nulitatea testamentului.
Un testament putea să fie nul ab initio dacă nu fusese întocmit cu
respectarea condiţiilor de formă impuse de lege sau dacă nu erau respectate
condiţiile de fond impuse pentru valabilitatea sa, respectiv dacă testatorul, martorii sau
instituitul moştenitor nu aveau capacitatea cerută de lege. În acest caz, respectivul
testament nul era denumit injustum sau non jure factum.
Era însă posibil ca un testament valabil întocmit (justum sau jure factum) să
devină nul ulterior întocmirii sale datorită unor cauze survenite ulterior.
82
Aceste cauze se grupau în trei categorii.
1. Testamentum ruptum
În această categorie se încadrau patru cauze ce atrăgeau nulitatea testamentului.
a. Supravenirea unui heres suus după întocmirea testamentului.
În situaţia în care ulterior întocmirii testamentului supravenea un postum (un copil
născut după moartea testatorului) sau testatorul adopta un copil, soţia îi năştea un copil
legitim sau acesta o lua pe soţie in manu, oricare dintre aceste persoane devenea heredes
suus, iar nulitatea testamentului se justifica prin aceea că nu existau dispoziţii
testamentare prin care aceste persoane să fi fost, fie instituite ca moştenitori, fie
exhederate.
b. Întocmirea unui nou testament valabil (jure factum).
La romani nu puteau să coexiste două testamente aparţinând aceluiaşi testator, din
considerentul că din moment ce prin fiecare din aceste testamente se dispunea de întreg
patrimoniul succesoral, nu era posibil şi permis ca cineva să dispună în moduri diferite de
acelaşi lucru.
c. Împăratul Teodosiu al II-lea, în anul 418, a dispus ca orice testament să fie
considerat nul dacă au trecut mai mult de 10 ani de la întocmirea acestuia, chiar dacă
acest testament fusese valabil întocmit.
d. Prin distrugerea testamentului de către testator, acesta devenea nul.
Iniţial, testatorul trebuia să distrugă material testamentul respectiv, dar în epoca
împăratului Justinian s-a considerat că era suficientă o declaraţie în acest sens, făcută în
anumite condiţii.
2. Testamentum irritum
Testamentul devenea irritum atunci când testatorul suferea o capitis deminutio.
Prin excepţie de la această regulă s-a admis în favoarea cetăţenilor romani care
sufereau o maxima capitis deminutio prin căderea în captivitate la duşmani ca testamentul
făcut înainte de căderea în captivitatea să rămână valabil pe baza ficţiunii lui jus postliminii
(în cazul în care reuşeau să se întoarcă în patrie) sau pe baza Legii Cornelia (dacă
decedau în stare de captivitate).
În cazul unei minima capitis deminutio principiul nulităţii testamentului nu se aplica
cu aceeaşi severitate ca la maxima capitis deminutio sau media capitis deminutio, fiind
mai mult luat în consideraţie obstacolul material al lipsei unui patrimoniu propriu.
Dacă, deşi suferise minima capitis deminutio, testatorul îşi păstra propriul
patrimoniu, atunci testamentul întocmit de acesta îşi păstra validitatea. Rezultă deci, că
testamentul nu era întotdeauna anulat atunci când testatorul suferea o minima capitis
deminutio.
3.Testamentum destitutum
Era acel testament care devenea nul şi nu mai producea nici unul din efectele
juridice pentru care fusese întocmit, deoarece nici un moştenitor instituit nu accepta
succesiunea, indiferent dacă avea loc o repudiere a moştenirii sau dacă instituitul devenea
incapabil sau murea înaintea testatorului.
Revenind asupra materiei propriu-zise care formează obiectul acestei secţiuni şi
anume restricţiile privind libertatea de a testa, trebuie să precizăm că în efectuarea
analizei noastre vom avea în vedere mai multe aspecte: dezmoştenirea (exhederarea),
rezerva succesorală şi testamentul inoficios.
5.4.1. Dezmoştenirea (exheredarea)
În epoca veche a dreptului roman, datorită sferei largi de atribuţii a puterii părinteşti
(care includea şi dreptul de viaţă şi de moarte al capului familiei asupra copiilor săi), pater
familias era abilitat să-şi lase după moartea sa patrimoniul oricărei persoane va dori, fără a
lua în consideraţie legătura de familie cu copii săi: uti pater familias legassit ita jus esto -
“dispoziţiile luate prin testament de capul familiei … să capete putere de lege”.
Aşadar, testatorul putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi după cum
83
credea de cuviinţă, cu condiţai de a respecta anumite formule solemne: sui heredes
instituendi vel eheredandi. Rezultă deci, că la fel ca şi în situaţia instituirii de moştenitori
şi în cazul exheredării trebuiau respectate anumite formule solemne.
Această libertate deplină în materia exheredării, acordată capului familiei potrivit
dispoziţiilor Legii celor XII Table, a suferit o serie de limitări impuse de activitatea creatoare
a jurisconsulţilor din epoca clasică a dreptului roman. Astfel, potrivit modificărilor aduse
dreptului civil de către aceştia, testatorul care vroia să lase prin testament patrimoniul său
unui străin trebuia să exheredeze formal şi categoric în acel testament pe persoanele
heredes sui şi nu doar să se mărginească la a omite persoanele din testament, aşa cum
era admis potrivit dispoziţiilor Legii celor XII Table.
Ca justificare teoretică a acestei reguli introduse de către jurisconsulţi, aceştia au
prezentat argumentul coproprietăţii, afirmând că este injust ca pater familias să-i treacă cu
vederea pe copii săi, a căror muncă a contribuit la mărirea patrimoniului său şi care erau
oarecum coproprietari ai acestui patrimoniu. Observăm însă că jurisconsulţii nu au urmat
până la capăt şirul logic al acestei argumentaţii, întrucât, dacă au admis ficţiunea
coproprietăţii, ei ar fi trebuit să interzică tatălui de familie, chiar dreptul de exheredare.
În ceea ce priveşte modalităţile concrete prin care se realiza exheredarea, trebuie
mai întâi să observăm că testatorul nu era obligat să exheredeze decât persoanel heredes
sui, adică pe fii, fiice, descendenţii pe linie masculină, femeia in manu ş.a. care se aflau
direct şi imediat sub puterea sa părintească şi nu pe agnaţii săi sau pe copii emancipaţi,
deoarece aceştia ieşiseră de sub puterea părintească, la fel cum nu trebuia să-şi mai
exheredeze nepoţii dacă trăiau fii săi, deci nepoţii nu se aflau direct şi imediat sub puterea
sa părintească şi deci, nu erau heredes sui.
După cum am arătat mai înainte, dezmoştenirea se realiza prin utilizarea unor
formule solemne care variau după cum era vorba de un fiu sau o fiică, ori un nepot sau o
nepoată.
Fiul trebuia să fie exheredat nominal (nominatim) prin formula: Primus filius meus
exheres esto – “Primus, fiul meu să fie dezmoştenit”.
Ceilalţi (fiica, nepoţii, etc.) puteau fi exheredaţi în bloc (inter caeteros): Caeteri
exheredes sunto – “Ceilalţi să fie dezmoşteniţi”. Exheredarea trebuia să fie pur şi simplă,
fără a fi afectată de modalităţi, adică de condiţie sau termen.
Sancţiunea în cazul încălcării condiţiilor de formă anterior prezentate era
nulitatea testamentului, atunci când era vorba despre un fiu omis sau neexheredat
nominal şi în situaţia celorlalţi (fiica sau nepoţii) omişi, testamentul nu se anula, ci
veneau şi ei la succesiune în concurs cu instituitul moştenitor, ca şi cum ar fi figurat
şi ei în testament ca moştenitori instituiţi. Aceştia primeau jumătate din avere dacă
instituitul era o persoană străină de familie (extraneus), iar dacă instituitul era un fiu (heres
suus) al defunctului, aceştia culegeau o parte virilă a succesiunii.
Acest drept aparţinând fiicelor şi nepoţilor sau nepoatelor omişi din testament se
numea jus adcrescendi ad certam portionem.
Aşa cum reiese din cele prezentate anterior, în pofida activităţii creatoare a
jurisconsulţilor romani, sistemul succesoral al Legii celor XII Table prezenta o serie de
inconveniente în materie succesorală. Ca şi în numeroase alte domenii ale dreptului civil şi
aici se poate observa activitatea creatoare a pretorului care a adus acestui sistem
următoarele inovaţii.
Pretorul a dispus ca testatorul să fie obligat să-i exheredeze şi pe fii emancipaţi
(dacă nu-i instituia cumva ca moştenitori ai săi). Am văzut că potrivit dispoziţiilor dreptului
civil, dacă fii emancipaţi erau omişi, testamentul ar fi fost valabil în continuare, însă
pretorul a pus la dispoziţia fiului emancipat omis mijlocul prin care să desfiinţeze acest
testament, considerându-l nul, conform dreptului pretorian şi acordându-I acestuia
bonorum possesio contra tabulas.
Potrivit dreptului pretorian nu era suficientă exheredarea inter caeteros (în
84
bloc) a nepoţilor, ci făcându-se distincţii în funcţie de sex s-a stabilit ca toţi
descendenţii de sex masculin (fii, nepoţi, strănepoţi) să fie exheredaţi nominal şi
doar descendenţii de sex feminin să continue a fi exeredaţi inter caeteros –
masculos omnes nominatim, feminas vero inter caeteros.
Nerespectarea regulilor de mai sus atrăgea întotdeauna, indiferent dacă era vorba
de descendenţi de sex masculin sau de sex feminin, sancţiunea anulării testamentului prin
bonorum possesio contra tabulas, respectivul moştenitor legal putând să ceară pretorului
să-i atribuie o cotă din succesiune egală cu aceea pe care ar fi dobândit-o ca moştenitor
legal (ab intestat).
Trebuie precizat că fiul emancipat care venea la succesiune în baza inovaţiilor
dreptului pretorian ca bonorum possesio era obligat să raporteze patrimoniul dobândit de
la momentul emancipării sale (collatio bonorum).
Prin aceasta se urmărea să se repare o eventuală nedreptate care s-ar fi produs
dacă i s-ar fi permis fiului emancipat să-şi păstreze singur patrimoniul câştigat de la
emancipare, iar pe de altă parte, să vină la succesiune şi deci să profite şi de averea pe
care fraţii săi rămaşi în puterea lui de cuius o strânsăseră şi care fusese integrată în
patrimoniul lui pater familias.
Modificările privitoare la exheredare introduse prin intermediul dreptului
pretorian au fost continuate şi dezvoltate în epoca lui justinian.
Principalele modificări aduse de Justinian au fost:
- exheredarea trebuia făcută nominal pentru toţi moştenitorii, indiferent de
sex;
- spre deosebire de dreptul pretorian, sancţiunea încălcării acestei reguli era
în toate cazurile anularea testamentului. Altfel spus, Justinian a desfiinţat jus
adcrescendi;
Justinian a avut în vedere şi situaţia copiilor adoptivi. Înainte de epoca sa,
copilul dat spre adopţiune era considerat ca fiind ieşit cu desăvârşire din familia sa
naturală şi, în consecinţă, tatăl său natural nu mai era obligat să-l instituie ca
moştenitor sau să-l exheredeze.
Justinian a operat însă o importantă distincţie între două situaţii diferite.
a.Dacă copilul respectiv era dat în adopţiune la un ascendent pe linie paternă
sau maternă, adopţiunea urma să-şi producă efectele sale depline (adoptio plena),
adică acel copil urma să fie considerat că a ieşid definitiv din familia sa naturală şi
tatăl său nu mai era obligat să-l instituie sau să-l exheredeze.
b.În situaţia în care copilul era dat în adopţiune la o persoană străină de
familie (extraneus), adopţia urma să nu-şi producă efecte plenare (adoptio minus
plena), iar tatăl natural continua să fie obligat a-l institui sau a-l exhereda.
5.4.2. Rezerva succesorală şi testamentul inoficios
În cursul evoluţiei istorice a societăţii romane, în contextul stabilirii tot mai
accentuate a legăturilor de familie, capii de familie au început să îşi exheredeze chiar şi
cele mai apropiate rude, fără a le mai lăsa nimic şi atunci a fost acordat celor exheredaţi
fără un just motiv, un mijloc prin intermediul căruia puteau să anuleze respectivul
testament – querela inofficiosi testamenti.
Întrucât spiritul roman era întotdeauna dornic să găsească o justificare a dispoziţiilor
consacrate prin intermediul unei norme juridice, querela inofficiosi testamenti era justificată
prin aceea că, neîndeplinindu-şi cele mai elementare îndatoriri morale familiale, testatorul
trebuie să fi fost nebun – hoc colore inofficioso testamento agitur quasi non sanae
fuerunt ut testamentum ordina rent.
Această regulă era în principal o rezultantă a practicii tribunalului centumvirilor,
care judeca în principal procesele de moştenire şi, potrivit acestuia, rudel apropiate ale
căror interese fuseseră lezate prin încălcarea unor îndatoriri morale familiale – officium
pietatis – prin intermediul unor dispoziţii testamentare puteau obţine anularea
85
testamentelor respective, tocmai în temeiul încălcării de către testator a obligaţiilor morale
pe care le avea faţă de persoanele apropiate lui – contra officium pietatis erga proximos.
După ce am văzut că rudele ale căror interese legitime fuseseră încălcate prin
intermediul anumitor dispoziţii testamentare aveau la dispoziţie o acţiune numită
“plângerea împotriva testamentului inofocios” – querela inofficiosi testamenti – cu
ajutorul căreia puteau obţine anularea respectivului testament, ne propunem să analizăm
alte două aspecte deosebit de importante şi anume, care erau categoriile de persoane şi
care erau condiţiile exacte în care putea fi intentată o astfel de acţiune.
Persoanele care puteau intenta querela inofficiosi testamenti
În conformitate cu dispoziţiile dreptului succesoral roman existau trei categorii de
persoane care puteau intenta această acţiune.
1. Descendenţii care aveau calitatea de heredes sui, potrivit normelor de drept
civil, sau calitatea de bonorum possessores unde liberi potrivit normelor de drept pretorian
(cum era spre exemplu, cazul copiilor emancipaţi).
Descendenţilor le era recunoscută posibilitatea de a intenta querela inofficiosi
testamenti în situaţia în care fuseseră exheredaţi fără un just motiv pentru că, în cazul în
care fuseseră omişi din testament, ei puteau invoca nulitatea testamentului în baza
dispoziţiilor dreptului civil.
2. Ascendenţii puteau intenta querela inofficiosi testamenti în cazul în care
fuseseră omişi din testamentul descendenţilor lor deoarece, aşa cum am arătat anterior,
testatorul nu era obligat să îşi exheredeze în mod expres ascendenţii.
3. Fraţii şi surorile testatorului puteau să intenteze querela inofficiosi testamenti,
însă doar dacă erau întrunite cumulativ două condiţii:
a. aceste persoane să fi fost omise din testamentul lui de cuius;
b. testatorul să le fi proferat persoane infame, nevrednice.
Condiţiile cerute pentru a se intenta querela inofficiosi testamenti
1. Querela inofficiosi testamenti putea fi intentată doar de către persoanele cărora le
era recunoscut acest drept (descendenţi, ascendenţi, fraţi şi surori) şi care aveau vocaţie
succesorală persoanlă.
2. Această acţiune putea fi intentată doar dacă exheredarea sau omiterea din
testament fuseseră făcute fără just motiv, adică fuseseră injuste, fapt ce era lăsat la
aprecierea judecătorului.
3. Querela inofficiosi testamenti putea fi intentată doar în situaţia în care
reclamantul nu avea la dispoziţie alt mijloc procedural pentru a ataca testamentul, această
acţiune fiind considerată ultimum adjutorium, adică un ultim remediu procedural pentru
corectarea unei nedreptăţi făcute prin testament.
4. Persoana care intenta querela inofficiosi testamenti trebuia să nu fi primit partea
ce îi revenea din moştenirea lui de cuius.
Testatorul care dorea ca testamentul conţinând ultima sa voinţă să nu fie anulat
ulterior prin intermediul acestui mijloc procedural era obligat să îşi instituie ca moştenitori
cele mai apropiate rude. S-a stabilit ca această instituire să se facă pentru cel puţin a patra
parte din ceea ce ar fi luat aceştia dacă ar fi venit la moştenire pe calea succesiunii ab
intestat. Această cotă de o pătrime era denumită quarta legitima tima sau quarta
ligitimae partis.
În situaţia în care persoana care intenta querela inofficiosi testamenti câştiga
procesul, testamentul cădea ca urmare a rescindării totale a acestuia, fiind considerat ca
fiind întocmit de un nebun şi se deschidea succesiunea ab intestat.
La fel ca şi în numeroase alte domenii şi în privinţa querelei, împăratul Justinian
a adus o serie de inovaţii juridice.
a. În situaţia în care instituirea de moştenitor se făcea pentru o parte mai mică decât
quarta legitima, persoanei respective, dacă făcea parte din categoriile de persoane care
puteau intenta querela inofficiosi testamenti, potrivit noilor dispoziţii introduse de Justinian,
86
nu i se mai acorda dreptul de a intenta querela inofficiosi testamenti, ci doar acela de a
introduce o acţiune în supliment care avea ca scop completarea cuantumului rezervei.
Astfel, pe baza unei practici anterioare, sfera de aplicabilitate a querelei a fost
limitată.
b. Cuantumul rezervei copiilor testatorului a fost stabilit cu precizie de
Justinian, în raport cu numărul acestora. Astfel, dacă defunctul lăsase patru sau mai
puţini copii, quarta legitima partis corespunzătoare acestora era de 1/3 din cota ce le-ar fi
revenit tuturora în cazul deferirii ab intestat a succesiunii. Dacă de cuius lăsase cinci sau
mai mulţi copii, quarta legitima partis era de ½ din cota ce le-ar fi revenit ab intestat.
c. Justinian a precizat că erau acceptate 14 cauze pentru descendenţi, 8
pentru ascendenţi şi 3 pentru fraţi şi surori.
Testatorul era obligat să arate în testament cauza exheredării sau omisiunii.
Considerăm oportun să efectuăm o discuţie separată referitor la aşa numitele
donaţii inoficioase deoarece sistemul pe care l-am prezentat anterior nu oferea
moştenitorilor rezervatari decât o protecţie împotriva actelor de ultimă voinţă ale lui de
cuius şi nu împotriva actelor între vii (inter vivos) cum erau şi donaţiile.
Prin intermediul donaţiilor capul familiei putea eluda sistemul de protecţie existent şi
îşi putea înstrăina întreg patrimoniul astfel încât, la deschiderea succesiunii moştenitorii
rezervatari să se afle într-o imposibilitate materială de a mai culege ceva.
Pentru a se preîntâmpina eventualele consecinţe defavorabile pe care o astfel de
situaţie le-ar fi generat pentru moştenitorii rezervatari, la dispoziţia acestora a fost pus un
nou instrument juridic cu ajutorul căruia aceştia puteau intenta o acţiune împotriva unei
donaţii inoficioase – querela inofficiosae donationis.
Această acţiune consacra pentru moştenitorii rezervatari dreptul de a ataca
donaţiile între vii sau constituirile de donaţii (querela inofficiosae dotis) exagerate şi care
aduceau atingere quartei legitime.
În ceea ce priveşte condiţiile de intentare cerute pentru querela inofficiosae
donationis sau dotis trebuie precizat că acestea erau identice cu cele cerute în cazul
querela inofficiosi testamenti.
5.5. Acceptarea şi repudierea succesiunii
În vederea unei cât mai complete analize a aspectelor teoretice şi practice care
privesc acceptarea şi repudierea succesiunii potrivit dispoziţiilor dreptului roman, ne
propunem să avem în vedere trei aspecte principale şi anume: prezentarea claselor de
moştenitori testamentari, cercetarea principalelor aspecte ţinând de acceptarea
succesiunii şi a celor care vizează repudierea succesiunii.
5.5.1. Clasele de moştenitori testamentari
Conform dispoziţiilor dreptului succesoral roman existau trei categorii de moştenitori
testamentari: heredes sui et necesarii, heredes necesarii şi heredes extranei sau
heredes voluntarii.
Clasa heredes sui et necesarii
În această categorie de moştenitori testamentari intrau acele persoane care se
aflau direct şi imediat sub puterea testatorului în momentul morţii acestuia.
Persoanele heredes sui dobândeau moştenirea de plin drept fără a o putea repudia.
Persoanele care intrau în componenţa acestei categorii de moştenitori dobândeau
succesiunea (adquisto hereditatis) fie ca moştenitori legali, în cazul deschiderii succesiunii
ab intestat, fie ca moştenitori testamentari, dacă fuseseră astfel instituiţi pentru anumite
dispoziţii testamentare.
În vederea remedierii acestor importante inconveniente pretorul a intervenit şi a
acordat herezilor sui et necesarii dreptul de a se abţine – jus abstinendi – în situaţia în
care moştenirea era insolvabilă, adică valoarea pasivului succesoral depăşea valoarea
activului succesoral. În virtutea acestui drept, herezii sui et necesarii nu renunţau la
moştenire (se non miscuisse hereditati), dar nu mai erau obligaţi să achite datoriile ultra
87
vires hereditatis şi vânzarea bunurilor succesorale – venditio bonorum – se realiza de
creditorii testatorului şi în numele acestuia, eventuala infamie urmând să se răsfrângă tot
asupra lui.
Clasa heredes necesarii
Heres necessarius era considerat sclavul care fusese instituit ca moştenitor de
către stăpânul său defunct. Această instituire se putea realiza în virtutea faptului că
sclavilor le era recunoscută testamenti factio pasiva – vocaţia succesorală pasivă.
Sclavul era desemnat prin denumirea heres necessarius deoarece el venea la
moştenirea testatorului după decesul acestuia, indiferent dacă vroia sau nu – sive velit,
sive nolit, omnimodo post mortem testatoris protinus liber et necessarius heres fit.
În ceea ce îl privea pe sclav, obligativitatea calităţii de succesor prezenta
inconvenientul că toate câştigurile realizate de către sclav în viitor urmau să servească la
despăgubirea creditorilor defunctului până la plata integrală a datoriilor acestuia.
Pentru remedierea acestei situaţii nedrepte a intervenit pretorul care a acordat
sclavilor instituiţi ca moştenitori beneficiul separaţiunii de patrimonii (bonorum separatio).
Însă şi beneficiul separaţiunii de patrimonii prezenta inconvenientul că venditio
bonorum se făcea tot în numele sclavului instituit ca moştenitor şi infamia se răsfrângea tot
asupra numelui acestuia şi nu asupra memoriei testatorului.
Clasa heredes extranei sau voluntarii
Heredes extranei erau acele persoane care nu se aflaseră sub puterea
testatorului la momentul decesului acestuia şi care erau considerate ca fiind străine
de persoana acestuia.
Aceste persoane nu dobândeau moştenirea de plin drept, indiferent de
manifestarea de voinţă pe care o aveau, ci doar dacă acceptau succesiunea într-o
anumită formă.
5.5.2. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii desemnată la romani prin denumirea de aditio hereditatis
se putea realiza în două moduri: în mod expres, prin darea unei declaraţii categorice de
acceptare şi în mod tacit, prin comportarea asemeni unui moştenitor.
a. Acceptarea expresă se realiza potrivit dispoziţiilor dreptului civil în două
moduri.
1. Cretio (etimologic această denumire provine de la termenul cernere care
însemna a face cunoscut în mod solemn voinţa de a accepta) era o declaraţie solemnă de
acceptare a succesiunii făcută în faţa martorilor: quod Primus testamento suo heredem
instituit, eam hereditatem adeo cernoque – “Deoarece Primus m-a instituit moştenitor în
testamentul său, accept această succesiune şi declar că o primesc”.
Această formă de acceptare expresă a succesiunii a fost suprimată de împăratul Justinian
deoarece căzuse în desuetudine.
2. Nuda voluntas desemna o declaraţie de acceptare expresă dar nesolemnă
care putea fi făcută verbal sau în scris şi care nu presupunea utilizarea de formule
sacramentale. Acest mod de acceptare s-a generalizat datorită avantajelor pe care le
prezenta.
b. Acceptarea tacită se realiza prin îndeplinirea de către herede a unor acte
care nu puteau fi îndeplinite decât în calitatea de moştenitor. Modul de realizare a
acceptării tacite era denumit pro herede gestio – gestiunea în calitatea de moştenitor.
Concluzionând, prin acceptarea tacită reieşea în mod indubitabil că heredele accepta
moştenirea fără însă a se fi pronunţăat în mod formal în acest sens, ci doar comportându-
se ca un veritabil moştenitor.
În conformitate cu dispoziţiile dreptului pretorian acceptarea succesiunii se realiza
printr-o simplă cerere (agnitio) pe care moştenitorul o adresa pretorului.
Potrivit dispoziţiilor vechiului drept civil, moştenitorii instituiţi nu erau ţinuţi de
termene precise în care să accepte moştenirea.
88
Această situaţie era de natură să genereze un şir de inconveniente pentru creditorii
defunctului şi pentru legatarii care nu puteau şti cu precizie de la cine să ceară achitarea
creanţelor şi legatelor lor. Pentru remedierea acestor neajunsuri, a fost iniţial introdus în
practică un instrument juridic numit usucapio lucrativa pro herede prin care s-a acordat
posibilitatea oricui de a intra în posesiunea patrimoniului succesoral pe care o putea
uzucapa într-un termen de un an de zile. Aflându-se sub ameninţarea acestei uzucapiuni
în favoarea străinilor uzurpatori, moştenitorul era indirect forţat să iasă din inactivitate şi să
se decidă cât mai repede posibil dacă accepta sau nu succesiunea.
Acest mijloc al uzucapiunii prezenta numeroase inconveniente şi din această cauză
pretorul a intervenit în mod direct autorizându-i pe creditori să-l pună în întârziere
pe moştenitorul instituit, care era obligat să se pronunţe în termen de 100 de zile
dacă acceptă sau nu succesiunea. În situaţia în care moştenitorul nu îşi exprima
voinţa printr-o manifestare lipsită de echivoc în interiorul acestui termen, acesta era
considerat că a repudiat succesiunea.
Împăratul Justinian a prelungit acest termen pus la dispoziţia moştenitorilor
până la durata de nouă luni şi chiar un an, precizând şi că în situaţia în care
moştenitorul nu se pronunţa clar în acest interval, era socotit că a acceptat
sucesiunea.
Acceptarea succesiunii de către moştenitorul instituit prezenta inconvenientul
că îl expunea pe acesta la plata datoriilor defunctului - ultra vires hereditatis (adică
din patrimoniul propriu al acestuia), în situaţia în care moştenirea era insolvabilă,
adică pasivul succesoral era mai mare decât activul succesoral.
În vederea remedierii acestui inconvenient, împăratul Justinian a introdus
beneficiul de inventar (beneficium inventarii ) prin care se permitea moştenitorilor
care acceptaseră moştenirea să fie ţinuţi la plata datoriilor defunctului numai în
limita valorii bunurilor moştenite, cu condiţia de a întocmi un inventar al acestor
bunuri succesorale.
Acest inventar trebuia să fie exact şi trebuia să fie început în termen de 30 de
zile şi terminat în următoarele 60 de zile de la data când moştenitorul aflase despre
deschiderea succesiunii.
O altă situaţie care ne reţine atenţia este aceea în care succesiunea era acceptată
de către un moştenitor insolvabil. În acest caz, creditorii defunctului puteau cere pretorului
separarea patrimoniului succesoral al lui de cuius de patrimoniul moştenitorului insolvabil.
Această separaţie de patrimoniu (separatio bonorum) putea fi cerută şi de legatarii
defunctului şi avea ca finalitate despăgubirea exclusivă a creditorilor şi legatarilor
defunctului din patrimoniul succesoral al acestuia, fără a mai trebui să vină în concurs cu
creditorii personali ai heredelui asupra ambelor patrimonii contopite.
5.5.3. Repudierea succesiunii
După cum reiese din considerentele anterior menţionate, numai moştenitorii din
clasa heredes extranei sau voluntarii puteau accepta sau repudia o succesiune în
conformitate cu propria lor voinţă – is potest repudiare qui adqirere potest.
Simpla manifestare de voinţă era suficientă pentru repudierea unei succesiuni.
Această manifestare de voinţă putea fi expresă sau tacită.
Repudierea succesiunii avea ca efect deschiderea succesiunii ab intestat, în
situaţia în care fusese instituit un singur moştenitor testamentar şi acesta repudia.
În cazul în care erau instituite ca moştenitori testamentari mai multe
persoane, repudierea succesiunii de către una din ele avea ca efect acrescământul –
jus adcrescendi. Acrescământul se producea de plin drept – ipso jure ei adcrescet -
în sensul că moştenitorii care acceptaseră succesiunea nu puteau refuza să
primească şi partea moştenitorului care repudiase.
Iniţial, acrescământul avea loc fără sarcini – sine onere – în sensul că beneficiarii
acrescământului nu erau obligaţi să achite legatele care reveneau în sarcina celui care
89
repudiase succesiunea. Această regulă a fost midificată spre sfârşitul epocii clasice, în
sensul că beneficiarii acrescîmântului erau obligaţi să achite sarcinile corespunzătoare
respectivei părţi a succesiunii – cum suo onere consequetur adcrescentem partionem.
Dacă nici un moştenitor testamentar nu accepta succesiunea şi nici nu existau
substituiţi sau moştenitori legitimi, potrivit dispoziţiilor legilor caducare, succesiunea
revenea statului.
1. Enumeraţi persoanele cărora succesiunea testamentară le revenea de plin
drept. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
& Răspunsul poate fi consultat la pagina 87-88.
2. Enumeraţi modurile de acceptare a succesiunii. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................

Succesiunea ab intestat se deschidea atunci când exista certitudinea că nu se va
deschide o succesiune testamentară, fie deoarece de cuius nu întocmise un testament, fie
deoarece testamentul respectiv nu fusese valabil întocmit.
Sistemul succesoral al Legii celor XII Table prevedea pentru succesiunea
cetăţeanului roman ingenuu pater familias trei clase de succesori car ese excludeau unii
pe alţii: heredes sui, agnati, gentiles.
Împărţirea moştenirii se făcea pe cap (per capita) dacă toţi succesorii erau rude
civile de gradul I cu defunctul. Dacă însă, moştenitorii din această clasă erau rude civile
de grade diferite cu defunctul, succesiunea se împărţea pe tulpini (in stirpes). Rudele
civile de grad mai îndepărtat veneau la moştenire prin reprezentare (spre exemplu, nepoţii
din fii). Astfel, dacă de cuius avea un fiu şi descendenţi din alt fiu predecedat sau ieşit din
familie prin emancipare, fiul respectiv nu excludea de la succesiune pe descendenţii
fratelui său, ci aceştia veneau la succesiune pe calea reprezentării şi împărţeau între ei
partea care ar fi revenit autorului lor dacă acesta ar mai fi trăit sau nu ar fi ieşit din familie.
Această ficţiune a legii datorită căreia descendenţii de grad mai îndepărtat urcau în
drepturile care ar fi aprţinut ascendentului lor mort sau emancipat se chema reprezentare
succesorală
Reprezenarea succesorală avea două efecte: erau chemate la moştenire persoane
care altfel ar fi fost excluse de către un succesor mai apropiat în grad, în acest mod
constituindu-se o derogare de la principiul conform căruia moştenitorii în grad mai apropiat
îi exclud de la succesiune pe cei în grad mai îndepărtat ; Succesiunea se împărţea pe
tulpini (per stirpes), iar nu pe capete (per capita).
Modificările pe care dreptul pretorian le-a adus sistemului succesoral al Legii celor
XII Table, denumit de jurisconsulţii romani cu termenul de hereditas, au fost făcute din
dorinţa de a confirma, completa şi îndrepta dreptul quiritar şi în final, acest ansamblu de
instituţii şi inovaţii juridice s-a constituit într-un nou sistem succesoral – succesiune
pretoriană, desemnat prin termenul bonorum possessio. Prin acest nou sistem succesoral
se stabileau patrui clase de moştenitori : bonorum possessio unde liberi ; bonorum
possessio unde legitimi, bonorum possessiounde cognati, bonorum possessio unde vir et
90
uxor.
Dreptul imperial a continuat reformele începute prin activitatea creatoare a
pretorului în materie succesorală, principalele acte normative prin care au fost aduse
modificări fiind două senatus-consulte : Tertulian şi Orfitian.
Împăratul Justinian a pus capăt definitv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia
civilă, făcând din rudenia de sânge unicul criteriu de moştenire.
Testamentul este un act solemn de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o
persoană (numită testator) îşi instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru îndeplinirea
după moarte (post mortem) a ultimei sale voinţe.
Caracterele testamentului
1. Testamentul era un act solemn deoarece acesta trebuia întocmit cu respectarea
anumitor formalităţi prevăzute de lege.
2. Testamentul era un act de ultimă voinţă deoarece nu producea nici un efect până
la momentul morţii testatorului.
3. Testamentul era un act unilateral întrucât exprima voinţa unei singure persoane
şi producea efecte juridice prin voinţa singulară a testatorului.
4. Testamentul era un act esenţialmente revocabil deoarece cât timp se afla în viaţă
testatorul putea reveni asupra manifestării sale de voinţă, modificând sau chiar anulând
dispoziţiile cuprinse într-un testament anterior.
Formele testamentului în dreptul roman au cunoscut o îndelungată evoluţie istorică.
La început au existat numai următoarele tipuri de testament : testamentum calatis comitiis
şi testamentul in procinctu.
Confruntându-se cu inconvenientele acestor două forme de testament, romanii au
introdus ce-a de-a treia formă : testamentul per aes et libram. În ordinea introducerii lor în
circuitul juridic au apărut şi alte forme : testamentul nuncupativ, testamentul pretorian,
testamentul tripartit, testamentul militar, testamentul olograf, testamentul principi oblatum
şi testamentul apud acta conditum.
Întreaga materie a succesiunii testamentare era guvernată de două mari principii :
Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potest şi Semel heres, sempel
heres.

Prezentaţi formele de testament din epoca veche.

5.8. BIBLIOGRAFIE.
216.
Piteşti, 2009, pag. 185-243
91
OBLIGAŢIILE
6.1. Obiective...............................................................................................................................92
6.2. Clasificarea categoriilor de obligaţii.............................................................................92
6.3. Obligaţiile izvorâte din delicte...................................................................................................96
6.3.1. Noţiuni introductive...........................................................................................................96
6.3.3. Delictele de drept pretorian.............................................................................................100
6.4. Transferul obligaţiilor.........................................................................................................102
6.4.1. Cesiunea de creanţă................................................................................................103
6.5. Efectele obligaţiilor..............................................................................................................104
6.5.1. Obligaţiile naturale.......................................................................................................104
6.5.2. Stipulaţia şi promisiunea pentru altul......................................................................105
6.5.3. Acţiunile noxale............................................................................................................106
6.5.4. Punerea în întârziere a debitorului................................................................................107
6.5.5. Culpa şi dolul................................................................................................................107
6.5.6. Cazul fortuit, forţa majoră şi custodia.......................................................................108
6.5.7. Daunele interese............................................................................................................108
6.6. Rezumatul unităţii de învăţare......................................................................................109
6.7. LUCRARE DE VERIFICARE...........................................................................................110
6.8. BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................111
6.1. Obiective
 introducerea cursanţilor în studiul elementelor şi clasificării obligaţiilor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare element al obligaţiilor şi cu fiecare categorie
de obligaţii;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui tip
de obligaţie prezentat în această unitate de învăţare;
 introducerea cursanţilor în studiul efectelor obligaţiilor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare efect al obligaţiilor;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice efectelor
normale ale obligaţiilor de elementele specifice efectelor accidentale ale
obligaţiilor;
 introducerea cursanţilor în studiul transferului obligaţiilor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare procedeu de realizare a transferului
obligaţiilor;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui
procedeu de realizare a transferului obligaţiilor prezentat în această unitate de
învăţare.
6.2. Clasificarea categoriilor de obligaţii

Clasificarea diferitelor categorii de obligaţii se realizează prin utilizarea următoarelor
criterii.
a. După izvorul lor
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care
dă naştere unei obligaţii.
În ceea ce priveşte clasificarea propriu-zisă a obligaţiilor în funcţie de izvorul lor,
trebuie operată o distincţie între epocile: veche, clasică şi postclasică aparţinând etapelor
de evoluţie a vieţii sociale şi juridice a Romei.
92
În epoca veche, izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele. Se impune
însă a fi făcută precizarea că în această epocă a dreptului roman contractele erau rar
utilizate deoarece producţia economică a Romei era scăzută şi, în consecinţă, numărul
schimburilor comerciale sau de altă natură, care trebuiau să îşi găsească o reglementare
juridică prin intermediul contractelor era extrem de redus.
În ceea ce priveşte delictele, acestea au dat naştere unor obligaţii civile de
despăgubire, doar ulterior înlocuirii răzbunării private cu compoziţia voluntară şi numai
după cristalizarea deplină a ideii de obligaţie contractuală.
În epoca clasică, datorită unei creşteri susţinute a producţiei de mărfuri şi a
numărului de schimburi comerciale a apărut necesitatea pentru jurisconsulţii
romani de a lărgi sfera de aplicabilitate a obligaţiilor, în încercarea de a le conferi o
deplină eficienţă juridică, prin adaptarea acestora la nevoile vieţii economico-
sociale a Romei.
În această epocă, cele două izvoare ale obligaţiilor ne apar ca două noţiuni juridice
bine cristalizate şi posedând un înalt grad de generalizare şi abstractizare. Astfel, la finele
secolului al II-lea d.Hr., se afirma că « orice obligaţie se naşte fie dintr-un contract, fie
dintr-un delict » – omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto.
Trebuie precizat că noţiunea de contract (contractus) nu mai are accepţiunea
asemănătoare cu cea a unui drept real, în sensul că atrăgea în caz de neîndeplinire
aservirea fizică a debitorului, ci pe cea de acord de voinţă încheiat în scopul de a
produce efecte juridice. În consecinţă, neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un
contract nu mai atrăgea căderea debitorului sub dominica potestas aparţinând creditorului,
ci plata unor daune interese.
Referitor la contracte se impun o serie de precizări suplimentare, în sensul că
trebuie subliniat faptul că în dreptul roman nu orice acord de voinţă constituia un contract
şi deci un izvor de obligaţii, potrivit adagiului: “un simplu acord de voinţă nu poate crea o
obligaţie” – nuda pactio obligationem non parit.
Ca urmare a acestui fapt, creditorul nu putea urmări printr-o acţiune personală pe
debitorul care se obliga printr-un astfel de pact: “dintr-un simplu acord de voinţă nu se
naşte nici o acţiune” – ex nudo pacto actio non nascitur.
În dreptul roman, pentru ca un acord de voinţă să producă efecte juridice era
necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii de fond şi formă impuse prin lege.
Noţiunea de delict (delictum, maleficium), care potrivit clasificării pe care o
analizăm reprezenta un alt izvor de obligaţii, desemna un fapt ce tindea să încalce
ordinea juridică existentă şi care crea pentru făptuitor o obligaţie juridică, chiar
împotriva voinţei acestuia. Această obligaţie era privită ca sancţiune pentru încălcarea
unei norme juridice şi nu ca o despăgubire menită să se substituie unui drept de răzbunare
privată, aşa cum se întâmpla în epoca veche a dreptului roman.
Această clasificare a izvoarelor obligaţiilor, a devenit insuficientă odată cu trecerea
timpului, deoarece creşterea numărului de raporturi economice şi sociale a condus la
apariţia de noi fapte şi acte juridice capabile să dea naştere unor obligaţii.
Pentru consacrarea acesei noi stări de fapt şi de drept, s-a impus cu tot mai multă
autoritate o împărţire a izvoarelor obligaţiilor: “obligaţiile se nasc dintr-un contract, dintr-un
delict sau într-un mod propriu din diferite alte cauze” – obligationes aut ex contractu
nascuntur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex varus causarum figuris.
În această ultimă categorie de izvoare ale obligaţiilor “din diferite alte cauze”
– ex variae causarum figurae erau incluse acele fapte şi acte juridice care, deşi nu
erau nici contracte şi nici delicte, dădeau totuşi naştere unor obligaţii.
Ca urmare a diversităţii tot mai accentuate a relaţiilor sociale, chiar şi precedenta
clasificare tripartită şi-a dovedit insuficienţa şi incompleta adaptare la noile realităţi
economice, sociale şi juridice.
Aceste necesităţi practice l-au determinat în epoca postclasică pe împăratul
93
Justinian să încerce să formuleze o nouă clasificare a categoriilor de obligaţii în
funcţie de izvorul lor, clasificare care cuprindea în structura sa patru părţi
componente: contracte, delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte – aut enim ex
contractu sunt aut quasi ex contractu aut ex maleficio aut quasi ex maleficio.
Ultimele două categorii de izvoare ale obligaţiilor erau alcătuite din acte şi fapte
juridice care în precedenta clasificare tripartită fuseseră incluse în categoria “diferite alte
cauze” – ex variae causarum figurae şi care, deoarece prezentau unele asemănări cu
contractele şi cu delictele, au fost numite cvasicontracte şi cvasidelicte.
Cvasicontractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit, producător de
efecte juridice cum era, spre exemplu, gestiunea de afaceri.
Cvasidelictul era un fapt ilicit care dădea naştere unor obligaţii.
b. După obiectul lor
În funcţie de acest criteriu de clasificare a categoriilor de obligaţii, existau două
feluri de obligaţii şi anume: obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile.
Obligaţiile divizibile aveau ca obiect un lucru care putea fi împărţit, cum era în cazul
obligaţiei de a plăti o sumă de bani.
Obligaţiile indivizibile aveau ca obiect un lucru care nu putea fi împărţit, cum se
întâmpla în cazul obligaţiei de predare a unui animal.
c. După sancţiunea lor
După criteriul sancţiunii lor, obligaţiile puteau fi civile şi naturale.
Obligaţiile civile erau acele obligaţii care erau sancţionate printr-o acţiune.
Aceste obligaţii puteau fi prevăzute cu o sancţiune civilă sau pretoriană, altfel spus,
obligaţiile civile puteau fi create şi sancţionate fie de dreptul civil, fie de dreptul pretorian.
Obligaţiile naturale erau acele obligaţii nesancţionate printr-o acţiune, dar care
produceau totuşi anumite consecinţe juridice.
Astfel, în cazul unor obligaţii naturale, creditorul nu avea la dispoziţie o acţiune spre
a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia asumată. Deşi lipsite de sancţiune,
obligaţiile naturale nu erau totuşi lipsite de efecte juridice. Jurisconsulţii romani afirmau că
“obligaţiile naturale nu pot fi sancţionate prin acţiune, dar sunt totuşi sancţionate
prin excepţiune”.
Consecinţele juridice ale acestui fapt erau acelea că, dacă o persoană plătea de
bună voie o obligaţie naturală, aceasta nu mai putea să ceară să-i fie returnată plata
făcută, deşi creditorul obligaţiei respective nu ar fi avut la dispoziţie nici o acţiune (de drept
civil sau de drept pretorian) prin intermediul căreia să îl fi putut obliga pe debitorul unei
astfel de obligaţii naturale să execute acea plată pe care o făcuse de bună voie.
Dacă însă debitorul cerea restituirea acelei plăţi făcute de bună voie, creditorul
putea să îi opună o excepţiune (exceptio).
Prin aceasta, obligaţia naturală se deosebea de cea pur morală a cărei executare
nu constituia o plată, ci un act de donaţie.
Obligaţiile naturale, aşa cum am menţionat anterior, produceau şi alte consecinţe
juridice.
Astfel, dacă Primus era obligat civil către o persoană care la rândul ei era obligată
natural către el, dacă Primus era chemat în judecată să-şi îndeplinească obligaţia sa civilă,
el putea opune persoanei respective, pe cale de excepţie, obligaţia naturală a acesteia în
compensaţie.
Cu toate acestea, unii jurisconsulţi romani, au considerat obligaţia naturală ca fiind
o simplă legătură de echitate, lipsită complet de orice valoare juridică.
d. După numărul persoanelor care participă la raportul juridic
În funcţie de acest criteriu, obligaţiile puteau fi clasificate în două categorii: obligaţii
conjuncte şi obligaţii coreale.
Iniţial, obligaţia desemna întotdeauna un raport juridic stabilit între două persoane:
debitor şi creditor. Odată cu diversificarea relaţiilor sociale şi economice din viaţa Romei
94
au apărut şi obligaţii cu pluralitate de subiecte, fie debitori, fie creditori.
În această situaţie în care mai multe persoane erau legate printr-un raport juridic
obligaţional, în mod obişnuit se aplica principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor.
În cazul unei pluralităţi pasive, adică atunci când mai multe persoane au promis
împreună acelaşi lucru unui anumit creditor sau în cazul unei pluralităţi active, adică în
situaţia în care un singur debitor a promis acelaşi lucru în acelaşi timp mai multor creditori,
acest principiu al diviziunii datoriilor şi al creanţelor stabileşte că fiecare debitor nu va fi
ţinut decât pentru partea sa şi că fiecare creditor nu va avea dreptul decât la o parte din
datorie.
Aceste persoane erau desemnate prin denumirile de debitori sau creditori
conjuncţi, obligaţia alcătuită dintr-un astfel de raport juridic obligaţional fiind numită
obligaţie conjunctă.
În materia obligaţiilor, principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor constituia regula,
însă aplicarea acestui principiu putea fi eludată prin voinţa părţilor respectivului raport
juridic obligaţional, voinţă exprimată în anumite condiţii de formă.
Aceste obligaţii în care aplicarea principiului diviziunii datoriilor şi al
creanţelor fusese îndepărtată prin voinţa părţilor erau numite obligaţii coreale.
Obligaţia coreală apăsa pentru întreaga datorie pe fiecare debitor (corealitate sau
solidaritate pasivă), creditorul putând cere de la oricare dintre debitori plata întregii datorii
sau presupunea existenţa întregii creanţe în profitul fiecărui creditor (corealitate sau
solidaritate activă), caz în care fiecare creditor putea cere achitarea întregii datorii de la
debitor.
În ambele cazuri era avută în vedere protejarea intereselor creditorilor, fie prin
conferirea către aceştia a unor garanţii sporite în vederea realizării propriilor creanţe, fie
prin acordarea către aceştia a unor anumite facilităţi care constau în principal în aceea că
erau scutiţi de a mai începe mai multe procese pentru recuperarea creanţelor care le
aparţineau.
Orice obligaţie coreală presupunea îndeplinirea cumulativă a două condiţii.
Unicitatea de obiect în sensul că, indiferent de numărul creditorilor sau al
debitorilor, obiectul datorat trebuia să fie unul singur şi mereu acelaşi;
Pluralitatea de raporturi obligaţionale, în situaţia unei obligaţii coreale
existând tot atâtea raporturi obligaţionale câte subiecte erau. Astfel, exista un raport
obligaţional distinct între creditorul unic şi fiecare dinte debitori sau între fiecare dintre
creditori şi debitorul unic, după cum era vorba despre o corealitate sau soliaritate pasivă
ori activă, situaţie ce avea drept consecinţă faptul că nulitatea unuia dintre aceste raporturi
obligaţionale nu atrăgea şi nulitatea celorlalte raporturi.
Adstipulatio şi adpromissio
Spre deosebire de situaţiile anterior prezentate în care atât creditorii, cât şi debitorii
se aflau pe picior de egalitate, existau şi cazuri de pluralitate de subiecte ale unui raport
juridic obligaţional în care această egalitate nu se regăsea.
Se pot distinge în principal două astfel de cazuri.
1. Situaţia în care exista un creditor principal, căruia printr-o stipulaţie i se adăuga
un creditor accesoriu. Această situaţie era numită adstipulatio, iar creditorul accesoriu era
numit adstipulator.
Creditorul accesoriu (adstipulator) avea situaţia unui creditor veritabil numai în
raport cu debitorul, iar nu şi faţă de creditorul principal, căruia trebuia să îi restituie tot
ceea ce primise de la debitor.
2. Adpromissio desemna o promisiune accesorie făcută printr-o stipulaţie
(stipulatio), promisiune accesorie în raport cu promisiunea principală aparţinând
debitorului.
Debitorul accesoriu sau garant – adpromissor – avea rolul de a conferi o garanţie
suplimentară creditorului faţă de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.
95
1. Definiţi obligaţiile cvasi-delictuale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Enumeraţi caracterele obligaţiilor coreale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
6.3. Obligaţiile izvorâte din delicte

6.3.1. Noţiuni introductive
Delictul (delictum maleficium) desemna o faptă dăunătoare intereselor clasei
dominante, sancţionată prin dispoziţiile de drept civil sau de drept pretorian. Delictele se
împărţeau în delicte private (delicta privata sau maleficia) care aduceau atingere
intereselor individuale şi delicte publice (delicta publica sau crimina) care încălcau
interesele statului sau interesele generale ale orânduirii sclavagiste.
Această diferenţiere dintre delictele private şi delictele publice nu era lipsită de importanţă
din punct de vedere juridic, întrucât delictele private erau judecate conform regulilor
procedurii civile obişnuite, în timp ce delictele publice erau judecate potrivit regulilor
de procedură penală şi de către anumite instanţe speciale. Mai mult chiar, delictele
private erau sancţionate în principal cu amenzi (poenae) pe care delicventul urma să le
plătească victimei cu titlu de despăgubiri, în vreme ce delictele publice (de exemplu,
înalta trădare - perduellio) erau sancţionate cu pedepse mult mai grele cum ar fi fost
amenda în folosul statului, exilul şi chiar pedeapsa cu moartea.
Prezentul curs îşi propune să analizeze doar delictele private, deoarece în cazul
acestora, victima avea asupra amenzii drepturile unui adevărat creditor, delicventul fiind
considerat în dreptul roman ca fiind un debitor a cărui obligaţie faţă de victima sa (creditorul
său) izvora dintr-un delict - ex delicto, situaţia sa fiind asemănătoare cu cea a unui debitor a
cărui obligaţie se născuse dintr-un contract.
Această posibilitate recunoscută victimei de a dobândi anumite despăgubiri în urma
unui proces a fot rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice.
Obligaţia delictuală s-a cristalizat ca noţiune juridică în decursul unui proces
de evoluţie istorică desfăşurat pe durata mai multor secole, luând locul obligaţiei
legale de a compune care, la rândul ei, se substituise dreptului de răzbunare al victimei.
Izvorând dintr-un delict şi având ca fundament vechiul drept de răzbunare al
victimei, obligaţia delictuală a păstrat în structură componentele originii sale, fapt ce o
deosebeşte în multe privinţe de obligaţia contractuală. Astfel, obligaţia delictuală nu
trecea asupra succesorilor delicventului, întrucât, substituindu-se dreptului de răzbunare
al victimei, aceasta purta numai asupra celui vinovat şi se stingea odată cu moartea
acestuia din urmă, iar dreptul roman nu admitea solidaritatea familială.
96
În cazul în care moştenitorii delicventului realizau un profit în urma delictului, pretorul a
admis ca în limitele îmbogăţirilor - in id quod ad eum pervenit - aceştia să poată fi urmăriţi de
către victimă.
Iniţial, creanţele delictuale nu treceau asupra moştenitorilor victimei, însă în epoca
clasică, atât acţiunea delictuală, cât şi cea contractuală puteau fi intentate de către
moştenitorii victimei împotriva delicventului, cu excepţia situaţiei în care delictul
avusese un caracter strict personal.
Acţiunile intentate într-o astfel de situaţie erau "acţiuni legate de răzbunare" -
vindicatam spirantes - care se substituiseră răzbunării private cum era, spre exemplu,
actio injuriam- acţiunea de injurii. Explicaţia rezidă în faptul că numai victima avea dreptul
la o sumă de bani, întrucât numai acesteia îi aparţinea dreptul de răzbunare care era
înlocuit prin respectiva sumă de bani.
În situaţia unui furt însă, fiind vorba despre un delict contra bunurilor, s-a admis cu
timpul ca moştenitorii să poată intenta actio furti.
Dacă delicventul suferea o capitis deminutio, obligaţia delictuală nu se stingea, ci
continua să-i revină acestuia, întrucât dreptul de răzbunare purta asupra persoanei fizice a
delicventului, asupra corpului său şi nu asupra personalităţii civile a acestuia.
Obligaţiile delictuale nu se puteau stinge decât prin moarte, prin plată sau în caz de
acord cu victima.
Obligaţia delictuală implica întotdeauna un fapt din partea delicventului, aceasta
neputând lua naştere dintr-o simplă intenţie sau dintr-o omisiune. Astfel, chiar potrivit
dispoziţiilor de drept civil, sclavii se puteau obliga delictual. În acest mod se explică de ce, la
origine, răspunderea delictuală era obiectivă, neluându-se în consideraţie faptul că era vorba
despre un nebun, un copil mic sau chiar un animal, întrucât, şi în aceste cazuri, răzbunarea
putea avea loc.
Obiectul unei obligaţii delictuale consta într-o sumă de bani, precizând însă că nu putem
vorbi despre existenţa unui drept de creanţă între persoane care aparţineau aceleiaşi familii,
deoarece între acestea nu exista nici un drept de răzbunare, ci numai dreptul de a pedepsi
care aparţinea capului de familie.
Obligaţia delictuală era sancţionată printr-o acţiune penală care urmărea
întotdeauna amendarea delicventului, spre deosebire de obligaţia contractuală care
era aproape întotdeauna sancţionată printr-o acţiune reipersecutorie prin intermediul
căreia creditorul urmărea (persequitur) să obţină o despăgubire (res) în temeiul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului.
Acţiunile penale prezentau o serie de trăsături caracteristice cum era şi aceea că
acestea se puteau anula între ele, în sensul că dacă existau mai mulţi delicvenţi, fiecare
dintre aceştia trebuia să plătească victimei amenda în întregime, aşa cum era prevăzută
de către lege această amendă. Acţiunile persecutorii nu se puteau cumula, fiecare debitor
fiind obligat să îşi execute doar prestaţia sa, iar în cazul în care erau mai mulţi
debitori, dacă unul dintre aceştia făcea creditorului o plată integrală, această plată îi
elibera pe toţi ceilalţi debitori. Mai mult chiar, acţiunile penale se puteau cumula cu cele
reipersecutorii în cazurile în care erau prevăzute de către lege, întrucât fiecare dintre
acestea aveau un obiect distinct: primele urmăreau o pedeapsă în bani, o amendă
(poena), pe când celelalte urmăreau o despăgubire. Rezultă deci că victima putea cere
cumulativ atât amenda delicventului, cât şi despăgubirea care i se cuvenea.
Treptat, deosebirile dintre cele două categorii de acţiuni s-au atenuat, întrucât
amenda a tins să devină o despăgubire, transformându-se în daune interese.
În dreptul lui Justinian, acţiunilor penale şi celor reipersecutorii li s-au opus cele mixte
care urmăreau atât amendarea delicventului, cât şi despăgubirea victimei.
A. Furtul
Furtul (furtum) desemna sustragerea ilegală a unui lucru mobil, săvârşită cu
intenţia de îmbogăţire.
97
Delictul de furt avea în componenţa sa elementele constitutive prezentate în
continuare.
a. Animus furandi sau intenţia de a fura, în sensul că faptele care erau imputate
delicventului trebuiau să fi fost săvârşite cu rea credinţă, fapt care a determinat pe majoritatea
jurisconsulţilor să afirme că numai minorul pubertati proximus (apropiat de pubertate) era capabil
să săvârşească un furt.
Nu se considera că există o intenţie frauduloasă în cazul în care o persoană îşi însuşea un
lucru pe care îl credea părăsit.
b. Scopul de a obţine un folos în urma furtului, întrucât se putea vorbi de
existenţa unui furt în cazul în care o persoană lua lucrul altuia pentru a-l distruge. Într-o
astfel de situaţie delicventul era sancţionat pentru un alt delict, nu pentru furt.
Pentru a se aplica sancţiunea fur manifestus nu era suficientă îndeplinirea
formelor solemne şi găsirea lucrului, ci trebuia să se dovedească şi vinovăţia
detentorului, indiferent dacă acesta era hoţ sau nu - quamvis fur non sit. Dacă detentorul
cumpărase lucrul de la un terţ, fiind de bună credinţă, acesta avea împotriva vânzătorului o
acţiune specială -actio furti oblati (acţiunea privitoare la lucrul furat şi oferit) prin care putea
obţine triplul sumei pe care o plătise.
Şi în această materie s-a făcut din plin simţită activitatea creatoare a pretorului. Acesta,
prin edictul său stabilea pentru furtul flagrant o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului,
înlăturând astfel pedepsele corporale şi posibilitatea compoziţiei voluntare. Totuşi, legitima
apărare continua să fie permisă. Aceeaşi amendă era aplicată şi persoanelor la care se
găsea lucrul furat în urma unei percheziţii solemne (lance et licio) - furtum non exhibitum,
precum şi celor care se opuneau efectuării unei astfel de percheziţii -furtum prohibitium.
Furtul neflagrant (nec manifestum) era sancţionat cu o amendă egală cu dublul valorii
lucrului, iar în cazul în care delicventul era insolvabil, partea vătămată putea renunţa la
amendă în schimbul unei pedepse pe care organele statului urmau să o aplice făptaşului.
Victima avea împotriva hoţului o acţiune penală prin care urmărea amendarea acestuia,
dar şi o acţiune reipersecutorie - condictio ex causa furtiva - prin care urmărea să obţină, fie
restituirea lucrului, fie anumite despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Dacă lucrul fusese luat prin violenţă (rapina) era vorba despre un furt agravant,
victima având la dispoziţie în acest caz o acţiune cu privire la lucrurile luate cu violenţă - actio
bonorum vi raptorum - prin intermediul căreia putea obţine de la delicvent echivalentul a de
patru ori valoarea de care fusese jefuit.
B. Paguba pricinuită pe nedrept
Paguba pricinuită pe nedrept (damnum iniuria datum) desemna o daună adusă
unor lucruri străine, fie cu intenţie, fie din neglijenţă. Acest delict a fost reglementat prin
Legea Aquilia, datând aproximativ din 286 î.Hr., lege care a pus bazele răspunderii care
incumba unei persoane pentru orice daună cauzată alteia în mod intenţionat sau chiar din culpa.
Răspunderea delictuală se diferenţiază de cea contractuală întrucât aceasta din urmă se
referea la răspunderea debitorului pentru neexecutarea sau reaua executare a obligaţiilor care
îi reveneau dintr-un contract.
Primul capitol din această lege stabilea că persoana care omorâse pe nedrept (injuria)
un sclav sau un animal de turmă era obligată să plătească proprietarului o amendă calculată la
cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul respectiv o avuseseră în anul care a
premers comiterii delictului.
Capitolul al doilea din lege făcea referire la o chestiune străină răspunderii delictuale
şi anume la cazul în care adstipulator făcuse o acceptilatio în frauda creditorului principal. În
epoca lui Justinian, acest capitol nu se mai afla în uz. Deci, acest capitol se ocupa de
sancţiunea creditorului accesoriu care ierta pe debitor în frauda creditorului principal.
Cel de-al treilea capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse
lucrurilor sau animalelor (rănirea sclavilor sau a animalelor de turmă, omorârea sau rănirea
animalelor mici şi deteriorarea anumitor lucruri), stabilind în cazul acestora o amendă egală cu
98
cea mai mare valoare pe care respectivul lucru sau animal au avut-o în ultimele 30 de zile
anterioare comiterii delictului.
Pentru ca dispoziţiile legii Aquilia să îşi găsească aplicarea era necesar ca paguba
să fi fost cauzată pe nedrept, contrar dreptului - injuria, ceea ce excludea paguba comisă în
cazul legitimei apărări.
Era cerut deasemenea ca dauna să fi fost pricinuită din culpa sau dolul celui care a
comis-o. Dacă aceasta fusese produsă din întâmplare (casu), legea nu se aplica.
Dauna trebuia să fi fost pricinuită corpore, adică printr-un act material şi direct al
delicventului asupra obiectului şi nu prin acţiunea unei cauze străine pe care delicventul a pus-o
în mişcare.
De asemenea, dauna trebuia să fi fost pricinuită corpori, în sensul că trebuia ca
delicventul să fi cauzat o leziune, o vătămare a lucrului.
Trebuie precizat că numai proprietarul lucrului era protejat prin aplicarea dispoziţiilor
legii Aquilia şi că, întotdeauna, fapta delicventului trebuia să constea într-o acţiune şi nu într-o
abţinere.
Dispoziţiile legii Aquilia au căpătat aplicabilitate mai extinsă, extindere care s-a făcut
prin intermediul jurisprudenţei, începând cu epoca clasică.
Astfel, noţiunea de daună (damnum) a început treptat să desemneze orice
prejudiciu material adus proprietarului - de omni cetero damno, chiar dacă delictul
fusese săvârşit dintr-o neglijenţă cu totul neînsemnată - culpa levissima in lege Aquilia
et levissima culpa venit. Altfel spus, indiferent cât de mică ar fi fost culpa delicventului,
paguba trebuia reparată. Aşa cum am arătat, se cerea ca neglijenţa să rezulte dintr-un fapt
pozitiv şi nu dintr-o omisiune.
Tot prin intermediul jurisprudenţei s-a admis şi ca victima să poată cere ca despăgubire
nu numai valoarea pagubelor suferite (damnum emergens), ci şi câştigul de care aceasta a
fost lipsită prin săvârşirea delictului (lucrum cessans).
În virtutea acţiunii sale creatoare în domeniul dreptului, pretorul a extins
acţiunea legii Aquilia, cu titlu de acţiune utilă şi în favoarea altor persoane decât
proprietarii (cum era cazul posesorilor de bună-credinţă, uzufructuarilor sau al
creditorilor gajişti). Această acţiune a fost extinsă şi asupra peregrinilor cu ajutorul unei
ficţiuni. Pretorul a stabilit aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, în acelaşi
scop, şi în cazurile în care dauna nu fusese cauzată în mod direct (corpore corpori), ci
numai indirect.
Încercând să concluzionăm consideraţiile anterior prezentate trebuie să menţionăm că în
epoca postclasică Legea Aquilia a căpătat o aplicabilitate generală destinată să servească unei
protejări tot mai eficiente a intereselor patrimoniale ale claselor dominante.
C. Injuria
Injuria (iniuria) era o ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei
persoane libere prin vorbe sau fapte. Legea celor XII Table recunoştea
existenţa următoarelor cazuri de iniuria: membrum ruptum, osfractum şi
iniuria.
1. Membrum ruptum (parte a corpului vătămată)
In acest caz, Legea celor XII Table cuprinde următoarea dispoziţie: si membrum rupsit,
nicum eo pacit, talio esto - "dacă cineva a vătămat altuia o parte a corpului şi nici nu se
învoieşte cu acesta, să fie pedeapsa talionului". Prin membrum nu se înţelegeau numai
braţele şi picioarele, ci orice parte a corpului, inclusiv inima. De asemenea, prin
rumpere nu se înţelegea numai smulgerea sau amputarea, ci orice vătămare produsă,
acest caz cuprinzând nu numai infracţiunile care presupuneau o amputare sau o smulgere
(cum erau, spre exemplu: tăierea urechii sau smulgerea unui ochi din orbită), ci şi alte
infracţiuni grave, cum erau bătaia cu un băţ, înjunghierea sau biciuirea.
Pentru acest caz, Legea celor XII Table prevedea să se aplice Legea talionului, în situaţia
în care părţile nu ajungeau la o învoială.
99
2. Osfractum (situaţia ruperii unui os)
În acest caz, Legea celor XII Table prevedea că se va plăti o amendă de 300 de
aşi dacă cineva rupea unui om liber un os, cu mâna sau cu băţul. Dacă victima unui astfel
de delict era un sclav, amenda se reducea la jumătatea sumei arătate.
Rănirea unui sclav nu numai că era pedepsită mai uşor decât aceea a unui om liber, dar
chiar şi respectiva sumă de bani nu era încasată de sclav, ci de stăpânul acestuia. De altfel,
între cele două răniri, romanii operau o importantă distincţie, în sensul că rănirea unui om liber
era considerată a fi vătămarea unei persoane, pe când rănirea unui sclav era privită ca fiind
vătămarea unui bun.
3. Iniuria (în sens special)
Legea celor XII Table prevedea o amendă de 25 de aşi pentru cazurile de
iniuria, adică pentru violenţele uşoare cum era privit, de exemplu, faptul de a da cuiva
o palmă.
Cu timpul, dispoziţiile Legii celor XII Table au devenit, datorită dezvoltării şi
diversificării rapide a societăţii romane din epoca clasică, insuficiente pentru a proteja în mod
eficient interesele claselor dominante. Din aceste considerente, pretorul a reorganizat
delictul de injurie, creând prin edict (edictum generale) o acţiune de injurie - actio
iniuriarum (numită şi actio aestimatoria). În temeiul acestei acţiuni, judecătorul îl putea
condamna pe delicvent, luând în considerare pretenţiile reclamantului, dar şi poziţia
socială a acestuia. Astfel, injuria se pedepsea mai grav dacă victima făcea parte din
clasa dominantă (ex persona) sau dacă fusese săvârşită în locuri publice (ex loco) cu
ocazia celebrării unor evenimente festive (ex tempore) sau în alte circumstanţe similare.
Spre sfârşitul epocii clasice au survenit o serie de reforme legislative cu privire la
injurie, produse mai ales prin intermediul Lex Cornelia de iniuriis, iar în epoca
imperială a fost recunoscută victimei posibilitatea de a alege între acţiunea privată de
injurie şi cea publică, aceasta din urmă atrăgând întotdeauna după sine o pedeapsă
corporală.
6.3.3. Delictele de drept pretorian
Activitatea creatoare a pretorului în materie delictuală nu s-a limitat doar la modificarea
regulilor delictelor stabilite prin vechile dispoziţii de drept civil, ci a constat şi în sancţionarea
unor fapte noi care până la intervenţia sa nu fuseseră pedepsite.
1. Dolul
Dolul, viclenia sau înşelăciunea (dolus malus) erau manoperele frauduloase
utilizate pentru a înşela o persoană şi pentru a o determina pe aceasta să îşi dea
consimţământul la încheierea unui act juridic.
În epoca veche a dreptului roman, dolul nu a fost sancţionat decât într-un singur caz
şi anume cazul Legii Plaetoria, cu privire la înşelarea minorului de 25 de ani. Această lipsă
completă a sancţionării dolului se explică prin aceea că actele juridice necesitau pentru
încheierea lor în mod valabil, îndeplinirea anumitor formalităţi şi solemnităţi care se desfăşurau
în faţa unor martori, în anumite locuri publice, fapt ce excludea în principiu exercitarea unor
manopere dolosive. O altă explicaţie ar fi aceea că actele juridice erau limitate ca număr şi ca
situaţii care ocazionau încheierea lor şi se încheiau mai ales între persoane care se
cunoşteau între ele sau care puteau fi uşor identificate.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor comerciale, actele juridice au devenit tot mai dese şi nu se
mai încheiau cu o rudă sau cu un prieten, ci adeseori cu persoane străine, acest fapt trebuind să
fie analizat în corelaţie cu eforturile făcute pentru a debarasa complet dreptul roman de vechiul
formalism rigid şi excesiv, eforturi impuse de necesitatea adaptării dispoziţiilor juridice la ritmul
tot mai accelerat al schimbărilor economice. În practică au apărut tot mai numeroase cazuri în
care, prin manopere frauduloase, o parte determina pe cealaltă să încheie un contract. Aceste
fapte au atras atenţia pretorului care a intervenit creând diverse mijloace procedurale pentru
ocrotirea contractantului înşelat.
În acest scop, pretorul a acordat persoanei înşelate o acţiune de dol (actio doli) pe care
100
partea lezată putea să o exercite atunci când obligaţia fusese deja executată pentru a obţine
repararea daunelor pricinuite.
Acţiunea de dol avea următoarele caractere:
• era subsidiară, în sensul că era acordată numai în lipsa oricărei alte căi prin care
victima putea să se apere;
• era acordată după cercetarea faptelor (cognita causa) de către magistrat;
• avea ca obiect numai prejudiciul suferit;
• era anuală deoarece se putea intenta numai timp de un an de la săvârşirea delictului;
• era infamantă şi din cauza acestei grave sancţiuni pe care o atrăgea, acţiunea de
dol era subsidiară şi admisă numai cognita causa;
• era arbitrară şi, în consecinţă, pârâtul putea evita condamnarea dacă executa
invitaţia judecătorului;
• era redactată in personam, ceea ce însemna că nu putea fi intentată decât
împotriva autorului dolului, nu şi împotriva acelor persoane care au profitat de pe urma dolului.
Spre sfârşitul epocii clasice acţiunea de dol îşi pierduse într-o anumită măsură
caracterele sale de acţiune penală.
Pretorul a pus la dispoziţia victimei şi o excepţiune de doi (exceptio doli) pe care
debitorul o putea opune creditorului său, autor al dolului, dacă obligaţia nu fusese încă
îndeplinită.
Partea contractantă care fusese victima unui dol putea să ceară şi o repunere în
starea anterioară (restitutio in integrum) prin intermediul căreia lucrurile erau restabilite în
situaţia de dinaintea încheierii contractului.
2.Violenţa
Violenţa (vis) consta în actele de constrângere materială sau morală, menite să
insufle o temere (metus) unei persoane cu scopul de a o determina să încheie un act
juridic dezavantajos ei. Violenţa, ca delict, a avut o evoluţie similară cu cea a dolului,
fiind sancţionată ca şi acesta, tot spre sfârşitul epocii Republicii. În cazul violenţei,
pretorul a creat aceleaşi remedii juridice ca şi în materia dolului.
1. O acţiune metus causa dată iniţial împotriva autorului violenţei şi extinsă ulterior şi
împotriva terţilor care voiau să profite de actul viciat prin violenţă.
2. O excepţie metus causa şi o repunere în starea anterioară -restitutio in
integrum, aceasta din urmă, în epoca imperială, tinzând să se confunde cu acţiunea. Aceste
mijloace procedurale produceau aceleaşi efecte ca şi cele utilizate în cazul dolului.
3. Înstrăinarea în frauda creditorilor
Înstrăinarea în frauda creditorilor (fraus creditorum) desemna înşelarea creditorilor
făcută de debitorul care, pentru a-şi crea sau mări insolvabilitatea, înstrăina bunurile sale,
astfel încât creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a-şi realiza creanţele. In epoca
veche a dreptului roman, acest delict nu era sancţionat, întrucât singura executare posibilă era
executarea asupra persoanei, fraus creditorum, fiind sancţionată abia în epoca clasică.
Într-un astfel de caz, creditorii aveau dreptul de a cere revocarea actelor care fuseseră
încheiate dacă erau îndeplinite anumite condiţii.
• Actele trebuiau să constituie o micşorare a patrimoniului care să conducă la
sărăcirea debitorului, acestea putând fi pozitive (vânzare, donaţie, etc) sau simple
abstenţiuni cum era în cazul debitorului care neintentând în timp util o acţiune pierdea dreptul de
a o mai folosi, pierzând în consecinţă şi avantajele materiale corespunzătoare.Creditorii nu se
puteau însă plânge dacă debitorii lor refuzaseră să se îmbogăţească, neacceptând de
exemplu, o moştenire.
• Actele debitorului trebuiau să fi condus la insolvabilitatea acestuia şi deci, la
imposibilitatea satisfacerii integrale a creditorilor, acestora producându-li-se un prejudiciu real
-eventus damni.
• Debitorul trebuia să fi conştientizat că prin actul său îi prejudiciază pe creditori
(consilium fraudis), acest element fiind prezumat şi analizându-se în momentul săvârşirii actului.
101
• Terţul dobânditor era necesar să fi fost complice al fraudei -conscius
fraudis, adică să fi avut reprezentarea clară a faptului că, prin respectivul act, debitorul
devenea insolvabil faţă de creditorii săi.
Jurisconsulţii romani, pornind de la considerente de echitate, au stabilit această
condiţie numai pentru cei care au dobândit de la debitor cu titlu oneros.
Această condiţie nu se cerea celor care au dobândit de la debitor cu titlu gratuit întrucât
aceştia nu puteau fi preferaţi creditorilor, deoarece, cei dintâi se" străduiau să păstreze un
avantaj primit gratuit - certant de lucro captando, pe când creditorii „se luptau să evite o
pagubă" - certant de damno vitando.
Creditorii fraudaţi au avut iniţial la îndemână, în vederea restabilirii drepturilor lor, un
interdict şi o repunere a lucrurilor în situaţia avută anterior - restitutio in integrum. Întrucât
aceste remedii procedurale şi-au dovedit ineficacitatea deoarece prin intermediul lor nu
puteau fi atacate decât actele de înstrăinare, pe câtă vreme fraudarea creditorilor se putea
produce şi în alte cazuri, pretorul a creat o acţiune specială numită acţiune pauliană, adecvată
unei apărări mai eficiente a creditorilor fraudaţi prin actele debitorilor lor. Acţiunea pauliană
avea scopul de a da posibilitatea creditorilor de a revoca actele încheiate de debitor în
detrimentul drepturilor lor.
Condiţiile de exercitare ale acţiunii pauliene erau:
1. trebuia ca debitorul să fi suferit o sărăcire produsă, fie printr-un act de înstrăinare,
fie printr-o abţinere a acestuia;
2. debitorul trebuia să fi fost conştient de fraudă (conscius fraudis), adică să-şi fi
creat sau să-şi fi mărit insolvabilitatea în mod voluntar:
3. terţul cu care debitorul a încheiat actul păgubitor pentru creditori trebuia să fi
ştiut că debitorul este insolvabil şi, deci, actul îi păgubea pe creditorii acestuia, condiţie
care nu se cerea atunci când era vorba despre un act cu titlu oneros;
4. actul trebuia să fi cauzat o pagubă creditorului, pentru îndeplinirea acestei condiţii
fiind suficient să se facă dovada că debitorul nu îşi putea plăti creditorii.
Trebuie precizat că acţiunea pauliană ducea indirect la revocarea actului,
întrucât era o acţiune arbitrară.
1. Enumeraţi caracterele acţiunii de dol. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Enumeraţi condiţiile de exercitare ale acţiunii pauliene. Folosiţi spaţiul de

........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
6.4. Transferul obligaţiilor

Obligaţiile puteau fi nu numai stinse, ci şi transmise, fapt care putea avea loc, fie la
moartea unei persoane, fie printr-un act încheiat între persoane aflate în viaţă.
În conformitate cu vechea concepţie a dreptului roman, obligaţia desemna raportul
existent între două persoane determinate. Transferul obligaţiilor pe cale succesorală
către moştenitor a fost admis de timpuriu, întrucât s-a pornit de la considerentul că
102
moştenitorul continua personalitatea defunctului astfel încât s-a apreciat că vechiul
raport se menţine între aceleaşi persoane, însă mult mai greu s-a admis posibilitatea
transferului obligaţiilor între persoane aflate în viaţă.
6.4.1. Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă era convenţia prin intermediul căreia creditorul ceda unui
terţ dreptul de creanţă pe care îl avea împotriva unui debitor. Creditorul iniţial se
numea cedent, terţul care devenea creditor se numea cesionar, iar debitorul era
denumit debitor cedat.
În dreptul roman nu s-a cunoscut niciodată un procedeu special prin care să se
confere valabilitatea simplei convenţii de cesiune de creanţă, deoarece această
operaţiune era complet contrară vechii concepţii romane asupra obligaţiei.
Totuşi, datorită dezvoltării tot mai accentuate a producţiei schimburilor de
mărfuri din epoca clasică, s-a căutat un mijloc adecvat de realizare a transferului de
creanţe.
Procedeele utilizate de către juriştii romani pentru realizarea transferului de
creanţe au evoluat de la unele forme primitive către anumite forme perfecţionate.
Iniţial, a fost utilizată novaţia prin schimbare de creditor. Astfel, în situaţia în care un
creditor dorea să înstrăineze o creanţă unei terţe persoane, acesta delega pe debitorul său să
promită terţului că îi va face lui prestaţia care forma obiectul contractului, în acest mod,
vechea obligaţie se stingea prin novaţie şi se năştea astfel o nouă obligaţie între terţul
dobânditor şi debitorul care trebuia să execute prestaţia, obiectul creanţei rămânând însă
acelaşi.
Acest procedeu prezenta o serie de inconveniente dintre care menţionăm: nu se
putea face fără consimţământul debitorului cedat şi noua obligaţie stingea toate
eventualele garanţii care ar fi însoţit obligaţia originară.
Din aceste considerente, novaţia prin schimbare de creditor a fost treptat înlocuită în
practică cu un mijloc de natură procedurală care s-a cristalizat într-o formă definitivă în epoca
procedurii formulare.
Noul procedeu se realiza printr-un mandat judiciar în următorul mod: creditorul
care dorea să îşi înstrăineze creanţa unei terţe persoane îi dădea acesteia un mandat
pentru a încasa contravaloarea creanţei şi a păstra respectiva sumă obţinută. Altfel spus,
mandatarul care era denumit cognitor sau procurator îl putea acţiona pe debitor şi putea
încasa creanţa de la acesta, fără a mai trebui să dea socoteală cedentului, putând astfel să
reţină suma încasată. Aşadar, mandatarul acţiona în numele creditorului cedent, însă în
propriul său interes.
Formula acţiunii cuprindea în intentio numele creditorului cedent, întrucât
acestuia îi aparţinea creanţa care îi era dedusă în justiţie şi în condemnatio era
precizat numele mandatarului.
Mandatul constituia deci un mijloc procedural pe care cedentul îl putea utiliza pentru
a transfera cesionarului o creanţă şi deoarece acest mandat se dădea în interesul
mandatarului care, în calitate de cesionar dobândea creanţa pentru sine, acest mandat a
primit denumirea de „mandat în interes propriu" -procuratio in rem suam.
Mandatul judiciar, ca şi procedeu de cesiune a creanţei, prezenta o serie de
inconveniente caracteristice oricărui mandat, în sensul că acesta putea fi oricând revocat
de creditor până la momentul acţiunii litis contestatio. Moartea cedentului sau a
cesionarului desfiinţa mandatul, iar debitorul cedat putea până la momentul lui litis contestatio
să plătească în mod valabil cedentului. Mai mult chiar, mandantul (cedentul) îşi păstra
acţiunea sa împotriva debitorului care, aşa cum am arătat, putea să îi plătească acestuia
datoria. Din aceste considerente, în dreptul lui Justinian s-a hotărât că din momentul în care
cesionarul îi aducea la cunoştinţă debitorului cesiunea printr-o somaţie (denuntiatio), acesta
103
din urmă nu mai putea să facă în mod valabil plata către cedent.
În încercarea de a remedia aceste inconveniente, dreptul imperial a introdus o serie
de reforme, conferind în acest mod o autonomie proprie instituţiei cesiunii de
creanţă. Astfel, au fost acordate cesionarului, la început numai în câteva cazuri, aşa
numitele acţiuni utile, adică acele acţiuni pe care acesta putea să le intenteze în nume
propriu împotriva debitorului cedat; aşadar, cesionarul nu mai trebuia să utilizeze
acţiunea din mandat, incertă, deoarece mandatul putea înceta înainte de litis contestatio.
Aceste acţiuni erau denumite utile deoarece acţiunea născută din contractul
cedat era prin extensiune acordată şi cesionarului, avându-se în vedere interesul
acestuia (utilitatis causa). Sistemul acţiunilor utile a fost generalizat în dreptul lui
Justinian. Deşi cedentul avea la dispoziţie acţiunile utile, păstra totuşi acţiunile directe,
situaţie care nu era de natură să asigure o protecţie completă a intereselor cesionarului.
După cum am prefigurat, împăratul Justinian a creat un mijloc capabil să ocrotească în
mod eficient pe terţul cesionar, îngăduindu-i acestuia ca printr-o notificare făcută debitorului
cedat sau prin obţinerea recunoaşterii cesiunii de către acest debitor să îi asigure beneficiul
exclusiv al creanţei şi să înlăture eventualele pretenţii ale creditorului cedent.
Cesiunea transmitea cesionarului creanţa cu toate accesoriile acesteia (spre
exemplu, garanţiile reale sau personale), iar creditorul cedent era ţinut să răspundă
numai pentru existenţa creanţei (nomen verum esse), nefiind însă obligat să garanteze
şi solvabilitatea debitorului (nomen bonum esse).
În epoca postclasică s-au luat o serie de măsuri pentru interzicerea cesiunii
creanţelor litigioase, adică a acelor creanţe care puteau forma obiectul unui proces.
Mai mult chiar, cu scopul de a se lovi în speculanţi, s-a admis că debitorul putea să fie eliberat
de datorie plătind cesionarului preţul cu care acesta cumpărase creanţa.
O serie de autori de drept roman vorbesc şi despre existenţa cesiunii de
datorie care se realiza tot prin procedee indirecte, mai exact prin novaţia cu schimbare
de debitor şi prin mandat judiciar, în cazul acestuia debitorul însărcinând pe altă
persoană să îi ia locul ca pârât într-un proces intentat de către creditorul său.
1. Enumeraţi procedeele de realizare a cesiunii de creanţă. Folosiţi spaţiul de
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Enumeraţi procedeele de realizare a cesiunii de datorie. Folosiţi spaţiul de
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
6.5. Efectele obligaţiilor

Executarea voluntară a pestaţiei de către debitor constituia efectul încheierii oricărei
obligaţii. În lipsa acestei executări voluntare, obligaţia, în sensul de drept personal sau de
creanţă, avea două efecte: pe de o parte, dreptul creditorului de a cere să fie executată
obligaţia, iar pe de altă parte, dreptul acestuia de a obţine daune interese atunci când
obligaţia nu era executată.
6.5.1. Obligaţiile naturale
104
Dreptul roman recunoştea existenţa unor obligaţii fără însă a admite existenţa
acţiunilor corespunzătoare acestora, admiţându-se obligaţii a căror principală
caracteristică era tocmai lipsa acţiunii. Astfel, pe lângă obligaţiile civile, care erau
sancţionate prin acţiuni, recunoştea şi unele obligaţii imperfecte care erau ocrotite
prin acţiuni şi cărora le-a fost dată denumirea de obligaţii naturale.
Întrucât erau lipsite de acţiuni, asemenea obligaţii nu erau exigibile şi deci executarea
lor nu putea fi cerută înaintea instanţelor de judecată. Cu toate acestea, dacă debitorul
executa de bună voie o obligaţie naturală, prestaţia sa constituia o adevărată plată -
solutio şi nu o donaţie şi prin urmare, debitorul nu putea cere restituirea prestaţiei
făcute. Obligaţia naturală era necunoscută în vechiul drept roman, apărând în epoca
clasică şi dezvoltându-se treptat în epoca postclasică a dreptului roman.
Aceste obligaţii au apărut în materia raporturilor juridice ale sclavilor şi ale persoanelor
aflate sub puterea capului de familie.
Trebuie să facem câteva precizări cu privire la aceste raporturi juridice.
Sclavii nu aveau personalitate juridică şi deci nu se puteau obliga pe cale contractuală,
însă, luând în considerare interesele proprietarilor de sclavi, dreptul pozitiv a permis
sclavilor, între anumite limite, o anumită disponibilitate de a contracta.
Pornind de la aceleaşi considerente s-a admis că sclavii erau .ţinuţi, în baza contractelor
pe care le încheiaseră în fapt pe când se aflau în sclavie, numai ca debitori naturali şi că, de
asemenea, sclavul putea avea drepturile unui creditor natural. Astfel, sclavii nu puteau fi
urmăriţi de către creditorii lor, dar dacă îşi executau obligaţia de bună voie, prestaţia lor era
valabilă şi nu mai aveau dreptul de a cere restituirea ei.
În ceea ce priveşte obligaţiile încheiate între capul familiei şi cei din familia sa sau cele
încheiate între persoanele care se aflau sub puterea aceluiaşi cap de familie, acestea nu
erau valabile atâta timp cât trăia capul familiei întrucât dreptul pozitiv le interzicea având în
vedere rolul familiei şi autoritatea capului de familie, însă, după moartea capului de familie,
asemenea obligaţii contractate anterior doar în fapt deveneau obligaţii naturale, executarea
lor fiind lăsată la bunăvoinţa debitorului.
În dreptul postclasic, sfera de aplicare a obligaţiilor naturale s-a lărgit treptat.
Deşi obligaţiile naturale erau lipsite de o acţiune civilă, acestea aveau totuşi o
existenţă juridică. Aceasta se poate remarca din faptul că plata făcută de debitor avea valoarea
unei plăţi civile, acesta neputând cere restituirea ei pe motiv că obligaţia nu era exigibilă,
adică sancţionată de dreptul civil cu o acţiune. Existenţa juridică a acestor obligaţii mai poate fi
constatată în posibilitatea acestora de a fi transformate în obligaţii civile printr-o novaţie sau
în posibilitatea de a fi opuse în compensaţia altor obligaţii civile sau de a fi garantate cu garanţii
reale sau penale.
6.5.2. Stipulaţia şi promisiunea pentru altul
În dreptul roman, unul dintre principiile care s-au menţinut, cu unele excepţii, a fost acela
potrivit căruia un contract nu producea efecte juridice decât între părţile contractante - „o înţelegere
între persoane determinate nu poate nici prejudicia, nici folosi altora" (res inter alios acta aliis nec
nocet, nec prodest). Acest principiu îşi găsea o importantă aplicaţie în două cazuri.
Stipulaţia pentru altul era stipulaţia făcută în interesul altei persoane. Spre exemplu,
Primus (stipulant) vindea un bun lui Secundus (promitent) şi se înţelegea cu acesta din urmă printr-
o stipulaţie ca acesta să plătească preţul bunului, unei alte persoane, lui Tertius (terţ beneficiar).
Acest act era nul în ceea ce îl privea pe stipulant, întrucât pentru a avea un drept era necesară
existenţa unui interes pecuniar, ori Primus nu avea acest interes, întrucât nu stipulase pentru el
însuşi, ci pentru o altă persoană. Actul era nul şi faţă de Tertius, întrucât acesta nu participase la
încheierea lui.
În dreptul roman, această nevalabilitate era exprimată prin regula “nimeni nu
poate stipula pentru altul” - alteri stipulari nemo potest.
Promisiunea pentru altul era promisiunea pentru faptul altuia cum se întâmpla de
pildă când Secundus îi promitea lui Primus că Tertius îi va preda un bun. Nici un astfel de
105
contract nu era valabil deoarece promitentul Secundus nu promitea propriul său fapt, iar Tertius
nu promitea nimic. Şi în acest caz s-a ajuns în mod indirect la executarea contractului. Astfel, în
loc ca promitentul Secundus să promită faptul lui Tertius, el promitea propriul său fapt şi
anume, că va face în aşa fel încât Tertius să facă un anumit lucru. Şi în situaţia promisiunii
pentru altul se putea recurge la o stipulaţi poenae, ca şi în cazul precedent.
6.5.3. Acţiunile noxale
Acţiunile noxale îşi găseau utilitatea în situaţia în care cel care se obliga era un
sclav sau un fiu de familie, adică o persoană alieni juris.
Trebuie precizat că în materie contractuală, în epoca clasică, fiul de familie se putea
obliga natural şi civil întocmai ca şi un pater familias, numai că respectivii creditori nu îl
puteau urmări decât dacă avea bunuri personale (peculium castrense). în ceea ce îi privea
pe sclavi, aceştia se puteau obliga numai natural.
În ceea ce privea răspunderea delictuală, atât sclavul, cât şi fiul de familie erau obligaţi
conform dreptului civil, fiind răspunzători individual, însă, întrucât delicventul nu avea cu ce să
repare paguba, neavând un patrimoniu propriu, acesta trebuia să răspundă cu corpul lui.
Pe de altă parte, delicventul se găsea sub puterea altei persoane şi de aceea modul
practic de realizare a acestei răspunderi a cunoscut condiţii mai speciale: sistemul noxalităţii şi
sistemul acţiunilor noxale.
Sistemul noxalităţii era caracterizat prin abandonarea delicventului de către pater
familias (noxae deditio - abandon noxal). În acest mod delicventul putea fi luat de către
victimă şi supus răzbunării sale. Pater familias putea renunţa la abandonul noxal dacă
plătea o sumă de bani.
Abandonul noxal nu avea loc nici în cazul în care delictul fusese comis din
ordinul lui pater familias sau în situaţia în care stăpânul nu împiedicase fapta
săvârşită de către sclav, deşi ar fi putut face acest lucru. În situaţia în care pater familias
nu voia nici să îl abandoneze pe delincvent şi nici să plătească o sumă de bani, pretorul
ordona să-l ia şi să-l ducă - duci vel feri iubet.
În decursul evoluţiei istorice a dreptului roman s-a observat că pater familias nu avea la
îndemână nici un mijloc prin intermediul căruia să îl apere pe cel învinuit, neputând decât să
ofere plata contravalorii pagubei. Pentru remedierea acestui neajuns au fost create acţiunile
noxale.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunilor noxale au fost precizate în epoca clasică.
a. Trebuia să fi fost vorba despre comiterea unui delict privat şi în acest sens, faptele
dăunătoare animalelor au fost asimilate delictelor private. Pater familias putea preda chiar
cadavrul fiului său sau al sclavului care muriseră în mod firesc.
b. Delictul trebuia să fi fost comis de o persoană alieni juris împotriva unui terţ.
c. La momentul lui litis contestatio delicventul trebuia să se găsească sub puterea
acelui pater familias asupra căruia se intenta acţiunea noxală. Aşadar, nu prezenta
importanţă faptul că delictul avusese loc pe când delicventul, persoană alieni juris se afla sub o
altă putere, întrucât se făcea aplicarea regulii „delictul îl urmează pe individ" - noxa caput
sequitur, justificată prin aceea că delicventul era răspunzător şi nu pater familias.
d. Victima trebuia să nu-1 fi avut mai înainte pe delincvent sub puterea sa, deoarece
într-o asemenea situaţie se presupunea că 1-a pedepsit deja, exercitându-şi dreptul său de
răzbunare.
Acţiunea noxală era de două feluri.
l. Acţiunea noxală independentă sau de sine stătătoare cum era, spre exemplu,
acţiunea referitoare la păscut (actio de pastu) sau acţiunea referitoare la paguba cauzată de
către un animal patruped (actio de pauperie), acţiuni al căror caracter noxal era atestat deja de
Legea celor XII Table.
2. Acţiunea noxală care nu era independentă, ci o acţiune care sancţiona în mod
obişnuit delictul comis, dar care era dată împotriva lui pater familias cu titlu noxal (noxaliter)
cum era, spre exemplu, actio furti nec manifesti, adică acţiunea care sancţiona furtul când hoţul
106
nu fusese prins asupra faptului.
6.5.4. Punerea în întârziere a debitorului
Punerea în întârziere a debitorului (mora debitoris) desemna întârzierea
culpabilă a debitorului care nu îşi executa prestaţia la momentul convenit. Pentru ca
debitorul să fie socotit în întârziere se cerea îndeplinirea mai multor condiţii.
a. Creditorul trebuia să ceară debitorului printr-o somaţie (interpellatio) să îşi
execute prestaţia la locul şi la momentul convenit. Deşi a fost susţinută ideea că obligaţia
supusă unui termen înlătura necesitatea somaţiei pe considerentul că dies interpellat pro
homine, textele romane nu oferă nici un fundament acestei opinii, dar este adevărat că nu se
crea nici o somaţie dacă cineva era debitor în urma unui delict.
b. Creanţa trebuia să fi fost exigibilă, exigibilitatea fiind posibilă din momentul naşterii
creanţei, în afara situaţiei în care părţile prevăzuseră un termen.
c. Refuzul creditorului de a plăti creanţa trebuia să fi fost injust, iar din momentul
în care datoria exista, orice refuz al debitorului de a executa prestaţia datorată se considera
injust şi culpabil, cu excepţia cazului în care acesta dovedea că a avut îndoieli cu privire la
existenţa creanţei.
Debitorul care era pus în întârziere trebuia să suporte riscurile lucrului, altfel spus,
dacă lucrul pierea printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul trebuia să îl
despăgubească pe creditor, plătindu-i daune interese. Punerea în întârziere a debitorului
putea lua sfârşit (mora purgatur) dacă debitorul sau chiar un terţ oferea creditorului
prestaţia convenită, însoţită de contravaloarea pagubelor care i-au fost aduse acestuia prin
întârzierea execuţiei.
Nu numai debitorul, ci şi creditorul putea fi pus în întârziere (mora creditoris) pentru
situaţia în care ar fi refuzat sau ar fi întârziat fără temei acceptarea prestaţiei care îi revenea.
Efectele punerii în întârziere a creditorului erau aceleaşi: riscurile treceau asupra acestuia,
debitorul rămânând răspunzător numai pentru dolul său. Punerea în întârziere a creditorului
putea înceta dacă accepta plata şi îl despăgubea pe debitor pentru pagubele suferite.
6.5.5. Culpa şi dolul
În afara punerii în întârziere, celelalte cazuri de vină imputabilă debitorului erau
culpa şi dolul.
Dacă un debitor nu-şi executa prestaţia din culpa sau din dolul său, chiar dacă
lucrul care constituia obiectul obligaţiei ar fi pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă
majoră, acesta era totuşi obligat să îl desdăuneze pe creditor, adică să îi plătească
daune interese.
1. Culpa
Culpa desemna orice neglijenţă pe care un bun administrator nu ar fi comis-o, dar
şi faptul de a nu lua precauţiile normale sau de a nu respecta regulile admise în exerciţiul
unei profesiuni.
Culpa contractuală desemna vina persoanei obligate printr-un contract, adică vina
debitorului unui corp cert. Această vină era un fapt sau o abţinere făcută fără intenţie şi care
dusese la pierderea lucrului datorat.
De abia în epoca clasică, şi numai în ceea ce privea obligaţiile de bună credinţă, s-a
admis că debitorul răspundea numai pentru faptele sale, dar şi pentru că s-a abţinut să facă
ceea ce ar fi trebuit să facă.
În contractele de drept strict, debitorul nu răspundea pentru abţinerea sa, chiar dacă era
de rea credinţă. Totuşi, în cazul în care creditorul insera în stipulatio o clausa doli, era posibilă
intentarea împotriva debitorului a unei actio de dolo.
În dreptul lui Justinian se opera o distincţie între culpa levis şi culpa lata.
Culpa levis desemna culpa uşoară şi uneori aceasta era apreciată în mod abstract prin
compararea activităţii debitorului în executarea contractului cu aceea a unui cap de familie
atent şi conştiincios - diligens pater familias. Această culpă uşoară apreciată în abstract a
fost denumită culpa levis in abstracto. Grija specială pe care trebuia să o aibă în acest caz
107
debitorul faţă de un lucru era desemnată prin denumirea de diligentia.
Alteori, culpa levis era apreciată în mod concret, comparându-se activitatea
debitorului în executarea contractului cu modul în care acesta îşi administra propriile
sale bunuri. Această formă de culpă era denumită culpa levis in concreto.
Culpa lata era o vină grosolană pe care nu ar fi comis-o nici cel mai neîndemânatic
administrator.
2. Dolul
Culpa, de orice fel ar fi fost ea, se deosebea de dol prin faptul că acesta din
urmă era o vină cu intenţie (un act sau o abţinere voite), în timp ce la culpă nu regăsim
elementul intenţional.
Existau unele contracte în cadrul cărora debitorul răspundea numai de dol şi nu
şi pentru culpa sa, criteriul răspunderii mai uşoare sau mai grele a debitorului
constituindu-l principiul utilităţii. Altfel spus, debitorul răspundea mai uşor, respectiv numai
pentru dol, în contractele unde nu avea un interes propriu şi răspundea agravat, adică şi pentru
culpă, în contractele unde avea un interes propriu, în consecinţă, răspunderea pentru dol era
cea mai uşoară vină pentru că exista numai în cazul dolului, nu şi al culpei.
6.5.6. Cazul fortuit, forţa majoră şi custodia
Cazul fortuit (casus minor) era faptul care avusese loc fără vina debitorului,
acesta luând măsurile obişnuite pentru a evita un astfel de fapt.
Prin forţa majoră (vis major, damnum fatale) se înţelegea un eveniment căruia
debitorul nu-i putea rezista (cui resisti non potest), căruia slăbiciunea omenească nu i
se putea opune (cui humana infirmitas resistere non potest), deoarece era produs de
o forţă care îi depăşea puterile ca, de exemplu, decesele (mortes), incendiile (incendia),
inundaţiile (aquarum magnitudines), cutremurele de pământ (terrae motus), răscoalele
(tumultus), atacurile răufăcătorilor (impetus praedorum, latronum incursus).
Dacă debitorul nu îşi putea executa prestaţia datorită forţei majore sau cazului fortuit,
acesta era exonerat de obligaţia sa. Cu toate acestea, dacă debitorul nu-şi executase obligaţia la
termenul stabilit, din vina sa şi ulterior lucrul pierea prin forţă majoră sau caz fortuit, debitorul era
obligat la plata daunelor interese. Altfel spus, debitorul continua să fie răspunzător pentru
pieirea lucrului chiar dacă survenise prin forţă majoră sau caz fortuit, dacă dintr-o vină care îi
era imputabilă nu-şi executase prestaţia la termenul convenit. În astfel de situaţii, în dreptul
roman se considera că obligaţia se perpetuează - perpetuari obligationem.
Custodia desemna răspunderea obiectivă a debitorului, deci, indiferent dacă avea
sau nu vreo vină în pieirea lucrului care trebuia să fie predat, în acest caz, debitorul era
ţinut să răspundă şi pentru cazul fortuit, nu însă pentru situaţia de forţă majoră. Unii
debitori erau ţinuţi de custodie, fie de plin drept, fie în baza unei convenţii.
Împăratul Justinian a menţinut custodia numai privitor la căpitanii de nave, hangii şi
proprietarii de grajduri, pentru fapte comise de anumite persoane aflate în serviciul lor.
6.5.7. Daunele interese
În situaţia în care debitorul nu îşi executa din vina sa obligaţia pe care o avea faţă
creditor sau şi-o executa dar în mod necorespunzător sau cu întârziere, creditorul putea să îi
pretindă pe cale judiciară despăgubiri. Instanţa, în cazul în care găsea cererea creditorului
justificată, îl condamna pe debitor, obligându-l să repare paguba suferită de creditor. Altfel
spus, debitorul trebuia să plătească creditorului, drept despăgubire, suma de bani fixată de
instanţă. Această despăgubire era desemnată prin denumirea de daune interese şi se
substituia obligaţiei în cazul în care prestaţia devenise imposibilă sau se adăuga acesteia în
cazul în care prestaţia fusese executată dar cu întârziere sau în mod necorespunzător.
În vechiul drept roman se utiliza, în scopul stabilirii cuantumului daunelor
interese, un criteriu obiectiv. Acestea se reduceau la o valoare materială a prestaţiei
neexecutate, adică daunele erau limitate de "preţuirea dreaptă a lucrului" - vera rei
aestimatio sau de "adevăratul preţ al lucrului" - verum rei pretium.
În epoca clasică acest criteriu nu a mai corespuns intereselor creditorilor şi
108
de aceea a fost înlocuit cu un altul superior. Noul criteriu urmărea satisfacerea
oricărui interes al creditorului - omne quod interest creditori.
În vederea precizării limitelor acestor interese, noul criteriu utiliza două elemente
care ulterior au fost denumite "paguba cauzată" - damnum emergens şi "profitul
nerealizat" - lucrum cessans.
Damnum emergens consta în pierderea suferită de creditor prin neexecutare
sau printr-o executare insuficientă, iar lucrum cessans, în profitul legitim de care
acesta a fost lipsit.
Creditorul reclamant trebuia să facă dovada prejudiciului suferit, precum şi a faptului
că acesta se datora neexecutării sau executării insuficiente a prestaţiei datorate de către
debitor. Hotărârea finală aparţinea judecătorului a cărui putere de apreciere şi mijloace de
a fixa asemenea daune interese variau în raport cu situaţia de fapt: paguba pricinuită,
profitul nerealizat ori buna sau reaua credinţă a debitorului. Interesele pur afective nu erau
luate în considerare în fixarea daunelor interese.
În epoca lui Justinian, pentru creanţele care aveau ca obiect un lucru determinat,
daunele interese nu puteau depăşi dublul valorii bunului respectiv.
Daunele interese puteau fi stabilite nu numai de către instanţă, dar şi prin anticipaţie, de
către părţile contractante, în anumite situaţii era preferat acest ultim procedeu în vederea
înlăturării dificultăţilor inerente stabilirii pe cale judecătorească a despăgubirilor pretinse de
către creditor. In vederea realizării acestui scop, părţile contractante utilizau sistemul clauzei
penale -stipulatio poenae, adică o stipulaţie prin intermediul căreia debitorul se obliga faţă
de creditor să plătească o anumită sumă pentru cazul unei eventuale neexecutări.
1. Enumeraţi tipurile de culpă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................
2. Definiţi cazul fortuit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.................................................................................

În ceea ce priveşte clasificarea propriu-zisă a obligaţiilor în funcţie de izvorul lor,
trebuie operată o distincţie între epocile: veche, clasică şi postclasică aparţinând etapelor
de evoluţie a vieţii sociale şi juridice a Romei.
În epoca veche, izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele.
În epoca clasică, datorită unei creşteri susţinute a producţiei de mărfuri şi a
numărului de schimburi comerciale a apărut necesitatea pentru jurisconsulţii romani de a
lărgi sfera de aplicabilitate a obligaţiilor, în încercarea de a le conferi o deplină eficienţă
juridică, prin adaptarea acestora la nevoile vieţii economico-sociale a Romei.
În această epocă, cele două izvoare ale obligaţiilor ne apar ca două noţiuni juridice
bine cristalizate şi posedând un înalt grad de generalizare şi abstractizare. Astfel, la finele
secolului al II-lea d.Hr., se afirma că « orice obligaţie se naşte fie dintr-un contract, fie
dintr-un delict » – omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto.
Această clasificare a izvoarelor obligaţiilor, a devenit insuficientă odată cu trecerea
timpului, deoarece creşterea numărului de raporturi economice şi sociale a condus la
109
apariţia de noi fapte şi acte juridice capabile să dea naştere unor obligaţii.
Pentru consacrarea acesei noi stări de fapt şi de drept, s-a impus cu tot mai multă
autoritate o împărţire a izvoarelor obligaţiilor: “obligaţiile se nasc dintr-un contract, dintr-un
delict sau într-un mod propriu din diferite alte cauze” – obligationes aut ex contractu
nascuntur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex varus causarum figuris.
În această ultimă categorie de izvoare ale obligaţiilor “din diferite alte cauze” – ex
variae causarum figurae erau incluse acele fapte şi acte juridice care, deşi nu erau nici
contracte şi nici delicte, dădeau totuşi naştere unor obligaţii.
Ca urmare a diversităţii tot mai accentuate a relaţiilor sociale, chiar şi precedenta
clasificare tripartită şi-a dovedit insuficienţa şi incompleta adaptare la noile realităţi
economice, sociale şi juridice.
Aceste necesităţi practice l-au determinat în epoca postclasică pe împăratul
Justinian să încerce să formuleze o nouă clasificare a categoriilor de obligaţii în funcţie de
izvorul lor, clasificare care cuprindea în structura sa patru părţi componente: contracte,
delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte – aut enim ex contractu sunt aut quasi ex contractu
aut ex maleficio aut quasi ex maleficio.
Cvasicontractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit, producător de efecte
juridice cum era, spre exemplu, gestiunea de afaceri.
Cvasidelictul era un fapt ilicit care dădea naştere unor obligaţii.
Iniţial, obligaţia desemna întotdeauna un raport juridic stabilit între două persoane:
debitor şi creditor. Odată cu diversificarea relaţiilor sociale şi economice din viaţa Romei
au apărut şi obligaţii cu pluralitate de subiecte, fie debitori, fie creditori.
În această situaţie în care mai multe persoane erau legate printr-un raport juridic
obligaţional, în mod obişnuit se aplica principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor.
În cazul unei pluralităţi pasive, adică atunci când mai multe persoane au promis
împreună acelaşi lucru unui anumit creditor sau în cazul unei pluralităţi active, adică în
situaţia în care un singur debitor a promis acelaşi lucru în acelaşi timp mai multor creditori,
acest principiu al diviziunii datoriilor şi al creanţelor stabileşte că fiecare debitor nu va fi
ţinut decât pentru partea sa şi că fiecare creditor nu va avea dreptul decât la o parte din
datorie.
Aceste persoane erau desemnate prin denumirile de debitori sau creditori conjuncţi,
obligaţia alcătuită dintr-un astfel de raport juridic obligaţional fiind numită obligaţie
conjunctă.
În materia obligaţiilor, principiul diviziunii datoriilor şi creanţelor constituia regula,
însă aplicarea acestui principiu putea fi eludată prin voinţa părţilor respectivului raport
juridic obligaţional, voinţă exprimată în anumite condiţii de formă.
Aceste obligaţii în care aplicarea principiului diviziunii datoriilor şi al creanţelor
fusese îndepărtată prin voinţa părţilor erau numite obligaţii coreale.

Prezentaţi acţiunile noxale.

110
6.8. BIBLIOGRAFIE.
Rousseau Éditeur, Paris, 1898, pag. 379-381, 421-466, 625-770.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag. 235-246, 286-311.
Piteşti, 2009, pag. 260-366
111
ELEMENTELE ŞI CLASIFICAREA CONTRACTELOR
7.1. OBIECTIVE....................................................................Error: Reference source not found

7.2. Elementele contractelor................................................Error: Reference source not found
7.2.1. Elementele esenţiale ale contractelor...............Error: Reference source not found
7.2.2. Elementele accidentale ale contractelor..........Error: Reference source not found
7.3. Contractele formale........................................................Error: Reference source not found
7.4. Contractele verbale (verbis).........................................Error: Reference source not found
7.5. Contractele scrise...........................................................Error: Reference source not found
7.6. Contractele reale.............................................................Error: Reference source not found
7.7. Contractele consensuale..............................................Error: Reference source not found
7.8. Contractele nenumite.....................................................Error: Reference source not found
7.10. LUCRARE DE VERIFICARE........................................Error: Reference source not found
7.11. BIBLIOGRAFIE...............................................................Error: Reference source not found
7.1. OBIECTIVE.
 introducerea cursanţilor în studiul elementelor şi clasificării contractelor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare element al contractului şi cu fiecare categorie
de contracte;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui
element al contractelor şi al fiecărei categorii de contracte prezentată în această
unitate de învăţare.
Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii în dreptul roman, întrucât
delictele au devenit izvor de obligaţii de abia începând cu secolul al II-lea d.Hr.
Potrivit concepţiei romane, contractul reprezenta acordul a două sau mai
multe voinţe, încheiat cu respectarea unor anumite formalităţi şi solemnităţi în
scopul de a produce efecte juridice, acord de voinţă recunoscut şi sancţionat prin
dispoziţiile dreptului civil.
Simplul acord de voinţă încheiat în scopul de a produce efecte juridice, fără
respectarea condiţiilor de formă impuse de vechiul drept civil, era denumit pact şi nu
contract şi “dintr-un simplu acord de voinţă nu se naşte nici o acţiune” – ex nudo
actio pacto actio non nascitur.
La fel ca în numeroase alte domenii şi în materia contractuală, la începuturile
evoluţiei istorice a dreptului roman, încheierea contractelor era dirijată de imperativele unui
formalism excesiv şi riguros.
Din aceste considerente, primul tip de contracte romane a fost acela al contractelor
formale şi am precizat că primul contract roman este considerat a fi sponsio religiosa,
contract încheiat în formă orală prin pronunţarea unor cuvinte şi termeni solemni. Datorită
formei lor orale, aceste contracte mai erau desemnate şi prin denumirea de contracte
verbis.
În această categorie a contractelor formale intrau şi contractele încheiate în scris cu
respectarea anumitor condiţii de formă şi numite contracte litteris sau nexum, acesta din
urmă fiind o convenţie încheiată per aes et libram în scopul de a da naştere unor obligaţii.
Aceste forme contractuale au cedat teren sub presiunea noilor realităţi economice şi
112
sociale romane, fiind treptat înlocuite cu categorii contractuale superioare şi perfect
adaptate necesităţilor vieţii Romei.
Aceste noi categorii de contracte erau denumite neformale şi cuprindeau
contractele reale, caracterizate prin remiterea materială a lucrului în cauză, contractele
consensuale, care produceau efectele juridice în scopul cărora fuseseră încheiate prin
simplul fapt al realizării acordului de voinţă al părţilor – solo consensu, contractele
nenumite, care necesitau pentru a produce efectele juridice urmărite la încheierea lor, ca
cel puţin una dintre părţile contractante să îşi fi îndeplinit promisiunea asumată la
încheierea contractului şi chiar unele pacte sancţionate prin intermediul unor acţiuni.
7.2. Elementele contractelor
Trebuie făcută de la început precizarea că în dreptul roman contractele aveau două
feluri de elemente:
- elementele esenţiale, fără de care un contract nu putea să existe – obiectul
consimţământul, capacitatea şi cauza;
- elementele accidentale care puteau fi cuprinse sau nu intr-un contract cum
erau, spre exemplu, termenul sau condiţia.
7.2.1. Elementele esenţiale ale contractelor
Consimţământul
Consimţământul reprezenta acordul de voinţă a două sau mai multe persoane
încheiat în scopul de a produce anumite efecte juridice determinate.
Nu putem vorbi de existenţa consimţământului în următoarele situaţii:
a. pollicitatio (oferta), în sensul că o singură voinţă nu era suficientă pentru a duce
la apariţia unui contract deoarece oferta unei persoane nu îl obliga pe cel care a făcut-o
atâta timp cât nu se realizase un acord de voinţă asupra ei de către celălalt cocontractant.
Prin excepţie, oferta sau promisiunea unilaterală de voinţă era valabilă în
următoarele cazuri.
a.1. Dacă promisiunea fusese făcută unei cetăţi în temeiul unei juste cauze şi
fusese acceptată - de exemplu, Primus promisese să construiască un amfiteatru în semn
de mulţumire pentru alegerea sa ca magistrat municipal, sau dacă exista un început de
executare – de exemplu, dacă Primus începuse să construiască un teatru sau un cartier
de locuinţe, acesta era obligat să îl construiască până la bun sfârşit.
Prin modificările ulterioare aduse de dreptul imperial, promisiunea unilaterală de
voinţă făcută unei cetăţi era valabilă prin ea însăţi, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea nici
unei alte condiţii suplimentare.
Apariţia unor astfel de obiceiuri fastuoase se explică printr-o repartizare extrem de
inechitabilă a bogăţiilor în interiorul societăţii romane.
a.2. Dacă promisiunea fusese făcută unei zeităţi (votum) – voti sponsio qua
obligamur deo, caz în care obligaţia asumată aparţinea mai mult dreptului sacral şi mai
puţin dreptului civil – de exemplu, Primus promitea să construiască un templu dedicat
zeului ocrotitor al oraşului în care locuia.
a.3. Un alt caz de excepţie era atunci când oferta consta în promisiunea făcută
de către un proprietar că va oferi o răsplată celui care îi va returna un sclav fugit sau
un lucru pierdut.
b. Neseriozitatea – atunci când consintamântul era dat in anumite circumstante
care excludeau in mod clar intentia de a se obliga sau atunci când era dat in glumă
(jocandi causa) – ,,non spandet ille statim qui dixit spondeo”.
c. Consimţământul nu trebuia să fi fost disimulat, ceea ce însemna că nu era
permis ca actul juridic real încheiat între părţi să fie ascuns sub o altă formă juridică decât
cea proprie, spre exemplu, fiind interzis ca un comsimţământ de donaţie să fie ascuns în
forma unui contract de vânzare-cumpărare.
Regula în această materie era aceea potrivit căreia “ceea ce se intenţionează are
mai multă eficacitate decât ceea ce se simulează” – plus valere quod agitur quam quod
113
simulate concipitur.
Această regulă interzicea utilizarea categoriilor contractuale în alte scopuri decât
cele în vederea cărora fuseseră create şi urmărea în ultimă instanţă să evite încercările de
eludare a dispoziţiilor legale.
d. Consimţământul trebuia să fi fost real şi să nu fi fost afectat de anumite
vicii de consimţământ.
Viciile de consimţământ erau eroarea, dolul şi violenţa.
d.1. Eroarea (error ignoratia)
Eroarea era reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui contract.
Trebuie precizat că în cazul în care consimţământul unei părţi era viciat printr-o
eroare, sancţiunea era întotdeauna nulitatea absolută a acelui contract. Se impune a
sublinia şi faptul că romanii operau o distincţie între eroarea de drept şi eroarea de fapt,
stabilind în acest sens că “este o regulă care afirmă că pe oricine eroarea de drept îl
prejudiciază, dar nu şi cea de fapt” – regula est juris quidem ignorantiam cuique nocere,
facti vero ignoratiam non nocere”.
În consecinţă, romanii considerau doar eroarea de fapt ca fiind un viciu de
consimţământ, considerând că eroarea asupra normelor de drept atrăgea valabilitatea
contractului respectiv, acceptând totuşi unele excepţii de la această regulă, în sensul că,
luând în consideraţie condiţia socială sau juridică a unor persoane, li se permitea acestora,
în unele cazuri, să invoce eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
Această regulă era o reflectare în materie contractuală a unei reguli de drept cu o
sferă generală de aplicabilitate, şi anume: “nimănui nu-i este permis să nu cunoască
legea” – nemo censetur ignorare legem.
Cazurile în care eroarea constituia viciu de consimţământ şi atrăgea nulitatea
contractului erau următoarele.
Error in negotio – eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat. Acest tip de
eroare apărea atunci când o parte avea convingerea că a încheiat un anumit act juridic, iar
cealaltă parte avea convingerea greşită că a încheiat un alt act juridic, ca în exemplul:
“dacă eu ţi-am dat bani ca donaţie, iar tu i-ai primit ca împrumut, nu este nici donaţie, nici
împrumut” – si ego pecuniam tibi quasi donatarus dedero tu quasi mutuam accipias …
donationem non esse … nec mutuam esse.
Error in persona - eroarea asupra identităţii persoanei cocontractante apărea
atunci când o parte credea că a încheiat un contract cu o anumită persoană şi în realitate
îl încheiase cu altcineva. Spre exemplu, contractul era lovit de nulitate absolută în cazul în
care Primus îi dădea un mandat lui Secundus crezând că i-l dă de fapt lui Tertius.
Error in corpore - eroarea asupra identităţii lucrului care forma obiectul
contractului intervenea în situaţiile în care o parte credea că încheie un contract cu privire
la un anumit lucru, iar cealaltă parte avea în vedere alt lucru, ca în exemplul: Primus
credea că vinde fondul Cornelian, iar Secundus credea că va primi fondul Sempronian. Şi
acest tip de eroare atrăgea sancţiune nulităţii absolute a contractului în cauză.
Error in substantiam - eroarea asupra calităţilor substanţiale ale lucrului care
forma obiectul contractului respectiv. Referitor la această formă de eroare trebuie făcută
precizarea că iniţial aceasta nu producea efecte juridice, în sensul că nu atrăgea
sancţiunea nulităţii asupra contractului încheiat de către o parte al cărei consimţământ
fusese viciat prin acest tip de eroare. Ulterior, odată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea
şi diversificarea relaţiilor economice şi sociale, această formă de eroare a început să
producă efecte juridice, însă doar în anumite cazuri. Astfel, dacă eroarea purta numai
asupra materiei din care era confecţionat lucrul care forma obiectul contractului sau
asupra sexului unui sclav ce forma obiectul unui contract, asupra respectivelor contracte
era atrasă sancţiunea nulităţii absolute. Dacă eroarea purta asupra calităţii scăzute a
gustului unui vin, dacă o persoană cumpăra haine vechi crezînd că sunt unele noi sau
cumpăra aur de o calitate inferioară celei dorite, contractele astfel încheiate îşi păstrau
114
valabilitatea.
d.2. Dolul (dolus malus)
Era acel viciu de consimţământ care consta în inducerea în eroare a unei persoane
prin intermediul unor manopere frauduloase sau dolosive pentru a o determina să îşi dea
consimţământul la încheierea unui act juridic (contract).
Iniţial, datorită numărului extrem de redus al contractelor şi faptului că cele mai
multe dintre aceste contracte se încheiau între cunoscuţi, acest viciu de consimţământ nu
avea o sancţiune juridică stabilită cu precizie. Ulterior, datorită multiplicării raporturilor
economice, dar şi a contractelor care le normau, s-a făcut simţită în materia dolului
prezenţa creatoare a pretorului care a pus la îndemâna persoanei lezate prin dol mai
multe mijloace procedurale pe care le prezentăm în continuare.
a. O acţiune de dol (actio doli sau actio de dolo) care a fost creată de pretorul
Aquillius Gaius în jurul anului 66 d.Hr. aceasta era o acţiune penală şi putea fi intentată în
situaţia în care obligaţia fusese deja executată, iar partea lezată dorea să obţină repararea
daunelor care îi fuseseră cauzate în acest mod.
b. O excepţiune de dol (exceptio doli) pe care debitorul o putea opune
creditorului, dacă acesta fusese autorul dolului, în situaţia în care obligaţia nu fusese încă
executată.
c. Începând cu epoca împăratului Hadrian, partea lezată pute cere o restitutio
in integrum, adică repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului.
d.3. Violenţa (vis)
Reprezenta acel viciu de consimţământ care consta în exercitarea unor acte de
constrângere materiale sau morale în scopul de a insufla o temere (metus) unei persoane
pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Mijloacele procedurale puse la dispoziţia părţii al cărei consimţământ fusese viciat
datorită violenţei fizice sau morale au fost la fel ca şi în cazul dolului, prefigurate cu
precizie de pretor, acestea fiind următoarele.
a. Actio metus causa, acţiune care era îndreptată împotriva autorului violenţei, dar
şi a persoanelor care urmăreau să profite de pe urma actului viciat prin violenţă. Prin
utilizarea acestei acţiuni se obţinea anularea respectivului act juridic.
b. Exceptio metus causa era o excepţiune care putea paraliza o eventuală acţiune
a reclamantului care comisese actele de violenţă materială sau morală, în urma cărora
fusese viciat consimţământul părţii contractante care se apăra prin ridicarea excepţiei.
c. Restitutio in integrum - adică repunerea părţilor în situaţia avută anterior
încheierii contractului. În epoca imperială, acest mijloc procedural tinde să se confunde cu
acţiunea metus causa.
Obiectul
Obiectul contractului (id quod debetur) este prestaţia (care poate consta în dare,
faceresau praestare) la care se angajează debitorul faţă de creditorul său, respectiv
acţiunile la care părţile contractante sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Trebuie precizat că în dreptul roman contractul avea ca funcţie exclusivă generarea
de obligaţii. Aceste obligaţii care constituiau chiar obiectul contractului se confundau cu
efectele acestuia.
Obiectul contractului trebuia să îndeplinească următoarele condiţii.
a. Să fie posibil
Obiectul contractului trebuia să fie posibil atât din punct de vedere fizic, cât şi juridic.
Această cerinţă este reliefată cu precizie în adagiul: “nimeni nu se poate obliga la o
prestaţie imposibilă” – impossibilium nulla est obligatio.
b. Să fie licit
Obiectul contractului nu trebuia să fie contrar ordinii juridice şi bunelor moravuri.
c. Să fie suficient determinat
Această condiţie privitoare la suficienta determinare a obiectului unui contract se
115
reducea la o apreciere de fapt menită să permită o evaluare exactă a executării sau
neexecutării obligaţiei de către debitor.
d. Să prezinte un interes pecuniar pentru creditor
În absenţa unui astfel de interes (evaluabil în bani) creditorul ar fi fost lipsit de posibilitatea
de a-l acţiona în judecată pe debitor, în cazul neexecutării obligaţiei. În epoca lui Justinian
este recunoscut şi apărat un chiar şi un interes moral, însă până în perioada acestuia se
considera că “obligaţia constă numai în ceea ce poate fi plătit şi apreciat în bani! – ea enim
in obligatione consistere quae pecunia lui praestorique possunt.
Capacitatea
Capacitatea desemnează aptitudinea unei persoane de a deveni titular de drepturi
şi obligaţii, prin încheierea unor acte juridice în nume propriu.
În dreptul roman, capacitatea juridică a persoanei nu desemna o calitate cu care
orice persoană umană se năştea şi deci o calitate inerentă a fiinţei umane, ci o calitate
care aparţinea şi le era recunoscută doar anumitor membri ai societăţii romane. Este
interesant de precizat în acest sens că nici în ultimul stadiu al evoluţiei sale dreptul roman
nu a admis generalizarea capacităţii juridice.
Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri: capacitate de drept
sau de folosinţă şi capacitate de fapt sau de exerciţiu. Pentru ca o persoană să
posede capacitate juridică deplină, aceasta trebuia să posede atât capacitate de folosinţă,
cât şi capacitate de exerciţiu depline. Astfel, chiar persoanele care posedau capacitate
juridică nu o aveau toate într-o măsură deplină decât dacă îndeplineau cumulativ toate
condiţiile cerute în acest sens.
Singura categorie de persoane care se bucura de capacitate juridică plenară
erau cetăţenii romani care erau persoane sui juris.
După ce am realizat distincţia dintre capacitatea de drept şi cea de fapt, trebuie să
operăm aceeaşi distincţie şi la nivelul persoanelor care erau considerate incapabile.
Astfel, erau considerate ca fiind incapabile de drept următoarele categorii de
persoane.
a. Sclavii care nu aveau recunoscută capacitatea de a contracta în nume propriu,
deoarece erau consideraţi ca fiind lucruri (res) şi nu persoane. Totuşi, în epoca clasică,
datorită dezvoltării fără precedent a relaţiilor sclavagiste de producţie şi schimb, li s-a
recunoscut sclavilor posibilitatea de a-şi asuma obligaţii naturale.
b. Peregrinii nu puteau încheia decât acte juridice normate de dispoziţii de dreptul
ginţilor (jus gentium) şi nu de drept civil (jus quiritium) care am văzut că se adresau în
exclusivitate cetăţenilor romani.
Deosebirile, iniţial extrem de accentuate, între peregrini şi cetăţenii romani s-au
estompat treptat pe parcursul evoluţiei istorice a societăţii şi dreptului roman. Astfel, în
secolul I î.Hr., legile Julia şi Papiria au generalizat calitatea de cetăţean la aproape toţi
locuitorii liberi ai Peninsulei Italice, pentru ca ulterior, în secolul al III-lea d.Hr., în anul 212,
împăratul Caracalla să statueze, în schimbul unui impozit succesoral de 5%, calitatea de
cetăţeni pentru toţi locuitorii liberi ai Imperiului Roman.
c. Fii de familie (filii familias) iniţial nu puteau încheia nici un fel de contracte în
nume propriu, dar în epoca clasică li s-a recunoscut capacitatea de a-şi asuma obligaţii
naturale sau civile faţă de terţi.
În cazul neexecutării obligaţiilor asumate de către fiii de familie, terţii puteau începe
esecutarea personală, însă urmărirea asupra bunurilor, implicată de această executatre,
nu putea fi realizată decât dacă aceşti fii de familie posedau un patrimoniu propriu.
d. Femeile căsătorite cum manu şi fiicele de familie (filiae familias), situaţia
acestora din urmă fiind în dreptul postclasic asimilată cu aceea a fiilor de familie, în sensul
că şi fiicele de familie devin capabile de a se obliga natural sau civil faţă de terţi.
În ceea ce priveşte situaţia persoanelor considerate a fi incapabile de fapt, acestea
nu îndeplineau condiţiile referitoare la sex, vârstă ori sănătate mintală care le-ar fi permis
116
să posede o capacitate de exerciţiu deplină.
În această categorie a incapabililor de fapt, intrau următoarele persoane.
a. Fii risipitori (prodigii) nu puteau deveni debitori în cadrul unor obligaţii civile sau
naturale, însă puteau întotdeauna să devină creditori ai unor astfel de obligaţii, ei putând
astfel să-şi îmbunătăţească situaţia, dar nu să şi-o înrăutăţească.
b. Alienaţii mintal erau împărţiţi în două categorii şi anume: cei care aveau şi
intervale de luciditate (furiosi) şi cei complet lipsiţi de luciditate (mentecapti). În
ambele cazuri, acestor persoane le era interzis de a contracta în nume propriu,
administrarea patrimoniului acestora realizându-se prin modalitatea numită negotia gerunt
de către un curator care întotdeauna contracta în nume propriu.
c. Femeile care erau persoane sui juris puteau contracta numai cu acordul
tutorelui lor, considerându-se că era necesar ca personalitatea acestuia să vină în
completarea personalităţii femeii – tutores interponunt auctoritatem.
d. În situaţia impuberilor care erau persoane sui juris trebuie să facem
distincţie între infans, care erau copii mai mici de 7 ani (consideraţi incapabili de a
vorbi – qui fari non potest şi pentru aceştia toate contractele care priveau
patrimoniul lor erau încheiate în nume propriu de tutorele lor, potrivit modalităţii de
administrare a tutelei, numită tutores negotia gerunt) şi pupili – pubertatis proximus
- care erau mai mari de 7 ani (consideraţi că puteau să vorbească – qui fari potes,
care puteau încheia contracte în nume propriu cu autorizarea tutorelui – cum
auctoritate tutoris).
Cauza
Cauza unui contract în dreptul roman avea accepţiuni multiple, prin aceasta
putându-se înţelege:
- motivul care a dus la încheierea respectivului act juridic;
-scopul direct şi imediat urmărit de părţi prin încheierea contractului;
- izvorul unei obligaţii, adică faptul sau actul juridic care dăduse naştere respectivei
obligaţii, în această accepţiune cauza fiind denumită şi cauză eficientă.
Trebuie precizat că simplul element element intenţional de ordin psihologic nu
prezenta interes din punctul de vedere al ordinii jurodice, acesta neintrând sub incidenţa
normelor juridice.
Iniţial, contractele romane aveau un pronunţat caracter formalist şi din acest
considerent căpătau o deplină valabilitate dacă erau îndeplinite formele solemne cerute
pentru încheierea lor, independent de ideea de cauză. Această valabilitate se menţinea
chiar şi în cazul unei cauze ilicite (ob turpem causam). Într-o astfel de situaţie era interzis
debitorului să îşi achite obligaţia asumată, însă pe un alt temei şi anume acela al obligaţiei
generale şi abstracte ce revenea tuturor persoanelor, de respectare a legilor, a ordinii
juridice existente.
Ca şi în numeroase alte domenii şi în materia contractelor s-a făcut simţită
intervenţia creatoare a pretorului care a stabilit într-un mod indirect, pe cale procedurală, o
nouă regullă, în sensul că nu mai era suficienţă îndeplinirea condiţiilor de formă impuse de
lege pentru a se asigura valabilitatea contractului, ci era necesar ca acestea să aibă o
cauză licită şi morală.
În acest scop, pretorul a pus la dispoziţia persoanelor care fuseseră constrânse prin
violenţă să îşi asume anumite obligaţii, o excepţie întemeiată pe teama (metus) care îi
fusese insuflată, iar la dispoziţia persoanei care fusese înşelată să îţi asume anumite
obligaţii fusese pusă o excepţie justificată prin chiar dolul suferit (dolus malus).
Prin intermediul acestor excepţii partea respectivă putea paraliza acţiunea
reclamantului şi respinge solicitările nejustificate ale acestuia.
Dacă prestaţia care forma obiectul obligaţiei fusese deja executată în temeiul unei
promisiuni ilicite sau dacă existase o constrângere prin violenţă, pretorul acorda părţii
respective o acţiune (condictio) prin intermediul căreia aceasta putea obţine restituirea
117
prestaţiei efectuate. În ambele situaţii anterior prezentate acordarea acestei acţiuni era
justificată pe temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză. În situaţia în care cauza
respectivului contract era ilicită (turpis) şi pentru promitent, acesta nu avea la dispoziţie
altă acţiune potrivit principiului “nimănui nu îi este ermis să se prevaleze de propria-i
incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept” – nemo auditur
propriam turpitudinem allegans – principiu care în această materie îşi găseşte o reflectare
exactă în adagiile: “când este vorba despre incorectitudinea sau imoralitatea, atât a celui
care dă, cât şi a celui care primeşte, opinăm că nu se poate cere restituirea plăţii făcute” –
ubi autem et dantis et accipientis turpitudo versatur, non posse repeti dicimus, respectiv,
“pactele întemeiate pe o cauză ilicită sau imorală nu trebuiesc respectate” – pacta
quae turpem causam habent, non sunt observanda.
1. Enumeraţi tipurile de eroare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi mijloacele procedurale puse la dispoziţia părţii al cărei consimţământ
a fost viciat prin violenţă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
7.2.2. Elementele accidentale ale contractelor

Elementele accidentale ale unui contract erau acele modalităţi care puteau să
existe sau să lipsească unui contract în funcţie de voinţa părţilor, deoarece aceste
elemente, după cum ne arată chiar denumirea lor, nu ţineau de natura însăţi a
contractelor.
Cele mai importante elemente accidentale ale contractelor erau termenul şi
condiţia.
Termenul (dies)
Termenul era un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de împlinirea căruia depindea
exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Termenul putea să fie suspensiv în cazul în care obligaţia devenea exigibilă doar la
împlinirea acestuia sau extinctiv, în situaţia în care prin ajungerea la temen dreptul
creditorului se stingea.
Trebuie precizat că, potrivit dispoziţiilor dreptului civil, nu se admitea ca un termen
să stingă o obligaţie, acest fapt putându-se realiza doar prin încheierea unui act juridic
similar în sens contrar.
Pretorul a intervenit însă în favoarea debitorului, acordându-i acestuia o exceptio
doli şi o exceptio pacti conventi prin intermediul cărora acesta putea să respingă o
eventuală acţiune intentată împotriva sa în baza normelor de drept civil.
Condiţia (condicio)
Condiţia era un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depindea
naşterea sau stingerea unui drept.
Condiţia putea fi suspensivă în situaţia în care naşterea dreptului (şi implicit
validitatea obligaţiei corelative a acestuia) depindea de realizarea condiţiei sau rezolutorie,
atunci când prin realizarea condiţiei dreptul se stingea.
Ca şi în cazul termenului extinctiv şi condiţia rezolutorie era considerată de dreptul
civil ca nescrisă. Dreptul civil nu admitea ca o obligaţiune să se stingă prin ajungerea la
termen sau prin realizarea unei condiţii deoarece modurile de stingere a obligaţiilor, potrivit
118
dreptului civil erau anume determinate. In această situaţie, debitorul unei obligaţii sub
condiţie rezolutorie era privit ca şi cum obligaţia ar fi fost pur şi simplă şi continua să-şi
păstreze valabilitatea chiar şi în cazul realizării condiţiei rezolutorii.
Pretorul a intervenit şi în acest caz, acordându-i debitorului- unei astfel de obligaţii o
exceptio doli mali şi o exceptio pacti conventi.
7.3. Contractele formale

Contractele formale erau acele contracte pentru încheierea cărora se cerea
îndeplinirea anumitor formalităţi.
Solemnităţile cerute pentru încheierea acestora corespundeau unor realităţi şi
necesităţi existente în epoca veche a Romei, însă, odată cu dezvoltarea accentuată a
relaţiilor de producţie şi schimb al mărfurilor, acest formalism rigid şi uneori excesiv a
devenit o piedică în calea progresului economic şi social, fiind în consecinţă gradual
înlăturat.
Contractele cuprinse în această categorie erau cele mai vechi contracte din dreptul
roman şi prezentau anumite caractere impuse de formalismul lor, cum erau:
- principiul interpretării literale a actelor, în sensul că un astfel de contract nu trebuia
interpretat prin raportare la voinţa părţilor contractante, ci prin respectarea întocmai a
termenilor săi;
- principiul oralităţii actelor, principiu fundamentat pe faptul că marea majoritate a
contractelor formale erau încheiate într-o formă orală;
- principiul unilateralităţii actului - întrucât orice contract formal era unilateral, creând
obligaţii doar în sarcina uncia dintre parii;
- principiul simetriei sau al corespondentei formelor, în sensul că orice contract
formal trebuia desfiinţat prin îndeplinirea aceloraşi formalităţi cerute pentru încheierea sa
în mod valabil, îndeplinite însă în sens contrar (în acest caz, nu întotdeauna
corespondenţa formelor era considerată ca un principiu, însă ea exista ca o realitate de
fapt în vechiul drept roman).
Nexurn
Nexum-ul era denumit şi contractul cu formă autentică, deoarece încheierea
sa implica prezenţa magistratului.
Etimologia termenului nexum (nectere - a lega, reflectă concepţia originară a
romanilor referitoare la obligaţii, caracterizată prin aceea că acestea erau considerate ca
fiind o legătură fizică, materială.
Nexum-ul era un contract care se încheia în scopul de a da naştere unor
obligaţii. Această formă de contract solemn era considerată ca fiind încheiată în mod
valabil doar prin îndeplinirea formalităţilor specifice mancipaţiunii, adică per aes et libram
- "prin aramă şi balanţă".
Acest contract a fost iniţial utilizat pentru împrumutul de bani şi alte lucruri care se
puteau cântări dar, ulterior şi-a lărgit sfera de aplicabilitate, cu timpul cântărirea lucrurilor
care formau obiectul acestui contract devenind pur simbolică.
Prin lărgirea sferei sale de aplicabilitate, nexum-ul a devenit cu timpul un mod
general de aplicare - quae per aes et libram fiant, ut obligentur.
Unii cercetători ai dreptului roman afirmă că nexum-ul era o convenţie de aservire
care îmbrăca forma specifică unei in jure cessio şi care consta într-o declaraţie prin care
creditorul afirma că serviciile debitorului îi sunt aservite pentru o anumită perioadă,
declaraţie necontrazisă de debitor şi ratificată de către magistrat prin pronunţarea
cuvântului addico.
Trebuie să precizăm că în ceea ce priveşte stabilirea formei şi funcţiilor sale,
nexum-ul este una dintre cele mai controversate instituţii de drept roman datorită
informaţiilor fragmentare privitoare la acesta care ne-au parvenit.
Privitor la efectele juridice ale acestui contract întâlnim în doctrină o
119
cvasiunanimitate în acceptarea faptului că nexum-ul avea un efect executoriu prin el însuşi
în sensul că, în situaţia în care la scadenţă debitorul nu îşi îndeplinise obligaţiile asumate,
creditorul nu mai trebuia să recurgă la un proces pentru a obţine o sentinţă de
condamnare care să fie apoi executată, ci putea trece direct la executare, utilizând în
acest scop procedeul manus injectio, asupra caracteristicilor căruia nu considerăm
necesar să mai revenim, întrucât acestea vor fi prezentate detaliat la materia consacrată
procedurilor de judecată.
Se impune să facem câteva precizări şi anume, că prin intermediul nexum-ului se
crea pentru debitor o situaţie de semisclavie, chiar dacă acesta era un om liber, în sensul
că dacă nu îşi executa la scadenţă obligaţiile asumate era pus în lanţuri la închisoarea
privată (in carcere privata) a creditorului şi obligat să lucreze pentru acesta în condiţii
similare sclaviei până la achitarea datoriei contractate. Mai mult, creditorul putea să îl
ucidă pe debitor sau să îl vândă în afara Romei - trans Tiberim.
La o analiză detaliată a funcţiilor nexum-ului se poate observa cu precizie că acesta
constituia un eficient mijloc de aservire a debitorilor şi, în consecinţă, a fost utilizat în mod
frecvent în acest scop.
Prin Legea Poetelia Papiria, datând din anul 326 î.Hr.309 s-a pus capăt acestei
situaţii împovărătoare pentru debitorii unui contract nexum, deoarece prin această lege
nexum-ul a fost lipsit de caracterul său executoriu, fiind astfel înlăturat avantajul pe care
acesta îl prezenta asupra celorlalte forme contractuale.
Această lege a interzis creditorilor de a mai executa o acţiune directă împotriva
persoanei debitorilor, permiţându-le doar să urmărească patrimoniul acestora prin
intermediul unui proces. Astfel, a dispărut interesul creditorilor de a mai recurge la nexum
şi acesta a căzut în desuetudine.
În ceea ce priveşte împrumutul, acesta începe să se realizeze printr-o simplă remitere a
banilor, fără a mai fi nevoie de cântărire, de prezenţa martorilor şi de pronunţarea unor
expresii solemne, transformându-se dintr-un contract formal într-un contract real.
7.4. Contractele verbale (verbis)
Contractul verbal era un acord de voinţă încheiat prin rostirea unor cuvinte
solemne.
Contractele verbale erau: dictio dotis, jusjurandiim liberti, sponsio laica şi stipulatio.
Dictio dotis
Dictio dotis sau constituirea de dotă era o formă de contract verbal prin care
anumite persoane - viitoarea soţie, debitorul acesteia (cu consimţământul ei), tatăl
acesteia sau bunicul pe linie paternă - se puteau obliga prin rostirea anumitor
cuvinte solemne faţă de viitorul soţ să execute o prestaţie cu titlu de dotă.
Această formă de contract verbal consta într-o declaraţie unilaterală, deoarece o
singură persoană vorbea, şi anume persoana care constituia dota. Declaraţia acesteia
crea obligaţia remiterii anumitor bunuri către viitorul soţ şi nu trebuia nici precedată de o
întrebare şi nici urmată de acceptarea verbală a viitorului soţ - uno loquente et sine
interrogatione.
În epoca postclasică, această formă de contract verbal a căzut în desuetudine,
deoarece în epoca împăraţilor Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea constituirea unei
dote se putea realiza printr-un simplu pact.
Jusjurandum liberti
Jusjurandum liberti sau jurata promissio reprezenta o formă de contract verbal
încheiată între un libert şi patronul acestuia.
Astfel, dacă un proprietar se învoia cu un sclav să îl elibereze dar cu condiţia ca
acesta din urmă să promită că îi va presta anumite servicii (operae) după ce se va afla în
stare de libertate (status libertatis) şi chiar dacă sclavul consimţea să facă o astfel de
promisiune, fie şi sub forma unui jurământ, această promisiune nu dădea naştere unei
obligaţii civile, ci doar unei obligaţii naturale.
120
Dacă însă, ulterior eliberării sclavului acesta făcea patronului său o nouă
promisiune, cu rostirea unor cuvinte solemne prin care îşi reînnoia angajamentul luat
anterior, de această dată promisiunea libertului , de a se obliga devenea un contract
verbal, acesta fiind sancţionat juridic printr-o acţiune numită judicium operarum313
(acţiune privind zilele de muncă).
Datorită unor deteriorări tot mai accentuate a relaţiilor de producţie sclavagiste, în
epoca postclasică şi această formă de contract verbal a căzut în desuetudine, ea
nemaifiind menţionată în Institutele lui Justinian, deoarece îşi pierduse aproape complet
orice aplicabilitate.
Sponsio laica şi stipulatio
Sponsio laica era o formă de contract verbal accesibilă doar cetăţenilor
romani. Din momentul în care a devenit accesibilă şi peregrinilor, această formă de
contract verbal a primit denumirea de stipulatio.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a stipulaţiunii considerăm necesar să
facem câteva precizări referitoare la sponsio religiosa, care era cel mai vechi
contract roman şi care, potrivit opiniei unor autori, reprezintă forma religioasă a
contractelor formale, adică cea mai veche formă prin care o convenţie a devenit
contract.
În cazul acestei sponsio religiosa, debitorul îşi asuma anumite obligaţii prin
pronunţarea verbului sponsio - "promit", pronunţare urmată de anumite gesturi rituale cu
profunde implicaţii religioase (invocări ale zeilor, sacrificii, libaţiuni, etc.).
Tocmai pe considerentul acestui pronunţat caracter religios, această formă veche
de contract era rezervată exclusiv cetăţenilor romani, deoarece se credea că doar aceştia
îi pot invoca pe zeii Romei.
Revenind la sponsio laica şi stipulaţia trebuie să arătăm că după ce a fost
introdusă în uz forma contractuală denumită stipulaţia, sponsio laica a devenit o
formă în cadrul acesteia rezervată în exclusivitate cetăţenilor romani. Peregrinilor le
era interzisă în continuare utilizarea cuvântului spondeo, avându-se în vedere
întrebuinţarea exclusivă a acestui verb în vechiul drept roman, acesta fiind înlocuit
cu alte verbe similare ca înţeles: Promitis ? - Promitto; Dabis ? - Dabo,etc.
Stipulaţia poate fi definită atât ca o formă contractuală care poate îmbrăca
orice acord de voinţă, transformându-1 într-un contract, cât şi ca un contract în
formă verbală încheiat printr-o întrebare şi un răspuns, contract la încheierea căruia
aveau acces şi peregrinii.
În cazul încheierii unei stipulaţiuni, persoana care urma să devină creditor
(stipulator) îl întreba pe viitorul debitor (promissor) dacă se obligă să execute o anumită
prestaţie.
Stipulaţia putea avea ca obiect nu doar o sumă de bani, ci un lucru sau un fapt
oarecare.
Stipulaţiunea era considerată ca fiind actul final al unei convenţii prealabile, căreia
părţile doreau să îi confere eficacitate juridică, deoarece, simplul acord de voinţă al
părţilor, neîmbrăcat într-o anumită formă contractuală, nu avea nici o valoare juridică. Altfel
spus, stipulaţiunea era un tipar contractual, o formă contractuală şi nu un contract concret
şi determinat.
Pornind de la aceste consideraţii preliminare, putem stabili caracterele stipulaţiunii.
• Stipulaţia era un act oral, motiv pentru care anumite categorii de persoane erau
oprite de la a încheia acest contract, spre exemplu, infantii şi alienaţii mintal, muţii şi surzii
erau opriţi de la a încheia o stipulaţiune: et idea neque mutus neque surdus neque
infans stipulationem contraherem posunt, nec absens quidem. Acest act oral se
forma dintr-o întrebare a stipulantului (creditor) şi dintr-un răspuns al promisorului
(debitor), în acest scop putând fi utilizate diferite verbe.
• Era un act abstract deoarece nu se indica cu precizie cauza obligaţiei, adică
121
scopul pentru care debitorul se obliga. Tocmai pe această caracteristică a stipulaţiei se
bazează funcţia generală a acesteia şi anume, aceea de a reprezenta un tipar contractual
pentru diferite tipuri de obligaţii.
• Era un act unilateral deoarece prin intermediul stipulaţiunii doar debitorul îşi
asuma anumite obligaţii, devenind astfel debitor al stipulantului.
•Stipulaţiunea reprezenta caracterul unităţii de timp şi loc, nefiind admisă
reprezentarea la încheierea acesteia. Acest caracter reprezenta o consecinţă a oralităţii
stipulaţiei care implica prezenţa ambelor părţi într-un anumit loc, la un anumit moment,
pentru încheierea acestui contract verbal..
• Era un contract formal, deoarece încheierea sa în mod valabil era condiţionată de
rostirea unor anumite cuvinte solemne. Această caracteristică se referă la necesitatea
îndeplinirii anumitor condiţii de formă impuse de lege şi este comună tuturor contractelor
formale.
•Stipulaţiunea implica concordanţa dintre întrebare şi răspuns, concordanţă ce
trebuia apreciată sub două aspecte şi anume: obiectul obligaţiei menţionate în întrebare
trebuia să corespundă cu cel cuprins în răspuns şi această congruenţă trebuia să se
manifeste şi sub aspect formal, întrucât era necesar ca verbul utilizat în întrebare să fie
identic cu cel folosit în răspuns. Dacă promisorul răspundea printr-un simplu "da" - quidni "
(care avea şi sensul de "de ce nu?") sau promitea un obiect cu o valoare mai mică decât
cel la care se făcea referire în întrebare. Stipulaţiunea nu era considerată valabilă.
În dreptul post clasic, formalismul caracteristic stipulaţiei se atenuează din ce în ce
mai mult. Astfel, în anul 472 d.Hr., împăratul Leon a stabilit că orice stipulaţiune era
considerată valabilă, indiferent de cuvintele utilizate la încheierea acesteia, cu condiţia ca
voinţa părţilor de a se obliga
să fie exprimată cu claritate: quibus cumque verbis pro consensu contrahentiun
compositae sunt.
Mergând mai departe pe linia atenuării formalismului, împăratul Justinian a stabilit
noi transformări ale stipulaţiei, cele mai importante fiind cele stabilite într-o constituţiune
imperială adoptată în anul 531 d.Hr., care prevedea că prezenţa părţilor în aceeaşi
localitate şi la acelaşi moment era prezumată ori de câte ori exista un înscris care să
indice data şi locul unde s-a încheiat stipulaţiunea. Acest act prin care se menţiona
stipulaţia doar dacă debitorul dovedea că el însuşi sau creditorul lipsiseră întreaga zi din
localitatea unde se încheiase stipulaţia.
Astfel, s-a stabilit că două persoane care se aflau în aceiaşi localitate nu au nevoie
să se întâlnească pentru a încheia o stipulaţiune care să fie constatată printr-un înscris,
întrucât, conform dreptului lui Justinian, răspunsul nu trebuia să urmeze de îndată
întrebării: intervallum enim medium non vitiavit obligationem.
Obiectul stipulaţiunii
Obiectul stipulaţiunii putea consta în facere (in fadendo) sau dare (in dando).
Trebuie menţionat că existau cazuri în care stipulaţiunea era sancţionată cu
nulitatea din cauza obiectului său, în următoarele situaţii:
• dacă cineva stipula un obiect care nu exista sau care încetase să mai existe;
• dacă o persoană stipula un lucru care nu era determinat sau care nu se afla în
comerţ (res extra commercium);
• dacă se stipula un lucru care, deşi se afla în comerţul general, nu se afla in
commercio şi relativ la persoana stipulantului (creditorului);
• dacă se stipula un lucru ilicit sau imoral, spre exemplu, comiterea unui delict.
Rezultă, aşadar, că pentru ca o stipulaţiune să fie valabilă se cereau îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a. obiectul acesteia să existe sau să poată exista, deoarece se putea stipula în mod
valabil şi un lucru viitor cum ar fi fost o recoltă sau un sclav care urma să se nască;
b. obiectul stipulaţiunii trebuia să fie determinat;
122
c. obiectul stipulaţiunii trebuia să se afle in commercio;
d. obiectul stipulaţiunii trebuia să fie licit şi moral.
Proba stipulaţiunii
Modalităţile de probă ale stipulaţiunii se aflau în strânsă legătură cu caracterul
abstract al acestei forme contractuale, întrucât am văzut deja ca în cazul stipulaţiunii nu se
indica în mod clar cauza obligaţiei sau, altfel spus, scopul pentru care debitorul se obliga.
Scopul unei persoane care împrumuta o sumă de bani era acela de a primi banii şi
de aceea se obliga să restituie respectiva sumă de bani. Astfel, primirea sumei respective
constituia cauza obligaţiei sale.
Stipulaţia producea efecte juridice indiferent de existenţa sau nu a cauzei finale,
adică, indiferent dacă cel care s-a împrumutat a primit tot, o parte sau nimic din suma pe
care s-a obligat să o plătească. Această situaţie servea întrutotul clasei dominante. Astfel,
patricianul creditor îl împrumuta în realitate pe debitorul plebeu cu 200 de sesterţi, dar
obiectul stipulaţiunii era de 300 de sesterţi, din care 100 de sesterţi reprezentau o
dobândă deghizată.
Referitor la această stare de lucruri trebuie remarcat că în mod cu totul nefondat
unii autori afirmă că grija pentru simplitate şi voinţa de a asigura securitatea actelor şi
convenţiilor din circuitul juridic au fost considerentele care i-au determinat pe romani să fie
dezinteresaţi de motivele care l-au determinat pe debitor să-şi asume obligaţia de plată
respectivă.
Revenind la exemplul oferit, debitorul plebeu nu putea face dovada faptului că nu a
primit 300 de sesterţi. Pentru a pune capăt acestei inechitabile situaţii a intervenit pretorul
care a pus la dispoziţia debitorului o excepţie de doi (exceptio doli) şi chiar o acţiune prin
intermediul căreia putea cere să fie exonerat de plata sumei de bani pe care nu o primise.
Însă chiar şi în aceste condiţii era foarte dificil pentru debitor să se achite de sarcina
probei, deoarece era vorba despre o probă negativă care consta în a face dovada că în
toate momentele în care debitorul ar fi putut primi suma de bani, acesta nu o primise în
realitate.
Pasul decisiv pentru remedierea acestei situaţii a fost făcut de către împăratul
Caracalla, printr-o constituţiune imperială adoptată în 215 d.Hr.,327 care a răsturnat
sarcina probei, punând la dispoziţia debitorului o exceptio non numeratae pecuniae 328 -
excepţia sumei de bani nepredate, dar şi o acţiune denumită querela non numeratae
pecuniae - plângerea pentru suma de bani nepredată.
În ambele situaţii anterior menţionate debitorul se limita doar la a afirma că nu a
primit suma de bani care îi era pretinsă, creditorul fiind cel care trebuia să dovedească
realizarea plăţii respective.
Sancţiunea stipulaţiei
Sancţiunea stipulaţiei desemna mijloacele procedurale prin intermediul cărora
stipulatorul îl putea trage la răspundere pe promisor în situaţia în care acesta nu îşi
executa obligaţiile asumate prin stipulaţie.
Aceste mijloace procedurale erau diferite în funcţie de obiectul fiecărei stipulaţii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii celor XII table, stipulaţiunea a fost iniţial sancţionată
prin legisacţiunea denumită judicis postulatio, ale cărei trăsături caracteristice le vom
analiza la materia procedurilor.
Odată cu crearea legisacţiunii numită condictio, debitorul putea fi tras la răspundere
şi prin intermediul acestei legisactio, dacă promisiunea acestuia viza plata unei sume de
bani - certa pecunia - prin condictio certae pecuniae sau dacă această promisiune se
referea la un lucru determinat -alia certa res — prin condictio certae rei sau condictio
triticaria.
Dacă promisiunea debitorului făcea referire la un fapt oarecare, creditorul avea la
dispoziţie o actio ex stipulatu.
În afară de mijloacele procedurale pe care legea le punea la dispoziţia lor, părţile
123
puteau ele însele să încheie anumite convenţii sau să stabilească anumite clauze prin
intermediul cărora să se asigure de executarea obligaţiilor asumate.
Astfel, în cazul în care două persoane încheiau o stipulaţie care avea ca obiect dare
sau facere, acestea puteau stabili o sancţiune (care în cele mai multe cazuri era
pecuniară) pentru eventualitatea în care debitorul nu şi-ar fi executat obligaţia asumată.
Această sancţiune accesorie şi condiţională era denumită clauză penală – stipulatio
poenae.
Clauza penală prezenta un dublu avantaj: pe de o parte servea ca stimulent, ca
mijloc de constrângere pentru debitor, spre a-1 obliga să-şi execute promisiunea, iar pe de
altă parte uşura situaţia judecătorului care, în cazul în care era chemat să evalueze
prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligaţiei asumate, nu mai era nevoit să recurgă la
întreaga procedură, întotdeauna anevoioasă şi de multe ori ineficace, ci putea să îl
condamne pe debitor la plata sumei stipulate prin clauza penală, deoarece această sumă
reprezenta evaluarea anticipată a prejudiciului eventual al creditorului, evaluare realizată
de către părţi de comun acord.
Dacă obligaţia principală era nulă, atunci şi clauza penală avea aceeaşi soartă, ca o
aplicare a principiului accesorium sequitur principale -actul juridic accesoriu urmează
situaţia juridică a actului său principal.
Creditorul trebuia să opteze între a cere condamnarea debitorului la plata sumei
stipulate prin clauza penală sau să ceară obligarea debitorului la executarea obligaţiei
asumate, neputând să le ceară cumulativ pe amândouă.
Prin excepţie de la această regulă era permis cumulul în situaţia în care clauza
penală fusese stipulată ca despăgubire pentru o eventuală întârziere în executarea
obligaţiei.
Părţile puteau deasemena încheia o clausula doli în virtutea căreia judecătorul
putea aprecia într-un mod mai liber, nemaifund ţinut strict de normele de drept (ex bona
fidae şi nu stricti juris), circumstanţele în care s-a produs neeexecutarea obligaţiei şi să
sancţioneze un eventual dol al promisorului.
1. Enumeraţi caracterele stipulaţiei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Prezentaţi proba stipulaţiei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
7.5. Contractele scrise

Contractul litteris (prin înscris) consta în îndeplinirea anumitor formalităţi
scripturale, mai precis dintr-o înscriere operată de creditor la coloana expensa
(plăţi) din codex accepti et expensi (registrul sumelor primite şi al sumelor plătite).
Înscrierea făcută de creditor trebuia să fie confirmată de către debitor, simpla
menţiune făcută de creditor în registrul său fiind suficientă însă pentru dovedirea
operaţiunii respective.
Înscrierile (nomina) făcute în codex (registru) erau de două feluri:
a. nomina transcripticia - acestea erau obligaţii prin ele însele;
b. nomina arcaria - acestea nu dădeau naştere unor obligaţii, ci doar menţionau
anumite datorii existente.
Trebuie precizat că la rândul lor, nomina transcripticia adică înregistrările destinate
124
să creeze obligaţii prin ele însele erau de două feluri.
1. înregistrări de la un lucru la o persoană (transcriptio a re in personam) prin
care se urmărea schimbarea cauzei unei obligaţii, adică transformarea unei convenţii
preexistente într-o obligaţie nouă.
O definiţie romană ne indică faptul că "avem o înregistrare de la un lucru la o
persoană atunci când o datorie rezultată dintr-o vânzare, locaţiune sau societate se
consideră a rezulta din plata făcută în forma litteris - A re in personam transcriptio
fit, veluti si id, quid tu ex emptions cama sunt conductionis aut societatis mihi
debeas, id expensum tibi tulero.
Să luăm spre exemplu situaţia în care un contract de vânzare-cumpărare era
transformat într-un contract litteris. în acest caz, creditorul înscria în codexul său, la
coloana de sume primite că a primit de la debitor suma care i se datora conform
contractului, fără însă a primi în fapt această sumă şi, concomitent, înregistra la coloana
de plăţi cum că ar fi dat debitorului cu împrumut această sumă, fără însă a-i da nimic în
realitate.
In acest mod, respectivul contract de vânzare-cumpărare se transforma într-un
contract litteris.
Iniţial, interesul pentru transformările realizate prin aceste înregistrări s-a justificat
prin aceea că pentru o lungă perioadă de timp contractelor consensuale, cum era şi
contractul de vânzare-cumpărare, nefiind formale, nu li s-a recunoscut eficienţa juridică,
ele reprezentând simple stări de fapt.
De aici provine şi denumirea acestei înregistrări, deoarece prin intermediul
acesteia, unei stări de fapt (a re) i se conferea deplină eficacitate juridică, fiind
transformată într-o obligaţie.
Chiar şi după ce dreptul roman a recunoscut eficienţa juridică a contractelor
consensuale (cum era şi cazul contractului de vânzare-cumpărare), prin transformările
operate prin intermediul acestor înregistrări se urmărea o şi mai eficace protejare a
intereselor creditorilor, întrucât contractul de vânzare-cumpărare era de bună credinţă (ex
bona fidae), iar contractul litteris era un contract de drept strict (stricti juris).
2.Înregistrări de la o persoană la alta (transcriptio a persona in personam) prin
care se urmărea să se substituie unui debitor anterior un altul, adică se înlesnea o novaţie
prin schimbare de debitor.
Această schimbare de debitor se realiza prin înscrierea a două menţiuni în registrul
de plăţi şi încasări (codex accepti et expensi).
Astfel, în cazul în care Primus urma să primească o sumă de bani de la Secundus,
iar Secundus să primească aceeaşi sumă de bani de la Tertius, Secundus putea să
convină cu Primus, având consimţământul lui Tertius, ca acesta din urmă să îi facă plata
direct lui Primus.
In acest scop, Primus făcea o înscriere în coloana sumelor primite (accepta) cum
că a încasat suma ce trebuia să o primească de la Secundus, fără însă a o încasa în
realitate şi concomitent o înscria în coloana sumelor plătite (expensa) ca fiind împrumutată
lui Tertius, fără însă a i-o preda acestuia în realitate.
Aceste înscrieri se făceau, ca şi în cazul transcriptio a re in personam, doar în
registrul creditorului, cu acordul debitorului, în ambele cazuri, înregistrarea era fictivă
deoarece nu se efectua nici o deplasare de numerar.
Trebuie specificat faptul că întotdeauna obiectul contractului litteris consta într-o
anumită sumă de bani şi că această formă contractuală era sancţionată printr-o actio
certae creditae pecuniae.
Contractul litteris era, ca şi stipulaţia, un contract propriu doar cetăţenilor romani
(proprium civium Romanorum) care a devenit cu timpul un mod general de obligaţie şi
care în epoca postclasică a eăzut în desuetudine făcând loc unor forme contractuale
superioare.
125
Această formă scrisă a contractelor era utilizată şi de peregrini prin intermediul a
două categorii de înscrisuri:
• chirographae - care erau redactate într-un singur înscris;
• synagraphae - redactate într-un număr de înscrisuri egale cu cel al părţilor
contractante.
1. De câte feluri erau înscrierile în registru şi care erau acestea? Folosiţi spaţiul de
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Ce se urmărea prin transrptio a re in personam? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
7.6. Contractele reale

Contractele reale erau o categorie de contracte neformale care pentru a fi încheiate
în mod valabil necesitau întrunirea concomitentă a unui element material şi a unuia
intenţional.
Elementul material consta în remiterea materială a lucrului care făcea obiectul
contractului (quibus modis re contrahitur obligatio) iar elementul intenţional consta în
acordul de voinţă al părţilor.
Dacă era realizată întrunirea cumulativă a acestor două elemente contractul era
considerat valabil încheiat fără să mai fie nevoie de îndeplinirea nici unui fel de solemnităţi
orale sau scrise.
Contractele reale au apărut în perioada de sfârşit a republicii, în contextul
dezvoltării tot mai accentuate a relaţiilor de schimb şi producţie, într-o epocă în care viaţa
economico-socială a Romei aflată în plină efervescenţă impunea necesitatea unor noi
forme juridice tot mai suple şi perfect capabile să se adapteze noilor realităţi existente.
Din categoria contractelor reale făceau parte:
a. mutuum, acesta fiind singurul contract real de drept strict (stricţi juris) şi care era
utilizat în mod exclusiv în vederea împrumutului de consumaţie;
b. fiducia care era un transfer de proprietate însoţit de convenţia de restituire a
lucrului care forma obiectul contractului;
c. comodatul sau împrumutul de folosinţă;
d. depozitul;
e. gajul.
Cu excepţia împrumutului de consumaţie (mutuum) care era un contract de
drept strict, toate celelalte contracte reale erau contracte de bună credinţă (bona
fidae). De altfel, mutuum era şi singurul contract real unilateral, toate celelalte fiind
contracte sinalagmatice imperfecte, sancţionate prin acţiuni directe şi prin acţiuni
contrarii.
Împrumutul de consumaţie (mutuum)
Împrumutul de consumaţie (mutuum) era acel contract real care avea
întotdeauna ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de lucruri fungibile345 prin
care debitorul îşi asuma obligaţia de a restitui creditorului aceeaşi sumă de bani sau
o cantitate egală de lucruri de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate ca cele pe care le
primise în vederea consumaţiunii.
Lucrurile care puteau face obiectul unui contract de împrumut de consumaţie
126
erau res nec rnancipi.
Pentru ca un astfel de contract să fie încheiat în mod valabil era necesar ca lucrul
care forma obiectul contractului să se fi aflat în proprietatea creditorului: "doar proprietarul
poate fi parte într-un contract de împrumut de consumaţie"- in mutui datione aportet
dominum esse dantem în situaţia în care o persoană care nu avea calitate de proprietar
dădea cu împrumut în vederea consumaţiunii anumite lucruri, contractul nu se considera
ca fiind valabil încheiat deoarece persoana respectivă nu avea drept de dispoziţie asupra
lucrurilor în cauză, dar chiar şi într-o asemenea situaţie, debitorul era obligat să restituie
acele lucruri, însă nu în temeiul unui contract, care de altfel era considerat că nu a existat
niciodată, ci în baza aplicării principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Caracterele împrumutului de consumaţie
Împrumutul de consumaţie era un contract real deoarece încheierea sa în mod
valabil implica transmiterea proprietăţii asupra lucrului care forma obiectul contractului.
Era un contract unilateral întrucât genera obligaţii doar în sarcina debitorului şi
anume, obligaţia de a restitui creditorului prestaţia pe care a primit-o de la acesta.
Era un contract de drept strict (stricti juris), o consecinţă a acestui caracter fiind
şi faptul că obligaţia debitorului nu se stingea dacă lucrul pierea prin forţă majoră349.
Era un act juridic de jus gentium şi deci aveau acces la încheierea sa şi
peregrinii.
Era un act juridic cu titlu gratuit.
Împrumutul cu dobândă (foenus) nu era un act juridic special. Dobânzile erau
privite ca venituri ale capitalului (fructus civilis) şi împrumutul cu dobândă a avut
forma unei stipulaţii a capitalului şi a dobânzilor (stipulatio sortis et usurarum).
Astfel, dobânzile precizate printr-un simplu pact nu puteau fi valorificate prin
justiţie, dar dacă debitorul le plătea de bună voie, nu mai putea cere restituirea lor
întrucât se considera că executase o obligaţie naturală.
Ulterior, împrumutul cu dobândă a îmbrăcat forma unui mutuum însoţit de o
stipulaţie de dobânzi sau chiar de un simplu pact de dobânzi.
Dobânda a constituit întotdeauna o problemă reală pentai viaţa economică şi
socială a Romei, contribuind într-o măsură considerabila la accentuarea discrepanţelor
existente între bogaţi şi săraci.
In vederea combaterii cu succes a unor astfel de practici s-au luat măsuri încă din
timpul epocii vechi a Romei. Astfel, Legea celor XII Table a dispus limitarea dobânzii prin
utilizarea cuvintelor unciarium foenus -"dobândă unciară", care reprezenta a
douăsprezecea parte dintr-un capital, adică 8,33% pe lună, suficientă pentru a asigura
dublarea capitalului într-un an de zile.
Ulterior, prin Legea Genucia, datând din secolul al IV-lea Î.Hr., împrumutul cu
dobândă a fost interzis, însă această lege nu a avut o aplicabilitate prea îndelungată şi,
chiar şi în timpul aplicării ei, potentaţii au utilizat diferite subterfugii pentru eludarea
dispoziţiilor acesteia.
În epoca lui Cicero se practica în mod curent o dobândă de 1% pe lună - usurae
centesimae - adică 12% pe an, dobânda care va scădea până la 6% în epoca lui Justinian.
Împrumutul maritim (nauticum foenus) era împrumut cu dobândă pentru un comerţ
care se realiza pe mare. În situaţia unui astfel de împrumut, Primus (care avea calitatea de
creditor) împrumuta lui Secundus (care era căpitan de vas) o sumă de bani în scopul
realizării unui comerţ pe mare. Cu ajutorul acestei sume de bani, căpitanul vasului
cumpăra mărfuri pe care urma să le vândă atunci când ajungea la destinaţie.
Prin convenţia care se încheia în cazul acestui împrumut, creditorul şi debitorul
stabileau că, în cazul în care vasul s-ar fi scufundat într-un anumit termen, înainte de a fi
ajuns la destinaţie, debitorul era liberat de orice obligaţie. Dacă vasul ajungea la
destinaţie, căpitanul vasului era obligat să restituie suma împrumutată cu o dobândă
considerabilă, deoarece "într-un astfel de caz nu exista limită pentru dobânzi şi nici nu era
127
nevoie de o stipulatio usurarum, întrucât un simplu pact de dobânzi era suficient.
Putem afirma că nauticum foenus era o varietate de mutuum, în care principiul
genera non pereunt - "bunurile de gen nu pier", nu îşi găsea aplicabilitatea şi riscurile erau
suportate de creditor.
In continuare, considerăm necesar a face câteva precizări referitoare la un act
normativ cu o importanţă deosebită în această materie şi anume, senatus consultul
macedonian.
Capacitatea fiului de familie de a se împrumuta a cunoscut o serie de restricţii prin
intermediul acestui senatus consult deosebit de important, senatus consultul macedonian
adoptat în epoca împăratului Claudiu.
Potrivit dispoziţiilor dreptului clasic, de la sfârşitul perioadei Republicii şi începutul
perioadei Imperiului, fiul de familie putea să se împrumute şi deci, să îşi asume anumite
obligaţii.
In cazul în care acesta nu îşi executa obligaţiile asumate, la scadenţă, el putea fi
executat.
Dacă însă fiul de familie nu dispunea de un peculium castrense şi deci nu avea
bunuri proprii, titular al patrimoniului fiind pater familias şi acesta nu putea fi executat
pentru plata datoriilor contractate de fiul de familie decât dacă în prealabil îşi dăduse
consimţământul la contractarea împrumutului.
În situaţia în care fiul de familie contracta un împrumut fără consimţământul lui pater
familias şi nici nu dispunea de un peculium castrense porpriu, creditorul era pus în
imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul de creanţă până la momentul decesului lui pater
familias, când fiul de familie devenea la rândul său cap de familie şi deci titular al
patrimoniului, putând să fie executat într-un mod eficace.
Situaţia creditorului nu era deloc favorabilă întrucât acesta era supus unor
incertitudini privind posibilităţile avute de a-şi valorifica drepturile de creanţă, întrucât pater
familias putea trăi o perioadă îndelungată de timp, înainte ca fiul de familie să devină
titular al patrimoniului, pater familias putea să îşi piardă averea înaintea morţii sale şi fiul
de familie să nu moştenească nimic sau era posibil ca fiul de familie să moară înaintea lui
pater familias.
În astfel de condiţii devine tot mai dificil pentru filius familias să găsească un
creditor dispus să-i împrumute bani.
Adoptarea senatus consultului macedonian care, potrivit unor autori, a fost adoptat
în epoca împăratului Claudiu şi sancţionat în epoca împăratului Vespasian, a fost
determinată de o crimă săvârşită asupra unui pater familias de către fiul său care era în
imposibilitatea de a-şi mai găsi creditori din cauza datoriilor mari pe care le contractase
anterior şi care prin moartea tatălui său urmărea să devină mai repede titular al
patrimoniului acestuia.
Această crimă a produs o puternică impresie asupra marilor proprietari de sclavi
care şi-au simţit periclitată poziţia, nu doar în cadrul ierarhiilor sociale, ci şi în cadrul
propriilor familii: ut scirent, qui pessino exemplo faenerarent nullius posse filii
familias bonum nomen expectata patris morte fieri.
Prin senatus consultul macedonian (Macedo era numele fiului de familie care îşi
ucisese tatăl) care fusese adoptat în aceste circumstanţe, s-a decis ca fiii de familie care
nu puteau fi urmăriţi în timpul vieţii lui pater familias deoarece nu aveau un patrimoniu
propriu, să nu poată fi executaţi nici chiar atunci când deveneau titulari ai patrimoniului prin
moartea tatălui lor.
Ca o consecinţă directă a acestui senatus consult, nici un creditor nu a mai fost
interesat să împrumute bani unui fiu de familie care era lipsit de un patrimoniu propriu,
întrucât nu mai exista posibilitatea recuperării sumelor împrumutate nici după ce fiul de
familie devenea titular al patrimoniului respectiv.
Trebuie precizat că senatus consultul macedonian se referă în exclusivitate la
128
împrumuturi.
În epoca împăratului Claudiu, Senatul nu putea din punct de vedere strict formal să
creeze drept - Senatum jus facere non potest - şi astfel aplicarea dispoziţiilor senatus
consultului macedonian s-a făcut prin intermediul intervenţiei creatoare a pretorului.
Acesta punea la dispoziţia creditorului, care oferise un împrumut fiului de familie, o
formulă cu ajutorul căreia să-şi recupereze suma de bani pe care o împrumutase acestuia,
dar insera în formula respectivă excepţia stabilită prin senatus consultul macedonian.
Existau şi anumite cazuri când dispoziţiile acestui senatus consult nu îşi găseau
aplicabilitatea şi anume, atunci când fiul de familie avea un peculium castrense propriu,
caz în care acesta putea să-şi achite şi singur eventualele împrumuturi contractate sau în
situaţia în care contractase un împrumut având consimţământul lui pater familias.
Un alt caz în care dispoziţiile senatus consultului macedonian nu se aplicau era
acela în care creditorul se aflase în imposibilitatea de a afla despre calitatea de fiu de
familie a debitorului său, situaţie care îşi avea fundamentarea în principiul "eroarea
comună creează dreptul" - error communis facit jus.
Încercând să schiţăm câteva consideraţii referitoare la efectele lui mutuum, trebuie
precizat că acesta dădea naştere unei obligaţii de drept strict şi unilateral. În virtutea
acestei obligaţii, debitorul era ţinut să restituie la scadenţă aceeaşi cantitate de lucruri de
aceeaşi calitate cu cele pe care le-a primit cu împrumut, adică o sumă de bani sau alte
lucruri care se consumau în urma utilizării lor.
În epoca veche a dreptului roman, obligaţia debitorului a fost sancţionată prin
legisacţiunea per condictionem, care a fost înlocuită în epoca clasică, spre sfârşitul
perioadei Republicii, prin adio certae creditae pecuniae în cazul în care obiectul obligaţiei
era o sumă de bani şi prin actio certae rei, atunci când obligaţia de restituire a debitorului
avea ca obiect alte lucruri determinate - alia certa res.
Fiducia
Fiducia era un contract real care consta în transferul proprietăţii asupra unui
lucru, transfer realizat prin intermediul mancipaţiunii sau al lui cessio in jure, acest
transfer fiind însoţit de o convenţie prin care dobânditorul se obliga să restituie
lucrul respectiv, fie persoanei de la care îl dobândise, fie unei alte persoane.
Altfel spus, fiducia era o convenţie grefată pe o mancipaţiune sau pe o cessio in
jure şi nu cum greşit a fost considerată ca fiind o vânzare realizată printr-o mancipaţiune
fictivă.
Contractul de fiducie putea fi încheiat în vederea realizării unor scopuri multiple,
dintre care cele mai importante erau:
• constituirea unei garanţii pentru creditor - fiducia cum creditore - în cazul în care
cel care înstrăina lucrul primise cu împrumut de la dobânditorul lucrului o anumită sumă de
bani;
• constituirea unui depozit sau acordarea unui împrumut de folosinţă - fiducia cum
amico - în cazul în care Primus îi transmitea lui Secundus proprietatea asupra unui anumit
lucru pentru ca acesta să îl utilizeze ca proprietar pentru o anumită perioadă determinată
de timp, de exemplu, pe timpul în care Primus lipsea din localitate.
Aceste funcţii ale fiduciei au fost ulterior realizate prin intermediul emancipării prin
mancipatiune fiduciară, dar şi la încheierea căsătoriei cum manus sau la întocmirea
valabilă a unui testament.
Un element esenţial al fiduciei îl constituia transferul proprietăţii asupra unui lucru,
care însă era însoţit de o convenţie, de un pact fiduciar (pactum fiduciae) prin care
dobânditorul se obliga ca la un termen stabilit să restituie lucrul persoanei de la care îl
primise.
Acest pact nu era sancţionat printr-o acţiune şi în consecinţă, persoana care
înstrăina lucrul respectiv trebuia să se bazeze doar pe încrederea sa (fiducia) avută în
persoana dobânditorului.
129
In epoca clasică, fiducia a fost sancţionată cu o acţiune prin intermediul căreia cel
care făcea înstrăinarea lucrului putea, pe cale judecătorească, să oblige pe dobânditor la
restituirea lucrului respectiv -actio fiduciae.
Comodatul
Comodatul sau împrumutul de folosinţă era acel contract real prin intermediul
căruia o persoană numită comodant dădea cu împrumut, în mod gratuit, unei alte
persoane numită comodatar un lucru, în vederea folosinţei acestuia - rem utendum
dare- comodatarul având obligaţia să restituie lucrul respectiv la un moment stabilit
prin convenţia părţilor.
Comodatarul era obligat să se folosească de lucru, potrivit cu convenţia părţilor,
acela care folosea lucrul în alt scop decât cel arătat în contract, comiţând un furtum usus
şi răspunzând pentru cazul fortuit.
Obiectul contractului de comodat trebuia să fie un lucru corporal, mobil sau imobil şi
neconsumptibil, adică un lucru care nu se consuma prin întrebuinţarea sa. În cazuri
excepţionale s-a admis că şi lucrurile consumptibile (res quae primo usu consumunuir)
puteau să facă obiectul unui contract de comodat.
Această regulă, cu excepţiile acceptate de la ea, s-a impus deoarece comodatarul
(debitorul) trebuia să restituie acelaşi lucru şi nu să facă o restituire prin echivalent.
Contractul de comodat era un contract cu titlu gratuit, în caz contrar având
de-a face cu o închiriere de folosinţă.
Comodatarul era ţinut la plata tuturor cheltuielilor ocazionate cu întreţinerea
lucrului, tocmai pentru că beneficia de acesta în mod gratuit, iar cheltuielile pentru
conservarea lucrului îi incumbau comodantului.
Comodantul avea la dispoziţie pentru realizarea drepturilor sale o acţiune
directă din contract - actio commodati directa, iar comodatarul avea la dispoziţie,
spre a determina pe comodant să îşi execute obligaţiile, o actio commodati
contraria.
Depozitul
Depozitul (depositum) era un contract real prin intermediul căruia o persoană
numită deponent dădea în păstrare unei alte persoane numită depozitar, un anumit
lucru, acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a-l restitui la cererea deponentului.
În fapt, depozitul presupunea transmiterea detenţiunii unui lucru prin intermediul
tradiţiunii, de la deponent la depozitar, tradiţiune însoţită de o convenţie prin care
depozitarul îşi asuma obligaţia de a păstra lucrul şi de a-l restitui la cererea deponentului,
utilizându-se în acest scop o dublă formulă.
Contractul de depozit era un act juridic cu titlu gratuit şi din această cauză
depozitarul era ţinut să răspundă doar pentru dolul său (dolus malus) şi pentru
culpa sau neglijenţa sa grosolană (culpa lata), răspunderea depozitarului în acest
ultim caz apărând abia în dreptul lui Justinian, însă niciodată depozitarul nu a fost
ţinut să răspundă pentru culpa levis in abstracto, adică atunci când se aprecia în
mod abstract că acesta nu avusese conduita pe care trebuia să o aibă un bun cap
de familie faţă de lucrurile sale.
În epoca veche a dreptului roman, convenţia de depozit care însoţea tradiţiunea nu
era sancţionată juridic, însă Legea celor XII Table a stabilit că depozitarul care nu restituia
lucrul comitea un delict ca şi un hoţ şi a pus la dispoziţia deponentului o acţiune împotriva
acestuia, acţiune prin care putea obţine de două ori valoarea lucrului.
In epoca clasică, deponentul, în situaţia în care nu i se restituia lucrul putea intenta
împotriva depozitarului o acţiune directă din contract - actio depositi directa - prin
intermediul căreia putea să obţină restituirea lucrului şi eventuale despăgubiri, iar
depozitarul avea la dispoziţie o acţiune indirectă din contract - actio depositi contaria - prin
130
care putea obţine de la deponent restituirea cheltuielilor făcute în vederea conservării şi
întreţinerii lucrului, întrucât aceste cheltuieli reveneau în sarcina deponentului şi nu a
depozitarului.
In dreptul roman existau trei aplicaţii cu caracter excepţional ale contractului
de depozit.
a. Depozitul necesar (depositum miserabile) care era constituit în situaţii
excepţionale cum erau incendiile, naufragiile, cutremurele, răscoalele, inundaţiile, etc.
Datorită caracterului excepţional care determina constituirea unui astfel de depozit,
uneori chiar către persoane necunoscute, sancţiunea aplicată depozitarului necinstit care
refuza să restituie luciul era mai severă decât în cazul depozitului obişnuit, acesta fiind
obligat să achite dublul valorii luciului depozitat.
b. Depozitul sechestru (depositum sequester) se realiza prin depunerea unui
lucru, care forma obiectul unui proces între două persoane, în păstrarea unei terţe
persoane, aceasta având obligaţia să restituie lucrul aceluia care câştiga procesul. In
cazul în care procesul avea ca obiect un lucru imobil, se transmitea posesiunea asupra
acestuia.
c. Depozitul neregulat (commendatio) avea ca obiect lucruri fungibile şi cu
precădere sume de bani, depozitarul fiind ţinut să restituie un lucru de aceeaşi natură şi nu
lucrul primit în depozit.
Această formă de depozit era asemănătoare împrumutului de consumaţie, însă
datorită frecventei sale utilizări în cadrul operaţiunilor bancare a fost recunoscut ca un act
juridic distinct şi de sine stătător.
Prin intermediul depozitului neregulat, care era un contract de bună credinţă (bona
fidae), convenţia de dobânzi care i se alătura nu mai trebuia să îmbrace o formă solemnă
(de stipulaţie, ca în cazul mutuum - ului), formă care ar fi îngreunat desfăşurarea
operaţiunilor bancare.
Gajul
Gajul (pignus) era contractul real prin intermediul căruia debitorul remitea
creditorului său, în vederea garantării unei creanţe a acestuia din urmă, posesiunea
asupra unui bun (iniţial doar mobil, apoi şi terenuri). Această remitere era însoţită de
o convenţie prin care creditorul se obliga să restituie lucrul primit la un anumit
termen dacă datoria garantată cu acesta va fi fost plătită până atunci.
Dacă lucrul producea fructe, creditorul trebuia să le culeagă, acestea imputându-se
asupra dobânzilor, iar dacă valoarea fructelor depăşea valoarea dobânzilor, fructele erau
scăzute din capital, cu excepţia cazului convenţiei de antichresis prin intermediul căreia
debitorul şi creditorul puteau stabili ca dobânzile să se compenseze cu fructele.
In epoca clasică, interesele creditorilor erau protejate printr-o acţiune de dol - actio
doli - care putea fi utilizată împotriva unui debitor care dădea în gaj un lucru despre care
ştia că aparţine unei alte persoane, dar şi printr-un drept de retenţie care îi conferea
creditorului posibilitatea de a reţine lucrul până când debitorul îl despăgubea pentru
pierderile suferite sau îi restituia cheltuielile ocazionate de conservarea lucrului.
În cazul în care creditorul gajist se folosea de lucrul primit în gaj, acesta era
considerat că a săvârşit un furt al folosinţei (furtum usus).
Debitorul avea la dispoziţie, în vedera realizării drepturilor sale, o acţiune bazată pe
o situaţie de fapt - actio in factum- prin intermediul căreia putea dobândi câştig de cauză.
În epoca lui Justinian, contractul de gaj a generat şi acţiuni contractuale:
o acţiune directă - actio pigneraticia directa - care ocrotea interesele debitorului, cu
ajutorul căreia acesta putea cere restituirea lucrului în cazul în care îşi achita creanţa sau
putea chiar să pretindă despăgubiri dacă lucrul ar fi pierit din culpa creditorului;
o acţiune indirectă - actio pigneraticia contraria - care asigura realizarea drepturilor
creditorului şi prin intermediul căreia acesta putea să ceară debitorului achitarea
cheltuielilor făcute cu lucrul pe care îl primise în gaj.
131
1. Enumeraţi caracterele mutuumului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi cele trei aplicaţii cu caracter excepţional ale contractului de depozit.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
7.7. Contractele consensuale

Contractele consensuale erau acele contracte care luau fiinţă prin simplul
acord de voinţă al părţilor, fără a mai fi necesară îndeplinirea nici unei alte
formalităţi verbale sau înscris - neque verborum, neque scripturae ulla proprietas
Contractele consensuale reprezintă cea mai evoluată formă contractuală pe
care a cunoscut-o dreptul roman, aceste contracte întrunind în cel mai înalt grad
caracteristicile unor forme juridice abstractizate şi simetrice.
Această formă contractuală ţinea de dreptul ginţilor şi a fost creată pentru a conferi
eficacitate juridică numeroaselor convenţii pe care cetăţenii romani le încheiau cu
peregrinii ca urmare a creşterii volumului mereu în creştere de relaţii comerciale dintre
aceştia.
Contractele consensuale erau contracte sinalagmatice perfecte întrucât ele
creau obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante şi, asemenea contractelor reale,
erau contracte de bună credinţă, fiind sancţionate prin acţiuni corespunzătoare.
Consecinţă a acestor caracteristici ale contractelor consensuale era aceea că
nici una dintre părţile contractante nu putea pretinde executarea prestaţiei care i se
cuvenea decât dacă era dispusă să îşi execute propria prestaţie, în caz contrar o
astfel de pretenţie putând fi paralizată prin opunerea "excepţiei contractului
neîndeplinit" - exceptio non adimpleti contratus - excepţie care în contractele de
bună credinţă şi deci şi în cazul vânzării-cumpărării era subînţeleasă.
Contractele consensuale erau: contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de locaţiune, contractul de societate şi contractul de mandat.
Contractul de vânzare - cumpărare
Vânzarea-cumpărarea (emptio-vendito) era acel contract consensual prin care
o persoană, numită vânzător, se obliga să transmită unei alte persoane, numită
cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică asupra unui lucru, în schimbul unei
sume de bani numită preţ (pretim) pe care cumpărătorul se obliga la rândul său să o
transmită vânzătorului.
Această formă de contract consensual a fost în dreptul roman, rezultatul unui
proces evolutiv îndelungat şi anevoios.
Iniţial romanii nu au cunoscut vânzarea-cumpărarea, ci doar trocul, adică schimbul
de marfă contra marfă realizat în natură.
Ulterior vânzarea-cumpărarea s-a făcut printr-un transfer de proprietate realizat pe
calea unei mancipatiuni (venumdatio), iar trecerea spre forma definitivă a vânzării-
cumpărării şi anume aceea de contract consensual s-a făcut prin utilizarea a două stipulaţii
distincte. Prin intermediul primeia dintre acestea, vânzătorul stipula de la cumpărător
preţul (venditio), iar prin intermediul celeilalte cumpărătorul stipula de la vânzător lucrul
(emptio).
Cu timpul, aceste două stipulaţii s-au contopit formând un singur act juridic, dar
acesta trebuia să îndeplinească formalităţile impuse de lege pentru orice stipulaţiune şi
132
treptat nu a reuşit să mai corespundă pe deplin noilor cerinţe ale vieţii economice şi
sociale a Romei, cerinţe care impuneau o flexibilitate şi o adaptabilitate desăvârşită a
actelor juridice utilizate spre a conferi un caracter juridic schimburilor economice tot mai
numeroase şi mai accelerate.
La capătul acestui îndelungat proces evolutiv s-a cristalizat forma contractului de
vânzare-cumpărare ca şi contract consensual ale căror elementele esenţiale le vom
prezenta în continuare
a. Consimţământul
Contractul de vânzare-cumpărare se considera valabil încheiat din momentul
în care avea loc acordul de voinţă al părţilor asupra lucrului şi asupra preţului.
Enunţul de mai sus constituia regula generală privitoare la contractul de vânzare-
cumpărare - venditio sine scriptura - vânzare fără înscris.
În epoca postclasică, mai exact în dreptul lui Justinian, părţile puteau conveni să
redacteze un înscris (vendito cum scriptura) şi în acest caz, momentul formării contractului
devenea momentul redactării înscrisului respectiv şi nu momentul realizării acordului de
voinţă al părţilor, acestea dispunând, până la întocmirea respectivului înscris, de
posibilitatea de a renunţa la promisiunea făcută.
b. Lucrul
Lucrul care forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare trebuia să
întrunească toate cerinţele impuse pentru ca respectiva prestaţie contractuală să fie
valabilă, cerinţe asupra cărora nu considerăm necesar să mai revenim, întrucât ele
au făcut obiectul analizei unei secţiuni anterioare.
Trebuie totuşi să facem câteva precizări, şi anume că lucrul care forma obiectul unui
contract de vânzare-cumpărare putea fi un bun prezent sau un bun viitor, în ceea ce
priveşte bunurile viitoare, romanii operau o distincţie între emptio spei şi emptio rei
speratae. în primul caz - emptio spei - romanii înţelegeau spre exemplu, cumpărarea
anticipată a tot ceea ce un pescar va prinde in plasă sau cumpărarea unei succesiuni
viitoare, iar in cazul al doilea - emptio rei separatae - se încadra de exemplu convenţia de
cumpărare a întregii cantităţi dintr-un anumit soi de peşte pe care pescarul îl va prinde în
plasa sa.
Trebuie să mai precizăm şi că lucrul putea fi corporal (res corporales) sau incorporai
(res incorporales) astfel încât vânzătorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri
mobile sau imobile, ori chiar asupra unor drepturi de creanţă, drepturi reale sau drepturi cu
caracter universal.
Însă, în cele mai numeroase dintre cazuri vânzarea-cumpărarea avea ca obiect
lucruri corporale şi prezente, adică existente în momentul încheierii contractului.
Lucrul care forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare putea fi individual
determinat sau chiar numai generic determinat, putându-se vinde chiar şi lucrul altuia,
întrucât în dreptul roman vânzarea era numai generatoare de obligaţii şi deci, într-un astfel
de caz, vânzătorul se obliga ca până la momentul executării obligaţiei să procure lucrul
respectiv.
c. Preţul
Preţul unui contract de vânzare-cumpărare trebuia să constea într-o sumă de
bani (pecunia numerata) şi niciodată într-un lucru, deoarece într-un atare caz, ar fi
fost imposibil de realizat o distincţie între creditor şi debitor.
De asemenea, preţul (pretium) trebuia să fie determinat (certum) şi nu lăsat la
aprecierea arbitrară a uneia dintre părţi sau chiar a unui terţ.
In epoca lui Justinian, preţul putea să fie şi numai determinabil, întrucât s-a permis
ca o terţă persoană să poată determina preţul, însă doar dacă aceasta accepta să
stabilească ea însăşi preţul.
Preţul unui astfel de contract trebuia să fie şi real (verum), nefiind admisă simularea
preţului într-un contract de vânzare-cumpărare, deoarece transmiterea cu titlu gratuit a
133
unui lucru, dacă erau întrunite şi alte condiţii cerute în acest sens, făcea ca respectivul
contract să nu fie de vânzare-cumpărare, ci de donaţie.
Pentru prima oară împăratul Justinian a cerut ca şi preţul să fie justum (echitabil),
stabilind că în cazul vânzării bunurilor imobile preţul nu putea fi sub jumătatea preţului just,
adică sub jumătatea valorii reale a lucrului vândut.
Această regulă se aplica doar în favoarea vânzătorului şi urmărea să protejeze
interesele micilor proprietari funciari care puteau fi constrânşi de anumite considerente
economice sau chiar forţaţi prin violenţă să îşi vândă micile proprietăţi către marii
latifundiari.
Dacă totuşi se întâmpla ca un imobil să fie vândut cu un preţ mai mic decât
jumătatea valorii sale reale se considera că a avut loc o laesio enormis - leziune gravă şi
vânzarea putea fi rescindată în sensul că vânzătorul putea cere anularea vânzării cu
restituirea preţului şi a lucrului, cumpărătorul având în continuare posibilitatea de a păstra
lucrul, însă numai în condiţiile în care plătea diferenţa de bani dintre preţul just (valoarea
reală a lucrului) şi preţul pe care îl plătise iniţial.
Efectele contractului de vânzare-cumpărare
Deoarece acest contract era un contract sinalagmatic perfect, genera obligaţii
în sarcina ambelor părţi contractante.
A. Obligaţiile cumpărătorului
Cea mai importantă obligaţie a cumpărătorului consta în plata preţului stabilit de
către părţi (dare pretium).
Dacă printr-un contract de vânzare-cumpărare se realiza transferul proprietăţii
asupra unui lucru, cumpărătorul devenea proprietar în următoarele situaţii: dacă plătea
preţul stabilit, dacă constituia o garanţie că va plăti preţul sau dacă i se acorda un termen
de plată, în sensul că acesta era ţinut să efectueze plata la termenul fixat.
În situaţia în care cumpărătorul întârzia să ia în primire lucrul la termenul fixat,
acesta era ţinut la plata tuturor cheltuielilor ocazionate cu păstrarea lucrului. De
asemenea, cumpărătorul trebuia să plătească dobânzi pentru preţ dacă lucrul îi fusese
predat, dar el nu plătise preţul. Cumpărătorul eră ţinut la plata acestor dobânzi, chiar dacă
nu fusese pus în întârziere.
B. Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorului îi reveneau în principal trei obligaţii.
a. Obligaţia de a păstra lucrul în bună stare din momentul perfectării vânzării
Vânzătorul era considerat răspunzător pentru orice deteriorare a lucrului produsă
din culpa sa, culpă care era apreciată în abstract în funcţie de comportamentul pe care un
bun cap de familie ar fi trebuit să îl aibă faţă de bunurile sale - culpa levis in abstracto.
Dacă lucrul vândut pierea înainte de a fi fost predat, independent de orice culpă a
vânzătorului, de exemplu, în caz de forţă majoră, vânzătorul era exonerat de orice
răspundere, iar cumpărătorul trebuia în continuare să plătească preţul, deoarece riscurile
reveneau în sarcina lui, potrivit principiului periculum est emptoris. Cumpărătorul, deşi
plătea în continuare preţul nu mai primea nimic sau primea resturile materiale sau juridice
ale lucrului.
b. Obligaţia de a preda lucrul cumpărătorului. transmiţându-i posesiunea
liniştită şi trainică asupra acestuia (vacuam possessionem tradere)
În dreptul roman, contractul de vânzare-cumpărare nu presupunea pentru vânzător
transferul proprietăţii asupra lucrului, ci doar transmiterea posesiunii liniştite şi trainice
asupra acestuia, în sensul că nu trebuia să existe nici o persoană care să poată emite
pretenţii asupra lucrului respectiv şi astfel să-i tulbure cumpărătorului posesiunea prin
obţinerea unui interdict împotriva lui.
Această obligaţie de a transfera doar posesiunea asupra lucrului care forma
obiectul contractului de vânzare-cumpărare este explicată prin anumite considerente de
ordin practic, în sensul că în acest mod vânzarea-cumpărarea devenea accesibilă şi
134
peregrinilor care altfel nu ar fi putut niciodată deveni proprietari quiritari şi în plus,
vânzătorul era astfel scutit de la a mai face dificila şi complicata dovadă a dreptului de
proprietate care îi aparţinea lui şi care aparţinuse tuturor proprietarilor anteriori ai lucrului
vândut, sarcină probatorie atât de dificilă încât era denumită probatio diabolica.
În ultimă instanţă însă, scopul economic al vânzării- cumpărării rămânea
transmiterea proprietăţii asupra unui anumit lucru.
c. Obligaţia de a garanta pe cumpărător de evicţiune şi pentru viciile lucrului
vândut
- Obligaţia de garanţie pentru evicţiune
Evicţiunea consta în deposedarea cumpărătorului, pe cale judiciară, de către
un terţ, de lucrul cumpărat.
Dacă un terţ intenta o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului şi reuşea să
dovedească faptul că este proprietar al lucrului respectiv, acesta câştiga procesul şi
cumpărătorul era deposedat de lucrul ce făcuse obiectul contractului de vânzare-
cumpărare, fiind astfel evins.
Cumpărătorul evins se îndrepta împotriva vânzătorului, acesta fiind obligat să îl
desdăuneze. Tot în vederea unei cât mai eficiente protecţii a intereselor cumpărătorilor s-a
hotărât că pentru acei cumpărători care nu achitaseră încă preţul, deşi contractul fusese
valabil încheiat, simpla ameninţare de evicţiune să le permită să refuze plata preţului,
opunându-i vânzătorului o exceptio evictionis imminentis.
În epoca veche a dreptului roman, când vânzarea se realiza prin intermediul
mancipaţiunii translative de proprietate, cumpărătorul îl putea chema în judecată pe
vânzător cu ajutorul unei acţiuni care decurgea din mancipaţiune - actio auctoritatis,
obligându-l pe acesta să îl despăgubească cu dublul preţului plătit.
După ce vânzarea-cumpărarea a devenit un contract consensual au fost
introduse noi mijloace pentru despăgubirea cumpărătorilor:
- statisdatio secundam mancipium - în temeiul căreia cumpărătorul era
despăgubit cu dublul valorii lucrului;
- stipulatio habere licere - în această situaţie daunele urmând să fie evaluate
de către judecător;
- stipulatio duplae - valoarea despăgubirilor în acest caz fiind egală cu dublul
preţului plătit pentru lucrul vândut.
Cu timpul, obligaţia de garanţie pentru evicţiune devine un efect al contractului de
vânzare-cumpărare şi nu mai este produsă printr-un alt act -mancipaţiune sau stipulaţiune
- ajungându-se la situaţia ca în epoca clasică acţiunea rezultată dintr-un contract - actio
empti - să sancţioneze atât obligaţia de predare a lucrului, cât şi pe cea de garanţie pentru
evicţiune.
- Obligaţia de garanţie pentru vicii
La fel ca şi în cazul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, în epoca veche a
dreptului roman, şi obligaţia de garanţie pentru vicii necesita existenţa unor
stipulaţii atunci când era vorba despre vânzarea oricărui lucru (cu excepţia
terenurilor), indiferent dacă mancipaţiunea era sau nu valabilă.
In cazul terenurilor, aşa-zisele vicii ale pământului erau sancţionate independent de
orice stipulaţie, dacă avusese loc mancipaţiunea, spre exemplu, atunci când suprafaţa
terenului vândut era mai mică decât declarase vânzătorul sau când acesta vânduse un
teren ca fiind liber de orice sarcini şi ulterior se descoperea că acesta este grevat de
servituti.
Din momentul în care vânzarea-cumpărarea a devenit un contract consensual,
obligaţia de garanţie pentru vicii a revenit vânzătorului, indiferent de orice stipulaţie. Dacă
vânzătorul era de bună credinţă, în sensul că nu declarase cumpărătorului viciile lucrului
deoarece nu le cunoştea, acesta era ţinut să răspundă pentru ele doar dacă se obligase în
acest sens printr-o stipulaţiune specială.
135
În materia obligaţiei de garanţie pentru vicii, în afara acestor reguli stabilite de
normele dreptului civil, existau şi o serie de reguli având un caracter special, mai ales în
ceea ce privea vânzările de sclavi şi animale, reguli stabilite cu precădere de edilii curuli în
a căror competenţă intra soluţionarea conflictelor legate de tranzacţiile desfăşurate în
pieţe.
Edilii curuli au impus prin intermediul unor edicte, obligaţia vânzătorilor de a face o
declaraţie prin care să precizeze dacă sclavii sau animalele aduse spre vânzare aveau
sau nu vicii care să le facă dăunătoare sau inutile (în acest sens, castrarea, sterilitatea,
miopia, orbirea, meseria de cioclu - vispellio - erau considerate a fi vicii).
Pentru stabilirea acestor reguli edilii au intervenit prin două edicte: mancipiis
vendundis, referitor la vânzările de sclavi şi iumentis vendundis, referitor la vânzările de
animale.
Prin intermediul acestor edicte s-a stabilit că în cazul în care declaraţiile
vânzătorilor se dovedeau inexacte, cumpărătorii aveau posibilitatea de a opta între două
acţiuni pe care le puteau intenta:
- actio redhibitoria - o acţiune în restituire cu ajutorul căreia puteau cere restituirea
preţului plătit;
- actio aestimatoria - o acţiune în reducere a preţului în raport cu viciile care
fuseseră descoperite.
Aceste acţiuni aveau un caracter penal, întrucât încălcarea dispoziţiilor edictelor
edililor curuli se considera a fi fost un delict.
În dreptul clasic s-a impus tendinţa ca răspunderea pentru vicii să fie înglobată în
acţiunea izvorâtă din contract - actio empti. În consecinţă, vânzătorul putea fi urmărit prin
acţiunea din contract însă doar dacă fusese de rea credinţă, adică în situaţia în care
cunoscuse viciile lucrului şi se făcuse vinovat de dol. Dacă vânzătorul fusese de bună
credinţă, acesta nu putea fi urmărit decât în situaţia în care exista o stipulaţie specială
pentru vicii.
Contractul de locaţiune
Locaţiunea era acel contract consensual prin care o persoană se obliga faţă
de o alta să îi procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale
sau să îi execute o lucrare determinată în schimbul unei sume de bani pe care
cealaltă parte se obliga să o plătească.
Iniţial, la fel ca şi în cazul vânzării-cumpărării, contractul de locaţiune se
realiza prin intermediul a două stipulaţiuni: prin intermediul uneia, o parte stipula
lucrul, iar prin intermediul celei de-a doua, cealaltă parte stipula suma de bani
(preţul).
Utilizarea pe scară largă a contractului de locaţiune a condus în epoca
clasică, spre sfârşitul perioadei Republicii, la perfecţionarea juridică a acestuia şi la
transformarea sa într-un contract consensual care genera obligaţii de bună credinţă.
Acest contract era sancţionat prin două acţiuni de bună credinţă aflate la dispoziţia
celor două părţi contractante:
- actio locati (acţiunea locatorului) care sancţiona obligaţiile lui conductor (acea
parte contractantă care lua cu chirie o casă, un sclav sau un teren, patronul care angaja
un lucrător sau întreprinzătorul, adică persoana care se obliga să execute o anumită
lucrare);
- actio conducti (acţiunea conductorului) care sancţiona obligaţiile locatorului.
Prin noţiunea de locator, romanii desemnau partea care lua iniţiativa contractului,
adică proprietarul care îşi dădea cu chirie casa, sclavul sau terenul său, lucrătorul care îşi
oferea serviciile sau clientul unui întreprinzător, adică proprietarul unui teren care se
înţelegea cu o persoană numită întreprinzător pentru ca acesta din urmă să îi ridice o
construcţie pe terenul său.
Elementele esenţiale ale contractului de locaţiune erau următoarele.
136
a. Obiectul care putea consta într-un lucru, în prestarea unor servicii sau în
executarea unei lucrări oarecare.
În cazul locaţiunii unui lucru (locatio res) obiectul contractului putea fi un lucru mobil
(un sclav, de exemplu) sau un lucru imobil (o casă, un teren dat în arendă, etc.).
În situaţia locaţiunii de servicii (locatio operarum) obiectul contractului consta în
serviciile unui om liber, întrucât serviciile unui sclav făceau obiectul unei locatio rei.
Lucrătorul care îşi închiria serviciile (mercennarius) cădea şi el sub puterea patronului său,
putere desemnată prin termenii imperium et potestas. Astfel, aceşti lucrători erau asimilaţi
sclavilor. Mai mult chiar, era permis patronului să abiliteze pe un sclav al său, investit cu
autoritatea sa - domino concedente - pentru ca acesta să poruncească muncitorilor liberi.
În ceea ce priveşte locaţiunea executării unei lucrări oarecare (locatio operis
faciendi), obiectul acesteia putea consta în construirea unei case sau într-un transport
maritim, întrucât în acest ultim caz o persoană se obliga să execute o lucrare determinată,
adică să transporte anumite, lucruri pe mare.
b. Consimţământul - asupra caracteristicilor acestuia nu considerăm necesar să
mai revenim, întrucât acestea au format obiectul unei analize detaliate în secţiunea
privitoare la elementele contractelor.
c. Preţul care purta întotdeauna în dreptul roman denumirea de merces. Preţul
trebuia să constea într-o sumă de bani şi trebuia să fie certum (determinat) şi verum (real).
În mod excepţional, în cazul arendei, preţul putea consta într-o cotă-parte din
recoltă - colonia partiaria, în această situaţie contractul purtând denumirea de locatio
partiaria.
Necesitatea acestui element (a preţului) rezulta în special din analogia contractului
de locaţiune cu contractul de vânzare-cumpărare.
După cum am prefigurat deja, în funcţie de obiectul său, locaţiunea era de trei
feluri.
1. Locaţiunea unui lucru (locatio rei) avea ca obiect un lucru corporal mobil
sau imobil.
Persoana care dădea lucrul cu chirie se numea locator, iar cea care primea lucrul
în folosinţă în schimbul preţului se numea conductor.
Locatorul avea obligaţia de a preda conductorului lucrul (praestare rem) prin
intermediul tradiţiunii, fiind de asemenea ţinut să repare lucrul ori de câte ori era nevoie.
Tot în sarcina locatorului revenea şi obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse
ale lucrului (în epoca clasică, numai pentru cele pe care le cunoştea, iar în dreptul lui
Justinian, pentru toate viciile) şi pentru evicţiunea pe care ar fi putut-o suferi conductorul în
folosirea lucrului.
Aceste obligaţii corespundeau dreptului conductorului de a se bucura de libera
folosinţă a lucrului. Dacă acesta nu se putea folosi de lucrul respectiv potrivit convenţiei, el
avea dreptul de a intenta împotriva locatorului o actio conducti în scopul de a obţine
despăgubiri.
La încetarea contractului de locaţiune, locatorului i se restituia lucrul, dar acesta era
ţinut să returneze conductorului toate cheltuielile făcute de acesta pentru conservarea
lucrului.
La rândul său. conductorul avea obligaţia de a plăti preţul (merces) corespunzător
folosinţei lucrului, în situaţia unei locatio rei, riscurile reveneau locatorului, în sensul că,
dacă datorită unui caz de forţă majoră lucrul era distrus, conductorul era exonerat de
obligaţia de plată a preţului locaţiunii. Conductorul trebuia însă să folosească lucrul ca un
bun gospodar (bonus pater familias), fiind ţinut corespunzător în cazul în care lucrul pierea
din culpa sa (culpa levis in abstracto).
La încetarea contractului, conductorul era obligat să restituie locatorului lucrul care
făcea obiectul respectivului contract.
2. Locaţiunea de servicii (locatio operarurn) desemna operaţiunea juridică de
137
închiriere a serviciilor unui om liber.
Această formă de locaţiune avea o sferă de aplicabilitate limitată, deoarece
existenţa unui număr considerabil de sclavi îi dispensa pe proprietari de utilizarea muncii
oamenilor liberi, închirierea serviciilor unui sclav nu forma obiectul unei locatio operarurn,
ci al unei locatio rei.
Mai mult decât atât, unele categorii de activităţi intelectuale (spre. exemplu, munca
avocaţilor, medicilor, profesorilor, etc.) nu formau obiectul unui contract de locaţiune, ci al
unui contract de mandat plătit.
În consecinţă, obiectul unui contract de locaţiune de servicii (locatio operarurn) era
format din diferite munci având un caracter necalificat.
În cadrul acestei forme de contract de locaţiune, locatorul (persoana care-şi închiria
serviciile sale) trebuia să presteze personal munca la care se obligase - locare operas
suas. Iniţial, dacă acesta devenea incapabil, el pierdea dreptul de a mai primi preţul muncii
sale, însă, treptat, această regulă a cunoscut unele atenuări, în sensul că, dacă
imposibilitatea locatorului de a presta munca sa se datora unui caz de forţă majoră, el
continua să aibă dreptul la plata muncii sale. Conductorul (patronul care angaja un lucrător
în scopul de a-şi asigura serviciile acestuia) era obligat la plata preţului convenit. Acest
preţ trebuia plătit numai în măsura în care locatorul procura folosinţa serviciilor sale. Iniţial,
dacă locatorul nu îşi îndeplinea obligaţia asumată, chiar dacă această neexecutare era
independentă de orice culpă a acestuia, preţul nu mai trebuia să fie plătit.
Deci, în materia locaţiunii de servicii riscurile aparţineau locatorului, însă, în cele
din urmă, s-a admis ca preţul să fie plătit în situaţii cu un caracter excepţional - caz fortuit
sau forţă majoră - însă această nouă regulă putea fi eludată printr-o convenţie a părţilor.
Astfel, într-un contract de locaţiune de servicii care ne-a parvenit se stabilea că în
cazul în care mina era inundată (deci un caz de forţă majoră) salariul muncitorului (preţul
serviciilor prestate) era redus în mod proporţional cu timpul în care nu s-a putut lucra –
quod fluor impedierit, pro rata computare debebit.
3. Locaţiunea pentru executarea unei lucrări (locaţia operis faciendi) era acea
formă a contractului de locaţiune prin intermediul căreia o persoană numită
conductor se obliga faţă de o altă persoană numită locator să execute o anumită
lucrare în schimbul unei plăţi.
Un astfel de contract avea ca obiect construcţia unei case, transportul unor mărfuri
pe mare, etc.
În situaţia unei locatio operis faciendi locatorul era obligat la plata preţului imediat
ce lucrarea fusese terminată şi recepţionată (operis probatio). Riscurile erau suportate de
conductor până în momentul în care lucrarea executată era recepţionată de locator.
La rândul său, conductorul, care putea pretinde de la locator plata preţului prin
intermediul unei actio conducti, era obligat să execute lucrarea promisă, această obligaţie
fiind sancţionată prin actio locati.
Atunci când obiectul unei locatio operis faciendi consta într-un transport maritim, pe
lângă dispoziţiile cu caracter general anterior prezentate se aplicau şi o serie de prevederi
stabilite printr-o regulă cunoscută sub denumirea de "Legea insulei Rhodos" - Lex Rhodia
de jactu.
În încheierea consideraţiilor privitoare la contractul de locaţiune se impune să facem
câteva prezentări succinte privitoare la încetarea acestui contract.
Încă de la început trebuie să operăm o distincţie între două ipoteze şi anume:
• cazul în care se prevăzuse prin contract un termen pentru încetarea locaţiunii,
situaţie în care contractul înceta prin ajungere la termen sau înainte de ajungerea la
termen, însă numai dacă părţile contractante cădeau de acord în acest sens;
• cazul în care nu se prevedea nici un termen, situaţie în care oricare dintre părţi
putea să renunţe la contract oricând dorea.
Decesul uneia dintre părţi nu punea capăt locaţiunii unui lucru (locatio rei),
138
drepturile şi obligaţiile stabilite prin aceasta trecând asupra moştenitorilor. În situaţia unei
locatio operarum, contractul lua sfârşit odată cu moartea persoanei care îşi închiria
serviciile (locatorul), iar în situaţia unei locatio operis faciendi contractul înceta odată cu
moartea întreprinzătorului.
Contractul de societate
Societatea era acel contract consensual prin intermediul căruia două sau mai
multe persoane se obligau să pună ceva în comun (anumite bunuri sau activitatea
lor) în vederea realizării unui profit.
Părţile unui astfel de contract puteau contribui cu aporturi deosebite, atât sub
aspect calitativ (unii puteau pune în comun munca lor, iar alţii anumite sume de bani), cât
şi sub aspect cantitativ (în sensul că unii puteau presta o muncă mai grea, iar ceilalţi o
muncă mai uşoară sau unii depuneau un capital mai mare, spre deosebire de alţii care
depuneau un capital mai mic).
Scopul lucrativ al societăţii reprezenta una din caracteristicile esenţiale ale acestui
contract şi deosebea în mod decisiv societatea de asociaţiile (collegia) care nu aveau un
astfel de scop lucrativ.
În dreptul roman, cel mai vechi tip de societate a fost consortium, adică indiviziunea
familială care exista între urmaşii aceluiaşi cap de familie după moartea acestuia. Această
formă primitivă de societate a stat la baza creării societăţii tuturor bunurilor - societas
omnium bonorum.
Societatea putea fi de mai multe feluri:
1. societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) la constituirea
căreia asociaţii se obligau să pună în comun toate bunurile lor prezente şi viitoare;
2. societatea unui singur lucru (societas unius rei) la constituirea căreia
asociaţii puneau în comun un singur lucru;
3. societatea la constituirea căreia se puneau în comun veniturile (societas
quaestus) - se pare că era utilizată în mod frecvent de către comercianţi, întrucât în
situaţia în care la constituirea unei societăţi nu se preciza despre ce fel de societate
era vorba se considera că era o societas quaestus.
4. societatea care avea ca obiect de activitate un singur fel de afaceri
(societas alicuius negotiationis), cum era de exemplu, societatea publicanilor
(societas publicanorum) care avea ca obiect arendarea impozitelor statului, fiind
cunoscută ca cea mai veche societate în formă consensuală.
Elementele constitutive ale contractului consensual de societate erau următoarele:
a. un aport reciproc al asociaţilor care putea consta în transmiterea unui drept de
proprietate sau a unui drept de folosinţă asupra unui lucru, în munca asociaţilor sau în
prestarea unor servicii;
b. un interes comun care consta în aceea că fiecare asociat trebuia să participe la
beneficiile aduse de societate, repartizarea acestor beneficii între asociaţi se făcea potrivit
convenţiei părţilor, iar în lipsa unei astfel de convenţii fiecare asociat primea o parte egală
din beneficii;
c. intenţia de a încheia un contract de societate (affectus societatis), element care
diferenţia societatea de o simplă stare de indiviziune;
d. un scop licit - rerum inhonestarum nullam esse societatem
În executarea obligaţiilor care le reveneau potrivit contractului de societate, fiecare
asociat trebuia să aibă o conduită apreciată în abstract ca fiind cea a unui bun cap de
familie (bonus pater familias).
Societatea fiind un contract consensual, genera obligaţii în sarcina tuturor părţilor
contractante, însă, spre deosebire de alte contracte consensuale, aceste obligaţii nu erau
distincte, deşi interesele părţilor contractante puteau fi diferite.
Din aceste considerente ele nu erau sancţionate prin acţiuni diferite, ci printr-o
singură acţiune - actio pro socio - acţiunea asociatului, care era o acţiune de bună
139
credinţă.
Obligaţiile care erau sancţionate prin intermediul acestei acţiuni erau:
a. fiecare asociat era ţinut să îşi execute aportul prin mancipatio, traditio sau
in jure cessio;
b. fiecare asociat trebuia să se îngrijească de treburile societăţii ca şi de
treburile sale proprii;
c. fiecare asociat trebuia să participe la beneficiile societăţii.
Acţiunea care se năştea din contractul de societate şi cu ajutorul căreia asociaţii îşi
urmăreau drepturile şi obligaţiile lor reciproce - actio pro socio prezenta anumite
particularităţi:
• părţile contractante se bucurau de un beneficiu de competenţă, în sensul că nu
puteau fi condamnate decât numai în limita disponibilului lor patrimonial - in id quod facere
potest;
• asociatul condamnat în urma intentării acestei acţiuni era declarat infam,429 prin
infamie urmărindu-se înfierarea aceluia care se arătase nedemn de încrederea pe care
ceilalţi asociaţi i-o arătaseră.
Contractul de societate se stingea în următoarele cazuri:
1. la moartea unuia dintre asociaţi, deoarece societatea era un contract intuitu
personae şi deci nu putea exista decât între persoanele care îl încheiaseră;
2. în cazul în care unul dintre asociaţi suferea o capitis deminutio, societatea
înceta în baza aceloraşi considerente mai sus arătate;
3. prin realizarea scopului în vederea căruia fusese încheiat contractul de
societate;
4. prin împlinirea termenului stipulat la încheierea contractului, însă în acest
caz societatea nu se dizolva de plin drept, ci era necesară o manifestare expresă de
voinţă a părţilor contractante in acest sens;
5. atunci când activul societăţii pierea în întregime;
6. prin voinţa tuturor asociaţilor sau chiar doar prin voinţa unuia dintre ei,
însă cu condiţia ca retragerea acestui asociat să nu fi fost frauduloasă sau
intempestivă;
7. prin intentarea unei actio pro socio de către unul dintre asociaţi;
8. atunci când bunurile unui asociat erau vândute pentru a se achita anumite
datorii faţă de stat sau faţă de persoane particulare;
9. în situaţia în care bunurile unui asociat erau confiscate.
Contractul de mandat
Mandatul era acel contract consensual prin care o persoană numită mandant
însărcina o altă persoană numită mandatar (procurator) să facă ceva gratuit, în
folosul său, adică al mandantului.
Contractul de mandat prezenta o serie de caractere specifice:
a. mandatul putea să constea în administrarea generală a unui patrimoniu (omnium
bonorum) sau într-un act specific (unius rei), în acest ultim caz obiectul său putea consta
într-un act material, adică într-un fapt sau act juridic;
b. faptul pe care urma să îl îndeplinească mandatarul trebuia să fie licit şi moral,
adică să nu fie contrar legilor şi bunelor moravuri;
c. faptul pe care trebuia să îl îndeplinească mandatarul trebuia să fie în interesul
mandantului (deşi, de regulă mandatul era în interesul mandantului, existau şi unele
situaţii în care mandatul era în interesul mandantului şi al unui terţ, în interesul
mandantului şi al mandatarului sau doar în interesul mandatarului, cum era în cazul
mandatului in rem suam şi al mandatului de a da cu împrumut o sumă de bani - mandatum
pecuniae credentae);
d. mandatul era un act juridic cu titlu gratuit, gratuitatea fiind caracteristica prin care
mandatul se deosebea de locaţia de servicii (locatio operarum).
140
Aşa cum am arătat la analiza contractului de locaţiune, activitatea care forma
obiectul unor diferite profesii (medici, avocaţi profesori, etc.), deşi era plătită, se considera
că făcea obiectul unui contract de mandat plătit şi nu al unei locaţiuni de servicii, întrucât
romanii considerau munca intelectuală ca fiind superioară muncii fizice care forma obiectul
respectivei locaţiuni.
Mandatul trebuia să fie dus la îndeplinire de către mandatar cu bună credinţă,
acesta trebuind să dea socoteală mandantului asupra modului în care a executat
mandatul.
Sfera de cuprindere a răspunderii mandatarului a cunoscut şi ea o evoluţie istorică
astfel încât, în epoca clasică această răspundere viza doar dolul mandatarului (dolus
malus), iar în epoca postclasică s-a ajuns la situaţia în care mandatarul răspundea şi doar
pentru culpa sa (culpa levis in abstracto) care era apreciată în abstract prin comparaţie cu
conduita unui gospodar ideal.
Sancţiunea juridică a contractului de mandat, care era un contract sinalagmatic
imperfect, era asigurată prin intermediul a două acţiuni:
• mandantul avea împotriva mandatarului o acţiune directă din mandat - actio
mandati directa - prin care îl putea obliga pe acesta din urmă să-şi îndeplinească sarcinile
care îi reveneau;
• mandatarul avea la dispoziţie acţiunea indirectă din contract -adio mandati
contraria - prin care, în situaţia în care a făcut unele cheltuieli în executarea mandatului
sau în alte cazuri în care se năşteau unele obligaţii în sarcina mandantului, acesta putea
cere mandantului să îşi execute obligaţiile care îi reveneau.
Contractul de mandat se stingea în următoarele situaţii:
a. prin executarea sa;
b. prin moartea uneia dintre părţile contractante, întrucât şi contractul de mandat
era un act juridic intuitu personae, iar în cazul morţii mandantului, moştenitorii acestuia
erau obligaţi faţă de mandatar pentru tot ce acesta a executat înainte de a fi cunoscut
moartea mandantului;
c. prin voinţa ambelor părţi, fie că stabiliseră sau nu vreun termen prin contract
pentru durata mandatului;
d. prin voinţa uneia dintre părţi, chiar dacă fusese stabilit un termen, mandantul
putând revoca acest contract, având însă obligaţia de a recunoaşte tot ceea ce a făcut
mandatarul anterior; mandatarul putea la rândul său să renunţe la mandat, fiind însă
obligat să îl despăgubească pe mandant pentru daunele pe care i le cauza prin renunţarea
sa;
e. prin ajungerea la termen a mandatului.
7.8. Contractele nenumite
Contractele nenumite erau acele contracte neformale al căror obiect consta
într-o prestaţie şi într-o contraprestaţie, prin intermediul acestora născându-se în
sarcina părţilor obligaţiile de a transmite proprietatea sau posesiunea asupra unui
lucra sau de a face ceva.
O lungă perioadă de vreme, doar categoriile contractuale menţionate anterior
(contractele formale, contractele reale şi cele consensuale) au avut deplină eficacitate
juridică şi din acest considerent, orice acord de voinţă al părţilor, pentru a produce efecte
juridice, trebuia să îmbrace una dintre aceste forme juridice consacrate.
Însă, odată cu diversificarea relaţiilor sociale şi economice, a apărut imperios
necesar să se recunoască eficienţa juridică a unor convenţii care nu se încadrau în
categoriile contractuale anterior menţionate, recunoaştere datorată frecventei utilizări a
acestora, precum şi importanţei deosebite a lor în viaţa economică şi socială a Romei.
Aceste noi convenţii au fost denumite de romani nova negotia - acte noi sau
contractus incerti- contracte nedeterminate.
Denumirea de contracte nenumite a fost utilizată iniţial de către comentatorii
141
dreptului bizantin - anonymon synallagma, în timp ce în Digeste, acest nou tip de contracte
este prezentat în opoziţie cu acele contracte ce aveau un nume propriu.
Tranzacţia era acea convenţie prin intermediul căreia o persoană renunţa la un
drept litigios în schimbul promisiunii unui echivalent. Altfel spus, fiecare dintre părţile
contractante renunţa la pretenţiile sale pentru a evita desfăşurarea unui proces. În epoca
veche a dreptului roman tranzacţia se realiza într-o formă autentică în sensul că era
necesară prezenţa magistratului.
În scopul de a li se asigura o deplină eficienţă juridică contractele nenumite aveau o
serie de acţiuni specifice, stabilite mai ales de dreptul lui Justinian.
Astfel, contractele nenumite erau sancţionate printr-o acţiune praescriptis verbis
care începea cu prezentarea prealabilă a faptelor care au dat naştere obligaţiei respective
şi prin intermediul căreia partea care îşi executa prestaţia putea să oblige cealaltă parte la
executarea propriei prestaţii sau la plata către reclamant a unei sume de bani echivalente.
Această acţiune purta şi denumirea de actio civilis in factum deoarece ea era
continuatoarea unor acţiuni existente în epoca clasică, a căror formulă cuprindea la
început o expunere a faptului sancţionat, şi anume actio in factum civilis şi actio incerţi
civilis.
Partea care îşi executase prestaţia putea să pretindă părţii adverse rezoluţiunea
contractului şi restituirea lucrului prin intermediul unei acţiuni motivate prin chiar faptul
predării lucrului - condictio ob rem dati. Însă, partea care nu executase contractul nu era
obligată la restituire decât dacă neexecutarea se datora vinei sale.
Prin intermediul unei acţiuni motivate de regretul promisiunii -condictio ex
poenitentia partea care îşi executase prestaţia putea cere restituirea acesteia, chiar dacă
cealaltă parte era gata să îşi efectueze propria-i prestaţie. Această acţiune avea
aplicabilitate numai în două ipoteze:
a. Primus îi dădea lui Secundus o sumă de bani pentru ca acesta din urmă să
realizeze o călătorie, însă putea cere restituirea banilor atâta timp cât Secundus nu făcuse
încă nici o cheltuială privitoare la această călătorie.
b. Primus îi transfera lui Secundus proprietatea asupra unui sclav pentru ca acesta
din urmă să îl desrobească; Primus putea pretinde lui Secundus restituirea sclavului
înainte de liberarea acestuia.
1. Enumeraţi obligaţiile vânzătorului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Definiţi contractele nenumite. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................

Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii în dreptul roman, întrucât
delictele au devenit izvor de obligaţii de abia începând cu secolul al II-lea d.Hr.
Potrivit concepţiei romane, contractul reprezenta acordul a două sau mai multe
voinţe, încheiat cu respectarea unor anumite formalităţi şi solemnităţi în scopul de a
produce efecte juridice, acord de voinţă recunoscut şi sancţionat prin dispoziţiile dreptului
civil.
Primul tip de contracte romane a fost acela al contractelor formale, iar primul
142
contract roman este considerat a fi sponsio religiosa, contract încheiat în formă orală prin
pronunţarea unor cuvinte şi termeni solemni. Datorită formei lor orale, aceste contracte
mai erau desemnate şi prin denumirea de contracte verbis.
În această categorie a contractelor formale intrau şi contractele încheiate în scris cu
respectarea anumitor condiţii de formă şi numite contracte litteris sau nexum, acesta din
urmă fiind o convenţie încheiată per aes et libram în scopul de a da naştere unor obligaţii.
Aceste forme contractuale au cedat teren sub presiunea noilor realităţi economice
şi sociale romane, fiind treptat înlocuite cu categorii contractuale superioare şi perfect
adaptate necesităţilor vieţii Romei.
Aceste noi categorii de contracte erau denumite neformale şi cuprindeau
contractele reale, caracterizate prin remiterea materială a lucrului în cauză, contractele
consensuale, care produceau efectele juridice în scopul cărora fuseseră încheiate prin
simplul fapt al realizării acordului de voinţă al părţilor – solo consensu, contractele
nenumite, care necesitau pentru a produce efectele juridice urmărite la încheierea lor, ca
cel puţin una dintre părţile contractante să îşi fi îndeplinit promisiunea asumată la
încheierea contractului şi chiar unele pacte sancţionate prin intermediul unor acţiuni.
În dreptul roman contractele aveau două feluri de elemente:
- elementele esenţiale, fără de care un contract nu putea să existe – obiectul
consimţământul, capacitatea şi cauza;
- elementele accidentale care puteau fi cuprinse sau nu intr-un contract cum erau,
spre exemplu, termenul sau condiţia.
Consimţământul reprezenta acordul de voinţă a două sau mai multe persoane
încheiat în scopul de a produce anumite efecte juridice determinate.
Consimţământul nu trebuia să fi fost disimulat, ceea ce însemna că nu era permis
ca actul juridic real încheiat între părţi să fie ascuns sub o altă formă juridică decât cea
proprie, spre exemplu, fiind interzis ca un comsimţământ de donaţie să fie ascuns în forma
unui contract de vânzare-cumpărare.
Consimţământul trebuia să fi fost real şi să nu fi fost afectat de anumite vicii de
consimţământ.
Viciile de consimţământ erau eroarea, dolul şi violenţa.
Obiectul contractului (id quod debetur) este prestaţia (care poate consta în dare,
faceresau praestare) la care se angajează debitorul faţă de creditorul său, respectiv
acţiunile la care părţile contractante sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Obiectul contractului trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să fie posibil, să
fie licit, să fie suficient determinat, să prezinte un interes pecuniar pentru creditor.
Capacitatea desemnează aptitudinea unei persoane de a deveni titular de drepturi
şi obligaţii, prin încheierea unor acte juridice în nume propriu.
În dreptul roman, capacitatea juridică a persoanei nu desemna o calitate cu care
orice persoană umană se năştea şi deci o calitate inerentă a fiinţei umane, ci o calitate
care aparţinea şi le era recunoscută doar anumitor membri ai societăţii romane. Este
interesant de precizat în acest sens că nici în ultimul stadiu al evoluţiei sale dreptul roman
nu a admis generalizarea capacităţii juridice.
Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri: capacitate de drept sau de
folosinţă şi capacitate de fapt sau de exerciţiu. Pentru ca o persoană să posede capacitate
juridică deplină, aceasta trebuia să posede atât capacitate de folosinţă, cât şi capacitate
de exerciţiu depline. Astfel, chiar persoanele care posedau capacitate juridică nu o aveau
toate într-o măsură deplină decât dacă îndeplineau cumulativ toate condiţiile cerute în
acest sens.
Cauza unui contract în dreptul roman avea accepţiuni multiple, prin aceasta
putându-se înţelege: motivul care a dus la încheierea respectivului act juridic; scopul direct
şi imediat urmărit de părţi prin încheierea contractului; izvorul unei obligaţii, adică faptul
sau actul juridic care dăduse naştere respectivei obligaţii, în această accepţiune cauza
143
fiind denumită şi cauză eficientă.
Trebuie precizat că simplul element element intenţional de ordin psihologic nu
prezenta interes din punctul de vedere al ordinii jurodice, acesta neintrând sub incidenţa
normelor juridice.
Iniţial, contractele romane aveau un pronunţat caracter formalist şi din acest
considerent căpătau o deplină valabilitate dacă erau îndeplinite formele solemne cerute
pentru încheierea lor, independent de ideea de cauză. Această valabilitate se menţinea
chiar şi în cazul unei cauze ilicite (ob turpem causam). Într-o astfel de situaţie era interzis
debitorului să îşi achite obligaţia asumată, însă pe un alt temei şi anume acela al obligaţiei
generale şi abstracte ce revenea tuturor persoanelor, de respectare a legilor, a ordinii
juridice existente.
Ca şi în numeroase alte domenii şi în materia contractelor s-a făcut simţită
intervenţia creatoare a pretorului care a stabilit într-un mod indirect, pe cale procedurală, o
nouă regullă, în sensul că nu mai era suficienţă îndeplinirea condiţiilor de formă impuse de
lege pentru a se asigura valabilitatea contractului, ci era necesar ca acestea să aibă o
cauză licită şi morală.
În acest scop, pretorul a pus la dispoziţia persoanelor care fuseseră constrânse prin
violenţă să îşi asume anumite obligaţii, o excepţie întemeiată pe teama (metus) care îi
fusese insuflată, iar la dispoziţia persoanei care fusese înşelată să îţi asume anumite
obligaţii fusese pusă o excepţie justificată prin chiar dolul suferit (dolus malus).
Prin intermediul acestor excepţii partea respectivă putea paraliza acţiunea
reclamantului şi respinge solicitările nejustificate ale acestuia.
Elementele accidentale ale unui contract erau acele modalităţi care puteau să
existe sau să lipsească unui contract în funcţie de voinţa părţilor, deoarece aceste
elemente, după cum ne arată chiar denumirea lor, nu ţineau de natura însăţi a
contractelor.
Cele mai importante elemente accidentale ale contractelor erau termenul şi
condiţia.

Prezentaţi evoluţia stipulaţiei.
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
7.11. BIBLIOGRAFIE.
Piteşti, pag. 273-333
144
GARANŢIILE OBLIGAŢIILOR
8.1.Obiective.............................................................................Error: Reference source not found

8.2. Garanţiile personale.......................................................Error: Reference source not found
8.3. Garanţiile reale.................................................................Error: Reference source not found
8.4. Stingerea obligaţiilor......................................................Error: Reference source not found
8.4.1. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul civil....Error: Reference source
not found
8.4.2. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul pretorian......Error: Reference
source not found
8.7.
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................155
8.1. OBIECTIVE.
 introducerea cursanţilor în studiul garanţiilor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare tip de garanţie personală sau reală;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui tip
de garanţie personală sau reală prezentat în această unitate de învăţare;
 introducerea cursanţilor în studiul stingerii obligaţiilor;
 familiarizarea cursanţilor cu fiecare mod de stingere a obligaţiilor;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărui mod
de stingere a obligaţiilor prezentat în această unitate de învăţare.
Garanţiile obligaţiilor
Garanţiile personale şi reale erau acele raporturi juridice accesorii faţă de o
obligaţie principală şi care serveau spre a asigura pe creditor, în eventualitatea
insolvabilităţii debitorului, că va primi oricum prestaţia care i se datorează. În
situaţia în care o asemenea răspundere şi-o asuma o persoană, era vorba despre o
garanţie personală (obligatia personae), iar în cazul în care realizarea creanţei era
asigurată de un bun asupra căruia creditorul putea să se satisfacă, garanţia era
reală (obligatia rei).
Cele mai vechi garanţii erau garanţiile personale care constau din alăturarea unui
debitor accesoriu sau garant, debitoriu principal. Garanţiile reale au apărut spre sfârşitul
perioadei Republicii când executarea asupra persoanelor nu mai era atât de riguroasă ca
în trecut şi când a apărut posibilitatea executării asupra bunurilor. În urma unui proces
evolutiv, romanii au sfârşit prin a prefera garanţiile reale celor personale – plus cautionis
est in re quam in persona. Garanţiile reale ofereau mai multă certitudine creditorilor decât
cele personale care erau adesea nesigure din cauza eventualei insolvabilităţi a garanţiilor
personale.
Avantajele pe care garanţiile reale le prezentau pentru creditori – care se puteau
despăgubi foarte uşor din bunul care le fusese afectat în acest scop – au condus la
continua dezvoltare a acestor garanţii în epoca clasică şi post clasică.
8.2. Garanţiile personale
Sponsio
Cea mai veche formă de garanţie personală se încheie, la fel ca şi obligaţia
principală, printr-un contract verbal numit sponsio. După încheierea contractului
145
principal, creditorul se adresa garantului întrebându-l dacă se obligă la aceeaşi prestaţie
ca şi debitorul : „Te obligi la acelaşi lucru?” – Idem dari spondes. Debitorul accesoriu
(garantul) trebuia să răspundă: „Mă oblig” – Spondeo. Garantul promitea propriul său fapt,
însă în fond, el se obliga să răspundă pentru altul. Această formă de garanţie era
rezervată în exclusivitate cetăţenilor romani şi deci inaccesibilă peregrinilor.
Fidepromissio
În epoca clasică datorită dezvoltării comerţului a fost creată o nouă formă de
garanţie, accesibilă şi peregrinilor care erau adese prezenţi în tranzacţiile
comerciale cu cetăţenii romani, numită fidepromissio.
Aceasta se realiza în acelaşi mod ca şi sponsio, însă în locul verbului spondeo era
utilizat verbul fidepromitto care înseamnă acelaşi lucru, dar avea rolul de a face această
garanţie personală şi peregrinilor.
Trebuie precizat faptul că având un caracter strict personal, obligaţiile acestor
garanţi (sponsori şi fidepromisori) nu se transmiteu către succesorii lor. Aceste
garanţii aveau un caracter autonom, fiind obligaţii distincte în raport cu obligaţia principală
asumată de către debitor, astfel încât creditorul putea urmării, la alegere, fie pe debitor, fie
pe garant, fără a fi obligat să cheme în judecată mai întâi pe debitor.
Situaţia garanţilor prezenta o serie de incoveniente pentru aceştia, în sensul că
garantul care plăteşte datoria nu se putea îndrepta în justiţie împotriva debitorului în
scopul de a obţine restituirea a ceea ce plătise. De asemenea, chiar în situaţia în care
existau mai mulţi garanţi, fiecare dintre aceştia erau răspunzători pentru întreaga datorie,
fără însă a putea cere celorlalţi garanţi partea lor contributivă.
Fideiussio
Vechile garanţii personale – sponsio şi fidepromissio – deveniseră contrare
intereselor creditorilor datorită diferitelor legi care le erau aplicabile şi care serveau
în mod exclusiv intereselor garanţilor.
Din aceste considerente a fost creată o nouă formă de garanţie personală
numită fideiussio care se va utiliza tot în formă verbală. Creditorul îl întreba pe
garant – „Garantezi că aşa va fi ?” (Id fide tua esse iubes?), iar acesta răspundea –
„Garantez!” (Fideiubeo!).
Fideiusiunea avea o sferă de utilizare mai largă întrucât era aplicabilă oricărei
creanţe şi nu doar celor născute dintr-un contract verbal cum se întâmpla în cazul
celorlalte două garanţii personale anterioare. Obligaţia garantului fideiusor se transmitea
urmaşilor acestuia, spre deosebire de situaţia celorlalţi garanţi anterior prezentaţi.
Cu toate acestea însă, situaţia garantului fideiusor era destul de dificilă pentru
acesta şi de aceea, cu timpul, au fost create în favoarea acestuia trei beneficii:
Beneficiul de divizare (beneficium divisionis) desemna dreptul conferit fideiusorului
de a putea cere creditorului să îşi extindă urmărirea asupra tuturor garanţilor solvabili în
momentul intentării acţiunii. Acest beneficiu a fost introdus în epoca împăratului Hadrian.
Beneficiul de cesiune al acţiunii (beneficium cedendarum actionum) desemna
dreptul pe care îl avea garantul care a plătit datoria de a-l obliga pe creditorul satisfăcut să
îi cedeze acţiunile pe care acesta le avea împotriva debitorului. Cu ajutorul acestui
beneficiu fideiusorul putea cere restituirea contravalorii datoriei pe care o plătise, fie de la
debitorul principal, fie de la ceilalţi garanţi care urmau să o suporte în comun.
Beneficiul de discuţiune (beneficium excussionis seu ordinis) desemna dreptul pe
care îl avea garantul, care era urmărit de creditor înaintea debitorului principal, de a cere
creditorului să reclame în prealabil plata de la debitor. Beneficiul de discuţiune a fost
posibil doar după ce împăratul Justinian a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis contestatio.
146
1. Enumeraţi garanţiile personale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi beneficiile acordate lui fideiussor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
8.3. Garanţiile reale

Garanţia reală constă din atribuirea provizorie a unui lucru creditorului în
scopul garantării unei creanţe pentru eventualitatea în care debitorul nu ar achita la
scadenţă datoria contractată.
Această atribuire se putea realiza, fie sub forma transmiterii dreptului de proprietate
asupra locului respectiv, fie sub forma remiterii posesiunii unui lucru, fie sub forma creării
unui drept real special. Corespunzător celor trei forme de atribuire provizorie a lucrului,
existau trei garanţii reale: fiducia, gajul, ipoteca.
Fiducia
Cea mai veche formă de garanţie reală a fost fiducia care consta în transferul
proprietăţii asupra unui lucru de către debitor creditorului său cu obligaţia acestuia
din urmă de a-l restitui la scadenţă dacă debitorul îşi executa prestaţia.
Fiducia ca garanţie reală lua naştere din fiducia cum creditoare care era o
varietate a contractului real de fiducie, prin intermediul căreia creditorul se obliga să
retransmită debitorului său proprietatea asupra lucrului transmis lui cu titlu de
garanţie, prin mancipatio sau prin in jure cessio . Această formă de garanţie reală nu
era accesibilă decât cetăţenilor romani, deoarece ea implica realizarea unor acte de
drept civil (mancipatio sau in jure cessio).
Fiducia prezenta şi alte dezavantaje, în sensul că debitorul pierdea folosinţa
lucrului pe perioada cât acesta se afla la creditor, iar pe altă parte, pentru a-l obliga
la restituirea lucrului, debitorul avea împotriva creditorului o simplă acţiune
personală şi nu o acţiune reală, situaţie care nu îi asigura întotdeauna o protecţie
eficientă.
Gajul
Gajul (pignus) ca garanţie reală lua naştere din contractul real de gaj prin
intermediul căruia debitorul transmitea creditorului său nu proprietatea, ci
posesiunea lucrului respectiv. Această stare de fapt permitea debitorului să ceară
creditorului său, după efectuarea plăţii datoriei respective, restituirea lucrului, prin
intermediul unei acţiuni reale şi nu a uneia personale ca în cazul fiduciei. Creditorul
trebuia să păstreze gajul cu excepţia cazului în care se înţelegea altfel cu debitorul
său.
Gajul putea fi constituit şi tacit – cum era cazul gajului proprietarului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului pentru plata chiriei, chiar şi fără contract.
Deşi gajul reprezenta o formă superioară de garanţie reală şi acesta prezenta unele
dezavantaje, în sensul că debitorul continua să fie lipsit de folosinţa lucrului, iar pe de altă
parte, creditorul, având numai posesiunea lucrului respectiv, putea utiliza în scopul ocrotirii
dreptului său doar interdictele posesorii.
Ipoteca
Ipoteca era o formă superioară de garanţie reală şi, deoarece a reuşit să
147
elimine o mare parte din neajunsurile prezentate de celelalte forme de garanţii reale
(fiducia şi gajul), s-a impus treptat pe o scară tot mai largă.
Termenul de ipotecă este grecesc, însă instituţia are o origine romană care se află
în convenţiile încheiate în cazul arendărilor, când colonii (arendaşii) dădeau în garanţie
proprietarilor, în scopul de a garanta plata arenzii, întreg inventarul lor agricol format din
animale sau din lucruri neînsufleţite – insecta et illata, pe care aceştia îl duceau pe fondul
pe care îl luau în arendă. Dacă la scadenţa convenită arendaşul nu plătea arenda stabilită,
proprietarul putea ca în termenul convenţiei cu arendaşul să ceară un interdict denumit
interdictul Salvian prin intermediul căruia putea intra în stăpânirea respectivului inventar
agricol. Un astfel de interdict nu era eficient decât în situaţia în care inventarul agricol se
afla pe fondul respectiv şi în utilizarea efectivă a arendaşului.
Pentru înlăturarea acestui neajuns, la sfârşitul perioadei Republicii şi începutul
perioadei Imperiului, s-a creat o acţiune reală numită actio Serviana prin intermediul
căreia proprietarul putea lua în stăpânire inventarul agricol al arendaşului chiar dacă
acesta se afla în stăpânirea unui terţ. În acest mod, ipoteca a devenit un drept real
recunoscut pentru cazul arendărilor de fonduri agricole.
Printr-o reformă datând din secolul I d.Hr. a fost extinsă sfera de aplicabilitate a
acţiunii prin intermediul căreia era sancţionat acest drept real, sub numele de „acţiunea
similară celei Serviene” – actio quasi Servian, aceasta fiind extinsă la toate cazurile în care
ar fi existat o asemenea convenţie între creditor şi debitor, indiferent de obiectul creanţei.
În acest scop a fost constituită garanţia reală de ipotecă care se realiza fără transferul
proprietăţii sau posesiunii asupra lucrului respectiv, acestea fiind principalele
inconveniente menţionate în cazul precedentelor forme de garanţii reale.
Ipoteca prezenta unele trăsături caracteristice pe care le menţionăm ca fiind
cele mai importante: pe aceea a clandestinităţii sale, în sensul că nu exista nici un
mijloc prin care să se facă cunoscut terţilor că un lucru este ipotecat şi pe aceea a
indivizibilităţii sale care presupunea, pe de o parte, faptul că ipoteca apăsa în
întregime asupra fiecărei părţi din lucru, iar pe de altă parte, faptul că ipoteca
garanta fiecare parte din datorie.
Datorită clandestinităţii sale, ipoteca prezenta o serie de inconveniente.
Astfel, era posibil să se ipotecheze acelaşi lucru mai multor persoane, fără ca
acestea să ştie sau să aibă posibilitatea de a şti că lucrul a mai fost ipotecat, situaţie
care avea drept consecinţă posibilitatea ca ulterior datei ipotecării, un creditor să fie
expus acţiunii de către un creditor anterior.
Pentru remedierea acestui neajuns, în dreptul clasic au fost adoptate o serie de
măsuri care sancţionează pe cel care vindea sau ipoteca un lucru fără să declare ipotecile
care grevau lucrul respectiv, această faptă constituind „delictul de stelionat”. De
asemenea, era posibil de a antedata o ipotecă, aceasta fiind în mod fraudulos trecută
înaintea unei ipoteci mai vechi. În acest sens, în epoca împăratului Leon, s-a hotărât ca
ipoteca constituită printr-un act public sau printr-un act privat, dar care să poarte sigiile a
trei martori, va avea majoritate asupra ipotecilor astfel constituite, chiar şi în situaţia în
care acestea ar fi avut o dotă anterioară.
În dreptul roman, au fost cunoscute mai multe categorii de ipoteci, în dreptul clasic
ipoteca putând fi convenţională când lua naştere printr-o convenţie a părţilor sau legală
(tacită), atunci când lua naştere potrivit dispoziţiilor legii, iar în dreptul clasic ipoteca putea
fi testamentară atunci când era creată prin testament în interesul legatarilor sau autentică,
situaţie în care era constituită în formele stabilite prin dispoziţiile anterior menţionate şi
care datau din epoca împăratului Leon.
Ipoteca trebuia să îndeplinească anumite condiţii de valabilitate. Astfel, persoana
care constituia o ipotecă trebuia să fie proprietar civil sau pretorian al lucrului care forma
obiectul ipotecii şi de asemenea, să fie capabil de a înstrăina, întrucât constituirea unei
ipoteci era considerată un act de dispoziţie.
148
Iniţial, ipoteca nu producea decât un singur efect şi anume jus possidendi –
dreptul de a poseda, care desemna dreptul creditorului ca la scadenţă să fie pus în
posesiunea lucrului ipotecat. Acest drept era sancţionat printr-o acţiune reală –
acţiunea cvasiserviană şi ca urmare era opozabil tuturor deţinătorilor.
Începând cu secolul a III-lea d.Hr., creditorul a căpătat şi jus distrahendi, adică
dreptul de a vinde lucrul care fusese ipotecat, în scopul de a-şi realiza creanţa asupra
preţului obţinut. Acest drept era contrar principiul „nimeni nu poate înstrăina altuia mai
multe drepturi decât are el însuşi” – nemo plus juri sad alium transfere potest, quam ipse
haberet şi permitea creditorului ipotecar să transmită proprietatea lucrului ipotecat fără
însă a avea calitatea de proprietar al acestuia şi fără a fi obligat să-l garanteze pentru
evicţiune pe terţul dobânditor.
În situaţia în care existau mai mulţi creditori ipotecari, rangul ipotecilor, adică
ordinea în care aceştia urmau să fie plătiţi, era stabilită potrivit principiului qui prior
tempore potior jure - cel anterior în dată are un drept superior. Astfel, deşi toţi
creditorii se bucurau de jus possiendi şi jus distrahendi, drepturile fiecăruia dintre
aceştia trebuiau să cedeze în faţa drepturilor unui creditor care avea o ipotecă
constituită anterior, adică mai veche în dată.
De la această regulă făceau excepţie ipotecile privilegiate cum era, spre exemplu,
ipoteca fiscului, adică acele ipoteci care datorită calităţii creanţei pe care o garantau aveau
prioritate chiar şi asupra ipotecilor anterioare ca dată.
În încheiere, considerăm necesar a face câteva succinte consideraţii asupra
modurilor de stingere a ipotecii.
Întrucât ea însăşi avea un caracter accesoriu, ipoteca se putea stinge pe cale
accesorie, odată cu stingerea creanţei pe care o garanta, însă se putea stinge şi pe
cale principală, adică independent de stingerea creanţei garantate, în următoarele
moduri:
- prin renunţarea creditorului ipotecar;
- prin prescripţie de 10 ani sau de 20 de ani, în sensul că un creditor care nu-
şi valorifica dreptul său ipotecar în intervalele de timp menţionate îşi pierdea
dreptul prin acţiunea prescripţiei extinctive;
- prin pieirea sau pierderea în întregime a lucrului ipotecat, întrucât, datorită
caracterului indivizibil al ipotecii, aceasta se menţinea în întregime câtă vreme mai
exista chiar şi o parte din lucru;
- prin confuziune, adică întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
creditor ipotecar, cât şi a calităţii de proprietar al lucrului ipotecat;
- prin vânzarea lucrului ipotecat realizată de către creditorul superior în rang,
stingându-se astfel drepturile creditorilor ipotecari inferiori în rang (ale căror ipoteci
aveau o dată ulterioară ipotecii acestuia).
1. Enumeraţi inconvenientele fiduciei cum creditore. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi caracterele ipotecii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
149
8.4. Stingerea obligaţiilor
Obligaţia, ca legătură juridică existentă între debitor şi creditor era destinată să se
stingă la un moment dat. Numai în acest mod creditorul dobândea un profit din creanţă, iar
debitorul ieşea din această legătură juridică şi îşi recăpăta libertatea. Dreptul roman a
cunoscut două categorii principale de moduri de stingere a obligaţiilor. Cele mai vechi
moduri erau cele prevăzute de dreptul civil care stingeau creanţa „de plin drept” – ipso
jure, deoarece creditorul pierdea definitiv acţiunea şi nu-l mai putea urmări pe debitor care
era astfel definitiv eliberat. Modurile de stingere a obligaţiilor prevăzute de dreptul civil se
caracterizau prin formalism şi rigiditate şi prin principiul simetriei, în conformitate cu care,
pentru ca un act să fie desfiinţat în mod valabil, acesta trebuia să fie desfăcut prin forme
solemne inverse celor cu ajutorul cărora fusese încheiat – omnia quae jure contrahundur,
contrario jure pereunt.
Alături de modurile civile de stingere a obligaţiilor, dreptul pretorian a creat altele
noi, lipsite de orice formalism, care dădeau debitorului posibilitatea să paralizeze şi să facă
inutilă acţiunea creditorului, pe cale de excepţiune – exceptionis ope.
8.4.1. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul civil
Plata şi darea în plată
Plata (solutio) consta în îndeplinirea prestaţiei care forma obiectul obligaţiei
(praestatio vera rei debitae). Juriştii romani afirmau că „plăteşte acela care a făcut
ceea ce a promis să facă” – solvere dicimus eum, qui facit quod facere promisit.
În dreptul roman, nu numai debitorul, ci orice persoană putea plăti pentru debitor,
chiar contrar voinţei acestuia, cu excepţia cazului în care obiectul obligaţiei îl forma o
abţinere sau un fapt personal al debitorului. Creditorul trebuia, la rândul său, să fie o
persoană capabilă de a primi plata.
Plata trebuia să fie cea prevăzută în convenţie, iar creditorul nu putea fi obligat de
debitor să primească altceva dacă acesta nu accepta o altă plată. În epoca lui Justinian a
fost admisă o excepţie de la această regulă şi anume, darea în plată necesară şi chiar
posibilitatea de a-l obliga pe creditor să accepte o plată parţială. În principiu, plata trebuia
să fie integrală, în sensul că debitorul nu putea plăti doar o parte din datorie în lipsa
consimţământului creditorului, întrucât oferirea unei plăţi parţiale echivala cu plata a
altceva decât ceea ce se datora. Dacă debitorul era ţinut de mai multe datorii faţă de
creditor şi efectua o plată fără a specifica pentru care dintre acestea, se considera că
debitorul a plătit datoria cea mai oneroasă pentru el, cum era, spre exemplu, o datorie
care producea dobânzi. Aceasta era aplicarea teoriei imputabilităţii plăţilor.
Creditorul putea primi plata personal sau printr-un împuternicit. Plata trebuia să se
facă la locul convenit, iar dacă prin convenţie nu se stabilea unde trebuia să se facă plata,
debitorul putea plăti oriunde dorea, fiind preferat locul unde se afla lucrul respectiv. În
situaţia în care datoria era supusă unui termen, prestaţia nu putea fi cerută de creditor
înainte de împlinirea termenului.
Dovada plăţii se putea realiza atât cu martori, cât şi cu înscrisuri. În vechiul drept
roman, plata nu avea ca efect stingerea obligaţiei, întrucât îşi găsea aplicarea principiul
simetriei. Astfel, un act solemn de acelaşi fel cu cel prin care se crease obligaţia, dar în
sens invers nu avusese loc, chiar dacă debitorul plătea, datoria continua să subziste. În
sens contrar chiar dacă plata nu avusese loc, obligaţia se stingea, chiar dacă formele
solemne nu fuseseră îndeplinite. Existau şi unele cazuri în care plata era inclusă în
formele cerute.
Darea în plată (datio in solutum) consta în faptul că debitorul, cu
consimţământul creditorului, se putea libera oferindu-i acestuia din urmă alt lucru
decât cel datorat.
Atunci când vorbim despre darea în plată avem în vedere datio in solutum
voluntaria şi nu datio in solutum necessaria (obligatorie) existentă în vremea lui Justinian
şi în cazul căreia nu mai era necesar consimţământul creditorului.
150
Remiterea de datorie
Remiterea de datorie consta în renunţarea creditorului la creanţa sa,
renunţare care implica şi consimţământul debitorului, fiind deci un act convenţional.
În vechiul drept roman, remiterea de datorie se realiza prin forme solemne inverse
decât cele prin intermediul cărora respectiva obligaţie fusese contractată.
În cazul împrumutului prin nexum renunţarea la datorie se făcea prin procedura per
aes et libram, adică prin procedeul prin care se încheie nexum-ul, însă pronunţându-se
termenii inverşi decât cei utilizaţi cu ocazia încheierii acestuia.
În situaţia unei obligaţii verbale, remiterea de datorie se realiza atunci când
creditorul rostea cuvintele contrare celor utilizate la contractarea obligaţiei.
Nu ne-au parvenit informaţii privitoare la formele utilizate pentru remiterea de
datorie în cazul contractului literal.
Dreptul civil a creat, pe lângă aceste forme solemne, un mod de remitere a datoriei,
lipsit de forme, pentru datoriile născute din contractele consensuale. Pornind de la
principiul simetrie s-a născut regula potrivit căreia, ceea ce se năştea prin simplul
consimţământ al părţilor se putea desface printr-un acord contrar al acestora – contrarius
consensus.
Novaţiunea
Novaţiunea consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu una nouă. Conform
unei definiţii romane, novaţiunea „este schimbarea şi înlocuirea unui debit anterior
cu altă obligaţie” – novatio est prioris debiti in aliam obligationem transfusio atque
translatio.
Novaţiunea avea o utilitate juridică multiplă. Astfel, dacă novaţiunea avea loc
între acelaşi creditor şi debitor (inter easdem personas) utilitatea acesteia putea
consta în următoarele:
- adăugarea unei modalităţi obligaţiei anterioare, spre exemplu, o obligaţie
pură şi simplă putea fi înlocuită cu o obligaţie sub termen sau condiţie;
- schimbarea modalităţii obligaţiei anterioare, spre exemplu, termenul
obligaţiei era înlocuit cu o condiţie.
Transformarea unei obligaţii de bună-credinţă într-una de drept strict, în scopul de a
restrânge puterea de apreciere a judecătorului.
Dacă novaţia se realiza între persoane diferite decât cele ale vechii obligaţii (inter
novas personas) utilitatea acesteia consta în schimbarea vechiului creditor cu un altul sau
în schimbarea debitorului vechii obligaţii cu un altul.
Întrucât novaţiunea stingea de plin drept – ipso jure – vechea obligaţie şi o
înlocuia cu una nouă, aceasta cerea, pentru a fi valabilă, îndeplinirea următoarelor
condiţii:
- să existe o obligaţie veche care urma să fie înlocuită cu una nouă;
- noua obligaţie (care întotdeauna era de drept strict) să aibă acelaşi obiect ca
şi cea veche (idem debitum), însă în dreptul lui Justinian s-a admis şi existenţa
novaţiei prin schimbare de obiect;
- noua obligaţie trebuia să fi luat naştere printr-un contract verbal, adică
printr-o stipulaţie (s-au admis unele excepţii în sensul că uneori noua obligaţie
putea lua naştere printr-un contract liberal sau printr-un pact de constituit);
- era necesar să existe intenţia de a nova – animus novandi – intenţie care în
dreptul clasic era prezumată, dar care în dreptul lui Justinian necesita o exprimare
certă;
- era nevoie de un element nou (aliquid novi) care să deosebească vechea
obligaţie de cea nouă.
Efectele novaţiunii erau stingerea unei obligaţii vechi şi crearea unei obligaţii
noi.
Excepţiile care se puteau opune vechii creanţe dispăreau odată cu aceasta, întrucât
151
ele erau accesorii ale vechii obligaţii şi prin urmare, aveau soarta principalului –
accessorium sequitur principale.
Mai trebuie precizat în încheiere faptul că novaţiunea îşi producea uneori efectele
doar parţial.
Confuziunea
Confuziunea desemna întrunirea asupra aceleiaşi persoane atât a calităţii de
creditor, cât şi a calităţii de debitor, calităţi care erau incompatibile. O astfel de situaţie se
întâlnea atunci când debitorul îl moştenea pe creditor sau când creditorul devenea
moştenitorul debitorului. În astfel de cazuri executarea obligaţiei devenea imposibilă şi
aceasta se stingea de plin drept – ipso jure.
Moartea şi capitis deminutio
Obligaţiile se stingeau şi prin moartea părţilor. Astfel, în cazul injuriei (vătămării
corporale) obligaţia delictuală se stingea prin moartea victimei, întrucât injuria avea un
caracter strict personal, iar moştenitorii victimei nu aveau dreptul de a intenta după
moartea acesteia acţiunea in jure împotriva delicventului. Datoriile născute cu ocazia
diferitelor delicte se stingeau odată cu moartea delicventului. Şi obligaţiile care reveneau
unor garanţi (sponsores şi fideipromissores) se stingeau prin moartea acestora. De
asemenea, acele contracte încheiate în vederea unei persoane – intuitu personae, cum
era şi cazul contractelor de mandat sau de societate se stingeau prin moartea uneia dintre
părţile contractante.
Capitis deminutio stingea, potrivit dreptului civil, datoriile lui capite minutus, adică
ale aceluia care suferise o capitis deminutio, cum era, spre exemplu, adogatul, în timp ce
creanţele care îi aparţineau acestuia treceau în patrimoniul acelei persoane în profitul
căreia avusese loc o capitis deminutio – în exemplul dat, în patrimoniul adrogatului.
Pretorul a intervenit însă în interesul creditorilor lui capitis deminutio şi a stabilit că bunurile
aparţinând acestuia nu se puteau dobândi decât făcându-se plata datoriilor sale. În mod
practic se poate afirma că pretorul a acordat creditorilor împotriva lui capite deminutus o
restitutio in integrum.
1. Enumeraţi condiţiile specifice ale novaţiunii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi modurile formale de remitere a datoriei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
8.4.2. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul pretorian

Compensaţia
Compensaţia (compensatio) intervenea în situaţia în care între aceleaşi
persoane existau raporturi reciproce de debit şi credit.
Jurisconsultul Modestin a definit compensaţia ca fiind „o balanţă între debit şi
credit” – compensatio est debiti et crediti inter se contributio. În astfel de situaţii,
cele două creanţe se stingeau până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
În vechiul drept roman, compensaţia nu era admisă, întrucât desfăşurarea
procesului era dominată de principiul unităţii de cestiune potrivit căruia judecătorului nu îi
era permis să cerceteze decât o singură problemă şi nu mai multe, iar discutarea unei
compensaţii presupunea două chestiuni diferite, deoarece trebuia să fie cercetate două
152
creanţe.
Spre sfârşitul epocii Republicii, odată cu dezvoltarea schimburilor comerciale şi mai
ales a operaţiunilor bancare, compensaţia începe să fie permisă în câteva cazuri.
În contractele de bună credinţă, aflate în plină dezvoltare în epoca clasică a
dreptului roman, pârâtul putea opune creanţa care rezulta din acelaşi contract (ex eadem
causa), în compensaţie, reclamantului.
Un alt caz era acela al bancherului (argentarius) care, fiind de regulă în cont curent
cu clienţii săi, nu îi putea urmări la lichidarea contului decât pentru diferenţa dintre debit şi
credit. Altfel spus, bancherul proceda la o compensaţie, după cum urmează: scădea din
sumele date cu împrumut clienţilor săi pe cele pe care le primise ca depuneri de la aceştia
şi îi urmărea pentru diferenţă. Dacă bancherul era la rândul său urmărit de client, el avea
la dispoziţie o excepţie pentru a cere compensarea.
Al treilea caz era acela al cumpărătorului patrimoniului unui debitor insolvabil,
situaţie în care acest cumpărător (bonorum emptor) nu putea să valorifice creanţele care
aparţinuseră debitorului insolvabil decât compensând eventualele datorii ale acestuia faţă
de cei acţionaţi în justiţie.
În epoca împăratului Marcus Aurelian, printr-o constituţie imperială, acesta a extins
sfera de aplicabilitate a compensaţiei în materia obligaţiilor de drept strict cu ajutorul unei
excepţii de dol. Astfel, s-a stabilit că persoana care chema în judecată pe debitorul său
fără a face, dacă era cazul, compensaţia respectivă singur, comitea un dol şi pierdea
procesul. Aceste dispoziţii vizau creanţele născute din două contracte de drept strict
„distincte” (exemplu, dispari causa), întrucât obligaţiile de drept strict erau unilaterale. În
astfel de situaţii, debitorul putea opune creditorului o excepţie de dol, fundamentată pe
faptul dolosiv al acestuia din urmă, dolul fiind prezumat din chiar refuzul creditorului de a fi
realizat compensaţia.
În urma evoluţiei istoriei, reforma lui Marcus Aurelius a fost extinsă şi la obligaţiile
de bună-credinţă născute din două contracte, adică din două operaţiuni juridice distincte
(ex dispari causa). În astfel de contracte excepţia de dol fiind întotdeauna subîţeleasă,
debitorul nu mai era obligat să ceară inserarea acesteia în formula de judecată.
În epoca lui Justinian, ca urmare a dispariţiei procedurii formulare, acesta a introdus
o nouă şi unică reglementare în materie de compensaţie, stabilind că orice compensaţie
avea loc de plin drept – ipso jure. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că pârâtul putea
cere compensaţia în orice moment al procesului, fără a mai fi obligat să invoce excepţia de
dol. Judecătorul rămânea însă liber în aprecierea necesităţii compensaţiei cerute. Altfel
spus, nici în dreptul lui Justinian nu se poate vorbi despre existenţa unei compensaţii
legale, singura compensaţie cunoscută de dreptul roman fiind cea judiciară, adică cea
realizată înaintea instanţei de judecată.
Remiterea de datorie
Remiterea de datorie prevăzută de dreptul pretorian, spre deosebire de cea
prevăzută de dreptul civil era complet lipsită de formalism, fiind desemnată prin denumirea
de „pact de renunţare la datorie” – pactum de non pretendo. Un astfel de pact consta dintr-
un acord neformal de voinţă intervenit între creditor şi debitor prin intermediul căruia
creditorul renunţa la creanţa sa. Pentru valabilitatea pactului nu se cerea îndeplinirea nici
unei condiţii de formă, acest acord de voinţă putând fi expres – caz în care trebuia
exprimat oral, în scris sau tacit – caz în care rezulta din anumite fapte.
Acest pact avea o eficacitate indirectă în sensul că dacă, în pofida acestui pact,
creditorul îl urmărea pe debitor în instanţă, acesta din urmă, prin intermediul unei excepţii
bazate pe pact – exceptio pacti de non petendi, paraliza acţiunea creditorului şi obţinea
câştig de cauză. Dacă pactul iniţial fusese încheiat sub imperiul dolului sau fusese revocat
ulterior încheierii sale valabile, partea îndrituită avea posibilitatea de a-şi valorifica
drepturile pe calea unei replicatio.
Prescripţia extinctivă
153
În vechiul drept roman, în principiu, obligaţiile erau perpetue, în sensul că ele nu se
stingeau prin ajungerea la termen, această stare de fapt fiind exprimată prin adagiul ad
tempus deberi non potest, adagiu care era o consecinţă a principiului simetriei. În epoca
clasică au apărut obligaţiile honorarii, adică acele obligaţii care erau sancţionate de pretor
sau de alţi magistraţi. Acţiunile care sancţionau astfel de obligaţii durau un an de zile,
deoaree şi mandatul magistraţilor respectivi nu dura decât un an de zile, după acest
termen fiind aleşi alţi magistraţi.
Prescripţia extinctivă (praescriptio longi temporis) a fost introdusă printr-o
constituţiune imperială în epoca împăraţilor Honorius şi Teodosie al II-lea cu privire la
acţiunile personale.
Dacă un creditor nu-şi valorifica acţiunea sa timp de 30 de ani de la data când
aceasta putea fi intentată, pretenţiile sale puteau fi respinse după trecerea acestui termen
prin acţiunea prescripţiei cu efect extinctiv. Potrivit informaţiilor care ne-au parvenit, se
pare că la expirarea termenului se stingea nu numai acţiunea creditorului, dar chiar şi
dreptul pe care îl avusese.

Garanţiile personale şi reale erau acele raporturi juridice accesorii faţă de o
obligaţie principală şi care serveau spre a asigura pe creditor, în eventualitatea
insolvabilităţii debitorului, că va primi oricum prestaţia care i se datorează. În situaţia în
care o asemenea răspundere şi-o asuma o persoană, era vorba despre o garanţie
personală (obligatia personae), iar în cazul în care realizarea creanţei era asigurată de un
bun asupra căruia creditorul putea să se satisfacă, garanţia era reală (obligatia rei).
Cele mai vechi garanţii erau garanţiile personale care constau din alăturarea unui debitor
accesoriu sau garant, debitoriu principal. Garanţiile reale au apărut spre sfârşitul perioadei
Republicii când executarea asupra persoanelor nu mai era atât de riguroasă ca în trecut şi
când a apărut posibilitatea executării asupra bunurilor.
Garanţiile personale
Sponsio -cea mai veche formă de garanţie personală se încheie, la fel ca şi
obligaţia principală, printr-un contract verbal numit sponsio.
Fidepromissio - În epoca clasică datorită dezvoltării comerţului a fost creată o nouă
formă de garanţie, accesibilă şi peregrinilor care erau adese prezenţi în tranzacţiile
comerciale cu cetăţenii romani, numită fidepromissio.
Trebuie precizat faptul că având un caracter strict personal, obligaţiile acestor
garanţi (sponsori şi fidepromisori) nu se transmiteu către succesorii lor.
Fideiussio - Fideiusiunea avea o sferă de utilizare mai largă întrucât era aplicabilă
oricărei creanţe şi nu doar celor născute dintr-un contract verbal cum se întâmpla în cazul
celorlalte două garanţii personale anterioare. Obligaţia garantului fideiusor se transmitea
urmaşilor acestuia, spre deosebire de situaţia celorlalţi garanţi anterior prezentaţi.
Cu toate acestea însă, situaţia garantului fideiusor era destul de dificilă pentru
acesta şi de aceea, cu timpul, au fost create în favoarea acestuia trei beneficii:de divizare,
de cesiune a acţiunii şi de discuţiune.
Obligaţia, ca legătură juridică existentă între debitor şi creditor era destinată să se
stingă la un moment dat. Numai în acest mod creditorul dobândea un profit din creanţă, iar
debitorul ieşea din această legătură juridică şi îşi recăpăta libertatea. Dreptul roman a
cunoscut două categorii principale de moduri de stingere a obligaţiilor. Cele mai vechi
moduri erau cele prevăzute de dreptul civil care stingeau creanţa „de plin drept” – ipso
jure, deoarece creditorul pierdea definitiv acţiunea şi nu-l mai putea urmări pe debitor care
era astfel definitiv eliberat. Modurile de stingere a obligaţiilor prevăzute de dreptul civil se
caracterizau prin formalism şi rigiditate şi prin principiul simetriei, în conformitate cu care,
pentru ca un act să fie desfiinţat în mod valabil, acesta trebuia să fie desfăcut prin forme
solemne inverse celor cu ajutorul cărora fusese încheiat – omnia quae jure contrahundur,
154
contrario jure pereunt.
Alături de modurile civile de stingere a obligaţiilor, dreptul pretorian a creat altele
noi, lipsite de orice formalism, care dădeau debitorului posibilitatea să paralizeze şi să
facă inutilă acţiunea creditorului, pe cale de excepţiune – exceptionis ope.

Prezentaţi fazele formării dreptului de ipotecă.
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
8.7. BIBLIOGRAFIE.
Rousseau Éditeur, Paris, 1898, pag. 379-381, 421-466, 625-770.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag. 235-246, 286-311.
& Iancu Daniela, Drept privat roman Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009, pag.
367-380
155
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1 INTRODUCERE......................................................................................3

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI..................................................................................................3
1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ.............................................................................................3
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.............................................................................3
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.........................................................................3
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ..............................................................................................4
Unitatea de învăţare 2 Consideraţii introductive despre dreptul privat roman.
Privire istorică asupra societăţii romane şi a dreptului roman...........................................5
2.1. Obiective.................................................................................................................................5
2.2. Epoca primitivă a Romei....................................................................................................5
2.3. Apariţia statului roman.......................................................................................................6
2.4. Periodizarea istoriei statului roman...............................................................................7
2.4.1. Regalitatea......................................................................................................................7
2.4.2. Republica........................................................................................................................7
2.4.3. Principatul.....................................................................................................................10
2.4.4. Dominatul......................................................................................................................11
2.5. Rezumatul unităţii de învăţare........................................................................................11
2.6. LUCRARE DE VERIFICARE.............................................................................................12
2.7. BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................12
Unitatea de învăţare 3 PERSOANELE......................................................................................13
3.1. OBIECTIVE...........................................................................................................................13
3.2. Persoanele. Capacitatea juridică a persoanelor în dreptul roman.......................13
3.3. Sclavia şi libertatea............................................................................................................15
3.3.1. Sclavia............................................................................................................................15
3.3.2. Libertatea......................................................................................................................17
3.4. Cetăţenia...............................................................................................................................17
3.4.1.Dobândirea cetăţeniei.................................................................................................18
3.4.2. Pierderea cetăţeniei....................................................................................................18
3.5. Numele cetăţenilor romani..........................................................................................18
3.6. Latinii.....................................................................................................................................19
3.7. Peregrinii..............................................................................................................................19
3.8. Dezrobiţii..............................................................................................................................19
3.9. Familia romană...................................................................................................................20
3.10. Efectele juridice ale puterii părinteşti.........................................................................22
3.11. Căsătoria............................................................................................................................23
3.11.1. Condiţiile de fond ale căsătoriei...........................................................................24
3.11.2. Formele căsătoriei....................................................................................................25
3.11.3. Efectele juridice ale căsătoriei..............................................................................26
156
3.12. Adopţia şi legitimarea.....................................................................................................27
3.12.1.Adopţia.........................................................................................................................27
3.12.2. Legitimarea.................................................................................................................28
3.13. Emanciparea......................................................................................................................29
3.14. Tutela şi curatela..............................................................................................................30
3.14.1. Tutela...........................................................................................................................30
3.14.2. Curatela.......................................................................................................................35
3.15. Capitis deminutio.............................................................................................................36
3.16. Persoana juridică.............................................................................................................37
3.19. BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................40
Unitatea de învăţare 4 BUNURILE, POSESIA ŞI DREPTURILE REALE...........................41
4.1. Obiective...............................................................................................................................41
4.2. Lucrurile (bunurile)............................................................................................................41
4.2.1. Patrimoniul...................................................................................................................41
4.2.1. Clasificarea lucrurilor................................................................................................42
4.3. Posesiunea..........................................................................................................................46
4.3.1. Elementele posesiunii:..............................................................................................46
4.3.2.Tipurile de posesiune.................................................................................................47
4.4. Proprietatea.........................................................................................................................48
4.4.1. Formele proprietăţii private romane......................................................................49
4.4.2. Modurile de dobândire a proprietăţii.....................................................................51
4.4.2.1. Ocupaţiunea..............................................................................................................52
4.4.2.2. Tradiţiunea................................................................................................................53
4.4.2.3. Accesiunea..............................................................................................................54
4.4.2.4. Mancipaţiunea.........................................................................................................56
4.4.2.5. Cessio in jure...........................................................................................................58
4.4.2.5. Adjudicaţiunea.........................................................................................................58
4.4.2.6. Legea..........................................................................................................................58
4.4.2.7. Uzucapiunea.............................................................................................................59
4.4.2.8. Praescriptio longi temporis.................................................................................61
4.4.3. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate................................62
4.7. BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................66
Unitatea de învăţare 5 SUCCESIUNILE...................................................................................67
5.1. Obiective...............................................................................................................................67
5.2. Succesiunea ab intestat...................................................................................................67
5.2.1. Sistemul succesoral al Legii celor XII Table........................................................68
157
celor XII Table..........................................................................................................................70
5.2.3. Inovaţiile aduse de dreptul imperial în materie succesorală..........................72
5.2.4. Inovaţiile lui Justinian în materie succesorală...................................................73
5.3. Succesiunea testamentară..............................................................................................75
5.3.1. Testamentul. Definiţie. Caractere...........................................................................75
5.3.2. Capacitatea testamentară.........................................................................................76
5.3.3. Jus capiendi.................................................................................................................78
5.3.4. Formele de testament................................................................................................79
5.3.5. Instituirea de moştenitori..........................................................................................81
5.4. Restricţii privind libertatea de a testa...........................................................................82
5.4.1. Dezmoştenirea (exheredarea)..................................................................................83
5.5. Acceptarea şi repudierea succesiunii..........................................................................87
5.5.1. Clasele de moştenitori testamentari......................................................................87
5.5.2. Acceptarea succesiunii.............................................................................................88
5.5.3. Repudierea succesiunii.............................................................................................89
5.8. BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................91
Unitatea de învăţare 6 OBLIGAŢIILE.........................................................................................92
6.1. Obiective...............................................................................................................................92
6.2. Clasificarea categoriilor de obligaţii.............................................................................92
6.3. Obligaţiile izvorâte din delicte...................................................................................................96
6.3.1. Noţiuni introductive...........................................................................................................96
6.3.3. Delictele de drept pretorian.............................................................................................100
6.4. Transferul obligaţiilor.........................................................................................................102
6.4.1. Cesiunea de creanţă................................................................................................103
6.5. Efectele obligaţiilor..............................................................................................................104
6.5.1. Obligaţiile naturale.......................................................................................................104
6.5.2. Stipulaţia şi promisiunea pentru altul......................................................................105
6.5.3. Acţiunile noxale............................................................................................................106
6.5.4. Punerea în întârziere a debitorului................................................................................106
6.5.5. Culpa şi dolul................................................................................................................107
6.5.6. Cazul fortuit, forţa majoră şi custodia.......................................................................108
6.5.7. Daunele interese............................................................................................................108
6.8. BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................110
Unitatea de învăţare 7 ELEMENTELE ŞI CLASIFICAREA CONTRACTELOR................112
7.1. OBIECTIVE.....................................................................................................................112
158
7.2. Elementele contractelor.................................................................................................113
7.2.1. Elementele esenţiale ale contractelor................................................................113
7.2.2. Elementele accidentale ale contractelor...........................................................118
7.3. Contractele formale.........................................................................................................119
7.4. Contractele verbale (verbis)..........................................................................................120
7.5. Contractele scrise............................................................................................................124
7.6. Contractele reale..............................................................................................................126
7.7. Contractele consensuale...............................................................................................132
7.8. Contractele nenumite......................................................................................................141
7.10. LUCRARE DE VERIFICARE.........................................................................................144
7.11. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................144
Unitatea de învăţare 8 GARANŢIILE OBLIGAŢIILOR.........................................................145
8.1.Obiective..............................................................................................................................145
8.2. Garanţiile personale........................................................................................................145
8.3. Garanţiile reale..................................................................................................................147
8.4. Stingerea obligaţiilor.......................................................................................................149
8.4.1. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul civil.....................................150
8.4.2. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul pretorian............................152
8.7. BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................155
159
160

Drept Roman FR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman FR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

– Unitatea de învăţare 1 –

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.............................................Error: Reference source not found

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

2.1. Obiective............................................................................Error: Reference source not found

O analiză cuprinzătoare asupra societăţii romane ne obligă în primul rând să

2.2. Epoca primitivă a Romei

2.3. Apariţia statului roman

2.4. Periodizarea istoriei statului roman

2.5. Rezumatul unităţii de învăţare

Epoca primitivă începe odată cu întemeierea Romei, despre care, în conformitate

2. Enumeraţi atribuţiile principelui. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

2.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

3.1. Obiective............................................................................Error: Reference source not found

3.2. Persoanele. Capacitatea juridică a persoanelor în dreptul roman

3.3. Sclavia şi libertatea

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 32

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 36

3.16. Persoana juridică

3.17. Rezumatul unităţii de învăţare

3.18. LUCRARE DE VERIFICARE

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

4.1. Obiective............................................................................Error: Reference source not found

4.2. Lucrurile (bunurile)

4.4.3. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate

2. Ce este acţiunea serviană? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

5.1. Obiective............................................................................Error: Reference source not found

5.2. Succesiunea ab intestat

5.3. Succesiunea testamentară

5.6. Rezumatul unităţii de învăţare

5.7. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

6.2. Clasificarea categoriilor de obligaţii

6.3. Obligaţiile izvorâte din delicte

2. Enumeraţi condiţiile de exercitare ale acţiunii pauliene. Folosiţi spaţiul de

6.4. Transferul obligaţiilor

6.4.1. Cesiunea de creanţă

6.5. Efectele obligaţiilor

6.6. Rezumatul unităţii de învăţare

6.7. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

7.1. OBIECTIVE....................................................................Error: Reference source not found

7.2.2. Elementele accidentale ale contractelor

7.3. Contractele formale

7.5. Contractele scrise

7.6. Contractele reale

7.7. Contractele consensuale

7.9. Rezumatul unităţii de învăţare

7.10. LUCRARE DE VERIFICARE.

8.1.Obiective.............................................................................Error: Reference source not found

8.3. Garanţiile reale

8.4.2. Modurile de stingere a obligaţiilor după dreptul pretorian

8.5. Rezumatul unităţii de învăţare

8.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Unitatea de învăţare 1 INTRODUCERE......................................................................................3

S-ar putea să vă placă și