1

Profeţii mici

Numele. „Profeţii mici” au fost socotiți în vechime ca o singură carte din canonul Bibliei, o carte
ce cuprindea 12 scrieri. De altfel, numele in Septuaginta („DODEKA PROPHETON” ) indică
că era vorba de o carte sau o colecţie care cuprindea 12 scrieri profetice. Numărul 12 nu este
întâmplător. Sunt 12 profeţi deoarece existau 12 seminţii ale lui Israel.

Cea mai veche referire la această scriere o întâlnim în cartea Isus Sirah (49,10), unde se spune că
cei 12 profeţi au adus mântuire şi speranţă poporului Israel. Cartea Isus Sirah datează de prin sec.
II î. Hr. Şi la Qumran s-au descoperit fragmente care atestă folosirea ca o singură carte a
profeţilor mici. Talmudul enumeră aceste cărţi socotindu-le ca o carte.

Denumirea de profeţi mici provine din Vulgata lui Ieronim, pentru a distinge între aceștia și
profeţii mari. Chiar şi Ieronim afirma însă că cei 12 profeţi formau o singură carte la iudei.

Așadar: chiar dacă lipseşte un titlu concret al acestei colecții, luate ca ansamblu, ele pot fi
considerate o singură carte.

Ordinea cărţilor. În Biblia ebraică:

1. OSEA 5. IONA 9. SOFONIE

2. IOEL 6. MIHEIA 10. AGHEU

3. AMOS 7. NAUM 11. ZAHARIA

4. OBADIA 8. AVACUM 12. MALEAHI

În Septuaginta:

1. OSEA 5. AVDIE=OBADIA 9. SOFONIE

2. AMOS 6. IONA 10. AGHEU

3. MIHEIA 7. NAUM 11. ZAHARIA

4. IOIL 8. AVACUM 12. MALEAHI

În unele manuscrise ale LXX (Codex Vaticanus şi Codex Alexandrinus), cartea profeţilor mici e
așezată înainte de profeţii mari. Doar în Codex Sinaiticus ordinea este Is, Ier, Dan,
dodekapropheton.
 2

Alcătuirea acestei colecții a avut loc în perioada post-exilică, iar criteriul celor care au alcătuit-o
a fost unul cronologic. În ordonarea cărților, ei s-au ghidat după datele din introducerea fiecărei
scrieri, unde se precizează sub ce regi au activat profeţii mici. Din datele cronologice ale cărților,
activitatea lor acoperă secolele 8-6 î.H.:

sec. 8: Osea, Ioel Amos, Obadia, Iona, Mihea;

sec. 7: Naum, Avacum, Sofonie;

sec. 6: Agheu, Zaharia, Maleahi.

În fapt, nu întotdeauna ordinea aceasta a fost şi cea reală din punct de vedere istoric. Astfel,
colecţia începe cu Osea, dar cea mai veche carte e considerată a fi Amos. În alte cazuri, acolo
unde nu au existat referiri cronologice la regi, cei care au alcătuit colecţia s-au ghidat după alte
indicii din cuprinsul cărţii.

Temele teologice ale celor 12 scrieri sunt variate. Vom regăsi profeții despre judecată și
mântuire, cum am aflat în scrierile profeților mari. Afirmațiile individuale ale fiecărei cărți se
completează cu afirmațiile din celelalte cărți, formând un mozaic al propovăduirii profetice,
reflectând o imagine complexă despre Dumnezeu. O tema comună în aceste cărți este anunţarea
„zilei Domnului” Pentru profeți este o zi infricoșătoare, fiindcă este ziua judecății pe care
Dumnezeu o va face popoarelor străine, dar și propriului Său popor.

Bibliografie:
Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechiu, Cernăuți 1928, pp.442-
443.

Osea

Numele cărţii

Cartea Osea deschide profețiile cuprinse în „cartea celor 12 profeţi”. Deşi din punct de vedere
cronologic nu este primul dintre profeţii scriitori, Osea este printre primii, el urmând imediat
după Amos şi fiind contemporan cu Isaia. Numele Osea ([;veAh) înseamnă în ebraică „mântuire”,
fiind înrudit etimologic cu numele Iosua sau Iisus. Sf. Prooroc Osea e sărbătorit în 17 octombrie
în Biserica Ortodoxă.

Structura cărții (14 capitole):

1-3: Căsătoria lui Osea cu o desfrânată

 3

4-10: Profeții împotriva preoților și a regelui

11-14: Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel

Viaţa profetului (1-3)

Din primul verset al cărţii aflăm că profetul a activat sub domnia regelui Ieroboam II (787-747)
din regatul de Nord. Chiar dacă mai sunt amintiţi şi regi ai regatului de Sud, sub care a activat şi
Isaia, Osea îl numeşte pe regele lui Israel „regele nostru” (7,5), de unde rezultă că activitatea lui
s-a desfăşurat în acest regat. El nu aminteşte niciodată cetatea Ierusalim, în schimb vorbeşte
adesea de cetăţile nordice.

Nu se menţionează căderea regatului de nord sub robia asiriană (722 î.H.), semn că Osea nu a
mai trăit acest eveniment. Pesemne că s-a născut în regatul de Nord, pe la începutul sec. 8 î.H.,
şi-a început activitatea profetică în jurul anului 750 şi şi-a încheiat-o în jurul anului 730. Viaţa sa
privată a fost marcată de misiunea profetică în mod tragic: Dumnezeu îi spune să ia în căsătorie o
femeie desfrânată. Drama din viaţa privată este transpusă pe plan religios. Căsătoria lui Osea este
un act simbolic, în care se arată legătura infidelă a poporului cu Dumnzeul său.

Profeții critice la adresa lui Israel (4-10)

Situaţia istorico-politică în care activează profetul

Osea a trăit într-o perioadă politică marcată de instabilitate. După lunga domnie a lui Ieroboam
II, succesiunea la tron se va face doar prin uzurpare şi crimă. Fiul lui Ieroboam II este ucis după
6 luni. Uzurpatorul are aceeaşi soartă după numai o lună de domnie. Un alt rege, Peca, este
asasinat după 2 ani. Ultimul rege al regatului de Nord poartă acelaşi nume ca şi profetul – Osea.
În timpul domniei sale asierienii asediază Samaria, iar în 722 î.H. regatul e cucerit de asirieni.

Profetul Osea a prezis sfârşitul dinastiei lui Ieroboam II, care a declanşat lanţul de uzurpări şi
crime ce va duce la căderea regatului. Chiar dacă nu a trăit cucerirea Samariei, cuvântul
Domnului, rostit de Osea, anunța sfârșitul:

8,4: Ei şi-au ales rege fãrã voinţa Mea, şi-au pus cãpetenii fãrã ca Eu sã fi ştiut. Din aurul şi din argintul lor
şi-au fãcut idoli, ca ei sã se prãbuşeascã.

Situaţia religios-morală în care activează profetul

Instabilitatea politică din regatul de nord este însoţită de o degradare religios-morală, care începe
cu păturile conducătoare şi cuprinde tot poporul. In numele Domnului, Osea condamnă corupţia
morală, nedreptatea socială şi deformarea cultului religios.

4,1-3: Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, copii ai lui Israel, cã Domnul stã la judecatã cu locuitorii
pãmântului. Cã nu mai este credinţã, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţarã.
 4

Toţi jurã strâmb, mint, ucid, furã şi sunt desfrânaţi; sãvârşesc fapte silnice, iar sângele vãrsat curge peste
sânge.
Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fãrã vlagã, împreună cu fiarele câmpului şi
păsările cerului şi cu peştii din mare.

Dar rădăcina nedreptăţii sociale şi a corupţiei morale este decăderea religioasă, pentru care sunt
vinovați în primul rând preoții și profeții. Poporul a părăsit pe Domnul. Nu mai există cunoaştere
de Dumnezeu, chiar dacă există cult, chiar dacă Dumnezeu este invocat (8,2). Se practică fie
cultul lui Baal, fie un cult baalizat, adus Domnului. Este vorba de un cult automatizat, în spatele
căruia stă convingerea că sporirea jertfelor îl obligă pe Dumnezeu să răspundă pe măsură, că
Domnul poate fi determinat să-și reverse binefacerile automat, ca urmare a jertfelor care I se
aduc. Osea consideră acest cult ca deviat, lipsit de esenţa sa, fiindcă îi lipseşte cunoaşterea lui
Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu (11-14)

Unul din cuvintele cheie ale cărţii este „desfrânare”. Am văzut că la porunca Domnului, Osea se
căsătoreşte cu o femeie desfrânată, Gomer, cu care are trei copii, pe care îi numeşte simbolic: fiul
Ezreel (Dumnezeu îl împrăştie pe el), fiica Lo-ruchama (fără milă) și fiul Lo-ammi (nu este
poporul meu).

Dar Osea foloseşte cuvântul şi cu sens figurat. Desfrânare este părăsirea Domnului și închinarea
la alţi dumnezei. Osea aseamănă relaţia dintre popor şi Dumnezeu cu relaţia dintre o soţie
infidelă şi soţul său. Drama soţului înşelat, care îşi iubeşte soţia şi nu poate să renunţe la ea, este
o imagine folosită pentru a arăta iubirea trădată a lui Dumnezeu pentru Israel. Cine poate să
simtă mai bine această iubire trădată decât însuşi profetul?

Atât căsătoria cât şi numele copiilor sunt acte simbolice: prin ele sunt arătate nerecunoştinţa şi
infidelitatea lui Israel faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Profetul aminteşte de iubirea iniţială,
părintească, a lui Dumnezeu pentru Israel, pe care l-a luat şi l-a învăţat să meargă, precum îşi
învaţă mama copilul să facă primii paşi.

11,1-4: Când Israel era copil, Eu îl iubeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.
Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tãmâieri chipurilor
cioplite.
Şi Eu învãţam pe cei din Efraim sã meargã în picioare şi-i luam în braţe, dar ei n-au înţeles că Eu voiam să-i
vindec.
Îi ţineam în hamuri omeneşti, în legăturile iubirii. Am fost pentru ei ca unul care le ridicã jugul de pe
grumajii lor, şi mã plecam cãtre ei şi-i hrãneam.
Iubirea lui Dumnezeu îmbracă apoi forma iubirii conjugale, a iubirii cu care soţul s-a legat de
soţie. Dar soţia de care Osea se leagă este o femeie desfrânată. In mod simbolic, profetul arată
 5

cum Dumnezeu se leagă de Israel şi îl iubeşte, chiar când acesta trăieşte în păcat. Profetul Osea
trăieşte în viaţa sa privată drama lui Dumnezeu. Iubirea aprinsă cunoaşte indignare și regrete, dar
nu se poate stinge. Odată intrat în inima lui Dumnezeu, Israel nu mai poate fi scos din ea.
Domnul îşi iubeşte în mod paradoxal poporul şi nu încetează să-l iubească nici în timpul părăsirii
şi infidelităţii sale. Atunci când pedeapsa meritată de popor pare inevitabilă, Dumnezeu lasă tot
iubirii Sale ultimul cuvânt.

11,5-9: Nu se vor mai duce în Egipt, ci Asiria le va fi rege, cãci n-au voit sã se întoarcã la credinţã.
Sabia sã pustiiascã cetãţile lui şi sã dãrâme întãriturile lui, din pricina punerii lor la cale!
Dar poporul Meu este hotãrât sã se despartã de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridicã ochii spre Mine.
O, cum te voi lãsa, Efraime! Cum te voi pãrãsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioarã pe Adma şi
te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mã cuprinde!
Nu voi dezlãnţui iuţimea mâniei Mele, şi nu voi prãpãdi din nou Efraimul; cãci Dumnezeu sunt, şi nu om: Eu
sunt Sfântul în mijlocul tãu şi nu voi veni sã te prãpãdesc.
Iertarea este de esenţă divină. Dumnezeu iartă pentru că este Dumnezeu şi nu om.

Influenţa cărţii
Fiind printre primele cărţi profetice, teologia profetului Osea a influenţat pe ceilalţi profeţi mari,
(Ieremia, Isaia, Iezechiel) mai ales prin concepţia despre legătura dintre Dumnezeu şi popor ca
legătură de iubire conjugală. Expresia acestei concepţii îşi găseşte culmea ei veterotestamentară
în Cântarea Cântărilor. Teologia cărţii Osea e teologia iubirii lui Dumnezeu. De aceea influenţa
asupra NT a cărţii Osea e sesizabilă îndeosebi în Evanghelia după Ioan şi în epistolele ioaneice.
Afirmând că Dumnezeu iartă un Israel aflat încă în păcat, Osea anticipa cuvintele Sf. Ap. Pavel
din Rom 5,6-8 despre iertarea dată nouă prin Hristos:

Cãci Hristos, încã fiind noi neputincioşi, la timpul hotãrât a murit pentru cei necredincioşi.
Cãci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotãrãşte cineva sã moarã.
Dar Dumnezeu Îşi aratã dragostea Lui faţã de noi prin aceea cã, pentru noi, Hristos a murit când noi eram
încã pãcãtoşi.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 443-448.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 259-264 (1985).
Eugen J. Pentiuc, Cartea profetului Osea. Introducere, traducere și comentariu, Albatros 2001.
 6

Ioel

Numele cărții
Această carte ocupă locul al doilea în colecția celor 12 profeți din Biblia ebraică. În Septuaginta
ea ocupă locul al patrulea. Numele Ioel (laeAy) înseamnă „YHWH (Domnul) este Dumnezeu”.
Potrivit primului verset, profetul era fiul lui Petuel. Mai mult nu se cunoaște despre persoana
profetului. Sf. Prooroc Ioil e sărbătorit în 19 octombrie în Biserica Ortodoxă.

Structura și cuprinsul cărţii (4 capitole)

Cele 4 capitole au structura frecvent întâlnită în scrierilor profetice, care conține secvența
judecată/mântuire:
Partea I ( cap. 1-2): invazia lăcustelor

Partea II (cap. 3-4): judecata lui Dumnezeu şi vremurile mesianice

Cartea debutează prin anunţarea unei catastrofe, o invazie de lăcuste, care e văzută ca o pedeapsă
divină trimisă asupra poporului din Iuda. În consecinţă întregul poporul este chemat prin glasul
profetului la post, pocăinţă, rugăciune şi umilinţă totală, în speranţa că această catastrofă, „ziua
Domnului”, să nu însemne pieirea tuturor. Domnul ascultă rugăciunea poporului şi anunță că
judecata Sa va fi doar asupra neamurilor. După ce acestea sunt judecate, se anunță mântuirea şi
vremurile mesianice ce vor veni pentru Israel.

Problema autorului şi a datei scrierii cărţii

In ciuda unei structuri „clasice”, cartea Ioel este enigmatică din mai multe privinţe.

a) Natura exactă a catastrofei pe care o vesteşte profetul nu poate fi desluşită cu claritate.

Descrierea din cap. 1 este a unei invazii de lăcuste, aşa cum sunt cunoscute în Orient şi care
devastează lanurile de cereale, cauzând foamete în ţară. Dimensiunile acestei invazii par a fi însă
ieşite din comun, chiar supranaturale, în capitolul 2. Aici invazia este prezentată ca apropiere a
„zilei Domnului”. Având în vedere că invazii de lăcuste sunt frecvente în Palestina, nu se poate
stabili data precisă a invaziei despre care vorbeşte profetul şi, implicit, o dată pentru scrierea sa.

b) Deasemenea, lipsa unor date istorice concrete fac scrierea greu de datat. Profeţia este adresată
locuitorilor din Iuda, se vorbeşte despre Ierusalim şi se menţionează templul. Insă nu se
menţionează nici un nume de rege din Ierusalim. Duşmanii numiţi în cap.4 sunt Tir şi Sidon
(adică filistenii), apoi Iavan (adică Ionia=Grecia), Egipt și Edom. Epoca istorică a cărţii se poate
 7

extinde astfel de la Judecători până în perioada elenistică. Profetul nu ne spune când şi sub ce
regi a activat, cum o fac alte cărţi profetice. El se prezintă doar ca fiul lui Petuel, fără să mai
afirme ceva despre sine.

c) Limba ebraică a cărţii, precum şi unele descrieri par a se situa în secolele VII-VI î. H. Dar
genul apocaliptic apare în perioada postexilică. Având în vedere descrierea din cap. 2, se
presupune că scrierea a apărut după exilul babilonian. Autorul foloseşte teme şi imagini care apar
şi la alţi profeţi sau în alte cărţi ale VT. Ele puteau fi un bun comun al tradiţiei, însă unele dintre
referirile din cartea Ioel sunt aproape citate mot-a-mot din alte cărţi, ceea ce presupune că autorul
le-a avut la îndemână. Şi aceasta indică spre o datare postexilică a cărţii.

În concluzie, autorul şi momentul apariţiei cărţii Ioel rămân greu de precizat.

Mesajul cărţii: Ziua Domnului; pocăinţa – nădejde a izbăvirii; Revărsarea Duhului Sfânt.

Ziua Domnului. Ieșirea din Egipt și cucerirea Canaanului au fost evenimente în care Israel a
cunoscut intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu împotriva dușmanilor săi. Amintirea acestor
evenimente a dus la convingerea israeliților că Domnul va interveni și în viitor împotriva
popoarelor pentru a-și izbăvi poporul. Această zi, numită „ziua Domnului” (Yom YHWH), era
socotită ca o zi a judecății, în care Dumnezeu va face dreptate lui Israel, judecând popoarele care
i-au pricinuit rău.

Dar profeții schimbă această perspectivă optimistă într-una sumbră. Datorită păcatelor lui Israel,
ziua Domnului nu va însemna doar judecata și pedepsirea popoarelor, ci Dumnezeu își va judeca
și propriul popor ( Is 2,12-17; 13,6ș.u.; Am 5,18-20; Ioel 1,15; 2,1ș.u.; 3,4; 4,14; Obad 12-15;
Sof 1,2-2,2; Zah 14; Mal 3,13-23). Ziua Domnului este ziua judecăţii, a sfârșitului, în cărţile
profetice.

Ziua Domnului e inaugurată de invazia unei armate numeroase şi invincibile, care la fel ca şi în
descrierea profetului Ieremia, vine din nord şi distruge tot ce îi iese în cale.

Nu este clar dacă profetul Ioel se referă la o invazie reală de lăcuste, văzută metaforic ca o invazie armată, sau
invers, invazia armatei este prezentată folosindu-se simbolul unei invazii de lăcuste. Probabil că profetul se referă în
cap. 1 la o recentă invazie de lăcuste, care a devastat ţara – o catastrofă care a marcat profund pe locuitorii din Iuda –
, pentru a anunţa în cap. 2 apropierea „zilei Domnului”, a judecăţii şi a cataclismului universal (2,10-11).

Asociată cu invazia devastatoare a lăcustelor (1) și asemănată cu năvălirea unei armate

invincibile, în fruntea căreia stă chiar Dumnezeu (2), „ziua Domnului” este în viziunea lui Ioel o
catastrofă de dimensiuni cosmice, un cataclism care scutură creaţia din temelii:

Sunaţi din trâmbiţă în Sion, strigaţi din răsputeri în muntele cel sfânt al Meu, ca să se cutremure toţi locuitorii
ţării! Căci vine ziua Domnului; iată ea este aproape;
O zi de întuneric şi de beznă, zi cu nori şi cu negură deasă…
 8

… tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor.

Pocăința – nădejde a izbăvirii. În faţa judecății iminente a lui Dumnezeu, omului nu îi rămâne
decât pocăinţa. Profetul îndeamnă la convocarea unei adunări penitențiale și a unui post al
întregului popor (1,13ș.u.; 2,15ș.u.). Prin pocăință poporul trebuie să se golească, să se
smerească total în faţa lui Dumnezeu, să se căiască profund, în speranța că Domnul îl va ierta.
Doar prin pocăință se deschide posibilitatea ca ziua Domnului, adică ziua judecății să devină o zi
a izbăvirii și binecuvântării pentru poporul Său. E important însă ca pocăinţa să nu să se rezume
doar la gesturi penitenţiale exterioare; ea trebuie să schimbe omul în profunzimea ființei sale
(=„inima”):

"Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire".
Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi
îndurat, încet la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră. (2,12-14).

Revărsarea Duhului. Ca urmare a pocăinței, Domnul se va milostivi de popor (2,18 ş.u.). El îşi
va revărsa Duhul Său peste tot poporul, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, stăpâni şi robi, fără nici
o diferenţiere. Poporul întreg va profeți și va deveni un popor profetic, semn că Domnul este în
mijlocul lor şi nu mai au nevoie de intermedierea profeţilor. Acum îl vor cunoaşte pe Dumnezeu
(2,27; 4,17). Pe cei care îl cheamă pe nume, Domnul îi va alege și vor fi mântuiţi.

Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri
vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea.
Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu.
Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum;
Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a
Domnului.
Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea,
precum a zis Domnul; şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul (3,1-4)

Perspectiva lui Ioel este încă una naţională: mântuirea și revărsarea Duhului este destinată
Sionului și poporului Israel.

Cartea Faptele Apostolilor (2,17-24) ne prezintă evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste
sfinții apostoli, în Ierusalim. În predica ţinută cu acest prilej, Sf. Ap. Petru afirmă că cele
întâmplate sunt împlinirea profeţiei lui Ioel despre revărsarea Duhului Sfânt. Revărsarea Duhului
– întemeierea Bisericii creştine – reprezintă momentul din care Domnul rămâne de-a pururi în
mijlocul creştinilor, iar cei credincioşi îl cunosc pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Perspectiva lui
Ioel este încă una naţională: mântuirea și revărsarea Duhului este destinată Sionului și poporului
Israel. Dar profeția sa este mesianică: Biserica devine noul Sion și noul Ierusalim.
 9

După edictul lui Constantin cel Mare de la Milan (313 d.H.) vor fi construite o serie de biserici în Ierusalim, pe
locuri care aminteau de evenimente din istoria mântuirii. A fost construită şi o biserică a Pogorârii Duhului Sfânt.
Fiindcă profeţia lui Ioel spunea că revărsarea Duhului va avea loc în muntele Sion (3,5), biserica a fost construită în
S-V oraşului, care era denumit Sion încă din sec 1 d.H., cum ne confirmă şi Iosif Flaviu. Sionul lui David și templul
lui Solomon s-a aflat în N-E Ierusalimului.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 448-451.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 264-268 (1985).
Ioan Popescu-Mălăeşti, Proorocia lui Ioel. Studiu exegetico-introductiv, Bucureşti, 1910.

Amos

Este a treia carte profetică în Biblia ebraică şi a doua în Septuaginta.

Din introducere aflăm că Amos era un păstor din Tecoa, o localitate în regatul de sud. El a
activat ca profet în timpul regelui Ozia, în vreme ce în regatul de nord era rege Ieroboam II.
Amos este primul profet scriitor. Activitatea sa s-a desfăşurat (în cea mai mare parte) în regatul
de nord. Sf. Prooroc Amos e sărbătorit în 15 iunie în Biserica Ortodoxă.

Structura cărții (9 capitole):

1: profeţii împotriva neamurilor (vecine cu Israel)
2-6: profeţii împotriva lui Israel
7-9,10: cinci viziuni profetice
9,11ș.u.: o profeţie mesianică despre restaurarea cortului lui David

Critica nedpreptății sociale. La începutul cărții se află profeţii împotriva popoarelor păgâne:
Siria (Damasc), Gaza, Edom, Moab.
Urmează apoi cuvinte de judecată împotriva lui Israel, dar şi a lui Iuda. Cuvintele aspre ale lui
Amos se referă preponderent la nedreptatea socială din vremea sa. Societatea in care Amos e
chemat să fie profet este una nedreaptă. Ea se împarte între foarte bogaţi şi foarte săraci, săracul
fiind de cele mai multe ori nedreptăţit și asuprit de bogat.
Cum s-a ajuns de la o societate organizată pe principiul semințiilor (perioada lui Iosua și a
judecătorilor), în care fiecare familie își are proprietatea sa, la o societate a bogaților și săracilor
în perioada regalității? În mai puțin de 3 secole de regalitate au apărut marii latifundiari în Israel,
care au acaparat pământul celor care au sărăcit de pe urma datoriilor. Aceștia din urmă erau
îndeosebi agricultori care, datorită condițiilor neprielnice (secetă prelungită), ajungeau să se
împrumute, în speranța că anul următor va fi mai bun. De multe ori seceta persista sau roadele nu
acopereau datoria. Când datoria nu mai putea fi returnată, datornicul trebuia să-și vândă
 10

pământul. În cel mai nefericit caz, dacă nu se acoperea datoria, se ajungea la vinderea sa și a
familiei sale ca sclavi.
Amos critică nedreptatea și imoralitatea celor puternici, care sfidează orice limite ale demnității
ființei umane: datornicul ajunge să fie vândut pe o pereche de încălţăminte (2,6; 8,6).

Aşa zice Domnul: "Pentru trei păcate ţale lui Israel, ba chiar pentru patru, nu Mă voi întoarce, fiindcă ei au
vândut pe cel drept pentru argint şi pe cel sărac pentru o pereche de încălţăminte.
Ei zdrobesc în pulbere capul celor sărmani şi calcă în picioare pe cei în necazuri. Feciorul dimpreună cu tatăl
său la aceeaşi desfrânată îşi află calea, ca să pângărească numele Meu cel sfânt;
Pe veşmintele luate zălog, pe lângă jertfelnice, se tolănesc şi vinul celor năpăstuiţi îl beau în templul
dumnezeului lor (2,6-8)

Ascultaţi acestea, voi cei care zdrobiţi pe cei sărmani şi vreţi să stârpiţi pe cei obijduiţi din ţară,
Zicând: "Când va trece luna nouă ca să vindem grâul şi ziua de odihnă ca să deschidem jitniţa, să micşorăm
efa, să mărim siclul şi să le înlocuim cu cântare strâmbe?
Să cumpărăm pe preţ de argint pe cei nevoiaşi şi pe cei în strâmtorare pentru o pereche de încălţăminte, să
vindem grâul cel de lepădat?" (8,4-6)

„Vai”-urile rostite de profeți celor bogați, care încalcă dreptatea și strâmbă judecata, vor să spună
că aceștia, deși vii, sunt în realitate morți spiritual sau morți pentru Dumnezeu (cap. 5-6)..
(„Vai”-urile erau bocete rostite în vechime cu prilejul îngropării morților).
Femeile aristocrate sunt numite „vaci grase ale Vasanului”; ele sunt criticate alături de soții lor
pentru excesul de lux și imoralitatea traiului zilnic, lipsit de griji (petreceri, îmbuibare, beții,
lâncezeală), dar asigurat prin împilarea celor sărmani (4,1-3; 6,4 ș.u.).
Critica cultică (4,4-5; 5,21 ș.u.) este în fapt tot critică socială, adresată conducătorilor. Întrucât
aceștia ignoră dreptatea socială, jertfele lor sunt urâciune pentru Dumnezeu.

Despre misiunea profetică și imperativul ei. Amos provenea din regatul Iuda și era păstor.
Pesemne datorită transhumanței, Amos ajungea cu turmele sale și în regatul de Nord. Păstorul
Amos este chemat de Dumnezeu ca să fie profetul Său și primește sarcina de a profeți pedeapsa
lui Dumnezeu împotriva centrului cultic al regatului de nord, templul din Betel (Bet-El = casa lui
Dumnezeu în ebr.).
Din porunca regelui Ieroboam II, marele preot Amasia îl izgonește pe Amos, spunându-i să plece
și să activeze ca profet în patria sa, în Regatul de Sud. Criticat de preotul Amasia pentru faptul că
activează ca profet în altă țară, Amos afirmă că nu este profet de profesie, ca să poată fi legat de
un loc de cult sau de o instituție, ci Domnul îi spune unde să profețească și ce să spună. Amos
profeţește cucerirea regatului de nord de către trupe străine şi ducerea preotului Amasia în robie
(7,10-17).
În justificarea misiunii sale profetice, Amos folosește o imagine naturală când vorbește de
misiunea sa profetică.

3,8: „Dacă leul va mugi cine nu se va înfricoşa, dacă Domnul grăieşte cine nu va profeţi?”- (3,8).
 11

Așa cum în fața răgetului leului orice ființă împietrește de frică și nu se poate apăra, la fel și în
fața cuvântului Domnului profetul nu se poate împotrivi misiunii de a propovădui acest cuvânt.

Viziunile profetului (cap. 7-9). Amos are 5 viziuni despre judecata lui Dumnezeu și pedepsirea
poporului. În urma primelor două viziuni profetul intervine ca să mijlocească iertarea pentru
popor, iar Domnul se milostivește. Dar poporul nu se întoarce, sfindând mila și îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu. După ultimele 3 viziuni Amos nu mai intervine, pentru că pedeapsa
divină asupra lui Israel nu mai poate fi evitată.

Prima viziune: lăcustele pustiesc ţara ( simbol al pedepsei divine)

A doua viziune: Domnul cheamă focul ( simbol al judecății divine)

A treia viziune: cumpăna de plumb (care era folosită de zidari ca dreptar = simbol al judecății divine)

A patra viziune: coșul cu fructe coapte (recolta e simbol al judecății)

A cincea viziune: Domnul poruncește dărâmarea pilonilor altarului (distrugerea poporului)

Profeţie mesianică (9, 11-15) despre restaurarea cortului celui căzut a lui David.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 451-455.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 269-273 (1985).
Mircea Basarab, Cartea profetului Amos. Introducere, traducere și comentariu, EIBMBOR
1980.
 12

Obadia

Numele cărții. Cartea se numeşte în Biblia sinodală „Avdie” (după numele din Septuaginta).
Este cea mai scurtă carte din VT, având doar un capitol, cu 21 de versete.

Despre profet nu ştim aproape nimic. În primul verset ni se spune doar că profeția redă vedenia
lui Avdie (Obadia). Numele Obadia (Obadyahu) înseamnă în limba ebraică „Sluga Domnului”.
În Vechiul Testament numele se întâlnește de mai multe ori. Mai cunoscut este un personaj
Obadia, care apare în istoria lui Ilie (3R 18), fiind mai mare peste casa lui Ahab. Nu pare a fi
nicio legătură între acesta și profetul Obadia, deși tradiția talmudică considera că e vorba de
aceeași persoană.

În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Avdie e sărbătorit în 19 noiembrie.

1-7: Edom va fi umilit

8-14: Edom va fi distrus pentru atitudinea sa față de Israel (Iuda)

15-21: Ziua Domnului: judecarea Edomului și restaurarea lui Israel

Cuprinsul

Cele 21 de versete constituie o profeţie împotriva Edomului. Profetul anunţă că Edomul va fi

umilit iar apoi se va abate chiar pedeapsa Domnului asupra sa, urmând ca în Ziua Domnului
Edomul să fie judecat şi pedepsit. În schimb, în această zi Domnul va restaura rămăşiţa lui Israel.

Motivul pedepsirii Edomului îl constituie atitudinea edomiţilor cu prilejul cuceririi Ierusalimului.

Atunci Edom s-a bucurat alături de duşmanii care au distrus oraşul. Prin urmare, Edomul este
pedepsit cu aceeaşi monedă cu care a tratat pe fiii lui Israel.

Data scrierii și mesajul cărții

Nu se ştie cu certitudine vremea în care a apărut această scriere. Singurul detaliu din carte de
care ne putem lega este referirea la distrugerea Ierusalimului. Dar istoricii vorbesc de mai multe
distrugeri şi asedieri ale Oraşului Sfânt. Cea mai veche referire cu privire la distrugerea
Ierusalimului este din secolul IX, cu prilejul campaniei faraonului egiptean Șeșonk (3R 14,25).

Majoritatea exegeților susţin că profetul vorbeşte despre distrugerea babiloneană din 587 î.H.
Edom ar fi întâminat cu bucurie vestea că babilonienii au cuceririt Ierusalimul, fapt mărturisit și
în Iez 35,15, și în Ps 136,7:
 13

Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: "Stricaţi-l, stricaţi-l
până la temeliile lui!".

Dar Edom (=Esau) și Iacob au fost frați (v.10), ceea ce face ca bucuria edomiților să apară cinică
și crudă. Obadia condamnă atitudinea edomiților față de necazul evreilor și anunță că Dumnezeu
va pedepsi Edomul în ziua judecății tuturor popoarelor.

Pedeapsa pe care profetul o anunță poate să pară un act de răzbunare a nedreptății suferite de
Iuda din partea lui Edom. Dar pedeapsa e un act de dreptate divină: nu doar pentru că s-a
bnucurat de răul fratelui va fi pedepsit Edom, ci pentru mândria inimii sale (v.3-4)

Mesajul moral al profetului – „nu te bucura de nenorocirea fratelui tău” (v.12), căci „cum ai făcut
aşa ţi se va face” (v.15) – rămâne o lecție profetică valabilă pentru oricine, în orice epocă.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 455-457.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 273-276 (1985).
Nicolae Neaga, Cartea profetului Obadia. Introducere, text și comentar, Sibiu, 1948.

Iona

Aceasta carte profetică este atipică, fiindcă în ea nu aflăm cuvântari ale profetului Iona, ci doar
întâmplări din viața lui. Singura cuvântare profetică se reduce la o profeție de o propoziție (3,4),
iar aceasta nu e adresată lui Israel, ci unui neam străin (ninivitenilor).
Numele. Iona înseamnă în ebraică turturea. Potrivit primului verset, profetul Iona era fiul lui
Amittai. Acesta ne e cunoscut din 4Reg 14,25 ca activând în timpul regelui Ieroboam II, pe la
jumătatea secolului 8 î.Hr. A profețit refacerea hotarelor regatului Israel în timpul acestui rege.

În mod traditional, s-a socotit ca acest profet ar fi și autorul cărții Iona, de unde rezultă că data
scierii se situează la sfârșitul secolului 8 î.Hr. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Iona e sărbătorit
în 21 septembrie.

Autorul și timpul scrierii. Avem mai multe indicii că scrierea este mai târzie:
- limba si stilul cărții
- unele detalii țin de epoca persană: referirea la luarea deciziilor de către rege împreună cu
mai marii săi (cap. 3,7); ritualul penitențial în care sunt incluse și animalele (3,7-8).
 14

- problematica relației neamurilor cu Dumnezeul lui Israel. Mesajul universalist al cărţii nu

putea fi decât cu greu conceput în perioada preexilică, când speranţele mesianice erau
legate de statul naţional și de dăinuirea dinastiei davidice.
- problematica misiunii profetice presupune o perioadă mai îndelungată de reflecţie asupra
profetismului israelit, ceea ce nu era cazul în sec. 8 î.H, ci foarte probabil în timpul
exilului babilonian și în perioada postexilică.
Strucura cărții. Cartea poate fi împărțită în două părți:

Cap. 1-2: Fuga profetului Iona

Cap. 3-4: Profetul în Ninive

Cuprinsul cărții. Vezi în Biblie.

Temele cărţii: 1. Problematica misiunii profetice

2. Universalitatea mântuirii

3. Caracterul tipic al şederii lui Iona în chit

1. Problematica misiunii profetice. În primele două capitole se afirmă în esenţă că misiunea

profetică e divină iar omul nu i se poate sustrage. Refuzul misiunii e o reacţie umană, întrucât
activitatea profetică presupune suferinţă și adesea profetul nu este ascultat de semeni. Dar, în
cele din urmă, cuvântul lui Dumnezeu e mai puternic decât voinţa omului și profetul nu poate
decât să se supună misiunii primite. Această convingere, dobândită în urma a sute de ani de
experiență a profetismului israelit, este exemplificată prin istoria lui Iona. În cazul lui Iona, fuga
sa e justificată prin preștiința sa, că deși Dumnezeu l-a însărcinat să anunțe pieirea Ninivei, tot
Dumnezeu se va milostivi de niniviteni iar el va apărea ca neserios. Dar nu numai Dumnezeu, ci
toată creația îi stă împotrivă celui care fuge de misiunea primită. Marea, marinarii și chiar chitul
lucrează împotriva lui Iona, ca „agenți” ai Domnului.

2. Pocăința și universalitatea mântuirii. Tema este amplu dezvoltată în cap. 3-4. Autorul cărții
Iona ridică o problemă: Dumnezeu are grijă şi de celelalte neamuri? În epoca postexilică,
începând cu Ezdra şi Neemia, se poate observa o atitudine exclusivistă a iudaismului în relația cu
alte popoare. Ezdra și Neemia au poruncit ca toate căsătoriile mixte să se anuleze, iar soțiile de
alt neam și copii rezultați să fie alungați din comunitate. Această atitudine de închidere a
iudaismului față de neamuri reprezenta oarecum un regres, de vreme ce profeții mari dinaintea
exilului și din exil au afirmat că popoarele vor veni să slujească Domnului (Is 2 ș.a.).

E posibil ca autorul cărții Iona să fi trăit în această perioadă a instaurării exclusivismului iudaic,
atitudine cu care el nu este de acord, dar nu poate să o critice deschis. Totuși, o face prin scrierea
 15

acestei cărți, în care, în mod subtil și ironic, demonstrează că neamurile – exemplificate tocmai
prin asirieni, cei mai cumpliți dușmani ai israeliților din istorie – pot fi mai dispuse să asculte
mesajul profetic decât cei din Israel. Neamurile se pot pocăi și schimba radical, convertindu-se la
credința în Domnul Dumnezeul. Ninivitenii sunt în fapt mai credincioși decât iudeii, de vreme ce
se convertesc promt, după nici o zi de predică profetică. Iar Dumnezeu nu numai că nu îi
pedepsește, dar se milostivește de ei și îi izbăvește, arătând că toate neamurile sunt chemate la
mântuire. Orice om, dacă se pocăieşte pentru păcatele sale, poate primi mântuirea. Cartea Iona
este singura carte din Biblie care se încheie cu o întrebare – și acesta este pusă de Dumnezeu
omului, ca întrebare retorică: Pot eu, Dumnezeu, să nu mă milostivesc? (4,11)

3. Caracterul tipic al șederii lui Iona în pântecele chitului. Însuşi Domnul Iisus Hristos s-a
referit la semnul lui Iona, atunci când i s-a cerut un semn că este Mesia: Așa cum Iona a stat trei
zile și trei nopți în pântecele chitului, așa și Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în pântecele
pământului (Mat 12, 40). Prin această ședere se prefigura, așadar, moartea Mântuitorului și,
implicit, Învierea Sa după 3 zile (a 3-a zi).

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 457-461.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 276-281 (1985).
Constantin Oancea, „Câteva observaţii referitoare la ideea de izbăvire în Cartea Iona”, în Biblie
şi misiune creştină. Popas aniversar pr. prof. Dumitru Abrudan, Editura Universităţii Lucian
Blaga şi Editura Andreiana, Sibiu, 2010, pp. 261-276.