ORZUL

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Boabele de orz sunt utilizate în alimentaţia omului, furajarea animalelor si în

industria berii.
În regiunile înalte din Asia şi Nordul Africii, orzul este principala cereală
panificabilă.
Pentru îmbunătăţirea calităţii pâinii făina de orz se foloseşte în amestec cu cea
de grâu.
Din boabele de orz, prin prelucrare, se obţin diverse specialităţi înlocuitori de
cafea, făină si siropuri de malţ, utilizate în industria dulciurilor si medicamentelor
(DRĂGHICI si colab., 1975).
În hrana animalelor, boabele de orz constituie un furaj concentrat valoros,
datorită conţinutului ridicat în hidraţi de carbon si proteine. Valoarea furajeră a boabelor
de orz este comparabilă cu cea a boabelor de porumb, chiar superioară acestora, datorită
conţinutului mai mare în proteine.
Paiele de orz au o valoare nutritivă superioară celor de grâu, ovăz si secară,
putând fi utilizate ca furaj fibros în hrana animalelor.
Orzul se poate cultiva si pentru furaj verde singur sau în amestec cu o
leguminoasă (borceag).
Borhotul de bere ce rezultă în procesul de obţinere a berii, este un furaj lactogen
valoros, utilizat în hrana vacilor pentru lapte.
În industria berii, orzoaica, datorită conţinutului mai redus în proteine, constituie
materia primă de bază, asigurând limpezirea mai bună si creşterea extractului berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului, dextrinei, glucozei,
etc.

Compoziţia chimică.

Compoziţia chimică a boabelor de orz este influenţată de factorul genetic şi de

condiţiile de mediu, înregistrându-se varietăţi importante ale conţinutului de proteină şi
amidon ( tabelul 1.3.1.).
 Orzul are un conţinut mai mare în proteină şi mai redus în amidon, decât
orzoaica.
Conţinutul în proteină este favorizat de climatul cald şi uscat, care scurtează
perioada umplerii boabelor, determinând o cantitate mai mică de amidon acumulată. De
asemenea, îngrăşămintele cu azot şi fertilitatea ridicată a solului măresc procentul de
proteină, din boabe.
Orzoaica, utilizată în industria berii, trebuie să aibă un conţinut în proteină de 10
- 12 %, care se poate obţine în condiţiile climatului umed şi răcoros, ce favorizează
acumularea amidonului, în detrimentul proteinei.
Proteina orzului este săracă în argimină şi triptofan, iar glicocolul, lizina şi
metionina lipsesc.
Gluteina este foarte săracă sau lipsită de gluten, ceea ce explică însuşirile
panificabile slabe ale făinii de orz (BÎLTEANU şi colab., 1983).
Conţinutul ridicat în celuloză, datorat paleelor care îmbracă boabele, face orzul
mai puţin recomandat în hrana păsărilor.
Boabele de orz nu conţin vitaminele A şi D.

Răspândirea

Dinamica suprafeţelor şi producţiilor la nivel mondial este prezentată în tabelele

1.3.3. şi 1.3.4.
Cele mai mari producţii medii (kg/ha), s-au obţinut în: Irlanda (6000), Belgia şi
Luxemburg (5653), Arabia Saudită (5556), Franţa (5439), Austria (5413), Olanda (5200),
Germania (5063).

Datorită importanţei orzului pentru creşterea animalelor şi industria berii,

precum şi avantajelor culturii (părăseşte terenul devreme, tehnologie complet mecanizată,
producţii ridicate) se estimează că el va rămâne o plantă de bază pentru ţara noastră, cu o
pondere importantă în structura culturilor.

Sistematică. Origine. Soiuri.

Sistematică

Formele cultivate de orz aparţin unei singure specii, Hordeum sativum Jenssen
(sin. cu H. vulgare L.) cu patru convarietăţi, din care doar două sunt importante pentru
cultură:
- convarietatea hexastichum Alef orzul pe şase rânduri cunoscut sub denumirea
de "orz'' (fig. 1.3.1.) la care toate cele trei spiculeţe, de la călcâiul de rahis, sunt fertile,
astfel încât, la fiecare călcâi de rahis se găsesc trei boabe. Spicele au boabele dispuse
frecvent pe şase rânduri. În cazul varietăţiilor cu spice laxe, spiculeţele laterale de pe cele
două părţi ale rahisului se suprapun rezultând "orzul pe 4 rânduri''.
 - convarietatea distichum Alef orzul pe două rânduri, cunoscut sub denumirea
de "orzoaică'' (fig 1.3.2.), la care numai spiculeţul central este fertil, astfel încât, la fiecare
călcâi de rahis se formează doar un bob. Spiculeţele laterale sunt sterile şi au un grad
diferit de dezvoltare al elementelor florale.
Spicele au în acest caz, doar două rânduri de boabe (pe fiecare parte a rahisului
câte unul).
Boabele de orz se deosebesc de cele de orzoaică după simetria lor si după
aspectul setei (penei) bazale.
La orzoaică, boabele, datorită creşterii şi dezvoltării lor libere şi nestânjenite de
spiculeţele sterile laterale, sunt simetrice, au canelura dreaptă, iar mărimea lor este
uniformă.
La orz, numai boabele din mijlocul tripletei sunt simetrice şi au canelura dreaptă.
Boabele laterale sunt asimetrice, la bază canelura este uşor torsionată, datorită
stânjenirii creşterii lor de către bobul central. Astfel, la orz, raportul între boabele
simetrice si cele asimetrice este de 1:2.
Seta (pana) bazală aflată la baza bobului în canelură, la orzoaică, are perişorii
mai lungi decât la orz (fig. 1.3.3., după GH. BÎLTEANU, 1989).
Cele două convarietăţi cuprind mai multe varietăţi care se deosebesc între ele
după îmbrăcarea bobului în palei, compactitatea spicului, felul aristelor, culoarea spicului,
lăţimea glumelor.
Soiurile de orz cultivate la noi aparţin varietăţilor palidum (spic lax) si
parallelum (spic compact) iar cele de orzoaică varietăţiilor nutans (spic lax) si erectum
(spic compact). Toate cele patru varietăţi menţionate mai sus sunt cu bob îmbrăcat, de
culoare galbenă, cu ariste dinţate (aspre).

Originea
Specia de origine a orzului este considerată H. agriocrithon Aberg, iar a
orzoaicei H. spontaneum C. Koch.
Centrele de origine după Vavilov (1928) sunt:
- Centrul est - asiatic, (după Tibet până în Japonia) unde s-a format orzul cu 6
rânduri din H. agriocrithon;
- Centrul vest - asiatic (Orientul Apropiat) unde s-a format orzoaica din forma
sălbatică H. spontaneum;
- Centrul african (etiopian) unde se întâlnesc forme cu 6 şi 2 rânduri ca şi forme
intermediare, de culori diferite a speciilor (L. MUNTEANU şi colab., 1995).
Soiurile de orz şi orzoaică cultivate în ţara noastră prezentate în tabelele 1.3.6. şi
1.3.7. (Lista oficială a soiurilor din România pentru anul 1997) aparţin formelor de
toamnă si de primăvară.
Particularităţi biologice

Germinaţia la orz este bipolară. Datorită acestui fapt orzul are o putere de
străbatere mai redusă decât grâul sau secara. Orzul formează 5 - 8 rădăcini embrionare.
Sistemul radicular este mai slab dezvoltat decât al celorlalte cereale păioase şi reprezintă
8,7 % din masa totală a plantei. În majoritate rădăcinile se află în stratul de sol 0 - 25 cm,
dar rădăcinile pot pătrunde în sol şi până la 100 cm. Sistemul radicular are o mai slabă
putere de solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
 Orzul are o capacitate de înfrăţire mai bună decât grâul, secara sau ovăzul.
Înfrăţirea durează 2 - 3 săptămâni şi se desfăşoară optim la temperaturi de 8 -
12°C. Înfrăţirea este influenţată de epoca, adâncimea şi densitatea de semănat, de
asigurarea cu substanţe nutritive şi apă.
Alungirea paiului şi fructificarea, la formele de toamnă, au loc după parcurgerea
stadiului de vernalizare (35 - 45 zile la 1 - 3°C).
Formele de primăvară necesită 10 - 15 zile cu temperaturi de 3 - 5°C.
Paiul este format din 5 - 7 internoduri şi are talia de 50 - 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern având limbul lanceolat cu vârful obtuz, de culoare
verde albăstruie. Ligula este mică şi rotunjită, iar urechiuşele sunt mari glabre şi se
suprapun.
Orzul este o plantă autogamă, cazurile de alogamie fiind reduse. Fecundarea are
loc când spicul se găseşte în teaca ultimei frunze (burduf).
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe
uniflore.
Fructul este o cariopsă , îmbrăcată în palee, (exceptând formele golaşe).
Paleele au numeroase nervuri longitudinale, mai proeminente la orz decât la
orzoaică.
După particularităţile privind parcurgerea stadiilor de vegetaţie se întâlnesc trei
forme de orz:
Orzul de toamnă - necesită parcurgerea stadiului de iarovizare pentru a trece în
etapa generativă.
Perioada de vegetaţie este de 235 - 270 zile, din care 100 -120 zile reprezintă
perioada activă de vegetaţie.
Orzoaica de toamnă are perioada de vegetaţie cu cca cinci zile mai lungă decât
orzul de toamnă.
Orzul de primăvară - nu necesită parcurgerea stadiului de iarovizare pentru a
fructifica.
Se poate semăna şi toamna dar rezistenţa lui la ger este slabă, încât, în condiţiile
ţării noastre se înregistrează pierderi foarte mari de plante prin îngheţ.
Perioada de vegetaţie pentru orzul de primăvară este de 90 - 120 zile.
La noi în ţară sunt zonate soiuri de orzoaică de primăvară.
Orzul ,,umblător'' - fructifică normal, atât când este semănat toamna, cât şi
primăvara. Semănat toamna, realizează producţii la nivelul orzului tipic de toamnă, iar
semănat în primăvară, producţii practic egale cu orzul de primăvară.
Orzul umblător, semănat toamna asigură producţii superioare orzului de
primăvară.

Cerinţele faţă de climă şi sol

Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2°C. După călire plantele suportă

temperaturi de până la -13, -15°C la nivelul nodului de înfrăţire. Orzul de primăvară are o
rezistenţă mult mai scăzută fiind distrus de temperaturi mai scăzute de -4 - 5°C.
Deşi este rezistent la secetă şi căldură pentru a ajunge la maturitate nu are nevoie
de temperaturi prea ridicate.
 Datorită perioadei mai scurte de vegetaţie, orzul "evadează din secetă'', scăpând
de şiştăvire.
Orzoaica de bună calitate pentru industria berii se obţine în zonele mai umede,
unde acumularea proteinei în boabe este mai scăzută.
Orzul este o cultură pretenţioasă faţă de sol. Orzoaica are cerinţe mai moderate.
Pentru orz cele mai indicate soluri sunt cele cu reacţie neutră, cu fertilitate
ridicată, având substanţe nutritive uşor solubile, datorită sistemului radicular slab
dezvoltat cu capacitate scăzută de solubilizare şi absorbţie a sărurilor.
Pentru orz cele mai potrivite soluri sunt; cernoziomurile, solurile brun-roşcate,
aluviunile solificate. Nu sunt indicate solurile uşoare sau grele.

Zonele ecologice

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă

Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, sudul Olteniei şi Munteniei,
Estul Bărăganului, S - E Dobrogei şi partea din N - E a Moldovei între Siret şi Prut.
În sudul ţării factorul limitativ îl constituie precipitaţiile insuficiente din toamnă
care determină condiţii nefavorabile răsăririi.
Zona favorabilă cuprinde regiunile învecinate zonei foarte favorabile la care se
adaugă Câmpia Transilvaniei. În această zonă condiţiile climatice corespund cerinţelor
orzului de toamnă. O atenţie mare se va acorda solurilor pe care se va amplasa cultura.
Pe solurile mai puţin favorabile (podzolice, argilo-iluviale) se va amplasa de
preferinţă orzoaica.

Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei

Rotaţia

Orzul şi orzoaica de toamnă sunt pretenţioase faţă de planta premergătoare, care

trebuie să părăsească terenul devreme, permiţând semănatul în condiţii optime.
Pentru orzul de toamnă plante foarte bune premergătoare sunt: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei şi fibră.
Bune premergătoare sunt: floarea - soarelui, trifoiul, cartofii timpurii, soia -
soiuri timpurii.
Mijlocii sunt: porumbul - hibrizii timpurii, cartoful - soiuri semitimpurii, ovăzul,
grâul de toamnă, sfecla pentru zahăr recoltată până la 10 septembrie.
Necorespunzătoare sunt: orzul, porumbul - hibrizii tardivi, soia - soiuri târzii,
sfecla recoltată târziu (după GH. SIPOŞ citat de BÎLTEANU, 1979).
Pentru orzoaica de toamnă, nu sunt recomandate ca premergătoare
leguminoasele, după care conţinutul în proteine al boabelor de orzoaică este mai ridicat.
Pentru orzoaica de primăvară, bune premergătoare sunt: sfecla, cartofii,
porumbul, inul pentru fuior sau rapiţa.

Fertilizarea
 Pentru 100 Kg boabe şi producţia secundară aferentă orzul consumă 2,4 - 2,9 Kg
N; 1,1 - 1,3 Kg P2O5 şi 2,1 - 2,8 Kg K2O.
Datorită perioadei scurte de vegetaţie, ritmului intens de absorbţie a elementelor
nutritive din primele faze de vegetaţie, având în vedere şi sistemul radicular mai slab
dezvoltat, orzul trebuie să aibe la dispoziţie suficiente substanţe nutritive, uşor solubile,
pentru a putea realiza producţii ridicate. Faţă de grâu şi secară, până la intrarea în iarnă,
orzul consumă o cantitate dublă de NPK.
În primăvară, ritmul de absorbţie este, de asemenea, foarte intens, astfel, în
lunile aprilie - mai (formarea paiului), orzul absoarbe cca. 83 % din azot, 84 % din fosfor
şi 87 % din potasiu.
Îngrăşămintele cu fosfor se vor administra sub arătura de bază.
Îngrăşămintele cu potasiu se vor aplica obligatoriu la orzoaică, determinând
creşterea conţinutului în amidon al boabelor. Dozele recomandate sunt de 40 - 60 kg/ha
pe solurile bine aprovizionate cu potasiu, 60 - 90 kg/ha pe solurile mijlocii şi 90 - 120
kg/ha pe solurile slab aprovizionate.

Lucrările solului

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, lucrările solului sunt similare cu cele de la

grâul de toamnă, avându-se însă în vedere, pretenţiile mai ridicate ale orzului în ceea ce
priveşte calitatea patului germinativ, datorită puterii de străbatere mai reduse, ca urmare a
încolţirii bipolare a boabelor.
Pentru orzoaica de primăvară, arătura de bază va fi prelucrată din toamnă prin,
cel puţin, o lucrare cu grapa cu discuri, astfel încât în primăvară pregătirea patului
germinativ să se poată face prin una, maxim două lucrări cu combinatorul.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibe puritatea peste 97 %, germinaţia peste 90 % şi MMB

ridicată.

Epoca de semănat
Pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire orzul are nevoie, până la intrarea în
iarnă de 40 - 50 zile mai calde.
Comparativ cu grâul, el îşi reduce mai devreme procesele fiziologice la intrarea
în iarnă, având cerinţe mai ridicate faţă de temperatură.
Orzul se va semăna cu 5 - 10 zile înaintea grâului.
La nivelul întregii ţări epoca de semănat optimă se întinde între 15 septembrie
-10 octombrie. Se va semăna mai devreme (15 sept. - 1 oct.) în zonele mai reci (în partea
nordică a ţării şi în zonele colinare) şi mai târziu (1 oct. - 10 oct.) în zonele mai calde
(sudul ţării, Câmpia Vestică).
Întârzierea semănatului, are efecte negative mai puternice decât în cazul grâului,
plantele intrând neînfrăţite şi necălite în iarnă, sunt sensibile la ger, astfel încât, se vor
înregistra pierderi de plante prin îngheţ.
 Densitatea de semănat pentru orzul de toamnă este de 400 - 500 b.g./m 2. La
orzoaica de toamnă densitatea va fi mai mare cu 10 % (450 - 550 b.g./m 2) determinându-
se o reducere a gradului de înfrăţire şi o uniformitate mai mare a spicelor.

Lucrări de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă sunt necesare aceleaşi lucrări de îngrijire

prezentate la grâu.
Orzul fiind mai sensibil la băltire se vor efectua din timp rigole de scurgere a
apei pentru a preveni băltirea. În primăvară, în funcţie de starea culturii, se va efectua
tăvălugirea culturilor descălţate, fertilizarea suplimentară, combaterea buruienilor, bolilor
şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor se face cu aceleaşi erbicide utilizate la cultura grâului,
dozele diminuându-se cu 10 %.

Recoltarea

Recoltarea orzului pentru furaj începe când boabele au sub 17 % umiditate.

Orzoaica pentru bere ca şi loturile semincere se vor recolta la o umiditate a
boabelor mai mică de 15 %. În situaţii deosebite se poate recolta până la umiditatea de 16
% dar imediat recolta va fi uscată aducându-se la umiditatea de păstrare (14 %).
Întârzierea recoltatului la orz, duce la pierderi foarte mari de recoltă, datorate
ruperii spicelor.
Producţiile ce se obţin la orzul de toamnă, ca urmare a aplicării unei tehnologii
corecte, sunt cuprinse între 5000 - 8000 kg/ha.

BOLILE ORZULUI

Mozaicul dungat al orzului Virothrix hordei

Boala are o larga raspândire si determina p 16516r173q ierderi de productie însemnate

datorita frecventei ridicate cu care apare.

In afara de orz, virusul infecteaza frecvent în natura grâul,iar artificial a fost transmis la
secara,ovaz, orez, unele soiuri de porumb si la diferite graminee spontane.

Simptome. Viroza se manifesta prin simptome complexe, la unele plante gazda în

evolutia bolii distingându-se o faza acuta primara, una acuta secundara si una cronica.

Caracteristicile bolii sunt simptomele foliare sub forma de striuri sau dungi de culoare
verde deschis, galbui cenusiu sau alb cenusiu. In timpul înspicarii grâului, portiunile de
limb clorotice se necrozeaza, devin brune si au forma literei V (drept sau inversat).

Simptomele variaza în functie de conditiile de mediu si de tulpinile virusului. In cazul

infectarii cu tulpini mai putin virulente, simptomele bolii pot sa nu se exteriorizeze. La
plantele bolnave, în general, cresterea este frânata, iar spicele sunt mici si partial sterile.
Agentul patogen. Agentul etiologic este Virothrix hordei Protenko et Legunkova.

Virusul se prezinta sub forma de particule drepte, rigide cu dimensiuni de 128-20µm.

Temperatura de inactivare este în jur de 68°C, iar dilutia limita de 1: 1 000.Longevitatea
în suc este de 15-20 de zile. Exprimental poate fi transmis prin inoculare de suc.In natura
se raspândeste prin intermediul polenului, al apei de gutatie, prin contactul plantelor
bolnave cu cele sanatoase si prin samânta, când este afectat embrionul.

Virusul prezinta numeroase tulpini care se deosebesc prin gravitatea simptomelor pe care
le produc la diferite specii de plante.

Combaterea. Se recomanda folosirea de samânta sanatoasa. Soiurile de orz puternic

afectate trebuie ameliorate sau eliminate din cultura. De asemenea se va lichida
samulastra si buruienile gazda cu cel putin 7 zile înainte de semanat.

8.3.1. Micoze

Taciunele zburator al orzului -Ustilago nuda

Taciunele zburator al orzului ( taciunele zburator comun sau brun) este raspândit în
toate zonele de cultura din lume. În tara noastra pierderile de productie variaza între 1-
15%,uneori 35 %, în functie de an si de zona.
Simptome. In câmp boala devine aparenta numai la înspicare.
Plantele bolnave înspica mai devreme decât cele sanatoase si au de regula toti fratii
atacati.
Spicele stau drepte si au culoare neagra, deoarece în locul boabelor se gaseste o
masa brun negricioasa, prafoasa alcatuita din clamidosporii ciupercii. In primele faze,
fiecare spiculet atacat este acoperit de o membrana foarte fina, cenusiu argintie. (Fig. 28)

. Taciunele zburator al orzului -

Ustilago nuda - (spice atacate)

Masa pulverulenta de spori se împrastie cu ajutorul vântului sau al apei de ploaie si
rahisul ramâne complet gol.
Exista si cazuri de atac partial, localizat la partea inferioara a spicului.
Agentul patogen. Boala este produsa de Ustilago nuda (Jensen) Rostrup., din
familia Ustilaginaceae, ordinul Ustilaginales, clasa Basidiomycetes.
Clamidosporii ciupercii sunt sferici sau ovoizi de 5-9 µ diametru, cu membrana
brun maslinie, prevazuta cu verucozitati fine si dese. Ei îsi pastreaza facultatea
germinativa cel mult un an.
Ciclul evolutiv. In timpul înfloritului, clamidosporii sunt luati de vânt si ajung pe
florile de orz.
Boabele infectate se dezvolta normal si nu se deosebesc cu nimic de cele sanatoase.
În momentul germinarii semintelor miceliul trece la viata activa, începe sa creasca si sa
se dezvolte odata cu planta, putând infecta toti fratii. Ajuns în spic fructifica, luând astfel
nastere o masa brun negricioasa de clamidospori.
 Combatere. Pentru combaterea acestui patogen se recomanda:
- tratarea termica a semintelor prin procedeul bifazic sau monofazic. - tratarea
anaeroba : cufundarea semintelor 50-72 ore în apa la 18-20°C cu sau fara adaos de
fungicid -în acest caz semintele se folosesc numai în primul an dupa tratare deoarece cu
timpul ele îsi pierd capacitatea de germinare mai mult decât cele netratate.