7.

Care este importanța comunicării non-verbale și

para-verbale în activitatea didactică?

Putem spune că omul este, prin natura sa, o ființă comunicațională, iar
comunicarea este procesul esențial prin care fiecare devine ceea ce este și intră în
relație cu alții.

Voi susține faptul că la baza unei activități didactice cu rezultate pozitive stă
„relația bazată pe co-împărtășirea unei semnificații”(Comunicarea didactică –
Luminița Iacob), iar comunicarea non-verbală și para-verbală sunt considerate ca
fiind unele dintre cele mai importante mijloace de transmitere a informației pe
care oamenii le utilizează în mod conștient sau nu.
Atunci când oamenii comunică, fac parte dintr-un grup, împărtășesc și se
împărtășesc totodată, realizează o comuniune de gând, simțire, acțiune. Totodată,
a comunica înseamnă mai mult decât a stăpâni cuvintele, deoarece un mesaj poate
fi transmis fără a rosti nici un cuvânt, individul fiind capabil să împărtășească
mesajul prin alte metode.

În cazul comunicării paraverbale, informația este codificată și transmisă prin

elemente prozodice și vocale care însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care
au semnificații aparte. În această categorie se înscriu caracteristicile vocii,
particularitățile de pronunție, intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii,
intonația, pauza, etc. Folosit este canalul auditiv. Un fenomen la care elevii sunt
sensibili în mod particular este supracodificarea, când mesajul își modifică
semnificația devenind practic altceva.

Experiența personală poate oferi un bun exemplu pentru felul în care un profesor
este capabil sa folosească elementul comunicării în avantajul sau dezavantajul său.
Acesta trebuie să aibă încrederea de sine, tehnica și logica necesară pentru a
transmite informația într-un mod cât mai simplu și clar. Sunt de părere că
profesorii tineri au capacitatea de a transmite mult mai ușor informația deoarece
de cele mai multe ori sunt la curent cu cele mai noi tehnici de predare iar elevii îi
considera mai apropiați deoarece empatizează mai ușor și datorită vârstei. Spre
deosebire de cei în vârstă, aceștia pot avea totuși o autoritate redusă în fața
elevilor dacă nu demonstrează de la bun început că au cunoștințele necesare și
capacitatea de a-i ține antrenați de-a lungul orelor de curs. De exemplu, în clasa a
IX-a, la primul contact cu profesoara de limba engleză, o doamna frumoasă,
tânără și elegantă, majoritatea a avut impresia că orele dumneaei nu vor avea
calitatea așteptată. Până în momentul în care a început să vorbească, să explice
într-un mod clar și simplu cum se vor desfășura orele împreună, printr-un ton al
vocii calm și idei organizate, clasa a perceput-o drept o țintă slabă, incapabilă să
țină piept grupului. Ulterior, a demonstrat printr-o încredere de sine remarcabilă,
un simț al umorului, o voce ferma si calmă si o capacitate de a face chiar și cele
mai grele noțiuni să pară ușor de asimilat, că atuu-rile ei sunt elementele verbale
dar mai ales cele paraverbale, nicidecum aspectul fizic si vârsta.
Un alt exemplu legat de comunicarea paraverbală l-am observat de-a lungul
tuturor anilor de școală, de această dată printre colegii de clasă, care în fața a
diferiți profesori tăceau. Informându-mă asupra domeniului, am reușit să identific
câteva dintre valorile comunicative ale tăcerii. De cele mai multe ori am avut de-a
face cu tăceri-nedumeriri, pentru că mesajul emis nu era clar și nu era receptat
corect, alteori tăceri-proteste, în care lipsa cuvintelor ascundea ură sau dispreț față
de profesor din motive precum observații în fața clasei, note mici, tăceri-aprobări
când cei mai timizi nu aveau curajul să-și recunoască crezurile de teamă a un fi
judecați , tăceri-indiferente, tăceri-provocatoare, tăceri-zgomotoase, tăceri-
obraznice, etc.

Paraverbalul și vom vedea, nonverbalul sunt implicate mai ales în realizarea

dimensiunilor operațional-metodologică și atitudinală. Faptul are consecințe
extrem de importante în actul didactic, neconștientizarea acestui aspect putând
avea consecințe surprinzătoare.

Comunicarea nonverbală este codificată și transmisă printr-o serie de semne ce

vizează postura, mișcarea, gesturile, mimica, înfățișarea partenerilor. Dimensiunea
nonverbală ce privește comportamentul este puternic implicată în construirea
condițiilor interacțiunii(privirea, orientarea corpului, poziția și distanța dintre
parteneri sunt esențiale în începerea, susținerea și oprirea unei comunicări).

Exprimarea verbală este facilitată de prezența gestualității și mișcării. Voi folosi

drept exemplu situația colegei mele de bancă din perioada liceului, care niciodată
nu vorbea fără să gesticuleze într-un mod frenetic. Mâinile ei se mișcau
încontinuu, descriind mai mult sau mai puțin lucrurile pe care dânsa nu le putea
explica pe cale verbală. Se plimba uneori prin clasă gesticulând, iar momentele în
care era ascultată deveneau spectacole pentru întreg grupul, inclusiv profesorul.
Atunci când încerca să-și reprime mișcările mâinilor și ale picioarelor avea un
obiect în mână pe care îl folosea pentru a se controla, însă ideile și exprimarea ei
deveneau mai puțin fluide, iar bâlbele nu întârziau să apară.

Totodată, un aspect foarte important în comunicare este ca profesorul sa asculte cu

atenția necesară mesajul pe care elevul i-l transmite. Atât timp cat profesorul este
concentrat pe spusele elevului, acesta este incurajat să continue să își exprime
ideile intr-o manieră coerentă, fiind sigur pe ceea ce zice. Trăim din păcate, într-o
lume în care toți mai puțini oameni știu să asculte, și toți mai mulți au nevoie să
fie ascultați. Dacă receptorul nu este interesat și lasă doar impresia unui ascultător,
unde tot limbajul trupului său atestă că informația nu ajunge la el, atunci
emițătorul devine nesigur pe el și pe informația împărtășită.

Vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp și nu

numai. Comunicative sunt și îmbrăcămintea, relațiile pe care le stabilim, spațiul
pe care îl ocupăm, și distanțele la care ne plasăm față de interlocutor.

Conținuturile afectiv-atitudinale indispensabile dimensiunii relaționale a oricărei

comunicări, se transmit în proporții hotărâtoare prin comunicare paraverbală și
comunicare nonverbală: 55% nonverbal, 38% paraverbal și doar 7% verbal.
Mesajul transmis trebuie să conțină elemente din toate cele trei categorii pentru a
fi receptat în mod corect.
Comunicarea verbală și paraverbală sunt obligatoriu simultane, în timp ce
comunicarea nonverbală poate fi simultană acestora, dar să le și anticipeze sau să
le succeadă. În privința sensului comunicării, paraverbalul si nonverbalul sunt
concordante(nu pot avea vocea vesela si o mină tristă), în timp ce între verbal și
paraverbal, pe de o parte, și între verbal și nonverbal, pe de altă parte, pot apărea
și discodanțe(spre exemplu, ironia, ca formulă expresivă, are un astfel de
mecanism discordant: un mesaj verbal laudativ, contrazis de un ton dispretuitor și
de o mimică de aceeași factură). Când ceea ce se spune nu este in concordanță cu
actiunile, elevul va crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului
nostru. Contactul vizual este deosebit de important, deoarece e esential ca elevul
sa fie privit în timp ce acesta comunică cu profesorul. Astfel își va da seama ca e
ascultat. Însă de multe ori, mai ales în cazul persoanelor timide, o privire
insistentă poate inhiba.

Într-o comunicare cu o dominantă verbală, cum este cea didactică, comunicarea

paraverbală și nonverbală nu se adaugă verbalului, ci formează un întreg bine
structurat, complex și convergent.

În școală se formează viitorul cetățean iar ceea ce învață, dobândesc și văd copiii
în anii de școală li se întipărește pe veci în minte. Așadar, cheia pusă în discuție în
legătura dintre un elev și un profesor este comunicarea.

Din păcate sistemul actual de învățământ suferă mari carențe, fapt datorat, din
punctul meu de vedere, comunicării ineficiente dintre parinți-elevi, profesori-
elevi, elevi-elevi, profesori-parinți, profesori-minister. În mileniul III oamenii nu
mai știu să comunice eficient unii cu alții.

O soluție pentru problema mai sus menționată ar fi dacă am acorda cu toții o

atenție mai mare relațiilor de comunicare între noi, ascultându-l cu adevărat pe
interlocutor, recepționând cu adevărat ceea ce ni se comunică, colaborând, putem
crea la orice nivel, începând cu cel școlar, de muncă, familial sau de grup, o lume
mai calmă, mai zâmbitoare, cu speranțe puternice și vise pe drumul de a fi
împlinite.

Propun un mic joc: Închipuiți-vă că suntem în viitor iar oamenii nu mai sunt
capabili să transmită ceva prin cuvinte. Acestea sunt lipsite de încărcătură
emoțională, sunt goale și fără sens, din cauză că oamenii au uitat cum se face asta.

Mai marii statului impun o lege care spune ca fiecare membru să aleaga 21 de
cuvinte pe care le va folosi tot restul vieții sale. Ele îl vor defini, și cu ajutorul lor,
oamenii vor comunica mai ușor. Mai transparent. Au voie maximum două
prenume apoi să-și cântărească cu atenție alegerile.

Lavinia: caldură, empatie, soare, primăvară, ceai, feminitate, mama, cântec, cărți,
vorbe, fapte, putere, bleumarin, zîmbete, bucle, înălțime, lăcrămioare, dor, dans,
nou, sprijin.
Bibliografie:

Andrei Cosmovici, Luminita Iacob – Psihologia scolara, Capitolul X,

Comunicarea didactica pag. 181-187

Dorina Salavastru – Psihologia educatiei, Capitolul VI, Comunicarea didactica.

C. Cucos – Pedagogie, Ed. Polirom, Iasi

Dictionar explicativ al limbii romane

http://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2012/01/11/comunicarea-in-mediul-
scolar/