Introducere în Asistență Socială

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

INTRODUCERE ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ.

Bazele Asistenței Sociale
Anul II, Semestrul II

Lect. dr. Luminița IOSIF

2018
 Introducere în Asistență Socială

Modulul intitulat Introducere în Asistență Socială. Bazele asistenței sociale se studiază în

anul I şi vizează dobândirea de cunoștințe și competenţe în domeniul Asistenței Sociale.
După ce vei parcurge acest curs, vei dobândi competenţe generale, utile în pregătirea
profesională.

Competenţele specifice acumulate

Cunoasterea concepelor de baza ăn domeniul Asistenșei Sociale.
* să cunoască specificul muncii de asistenţă socială şi rolurile asistentului social în
comunitatea profesională, obiectivele şi funcţiile asistenţei sociale
· să cunoască fundamentarea teoretică a asistenţei sociale
· să cunoască caracteristicile relaţiei de asistenţă socială
Competenţe profesionale

· să cunoască valorile şi deontologia profesiei de asistent social

· formarea deprinderilor de bază în munca cu clienţii: capacitatea de a identifica nevoi şi
resurse, capacitatea de a interacţiona cu un beneficiar în vederea construirii realţiei de
asistenţă socială, capacitatea de identifica dileme etice şi de a soluţiona astfel de situaţii
· capacitatea studenţilor de a se raporta conştient şi responsabil la domeniul asistenţei sociale
şi ceea ce această profesie incumbă
· conştientizarea de către studenţi a valorilor şi principiilor etice fundamentale ale asistenţei
sociale şi a modului corect de raportare la posibile situaţii conflictuale, cu respect şi atitudine
nediscriminativă față de beneficiari.
Abordarea obiectivă şi argumentată atât teoretic, cât şi practic, a unor situaţii - problemă în
Competenţe transversale

vederea soluţionării eficiente a acestora cu respectarea valorilor şi principiilor specifice

asistenţei sociale
• Capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea şi autonomia în realizarea sarcinilor
• Capacitatea de a utiliza eficient reusrsele de timp şi tehnicile de învăţare pentru dezvoltarea
personală şi profesională
 Introducere în Asistență Socială

Obiectivele disciplinei
Obiectivul general al Cursul urmăreşte să familiarizeze studenţii cu domeniul asistenţei sociale,
disciplinei respectiv rolul acesteia în societate, obiectivele, formele, profesionalizarea
muncii de asistenţă socială, valorile şi deontologia profesională. Studenţii
vor dobândi cunoştinţe generale care să le permită să înţeleagă
fundamentarea interdisciplinară a asistenţei sociale, dar şi specificul
acestui domeniu, aspecte privind sfera competenţelor profesionale ale
asistentului social.
Obiectivele specifice Prin absolvirea disciplinei, studentul va fi capabil:
- să utilizeze în mod adecvat noţiunea de asistenţă socială şi să aibă
capacitatea de a operaţionaliza corect conceptele subsumate acesteia:
obiective, domeniile asistenţei sociale, clienţi, nivele de intervenţie,
resurse, valori, etc.
- să conştientizeze fundamentarea interdisciplinără a asistenţei socială şi să
poată exemplifica aplicarea principiilor generale ale altor discipline în
asistenţa socială
- capacitatea studenţilor de a se raporta conştient şi responsabil la
domeniul asistenţei sociale şi ceea ce această profesie incumbă
- conştientizarea de către studenţi a valorilor şi principiilor fundamentale
ale asistenţei sociale şi a modului corect de raportare la posibilele situaţii
conflictuale
 Introducere în Asistență Socială

Asistenţa socială şi societatea

Nevoia de protecţie socială

Comunităţile umane s-au confruntat, din cele mai

vechi timpuri, cu situaţii dificile pentru o parte din
membrii lor sau chiar pentru întreaga colectivitate.
Împrejurări nefericite duceau, de cele mai multe ori, la
imposibilitatea celor afectaţi de a ieşi, prin forţe proprii,
din impas. Din acest motiv se poate spune că nevoia
individului de a fi protejat de comunitatea căreia îi
aparţinea a existat de la începutul civilizaţiei umane.
Sărăcia, foametea, bolile incurabile, inegalitatea socială,
epidemiile, existenţa bătrânilor singuri, a văduvelor şi a
orfanilor, constituiau cele mai importante probleme
sociale ale omenirii.
Fie că surveneau din cauze naturale, genetice, sau
sociale, aceste neajunsuri erau soluţionate prin diverse
mecanisme de către comunităţile umane (Bocancea,
Neamțu, 1996, p.53). Istoria menţionează deseori astfel
de modalităţi de protecţie socială. Spre exemplu, în China
antică sunt menţionate refugiile pentru vârstnici, bolnavi
şi săraci, cantinele pentru muncitori, şcoli pentru copiii
săraci şi diverse societăţi ce ofereau sprijin material şi
financiar celor săraci (Buzducea, 2009, p. 82). La evrei,
pentru protecţia săracilor, legea mozaică prevedea ca
aceştia să beneficieze de rodul pământului, roadele viei şi
ale măslinilor în anumite condiţii şi la numite termene. Ei
puteau culege spicele rămase de pe urma secerătorilor
(Levitic, 23, 22)1, strugurii rămaşi după cules (Levitic,

1
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1991.
 Introducere în Asistență Socială

19, 10)2 şi rodul parcelei care nu era culeasă, fiind lăsată

special văduvelor, orfanilor şi străinilor (Levitic, 19, 9)3.
De asemenea, la fiecare şapte ani, pământul nu trebuia
lucrat, hrana proprietarilor dar şi a săracilor fiind
asigurată doar din ceea ce producea pământul în acel an
(Ieşirea, 23, 11)4. În general, cel sărac putea să mănânce
struguri şi să culeagă spice pentru a-şi asigura hrana din
ziua respectivă (Deuteronom, 23, 24-25)5. O altă măsură
de protecţie a săracilor era zeciuiala din anul al treilea,
care revenea văduvelor, orfanilor, străinilor şi leviţilor
(Deuteronom, 14, 28-29)6. Preocupări în privinţa
sprijinirii anumitor categorii defavorizate întâlnim şi la
azteci, care acordau o atenţie deosebită orfanilor şi
infirmilor, dar şi la grecii antici, care plăteau pensii
invalizilor de război (Buzducea, 2009, p. 82), iar
exemplele pot continua.
Insuficentă pentru a acoperi toate categoriile
defavorizate sau toate necesităţile celor aflaţi în situaţii
problematice, protecţia indivizilor şi a grupurilor
defavorizate avea un caracter sporadic, necorelat
(Neamțu, 2003, 113). Modalităţile de intervenţie, formele
de sprijin, precum şi grupurile de beneficiari variau foarte
mult, în funcţie de împrejurările istorice, politice sau
economice şi de aspectele culturale şi religioase ce
defineau comunitatea, ceea ce indică natura contextuală
a protecţiei sociale (Neamțu, 2003, 112). Spre exemplu,
dacă persoanele infirme erau privite cu bunăvoinţă la
azteci, nu acelaşi lucru se întâmpla în Sparta antică. În
primele veacuri creştine, sărăcia nu constituia o problemă

2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
 Introducere în Asistență Socială

socială, fiind considerată o virtute necesară mântuirii,

această mentalitate schimbându-se odată cu reforma
protestantă (secolul XVI) (Bocancea, Neamțu, 1996, p.
55).
A doua jumătate a secolului XIX, marcată de
instituirea votului universal, aduce o „umanizare” a
sistemului capitalist, iar conceptele de pace socială şi
justiţie socială, vehiculate după primul război mondial,
nasc ideea că protecţia socială nu e o problemă de
bunăvoinţă politic, ci o necesitate socială (Bocancea,
1999, pp. 62 - 63). Odată cu aceste împrejurări, interesul
pentru protecţia socială a cunoscut o creştere intensă,
constituindu-se sistemele naţionale de protecţie socială,
prin asumarea responsabilităţii de către stat a soluţionării
problemelor sociale. Aceste sisteme de protecţie socială
au un caracter permanent, fiind concepute să asigure atât
o protecţie generală, cât şi una specifică, centrată pe
nevoile individuale (Bocancea, 2003, p.114).
În prezent, dezbaterile internaţionale privind
protecţia socială au în vedere ameliorarea diferenţelor
privind măsurile de protecţie, întrucât fenomenul
globalizării a dus la internaţionalizarea problemelor
sociale (Buzducea, 2010, pp. 38-39).
 Introducere în Asistență Socială

Sistemul de protecţie socială

Buzducea (2009) considera că sistemul de protecţie

socială se face referire, în general, la ansamblul
beneficiilor sociale (p. 81) acordate de către stat,
cetăţenilor săi. Beneficiile se referă atât la reţeaua de
instituţii şi servicii sociale cât şi la acţiunea socială,
menită să creeze condiţii normale de viaţă pentru toţi
membrii societăţii (Bocancea, 1999, p. 67).
Scopul asistenței sociale este acela de a promova sau a
reface o interacțiune reciproc benefică între indivizi și
societate, în vederea ridicării calității vieții sociale, atât
la nivel individual, cât și la nivel de grup sau societate.
Asistența sociala este o profesie care, conform
definiției convenite internațional, „are sarcina de a
îmbunătăți sensul schimbărilor sociale și de a susține și
elibera omul, pentru a îmbunătăți starea sa de bine”
(Federația Internațională a Asistenților Sociali –
IFSW). Ca disciplină și practică profesională este
orientată asupra realizării dreptății sociale și drepturilor
omului7
În cadrul sistemului de protecţie socială, statul are
drept parteneri şi alţi furnizori ai bunăstării sociale şi
anume:
• piaţa muncii (veniturile provenite din munca
prestată)
• veniturile private (venituri provenite din economii
proprii, vânzări, proprietăţi, asigurări private)
• reţelele de voluntariat

7
Maria Bulgaru, Asistența Socială în contextul globalizării, în Revista Științifică a Universității de Stat din
Moldova, nr. 8(58), 2012, p. 8.
 Introducere în Asistență Socială

• instituţii sociale (nunta, botezul, familia, rudele,

prietenii, Biserica)
• ONG-urile (Buzducea, 2009, p. 84).
Obiectivul principal al sistemului de protecţie socială
este asigurarea nevoilor de bază ale tuturor indivizilor.
Buzducea (2009, p. 84), arată că, în structura
sistemului de protecţie socială, sunt cuprinse:
• Sistemul beneficiilor sociale universaliste sau non-
contributorii – ce se acordă de la bugetul de stat,
tuturor persoanelor, indiferent de situaţia acestora, pe
baza statutului de cetăţean (educaţie gratuită, servicii
medicale de urgenţă, alocaţia de stat pentru copii). „Asigurările sociale diferă de cele private,

• Sistemul de securitate socială – ce se adresează deşi operează în aceeaşi sferă

persoanelor aflate în situaţie de dificultate. Acest problematică. Diferenţa este dată de

sistem cuprinde: faptul că, în cazul asigurării private,

- Subsistemul asigurărilor sociale – se referă la cotizantul primeşte o despăgubire pentru

beneficiile sociale acordate pe baza contribuţiilor daunele suferite, în timp ce asigurarea

anterioare obligatorii ale beneficiarilor. Scopul lor este socială oferă compensaţii beneficiarului

susţinerea financiară a persoanelor ce nu realizează pentru pierderile de venit. Dacă în

venituri dintr-o activitate proprie datorită pierderii contractele de asigurări private, cotizaţiile

definitive sau temporare a locului de muncă sau a şi despăguirile se stabilesc în funcţie de

capacităţii de muncă. Asigurările sociale se deosebesc probabilitatea de risc, în asigurările

de cele private prin modalitatea de calcul, de plată şi de sociale, calculele de tip actuarial se fac

cotizare , dar şi prin sursele de finanţare. doar pentru sistem în ansamblu şi nu

- Subsistemul de asistenţă socială – cuprinde beneficii pentru situaţii individuale. În fine, dacă

sociale non-contributorii, acordate de la bugetul de stat, finanţarea asigurărilor private se

pe baza evaluării mijloacelor de trai, tuturor realizează doar din cotizaţiile clienţilor,

persoanelor aflate în situaţii de risc, sau care nu au asigurările sociale sunt finanţate prin

resurse proprii. contribuţia salariaţilor, a patronatului şi a

Dezavantajul sistemului de protecţie socială este statului. Logica asigurărilor stă la baza

creşterea imensă a cheltuielilor sociale, ceea ce a dus, securităţii sociale” (Bocancea, Neamţu,

în condiţii de criză economică, la imposibilitatea 1999, p. 68).

 Introducere în Asistență Socială

acoperirii tuturor cheltuielilor. Din acest motiv, se pune

problema unei reevaluări a strategiilor asistenţiale, a
eliminării dependenţei de serviciile sociale şi a
promovării unor strategii de autoajutorare şi
responsabilizare a beneficiarilor (Bocancea, 1999, p.
66).
 Introducere în Asistență Socială

Ce este asistenţa socială? „Asistenţa socială se referă la

Buzducea (2009, p. 45) analizează trei perspective ale totalitatea programelor sociale, a
asistenţei sociale: formelor şi activităţilor structurate de
 Asistenţa socială ca sistem suport-sprijin desfăşurate de factori
Sistemul de asistenţă socială funcţionează în interdependenţă specializaţi, din instituţii publice sau
cu alte sisteme sociale cum ar fi educaţia, sănătatea, private, ONG-uri, pentru asigurarea
administraţia publică, dar fără să-şi piardă identitatea proprie condiţiilor elementare, minime, de
(Buzducea, 2009, p.50). viaţă indivizilor, grupurilor aflate în
Sistemul de asistenţă socială presupune: situaţii de risc crescut, pentru o
– un caracter dinamic, necesitând o permanentă integrare normală/demnă a lor în
adaptare la nou comunitate” (Zamfir, E., Dezvoltarea
– existenţa unui contract social care stabileşte sistemelor de asistenţă socială: un
responsabilităţile fiecărei părţi proces istoric dificil, în Zamfir, C.;
– funcţionează într-un context social, economic, politic, Stoica, L., (coord.), O nouă
istoric şi cultural dat provocare: dezvoltarea socială,
– existenţa unor state cu tradiţie în asistenţa socială , Polirom, Iaşi, 2006, p. 10)
precum şi a unor ţări în care acest sistem lipseşte
– sistemele politice, ideologice, administrative, gradul
de dezvoltare al unei ţări, pot determina evoluţia
asistenţei sociale
– este o necesitate pentru dezvoltarea comunitară, aşa
cum sunt sănătatea şi învăţământul
– mutarea accentului de pe acordarea de servicii de
specialitate pe prevenţia situaţiilor de risc.
– partener activ al politicilor publice în lupta cu
inegalitatea socială şi cu cele mai mari flageluri ale
societăţii umane
– are ca obiectiv realizarea schimbării sociale şi a
dezvoltării, a progresului social (Buzducea, 2009, pp.
50 - 51).
 Introducere în Asistență Socială

Componente ale profesiei de asistenţă

 Introducere în Asistență Socială

 Asistenţa socială ca profesie

– o profesie modernă, dar care are o istorie de într-
ajutorare foarte îndelungată, de câteva secole
– participă la schimbarea socială și contribuie la
dezvoltarea socială
– contribuie la reconfigurarea structurilor sociale ale
sec. XXI
– necesită cunoştinţe despre persoana umană
(dezvoltare, comportament), dar şi despre societatea în
care acesta trăieşte (context social, economic şi
cultural)
Caracteristici ale profesiei de asistenţă socială
 Are un caracter multidisciplinar, ca răspuns la
complexitatea problemelor sociale
 Pune accent pe promovarea schimbării sociale, ca
model de intervenţie
 Misiunea profesiei este de a capacita persoanele pentru
a funţiona la parametri optimi.
 Fundamentul profesiei este respectarea drepturilor
individuale
 Are la bază natura duală a bunăstării sociale: cea
psihologică şi cea socială
 Serviciile şi avantajele asistenţei sociale asigură
îndeplinirea nevoilor umane şi dezvoltarea
potenţialului uman
 Motivaţia intervenţiei asistenţilor sociali este
respectarea drepturilor omului şi asigurarea justiţiei
sociale
 La baza practicii asistenţiale există un set de valori şi o
serie de teorii
 Utilizează o serie de modele şi tehnici de intervenţie,
de planificare şi dezvoltarea politicilor sociale.
Introducere în Asistență Socială
 Introducere în Asistență Socială

Definiţii ale asistenţei sociale ca profesie

 Definiţia acceptată de marea majoritate a comunităţilor internaţionale de asistenţă socială,
elaborată de Federaţia Internaţională a asistenţilor sociali:
 „...profesia de asistent social promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor din
cadrul relaţiilor umane, precum şi abilitarea şi participarea persoanelor în vederea obţinerii
bunăstării sociale. Utilizând teorii despre comportamentul uman şi sistemele sociale,
asistenţa socială intervine în punctele în care persoanele interacţionează cu mediul.
Principiile drepturilor omului şi justiţiei sociale sunt fundamentale pentru asistenţa
socială.” (2000)
 „Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituşii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor
cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură
economică, socioculturală, biologică, sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă” (Zamfir, 1999)
 „Știinţa aplicativă de sprijinire a indivizilor pentru a realiza o funcţionare eficientă la nivel
psihosocial” (Barker, 1995)
 „profesia de asistent social, atât din perspectiva definirii tradiţionale, cât şi practice, este
profesia care dezvoltă cunoştinţe formale de bază, concepte teoretice, deprinderi
funcţionale specifice şi valori esenţiale necesare implementării serviciilor de asistenţă
socială într-un mod eficient şi constructiv” (NASW, 1981)
 „asistentul social este acel profesionist care îi asistă pe cei ce se confruntă cu subzistenţa
pentru a deveni independenţi la un nivel cât mai înalt posibil” (Crouch, 1979).
Asistent social este un profesionist calificat, absolvent de studii universitare de specialitate de
nivel de licență, masterat sau doctorat8. Profesia de asistent social promovează schimbarea și
dezvoltarea socială coeziunea socială și abilitatea/împuternicirea și eliberarea oamenilor. În
centrul asistenței sociale sunt principiile de justiție socială, drepturile omului, responsabilitate
colectivă și respect pentru diversitate. Asistența socială implică oameni și structuri pentru a
adresa provocări ale vieții și a întări bunăstarea socială. Scopul profesiei de asistent social
poate fi formulat sintetic ca fiind acela de a oferi răspunsurile culturale adecvate pentru
satisfacerea nevoilor de bază ale ființelor umane. În același timp, consilierea este vazută ca

8
George Neamțu, Enciclopedia asistenței sociale, Editura Polirom, Iași, 2016, p.119.
 Introducere în Asistență Socială

modalitatea de intervenție în asistență, dar și ca un cumul de abilități, tehnici și activități pe

care asistentul le valorizează în practică. 9
Perspectiva dominantă, unificatoare, în asistența socială a fost și este să înțeleagă persoana-în
situație sau persoana-în-mediul său de viață. Componenta pragmatică este foarte importantă
pentru asistenții sociali. Totuși, în societatea contemporană, sistemul de asistență socială, ca
parte operativă a politicilor sociale, „se confruntă cu o criză profundă în toată lumea” 10
(Zamfir, 2012, p. 128).

Asistenţa socială ca ştiinţă

 Asistenţa socială ca profesie este întemeiată pe cunoaşterea ştiinţifică a ansamblului
social şi a subsistemelor sale componente
 Este o adevărată „ştiinţă a ajutorării”
 Are un caracter multidisciplinar
 Sociologia îi oferă reperele în analiza structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale, a
sistemelor de putere şi a mecanismelor de integrare, de schimbare socială şi de
adaptare; clarifică relaţiile şi comportamentele pe care le dezvoltă diverşi actori sociali.
 Antropologia clarifică ansamblul valorilor şi normelor ce caracterizează o comunitate
oarecare, delimitând normalitatea şi devianţa, funcţionalul şi disfuncţionalul.
 Psihologia personalităţii şi psihologia socială oferă achiziţiile teoretice şi metodologice
pentru a construi o bună relaţie de ajutorare, o bună comunicare şi a realiza o
intervenţie individualizată faţă de solicitanţi.
 Știinţa juridică oferă limabjul şi metodele de operare cu legislaţia.
 Știinţele economice oferă explicaţiile pentru identificarea cauzelor de natură
economică ce au dus la vulnerabilitatea unei persoane, precum şi posibilitatea de a
prevedea şi anticipa situaţiile de criză economică şi consecinţele acestora, dând
posibilitatea unei strategii de prevenire a situaţiilor dificile.
 Știinţele politice ajută la înţelegerea politicilor sociale duse de guvern şi la realizarea
unor strategii de influenţare a grupurilor politice, în activitatea de îmbunătăţire a
cadrului legislativ.
 Statistica oferă metode şi teorii ce au în vedere măsurarea şi analiza informaţiilor
 Informatica oferă posibilitatea realizării unor suporturi electronice de înregistrare a
9
Daniela Tatiana Șoitu, Formarea viitorilor asistenți sociali pentru activitatea de consiliere, în Hanibal
informaţiilor,
Dumitrașcu ducând
(cood). Consilierea la eficientizarea
în asistență procesului
socială, Editura asistenţial.
Polirom, Iași, 2012, p. 44.
10
Elena Zamfir, Asistența socială față în față cu societatea riscurilor, din perspectiva politicilor sociale
europene”, Revista calitatea vieții, XXIII, nr. 2, 2012, p. 128.
 Introducere în Asistență Socială

Conceptele de nevoie umană şi problemă socială

Prin nevoia umană înţelegem„ceea ce este necesar pentru fiecare persoană sau sistem social
ca să funcţioneze în limita unor aşteptări rezonabile într-o anumită situaţie” (Louise C.
Johnson, apud Bocancea, 1999, p. 37).
Nevoile sociale sunt: „ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale” (Legea nr. 705/2001, art. 4, alin. 1).
Nevoia presupune patru aspecte:
- o latură obiectivă: necesitatea, ceea ce este necesar pentru ca individul să poată supravieţui
- o latură subiectivă: dorinţa, ceea ce îşi doreşte individul
- plasticitatea: nevoia se modelează după condiţii individuale, de mediu, conjuctură socială şi
politică
- organizarea: nevoile umane se organizează în diferite structuri ierarhice (Bocancea, 1999, p.
35).
Nesatisfacerea nevoilor umane duce la apariţia problemelor sociale datorită factorilor de
mediu, genetici şi ai socializării (Bocancea, 1999, p. 38).
Abraham Maslow, exponent al psihologiei umaniste a oferit o tipologie a nevoilor
umane si o ierarhizare a lor in functie de prioritatea lor in motivarea comportamentului uman.
Piramida trebuintelor elaborata de Maslow cuprinde cinci categorii de necesitati umane.
Potrivit lui Maslow actiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuinte.
Satisfacerea se produce potrivit unei ordini de prioritati sau urgente, luandu-se in considerare
mai intai nevoile primare, pentru ca apoi sa fie luate in calcul cele de ordin superior. Astfel,
nevoile se structureaza piramidal, astfel:
a) La baza piramidei se afla nevoile alimentare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, de
apa, de hrană, de îmbracaminte, nevoi de ordin sexual, senzorial, etc.). Satisfacerea lor asigura
buna funcționare biologică a organismului uman.
b) Nevoia de securitate individuala in mediul natural si social se refera la protejarea
fața de fortele exterioare ostile si fata de diferiti factori de risc. Asigurarea unei astfel de
protectii se realizează prin stabilitatea unui loc de munca, prin asigurarea casei, polite de
asigurare etc.
 Introducere în Asistență Socială

c) Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării și apartenentei (fiecare

subiect uman simte nevoia de a fi acceptat intr-un grup, simte nevoia de a apartine afectiv
cuiva). Oamenii manifesta nevoia de dragoste inca din primele luni de viata, dar aceasta nevoie
instinctiva la inceput, devine treptat din ce in ce mai ,,rationala”. Satisfacerea acestei nevoi
conduce la intarirea sentimentului de siguranta si de securitate.
d) Nevoia de stima deriva din dorinta individului de a-i fi recunoscut statutul pe care il are,
sa-i fie apreciate competentele, abilitatile, calitatile, performantele etc. . Satisfacerea acestei
nevoi de stima ajuta si la dobandirea increderii in sine si produce sentimente de forta, de utilitate
etc. . Daca aceasta nevoie nu este satisfacuta poate produce sentimente de neputinta, de
inferioritate, ori de slabiciune.
e) Nevoia de autorealizare, priveste construirea unei imagini de sine favorabile, dar și
capacitatea de autocontrol. Aceasta nevoie e satisfacuta atunci cand actorul social se auto-
apreciaza ca fiind ,,cineva”, atunci cand el are posibilitatea de a lua decizii asupra scopurilor și
mijloacelor de împlinire socială.
,,Cele cinci tipuri de nevoi sunt proiectate prin o structura piramidala a carei baza este
reprezentata de nevoile fiziologice. Trebuie satisfacute mai intai nevoile de la baza piramidei
(nevoi fiziologice) apoi daca acestea sunt satisfacute pot fi satisfacute si nevoile de la nivelurile
superioare (apartenenta, stima, recunoasterea sociala). Pentru a se putea mentine o stare de
echilibru fiziologic si psihologic de homeostazie (fiziologica si psiho-sociala) a individului, este
necesar sa se realizeze o satisfacere in ansamblu a nevoilor sale”.
Aceasta ierarhizare realizata de Masslow, are meritul de a fi luat in considerare nu numai
latura biologica a omului ci si pe cea umana, reprezentata prin prizma ideilor despre om ca
avand capacitatea de crestere si autoactualizare.
Maslow sustine ca o trebuinta de pe o treapta superioara poate motiva comportamentul,
dar asta numai daca trebuintele de pe treptele inferioare au fost macar partial satisfacute.
Maslow considera ca, fara satisfacerea nevoilor de la baza piramidei (nevoile fiziologice)
oamenii nu pot accede catre implinirea de sine si nu isi pot valorifica intregul potential ceea ce
reprezinta o pierdere atat pentru iondivid cat si pentru societate.
Conceptul de problemă socială se referă la „o situaţie considerată de către un număr mare
de indivizi a fi o deviaţie de la normele pe care le respectă” (Buzducea, 2005, p. 72).
Cătălin Zamfir vede problema socială ca pe o situaţie despre care societatea crede că ar trebui
schimbata (Zamfir, 1977).
 Introducere în Asistență Socială

În concepţia lui Teodorescu, problema socială e „o caracteristică, situaţie apărută în dinamica

unui sistem social, care afectează negativ funcţionarea sa şi necesită intervenţia pentru
corectarea (modificarea), eliminarea sa” (Teodorescu, 1999, p. 453). În concluzie, „orice situaţie
care perturbă sistemul social poate fi definită ca problemă socială” (Buzducea, 2005, p. 72).
Apariţia uneia sau a mai multor probleme sociale pune în pericol buna funcţionare a întregului
sistem social, una din consecinţe fiind creşterea numărului de persoane care apelează la
serviciile de asistenţă socială.
Conform Dicţionarului Blackwell de Sociologie, o problemă devine socială dacă implică
sisteme sociale sau o participare a oamenilor la ele, în această categorie intrând „problemele
generate de condiţii sociale subiacente sau care produc consecinţe ce afectează anumite sisteme
sociale” (Johnson, 2007, p. 264). Conform definiţiei lui Marris, „problemele sociale reprezintă
patternuri generale ale comportamentului uman sau situaţii sociale ce sunt percepute ca
ameninţări la adresa societăţii sau cel puţin la adresa unui număr important de indivizi, la adresa
grupurilor de putere sau a liderilor societali şi care pot fi rezolvate sau remediate” (Maris, 1988,
p. 6)
Pentru ca o situaţie problematică să se transforme într-o problemă socială trebuie să
îndeplinească câteva condiţii:
• cunoaşterea cauzelor care au dus la apariţia şi propagarea ei
• amploarea problemei şi consecinţele ei
• recunoaşterea problemei de către liderii comunitari şi de către mass-media
• resursele ce sunt implicate în remedierea sa (Buzducea, 2005, p. 73).
 Introducere în Asistență Socială

Asistenţa socială
în arealul ştiinţific şi profesional contemporan

Geneza și evoluția asistenței sociale ca profesie

Acest tip de asistenţă a fost intens boicotat de părinţii fetelor care promovau casele
sociale Workhouse: Femeile din Uniunea Bermondsey. Din acest motiv, se va impune şi
dezvolta un alt tip de asistenţă, ce se baza pe modelul medical (casework)
În condiţiile luptei cu mizeria şi bolile contagioase, apar dispensarele anti-tuberculoză, a
căror activitate consta şi în vizite la domiciliul bolnavilor. Se înfiinţează, în acest scop, la
Paris (1914), Asociaţia infirmierelor vizitatoare, care erau pregătite pe tipul de intervenţie
sociomedical.
În timpul primului război mondial, în Anglia desfăşoară o astfel de activitate
supraintendentele, care se ocupau cu starea de sănătate şi ameliorarea condiţiilor de trai a
muncitoarelor din fabrici şi de hrana acestora.
În aceeaşi perioadă, în America apar asistentele sociale propriu-zise, care îşi
desfăşurau activitatea în spitale şi aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical cu un
diagnostic social. Această formă asistenţială apare şi în Europa anilor 1920.
Complexitatea câmpului social a determinat o specializare şi o multiplicare a ramurilor de
intervenţie socială, astfel încât, au apărut numeroase profesii asistenţiale, cum ar fi:
puericultorii, consilierii, educatorii specializaţi, etc.
Asistenţa socială e o profesie nouă, ce se naşte la începutul secolului XX, debutand ca formă
de protecţie pentru persoanele cu nevoi speciale şi a celor aflaţi în imposibilitate permanentă
de a-şi satisface nevoile prin forţe proprii
În societăţile moderne, crearea şi dezvoltarea unor reţele de asistenţă socială cu caracter
permanent, care să asigure atât o protecţie socială generală, cât şi una individuală, specifică,
au dus la apariţia asistenţei sociale, ca profesie centrată pe trebuinţele şi nevoile umane.
În anul 1893, la un congres internaţional al asociaţiilor de binefacere, se pune pentru prima
dată, problema creării de personal specializat în asistenţa socială. Astfel, in anul 1897, la
New York se înfiinţează prima şcoală de asistenţă socială.
În Anglia, apare ca formă asistenţială aşa numitul settlement, prin care persoanele din
înalta societate împărtăşeau aceleaşi condiţii de viaţă cu săracii, îi sprijineau în creşterea şi
supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învăţarea unei meserii, etc.
 Introducere în Asistență Socială

Contributii ale Bisericii Creștine în dezvoltarea asistenței sociale

Având la bază porunca iubirii, Biserica a practicat de la începuturile ei activităţi sociale: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

Activitatea socială a Mântuitorului Iisus Hristos

 Evangheliile abundă
de astfel de exemple: sunt
binecunoscute pericopele
evanghelice privind
Înmulţirea pâinilor (Matei 14,
14 - 21, vindecarea leproşilor
(Luca 17, 11 - 19) sau a altor
bolnavi (paralitici, orbi etc.)

Înmulţirea pâinilor

Iisus Hristos se identifică cu cei săraci, flămânzi, sau aflaţi în neputinţă: „Atunci va zice
imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea
pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat
am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat;
bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor
raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? [...] Iar Imparatul,
raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai
Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 34-40).
O dovadă privind activitatea socială a Mântuitorului Hristos şi a ucenicilor Săi este episodul
menţionat la Matei, 26, 6 – 11, când femeia păcătoasă varsă mirul pe capul lui Iisus.
Ucenicii reacţionează la acest gest, afirmând că din vânzarea acelui mir, ar fi putut fi ajutaţi
săracii.
Activitatea socială a Apostolilor
Sfinţii Apostoli continuă activitatea iniţiată de Hristos, aducând noi soluţii în rezolvarea
problemelor sociale. Astfel, ei au unit Euharistia cu filantropia socială a agapei frăţeşti,
 Introducere în Asistență Socială

pentru a ajuta pe cei săraci, pe văduve, pe orfani şi pe bătrâni, după cum vedem mai ales în
scrierile Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 11, 20-21;16, 1-3; I Tesaloniceni 4, 9-12) şi în
cele ale Sfântului Evanghelist Luca: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de
obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare”
(Fapte 2, 44-45)
Au creat instituţia diaconiei, alegând şi hirotonind ca diaconi şapte bărbaţi, cu scopul slujirii
la agapele frăţeşti (Fapte, 6, 1-5)
Tot în Biserica primară sunt amintite primele diaconiţe, care aveau rol în slujirea la mese şi
în îngrijirea celor neputincioşi din comunitatea creştină. „Şi vă încredinţez pe Febe, sora
noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea” (Romani, 16, 1).Existenţa acestei
instituţii eclesiale încă din veacul apostolic este confirmată şi de documente ce provin din
secolul II d. Hr.
Au organizat colecte pentru ajutorarea comunităţilor creştine aflate în situaţii dificile. În
Biblie sunt menţionate astfel de colecte pentru ajutorarea comunităţii creştine din Ierusalim şi
pentru sprijinirea altor comunităţi locale (II Corinteni, 8, 1-4; I Corinteni 16, 1-3; Evrei, 13,
16): „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile
Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii fiecare dintre voi să-şi pună deoparte,
strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni,
pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la
Ierusalim.” (I Corinteni 16, 1-3).

Activitatea socială a Sfinţilor Părinţi.

Principii ale filantropiei creştine

Omul, faptura iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu în creaţie, este chemat continuu la
dimensiunea slujitoare pe care Creatorul a sădit-o în fiinţa sa, pentru a înveşnici legătura
tainică prin care devenim, prin chemarea spre asemănarea cu El, fiii Săi, în măsura în care ne
manifestăm ca oameni ai dragostei: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunţei ucenicii Mei,
dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”.
Dumnezeu Creatorul se descoperă pe Sine ca fiind filantropul prin excelenţă şi modelul
desăvârsit de filantropie sau de slujire, pentru că „Dumnezeu este iubire”11, şi-şi trimite pe
Unicul Său fiu ca, prin jertfa de pe cruce, umanitatea întreagă să se împărtăşească de darul

11
Epistola I Sobornicească A Sf. Ev. Ioan cap. IV, 8.
 Introducere în Asistență Socială

dumenzeiesc de iubire al lui Dumnezeu revărsat în oameni, în veşnicie: „Căci atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său, Cel Unul născut, ca oricine crede în El, sa
nu piară ci sa aibă viaţă venică.”12
Filantropia, având ca izvor iubirea lui Dumnezeu faţă de făptura Sa, ne arată că trebuie să
„întrupăm” porunca dragostei în fapta concretă de ajutorare a semenilor noştri şi să
convertim gândul cel bun şi lucrarea noastră creştinească într-o continuă participare la
actul de zidire sufletească şi trupească, personală şi comunitară. Viaţa comunitară în biserică
este reflexul vieţii interpersonale a Sfintei Tremi, „de la Tatăl în Fiul, prin Duhul Sfânt”(Sf.
Atanasie cel Mare)
Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos în lume, „întrupează” în noi nemărginita iubire a lui
Dumnezeu, iar în teologia Ortodoxă, legătura sau relaţia Dumnezeu – om, om –Dumnezeu se
manifestă prin Sfânta Liturghie şi prin Filantropie.
Mântuitorul Hristos, prin viaţa, învăţătura şi minunile săvârşite, revelează faptul că filantropia
este mai mult decât mila, ea este iubirea însăţicare te face să te vezi pe tine în locul săracului,
bolnavului, sclavului, văduvei, orfanului „…întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici
ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!”13
În învăţătura Sa, Mântuitorul a subliniat de nenumărate ori importanţa iubirii faţă de om, faţă
de aproapele, prezentând-o ucenicilor ca poruncă nouă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de
alţii”14. Astfel, iubirea aproapelui este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos, al
creştinilor, iar măsura acesteia este jertfa, după exemplul Mântuitorului: „Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi”.15
Hristos cere fiecăruia să se jertfească asemenea Lui, dar jertfa cerută este cea a dragostei
slujitoare: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să
beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi
cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau
când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am
văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către

12
Evanghelia după Ioan, cap. 3, 16.
13
Evanghelia după Matei, cap. 25, 40.
14
Evanghelia după Ioan, cap. 13, 34-35.
15
Evanghelia după Ioan, cap. 15, 13.
 Introducere în Asistență Socială

ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-
aţi făcut.”16
Sfintele Evanghelii ne mărturisesc faptul că pe oriunde mergea, Iisus vindeca toată boala şi
neputinţa din popor. El a vindecat tot felul de bolnavi, făcând bine tuturoor celor ce au avut
bucuria de a-L cunoaşte. Minunile săvârşite de Mântuitrul au constat în vindecări minunate:
„Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în
suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe
slăbănogi, şi El îi vindeca.” 17
Referitor la acestea, Sf. Evanghelist Ioan zice: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar
pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă
avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” 18 Iubind oamenii,
ne arătăm dragostea lui Dumnezeu.
Porunca iubirii de oameni a fost înţeleasă mai întâi ca o datorie personală, individuală, dar ea
a dus, încă din vremea Apostolilor, la o asemenea creştere a sentimentului solidarităţii şi a
răspunderii reciproce, încât ea a fost preluată îndată de Biserică, apoi Biserica s-a îngrijit să
aibă un fond permanent pentru acţiuni filantropice, punând foarte mult accentul pe caritate,
pe sentimentul solidarităţii şi egalităţii dintre creştini, pe „taina fratelui”, locul unde se
exercită iubirea lui Dumnezeu.
Biserica primelor veacuri a pus foarte mare accent pe faptele filantropice şi ele aveau caracter
individual sau organizat. Colectele duminicale, instituirea diaconatelor, organizarea agapelor
sunt dovezi de netăgăduit în acest sens.
Motivaţia cea mai puternică a filantropiei a fost şi este Hristos identificat în orice suferind.
Filantropia nu este altceva decât Evanghelia adusă în actualitate.
De aceea, grija pentru cei nevoiaşi sau pentru comunităţile aflate în diferite dificultăţi sociale
a ocupat un loc însemnat în activitatea Bisericii creştine din toate timpurile, datorită
sentimentului milei, „expresia cea mai puternică a iubirii creştine”19, fiind, aşa cum sublinia
marele istoric al Bisericii T.M. Popescu, că nu există nicio „operă filantropică mai
importantă şi de durată decât a Bisericii.”20

16
Evanghelia după Matei, cap. 25, 35-40.
17
Evanghelia după Matei, cap. 4, 24; 8, 16.
18
Evanghelia după Ioan, cap. I Ioan 4, 20-21.
19
T.M. Popescu, “Caritatea Creştină în biserica veche”, în BOR, LXIII, nr. 1-3, 1945, p. 23.
20
T.M. Popescu, “Caritatea Creştină…” p. 63
 Introducere în Asistență Socială

Scriitorii şi Părinţii bisericeşti au desfăşurat o predică foarte bine conturată şi dinamică, cu

caracter filantropic.
Învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia) recomandă: „Să nu fii cu mâinile întinse la luat şi
cu ele strânse la dat. Dacă ai dobândit ceva, să dai cu mâinile tale o răscumpărare pentru
păcatele tale. Să nu stai la îndoială când să dai ceva, nici să murmuri când dai, căci tu ştii
cine este Bunul Răsplătitor al plăţii. Să nu întorci spatele celui ce este în nevoie, ci să
împarţi toate ale tale cu fratele tău, şi să nu zici că sunt numai ale tale; căci dacă împarţi
din cele nepieritoare (nemuritoare), cu atât mai mult trebuie să împarţi din cele pieritoare
(care mor). Să nu-ţi iei mâna de la fiul sau de la fiica ta, ci încă din pruncie să-i înveţi
frica de Dumnezeu.”21
Ideea centrală din perioada post-apostolică este “prelungirea unităţii în Hristos”22, a
tuturor creştinilor, şi o imitare, de către aceştia, a bunătăţii lui Dumnezeu: “Daca Il vei iubi,
vei fi imitator al bunatăţii Lui. Să nu te minunezi dacă un om poate fi imitator al lui
Dumnezeu! Poate dacă voieşte. Nu poţi fi fericit dacă împilezi pe aproapele tău, nici dacă
vrei sa fii mai presus decât cei slabi, nici dacă te îmbogaţeşti şi asupreşti pe cei sărmani,
nici nu poţi imita pe Dumnezeu cu aceste fapte, pentru că ele sunt străine mareţiei lui
Dumnezeu. Dar cel ce poartă sarcina semenului său, cel care având o stare mai bună, vrea
sa facă bine altuia mai nevoiaş, cel care dă celor lipsiţi cele pe care le-a primit de la
Dumnezeu, acela este dumnezeu pentru cei care le primesc, acela este imitatoral lui
Dumnezeu.”23
Sf. Clement Romanul ne-a aătat sensul teologic al slujirii aproapelui, al îngrijirii celor
suferinzi şi nevoiaşi: “plângeţi pentru greşelile aproapelui, iar scăderile lui să le socotiţi ca
ale voastre.”24
Un important moment în istoria Bisericii, îl constituie, din acest punct de vedere, “perioada
de aur” a acesteia, când chipurile luminoase ale sfinţilor capadocieni, şi nu numai, au arătat
importanţa slujirii aproapelui, chipul lui Hristos.
Sf. Vasile cel Mare deschide nouă etapă a dezvoltării asistenţei sociale în Biserică, el
dezvăluie o altă perspectivă asupra filantropiei, personale (mare accent pe integrarea săracilor
şi participarea acestora activă la viaţa obştescă) şi comunitare (prin înfiinţarea oraşului

21
Învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia), IV, 5-9, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere, note şi
indicii de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericieşti, vol. 1, 1979, p. 27.
22
Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, p. 74.
23
Epistola către Diognet”, 10, 4-6 în coll Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 1, p. 344.
24
Sf. Clement Romanul “Epistola I către Corinteni”, II, 6 în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericieşti, vol. I, p.47.
 Introducere în Asistență Socială

milosteniei –“Vasiliada”) Dacă până la el bolnavul sau bătrânul neputincios nu avea dreptul
să participe la viaţa socială, Sfântul Vasile cel Mare introduce o nouă concepţie creştină,
plină de înţelegere şi compasiune pentru cel bolnav şi aflat în nevoie, răsturnând astfel
ierarhia valorilor umane de până atunci. Cu toate că el a propovăduit milostenia, a fost
împotriva cerşitului şi împrumuturilor, povăţuind pe oameni să muncească. 25
“Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău şi ţi se întoarce ca adaos” 26, aratând
marea răsplată a lui Dumnezeu pentru cei milostivi: “Dumnezeu te va primi, îngerii te vor
aplauda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumi, te vor ferici; slava veşnică, cununa
dreptăţii, Împărăţia cerurilor vor fi răsplătite bunei administrări a acestor bogăţii
stricăcioase”27
“Ai dăruit celui flămând, al tău este ce ai dăruit, sporit întorcându-se la tine. În ce chip
grâul semănat se preface în câştig pentru cel ce l-a semănat, tot asemenea şi pâinea
dăruită flămândului mult folos adduce dăruitorului”28
Un alt Părinte ale Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur, recomandă în toate Omiliile sale,
practicarea milosteniei, ca fiind cea mai de preţ dintre virtuţile pe care le putem practica în
relaţia noastră cu aproapele nostru.
“Când facem (…) milostenie să nu ne uităm numai la săracul care primeşte milostenia
noastră, ci să ne gândim şi la cine este Cel Ce primeşte darul pe care-l dăm noi săracului şi
a făgăduit răsplată pentru ceea ce dăm”29
El arată că este cea mai aleasă virtute, fiind începutul tuturor bunătăţilor: “Milostenia este
mama dragostei, a dragostei care caracterizează creştinismul, care este mai mare decât
toate semnele şi minunile, şi prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria
păcătelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sufletele noastre şi scara care duce la cer.
Ea leagă la un loc Trupul lui Hristos.”30
Sf. Grigorie de Nazianz arată importanţa slujirii binefăcătoare când spune: ”Se cade să ne
dechidem inima faţă de toţi săracii şi faţă de aceia care, din orice pricină, pătimesc
greu,dupăporunca de a ne bucura cu cei ce se bucură şi de a plânge cu cei care plâng. Şi
cum oameni suntem şi noi, se cade ca, mai întâi de toate, să oferim oamenilor contribuţia

25
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Aspecte filantropice în scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, în *** Din Comorile
Teologiei Părinților Capadocini, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 24.
26
Diac. Drd. Liviu Petcu, Lumină din Scripturi şi din zidiri, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe, Bucureşti, 2009, p. 334
27
Idem
28
Despre iubirea aproapelui, în Glasul Bisericii, Anul XX (1961), Nr. 1-2, p. 60.
29
Omilii la Facere – omila xxxiv, III, în col. PSB, vol. 22, p. 9.
30
*** Lumina Sfintelor Scripturi, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 223.
 Introducere în Asistență Socială

benevolă izvorâtă din iubirea bunătăţii…căci toţi au deopotrivă nevoie de mila noastră şi
aşa se uită spre mâinile noastre, ca şi noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care
am avea nevoie.”31
Milostenia sau facerea de bine nu trebuie să se facă din puţinul pe care îl avem, pantru că nici
Dumnezeu nu cere ceea ce nu avem, ci din ceea ce poţi să oferi, nu peste puterile tale:
“Îmbrăţişează pe cel căzut în suferinţă ca şi cum ai îndrăgi aurul. Iubeşte pe cel împovărat ca
şi cum îţi iubeşti propria sănătate, ca şi cum îţi iubeşti sănătatea soţiei… şi a întregii
familii.Grabnic şi fără zăbavă să te arăţi când e vorba de a hrăni pe cel nevoiaş! Nu-ţi fie
teamă: roada milosteniei tale va creşte bigat, iar dacă dai, îţi vei umple casa de rodul
bunătăţii. Dar poate vei zice: şi eu sunt sărac. Fie! Dă, totuşi, cât ai, căci Dumnezeu nu-ţi cere
ceva ce-I peste puteri….şi astfel, suferinţa în care se zbate un om poate fi înlăturată!” 32

31
Sf. Grigorie de Nazians, Taina care m-a uns, Editura Hrald, Bucureşti, 2004, p.270.
32
Sf. Grigorie al Nyssei, Despere iubirea faţă de săraci, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe, Bucureşti, 2009, p. 67.
 Introducere în Asistență Socială

Dezvoltarea asistenţei sociale în România

Perioada voievozilor (sec. VI - prima jumătate a sec. XVII)
În perioada premergătoare apariţiei statelor moderne, voievozii creştini ai ţărilor
româneşti simpatizau cu ideea de protecţie socială atât din nevoia de a se alinia la tendinţele
europene occidentale, cât şi din nevoia de a-şi împlini datoriile creştineşti faţă de popor.
Documentele vremii atestă existenţa unor instituţii de asistenţă socială, ba chiar a unor
adevărate reţele de servicii sociale.
Spre exemplu, în Țara Românească, un document ce datează din Evul Mediu (1365), din
timpul domniei lui Radu Negru, arată că domnitorul a înfiinţat un sat special (la Măţăul de
Jos, lângă Câmpulung), pentru adăpostirea persoanelor defavorizate (săraci, orbi, gârbovi,
şchiopi, ologi).
Peste 250 ani mai târziu (Iunie 1639), Matei Basarab reînnoia documentele prin care
locuitorii acestui sat erau scutiţi de dări, în schimbul îngrijirii persoanelor sărace.
„Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei Basarab voievod şi domn a toată Ţara Românescă, dat-am
domnia mea această poruncă a domnii mele satului Măţăul de Jos din Judeţul Muscel, care
iaste al săracilor din oraşul domnii mele Câmpulung, ca să fie în pace şi slobod de bir [...] şi
de toate dajdiile, câte vor fi peste an în ţara domnii mele, de către nimeni bănuială să nu aibă.
Pentru că însumi domnia mea m-am milostivit de i-am iertat, cum au fost iertaţi şi în zilele
altor domni. [...] Drept aceea şi domnia mea încă însumi am întărit şi am înnoit acele cărţi
vechi, cu această carte a domnii mele pentru acel sat Măţău de Jos, ce s-au scris mai sus, ei n-
au fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana gârbovitorilor şi schilozilor din oraşul
domnii mele din Câmpulung. Şi să aibă a lucra la morile lor şi la toate trebile ce le va trebui
şi la biserici. Ei să aibă bună pace pentru toate, după cum iaste scris mai sus, precum au fost
iertaţi şi mai nainte vreme.[...] Şi am scris eu, Pârvul Spudei, în scaunul oraşului Târgovişte,
în luna lui iunie, leat 7147 (1639)” (Arhivele Naţionale Bucureşti, Acte Diplomatice, nr. 21;
Ion Şucu ş. a. Monografia Comunei Mioarele, judeţul Argeş, Bucureşti, 1976, p. 26-29)
Tot din Evul Mediu datează apariţia caliciilor (calicii erau victimele numeroaselor războaie
purtate de domni, invalizii, văduvele sărace, orfanii şi alţi oropsiţi ai sorţii). Aceste calicii
aveau un staroste, ce avea rolul de a ţine evidenţa persoanelor ce făceau parte din calicii şi de
a asigura respectarea regulilor din comunitate. Aceste calicii erau susţinute din taxele vamale,
taxele de divorţ şi cutia milei.
În Ţara Românească întâlnim astfel de calicii încă din timpul lui Negru-Vodă (Radu Negru),
la Câmpulung şi la Bucureşti.
 Introducere în Asistență Socială

În Moldova, coloniile calicilor sunt atestate din 1480, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare,
care iniţiază un program social de dimensiuni regionale, ce funcţiona la nivelul întregii
Moldove. Un alt voievod ce s-a ocupat de protecţia socială a fost Matei Basarab, care a
ctitorit aşezăminte (spitale – azil) pentru protecţia văduvelor şi orfanilor minori, instituţii ce
erau susţinute de către domnitori sau boieri. Mai tarziu, in timpul lui Vlad Voievod (1524), la
Curtea de Argeş se desfăşura un adevărat program de asistenţă socială, săracii primind
locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi bani.

Perioada modernă (a doua jumătate a sec. XVII – sec. XIX)

Domnitorii acestei epoci continuă opera caritativă şi asistenţială a înaintaşilor lor.
Un document din 1686 arată că săracii din Bucureşti primeau câte o para pe zi, bani suficienţi
să-şi asigure pâinea.
În 1695 se construiesc primele două mari spitale, unde se desfăşurau şi activităţi de asistenţă
socială (Colţea şi Pantelimon).
Se introduc anumite taxe şi impozite destinate rezolvării unor probleme sociale. Spre
exemplu, Alexandru Ipsilanti introduce dijma pentru copiii săraci şi fondează un orfelinat
pentru copii.
În Moldova, Alexandru Mavrocordat introduce Casa Milei, iar Mihail Șuţu, în Țara
Românească, Cutia Milelor, două fonduri ce erau alimentate de taxele provenite din diverse
ocazii: înscăunarea episcopilor, a mitropoliţilor, instituirea unor dregătorilor, arendă,
cumpărarea păşunilor, crâşmărit sau amenzi judecătoreşti.
Tot în această perioadă se înfiinţează importante instituţii de asistenţă socială: azilul „Elena
Doamna” (1862), orfelinatul Sf. Pantelimon (1867), cu o secţie pentru surdo-muţi, azilul
Manea Brutarul ce adăpostea 80 de copii (1798)
În 1881 se crează un serviciu de asistenţă socială în cadrul Primăriei Bucureştiului, iar peste
doi ani iau fiinţă societatea Tibişorul şi Casa Muncii CFR, care asigurau asistenţă
funcţionarilor de la CFR.
În 1894, comunele devin responsabile, prin lege să protejeze copiii abandonaţi
În 1897, la iniţiativa doamnei Ecaterina Cantacuzino, se înfiinţează Leagănul Sfânta
Ecaterina şi Societatea Materna Iau fiinţă numeroase organizaţii de ajutorarecum ar fi:
Societatea de Binefacere „Regina Elisabeta”, Societatea „Principele Mircea”, Societatea
„Cercurile de gospodine”, Societatea Femeilor Ortodoxe Române.
 Introducere în Asistență Socială

Perioada contemporană (sec. XX - XXI)

În această perioadă, sistemul de asistenţă socială din România cunoaşte un înalt grad
de dezvoltare şi organizareÎn 1920 este înfiinţat Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale, care coordona activitatea asistenţială prin Direcţia Asistenţei, iar comitetele judeţene
aveau în responsabilitatea lor coordonarea activităţilor locale de asistenţă socială prin
birourile judeţene şi comunale
În 1929 ia fiinţă Școala de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti, coordonată de
Institutul Social
Prin legea sanitară şi de ocrotire socială, din 1930, se înfiinţează oficii de ocrotire la nivel
judeţean şi case de ocrotire la nivel rural. În perioada 1929 – 1936 apare revista Asistenţa
Socială – tradiţie şi necesitate În 1936, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, se înfiiinţează
Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale.
Urmează între anii 1945 – 1989, perioada comunistă, când se desfiinţează sistemul de
asistenţă socială, Școala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” şi este ştersă din
nomenclator, profesia de asistent social.
După Revoluţia din Decembrie 1989, se reiau preocupările în domeniul asistenţei sociale, o
contribuţie importantă având domnul profesor Cătălin Zamfir, ministru al Muncii în primul
guvern de după revoluţie. Se înfiinţează facultăţi de asistenţă socială în marile centre
universitare şi se pune la punct un sistem modern de învăţare
Autorităţile locale iniţiază şi dezvoltă servicii sociale pentru persoanele aflate în dificultate
Se reiau colaborările guvernamentale cu organismele internaţionale
Se dezvoltă cercetarea în domeniul asistenţei sociale
Este adoptat un cadru legislativ necesar dezvoltării sistemului de asistenţă socială
Se înfiinţează reviste de specialitate şi se tipăresc cărţi în domeniu; se reia activitatea revistei
Asistenţa socială – tradiţie şi necesitate.
Începând cu anul 1989, Biserica Ortodoxa Română a început să desfăşoare, treptat, o bogată
activitate social-filantropică, Patriarhia Română înfiinţând în anul 1997, special pentru
activităţi pentru ajutorarea semenului nostru, un sector distinct, Biserica şi Societatea, fiecare
eparhie înfiinţând, la nivel local, sectoare social-filantropice care coordonează personalul
angajat şi instituţiile de acest fel.
 Introducere în Asistență Socială

Demn de menţionat este faptul că, au fost încheiate numeroase parteneriate cu alte instituţii şi
protocioale de cooperare cu Guvernul României, precum şi cu unele misitere, în vederea
eficientizării efortului comun pentru rezolvarea problemelor sociale existente.
Un moment determinant în privinţa implicării creştinilor în activităţile social-filantropice ale
bisericii, l-a constituit aprobarea, de către Sfântul Sinod, în ziua de 28 noiembrie 2007, cu
unanimitate, noul Statut pentru organizarea şi fincţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în
temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,
recunoscut de către Guvernul României, prin Hotărârea nr. 53, din 16 ianuarie 2008 şi
publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 50, din 22 ianuarie 2008. 33 Importanţa
acestui Statut pentru opera filantropică a Bisricii este determinantă pentru activitatea la
nivelul parohiilor şi a tuturor unităţilor bisericeşti, prin organismele parohiale, consilii şi
comitete parohiale, prin implicarea activă a acestora având la bază principiul voluntariatului.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cadrul Conferinţei pastoral-misionare, cu tema
„Misiunea social-filantropică a Bisericii, vocaţie spirituală şi necesitate practică”, care a avut
loc astăzi, 3 noiembrie 2010, la Palatul Patriarhiei, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a
prezentat cinci principii de filantropie socială creştin-ortodoxă, după cum urmează:
1. Lucrarea filantropică a Bisericii este continuarea lucrării filantropice, vindecătoare,
sfinţitoare şi mântuitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire
pentru oameni şi pentru mântuirea lor S-a făcut Om, ca omul să poată participa la viaţa şi
iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
2. Filantropia socială nu trebuie despărţită de Liturghia eclesială, întrucât rugăciunea este
izvor de iubire smerită şi jertfelnică. În Sfânta Liturghie este celebrată Filantropia divină sau
iubirea dumnezeiască pentru oameni, iar Filantropia socială a Bisericii este mărturie concretă
a acestei iubiri dumnezeieşti, harice, prezentă în viaţa şi lucrarea Bisericii, Trupul tainic al lui
Hristos.
3. Filantropia socială a Bisericii este în primul rând o filantropie pastorală, adică ea are în
vedere îndrumarea omului pe calea mântuirii. Iubirea Bisericii faţă de om trebuie să fie în
primul rând grija pentru hrănirea lui cu hrana spirituală a Sfintei Evanghelii, vindecarea lui cu
harul Sfintelor Taine şi creşterea omului prin cultivarea virtuţilor şi săvârşirea faptelor bune.
Iar împreună cu această filantropie pastorală sau spirituală se dezvoltă şi filantropia materială

33
***Statutul pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2008, p. 8.
 Introducere în Asistență Socială

a hranei şi îmbrăcămintei trupeşti, a vindecării medicale, a îngrijirii de cele necesare vieţii

biologice.
Această atitudine a Bisericii se inspiră din lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, Care hrăneşte
spiritual mulţimile cu binevestirea Evangheliei mântuirii, vindecă pe cei bolnavi şi apoi
înmulţeşte pâinile. Urmând lui Hristos, Biserica acordă prioritate rugăciunii sau vieţii
spirituale ca fiind izvor de lumină şi iubire sfântă pentru opera ei socială. Aşa se explică
prezenţa preoţilor de caritate în spitale, unităţi militare, penitenciare etc. Însă, dacă filantropia
socială se separă de spiritualitate, ea se secularizează, iar omul suferind nu mai este privit ca
fiind chipul tainic al lui Hristos, ci un simplu individ social.
4. Lucrarea filantropică-socială ortodoxă are ca izvor de inspiraţie viaţa parohială şi viaţa
monahală, deoarece scopul filantropiei sociale este în primul rând cultivarea comuniunii
frăţeşti în Biserică şi societate, nu doar rezolvarea unor nevoi materiale imediate. În acest
sens, deodată cu solidaritatea faţă de cei în nevoi trebuie cultivată şi recunoştinţa faţă de
binefăcători, pentru întărirea comuniunii între oameni.
5. Cooperarea Bisericii cu diferite asociaţii, fundaţii şi organizaţii umanitare este benefică
dacă Biserica nu-şi pierde identitatea sau vocaţia ei pastorală şi sfinţitoare, întrucât ea
priveşte sănătatea ca dar al lui Dumnezeu şi viaţa omului pe pământ ca timp de pregătire
pentru viaţa cerească veşnică. În acest sens, iubirea faţă de aproapele este criteriul principal
al mântuirii omului, iar judecata finală priveşte mai ales binele pe care puteam să-l facem
aproapelui nostru, dar nu l-am făcut.34
În Arhiepiscopia Dunării de Jos, grija faţă de cei în suferinţă, credincioşii nevoiaşi, a fost o
preocupare continuă, determinate de iniţiativele vrednicilor păstori de suflete care au
păstorit şi au îndemnat pe creştinii ortodocşi să dăruiască cu generozitate din puţinul pe care
îl au pentru a împuţina suferinţa şi pentru a spori bucuria comuniunii faptei de iubire.
Prin grija, iniţiativa, îndrumarea şi ajutorul ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian,
activitatea social-filantropică şi misionară a cunoscut o dezvoltare deosebită prin implicarea
preoţilor şi credincioşilor care au dorit ca prin efortul lor, prin instituţii şi programe sociale
desfăşurate în Eparhie, la nivelul protoieriilor şi parohiilor, să vină în întâmpinarea
persoanelor defavorizate.
Îps. Părinte Arhiepiscop a artătat, nu de puţine ori, importanţa pe care trebuie s-o arătăm
fratelui nostru aflat în suferinţă, el însuşi devenind celălalt „altar” al slujirii noastre, alături de

34
http://basilica.ro/patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane-a-enuntat-cinci-principii-de-filantropie-sociala-crestin-
ortodoxa , accesat la data de 6.09.2018.
 Introducere în Asistență Socială

Sf. Altar pe care Domnul Hristos se răstigneşte şi se oferă tuturor ca hrană pentru viaţa
veşnică: „Altarul de jertfă al Mântuitorului ne oferă, aşadar, Trupul şi Sângele Său,
,,pentru iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci”, pentru ,,vindecarea numărului deplin al
celor cinci simţuri”, spre a nu mai trăi în izolare, ci în frăţietate şi în dragoste. Dar
prelungirea acestei binefaceri se face prin exerciţiul iubirii milostive, asemenea bunului
samaritean, până la măsurile identificării semenului cu Hristos Însuşi. Aceasta este
legătura dintre Altarul liturgic al Domnului şi ,,altarul” fratelui rănit, căzut, disperat,
slăbit şi prăbuşit în deznădejde. Mâinile întinse către el sunt ,,aripile” Duhului şi
bunătatea Domnului, concretizate în ,,medicamentul” însănătoşirii sufleteşti, dar şi
trupeşti. În acest înţeles, Biserica îşi desfăşoară lucrarea mântuitoare între Altarul
euharistic şi cel filantropic, profund ancorate, ambele, în exerciţiul Liturghiei, atât ca
taină a Împărăţiei, cât şi ca mărturie a iubirii faţă de trupul văzut şi suferind al fratelui
nostru, tot omul de pretutindeni.
Liturghia şi Filantropia în concretul vieţii sociale, în perimetrul slujirii Bisericii noastre
dreptmăritoare presupun, mai întâi, credinţă în lucrarea lui Dumnezeu pentru lume şi
participare efectivă, de la cuvânt la faptă, a celor ce ne constituim în familia eclesială.
Credinţa ne apropie de Hristos Domnul, Care ni Se împărtăşeşte, spre desăvârşirea şi
mântuirea noastră, Liturghia ne uneşte prin darul Preasfintei Treimi, pe unii de alţii, în
legătura păcii şi a frăţietăţii, iar Filantropia continuă această permanentă mişcare spre
Dumnezeu şi spre aproapele. Filantropia menţine darul credinţei în ,,candela” sufletului,
adăugând şi ,,uleiul” faptelor bune în ,,vasul” trupului.”35

***Ajută-ţi Apropele! Credinţă.Liturghie.Filantropie în Arhiepiscopia Dunării de Jos, Editura Arhiepiscopiei

35

Dunării de Jos, Galaţi, 2011, p.4.

 Introducere în Asistență Socială

Bibliografie selectivă
Bocancea, Cristian, Elemente de asistență socială, Polirom, Iași, 1999.
Bocancea Cristian, Dimensiunea contextuală a asistenței sociale, în Neamțu, George
(coord.), Tratat de asistență socială, Polirom, Iași, 2003.
Maria Bulgaru, Asistența Socială în contextul globalizării, în Revista Științifică a
Universității de Stat din Moldova, nr. 8(58), 2012, p. 8.
Buzducea, Doru, Aspecte contemporane în asistența socială, Polirom, Iași, 2005.
Buzducea, Doru, Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendințe globale și practici locale,
Polirom, Iași, 2009.
Neamțu, George (coord.), Tratat de asistență socială, Polirom, Iași, 2003.
Teodorescu, A. Problemă socială, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de
sociologie, Editura Babel, București, 1999.
Zamfir, C., Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977.