Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2015

Facultatea de Drept

An I, ID, Grupa 1

Student – Roșu Cristina-Ancuța

ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC

- REFERAT -

Epoca lui Cuza şi aşezarea bazelor dreptului românesc modern

1.1 Situaţia europeană

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative între puterile europene,
în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfăşurat între 13 februarie şi 18 martie 1856, când
puterile participante semnează Tratatul de pace. Din acest tratat, partea referitoare la Principatele
române, prevedea înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea suveranităţii otomane şi intrarea
principatelor sub garanţia colectivă a Puterilor europene. Cea mai importantă problemă pentru
Principatele române era aceea a unirii lor într-un stat naţional, aceasta fiind discutată în cadrul
Congresului şi s-a hotărât că organizarea politică viitoare a Principatelor să fie luată de locuitorii săi.

Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunări Ad-hoc în cadrul fiecărui
Principat, care să exprime dorinţa politică viitoare a românilor.În adunarea de la Iaşi, Mihail
Kogalnceau prezintă proiectul de rezoluţie care unea cele dintâi, mai mari şi mai generale legi, printre
care unirea Principatele într-un singur stat numit România, prinţ străin şi puterea legiuitoare să fie
acordată Adunării Obşteşti. Proiectele din cadrul Adunărilor din Bucureşti, care erau foarte
asemănătoare cu cele din Iaşi, au fost votate în unanimitate.

Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, marile puteri europene au luat în
dezbatere documentele celor două rezoluţii adoptate şi au semnat Convenţia de la Paris prin care se
stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor române1.

1.2 Consolidarea suveranităţii principatelor române

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării
Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârşirea Unirii a
durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa poporului condus de marele reformator care a fost
Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit2.

1
Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000, p.130
2
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.194
 Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor
Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862,
când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de
România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Realizată sub semnul
ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină
în istoria patriei, prin formarea statului naţional modern. Unirea principatelor române, realizată prin
dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăşi un act de curaj şi de demnitate
naţională, m dar pentru ca acest act să fie valorificat până l; a capăt au fost necesare eforturi uriaşe de
consolidare pe plan intern şi internaţional.

Se ştie că dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca Franţa, care
avea intenţia de a stabili un echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau interesate în
promovarea unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbii Imperiul Otoman, în schimb Austria şi Turcia sau
opus. Interesele Austriei era teama că statul naţional român se va întregii prin unirea cu Transilvania,
iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române3.

În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine

îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei alegeri, cuza ia
înlăturat pe caimacami şi a început să guverneze cu toată autoritatea4.

O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor convenţii cu
alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei5.

1.3 Unirea politico-administrativă

Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane şi de către toate puterile
garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul principal revenind
mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a organizat cabinetul
domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfăşurat acţiunile de politică
externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, şi Costache Negri şi, de asemenea, pe Arthur Baligot de
Beyne, şeful cabinetului domnesc6.

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la politica
faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a statului.

Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea
Principatelor române saşi revizuiască intraga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne,

3
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 195
4
C. Vitcu, Diplomatia Unirii, 1979
5
N.Corivan, Relatiile diplomatice ale Romaniei de la 1850-1877, Bucuresti, 1984
6
Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 496
ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui
Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala
cu recunoaşterea autonomiei legislative7.

Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulaţiilor, ele fiind
tratate între Turcia şi statele occidentale prin care aceastea din urmă aveau dreptul să soluţioneze
litigiile cetăţenilor aflători în Turcia. Unele state europene au pretins că regimul capitulaţiilor să fie
aplicat şi în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat. Juriştii români au arătat că
asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece ţările române nu au făcut niciodată parte din
imperiul otoman şi că fiind ţări creştine nu se judecă după Coran, ci au l; legi similare altor state
europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura interzicerii activităţilor judiciare a consulatelor
străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor date de către instanţele româneşti.

Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (ca să nu supere Marile Puteri) este prezentat
drept Act adiţional sau dezvoltator al Convenţiei de la Paris.În realitate, după afirmaţia lui
A.D.Xenopol, “în felul acesta se făcea defunctul act internaţional o înmormântare cu toate onorurile”8.

Potrivit Statutului Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, domnul cumula atribuţii executive şi

legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri
deosebite. Totodată parlamentul unicameral a fost înlocuit de unul bicameral, format din Adunarea
Electivă (deputaţii), şi Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator (Senatul).

Perioada imediat următoare semnării Convenţiei de la Paris trebuia dedicată, în ambele

principate, construcţiei statale, în general, şi a administraţiei publice, în special, pe noile baza
instituţionale stabilite prin actul constituţional din 1858 şi în baza recomandărilor făcute de Comisia
europeană. Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, însă, prevederile
Convenţiei într-un capăt de pot spre realizarea dezideratului românesc mult vehiculat în epocă: crearea
statului naţional unitar român9.

În consecinţă, reformele ce au avut loc în perioada anilor 1859-1862 în materie de administraţie

publică au avut o dublă finalitate: crearea unei administraţii publice moderne, demne de un stat care se
dorea european şi, pe de altă parte, crearea premiselor necesare unificării depline a principatelor.În
aceste condiţii, administrativul, un domeniu de reformă situat în afara conflictelor de interese
partizane, putea să devină placa turnantă a organizării statale unitare. După trecerea de la uniunea reală
la statul unitar, în 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi nu mai puţin important. Consolidarea
existenţei administrative cea mai importantă garanţie a succesului 10.

7
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 196
8
Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până in prezent, Ed Teora,
Bucureşti, 1999, p. 94
9
Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 209
10
Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 210
 Procesul de unificare administrativă era favorizat, pe de o parte, de prevederile Convenţiei ce
permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focşani, a unei legislaţii care să unifice
vămile, poştele, telegraful, valoarea monedei, precum şi alte materii de interes public comune ambelor
principate.Pe de altă parte, evoluţia relativ uniformă a administraţiei celor două state, mai ales în epoca
regulamentară, simplifică în mare măsură demersul unificator. Practic, unificarea administrativă nu s-a
făcut, cu prioritate, pe cale legislativă. Interesele de clasă ale grupării conservatoare ce condiţionau
reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabilă a chestiunii agrare, precum şi desele dizolvări ale
Adunărilor legiuitoare au determinat, adesea, recurgerea la acte administrative pentru realizarea operei
de unificare11.

Măsurile de unificare politico-administrativă au fost luate în paralel cu cele ce aveau drept

finalitate afirmarea şi consolidarea suveranităţii interne şi externe ale ţării.În acest sens, s-a refuzat
aplicarea în România a capitulaţiilor dintre Poartă şi ţările europene prin care cetăţenii străini nu erau
supuşi jurisdicţiei instanţelor locale, ci celei a consulatelor ţărilor respective. Totodată, statul român a
eliberat propriile paşapoarte pentru principate de către statele occidentale. S-a soluţionat acum şi una
dintre problemele delicate ale ultimilor ani: în decembrie 1863 s-au seculariza averile mănăstirilor
închinate, în ciuda protestelor Patriarhiei de la Constantinopol.Ca urmarea, o treime din suprafaţa
arabilă a ţării a revenit în proprietatea statului român12.

În condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, observatorii politici ai vremii afirmau că

Alexandru Ioan Cuza nu va putea exercita o domnie efectivă, iar programul îndrăzneţ de reforme
democratice nu va fii posibil. Tocmai de aceea Cuza şi colaboratorii săi în frunte cu M K, au procedat,
conform idealurilor revoluţiei de la 1848, la reorganizarea statului intro forma în care să asigure o
autentică unitate politică a naţiunii, o uniune reală, şi care, în acelaşi timp, să facă posibilă aplicarea
programului de reforme democratice. Prima etapă a acestei reorganizări a putut fi realizată fără
dificultăţi majore în interior, dar înfăptuirea reformelor, în [primul rând reforma agrară şi cea
electorală, sa lovit de moşierime, care în condiţiile sistemului electoral de atunci, avea majoritate în
Adunarea Electivă, respingând toate proiectele de lege reformatoare. Sa constatat, până în 1864, o
instabilitate excesivă a guvernelor care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunare le opunea în mod
sistematic13.

1.4 Reforma agrară

Conforma revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după

realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă pe
loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a propus variante care
să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a înfăptuit,

11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.197
aşa cum a fost în cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu Catargiu, conform
căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal.Cu
toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului 1864, MK a
propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii, care însă nu a putut fi adoptat. Abia
după adoptarea prin plebiscut a Statului s-a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, prin legerea
promulgată la 14 august 1864.În baza acestei legi „sătenii clăcaşi sunt şi stăpânii deplin proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului
asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite
pe care aceştia le stăpâneau.În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clacasiei (dijma. Zilele de
meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în timp de 15 ani, prin
sume repartizate anual14.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor, aproximativ
două treimi, au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor
economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective
dezvoltării capitaliste în ţara noastră15.

Această a reprezentat prima împroprietărire a ţăranilor, şi prin aceasta a fost pus în aplicare
seria de proiecte de reformă agrară din Documentele programatice ale anului 1848, a servit ca model
pentru viitoarele legislaţii agrare şi poate, cel mai important, şi-a adus contribuţia la întărirea
proprietăţii ţărăneşti16.

1.5 Constituţia din 1866

Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în Adunare
Constituantă, luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul unei Constituţii. După
dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1
iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi
ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituţia a fost una dintre cele mai democratice din
Europa secolului al XIX-lea.

Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte pe drumul modernizării principalelor instituţii

şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-lea. Această lege fundamentală se
asemănă cu alte Constituţii liberale în vigoare în Europa occidentală. Ea ţinea cont de condiţiile
specifice ale României şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea
societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti, Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în
stat, prerogativele domnului şi ale miniştrilor s.a. Exprimând dorinţa de independentă, Constituţia

14
Idem. p. 236
15
Ibidem.
16
Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până in prezent, Ed Teora,
Bucureşti, 1999, p. 96
proclamă oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile
garante, consfinţea că statul român era o monarhie constituţională, iar ca sistem politic consacră
parlamentarismul pluripartidist.

Printre principiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea

reprezentativă şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în stat; responsabilitatea
ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti 17.

Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii executive,

domnitorul numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era comandantul
armatei, conferea distincţii şi decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie politică, graţia, putea să
declare război şi să încheie pace, încheia convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentului.
Actele sale aveau "tărie" doar dacă erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucură şi de
largi prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte
de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de veto absolut, putându-se opune
punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului
(bicameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor),
vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecătorească se
exercită prin Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele
legii şi se executau în numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.

Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei şi

a întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea exercitării
drepturilor politice (numai de către creştini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, protejarea
refugiaţilor din motive politice s.a. De asemenea, se acordă dreptul de întrunire şi asociere, această
prevedere stând la baza organizării partidelor politice.

Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea că
"însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile
civile", iar cetăţenia română poate fi dobândită doar de "străinii de riţuri creştine". Articolul 31
consacră suveranitatea poporului. Împreună, articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia puterilor. În
plus, prin articolul 35 se consacră monarhia constituţională ca formă de organizare statală, în timp ce
articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.

Deşi nu o consacră efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puternică
manifestare a independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind
statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a
României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. De

17
http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
asemenea, promulgarea Constituţiei de către domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene, era şi
ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă.

Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în
sensul acordării de drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se reduce
numărul de colegii electorale de la patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul proprietăţii şi
sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare şi a reformei electorale. Această lege
fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a contribuit la consolidarea şi modernizarea statului
român18.

Bibliografie

1. Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003
2. Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003
3. Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până in
prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999
4. Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000
5. Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. N.Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1850-1877, Bucureşti, 1984

7. M Guţan, Istoria administraţiei publice locale in statul român modern, Ed All Beck, Bucureşti,
2005

8. Ionescu Nicolae, Curs de istoria statului si dreptului românesc, Galaţi, 2000

9. http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php

18
http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php