Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Intrebarile Raspunsuri La Examen La Politologie. (Conspecte - MD)
Intrebarile Raspunsuri La Examen La Politologie. (Conspecte - MD)
Intrebarile Raspunsuri La Examen La Politologie. (Conspecte - MD)
Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele şi legile
specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. Pentru aceste considerente, politologia
poate fi definită ca ştiinţa celor mai generale legi ale domeniului public şi a modalităţilor în care
acestea acţionează, în funcţie de condiţiile concret istorice. Legile pe care le studiază politologia se
manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi.
Această caracteristică creează mari dificultăţi în descoperirea şi formularea legilor domeniului politic
care sunt mult mai mari decât în cazul descoperirii şi formulării legilor naturii.
Politologia studiază legile domeniului politic, care se formulează sub aspectul unor principii
generale:
organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin
intermediul căruia societatea îşi va asigura funcţionalitatea şi progresul. În absenţa unui sistem
politic, societatea este inaptă de a funţiona.
Organizarea şi conducerea democratică a societăţii numai un sistem democratic de conducere
poate asigura prosperitatea cetăţenilor şi progresul social stabil.
Armonizarea intereselor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale.
Unitatea între responsabilitate şi libertate
Unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii bunăstarea şi
prosperitatea tuturor cetăţenilor
Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat,
democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic etc.
Funcţiile politologiei:
Cognitivă- cunoaşterea şi interpretarea realităţii politice în mod obiectiv
Normativ-aplicativă – căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cît mai
eficientă a societăţii
Axiologică – crearea unor noi valori politice care vor crea şi fundamenta cultura politică
Funcţia prospectivă – materializează funcţiile explicative şi cognitive ale st. Politic,
previziunea constituie baza pentru orientarea eficientă a activităţii politice
Funcţia praxiologică –oferă soluţii (aplicative) pentru îmbunătăţirea sistemului politic, modele
alternative de dezvoltare social-politică pentru reformarea/transformarea radicală a s.p.
Funcţia educativ-civică şi patriotică.
4.Politologia in sistemul stiintelor politice.Etape de dezvoltare a politologiei.Prin conţinutul şi
scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic. Domeniul politic, ca domeniu al vieţii
sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul
politic este studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie politică,
filosofie politică, sociologie politică etc. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a
menţionat, domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte ştiinţe politice
sunt, într-un fel, ştiinţe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment
al politicului, şi nu ansamblul său.Politologia, ca ştiinţă, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii
tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste
împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe
sociale şi, în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp,
politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi ale altor ştiinţe. Există şi situaţii
în care obiectul său de studiu se confundă cu alte ştiinţe politice. Momentele importante ale apariţiei şi
dezvoltării politologiei se leagă de diferitele trepte de progres social precum perioada antichităţii, cu
diferitele sale centre (Orientul antic, Grecia antică, Roma antică), caracterizată prin apariţia
elementelor constitutive ale politologiei; perioada feudală caracterizată prin dominaţia fenomenului
religios asupra celui politic; perioada Renaşterii de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă
politică modernă; epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a politologiei ca ştiinţă;
perioada contemporană, când politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi când se conturează clar ca
ştiinţă politică distinctă.
Astfel, gândirea politică românească are la bază o valoroasă moştenire de la strămoşii săi daci
şi romani care, în perioadele istorice respective erau unele dintre cele mai înaintate gândiri politice.
Este cunoscută, de pildă gândirea politică romană care a constituit unul dintre cele trei mari centre de
gândire ale antichităţii (orientală, greacă şi romană) şi care s-a materializat în organizarea politică cu
cel mai înalt grad. Alături de gândirea politică romană, s-a afirmat şi gândirea politică dacă,
materializată la rândul său într-o organizare politică cu un grad destul de înalt pentru vremea
respectivă, sub forma statului centralizat dac.
O altă trăsătură a gândirii politice românesti o constituie aceea că ea exprimă specificul în care
poporul român s-a format, precum şi problemele cu care s-a confruntat în devenirea sa istorică, legate,
mai ales, de necesitatea apărării în faţa acţiunilor de cotropire străină, de păstrare şi apărare a fiinţei
statale şi de neam, de eliberare socială şi naţională, de făurire a statului naţional unitar, de dezvoltare a
unor relaţii cu alte popoare şi state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au
promovat o politică expansionistă pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor trei mari
imperii: otoman, habsburgic şi ţarist.
Tot ca o trăsătură distinctă poate fi considerată aceea că gândirea politică românească, în multe
momente din evoluţia sa a avut o dimensiune nu numai naţională ci şi europeană. Încă din perioada
medievală s-au impus raţionamentele politice ale marilor noştri voievozi Mircea cel Bătrân, Ştefan cel
Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare şi conducere
politică şi militară, de menţinere a fiinţei statale româneşti, de neatârnare şi apărare a ţării în condiţii
extrem de vitrege, Ţările Române constituind în acelaşi timp un scut de apărare pentru civilizaţia şi
creştinătatea europeană. Dimensiunea europeană a gândirii politice româneşti se regăseşte şi la Neagoe
Basarab, a cărui cunoscută lucrare "Învăţături către fiul său Teodosie", apreciată pe bună dreptate ca
fiind primul manual românesc de politologie, este comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui
Niccolo Machiavelli, ambele lucrări apărând aproape concomitent, la începutul secolului XVI.
În galeria marilor gânditori politici din perioada feudală se încadrează şi cronicarii Ţărilor
Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) şi Ion Neculce (1672-1745). În
lucrările lor sunt avansate idei privind organizarea şi conducerea societăţii fundamentate pe elemente
democrate care pentru epoca respectivă aveau o valoare inclusiv europeană.
La toţi marii cronicari se întâlnesc idei deosebit de importante privind originea, continuitatea şi
unitatea de neam pe vatra strămoşească.O mare dimensiune europeană a avut şi gândirea politică a lui
Dimitrie Cantemir, al cărui ideal era realizarea unui stat autoritar, centralizat, bazat pe dreptate, legi
scrise şi principii morale.
Printre gânditorii şi oamenii politici de marcă români, de recunoaştere europeană şi chiar
mondială menţionez în mod deosebit pe marele istoric şi savant Nicolae Iorga, cum şi pe marele
diplomat Nicolae Titulescu, a căror preocupări au vizat şi dezvoltarea ştiinţei politice.
9.Regimul politic.Tipuri de regim politic.
Înţelegerea regimului politic dintr-un stat este vitală pentru aprecierea acţiunilor sale şi pentru
elaborarea predicţiilor în legătură cu actorul respectiv, pentru că regimul politic reprezintă forma
concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi de acţiune
a organelor de stat în raport cu cetăţenii.
Toate regimurile actuale aparţin unuia dintre cele două modele: democratic sau nedemocratic.
Supremaţia modelului democratic este supusă permanent unei provocări materializate (în cel
puţin două cazuri) în ideologii cu aspiraţii universale:
• naţionalismul: este crezul politic că un grup de oameni reprezintă o comunitate naturală care ar trebui
să trăiască sub un singur sistem politic, în mod independent faţă de alţii, şi care are dreptul să ceară un
statut egal în lume alături de alţii. Fascismul, a cărui temă primordială a fost naţionalismul, nu este nici
mort, nici dispărut cu totul.
• islamul fundamentalist este astăzi cel mai viguros concurent ideologic al democraţiei.
• comunismul, căruia îi plăcea să se descrie ca o formă de civilizaţie avansată, superioară democraţiei
liberale, este asociat, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, cu un înalt grad de înapoiere
economică şi politică.
Modelul nedemocratic. Dictatura prezintă înţelesuri diferite, unele termene fiindu-i asociate:
autocraţie, absolutism, despotism, tiranie, autoritarism şi totalitarism.
• Ca definiţie generală, dictatura este acel sistem politic al conducerii arbitrare de către un individ sau
un grup restrâns şi care nu răspunde constituţional în faţa poporului.
Autocraţia este definită ca fiind domnia unui individ care guvernează fără limite constituţionale.
• La rândul său, absolutismul este un sistem în care una sau mai multe persoane guvernează cu puteri
nelimitate, autoritatea fiind absolută şi necontrolată.
• Despotismul se referă la domnia unui conducător absolut care mai degrabă guvernează pentru sine
decât pentru binele public.
• Tirania poate fi definită ca acel sistem de guvernare în care legile sunt făcute în beneficiul celor aflaţi
la putere, şi mai puţin în folosul celor mulţi.
Din definiţiile prezentate se poate observa că aceşti termeni (autocraţia, absolutismul, despotismul şi
tirania) rămân imprecişi, deşi se poate afirma că toate fac referire la dictatură.
Două forme moderne de dictatură, autoritarismul şi totalitarismul, merită atenţia.
Autoritarismul (ca şi totalitarismul, de altfel) este mai mult un termen tehnic în ştiinţele politice şi nu
are, nici el, o definiţie foarte clară. Un sistem autoritar nu este o dictatură strict vorbind, şi nici nu
trebuie să fie totalitar. Elementul esenţial îl constituie controlul puternic şi sever exercitat asupra
populaţiei, fără a se ţine seama de opinia publică.
Totalitarismul este un concept folosit în Occident, după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a
descrie Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.
10. Esenta si geneza statului.Trasaturile si functiile statului.
Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii, reprezentînd principala
instituţie a sistemului politic, prin intermediul căruia se realizează organizarea şi conducerea societăţii.
Noţiunea de stat provine de la cuvîntul latin „statius” care iniţial avea valoarea de „stare de
repaus”. Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „El Principe” aflat în
relaţia directă cu elaborarea unităţii statale. În sec XVII această noţiune este adoptat în toate limbile.
În sens restrîns, statul, este prezentat ca forma superioară de organizare a societăţii şi apare ca
un ansamblu de organizaţii publice care asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor
organizaţii, prin intermediul cărora este coordonată societatea.
Un alt grup de analişti privesc statul ca o formă de organizare, instituţie prin care se exercită
puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun
voinţa şi interesele asupra societăţii.
Drept consecinţă noţiunea de stat este valorificată în două direcţii:
1. statul ca comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele puterii,
manifestată pe un anumit teritoriu. Statul devine chivalent cu „ţara” şi cu poporul
organizat d.p.v. politic. (stat român, rus, american)
2. statul ca organizare politică, ca sistem de instituţii care îşi exercită puterea în limitele
unui anumit teritoriu, echivalentul latinescului „res publica” (= cetate, stat)
Apariţia statului este legată de perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orînduirea
sclavagistă (în jurul mil. 5-4 î.e.n.)
Ø este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect, statul
are trei componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi local şi se slujeşte de un aparat
specializat, constituit în diferite instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliţie etc.).
Prin gradul de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură
exercitarea, în principal, a puterii politice în societate;
Ø constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe raza unui teritoriu delimitat prin
frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul
frontierelor respective, sub forma statelor naţionale;
Ø are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi în cadrul
unei frontiere, ca expresie a voinţei cetăţenilor;
Ø este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare ale
cetăţenilor, prin impozite;
Ø are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de faptul că o
comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizarea
politică asigurată prin intermediul statului;
Ø are, de regulă, caracter naţional cel puţin pentru epocile modernă şi contemporană,
reprezentând organizarea politică a unei naţiuni.
Funcţiile statului. Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii
se realizează prin anumite funcţii:
Ø legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie din
societate, inclusiv constituţia, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi
prin care sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle cetăţenilor. Functiile statului sunt:
Ø organizatorică, care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi altor decizii adoptate, cât şi
organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării normale a
vieţii sociale;
Ø socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia socială, să
ducă o viaţă decentă prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.;
Ø administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a
tuturor activităţilor precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc.;
Ø culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin instituţii
specializate, de cercetare ştiinţifică, învăţământ, cultură etc.;
Ø funcţia de apărare a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale care are o latură
preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite
elemente (diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, crimă organizată etc.);
Ø ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, biologic, prin măsuri îndreptate
împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare;
Ø organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, ştiinţific etc.;
Ø apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere între popoare.
11. Tipuri/forme de stat
1. de esenta dictatoriala (absolutista), care a aparut ca expresie a unor comandamente istorice, dar
prin nesocotirea vointei cetatenilor sau printr- 646h78g o presupusa legimitate de ordin divin;
Esenta statului, adica tipul de stat respectiv, se manifesta prin mai multe forme, în functie de
conditiile concrete ale epocii si tarii respective. Forma de stat are în vedere modul de organizare a
puterii de stat si, în special, structura si functionarea organelor supreme de conducere. Rezulta ca
indiferent de esenta statului, democratica s-au dictatoriala, forma de stat estedata de trei elemente:
1. forma de guvernamânt, care este un raport între organele de stat în procesul de constituire si
exercitare a puterii. Formele de guvernamânt în statele lumii contemporane sunt:
Între esenta statului (democratica sau dictatoriala) si forma de guvernamânt exista în general o
strânsa legatura;
2. structura statului, care reprezinta un raport între organele centrale si locale ale statului. Sub acest
aspect se disting:
a. state federative, care constituie o comunitate de state nesuverane, ce presupune un stat central cu
competenta si personalitate distincte de cele ale statelor membre. In statele federale se întâlnesc, în
paralel, organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii de drept ale statelor
membre.
b. confederatii de state suverane, în care statele membre îsi pastreaza suprematia si independenta în
mod integral, competentele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul
relatiilor internationale.
Confederatia poate cunoaste si forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea
reprezentativa, seful de stat, organele diplomatice, armata, finantele, mentinându-se si structuri
distincte reprezentate de parlamente si guverne separate;
c.state national-unitare, în care puterea apartine grupurilor conducatoare, alese sau delegate ale
întregii comunitati. Alaturi de natiunea hotarâtor majoritara, în aceste state pot fiinta si minoritati
nationale, care se bucura de aceleasi drepturi politice, juridice si economice cu ale natiunii majoritare,
necesare acestor minoritati, având calitatea de cetateni ai statului national.
3. Regimul politic, care reprezinta pentru unii politologi, un element al formei de stat, iar pentru
altii, un element al sistemului politic.El constituie un element al formei de stat, element
hotarâtor îndefinirea tipului de stat, deoarece regimul respectiv exprima un raport între organele de stat
si cetateni. Daca organele de stat se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor, ca expresie a
vointei lor, avem de a face cu un regim democratic si, invers, cu unul de factura dictatoriala.
12. Rolul statului in societatea comtemporana.Statul de drept.
in gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privind domeniul acceptabil pentru intervenţia
statului, fiecare oferind o concepţie diferită asupra bunurilor publice. in plus, fiecare societate are
propria perspective asupra modului în care să definească rolul intervenţiei statului în societate. in mod
ierarhic se poate stabili o scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat
intervenţionist, stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia cu abordarea conservatoare,
liberală şi radicală asupra statului.
Statul de drept- statul în care argumentul principal este dreptul, toţi cetăţenii sunt egali în faţa
legii, nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept este bazat pe valori: libertatea
individului; egalitatea în drepturi.
Trăsăturile dinstinctive ale statului de drept:
este fundamentat pe supremaţia legii – stabilirea actului suprem: Constituţia. Art. 7 al
Constituţiei RM prevede „Constituţia RM este legea ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act
juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”
executarea şi respectarea legilor de către cetăţenii statului. Accesul liber la justiţie şi la
relizarea judecăţii în numele legii.
Responsabilitatea cetăţenilor şi a statului
Separarea puterilor de stat, stabilirea relaţiilor de colaborare
Legea trebuie să marcheze o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei
generale. Conform Art. 1 al 3 a Constituţiei RM „RM – stat democratic de drept, în
caredemnitatea omului, drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi
pluralismul politic sunt valori fundamentale şi garantate.”
Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, nu este identică cu guvernarea de către
popor, se manifestă ca putere pentru popor. Democraţia liberală este privită ca o etapă în procesul de
emancipare a omului, emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Cele mai evidente
metode de manifestare a democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor,
alegerile.
Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistă-
participarea maselor la conducerea statului; concepţia individualistă: conducerea poporului prin
intermediul reprezentanţilor acestora.
Democraţia identitară (democraţia socialistă)- dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor
cetăţenilor, nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Se ignorează autonomia unor
subiecţi aparte, este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică.
Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte :
- Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Primatul
personalităţii asupra statului. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe.
Elementele caracteristice democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea, limitarea
dominaţiei politice. Democraţiile liberale sunt pluraliste ( existenţa unei multitudini de
interese care concurează între ele în vederea obţinerii puterii, totodată reprezentanţii
acestor interese concurente se controlează reciproc şi, în acest sens, limitează puterea;
această concurenţă duce spre atingerea şi menţinerea echilibrului social
- Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată de
majoritatea societăţii, deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică.
- O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă, care admite participarea
tuturor categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea deciziilor de stat
Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui
politice; poartă caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului; nu
recunoaşte pluralismul, diversitatea ideologică a cetăţenilor. Identificarea conducerii statului cu
poporul.
„Democraţia informaţională”- formulată de savantul francez M. Rocar, apare ca reacţie la
revoluţia informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si democratie
reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau participa la luarea
hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau numiti. Acest sistem este
practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de membrii. Atena Antica a fost prima
democratie din lume care s-a condus pe acest principiu. Societatile moderne, numeroase si complexe
de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul democratiei reprezentative. In acest tip de democratie
reprezentativa, cetatenii aleg reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si
administreaza programe spre binele public. Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care
hotararile publice sunt luate conform opiniei majoritatii cetatenilor.
Scopul partidelor politice este acapararea puterii politice. În acest sens derivă două definiţii ale
partidului: partidul ca asociaţie în lupta pentru putere şi partidul ca structură ce vizează lupta
parlamentarismului pentru putere şi influenţarea deciziilor politice, aflîndu-se în raport direct cu
regimul democratic de stat.
Printre cercetătorii fenomenului partidist se află: Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi
Raymond Aron.
27. Structura:
- Primul nivel – electorii – nu sînt membri ai partidului, ideologic împărtăşesc aceeaşi poziţie.
- Al doilea nivel – simpatizanţii, nu sînt membri ai partidului, însă spre deosebire de electori,
participă la întrunirile de partid, contribuie periodic cu sume de bani şi sînt implicaţi ca resurse
de informaţie.
- Al treilea nivel – militanţii – contribuie la activitatea de partid: distribuie presa, participă la
electorat, scriu declaraţii etc. Aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.
- Al 4-lea nivel – conducerea – reprezintă membrii de partid şi interesele lor, determină
strategiile şi tacticile de acţiune ale partidului. Fac parte din elita politică.
27. Funcţiile:
- Funcţia politică – partidele politice aflate la conducere ocupă una dintre poziţiile esenţiale în
luarea deciziilor politice, în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale:
Parlament, Guvern şi în conducerea şi organizarea vieţii social-politice. Rolul paridelor aflate
în opoziţie este: de a influenţa puterea, de a menţine informată opinia publică referitor la
eventualele disfuncţii ale partidului aflat la conducere şi acţinile acestuia neconforme
constituţionalităţii.
- Organizarea şi conducerea partidului – menţinerea relaţiilor între structuri; formarea cadrelor
pentru activitatea de partid
- Teoretico-ideologică:
Elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriilor doctrine la realitatea social-istorică, la
obiectivele şi sarcinile urmărite de partid.
Elaborarea programului politic: strategiilor şi planului de acţiune
Organizarea şi realizarea luptei politice orientate împotriva altor formaţiuni şi
organizaţii politice.
- Civică, formativ-educativă şi patriotică – care vizează membrii de partid şi simpatizanţii
acestuia.
Noţiunea de sistem partidist este utilizată pentru prima oară în perioada interbelică şi
presupunea numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa
politică a statului (participă la conducere). Totodată noţiunea implică toate partidele existente în
societate, indiferent de rolul şi statutul lor.
Funcţie de statul în care se dezvoltă, sistemul de partide este inluenţat de o serie de factori:
Există două situaţii în care în cadrul statului este format un singur partid politic:
Perioada istorică – în lupta antifeudală, burghezii s-au grupat într-un singur partid, liberal
Lupta pentru clauza naţională, pentru a asigura articularea de interese cît mai eficientă,
dar şi o luciditate în viaţa politică.
19.Liderul si masele
Una din problemele cele. mai importante ale activităţii politice este problema raporturilor
dintre lideri şi mulţime, gloată - pături sociale, clase, popor, naţiune.
Într-un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să fie armonioase, utile şi
reciproc avantajoase, adică de înţelegere, comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care
sunt problemele, ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre bine situaţia,. Fiecare
dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează productiv, constructiv. Contactul permanent al
liderului cu masele permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile acestora,
interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate.
În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţii diametral opuse una alteia.
Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându-le cu promisiuni,
iar de fapt ignorându-le interesele vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin
excelenţă ca un mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.
A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în consideraţie (calcul) toate
doleanţele, cerinţele, propunerile maselor, de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie
şi posibilităţi; într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele, maselor, care au
tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderul merge în urma evenimentelor. Masele îşi
rezolvă problemele, liderul se manifestă într-adevăr ca slugă.
Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egală inacceptabile în realizarea liderismului
politic, deşi nu pot fi excluse din practică socială.
Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Mai
întâi de toate, prin politica justă, corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate,
care printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoi vitale ale maselor, prin calităţile
sale pozitive personale; în al doilea rând, liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi
sub mai multe aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul, atitudinea faţă de
familie şi multe altele, care luate împreună constituie „image-ul” lui. Cu cât este mai înaltă
proba, adică acel „image" (imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspect el
influenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi, în genere, asupra maselor. Aceste aspecte
ale influenţei liderismului nu pot fi neglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.
20.Doctrinele politice.Diversitatea, esenta lor
Doctrina politică democrat-creştină
Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează
organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice
tradiţionale.
Apariţia şi dezvoltarea doctrinei liberale este legată de înfăptuirea revoluţiilor burgheze şi
de perioadele care au urmat, respectiv de epocile modernă şi contemporană.
În evoluţia sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă legătură cu
dezvoltarea socială.
Doctrina social-democrată
Doctrina politică fascistă are la bază ideologia fascistă, cu elementele sale principale ca:
rasismul, şovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducătorului, elitismul,
teoria spaţiului vital, cultul violenţei, iraţionalismul etc.
libertatea individuală
proprietatea privată
responsabilitatea individuală
egalitatea în fața legii
Socialismul. Deşi se declară adepţi ai egalităţii şi raţionalităţii, socialiştii nu consideră necesară
argumentarea caracterului natural al acestor calităţi. Pentru socialişti, trăsătura cea mai
importantă a naturii umane este sociabilitatea naturală a individului. Ei consideră că
oamenii se angajează imediat în activităţi sociale atunci când li se oferă ocazia.
Cultura politică este un element importat al conştiinţei sociale, care deserveşte sistemul
politic, asigură calitatea funcţionării lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a
majorităţii cetăţenilor.
Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul politic în genere, ea însăşi
contribuie la modernizarea şi perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi
realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale (personalitate, grup social, pătură
socială, clasă, societate), în activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială),
scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică dezvăluie gradul dezvoltării
omului ca subiect al transformărilor sociale, de regulă de perfecţionare a lor.
Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi randamentul practicii politice nu
sunt aceleaşi în toate societăţile, ele depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului
politic şi a formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul
societăţii respective; gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului
ei; tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât cele istorice, cât şi cele
contemporane, inclusiv, particularităţile dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.
Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, atât sub aspect structural, cât
şi funcţional, cultura politică implică o serie de dimensiuni proprii:
Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele, informaţiile, datele despre sistemul
politic, procesele politice şi faptele politice;
Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile, sentimentele, retrăirile generale
vizând existenţa şi funcţionarea politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare,
colaborare, indiferenţă sau pasivitate;
Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli, norme, care reglementează
activitatea şi funcţionalitatea politicului; Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice,
evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui anumit criteriu ale practicii
sistemului politic, ale funcţionalităţii lui, se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea,
sensul activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea acţiunii în elaborarea
strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.
24. Conflictul politic, diversitatea si esenta
altfel spus, acolo unde există conflict există obiect de analiză geopolitică. Conflictualitatea,
în toate formele sale, exprimă starea de fapt a sistemului geopolitic mondial, echilibrele şi
Din punct de vedere geopolitic, conflictul, esenţa acestei ştiinţe în fapt, comportă
câteva caracteristici clare: poziţie pe harta lumii, cauze, actorii geopolitici implicaţi,
acestuia asupra distribuţiei în spaţiu a anumitor elemente, ideologia sau teoria geopolitică
Din punct de vedere geopolitic, lumea prezinta aspectul unui haos imens: pe de o parte o
inmultire a uniunilor economice regionale (UE , Acordul Liber Schimb Nord-American , APEC),
pe de alta parte, o renastere a miscarilor nationaliste, o crestere a celor intregite, state divizate,
minoritati care isi cer independenta. Cea mai mare parte a conflictelor de la sfirsitul acestui secol
(Algeria, Albania, Bosnia, Cecenia, Kurdistan, Afganistan etc) sunt conflicte interne, in
interioriul statelor care opun o putere centrala unui segment al propriei populatii.
La granita dintre mileniile al 2-lea si al 3-lea omenirea a fost, si este in continuare confruntata cu
multe probleme geopolitice :
26.Conflicte din RM
Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă RM este cel transnistrean. Ea are trasee
adânci în istorie, și multe polemici în afacerile externe ale țării. RM nu a putut fi total
independent și suveran, deoarece nu are acces la mare. Relațiile politice și economice, în raport
cu vecinii noștri sunt subliniat. Un alt aspect vulnerabil este identitatea limbii și identității
naționale. Limba de stat este moldovenească, deși istoria spune că e român. Același lucru este cu
identitatea națională, aceasta variază între română și moldovenească, în funcție de orientarea
politică a fiecărui cetățean. Portul Giurgiulești este, de asemenea, un punct slab, pentru că
Ucraina susține că RM are o influență ecologic rău pe el. O altă problemă este faptul că noi nu
sunt garantate energetic. De asemenea, la granița cu România nu este configurat de orice
document oficial, astfel încât, practic, există două state românești, și nu două țări diferite.
În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe tipuri de elite în funcţie de sfera de
activitate (politice, economice, ideologice sau informaţionale, ştiinţifică, culturale, militare ), care
menţin relaţii de independenţa, cât şi interdependenţa.
Elitismul (din franceză élitisme) este teorie care susține rolul determinant al elitelor în mișcarea
istorică și în conducerea societății.[1]
Elitismul nu este în nici un caz o formă de snobism ori de discriminare, așa cum s-a considerat
deseori, ci este o formă de recunoaștere a adevăratelor valori. Elitismul este singura cale de a
asigura o dezvoltare ascendentă, o stabilitate și o forță unei societăți. Elitismul înseamnă și
recunoașterea unui adevăr simplu: cei care depășesc media sunt singurii capabili să ajute cu
adevărat întreaga societate de la vârf și până la bază.
Elitismul mai poate fi descris, însă, și ca un proces social profund, care afectează viața publică.
Este vorba de modul în care se creează și se menține în mod nemijlocit clasa intelectuală. În timp
ce ideologia și ideile elitismului afectează viața publică la nivel de vârf, procesele sociale care îl
sprijină subteran se referă la modul în care intelectualii și urmașii lor au acces la educație și la o
șansă neegală de a înainta în societate, în general..
29.Societatea civila , esenta si evolutia conceptului
Pentru ţara noastră, unde dictatura a afectat mai mult societatea civilă, procesul de
refacere a acestei societăţi decurge mai anevoios. De aceea, societatea civilă din România trebuie
să se maturizeze, pentru ca principiile democraţiei să fie susţinute ferm de către acesta.
În perioada de timp care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, asistăm, în ţara
noastră, la o remarcabilă proliferare de grupări, organizaţii, fronturi, ligi, sindicate, asociaţii
patronale etc., care pot fi considerate nuclee ale societăţii civile. În acelaşi timp, au apărut
numeroase ziare şi reviste independente, un număr mare de cluburi de discuţii, care dau imaginea
procesului de închegare a societăţii civile.
Se poate conchide că, în ţara noastră, în urma revoluţiei române din decembrie 1989, s-a
realizat un cadru favorabil de afirmare atât a societăţii politice cât şi a celei civile, a cărei
fundamentare îşi găseşte expresia în însăşi constituţia adoptată în 1991.
30. Tipologia de culturi politice
Cultura politică poate fi definită ca totalitatea cunoştinţelor, implicit şi explicit politice, care sunt
legate de organizarea şi conducerea politică. Prin urmare, cultura politică indică gradul de
cunoaştere şi creativitate în domeniul organizării şi conducerii politice a societăţii1.
Cultura politică exprimă cunoştinţele şi deprinderile privind funcţionarea sistemului politic,
sentimentele pro şi contra faţă de acesta şi judecăţi de valoare privind sistemul
Pentru prima dată, noţiunea de „cultură politică” a fost introdusă de germanul Gerner, în sec.
XVIII.
Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii
sociale: personalitate, grup social, pătură socială, clasă, în activitatea social-politică, scopurile ei,
mijloacele, metodele, rezultatele. Cetăţeanul este subiectul culturii politice.
Cultura politică poate fi concepută ca:
parte componentă a culturii şi civilizaţiei
dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic şi a vieţii politice în ansamblu.
Fiind ales direct de către cetăţeni prin vot, parlamentul reprezintă voinţa poporului şi are dreptul
să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.
Aleşii sunt, în marea lor majoritate, oameni de partid, propuşi de partide pentru a le reprezenta în
adunarea legislativă, ceea ce înseamnă că între membrii parlamentului şi formaţiunile politice din
care provin se stabilesc mai multe tipuri de relaţii:
Tipul de partid din care provin parlamentarii, forţa lui pe scena politică determină situaţia
concretă. Prin urmare, deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ.
Aceasta înseamnă că nu pot acţiona decât într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o
anumită natură. Este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că
trebuie să le respecte voinţa, dar ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de
un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor
partide.
34. Alegerile din Republica Moldova au loc la fiecare patru ani și sunt de două tipuri: locale și
generale. Participă 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. Nu votează însă cetățenii din stânga
Nistrului.
În alegerile generale (sau parlamentare) sunt aleși cei 101 membrii ai Parlamentului.
Parlamentul Republicii Moldova este ales pentru patru ani prin vot proporțional, pe liste. La
rândul său, Parlamentul alege președintele.
În alegerile locale, electoratul este chemat la urne să-și aleagă primarii, în număr de aproape
900, tot atâtea consilii locale și cele 32 de consilii raionale și două municipale, Chișinău și Bălți.
Candidații care nu obțin majoritatea participă la un al doilea tur de scrutin, desfășurat la două
săptămâni după data desfășurării primului tur. Pentru validarea alegerilor este necesară
participarea a cel puțin 25% din alegători.