(capitolul IV/3 din bibliografie)

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

-răspunderea civilă delictuală:
-prejudiciul
-fapta ilicita
-vinovatia
-capacitatea delictuala
- răspunderea pentru fapta proprie;
-pentru fapta altei persoane
- răspunderea părintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minori;
- răspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor;
- răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele
elevilor si ucenicilor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA

PROPRIE
1. Noţiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care
constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o
persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia
prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută
răspunzătoare prin dispoziţiile legale.
Într-o altă formulare25, răspunderea civilă a fost definită ca
fiind o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de
drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane
de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa
extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este
chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:

1
• răspundere civilă contractuală;
• răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul
nerespectării clauzelor unei convenţii.
Top of the Document

Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o

obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă
ilicită.
2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 998-
1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil
precizează că omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al
cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică
dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei
care a săvârşit fapta ilicită, ci a patrimoniului acesteia.
4. Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri,
respectiv:
• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de
copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod
civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).

2
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în
general (art. 1000 alin. 1 Cod civil);
2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele
aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
3) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de
construcţie (art. 1002 Cod civil).
Top of the Document

5. Răspunderea pentru fapta proprie

5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este
reglementată de Codul civil român în art. 998-999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală sa ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil
prevede că „omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că
pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând
în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate27 s-a
susţinut şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui
care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori28 au argumentat în sensul că această condiţie
trebuie analizată numai ca un element al vinovăţiei autorului
faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile
delictuale.

3
Într-o altă opinie 29s-a precizat că existenţa capacităţii
delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată
separat, după cum poate fi onsiderată un element implicat
în condiţia vinovăţiei.
Top of the Document
6. Prejudiciul
6.1. Noţiunea de prejudiciu
Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non30, este definit
ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca
urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.
Alţi autori32 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele
dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială,
efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii
civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia,
deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea
nu are dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că nu
poate face dovada unui interes.
6.2. Clasificarea prejudiciului
Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii,
respectiv:
• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu
nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau
succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul
producerii:
prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui
conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea
unui bun, pierderea capacităţii de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu
este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea
adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică
provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului,
prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.

4
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul
Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia
Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 196933,
doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare
răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea
compensatorie a
suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate
prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările,
restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte
asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a
sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia
comunitară europeană referitoare la repararea daunelor
morale a determinat concluzia că o atare despăgubire de
„compensare” sau „satisfacţie” a victimei să fie recunoscută,
exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi
sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care
s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare
care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp
scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care
se produce continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să
fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a
putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
6.3. Condiţiile reparării prejudiciului
Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului
faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
6.3.1. Prejudiciul să fie cert
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul
existenţei, cât şi al întinderii sale.
Este considerat cert prejudiciul actual, precum şi prejudiciul
viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluţionarea

5
acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât
apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi
determinat.
6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Această condiţie este justificată prin faptul că, în caz contrar,
repararea prejudiciului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă
cauză.
Analiza condiţiei se face în raport de trei posibile situaţii, în
raport de calitatea terţului care plăteşte victimei.
1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie
de urmaş, acordată de Asigurările sociale, pentru repararea
prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în
răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de
prejudiciu care nu este acoperită de plata acestei pensii.
2. Dacă victima are calitatea de persoană asigurată, se fac
următoarele distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la
asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o
asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile
datorate de autorul faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la
asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o
asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile
datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei
ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând
diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în
cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de
răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să
plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe
autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi
suma primită de la
asigurator.
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă
persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata de
despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit
în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă
de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la
terţ.

6
6.4. Principiile reparării prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia
părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru
plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să
încheie, în mod valabil, o convenţie prin care să stabilească
atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a
acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie,
victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune
având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se
face în funcţie de următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite
justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un
principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute
în vedere următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă (damnum
emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans)
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul
imprevizibil;
• la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă
starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite
• prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de
forma sau gradul de vinovăţie.
6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate
sau operaţie materială, concretizată în restituirea bunurilor
însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de
acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor
cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute
cu încălcarea unui drept al altuia etc.
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu
este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină
şi jurisprudenţă.

7
6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a
prejudiciului, repararea se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi
compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea
în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin
hotărârea judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care
se plătesc victimei, după caz, temporar sau viager. De
exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra
persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea
unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat
la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată
până la data încetării stării de invaliditate.
În doctrină40 s-a precizat că, în cazul în care, după acordarea
despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada
unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se
pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca
autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin
echivalent a prejudiciului
În cazul reparării prin echivalent a prejudiciului, stabilirea
despăgubirilor se face ţinând cont de următoarele elemente:
• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului
daunelor se calculează la momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata
dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar
aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea
judecătorească a rămas definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau
integrităţii corporale, fără consecinţe de durată, se vor
acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să
acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum
şi diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi
suma de bani primită pe perioada concediului medical;

8
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a
produs consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub
forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre
venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după
vătămare (pensie, ajutor social);
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se
vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale
şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile
patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea
victimei.
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni
având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării
integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care
cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar,
este necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui
efort,
deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi
nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce
formă, consecinţele activităţii ilicite a cărei victimă a fost.
Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare,
chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului,
realizează la locul de muncă acelaşi venit, şi chiar mai mare,
dacă se
dovedeşte că, datorită invalidităţii, a fost nevoită să facă un
efort în plus, care a necesitat pentru compensare cheltuieli
suplimentare de alimentaţie şi medicaţie adecvată.
Top of the Document
7. Fapta ilicită
7.1. Definiţie
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este
definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele
dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea
sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea
drepturilorsubiective sau intereselor legitime ale unei
persoane43 sau ca reprezentând un act de conduită prin
săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în
societate.

9
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă
care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi
atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie
ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea-credinţă,
care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i
aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art.
480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună
constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În
asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.
998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie
proprietarului terenului fructele culese, acesta având
obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească
cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice, menţionează
expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul
încălcării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt
prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în
vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de
convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare
a prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale
persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele
prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se
abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere
drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora.
Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o
activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate
îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit
legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o
anumită acţiune.
7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:

10
• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială,
constând într-o conduită ori manifestare umană
exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de
societate.
7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu
altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este
înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
� legitima apărare;
� starea de necesitate;
� îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
� îndeplinirea ordinului superiorului;
� exercitarea unui drept;
� consimţământul victimei.
Legitima apărare
Legitima apărare, definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o
faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale,
a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care
exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui
interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat
de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte
atacatorului, agresorului,
o asemenea pagubă.
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a
fost săvârşită în următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva
persoanei care comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a
drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală,
drepturile celui atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie
proporţională cu atacul.
Starea de necesitate
Starea de necesitate, definită de art. 45 alin. 2 Cod penal,
presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un

11
pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau
un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală,
lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în
îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a
ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului50 înlătură caracterul ilicit al
faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea
ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu
este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al
ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă,
prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor
conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei
alte persoane.
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de
lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să
desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora
desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui
interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic
protejat, în acord cu interesul
obştesc şi cu normele de convieţuire socială.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două
principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale
interne, respectiv potrivit scopului economic şi social în
vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă
din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă,
conform dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art.
970 alin. 1 Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja
răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile
pe care le-a cauzat.

12
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea
unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării
sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci
când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii
sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „deşi de natură a aduce
prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are
caracter ilicit şi, astfel, nu se pune problema angajării unei
răspunderi civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii.
Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le
recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că
acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului
său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv
al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului
constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21
din Constituţia României, nu poate fi calificată ca o faptă
ilicită.”
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă
în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru
prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin
exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei
Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură
caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima
prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca
autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista
posibilitatea producerii unei pagube.
8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar
ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu.
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998-999; astfel
potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta
omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999,
răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul

13
cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa
sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia
faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia
este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul
obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al
persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost
propuse următoarele criterii:
• sistemul cauzalităţii necesare,57 potrivit căruia cauza este
fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod
necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile58, care
consideră că fenomenul-cauză nu acţionează izolat, ci este
condiţionat de mai mulţi factori care nu produc în mod
nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste
condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o
unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să
dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal.
Top of the Document

9. Vinovăţia
9.1. Noţiune
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei
ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe
care aceasta le produce.
9.2. Structura vinovăţiei
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a
semnificaţiei sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care
aceasta le produce;
- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de
decizie a autorului faptei ilicite.

9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter
general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal
stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi
modalităţile acestora.

14
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie:
intenţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două
modalităţi:
1) intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei
sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
2) intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei
şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1) imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se
va produce;
2) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
.4. Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia61 sunt împrejurările care
împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi
urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să
răspundă;
• cazul fortuit;
• forţa majoră.
Top of the Document

5. Capacitatea delictuală
Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se
cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică
să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului
echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a
lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei
situaţii posibile:
1) pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală
de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14
ani;
2) persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli
psihice care le afectează discernământul, în măsura în care
au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au
capacitate delictuală;

15
3) în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va
fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă
dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a
acţionat cu discernământ.

9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa
instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina
probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin
introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie
să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (onus
probandi incumbit actori).
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în
raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului
va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei
ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte
juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de
probă, inclusiv proba testimonială.
Top of the Document

10. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

a persoanei juridice
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru
fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte
ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le
revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin
următoarele acte normative:
• Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice;
• Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice în regii autonome şi societăţi comerciale, cu
modificările ulterioare;

16
• Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii, modificată şi completată prin Legea nr. 246/2005.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele
persoanelor fizice care intră în componenţa sa, dar
persoanele fizice sau juridice care compun organele
persoanei juridice au o răspundere proprie pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana
juridică, cât şi cu victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru
plata de despăgubiri:
– persoana juridică;
– persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au
acţionat în calitate de organe ale persoanei juridice;
– persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei
despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în
regres împotriva persoanei fizice care compune organul de
conducere.
Top of the Document

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA

ALTEI PERSOANE
Codul civil, în art. 1000, reglementează trei forme de
răspundere pentru fapta altuia:
1) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod
civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o
derogare de la principiul general, conform căruia orice
persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin
propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se
fundamentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta
înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta

17
altuia, în sarcina celui considerat responsabil operează o
prezumţie legală de culpă care exonerează victima de
obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă (juris
tantum) în cazul părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor, şi
absolută (juris et de jure) în cazul
comitenţilor.
Top of the Document

1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate

de copiii lor minori
1.1. Reglementare
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după
moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat
de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii, iar alin. 5 prevede
că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că
nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu
dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea dintre
bărbat şi femeie62, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1
din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi
după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori
adoptaţi.
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a
săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe
persoane.
1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea
necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de
copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate
mai multe teorii:
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de supraveghere a copilului minor;
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de educare65;

18
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este
reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei.
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la
răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei
sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii
obiective a răspunderii civile, respectiv existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000
alin. 2 Cod civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:
• prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au
existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;
• prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma
neglijenţei;
• prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta
prejudiciabilă
săvârşită de copilul minor, în sensul că neexercitarea
îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin.

2 Cod civil
Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod civil este
aplicabilă următoarelor persoane:
• părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie
sau din afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat,
deoarece, în acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti
trec de la părinţii fireşti la adoptator.
1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor
1.4.1. Condiţiile generale
Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana
minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru
care părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi
acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie.

19
1.4.2. Condiţiile speciale
Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii
speciale:
– copilul să fie minor;
– copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2
Cod civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la
momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi
răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de
18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
• minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin
căsătorie. Această situaţie se aplică femeii care se
căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă
caz, este necesară încuviinţarea primarului general al
municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului
judeţean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;
• pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al
alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire cum este sau
nu pus sub interdicţie.
Copilul să locuiască cu părinţii săi
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din
dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii
minori care locuiesc cu părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest
aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că
domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci
când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela
dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu
părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor
decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În
caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească,
ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama
de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes
nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia.

20
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în
care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la
data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece
fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor, fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi
reeducare
în care se afla internat.
În cazul în care minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi
printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai
părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai
acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă
de minor (art. 43 şi 65 Codul familiei).
1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind
răspunderea părinţilor
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce
legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un
fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu
pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în
principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile
legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face
proba contrară.
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de
răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi
jurisprudenţă
s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o
prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin
probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că
părinţii şi-au îndeplinit, în mod ireproşabil, îndatoririle ce le
reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate

21
între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de
copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
săvârşită de minor.
1.6. Efectele răspunderii părinţilor
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale
acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să
răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de
minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde
numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei, minorul a acţionat cu
discernământ, victima are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în
temeiul art. 998-999 Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile
datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ,
vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva
minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o
acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea
divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece
obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.
Top of the Document

2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

2.1. Reglementarea legală
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de
prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu
sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi
în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care
pot fi exonerate de răspundere.
2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil

22
Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului porneşte de la ideea că nu există o
definiţie a termenilor de comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport
cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe
un raport de subordonare, în care prepusul se află în
subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezintă
temeiul raportului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate
cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o
persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice
o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul
comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla
activitatea prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
• contractul individual de muncă71;
• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o
subordonare foarte strictă a mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o
subordonare foarte strictă a antreprenorului faţă de
beneficiarul lucrării.
2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi
jurisprudenţă au fost propuse mai multe teorii :
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia
răspunderea
comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului
– culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea
prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată
în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea
prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din
această activitate; teorie criticată pentru că nu explică
dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres
împotriva prepusului pentru a obţine restituirea
despăgubirilor plătite victimei;

23
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa
comitentului, având drept argument faptul că prepusul
acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele
critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi
nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este
valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor
juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului
prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă,
garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de
prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea
şi controlul activităţii prepusului.
În doctrină şi jurisprudenţă este acceptată şi constituie
opinia dominantă teoria garanţiei.

2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului
2.4.1. Condiţii generale
Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt
condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie
îndeplinite de prepus:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
• raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovăţia prepusului.
2.4.2. Condiţii speciale
Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii
comitentului se cer întrunite două condiţii speciale:
• existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei
ilicite;
• săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au
fost încredinţate de comitent.
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun
următoarele precizări:
– comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a
săvârşit o faptă ilicită care nu are legătură cu exerciţiul

24
funcţiei încredinţate76 (de exemplu, fapta prejudiciabilă a
fost săvârşită în timpul concediului de odihnă);
– comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că
prepusul acţionează în interesul său propriu sau cu
depăşirea atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată şi
nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de sub
controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre
condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru
angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta
prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-
au fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un
salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care
este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta
nu a respectat
traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este
antrenată răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de
prepusul său în aceste condiţii.
2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului
2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre
comitent şi victima prejudiciului
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi,
în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998-999
Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi
obligaţi în solidar la plata despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca
numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture
răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre
comitent şi prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână
o acţiune în regres împotriva prepusului, care este autorul
faptei ilicite, deoarece:
– răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta
altuia şi nu o răspundere pentru fapta proprie;

25
– răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru
victimă;
– prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs,
adică de prepus.
În practica judiciară78 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă
nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrată în
muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi
1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte
de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit
debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât
partea acestuia,
nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus.
Aşa fiind, calitatea comitentului de garant îi dă dreptul după
despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului
său pentru întreaga sumă plătită.
2.6. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi
răspunderea minorului
Dacă prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile
încredinţate, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,
răspunderea părinţilor va fi înlăturată de răspunderea
comitentului.
Top of the Document

3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi

a artizanilor pentru faptele ucenicilor
3.1. Reglementarea legală
Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi
artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi
ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, „dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil”
(conform art. 1000, alin. 5).
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil,
doctrina a considerat necesar să se dea o definiţie clară şi
cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură
supravegherea.

26
În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul
preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din
cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi
nu se pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior
sau persoanelor ce administrează activitatea căminelor
studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al
cuvântului „institutor” termenul generic de „profesor”. În
cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor
practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi
supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din
instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de
îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu
posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie obligată la
reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru
prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor însă au statuat faptul că numai o
persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă
profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o
instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau
chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari,
sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a
se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în temeiul
obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât
meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de
pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de
societăţile comerciale.
Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta
prejudiciabilă
săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului,
care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia
de a-l instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară
aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a
altui organism central abilitat.

27
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin
activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii,
cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte
lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv
personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi
muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt beneficiarii
unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc
aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei
persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea
referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau
elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau
institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2
Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se
prevede expres condiţia minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil,
menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca
urmare, „articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat,
indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis o
răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru
părinţi”
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi
dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt
pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta
păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente,
astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu
minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi
institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere,
astfel că „numai minorii au a fi supravegheaţi” şi faptul că ar
fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie „împovăraţi cu o
prezumţie de
răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al
art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil,
termenul de „institutori” se referea la învăţătorii încadraţi în

28
ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai
elevi minori.
Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din
cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica
judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor
peste cea a minorităţii.
Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât
minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de
ani83.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se
referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei
persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului
sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea
institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate
invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform
articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de
cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului
şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului.
3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi
artizanilor
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din
însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte
elevii şi ucenicii care se află sub „supravegherea”
institutorilor şi artizanilor.
Art. 1000 alin. 4 Cod civil, stabileşte o triplă prezumţie,
dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de
elev sau ucenic:
� prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost
îndeplinită în mod corespunzător;
� prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei
îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii;
� prezumţia vinei (culpei) institutorului sau artizanului în
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau.
3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor
3.4.1. Condiţii generale

29
Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor,
conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie
să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
• existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului.
În opinia celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei din
urmă condiţii
nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în
care nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când
acesta era lipsit de discernământ ori avea un discernământ
diminuat, în această situaţie supravegherea trebuind să fie
mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii
generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe
care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum
am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste
prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil,
cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a
acţionat cu maximum
de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată
răspunderea părinţilor pentru copilul minor
3.4.2. Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi
artizanilor
Pentru ca institutorii şi artizanii să poată să răspundă în baza
art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:
• cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori
ucenic şi să fie minor;
• fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în
timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub
supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul
sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea institutorului
sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această
supraveghere.

30
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu
se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau
institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin
fapte omisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi
incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere86
(exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau
întârzie de la cursuri, permiţând
prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare
de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de
răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras
supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica
săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate
faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa
vreo vină în supraveghere.
3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor
În măsura în care toate condiţiile generale şi speciale sunt
îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze
o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă
posibilitatea să cheme în justiţie:
– pe elev ori ucenic;
– pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul
în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a
îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni
săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în
subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de a asigura educaţia copilului minor87.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a
plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în
regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă
personală a răspuns. În aceste cazuri, art. 1000 alin. 4 Cod
civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea
în regres se exercită conform art. 998-999 Cod civil şi îşi are
temeiul în efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a
prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va

31
fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga
despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească
victimei.
Top of the Document

1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

1.1. Reglementarea legală
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau
acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este
responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul
se află sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200288, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 60/200389, în art. 4 prevede că
proprietarii de câini prevăzuţi la art. 1 au obligaţia să depună
la sediul poliţiei în a cărei rază este situat imobilul în care
este deţinut câinele, o adeverinţă în fotocopie, eliberată de
Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia
Chinologică Internaţională, din care să rezulte încadrarea
câinelui în categoriile
prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria
răspundere cuprinzând, printre alte date, existenţa unei
asigurări de răspundere civilă pentru eventualele pagube
produse de câinii prevăzuţi la art. 1 lit.a. Art. 1 din O.U.G. nr.
55/2002, prevede că prin câini periculoşi se înţelege câinii
aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii,
după cum urmează:
a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin
caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbul,
Bandog şi metişii lor;
b) categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire
Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino
Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian,
Cane Corso şi metişii lor.
1.2. Domeniul de aplicare

32
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică
determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă,
precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această
răspundere.
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă,
conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei
care exercită paza juridică a animalului la momentul
producerii prejudiciului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o
persoană de a se folosi în interes propriu de animalul
respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi
supraveghere a animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la
proba contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a
transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul,
comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti91 s-a reţinut că, în raport
cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute
a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt
acelea care aveau paza juridică în momentul producerii
pagubei.
Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii,
aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară
pentru prejudiciul cauzat de animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri
formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele
pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în
situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub
supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului,
răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în
condiţiile art. 1001 Cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul
cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa, fie că a
scăpat.”92
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece
aceasta din urmă presupune doar un contact material cu
animalul.
Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul,
zootehnicianul.

33
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art.
1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile
cauzate de:
- animalele domestice;
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice,
circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de
libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil.
Pentru acestea există Legea nr. 103/199694, care în art. 15
alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele
provocate de vânat revine gestionarului fondului de
vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile
strict protejate, autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu
şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea
acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru
fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o
răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul
art. 1001 Cod civil.
1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere, în
doctrină s-au formulat trei opinii:
1. fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că
cel care beneficiază de foloasele de pe urma unui animal
trebuie să suporte şi consecinţele negative produse de
acesta;
2. fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de
culpă în supravegherea animalului, 3. fundamentarea
răspunderii pe ideea de garanţie pe care paznicul juridic
trebuie să o asigure terţilor.
1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului
Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să
facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal,
precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului
animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se
pretind despăgubiri.

34
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va
dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei
înseşi, faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut
să răspundă sau unui caz de forţă majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de
împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor,
animalul a participat activ, iar participarea acestuia să
îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă cauzală
proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se
justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa
raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza
sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de animale
Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite
despăgubiri:
- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art.
1001 Cod civil;
- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul
art. 998-999 Cod civil.
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile,
poate formula acţiune în regres împotriva paznicului
material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.
Top of the Document
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului
2.1. Reglementarea legală
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când
ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.
2.2. Domeniul de aplicare
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite
prin art. 1002 Cod civil impune prezentarea următoarelor
noţiuni98:
• edificiu;
• noţiunea de ruină a edificiului;
• lipsa de întreţinere a edificiului;

35
• viciu de construcţie;
• persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin
asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea
lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un
imobil prin natura sa.
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială
a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi,
desprinderea unor elemente de construcţie.
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere
sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului
din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul
forma obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori
era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii
răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie,
răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al
construcţiei.
2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina
edificiului
În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina
edificiului,
în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii:
- teoria răspunderii subiective,101 potrivit căreia la baza
răspunderii se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de
întreţinere sau unui viciu deconstrucţie;
- teoria răspunderii obiective102, conform căreia răspunderea
se întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie, pe
care proprietarul edificiului o datorează terţilor,
independentă de orice culpă din partea proprietarului.
2.4. Condiţiile răspunderii
Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a
superficiarului,
în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească
următoarele condiţii:
� existenţa prejudiciului;
� existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;

36
� existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina
edificiului;
� împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa
de întreţinere sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea
răspunderii dovedind faptul că au luat toate măsurile de
întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor
construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor
dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
� fapta victimei;
� fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul
nu sunt ţinuţi să răspundă;
� forţa majoră.
2.5. Efectele răspunderii
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod
civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească
victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane,
proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile
plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva
următoarelor persoane:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat
reparaţiile ce cădeau în sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a
fost determinată de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece
vânzătorul are obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru
viciile ascunse ale lucrului.104
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între
proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe
răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999
Cod civil.
Top of the Document

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

în general
3.1. Reglementarea legală

37
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
este reglementată în art. 1000 alin. 1 Cod civil, care prevede
că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de
fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde
sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”
Art. 1000 alin. 1 din Codul civil român reproduce prevederile
cuprinse în art. 1384 din Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor
state care au recepţionat Codul civil francez de la 1804,
până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut
în unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o
enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile
cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în
textele subsecvente.
Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al
responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările
adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective.
Doctrina franceză105 modernă a recunoscut aplicarea textului
în discuţie nu numai lucrurilor mobile, ci şi imobilelor, nu
numai lucrurilor
”periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase,
lucrurilor acţionate de mâna omului şi lucrurilor dotate cu un
dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de
viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în
staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 Cod
civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13
februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti, prin care s-a
abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind
înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a
lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a
Tribunalului
Iaşi107care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în
jurisprudenţa franceză, constată în art. 1000 alin. 1 Cod civil
o prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată,
deoarece alin. 5 din acelaşi articol nu prevedea această
posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi forţa
majoră.

38
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această
materie îl reprezintă decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939 a
fostei Curţi de Casaţie108, în care se arată: „Este de principiu
că răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor
neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de
risc, existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii:
stabilirea
raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia,
deci independent de orice culpă a proprietarului care are
paza juridică a lucrului.”
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru angajarea răspunderii în baza art. 1000 alin 1 Cod
civil, prejudiciul trebuie să fie cauzat de un lucru care poate
fi un bun imobil sau un bun mobil, iar lucrul trebuie să se afle
în paza unei persoane.
Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai unui lucru
sunt:
- proprietarul lucrului, chiar şi în cazul în care a pierdut
lucrul;
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate;
- posesorul lucrului;
- detentorul lucrului.
3.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri
Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la
fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a
răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern, îşi au
originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o
explicaţie sau un fundament corespunzător răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se
încadrează în cele două mari concepţii: concepţia
răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.
3.3.1. Concepţia răspunderii subiective
Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000
alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a
paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului
civil, s-au înscris următoarele teorii:

39
– prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;
– prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic, cu
consecinţa că numai forţa majoră ar putea răsturna o
asemenea prezumţie;
- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat
să se elimine inconvenientele teoriilor precedente,
apreciindu-se că apariţia prejudiciului este cea mai bună
dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al
Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de
culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea
prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic
poate înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de
culpă.109
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor
de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situaţia de a nu
putea obţine repararea prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la
care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de
a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de
despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate.
3.3.2. Concepţia răspunderii obiective
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este
independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a
paznicului juridic.
Unii autori110 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se
explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită
de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării
prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a
fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se
materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi
prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că
această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la
concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei

40
absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce
prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine
angajarea răspunderii paznicului juridic independent de
dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.
3.4. Condiţiile răspunderii
Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite
următoarele condiţii:
• existenţa prejudiciului;
• raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul
de cauzalitate se referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie
a paznicului lucrului;
• faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane;
calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece
până la proba contrară, această calitate se prezumă că
aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau
posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea
existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:
1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic
dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore,
deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează
răspunderea paznicului juridic;
2. fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului
juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în
solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul
de participare şi de vinovăţie al fiecăruia;
3. forţa majoră.
3.5. Efectele răspunderii
Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la
paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod
civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în
temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea să
formuleze o acţiune în regres împotriva paznicului material,
întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a
concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit
despăgubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a

41
participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la
îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.
Top of the Document

42