TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN RECUPERAREA

VÂRSTNICILOR

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine delimitat, numărul vârstnicilor fiind

mare iar independenţa acestora constituind o problemă primordială.
Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului cât şi cele rezultate din afecţiunile
apărute pe parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se multiplică în perioada de îmbătrânire.
În această perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se degradează punându-şi anprenta
asupra vieţii psihologice şi sociale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează recuperarea complexă a vârstnicului, avându-
se în vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu care se confruntă acesta: anxietatea,
dezorientarea, dependenţa.
Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă în privinţa securităţii existenţei sale, fapt
care generează o nelinişte accentuată.
Dezorientarea survine în urma deficienţelor de adaptare la exigenţele şi schimbările
mediului său de viaţă.
Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă raportată la activităţile de zi cu zi este
urmare a pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că este un întreţinut, uneori o povară.
Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de personalitatea fiecărui vârstnic, de starea
de sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi ajutorul social de care beneficiază.
Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi economice legate de îngrijirea şi asistenţa
persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens se impune combaterea tendinţei persoanelor
în vârstă spre sedentarism, “subsolicitarea dovedindu-se a fi mult mai nocivă decât
suprasolicitarea”.
Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui exerciţiu critic, psihic şi intelectual,
angajarea lui în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi “ergoterapii de susţinere” fiind
benefică pentru păstrarea autonomiei în ce priveşte activităţile zilnice şi gestualitatea habituală.
În situaţii legate de anumite îmbolnăviri, kinetoterapiei i se asociază aşa-zisa terapie
ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea funcţională şi redobândirea gestualităţii
pierdute.

1
 Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de suferinţe de lungă durată necesită
intervenţia unor specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând astfel recuperarea realizată
prin celelalte metode amintite: kinetoterapie, terapie ocupaţională, eventual ergoterapie.
De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri care necesită îngrijiri medicale în unităţi
specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie, viaţa lui continuând în mod firesc. Alteori însă, în
lipsa acesteia, este inclus într-un cămin de bătrâni sau cămin-spital unde beneficiază de îngrijire
păstrându-şi totuşi o suficientă independenţă.
Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse domenii ale patologiei cum sunt:
medicina internă, psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea socială.
Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă probată şi accesibile vârstnicilor,
terapia ocupaţională şi ergoterapia.
Conceptul de recuperare în geriatrie implică aspecte complexe medico-biologice,
psihologice şi sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se extindă în acest domeniu prin
eficienţa pe care o au din acest punct de vedere.
Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice ale organismului vârstnicului impun
exigenţe particulare în privinţa metodologiei de aplicare a acestor metode.
Întreaga activitate terapeutică în acest context trebuie orientată în funcţie de următoarele
principii:
- cunoaşterea particularităţilor biologice, psihologice şi de morbiditate ale vărstnicului stă
la baza organizării, prescrierii şi aplicării activităţilor de terapie ocupaţională şi
ergoterapie;
- organizarea activităţilor se face în mod individualizat şi este supravegheată îndeaproape
de către echipa terapeutică pluridisciplinară;
- activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să fie recomandate cât mai
curând posibil după îmbolnăvire simultan cu activităţile zilnice de autoservire şi cele de
kinetoterapie;
- recomandarea activităţilor practice trebuie corelată cu particularităţile deficienţei generale
şi a celei speciale a pacientului, urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;
- activităţile alese să respecte ideile şi gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va susţine
motivaţia şi reuşita execuţiei pe un fond psihic favorabil;

2
 - activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie neapărat cele anterioare îmbolnăvirii pentru a
nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea grele pentru starea actuală a pacientului,
dar nici puerile pentru a nu crea complexe de inferioritate;
- în alegerea activităţilor se va ţine cont de particularităţile vârstei (uneori spiritul mai puţin
ager, memoria alterată, înţelegerea mai greoaie, rezistenţa la efort mai mică);
- evitarea automatismului (reduce participarea voluntară), activităţile să aibă o succesiune
logică, firească;
- în execuţie nu se va trece brusc de la o activitate la alta pentru a nu dezorienta şi diminua
concentrarea asupra activităţii;
- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate posibilităţilor de mânuire ale persoanelor, cu
acordul şi în prezenţa subiectului care devine astfel mai cooperant;
- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială să fie menţinuţi la un nivel corespunzător,
pentru a susţine capacitatea de muncă a pacientului.
-
Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici

Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop să ajute vârstnicul să-şi menţină sau să-şi
recapete maximul de independenţă fizică, psihică şi socială (C. Taneborne). Orientarea lui către
lumea exterioară este necesară. Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa menţinerea nivelului fizic
prin suplinirea deficitului senzorial şi motor, a nivelului psihic prin influenţarea relaţiei bolnav-
boală şi a relaţiei bolnav-mediu înconjurător.
Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate somatică, se raportează în primul rând la
bătrâneţea în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman suferă modificări multiple.
Atrofia musculară, deteriorarea cartilajelor, fatigabilitatea, diminuarea îndemânării, durerile
reumatice, tulburările funcţionale cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea acuităţii auditive,
vizuale, tulburările sfincteriene, ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai importante
deteriorări la care este supus organismul vârstnicului.
Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau îmbolnăviri mai grave de ordin fizic sau
psihic. În acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz la caz supraprotejată sau persecutată
în funcţie de mediul familial şi social în care trăieşte.

3
 Întregul complex de măsuri care vizează recuperarea vârstnicului urmăreşte prevenirea
degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea independenţa funcţională, demnitatea umană,
să împiedice izolarea acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:
- recuperarea motricităţii (completează terapia globală şi kinetoterapia);
- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru redobândirea autonomiei;
- psihoterapie specială (geropsihologie) care conduce la o colaborare activă a vârstnicului
în vederea acceptării unei activităţi rentabile sub aspect material dar care totodată
combate apatia şi deprimarea;
- socioterapia - munca în grup, în atelier, are efecte benefice în socializarea persoanelor în
vârstă;

Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici pot fi considerate:

- prevenirea şi întârzierea proceselor de îmbătrânire;
- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii fiziologice, a funcţiilor diminuate sau
pierdute;
- stimularea capacităţii de adaptare la noi situaţii;
- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de pensionare, scăderea performanţelor fizice
şi intelectuale cât şi de bolile care survin);
- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor personale, în vederea distragerii atenţiei de
la aspectele negative legate de fenomenul îmbătrânirii (singurătate, infirmitate, boală);
- restructurarea personalităţii care tinde să se diminueze.

Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie la vârstnici

Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea funcţiei la vârstnici este diferită de cea a

persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe elemente:
- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;
- starea lor fizică, mintală şi socială sunt strâns intercondiţionate, fiind necesară evaluarea
multidimensională;

4
 - indicatorii generali cei mai utili sunt măsurarea stării funcţionale care analizează
capacitatea de independenţă a subiectului afectat de boală (deficienţă fizică, mintală şi a
privaţiunilor sociale).
Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru aprecierea funcţiei la vârstnici (instrumente şi
metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele evaluării funcţiei fizice, mintale şi sociale,
persoana va fi antrenată în activităţi de susţinere care împreună cu kinetoterapia urmăresc
autonomia activităţilor zilnice şi a gestualităţii habituale, activităţi de ergoterapie de funcţie.
Ca particularitate metodică, tehnicile de ergoterapie nu diferă decât sub aspectul adaptării la
vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în funcţie de locul şi momentul aplicării lor astfel:
activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări la domiciliul pacientului, activităţi în centrul de zi,
activităţi distractive şi ocupaţii utilitare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se adresează numai vărstnicilor în anumite situaţii de
îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele profilactice ale acestor metode fiind bine
cunoscute. Acest aspect este particular terapiei ocupaţionale geriatrice, metoda integrând
categoria populaţiei vârstnice sănătoase, prevenind şi întârziind procesul de îmbătrânire. Este
ştiut că anumite tulburări ale stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se datorează unei
activităţi fizice reduse, pasivităţii şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi familiale, cu
mediul înconjurător întreţin sănătatea, întreţin viaţa. Modul de viaţă activ, dinamic are o
importanţă deosebită în special pentru creier. Din experienţă se spune că persoanele care practică
exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani, că o persoană “activă” la vârsta de 70 de ani poate
arăta ca o persoană “neactivă” de 30 de ani.
Activităţile utilitare şi cele distractive se adresează deopotrivă vârstnicilor valizi cât şi celor
recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în cămine sau cămine-spital. Dintre activităţile
recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile fizice ale fiecărui vârstnic se recomandă:
- activităţi la pat - croşetatul, cusutul, confecţionarea unor obiecte de artizanat;
- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;
- munca în sere de flori, în curţi, grădini, parcuri;
- participarea la activităţi artistice, culturale, frecventarea cluburilor, cinematografelor,
vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor evenimente.

5
Unele forme de activitate pot fi încadrate în ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este dificilă
departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate urmări reeducarea funcţională, pentru alţii
poate avea un caracter profesional.

Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă

Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse, afecţiunile fiind de ordin fizic, psihic şi
organic, făcând dificilă adeseori munca de recuperare. Deficienţele aparatului cardio-vascular,
tulburările psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de memorie, senzoriale) reduc adesea
posibilităţile de recuperare prin metodele de terapie ocupaţioanlă şi ergoterapie.
Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună înţelegere a acestor aspecte, să adopte o
atitudine potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni diferite situaţii faţă de care terapeutul
trebuie să acţioneze în consecinţă urmărind:
- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit pentru ceea ce a făcut în viaţă persoana
respectivă, ascultându-l cu răbdare;
- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin autoritară) a terapeutului faţă de bătrân, în
aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar nici să nu ducă la refuzarea tratamentului;
- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;
- abordarea unei atitudini optimiste care să insufle pacientului vârstnic speranţa de viitor,
curaj, interes pentru activităţile propuse.