SERVICIILE DE TELECOMUNICAŢII DIN ROMÂNIA

CUPRINS

CAPITOLUL 1. SERVICIILE - CONCEPT ŞI CARACTERISTICI....................3

1.1. Conceptul de servicii...................................................................................3
1.2. Locul si rolul serviciilor în economia modernã..........................................11
1.3. Criterii de evaluare, indicatori de exprimare şi cãi de creştere a eficientei
serviciilor..........................................................................................................17
CAPITOLUL 2. SERVICIILE DE TELECOMUNICAŢII ÎN ECONOMIA
ROMÂNIEI.........................................................................................................25
2.1. Rolul şi locul serviciilor de telecomunicaţii în economia României..........25
2.2. Istoria telecomunicaţiilor în România........................................................27
2.3. Starea actualã a serviciilor de telecomunicaţii din România......................39
2.4. Tendinţe ale serviciilor de telecomunicaţii din România............................42
CAPITOLUL 3. EVOLUŢIA SERVICIILOR DE TELECOMUNICAŢII ÎN
PERSPECTIVA INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ..........................49
3.1. Integrarea europeană a României..............................................................49
3.1.1. Uniunea Europeană. Scurt istoric........................................................49
3.1.2. Premisele aderãrii României la Uniunea Europeanã............................52
3.2. Liberalizarea pieţelor de telecomunicaţii...................................................59
3.3. Dezvoltarea pieţelor de telecomunicaţii....................................................60
3.4. Adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar...................................64
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ – S.N. Tc. ROMTELECOM SA................81
4.1. Descrierea firmei.......................................................................................81
4.2. Descrierea managementului firmei............................................................85
4.3. Piaţa firmei................................................................................................86
4.4. Analiza indicatorilor de eficienţa economică.............................................87
CAPITOLUL 5. CONCLUZII............................................................................96
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................103
 CAPITOLUL 1.
SERVICIILE - CONCEPT ŞI
CARACTERISTICI

1.1. Conceptul de servicii

Realitãţile lumii contemporane demonstreazã clar tendinta creşterii

impetuoase a rolului serviciilor în viaţa economico-sociala a ţărilor dezvoltate.
Dinamica sectorului serviciilor este atât de puternicã încât numeroşi
economişti denumesc sec al XX-lea ca “secolul serviciilor”,definind etapa actualã ca o
perioadã de transformare a civilizatiei noastre într-o “civilizaţie a serviciilor”.
Majoritatea specialiştilor sunt însã de acord cã societatea viitorului se va baza
într-o mãsurã esentialã pe servicii fiind caracterizatã prin preponderenta sectorului
terţiar asupra celorlalte sectoare ale economiei.
În sens general ,serviciile sînt definite ca activitãti care contribuie la
satisfacerea unor nevoi individuale sau colective altfel decât prin transfer de
proprietate asupra unui bun material. Astfel, serviciile sunt considerate ca fiind acele
activitãti efectuate de cãtre persoane, firme sau institutii care nu se concretizeaza în
produse de sine statatoare. În mare măsură, serviciile sunt bunuri economice
nonsubstantiale şi au, în această calitate, anumite caracteristici comune cu
produsele, acestea din urma privite ca bunuri materiale: şi unele şi altele sunt
rezultatul unui proces de productie şi sunt destinate satisfacerii anumitor nevoi de
consum.

2
 Populatia ocupata pe prinipalele activitati ale economiei nationale

50

40

30

20

10

0
1998 1999 2000 2001 2002 2003

agricultura 37.4 40.6 40.8 40.4 41.5 40.98

industrie 26.3 24.4 23.2 23.5 24.9 25.8
constructii 4.4 4 4.1 4 5 4
servicii 31.9 31 31.9 32.1 33.2 35.4

Serviciile înglobeazã o multime eterogenã de produse. De asemenea,

conceptul de servicii este extrem de complex, ridicând probleme de evaluare a
productiei, a valorii adaugate, a consumului intermediar şi final, de estimare a
preturilor, a ocuparii şi a productivitătii.
Integrate în structurile şi mecanismul procesului social serviciile deservesc
colectivitãti de oameni, unitãti economice ,institutii şi persoane fizice. Dezvoltarea şi
diversificarea lor este expresia necesitatii satisfacerii unor nevoi sociale, nevoile de
servicii.
Astfel, economia serviciilor devine una dintre cele mai discutate probleme
din literatura de specialitate, obiectul analizelor şi controverselor constituindu-l
natura şi conţinutul activităţilor din sfera serviciilor, implicaţiile dezvoltării lor asupra
procesului economico-social şi calităţii vieţii, clasificarea serviciilor, caracterul lor
productiv sau neproductiv.
Un aspect deosebit de important asupra cãruia majoritatea specialiştilor au
stãruit în lucrãrile lor îl constituie conţinutul serviciilor. Punctele de vedere exprimate
în legatură cu aceasta problema sînt de o mare diversitate.
Termenului de “servicii” îi este specific o adevaratã polisemie.
Dicţionarele consemnează aproximativ 15 sensuri ale acestui cuvânt:ocupaţie
a unei persoane,compartiment al unei întreprinderi, favoare, etc

3
 Din punct de vedere al sensului economic, economiştii privesc serviciile ca un
sistem de utilitãti în care beneficiarul cumpãrã sau foloseşte nu un produs ci o
anumitã utilitate ce conferã anumite avantaje sau satisfactii, neconcretizate în
majoritatea cazurilor într-un bun material şi destinate satisfacerii unor nevoi
personale sau sociale.
Serviciile au fost introduse în analiza economicã odatã cu Daniel Bell,
V.R.Fuchs, şi J.Singelmann consideraţi iniţiatorii economiei moderne a serviciilor.
D.Belll (1973) considera societatea post industrialã ca o societate de servicii, ele
constituind baza economiei şi sursa generatoare de modificãri fundamentale în
structura socialã.
V.R.Fuchs (1968) este primul care a utilizat sintagma “economia
servicilor”considerând cã sectorul serviciilor nu functioneazã ca sector industrial,
având caracteristici proprii.
La rîndul sãu J. Singelmann (1974) distinge urmatoarele tipuri de servicii:
servicii de distributive ( transport, comunicaţii , comerţ) servicii productive
(bancare, de asigurãri, imobiliare), servicii sociale ( sãnãtate, educative, poşta,
servicii publice, servicii cu scop nelucrativ), servicii personale ( personal casnic,
hotelier, reparatii )
În încercarea de a sintetiza experienţa teoretică şi practică privind definirea
serviciilor şi delimitarea lor de bunuri trebuie evidenţiat că acestea reprezintă o
activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile,
imateriale, intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Totodatã, serviciile
sunt activitãti de sine stãtãtoare, autonomizate în procesul adâncirii diviziunii sociale
a muncii şi sînt organizate distinct într-un sector numit sector tertiar.

Caracteristicile serviciilor
Serviciile reprezintã un domeniu particular de activitate în cadrul economiei.
Ele îmbracã o serie de trãsãturi caracteristice,decurgând din specificul muncii
desfãsurate în aceastã sferã, trãsãturi ce permit identificarea lor şi care pot constitui
criterii de delimitare a serviciilor fata de celelalte componente ale activitatii
economice şi sociale. Aceste trăsături îşi pun amprenta şi asupra modului de
comercializare a serviciilor.
4
 Principalele caracteristici ale serviciilor sunt: intangibilitatea, inseparabilitatea
producţiei şi a consumului, variabilitatea şi perisabilitatea.
Trãsãtura esentialã a productiei bunurilor materiale constã în aceea cã
rezultatele sunt concretizate în bunuri palpabile,care existã prin ele însele şi care pot
fi separate de procesul de poductie. Aceste bunuri pot fi mobile (cum sunt, de
exemplu,rezultatele proceselor de productie clasificate în ramurile industriale sau
agricole) sau imobile, fixate de sol (aşa cum este cazul rezultatelor proceselor de
producţie clasificate în ramura construcţiilor). De aici rezultă că pentru utilizarea
produsului este necesară prezenta sa fizică şi îndeplinirea caracteristicilor sale
fundamentale (constructive, functionale, tehnico-materiale), estetice, de fiabilitate
etc.).
Spre deosebire de producţia de bunuri materiale, munca producătoare de
servicii apare sub formă de activitate care, în general, nu există decât în perioada în
care serviciul este consumat. De asemenea, deoarece bunurile materiale, ca obiecte
fizice, pot fi separate de procesul de producţie, ele pot fi percepute, numărate,
cîntărite pe baza caracteristicilor fizice, indiferent de momentul cînd, locul unde, sau
cine şi cum le-a produs.În ceea ce priveşte serviciile, acest lucru este mult mai dificil
de realizat.
Intangibilitatea este unanim consideratã ca fiind caracteristica esentiala a
serviciilor. În esenta intangibilitatea serviciilor exprimã faptul cã acestea nu pot fi
vãzute, gustate,simtite sau auzite înainte de a fi cumpãrate.Dacã un bun material
este un obiect, un lucru, serviciul este în esentă o activitate.Un bun material se
autodefineşte iar un serviciu nu. De exemplu: spectatorul unei reprezentaţii teatrale
nu ştie, în momentul în care plăteşte biletul ,în ce măsură prestatia va răspunde
aşteptărilor sale; turistul nu cunoaşte în detaliu ce i se oferã la destinatie şi mai ales
calitatea prestatiilor; o entitate solicita şi plateşte un serviciu de reparatii fara sa
poată aprecia eficienta functionarii utilajului dupa executarea lucrării.
Intangibilitatea serviciilor obligã consumatorii potentiali sã fie atenti la pãrtile
tangibile sau cu alte cuvinte la evidentele serviciilor.Chiar daca majoritatea serviciilor
sunt intangibile exista totuşi şi elemente vizibile, anumite evidente asociate acestora
care pot fi evaluate de cãtre consumatorii potentiali. Printre elementele concrete care
reprezintã un anumit semnal în legãturã cu serviciile cele mai întâlnite sunt
5
:ambianta în care sunt prestate ,facilitãtile acordate cumpãrãtorului, înfãtişarea şi
comportamentul personalului, reteaua de comunicatii şi preţul.
De aceea principala sarcinã a managerului unei întreprinderi de servicii este
de a evidentia pãrtile vizibile ale serviciului în cel mai avantajos mod ,ca o primã
imagine a acestuia.
Informaţiile cu privire la serviciu reprezintă o altă modalitate de evidentiere a
acestuia. Ele pot proveni din partea firmei prestatoare sau a altor agenti interesati şi
au o influentă deosebită asupra deciziei de cumpărare.Prin publicitate, relatii publice,
vînzare personală se transmit mesaje despre servicii.
Evidenţierea aspectelor concrete ale procesului de prestare a serviciilor,
reprezentarea tangibilă a acestora sau asocierea cu elemente tangibile reprezintă
elemente esentiale în special în marketingul serviciilor deoarece scot în evidenţă
anumite aspecte ale serviciului pe care firma doreşte să le transmită (sigurantă,
încredere, comunicativitate), oferă un indiciu ,un element concret despre serviciu,
făcându-l mai uşor de imaginat, construiesc o imagine de marcă, imagine care poate
fi dezvoltatã ulterior.
Caracterul în general nepalpabil al serviciului nu înseamnã cã sfera lor de
cuprindere se limiteazã doar la activitãtile cu rezultate nonsubstantiale. Din punct de
vedere statistic, sunt considerate servicii şi unele activitati care au ca rezultat un
produs fizic, dar de o formă specifică: activitatea de cercetare stiintifică şi proiectare,
producerea de informatii care apoi sunt stocate pe suporti materiali-discuri şi benzi
magnetice, filme, hîrtie.
Inseparabilitatea serviciilor se explicã prin aceea cã serviciul nu poate exista
separat de prestatorul sau, fie el persoanã sau obiect material.Drept urmare calitatea
serviciilor este inseparabilã de calitatea prestatorului. Aceastã legaturã este mai
puternicã la unele servicii cum ar fi cele medicale, financiare, culturale, educationale.
De aceea, aşa cum producãtorul de bunuri materiale este preocupat de
calitatea produselor şi prestatorii de servicii trebuie sã se preocupe de calitatea
serviciilor, ceea ce înseamnã cã în situatia în care factorul uman este preponderent,
trebuie sã se acorde atentie deosebitã recrutãrii şi promovãrii acestuia.
Simultaneitatea producţiei şi serviciilor presupune şi participarea
consumatorului la prestarea serviciilor .Rolul pe care-l indeplineste consumatorul in
6
procesul realizării serviciului are, pe lângă elemente pozitive ( cunoaşterea serviciului,
implicarea în desfãşurarea acestuia, împãrtirea responsabilitãtii cu producatorul ) şi
un aspect negativ:face dificilã modernizarea serviciilor deoarece orice modificare în
prestarea acestuia, orice element de noutate implicã schimbãri în obiceiurile de
cumpãrare/consum şi aşa greu de format, de orientat sau de prevãzut.
O altã trãsãturã a serviciilor este aceea cã sunt mai putin standardizate şi
uniforme decât bunurile materiale sau, altfel spus, serviciile sunt eterogene.
Utilizând drept criteriu de clasificare gradul de implicare a personalului în
prestarea serviciului, putem deosebi douã categorii de servicii: cele bazate
preponderent pe maşini, echipamente, utilaje ( servicii de transport, comunicatii) şi
cele bazate într-o proporţie mai mare pe activitatea prestatorului ( servicii medicale,
educaţionale, de consultanţă).
Implicarea decisivă a personalului în producerea serviciului introduce un grad
de variabilitate care nu este prezent în cazul preponderenţei maşinilor în executarea
serviciului.
Variabilitatea serviciilor semnificã imposibilitatea repetãrii acestora, în mod
identic, de la o prestare la alta ,deoarece ele depind de persoana care le realizeazã,
de locul şi momentul în care sunt prestate, de complexitatea serviciului solicitat.
De pildã, consumatorii se aşteaptã ca mîncarea sã aibã acelaşi gust ori de
câte ori frecventeazã un restaurant, sã asculte aceeaşi melodie ori de câte ori merg
la acelaşi concert. În realitate, în forma sa cea mai purã, o astfel de situatie este
greu de imaginat. Aceste exemple demonstreazã cã variabilitatea are influente
deosebite asupra calitãtii serviciilor, fãcând dificilã asigurarea şi standardizarea lor.
Un rãspuns probabil ar fi personalizarea serviciilor.Aceasta presupune o
tratare diferentiată a clienţilor ,lucru pe care unele firme îl realizează abordându-şi
clienţii diferenţiat.
O altã trãsãturã a serviciilor este perisabilitatea care înseamnã capacitatea
acestora de a nu fi stocate sau inventariate. Ca urmare, în industria serviciilor,
produsele activitãtii nu pot fi înmagazinate pentru a fi utilizate în perioade cu cerere
mare. Aceasta caracteristicã a serviciilor este importantã din perspectiva
marketingului serviciilor, mai exact, al asigurãrii unui anumit grad de sincronizare a
cererii cu oferta.
7
 Aceastã caracteristicã prezintã unele avantaje în desfaşurarea activitãtii
respective, în asigurarea unei eficiente ridicate ca urmare a eliminarii dificultatilor
legate de distribuirea fizica a serviciilor ,de manipularea lor, de crearea unor conditii
specifice de depozitare şi pãstrare.
În acelaşi timp aceastã caracteristicã determinã o serie de neajunsuri, mai
ales în asigurarea echilibrului ofertã-cerere şi realizarea efectivã a serviciilor. Astfel,
serviciile odatã oferite dar neutilizate reprezintã pierderi de mijloace umane dar şi
materiale (de exemplu:oferta de locuri de cazare dintr-un transport, dintr-o salã de
spectacole) ele neputând fi pãstrate.
Datoritã caracteristicilor serviciilor, comercializarea acestora diferã de cea a
bunurilor materiale. Astfel ,în timp ce bunurile materiale sunt în general produse
înaintea vânzãrii, serviciile sunt de cele mai multe ori vãzute înainte de a fi produse.
În cele mai multe cazuri, spre deosebire de bunurile finale ale altor activitãti
(industriale sau agricole), serviciile nu pot fi produse în fabricã, ambalate şi apoi
livrate consumatorilor. În timp ce în cazul bunurilor materiale se poate influenta
preferinta consumatorilor pentru o anumita marca prin ambalaj, pret, promovare,
distributie, în cazul serviciilor acest lucru este mai dificil de realizat. De asemenea,
perceperea riscului de către consumatorii serviciilor este ridicată deoarece serviciile
nu pot fi atinse, văzute sau testate înaintea cumpărării.
În consecinţă, în cazul serviciilor este esenţială experimentarea calitătii
lor,apreciată de către consumatori numai în timpul sau după procesul productiei-
consumului lor, astfel încât comunicatiile (inlusiv verbale) au un rol decisiv în
câştigarea fidelitatii clienţilor.
Pentru asigurarea legãturii între productie şi consum, în cazul bunurilor
materiale accentul se pune pe redarea tangibilului în imagini abstracte, în timp ce în
sectorul serviciilor problema este aceea a“vizualizarii“ intangibilului. În aceastã ordine
de idei, mentionam faptul ca în strategiile de promovare a bunurilor materiale se
subliniazã marca produsului iar în promovarea serviciilor se insistã pe marca firmei.
Pentru bunurile materiale vînzarea este non personalã; în ceea ce priveşte
serviciile, se tinde tot mai mult spre personalizarea lor,spre particularizarea în funcţie
de client, obiectivul fiind formarea unei relaţii prefernţiale, pe termen lung. Dacă în
cazul bunurilor materiale produsele sint “impinse“ spre comercializare, fiind vândute
8
de un personal specializat unor consumatori atraşi prin publicitate, în cazul serviciilor
managerii promoveazã serviciul prestatorilor (personalului de vânzare) pentru ca
aceştia sã-l vândã consumatorilor finali.

Caracteristica serviciului Consecinte

Intangibilitatea # serviciile nu pot fi depozitate
# serviciile nu pot fi protejate prin brevete sau licente
# serviciile nu pot fi cu usurinta expuse, etalate sau
communicate
# preturile serviciilor sint dificil de stabilit
Simultaneitatea # prezenta prestatorului pe parcursul derularii
productiei si consumului serviciului
# implicarea consumatorului in prestarea serviciului
# risc mare la cumpararea serviciilor
# dificultatea producerii pe scara larga a serviciilor
Eterogenitatea # standardizarea ,uniformizarea si controlul calitatii
serviciilor sint dificil de realizat
# variabilitatea serviciilor (imposibilitatea repetarii
serviciilor, in mod identic, de la o prestatie la alta)
Perisabilitatea # serviciile nu pot fi inventariate si stocate
# sincronizarea cererii cu oferta de servicii este dificila

1.2. Locul si rolul serviciilor în economia modernã

Locul serviciilor în economie este rezultatul unui proces evolutiv complex, al

mutaţiilor înregistrate în viaţa economică şi socială. Astfel, dezvoltarea şi
diversificarea structurilor economiilor lumii, amploarea cuceririlor stiintifice şi
pătrunderea lor în realitatea de zi cu zi au favorizat afirmarea şi intensificarea
participării serviciilor în desfãşurarea diferitelor fenomene şi procese , creşterea
rolului lor.
Se poate afirma, în acest context, cã locul şi importanta serviciilor în sistemul
economiei nationale se afla în conexiune cu dinamica sociala, ca dezvoltarea lor
este ,în egalã mãsurã, o conditie şi o caracteristicã a evolutiei societãtii moderne.
Natura specificã a activitãtii desfãşurate în sfera serviciilor conferã acestora
trãsãturile unui domeniu distinct al economiei, cu dimensiuni bine conturate, cu

9
legitãti proprii de evoluţie. Totodată, integrarea serviciilor în structurile şi
mecanismele reproducţiei sociale, participarea lor în toate fazele acestui proces,
aportul lor deopotrivă la realizarea producţiei materiale şi la satisfacerea nevoilor
oamenilor, determină înscrierea acestora între componentele de bazã ale ansamblului
ramurilor şi sectoarelor economiei.
Definirea, în acest context al locului şi importanţei serviciilor, evaluarea
participării lor la dezvoltarea socială reclamă caracterizarea dimensiunilor acestui
sector, a principalelor schimbãri înregistrate în evolutia lui şi a factorilor ce le-au
determinat, a interdependentelor şi interferentelor cu celelalte ramuri şi sectoare de
activitate.

Sectorul terţiar şi interdependentele acestuia în economie şi societate.

Activitãtile de servicii au fost grupate pentru prima datã de Allen Fisher , în
1926, într-un sector distinct al economiei nationale – sectorul tertiar. Ulterior,
conceptul a fost perfectionat de Colin Clark şi Jean Fourastie.
Potrivit teoriilor elaborate, economia se împarte în trei sectoare cu
comportament economic diferit:
 sectorul primar: agriculturã, vânãtoare, pescuit şi industrie extractivã.
 sectorul secundar: industrie prelucrãtoare şi constructii
 sectorul terţiar:toate celelalte activităţi desfãşurate în economie corespunzând
sferei serviciilor.

Numarul mediu al salariatilor pe activitati

ale economiei nationale in 2003
comert

19772 hoteluri si restaurante

21102
transport si depozitare

111501 posta si telecomunicatii

55918
10170 activitati financiar bancare si
de asigurari

În ceea ce priveşte comportamentul economic în cele trei sectoare, el este

caracterizat prin nivelul şi dinamica productivitãtii muncii şi prin nivelul progresului
tehnic şi receptivitatea faţă de acesta.
10
 Astfel, se considerã cã productivitatea se situeazã la un nivel mediu în sectorul
primar, peste mediu în sectorul secundar şi sub mediu în sectorul tertiar.
Sectorul secundar este apreciat ca înregistrând cel mai inalt grad de
pãtrundere a progresului tehnic, în timp ce terţiarul este considerat ca fiind cel mai
puţin receptiv.
Aceasta clasificare sectorialã prezintã importantã din punct de vedere al
posibilitãtii de analizã ca un tot unitar al diferitelor activitãti economice şi pentru
desprinderea unor tendinţe strategice în dezvoltarea economică.
Cu toate acestea, clasificarea sectorialã prezintã şi anumite limite, fiind deseori
criticatã şi contestatã.
Una din aceste limite este faptul cã sectorul tertiar se dovedeşte neîncãpãtor
pentru a cuprinde în totalitate sfera serviciilor. Activitãtile de servicii în scopul
productiei materiale, desfaşurate în interiorul întreprinderii producatoare de bunuri
materiale, nu pot fi separate şi evidentiate distinct de activitatile de productie propriu
zise, ele fiind incluse în sectorul unu sau doi (servicii de organizare, de reparaţii a
utilajelor, mecanizare, automatizare, servicii sanitar – veterinare).
Prin urmare se poate aprecia cã sfera serviciilor depãşeste limitele sectorului
tertiar ea lãrgindu-se continuu pe masura adâncirii diviziunii muncii, a specializãrii şi
a creşterii cerintelor pentru servicii, îndeosebi cele legate de progresul tehnico-
stiintific. Deci, sfera serviciilor este mai cuprinzatoare decât sectorul tertiar.
O altã limitã a clasificãrii sectoriale se referã la unul din criteriile de separare a
ramurilor pe sectoare şi anume receptivitatea fatã de progresul tehnic. Astfel, dacã
pânã în 1970 sectorul tertiar putea fi considerat un adevarat colac de salvare
împotriva somajului datoritã receptivitãtii mai mici fata de progresul tehnic şi datorita
importantei factorului uman în acest sector dupa perioada 1970-1980 , progresul
tehnic începe sa patrundă din ce în ce mai mult şi în sectorul serviciilor (exemplu:
servicii bancare, asigurãri).
În ceea ce priveşte interdependenţele terţiarului cu celelalte sectoare ale
economiei, pornind de la destinaţiile serviciilor si anume, consum intermediar şi
consum final, respectiv consum individual şi consum social, pot fi structurate pe trei
direcţii principale şi anume:
1. interdependenţa cu producţia materială
11
2. impactul serviciilor asupra omului cu nevoile sale
3. impactul asupra mediului înconjurãtor
În ceea ce priveşte interdependenţa cu producţia materială, serviciile se pot
afla fie în raport organic, fie în raport funcţional cu producţia. În primul caz, serviciile
se desfăşoară chiar în interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, proces
economic care se numeşte proces de interiorizare sau internalizare a serviciilor.
Raportul funcţional apare atunci când sunt realizate de către întreprinderi sau
de către persoane independente specializate ,din interiorul intreprinderilor
producătoare de bunuri, proces economic denumit proces de exteriorizare sau
externalizare a serviciilor.
Aceste douã procese, externalizarea şi internalizarea serviciilor, sunt
influentate de numeroşi factori dintre care se remarca ca fiind cei mai importanti:
1. nivelul de dezvoltare tehnicã şi tehnologicã la un moment dat
2. gradul de dezvoltare a schimburilor respectiv întinderea şi coerenţa relaţiilor
de piaţă
Primul factor influenţează spre interiorul intreprinderii producătoare iar al
doilea spre exterior.
Indiferent de locul unde se desfãşoarã, în interiorul sau în exteriorul
întreprinderii producãtoare serviciile exercitã o influentã directã asupra productiei,
fiind la rândul lor influentate de aceasta.
Din acest motiv se poate considera cã serviciile reprezintã atât o premisã a
dezvoltãrii productiei cât şi un efect al dezvoltãrii acesteia:
-premisã pentru cã, fãrã servicii (servicii profesionale, contabilitate, consultantã
juridicã, transporturi, prelucrare a informatiei, comert, turism cercetare stiintifica)
dezvoltarea economica nu ar fi posibila
- consecinţă pentru că: dezvoltarea economică presupune dezvoltarea şi
specializarea serviciilor, echipamentele tehnice necesare serviciilor sunt furnizate de
producţie, producţia furnizează chiar obiectul de activitate al unor servicii-
reparaţii,transporturi-, dezvoltarea producţiei determină progresul tehnic,
determinând împreunã eliberarea fortei de muncã ce îşi gãseşte ocupatie în domeniul
productiei.

12
 În concluzie, dezvoltarea domeniului serviciilor nu exclude dezvoltarea
industrialã, nu înseamnã dezindustrializarea economiilor.
Impactul serviciilor asupra omului cu nevoile sale.
Este de subliniat cã serviciile contribuie în primul rînd la satisfacerea unor
nevoi spirituale ale oamenilor (instruire,culturã,confort, receere,
informare,comunicare).
Satisfacerea acestora implicã dezvoltarea unor servicii cum sunt:
învãtãmîntul, cultura, telecomunicaţiile.
Serviciile sunt implicate şi în satisfacerea unor nevoi materiale ale oamenilor
cum sunt: alimentaţia, transportul, distribuirea de apă,gaz,electricitate.
În general se considerã cã în raport cu bunurile, serviciile satisfac nevoile
oamenilor la un nivel superior.
În acelaşi timp existã şi relatii de stimulare între cererea de bunuri şi cea de
servicii, ceea ce influenteazã în mod pozitiv atât creşterea productiei de bunuri
materiale cât ºi cea de servicii.
Impactul serviciilor asupra mediului înconjurãtor.
Serviciile au variate interferenţe cu mediul înconjurător, punându-şi amprenta
asupra calitătii şi dinamicii mediului. Se poate spune că serviciile contribuie atât la
deteriorarea mediului cât şi la protejarea acestuia.
Relaţia servicii-mediu înconjurător are în vedere,pe de o parte, rolul serviciilor
de a proteja mediul natural, iar pe de alta parte, de a preveni şi combate multiplele
posibilităti de degradare a acestuia, ca urmare a extinderii unor servicii rezultate din
progresul tehnic contemporan şi care genereazã elemente poluante.

Rolul economico-social al serviciilor

Serviciile îndeplinesc un rol important în progresul economico-social şi în
ridicarea calitãtii vietii, tinând seama de contributia pe care acestea o aduc la :
 utilizarea mai eficientã a resurselor umane,materiale si financiare, satisfacerea
nevoilor populatiei şi societãtii în ansamblu;
 stimularea creşterii, înnoirii şi diversificãrii productiei bunurilor materiale;
asigurarea condiţiilor pentru facilitarea procesului de distribuţie şi consum;
 sporirea eficienţei economico-sociale a muncii;
13
 folosirea mai eficientã a timpului de muncã şi a timpului liber;
 asigurarea unor condiţii mai bune pentru formarea profesională, culturală şi
stintifică a membrilor societãtii;
 asigurarea condiţiilor pentru ridicarea stării de sănătate a populatiei;
Rolul serviciilor este evidenţiat,în primul rînd,prin contribuţia sa la procesul
creşterii economice. Într-adevar, deşi dezvoltarea şi diversificarea serviciilor este
condiţionată în mod deosebit de creşterea economică,în general,şi de productia
bunurilor materiale,în special, serviciile apar în acelaşi timp ca o condiţie a
progresului economico-social.
În afara contribuţiei pe care o aduc la creşterea calitativă a forţei de muncã,
serviciile participã la mentinerea echilibrului în repartizarea factorului uman, prin
crearea conditiilor pentru folosirea deplina şi rationala a acesteia în toate ramurile de
activitate, prin oferirea de noi locuri de munca în cele mai tinere domenii ale
economiei -informaticã ,ciberneticã.
Un rol important îl au serviciile în asigurarea mijloacelor de informare în masã.
Nevoia de informare este o caracteristicã a omului modern, iar serviciile reprezintã
un mijloc de satisfacere a acestei nevoi, prin creşterea şi diversificarea formelor de
circulaţie a informaţiei- radioul, televiziunea, presa.

1.3. Criterii de evaluare, indicatori de exprimare şi cãi de creştere

a eficientei serviciilor

Cu toatã complexitatea şi dificultãtile legate de evaluarea eficienţei în sectorul

serviciilor, toate deciziile în legatură cu viitorul,începînd de la nivelul firmei şi mergînd
pînă la nivelul economiei nationale, sunt fundamentate pe analiza diagnostic a
rezultatelor obţinute atât din punct de vedere economic cât şi social.
În acest sens principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul seviciilor
sunt:
a) rentabilitatea
b) nivelul costurilor
c) eficienţa utilizării factorilor de producţie
d) eficienţa investiţiilor

14
 e) eficienţa socială.

a) rentabilitatea este, dintre primele patru criterii, cel care exprimã sintetic
eficienta economicã în sectorul serviciilor.
Rentabilitatea constã în capacitatea unei întreprinderi de a obtine profit sau
venit net.
Ea se masoarã cu ajutorul indicatorilor absoluti şi relativi.
Nivelul absolut al profitului, ca expresie generalã, reprezintã diferenta dintre
veniturile totale şi costurile totale.
Calculul profitului reprezintã anumite particularitãti dupã cum este vorba de
activitãti de productie ,de comert ,alimentatie publica, turism ,etc.
Indicatorii relativi sunt mai expresivi şi se referã la rata rentabilitãtii care
poate fi : comercialã, economicã si financiarã.
Rata rentabilitãtii comerciale (Rc) se calculeazã ca raport între rezultatul
exercitiului (RE), profit sau pierdere dupa ce s-a scãzut impozitul pe profit şi cifra de
afaceri (CA) sau productia exercitiului (Q).
RE RE
Rc = x 100 sau Rc = Q x 100
CA
Rata rentabilitãtii financiare (Rf) se calculeazã ca raport între rezultatul
exerciţiului (RE) şi capitalurile proprii (K) sau capitalurile permanente (Kp).
RE RE
Rf = x 100 sau Rf = Kp x 100
K
b) nivelul costurilor se exprimã , de asemenea cu indicatori absoluti şi relativi.
Nivelul absolut se referã la suma totala a cheltuielilor ce cuprinde atât
cheltuieli directe (care se pot regãsi şi repartiza direct pe produse, activitãti sau
subunitãti),cât şi indirecte(cu amortizarea ,administrativ-gospodãreşti, generale ale
întreprinderii,etc).
De asemenea,o importanţă deosebită din punct de vedere al analizei
economice prezintă gruparea cheltuielilor în fixe sau conventional constante (în
special cu echipamentele) şi variabile (care depind de evolutia activitătii economice).

15
 Nivelul relativ al costurilor (n) exprimã cheltuielile de 100 sau 1000 lei cifrã de
afaceri, evidentiind astfel consumul de resurse în raport cu rezultatele economice
obtinute.
ch
N= X 100
CA
Existenţa în structura cheltuielilor a celor fixe determinã ca sporirea cifrei de
afaceri sã se constituie într-o cale importantã de reducere a nivelului relativ al
costurilor, în conditiile în care creşterea cheltuielilor totale este inferioarã creşterii
cifrei de afaceri.
c) eficienţa utilizarii factorilor de producţie exprimă nivelul producţiei pe unitatea
de factor (sau factori ) de producţie consumat ( consumaţi ), evidenţiind aşa cum s-a
mai menţionat, productivitatea parţială sau totală a factorilor de productie.
Se poate calcula productivitatea medie a factorilor de productie (W), precum
şi productivitatea marginalã a acestora ( Wm).
Q
W= Q = productia
X
X = consumul de factori de productie
dQ
Wm = dQ = modificarea productiei
dX
dX = modificarea consumului de factori de productie

Eficienţa utilizării factorilor de producţie poate fi exprimată şi cu ajutorul

indicatorilor: profitul realizat în medie de un salariat, la 1000 lei capital fix, la 1000 lei
cheltuieli, etc.
În ceea ce priveşte utilizarea capitalului fix (a bazei tehno-materiale) se
folosesc unii indicatori specifici cum ar fi: coeficientul de utilizare a capacitãtii ca
raport între capacitatea efectiv folositã şi capacitatea teoreticã; încasãrile (cifra de
afaceri) pe 1mp suprafatã de productie sau comercialã.
Cei mai multi indicatori se referã, având în vedere importanta capitalului ca
factor de productie, la eficienta utilizării acestuia.
Dintre indicatorii folosiţi în acest sens amintim:
 numãrul de rotatii al capitalului ca raport între cifra de afaceri într-o perioadã de
timp şi capitalul utilizat în perioada respectivã;
16
 Cu cit numarul de rotaţii al capitalului este mai mare, cu atât activitatea
întreprinderii este mai eficientã.
 rata autonomiei financiare ca raport între capitalul propriu şi capitalul total al
întreprinderii;cu cit este mai apropriat de 1 situaţia este mai favorabilă pentru
întreprindere deoarece capitalurile împrumutate sunt purtãtoare de dobînzi;
 rata solvabilitãtii generale se calculeazã ca raport între activele totale ale
întreprinderii şi obligatiile exigibile plus criteriile de rambursat într-o anumitã
perioadã de timp.
Dacã rata este superioarã lui 1 , întreprinderea este solvabilã; în caz de lichidare
ea îşi va putea plãti datoriile.
 fondul de rulment permanent (Fr) se calculeazã ca diferenta între capitalurile
permanente şi activul imobilizat sau ca diferenta între activul circulant şi datoriile
pe termen scurt.
Calculul fondului de rulment permite cunoaşterea mãsurii în care capitalurile
permanente sunt suficiente pentru a finanta imobilizãrile, sau dacã activul circulant
permite a face fatã datoriilor pe termen scurt.
FR = CP - AI
FR = AC – Dat term scurt.
Concluzii importante privind eficienţa (sau ineficienta) utilizării capitalului pot fi
desprinse şi din calculul altor indicatori cum ar fi: rata curenta a lichiditătii (active
curente/obligatii curente), rata rapida a lichiditătii (active curente-stocuri/obligatii
curente), rata de recuperare a creanţelor (facturi emise şi neîncasate/vânzări) etc.
d) eficienţa investiţiilor.
Decizia de a investi depinde de un numar mare de factori, care pot fi grupaţi
în trei categorii: nevoia de a investi, posibilitatea de a investi şi posibilitatea de a
prevedea.
Nevoia de a investi depinde în practicã de douã elemente: evaluarea cererii şi
politica concurentilor. Dintre cei doi factori, primul se considerã a fi de ordin
cantitativ şi determinã mai ales investitiile numite de “capacitate”, iar al doilea este
de ordin calitativ şi determinã investitiile de “productivitate”. Aceastã distinctie este
mai mult teoreticã decât realã, pentru cã aproape întotdeauna cu ocazia creşterii
capacitãtii, întreprinzatorii îmbunãtãtesc şi productivitatea.
17
 Posibilitatea de a investi este o condiţie obligatorie, oricât de mare ar fi nevoia
de a investi. Din acest punct de vedere, comportamentul investitorilor depinde de
situaţia în care se află şi anume:
a) cea favorabila este aceea în care investitorul dispune de capitalul necesar
investiţiei. Este vorba nu numai de fondurile necesare propriu-zis investiţiei ci
şi de nevoile viitoare de lichidităţi complementare investiţiei dacă este
realizată.
b) creditul este a doua posibilitate de a obţine capital pentru întreprinzătorii care
investesc. Este mai puţin avantajoasă pentru că împrumuturile sunt
purtătoare de dobânzi.
Posibilitatea de a prevedea efectele economice, rezultatele acţiunii de a investi
influentează, de asemenea, comportamentul întreprinzãtorilor în materie de investitii.
Aceasta depinde de:
 natura serviciilor (pentru unele servicii cererea, oferta şi rezultatele economice ale
viitoarei producţii sunt mai uşor de previzionat, iar pentru altele previziunea este
mult mai dificil de realizat);
 dimensiunile întrepriderii (firmele mari au în acest sens posibilitãti mai mari)
 organizarea întreprinderii (aceasta poate fi mai mult sau mai puţin orientată spre
previziune, având sau nu un compartiment specializat în acest scop)
Pentru un proiect de investiţie sunt posibile mai multe variante care pot fi
adoptate, din care trebuie aleasă varianta cea mai avantajoasă.
Pentru un proiect de investiţii trebuie reţinuţi mai mulţi parametri, între care:
 durata de funcţionare (utilizare) -care nu este neaparat identică cu durata de
viaţă fizică
 veniturile (încasãrile) sperate (estimate) în cursul perioadei de utilizare;
costurile - care cuprind suma investiţiei şi costurile de utilizare a investiţiei (cu mâna
de lucru, materiile prime, întreţinere)
Odatã stabilite variantele de investitii din punct de vedere al încasãrilor şi
costurilor, alegerea variantelor se face în functie de o serie de criterii,cum ar fi:
a) termenul de recuperare a investiţiei:
I
Tr = I = investitia
P

18
P = profit

b) rata rentabilitãtii investitiei:

P
ri = 100
I
În ceea ce priveste dimensionarea unitãtilor de prestãri servicii pentru
populatie, un calcul estimativ al mãrimii noii unitãti se face în functie de cifra de
afaceri posibil de realizat şi randamentul scontat pe 1mp, astfel:
CA
S= S = suprafaţa noii unităţi
R
CA = cifra de afaceri
R = randamentul ( cifra de afaceri ) pe1 mp.
Cifra de afaceri posibil de realizat este influenţată de o multitudine de factori,
cum ar fi:
 numãrul locuitorilor sau gospodãriilor din zona unde urmeazã a fi localizatã
unitatea respectivã, precum şi structura populatiei pe vârstã, sex, categorii socio-
profesionale
 populaţia atrasă din afara localitătii unde urmează a fi amplasată unitatea
 puterea de cumparare a populaţiei care influenţeaza volumul şi structura cererii
de servicii
 frecvenţa cererii (curenta, periodică, rară) şi distantele pe care populaţia este
dispusă să le parcurgă pentru procurarea anumitor categorii de servicii
 concurenţa şi cota de piaţa care este posibil să revina unităţii respective;
e) eficienţa socială este mai dificil de exprimat cu ajutorul unor indicatori cantitativi.
Majoritatea modelelor propuse în acest scop se referă la măsurarea calitătii
serviciilor, respectiv a reducerii diferentei dintre nivelul serviciilor oferite şi cel
aşteptat de consumatori.

Criteriile de apreciere a eficienţei sociale a serviciilor- abordate în literatura de

specialitate sunt:

19
 gradul de anticipare a nevoii clientului ( se poate evalua prin procentul serviciilor
care nu se acordã deşi clientul se aşteaptã sã i se ofere )
 gradul de acoperire a cererii de servicii ( se calculeazã ca procent al tuturor
cererilor de servicii care nu pot fi satisfãcute din lipsa de lucratori sau resurse
materiale)
 gradul de flexibilitate sau promptitudine cu care se rãspunde la situatiile de
urgenta (reprezinta timpul mediu de la primirea cererii pâna la oferirea serviciului
respectiv)
 gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor privind serviciul (calculat ca procent
al tuturor problemelor pentru care serviciul promis nu poate fi oferit în intervalul
de timp stabilit iniţial)
Se mai utilizeazã nivelul servirii consumatorilor- parametru cu continut complex
şi, tocmai de aceea greu de transpus într-un indicator numeric. El cuprinde
ansamblul conditiilor care concurã în satisfacerea cerintelor consumatorilor.
De exemplu la nivelul unui serviciu de telefonie (fixã sau mobilã) aprecierea
calitãtii serviciilor oferite se poate face în functie de gradul de diversificare a ofertei
de servicii; numarul de servicii suplimentare (ponderea încasarilor din serviciile
suplimentare în total încasãri; numãrul de operatori (lucrãtori) ce revin la 10.000 de
abonati etc.

20
 CAPITOLUL 2.
SERVICIILE DE TELECOMUNICAŢII ÎN
ECONOMIA ROMÂNIEI.

2.1. Rolul şi locul serviciilor de telecomunicaţii în economia

României

Dezvoltarea explozivã a telecomunicaţiilor în ultimele decenii a fost însoţitã

de modificãri multiple şi importante în tehnologiile de telecomunicaţii. Au apãrut
reţele de telecomunicaţii noi, au fost dezvoltate servicii noi de telecomunicaţii.
Dintre aceste modificãri sunt considerate a fi esenţiale:
 tehnologia comutaţiei digitale ,dezvoltatã dupã 1970, care a asigurat suportul
pentru integrarea serviciilor de date şi imagine. Aceasta a dus la dezvoltarea
ISDN, care a permis dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de telecomunicaţii prin
introducerea reţelei de semnalizare şi reţelelor inteligente .
 tehnologiile comunicaţiilor mobile apãrute dupã 1980, care au permis asigurarea
comunicaţiilor oricând şi oriunde între persoane, realizate de sistemele de
comunicaţii mobile, dintre care se remarcã în mod deosebit GSM, UMTS, IMT.
 internetul dezvoltat dupã 1990, care a cunoscut o dezvoltare rapidã şi a creat o
lume nouã , o societate informaticã al cãrei potenţial este departe de a fi utilizat
în întregime.
Piaţa de servicii de telecomunicaţii a impus în mare parte aceste inovaţii în
telecomunicaţii. Se impune deja adaptarea reţelelor de telecomunicaţii la cerinţele
utilizatorilor privind integrarea serviciilor, creerea unei reţele globale care sã asigure
unui utilizator acces la orice serviciu, mobilitate şi independenţă de terminal.

21
 Investitii pe principalele activitati ale economiei nationale

100%
80% 40.9 42.1 44.4 46.8 45.9
47.4
servicii
60% 7 6.9 8.6 6.5 9.2 8.9 constructii
40%
45.6 industrie
44.3 39.5 40 41.7 41
20% agricultura
0% 6.5 6.7 7.5 6.1 6.4 6
1998 1999 2000 2001 2002 2003

Reteaua de telecomunicatii reprezinta ansamblul de mijloace care asigura

transmiterea la distanta a informatiilor (sunete, voce sau muzica, imagini,fixe sau
mobile, texte, date , multimedia: combinatie de voce, video, date) intre utilizatori
(indiferent de poz geograf a acestora ) cu ajutorul semnalelor electrice sau
optice.Retelele de telecomunicatii pot asigura comunicatii telefonice , fax, video
conferinte, e-mail, transfer de fisiere , comert electronic, educatie la distanta , etc.
Telecomunicatiile joacã un rol esential în dezvoltarea unei societati şi influentează
de asemenea stilul de viaţă al oamenilor. Acesta este motivul pentru care reţelele de
telecomunicaţii au înregistrat un progres constant iar în ultimul timp chiar
spectaculos.
Sunt create permnent noi servicii, sunt dezvoltate noi tehnologii şi noi reţele care
să facă fată cerinţelor pieţei de servicii de telecomunicaţii.
Pentru operator existã raţiuni tehnice şi administrative de împãrtire a
teleserviciilor în servicii de bazã şi servicii suplimentare.
Comunicarea telefonicã cu conexiune realizatã în urma transmiterii numãrului
chemat este un serviciu de bazã. Toti utilizatorii au acces la acest tip de serviciu.
Utilizatorii pot avea şi acces la servicii suplimentare sau cu valoare adaugatã, ca
de ex: acces la o operatoare telefonicã, trezire la ora fixã.
Pot fi puse la dispoziţie servicii suplimentare distribuite care sunt obţinute prin
modificarea serviciului de bază. Ex: redirijarea apelului, redirecţionarea apelului,
transferul apelului, apel în aşteptare.
Serviciile suplimentare pot fi controlate centralizat prin reţeaua inteligentă
(IN= Intelligent Network). IN permite diversificarea teleserviciilor şi introducerea cu
uşurinţa a noilor servicii.
22
 Din punct de vedere al utilizatorului, teleserviciile sunt caracterizate prin forma
în care sunt prezentate informaţiile abonatului şi anume: vocea, date, text, video şi
multimedia.
Din punct de vedere al modului de acces la informaţii pot fi puse în evidenţă
urmatoarele tipuri de teleservicii:
 servicii interactive, cu transfer bidirectional de informaţii.
 serviciii de mesagerie, bazate pe principiul memorãrii informatiei care este
acccesibilã destinatarului ulterior (voice mailbox, telelephone answering machine)
 servicii de acces la informaţii memorate în baza de date.
Servicii distributive care sunt unidirecţionale, ca de ex: difuziune de programe
radio sau tv.

2.2. Istoria telecomunicaţiilor în România

Evoluţia telecomunicaţiilor la distanţă în România este intrinsec legată de

efortul de emancipare şi dezvoltare economică, politică şi socială a tării, dar şi de
progresul tehnologic pe plan mondial al acestor mijloace.
Un punct de reper al începuturilor conştientizãrii utilitãtii telecomunicatiilor îl
poate constitui, în opinia istoricilor domeniului, razboiul de Independenta (1877-
1878) care a probat pe viu într-o manieră specifică, foloasele comunicării la distantă.
TELEGRAFIA. Cel dintâi mijloc modern de legaturã la distantã l-a constituit pentru
România telegraful. La mijlocul sec. Al XIX-lea tara noastrã avea, conform
statisticilor, peste 350 km de traseu telegrafic pentru ca în 1875 acesta sã mãsoare
mai mult de 3.800. km. Dupã rãzboiul de Independentã se elaboreazã noi acte
normative care vizau atât armonizarea legislatiei interne cu schimbãrile stabilite de
Congresul Uniunii Poştale Universale, cât şi reglementarea funcţionării acestor servicii
în cadrul politico-economic nou. Astfel, în 1880 apare Legea telegrafo-postală care
consfinteşte monopolul statului asupra serviciilor telegrafo-postale.
Un eveniment notabil în istoria telecomunicatiilor din Romania il constituie
realizarea circuitului telegrafic direct Berlin-Bucuresti-Constanta-Constantinopol.
Tronsonul Constanta – Constantinopol a însumat 184,779 mile marine de cablu
telegrafic.

23
 Circuitul a fost dat în folosinţă în 1905 şi deţinea următoarele carecteristici
tehnice de bază: aparatura de tip Hughes, înlocuită de cea Wheatstone şi aceasta
mai târziu, cu alta tip Siemens. Cablul a functionat până în 1929 cînd a fost
abandonat datorită performantelor reduse.
Eforturi pentru extinderea şi modernizarea reţelei de telecomunicaţii s-au
depus şi de către Ministerul de Război care şi-a creat un sistem de telegrafie şi
telefonie propriu, necesar în timp de pace pentru condurea operativă a unitătilor
militare situate în teritoriu.
Paralel cu procuparea pentru creşterea numãrului de trasee, de linii telefonice
şi centrale aferente, Directia generalã a Poştelor, telegrafelor şi Telefoanelor a avut
în vedere realizarea unor linii telefonice internationale. Primele legãturi au fost facute
spre Viena şi spre Szeged (Ungaria).
Perfecţionarea aparaturii a determinat trecerea la centrale din ce în ce mai
mari (iniţial cu baterie locală, apoi cu baterie centrală şi, mai tirziu, automate). Prima
centrală telefonică automată de 20 de numere a fost instalată în Bucureşti în 1906 în
cadrul unei expozitii.

TELEGRAFIA FÃRÃ FIR.

În domeniul telegrafiei un progres tehnic l-a reprezentat înfiintarea serviciului
de telegrafie fãrã fir (T.F.F.), în 1905, între statiunile radiotelegrafice de pe vapoarele
româneşti şi reteaua telegrafica a statului, prin mijlocirea staţiunii radiotelegrafice de
coastă din Constanţa.
În vederea realizãrii de legãturi internationale, în 1918 s-a instalat la
Herastrãu o statie de T.F.F. a cãrei dotare a fost permanent îmbunãtãtitã cu aparate
de la “ Telefunken”, “Marconi”, “Brown-Boveri” şi alte firme de prestigiu, prin care a
fost favorizat un tranzit prin T.F.F. ,foarte activ între vestul Europei şi Orient.
EMISIA RADIO. Prin dezvoltarea reţelei radiotelegrafice au fost posibile primele
emisiuni “radiotelefonice” în anul 1921, devenite mai frecvente în perioada 1924-
1925. Emisiunea era preponderent de ştiri, conferinţe, cursuri şi muzică. Multe firme
româneşti puseseră în vânzare aparate de radiofonie şi în 1925 a fost organizată o
expozitie cu astfel de obiecte, la care au participat firmele: Telefunken, Lorenz,
Tungsgram, Ericsson, Thomas-Houston s.a.
24
 La 01 noiembrie 1928 s-a inaugurat postul national de radio din România.
Primele luni de emisie s-au facut pe echipament închiriat de la firma Marconi’s
Wireless Telegraph Company Ltd. din Londra de la care s-a cumpãrat ulterior o statie
de 18 kw. În 1936 un alt post , cu o putere de 150 kw în antenã, pe unde lungi a
fost instalat lânga Braşov.
Din punct de vedere legislativ, în 1925 s-a emis o lege care reglementa
instalarea şi folosirea posturilor radiotelefonice, în care se prevedea dreptul exclusiv
al statului asupra acestor servicii, prin Direcţiunea Generală P.T.T. Programele
emisiunilor trebuiau să fie communicate prin ziare sau anunţuri speciale cu
precizarea orelor şi lungimilor de undă.
TELEFONIA. În România primele linii telefonice s-au realizat în Transilvania în anii
1881-1882, la Timişoara, la iniţiativa unor particulari. Cu timpul, ele au început să
apara şi în alte orase mari ca Sibiu, Cluj, Arad,Oradea, nedepăşind însă aria
respectivelor localităti.
În Bucureşti prima linie telefonicã particularã a fost instalatã în 1883, între
magazinul şi tipografia “Socec”. Cea dintâi linie de stat a intrat în functiune cu un an
mai târziu şi lega Poşta Centralã cu Ministerul de Interne.
În august 1883 s-a terminat construirea liniei ferate Buda- Salnic, prima linie
pe care s-a introdus comunicaţia telefonică în afara celei telegrafice. În 1886 se
instalează o centrală telefonică cu 5 posturi ( la Senat, Camera Deputatilor, Consiliul
de Ministrii, Ministerul de Interne şi Directia Generala a Telegrafelor şi Poştelor) care
s-a extins la 300 numere în 1890 şi 350 de numere în 1895.
În Moldova, primele telefoane apar la Iaşi în 1882 şi în Galaţi în 1884.
Aparatele folosite erau de tip Siemens, de perete. Firma furnizoare era “Breuget“din
Paris.
Reţelele tefonice destinate iniţial doar câtorva utilizatori s-au extins, făcându-
se legături între localităti din tară ceea ce a dus la apariţia telefoniei publice în 1892.
În 1893, reţeaua interurbană conecta, prin Sistemul Ryselberg, oraşele Bucureşti,
Brãila ,Galati şi, prin utilizarea liniilor telegrafice subterane, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia.
Deşi, primele linii telefonice erau particulare, statul s-a implicat rapid în
rãscumpararea lor, aşa încât în 1888 “Telefoanele” au devenit monopol de stat şi în

25
1889 s-au unificat cu serviciul de telegrafie constituind Directia Generalã Telegrafo-
Telefonicã, în subordinea Ministerului de Interne.
Pentru a reglementa instalarea şi folosirea telefoniei, sistemul de taxare a
convorbirilor, durata în 1892 apare Legea de Exploataţie Telefonică.
În conformitate cu aceasta Guvernul este autorizat sã înfiinteze retele
telefonice urbane şi interurbane acolo unde se va simti necesitatea, în limitele
alocatiunilor. Serviciul telefonic se efectua pe baza de abonament prin instalaţiile
permanente de pe domiciliul particular sau sediul oricărei instituţii publice, precum şi
de la telefoanele publice. Accesul la cabina publică era permis fie pe baza de
abonament, fie direct, cu plată.
Toate aceste reglementãri au condus la creşterea numãrului de abonati , de
stat şi particulari care aveau la dispozitie o retea interurbana de peste 120 de oficii în
întraga tara.
Ca o recunoaştere a importanţei acestor servicii, în 1894 a fost începută
construcţia “Palatului Poştelor şi Telegrafelor”, o clădire monumentală, proiectată de
un arhitect român şi amplasată în zona centrală a oraşului Bucureşti. Acest edificiu
constituie şi astăzi, după un secol de existentã, un simbol al poştei române.
Cu toate eforturile financiare ,de execuţie şi de concepţie, reţeaua de
telecomunicaţii ramânea din ce in ce mai mult în urmă mai ales în domeniul
telefoniei. Ca o rezolvare posibilă a decalajului, Guvernul României adoptă în 1930
“legea pentru dezvoltarea şi perfectionarea serviciului telefonic român” prin care
telefoanele au fost concesionate societãtii americane International Telephone and
telegraph Corporation, pe o duratã de 20 de ani.
O serie de obiective propuse iniţial la semnarea contractului au fost realizate.
Astfel, faţa de 50.000 de posturi telefonice în 1930 în România, s-a ajuns la 93.000
de posturi în 1938 (72% in centrale automate ) şi 110.339 de posturi telefonice în
1943.
S-au instalat, în 13 ani 1000 de centrale şi staţiuni de înaltă fracvenţă la
oficiile din ţară şi peste 100 de centrale în Bucuresti. Numãrul de convorbiri
interurbane a crescut de la aproximativ 3 milioane în 1930 la peste 11,5 milioane în
1943.

26
 S-au instalat centrale telefonice noi de tip Rotary 7 D in principalele oraşe ale
ţării aşa încât în anul 1940, peste 78 % din reţeaua urbană era automatizată, acest
lucru plasând România pe locul patru în Europa.

În Bucureşti s-au instalat douã noi centrale telefonice (totalizînd 10.000 linii) şi
s-a modernizat o centralã existentã. Se fãcuserã pregãtiri pentru introducerea în
Bucureşti a numerelor de telefon cu 6 cifre în loc de 5 cifre.
Situaţia era total diferită în mediul rural. În anul 1942, din cele 5.617 comune,
numai 1.108 erau legate la reţeaua S.A.R.T; 2.916 comune erau legate prin reţele
judeţene proprii la capitalele de judeţ, iar 1.953 ( 28 %) erau lipsite de telefon.
În 01 ianuarie 1941, Banca Naţională a României a preluat de la I.T.T.
pachetul de actiuni, SART devenind o societate cu capital integral românesc, acest
act constituind, în opinia specialiştilor, o nouã erã pentru telefonia româneascã.
În acea perioadã România ajunsese la 6,91 posturi pentru mia de locuitori sau
un post de telefonic la 143 locuitori. În Bucureşti exista în acea vreme un post/17
locuitori.
O altã realizare din perioada de concesionare a constituit-o construcţia
Palatului Telefoanelor - o clădire impozantă cu înaltimea de 52 m şi suprafaţa
construită iniţial de 9.449 mp - care a a constituit şi constituie încă “inima” reţelei
naţionale de telefonie.
1948-1964 este perioada preluãrii, organizãrii şi consolidãrii puterii de cãtre
comunişti, în cadrul unui proces ,calificat de anumiti istorici drept “proces specific de
stalinizare”.
În 1952, Ministerul Poştelor şi Telecomunicatiilor primeşte în competenţa sa
un nou mijloc de comunicaţie: Televiziunea.
Anii de dupã 1970, pânã în 1980, se caracterizeazã printr-o destindere internã
a României, fapt care a dus la progrese semnificative în multe sectoare ale
economiei.
Pentru telecomunicaţii, au fost accesibile în acest interval de timp câteva cãi
de modernizare şi extindere a infrastructurii cum ar fi:
 relansarea importurilor din ţările occidentale - au fost importate o serie de
componente esenţiale şi echipamente, mult mai performante decât cele care se

27
 puteau face în ţară, dar sub nivelul tehnologic mondial – la care ţările din blocul
comunist nu aveau acces.
 cercetarea şi dezvoltrea prin forţe proprii - specialiştii în telecomunicaţii apreciază
pozitiv acest interval de timp prin realizarea unor performanţe: s-au dezvoltat
două direcţii “de virf“ în acea perioada, ”comutaţie digitală” şi “modemuri de
transmisiuni de date”.
Se poate spune cã în acea perioadã, acele prime sisteme digitale au fost
încercãri de pionierat; abia în 1992 se poate vorbi de începutul erei digitale în
sectorul telecomunicaţiilor din România.
 fabricarea sub licenţă a anumitor echipamente: Pentaconta 1000 A pe care
specialiştii români au reuşit să-l perfectioneze (propunând îmbunătătiri acceptate
de firma Bell ) a condus la automatizarea aproape integrală a sistemului telefonic
naţional.
Embargoul informaţional impus de regimul ceausist, a avut grave
repercursiuni asupra telecomunicaţiilor, care este un domeniu cu schimbări
tehnologice rapide şi frecvente.
Încã din primii ani ai lui ’90 au fost emise o serie de norme ,hotãrâri şi legi
menite sã sustinã practic conceptia generalã a informatizãrii societãtii româneşti.
În aceste condiţii, putem constata apariţia unor reţele şi parteneriate noi,
destul de mobile şi adecvate strict domeniului. Mişcarea generală vizeazã trecerea de
la o structurã ierarhicã, cu competente generale, la o dezvoltare pe orizontalã,
descentralizatã şi neimpusã creându-se,astfel, retele organizationale complementare
sau suprapuse.

TELEFONIA FIXĂ
În primii ani de dupã 1990, telecomunicaţiile au rămas un monopol de stat,
coordonate de Ministerul Telecomunicaţiilor devenit mai târziu Agenţia Naţională
pentru Comunicaţii şi Informatică.
Principalul furnizor de servicii îl constituie, şi azi Romtelecom, care şi-a propus
restructurarea reţelei naţionale de telecomunicaţii. Astfel, în 1992 a început “era
digitală în sectorul telecomunicaţiilor din România”.Toate dezvoltările ulterioare s-au
făcut pe tehnologie digitală.
28
 În mediul rural a crescut gradul de telefonizare prin instalarea de centrale
automate. De asemenea, s-au experimentat şi implementat sisteme moderne bazate
pe echipamente produse de Ericsson şi Alcatel.
În reţeaua de transmisiuni s-a trecut la implementarea suportului de fibră
optică pentru care furnizorii de echipamente au fost Italtel şi Fujitsu.
În octombrie 1997, Romtelecom a devenit o companie pe acţiuni proprietate
de stat şi a obţinut drepturi exclusive până la 31 decembrie 2002 pentru a opera
servicii de telefonie fixă şi pentru a asigura servicii şi retele telefonice vocale la nivel
local, de lungã distantã sau international.
În 1998, partea majoritarã a actiunilor Romtelecom a fost preluatã de
compania greceascã OTE.

TELEFONIA MOBILĂ
Primul operator telefonic român, “Telefonica România”, şi-a lansat serviciul
NMT450 în aprilie 1993. Datoritã gradului redus de acoperire (40% din populatie şi
20.000 abonati în 1996) nu s-a bucurat de un mare succes. În 1993 actiunile
Telefonica au fost preluate în proportie de 90% de Romanian Domestic Telephony
(RDT). Restul de 55 este împãrtit egal între Romtelecom şi Radiocomunicatii.
Noua companie a primit numele de Telemobil şi oferã pe piatã serviciul Suntel
(din mai 1999) în banda de 450 mhz pe tehnologie LEMS. Numãrul abonatilor la
acest serviciu a rãmas modest.
Spre sfârşitul anului 1996 s-au acordat douã licente GSM 900:
a) pentru Mobifon un consorţiu multinaţional care la data de 15 aprilie 1997 a
lansat serviciul Connex. Connex acoperã 97% din populatia tarii şi ofera
servicii de roaming în 95 tari/regiuni, prin 224 operatori (date valabile pentru
noiembrie 2002). Compania continuã sã fie cel mai important furnizor de
servicii Internet cu peste 190.000 de utilizatori Xnet.
b) pentru compania Mobil Rom un consorţiu condus de France Telecom Mobil
International (71 %) care a lansat serviciul Dialog , în iunie 1997. Din prima
jumatate a anului 2002, Mobil Rom şi-a schimbat numele de marca în Orange
devenind o marcã internationalã, producând totodatã şi o îmbunãtãtire a
produselor şi serviciilor oferite. Segmentul de piaţă căruia i se adreseazã
29
 preponderent este alcãtuit din clienti - oameni de afaceri. În iunie 2002,
numãrul de utilizatori se ridica la 1,8 milioane.
c) în prima parte a anului 2000, s-a lansat pe piaţă şi primul operator de
telefonie mobilă detinut de Romtelecom-CosmoRom.
Parteneri pentru echipamente: Ericsson şi Intracom. Evoluţia sa în
cucerirea pieţei a fost modestă; la mijlocul anului 2002, numărul utilizatorilor
fiind proximativ 200.000, rata de acoperire 25% din teritoriu şi 40% din
populatie.
d) prima retea digitalã CDMA (code division multiple acces) din lume care
opereazã în banda de 450 MHz a fost lansatã în România de compania
Telemobil SA. Proiectul sãu prioritar - Zapp Mobile - serviciu integrat de
comunicatii mobile, a fost propus pietei în decembrie 2001.
Pânã la mijlocul anului 2002, aria de acoperire a noului operator atingea
numai 42% din populatia României, 30 de oraşe şi 3.000 de km de drumuri
europene şi nationale.

INTERNET-UL
De la reţelele realizate înainte de 1990 - cele de arie larga (WAN):
RENAC/RENOD şi cele locale (LAN): CAMELEON – s-a trecut la reţele cu conexiuni
internaţionale. În prezent sunt două reţele publice dedicate cercetării-dezvoltării şi
respectiv, învătământului.
Reţeaua Naţională de Calculatoare pentru Cercetare-Dezvoltare (RNC), prin
operatorul naţional Institutul Naţional de Dezvoltare-Cercetare în Informatică
constituie o infrastructură, tehnică şi organizatorică, pentru servicii electronice la
nivel national şi international, destinat comunitaţii de cercetare româneşti şi s-a
dezvoltat începând cu 1991.
RNC este service-provider de Internet pentru instituţii din domeniul cercetării
dezvoltării, pentru institutii guvernamentale şi non-guvernamentale implicate în
cercetare, pentru universităti, biblioteci şi chiar pentru persoane fizice.
În ţară sunt conectate pe linii telefonice închiriate sau comutate peste 300 de
instituţii şi mult mai multe persoane fizice. Din punctul de vedere al infrastructurii se
consideră că RNC este mult în urma altor retele din România, în special a celor
30
comerciale-dedicat, apãrute în ultima vreme şi care dispun de infrastructurã
tehnologicã de ultima generatie.
RoEduNet- reţeaua de date a sistemului educaţiei naţionale folosită de şcoli
generale şi licee, universităti, instituţii culturale, are nodul central la Institutul
Politehnic Bucureşti de unde existã conexiuni cu alte institutii de învãtãmânt superior
din România şi cu nodurile internationale din Stockholm şi Amsterdam.
În afara acestor mari reţele ,susţinute financiar de organisme guvernamentale
ale României şi din fonduri ale Uniunii Europene, au apãrut retele dedicate
( comerciale ) care au performante tehnologice mult mai mari.
La ora actualã, competitia pe piata serviciilor de Internet din Romania se
discuta la standardele occidentale, în dorinta de a oferi utilizatorilor solutii de
conectare în timp real, recepţionare sigură şi promptă.

Domeniul de Diferenţa în ani între Romãnia

telecomunicaţie şi planul mondial
Telegrafia 9 ani
Telefonia 1 an
Radioul 6 ani
Televiziunea 14 ani
Internetul 11 ani

Toate acestea în condiţiile în care “infrastructura de telecomunicaţii

romănească este una dintre cele mai subdezvoltate din Europa de Est ,ceea ce obliga
ISP-urile romãnesti sã construiascã noi sisteme (cum este reteaua de fibrã optica
P.C.Net-cea mai rapidã din Europa de Est) şi, mai ales, parteneriate puternice cu
transportatori din afarã ”( Roseanu Stefan,Romania Liberã. Martie 2000).
Faptul ca existã un numãr mare de furnizori de servicii Internet a determinat
o diversificare rapidã a solutiilor tehnice de conectare - o dezvoltare rapidã a
infrastructurii. În prezent, existã o paletã largã de tipuri de conectare, atãt pentru
utilizatori comerciali/persoane juridice cãt şi pentru persoane fizice.

31
 Dintre acestea menţionăm:
 accesul prin dial-up–pe linie telefonicã fixã. Principalii furnizori de astfel de servicii
sunt :PC Net, FX Internet, RDS;
 conectarea prin modem radio; legãtura PC-ului utilizatorului cu serverul
furnizorului se realizeazã prin antena radio, nemaifiind necesarã o infrastructurã
fizicã gen linie telefonicã;
 tehnologii pentru utilizatori comerciali, folosind banda largã şi viteze mari, în
special pentru transfer de date;
 tehnologia ISDN – pe reţele telefonice cu canale multiple - voce, transfer de date,
text, servicii adiacente;
 tehnologiile Wireless- folosite de serviciile de telefonie mobilã pentru furnizarea
de Internet pe tehnologie GSM sau CDMA ( cerinta prioritarã în planul
e-Europe 2005)
Cu toate aceste variante tehnice disponibile accesul la internet se menţine
modest, cauza principală fiind preţurile prohibitive la conectare, abonament şi/sau
utilizare (în cazul dial-up).
În vederea extinderii accesului la Internet ,MCTI are o serie de proiecte
pentru oferirea unor servicii on-line ,aflate în diferite stadii de realizare. Dintre
acestea amintim: videoconferinţe organizate pe Web (realizat), e-market, e-
referendum, e-licitatii, etc.
Serviciile de telecomunicaţii internaţionale se referã la utilizarea sistemelor de
telefon, telegraf şi telex, participarea la exploatarea sistemelor de sateliti de
telecomunicatie, închirierea de circuite de telecomunicatii internaţionale, serviciile
aeriene şi terestre de poştă. Perfecţionarea acestor servicii este un factor esenţial
pentru dezvoltarea schimburilor internaţionale.
Şi în privinţa acestor servicii se constată adăncirea decalajului între tările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
În ceea ce priveşte România a fost elaborat un program de dezvoltare pe
termen lung a comunicaţiilor care propune ca obiective principale pentru serviciile de
bază ( telefon, telegraf, posta ) refacerea infrastructurii retelei interurbane şi
înlocuirea echipamentelor uzate fizic şi moral, iar pentru serviciile deschise
concurentei reglementate: crearea reţelei naţionale de date cu comutare de pachete
32
a serviciului radiomobil, dezvoltarea altor servicii cm ar fi, radiomesagerie, ( paging ),
distribuirea prin cablu a mai multor programe TV etc.
Acoperirea financiarã a programului este prevazutã a se asigura atât din
resurse interne ( fondul de dezvoltare constituit la dispozitia regiilor autonome din
cadrul Ministerului Comunicatiilor, credite bancare pe termen mijlociu şi lung , cât şi
din credite externe pe termen lung garantate de guvern şi capital străin antrenat în
societăti mixte sau provenit din concesionări temporare.

2.3. Starea actualã a serviciilor de telecomunicaţii din România

Din 1989 şi până în prezent, sectorul de telecomunicaţii din România a

cunoscut o dezvoltare rapidă, pe fondul unor evoluţii internaţionale remarcabile.
În 1990, Guvernul României a adoptat o Hotărâre pentru aprobarea
obiectivelor strategice până în 2015.
După 10 ani, aceste obiective trebuie revăzute, în conformitate cu evoluţiile
recente, şi dezvoltate sub forma unei strategii sectoriale.
Acest document îşi propune o analiză cât mai exactă a situaţiei actuale a
sectorului de telecomunicaţii şi prezentarea unei alegeri motivate a acţiunilor ce
urmează să fie întreprinse în următorii ani în acest domeniu. Având în vedere
ponderea însemnată a sectorului privat şi constrângerile rezultate din angajamentele
internaţionale asumate, este necesară utilizarea cât mai eficientă a pârghiilor de care
guvernul dispune în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.
Acest document a fost realizat prin efortul unor specialişti din MCTI, cu
sprijinul unor experţi din alte ministere şi instituţii, precum şi al operatorilor de pe
piaţa de comunicaţii. De asemenea, o serie de consultanţi externi au contribuit
punctual la clarificarea unor chestiuni controversate.
Telecomunicaţiile s-au dezvoltat foarte mult în România în ultimii ani.
Teledensitatea s-a dublat în ultimii 12 ani, iar telefonul mobil a devenit un produs de
larg consum. Estimăm că în 2002, numărul abonaţilor la telefonia mobilă îl va depăşi
pe cel al abonaţilor la telefonia fixă. Piaţa serviciilor de telecomunicaţii a depăşit 1,7
mld. USD în 2001

33
 Evolutia terminalelor de telecomunicatii (milioane utilizatori)

1500

1000

500 2003
1995
0 1995
2000
e

t
PC

ile
tv 2003

rne
an

b
blu

mo
efo

e
int
ca
tel

Acestea sunt doar câteva dintre reperele care susţin afirmaţia că sectorul de
telecomunicaţii se află într-un proces profund de transformare. Astfel, necesitatea
elaborării unei strategii în domeniu devine evidentă.
În elaborarea strategiei s-a parcurs un proces iterativ, ilustrat în diagramă:
pornind de la analiza situaţiei existente şi identificând obiectivele majore pe care
dorim să le atingem, au fost elaborate direcţiile de acţiune care vor trebui urmate.
Strategia propusă are drept scop valorificarea oportunităţilor existente şi
recuperarea întârzierilor faţă de nivelul general de dezvoltare a domeniului.
În mod concret, se doreşte:
 Susţinerea politicii guvernului de integrare euro-atlantică şi intensificare a
colaborării internaţionale
 Susţinerea politicii guvernului de dezvoltare economică, coeziune socială şi
reducere a decalajelor regionale
 Asigurarea infrastructurii pentru dezvoltarea “Societăţii Informaţionale”
Pentru elaborarea strategiei s-au luat în considerare următoarele ipoteze
fundamentale:
 România va adera la Uniunea Europeană în 2007
 Telecomunicaţiile reprezintă un domeniu de acţiune prioritar
 Guvernul va aloca fonduri bugetare suficiente pentru dezvoltarea
instituţională, reglementativă, studii tehnice, proiecte pilot, etc.

34
  Venitul mediu pe familie va continua să crească
În viziunea guvernului, în 2012 sectorul de telecomunicaţii va arăta astfel:
· Piaţa telecomunicaţiilor va fi complet integrată în piaţa comună europeană, cu
aceleaşi reglementări şi instituţii
· Telecomunicaţiile vor susţine dezvoltarea Societăţii Informaţionale
· Statul nu va mai deţine acţiuni la nici un operator de telecomunicaţii
· România va juca un rol de lider regional în domeniul telecomunicaţiilor
În acest scop, se va acţiona conform următoarelor politici prioritare şi direcţii
de acţiune:
· Pregătirea aderării la Uniunea Europeană – prioritate a politicii sectoriale
· Susţinerea eforturilor de aderare la NATO
· Liberalizarea pieţei şi dezvoltarea economică internă
· Gestionarea eficientă a resurselor limitate
· Introducerea de noi servicii şi tehnologii
· Asigurarea serviciului universal
· Finalizarea procesului de dezangajare a statului din activitatea de operare
· Integrarea sectorului de telecomunicaţii în societatea globală
· Creşterea rolului României în organismele internaţionale de profil.
Pentru implementarea strategiei se va acorda o atenţie deosebită identificării
surselor de finanţare şi dezvoltării resurselor umane.
Pe parcursul implementării strategiei, se va realiza o supervizare continuă a
sectorului de telecomunicaţii pentru a identifica din timp tendinţele de schimbare şi a
elabora noi căi de acţiune, adecvate noilor realităţi.De asemenea, având în vedere
orizontul mare de timp la care face referire strategia şi dinamica sectorului, unele din
măsurile propuse ar putea deveni inadecvate şi vor trebui revizuite sau va trebui să
se renunţe la ele.

2.4. Tendinţe ale serviciilor de telecomunicaţii din România

Strategia Romaniei de stimulare şi susţinere a dezvoltãrii sectorului de comunicaţii în

perioada 2002-2012

35
 Sectorul de comunicaţii reprezintă una din priorităţile dezvoltării economico-
sociale a României în următorii 10 ani. Strategia prezentată îşi propune o
sistematizare a acţiunilor guvernului şi industriei de telecomunicaţii în vederea
exploatării oportunităţilor oferite de acest sector.
Pentru moment, acţiunile guvernului sunt orientate după 3 axe, anume
telecomunicaţii, radiodifuziune şi poştă. Constrângerile şi ceilalţi parametri economici
specifici sunt diferiţi în aceste 3 subsectoare, ceea ce şi justifică prezentarea unor
strategii sectoriale diferite.
Pe de altă parte, sub imboldul convergenţei serviciilor şi infrastructurilor asociate, limitele între
telecomunicaţii, radiodifuziune, IT şi poştă sunt din ce în ce mai greu de definit cu exactitate, ceea ce justifică
gruparea celor trei strategii. Mai mult, este de presupus ca la capătul celor 10 ani care fac obiectul acestei
lucrări vom putea distinge cel mult comunicaţiile electronice de distribuţia fizică.
Capitolul 19 de negociere pentru aderarea României la Uniunea Europeană
Pe data de 8 noiembrie 2002, la Bruxelles, România a închis provizoriu
Capitolul 19 de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, care se referă la
telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei. Negocierile pentru acest capitol au fost
iniţiate în anul 2000.
Ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Dan Nica, a declarat cu
acest prilej: „Am încercat să armonizăm legislaţia română în domeniul
comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei cu cele mai recente prevederi ale
acquis-ului comunitar, urmărind totodată să realizăm acest obiectiv într-
un timp cît mai scurt. A fost o muncă uriaşă a întregii echipe care a lucrat
la transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul naţional, în care am
beneficiat de sprijinul direct şi permanent al Comisiei Europene. Din
punctul de vedere al legislaţiei, suntem pe primul loc în Europa în privinţa
comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei. Vreau să vă asigur că este numai
un început.”
Rapoartele Comisiei Europene privind România cu referire la domeniul
telecomunicaţiilor au indicat următoarele concluzii pentru anii 2000, 2001 şi 2002:
Raportul 2000 Raportul 2001 Raportul 2002
Nu s-au înregistrat progrese În domeniul armonizării legislaţiei S-au făcut progrese ferme în
substanţiale în transpunerea telecomunicaţiilor s-a înregistrat alinierea la acquis-ul privind
acquis-ului telecomunicaţiilor. un progres limitat, dar acţiunile telecomunicaţiile şi s-au
Sunt necesare eforturi pregătitoare întreprinse ar trebui să înregistrat progrese în pregătirea

36
suplimentare pentru dezvoltarea
cadrului de reglementare.
faciliteze reformele viitoare. liberalizării pieţelor de
comunicaţii şi poştale.
Eforturile viitoare vor trebui
orientate către dezvoltarea nou
înfiinţatelor administraţii de
implementare în cadrul unui
organism independent şi cu
adevărat eficient.

MCTI a finalizat în anul 2002 cadrul de reglementare necesar funcţionării unei

pieţe liberalizate, care a promovat forme de autoreglementare, astfel că România
este primul stat european cu o legislaţie referitoare la comunicaţiile
electronice armonizată cu Directivele CE din 2002.
Pregătirea liberalizării a constat atât în promovarea unui cadru de
reglementare nerestrictiv pentru noii intraţi (dereglementare, notificare - în loc de
autorizare), care să permită dezvoltarea unor infrastructuri alternative de
comunicaţii, cât şi în înfiinţarea ANRC, care asigură monitorizarea permanentă a
existenţei competiţiei pe piaţa de comunicaţii electronice şi intervine acolo unde este
cazul.
Piaţa comunicaţiilor electronice a fost pe deplin liberalizată la data
de 1 ianuarie 2003, iar principiul de ghidare a fost acela că numai o concurenţă
intensă şi loială poate genera preţuri mai mici, o calitate mai bună a serviciilor şi
stimularea inovaţiei în comunicaţii şi lasă clientului dreptul de a decide cu privire la
cea mai potrivită tehnologie pentru necesităţile sale.
În România, sectorul comunicaţiilor a cunoscut, după liberalizare, o evoluţie
deosebit de dinamică, caracterizată printr-un ritm constant de creştere a investiţiilor,
astfel că pe parcursul anului 2003 cele mai multe investiţii străine au fost
focalizate pe segmentul comunicaţiilor electronice, înregistrându-se efecte
pozitive la nivelul întregii economii româneşti. Un sector al comunicaţiilor dezvoltat
va deschide oportunităţi şi pentru alte sectoare economice, stimulând investiţiile şi,
în consecinţă, creşterea economică globală.

1. Rezultate la 1 an de la deschiderea competiţiei

37
 Liberalizarea pieţei de telecomunicaţii a creat o mare efervescenţă a
operatorilor, aproape 1800 companii depunând notificări pentru furnizarea de
servicii de comunicaţii electronice;
Scăderea preţurilor la apelurile internaţionale cu până la 60%;
Lansarea pe piaţă a primilor competitori direcţi pentru serviciile de
telefonie fixă, ceea ce înseamnă că ne putem aştepta la o scădere a tarifelor
pentru aceste servicii cu procente între 10-30% în 2004;
Depăşirea numărului de 10 milioane (aproximativ 10,5 milioane) abonaţi la
servicii de telefonie fixă şi mobilă, din care peste 6 milioane la telefonie mobilă;
3,75 milioane abonaţi ai reţelelor CaTV.
Rolul major jucat de comunicaţii în noua economie implică o administrare
flexibilă şi eficientă a acestui domeniu. Administrarea comunicaţiilor are o
componentă internaţională foarte importantă, legată de promovarea internaţională a
intereselor statului, firmelor şi cetăţenilor români, în condiţiile globalizării.
Convins de importanţa strategică a domeniului comunicaţiilor, Guvernul
României a declarat sectorul comunicaţiilor “sector prioritar”. MCTI, răspunzând
acestei opţiuni strategice, a elaborat un plan de acţiune care prin măsurile concrete
definite şi aplicate, a reuşit să dinamizeze, să modernizeze şi să armonizeze cu
cerinţele europene sectorul de comunicaţii din România.
Strategia de dezvoltare a sectorului de comunicaţii electronice din România,
ca parte a strategiei pentru dezvoltare durabila, a fost aprobată şi prezentată, într-o
primă formă, în luna noiembrie, la Forumul Naţional al Administraţiei „Serviciile
publice de interes general în contextul integrării României în Uniunea Europeană”.
Strategia va fi supusă consultării publice în vederea definitivării in perioada
urmatoare.

2. Serviciul Universal
MCTI a realizat transpunerea integrală a prevederilor Directivei privind
Serviciul Universal 2002/22/EC prin promovarea şi adoptarea, de către Parlament,
Legii nr.304/2003 pentru serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la
reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice.
Serviciul universal presupune:
38
 accesul la un set minimal de servicii de calitate, disponibile la un preţ rezonabil pe
tot teritoriul ţării.
 atenţie sporită pentru persoanele cu venituri modeste şi zonele a căror deservire
presupune costuri mai ridicate pentru operatori.
Legea 304/2003 stabileşte cadrul de reglementare a relaţiilor dintre furnizorii de
reţele şi servicii de comunicaţii electronice, pe de o parte, şi utilizatorii finali, pe de
altă parte, instituind reguli privind furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal,
obligaţiile furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice cu putere
semnificativă pe piaţă, precum şi drepturile utilizatorilor finali şi obligaţiile furnizorilor
de reţele publice de comunicaţii şi ale furnizorilor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului.
MCTI stabileşte politica şi strategia privind implementarea serviciului universal,
care se va axa asupra respectări principiilor transparenţei, obiectivităţii şi
nediscriminării, acţionând în vederea asigurării protecţiei interesului public şi a
limitării efectelor negative asupra concurenţei. Pe baza politicii şi strategiei stabilite,
ANRC are obligaţia să asigure dreptul de acces la serviciul universal pe întreg
teritoriul României.
În acest scop ANRC va desemna unul sau mai mulţi furnizori de serviciu
universal care să presteze unul sau mai multe servicii din sfera serviciului universal,
în anumite zone sau pe întreg teritoriul României.
În ceea ce priveşte asigurarea accesului unui număr cât mai mare de cetăţeni la
mijloace de comunicaţii, MCTI a realizat, în 2003, mai multe acţiuni:
– a fost finalizat proiectul de telefonizare a Munţilor Apuseni: au
fost telefonizate 374 localităţi şi introduse 10000 noi telefoane,
finanţarea fiind asigurată pe baza unui acord încheiat în 2002 de
Guvernul României cu Guvernul Coreei de Sud
– Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei a lansat în acest an,
în cadrul iniţiativei Romania Information Technology Initiative (derulată
împreună cu USAID), proiectul de creare a 4 telecentre în mediul rural,
urmand ca, pe baza de evaluare sa se procedeze la extinderea acestei
initiative;

39
 – MCTI a oferit suport pentru înfiinţarea unui Centru de Acces la Internet
româno-coreean, dotat cu 100 calculatoare;

3. Controlul şi supravegherea pieţei comunicaţiilor

În urma adoptării HG nr. 88/2003 şi prin promovarea OM 125/2003,
controlul şi supravegherea pieţei de echipamente radio şi a echipamente terminale
de telecomunicaţii au fost intesificate în acest an.
IGCTI a realizat de la începutul anului un număr de 936 controale (pană la
data de 15 noiembrie 2003), la furnizorii şi distribuitorii de echipamente radio şi/sau
a echipamentelor terminale de telecomunicaţii.şi s-au aplicat un număr de 60
amenzi.
În prezent ,în societate au loc o serie de schimbãri care par sã depindã, într-o
oarecare masurã de dezvoltarea tehnologiei de comunicare. Deşi directia şi ritmul
schimbarii sunt greu de precizat, simplul fapt ca multi consideră tehnologia de
comunicare drept principala cauza a schimbării şi că au numit ceea ce se constituie
acum”societate informatizată”, reprezintă un motiv în plus pentru a lua în serios rolul
central al comunicãrii.
Spre deosebire de situaţiile din anii anteriori din istoria umanitătii, când
comunicarea în sine, ca fenomen, părea să stimuleze schimbarea, în prezent
mijloacele de transmitere a informaţiei par să fie mai importante decât mesajele pe
care le transmitem.
Principalele caracteristici ale societãtii informatizate par a fi deplasarea
ponderii angajarilor din sectorul manufacturier în cel al serviciilor şi localizarea
zonelor manufacturiere în “lumea a treia”, computerizarea multor sarcini şi procese
mecanice, o atenţie mai mare acordată informaţiei şi expertizei ca surse de putere.
Schimbãrile intervenite în domeniul muncii sunt asociate noilor tehnologii
electronice, care au permis resurse mai mari de timp liber şi dipersarea în spatiu a
activitatii, legaturile fizice fiind înlocuite de telecomunicare. Aceste tendinte sunt
prezente de mai mult timp şi nu pot fi considerate drept consecinţe ale noii
tehnologii informatice, deşi aceasta a avut, negreşit, un rol care le-a făcut posibile şi
le-a accelerat. Difuzarea tehnologiei a contribuit de asemenea la extinderea ariei

40
schimbãrii, de la domeniul muncii şi sfera publicã, la domeniul casnic şi sfera
interpersonalã.
Cele mai relevante trãsãturi ale schimbãrii situatiei proceselor de comunicare
par a fi abundenta potentiala a canalelor şi materialelor audiovizuale, ca urmare a
utilizării cablului şi satelitilor, introducerea serviciilor electronice videotext cu
posibilităti interactive şi răspindirea facilitătilor individuale de videoînregistrare, care
instituie virtual un nou mijloc de comunicare în masa şi elibereazã utilizatorii de
restrictiile de timp şi spatiu impuse de vechea receptare de film şi televiziune.
Trebuie de asemenea tinuta seama de rãspindirea calculatoarelor personale, la
domiciliu şi amplificarea difuzãrii unui mai vechi mijloc de comunicare - telefonul.
Specificul strategiilor de dezvoltare în telecomunicatii.
Societatea umanã, cu toate aspectele sale (economic, social, politic şi cultural)
a depins dintotdeuna de cuantumul şi calitatea informatiei.
Evoluţia ei s-a bazat pe acumularea continuă de informaţie, iar ritmul de
dezvoltare a fost influenţat de performanţele sistemelor de comunicare, procesare şi
memorare utilizate.
În prezent, capacitatea unui individ ,a unei întreprinderi sau chiar a unei
naţiuni de a crea, a gestiona şi a utiliza informaţiile transmise prin reţeaua de
telecomunicaţii va fi criteriul cel mai important în determinarea dezvoltării economice
şi sociale a acestui individ, a acestei întreprineri sau a acestei naţiuni.

41
 CAPITOLUL 3.
EVOLUŢIA SERVICIILOR DE
TELECOMUNICAŢII ÎN PERSPECTIVA
INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. Integrarea europeană a României

3.1.1. Uniunea Europeană. Scurt istoric.

La terminarea celui de-al doilea rãzboi mondial, Europa s-a trezit distrusã
economic, zdruncinatã moral, împinsã pe locul trei sau patru în scara puterilor
mondiale şi dezorganizatã din punct de vedere politic. Alianta încheiatã în Occident
din timpul rãzboiului , nu mai era valabilã, iar estul Europei, Uniunea Sovieticã îşi
mãrea sferele de influentã , impunând guverne comuniste în tãrile aflate sub
controlul ei. Temându-se de puterea Uniunii Sovietice, Europa Occidentalã se
straduia sã gãseascã calea potrivitã combaterii ei militare.
Întrebându-se care au fost cauzele şi obiectivele diferitelor mişcãri vizând o
unificare a Europei Occidentale, apãrute dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, Jean-
Marc Boegner este de pãrere cã, alãturi de reconcilierea Europei cu Germania şi
impiedicarea acesteia de a mai provoca un rãzboi mondial, aparitia pe scena istoriei
a celor douã superputeri (SUA şi URSS) a incitat natiunile Europei de vest sã se
grupeze într-un ansamblu coerent.
Ideea de Piaţă Comună constituie una din formele posibile de integrare
economică; se deosebesc în mod traditional cinci grade de integrare:
 zona liberului schimb, ţările membre ale unei zone de liber schimb suprimă taxele
vamale şi restrictiile cantitative privind libera circulaţie a mărfurilor între ţările
zonei, dar fiecare ţară rămîne liberă în ceea ce priveşte politica sa vamală cu
privire la terte tari;
 uniunea vamalã, diferitele tãri care participã la uniunea vamalã suprimã taxele de
vamã şi restrictiile cantitative, dar fixeazã un tarif exterior comun.

42
 piaţa comună, este o uniune vamală căreia i se adaugă libera circulatie a
capitalurilor şi a persoanelor.
 uniunea economicã, este o piata comunã completatã de politicile economice
nationale armonizate.
 integrarea economicã totalã, implicã unificarea politicilor monetare, fiscale,
sociale.
La baza actului de naştere a Comunitãtii Europene stã declaratia din 9.05.1950
a ministrului francez de externe Jean Monet, pe atunci comisar al planului de
modernizare a Frantei de dupa razboi, dar 25.03.1957 este data la care s-a semnat
la Roma tratatul prin care s-a creat Piata Comuna denumita şi Comunitate
Economică Europeană (CEE). CEE este o unitate economică ce cuprindea la început
şase tări: RFG, Belgia, Franta, Olanda, Italia, Luxemburg şi care s-a mărit prin
primirea în anul 1975, alături de membrii fondatori a încă trei tări: Danemarca,
Marea Britanie şi Irlanda. La 01.01.1981 a aderat şi Grecia iar din 01.01.1986 CEE
devine “Europa celor 12” prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.
Ideea construirii Pieţei Comune este aceea că o piaţă mare va stimula
concurenţa, va oferi întreprinderilor posibilităţile de realizare a economiilor de scară;
astfel într-o optică liberală, competitia îi va favoriza pe cei buni, reorganizând
aparatul productiv în interesul fiecăruia. CEE va costitui un stimulent al concentrării.
În mod ideal, este vorba de crearea unei zone în care mărfurile, capitalurile şi
oamenii vor circula fără obstacole.
La Maastricht (Olanda), la întâlnirea la nivel înalt a Comunitãtilor tarilor
europene din 11.12.1991 s-a finalizat acordul pentru desãvârşirea Uniunii economice,
monetare şi politice, denumit :”Tratatul Asupra Uniunii Europene” . Acesta a fost
semnat la Maastricht, în 1992, de cãtre miniştrii de externe şi de finante ai tãrilor
Comunitãtii Europene. Dupã ratificare, el a intrat în vigoare la 01.11.1993.
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au
fost schimbate şi o serie de denumiri. Astfel, în loc de "Comunitatea Europeanã" se
foloseşte tot mai frecvent termenul de Uniune Europeanã (UE), însã nu trebuie
uitat cã, în mod concret, Comunitatea Europeanã continuã sã existe ca parte
esentialã a Uniunii Europene, fiind de altfel singura complet integratã deoarece PESC
şi JAI au încã la bazã cooperarea interguvernamentalã, cu toate cã Tratatul de la
43
Amsterdam transferã o serie de competente şi în aceste domenii de la nivel national
la nivel comunitar.
În acelaşi context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993, Consiliul CE
devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în conţinutul actelor adoptate
în domeniile PESC şi JAI. În ceea ce priveşte Comisia CE, aceasta a devenit Comisia
Europeanã.
În timp, tratatelor iniţiale ale comunităţilor europene le-au fost aduse
perfecţiuni prin:
 Actul Unic European (1987)
 Tratatul de la Maastricht (1992)
 Tratatul de la Amsterdam (1997)
 Tratatul de la Nisa (2000)

SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat iniţial de către
Consiliul Europei, în 1955, şi a devenit drapelul oficial al Comunitătii Europene în mai,
1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează
un cerc şi sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea
şi perfectiunea.
Imnul european, adoptat în iunie 1985 de cãtre Consiliul european de la
Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra pãrti a Simfoniei a IX-a de
Beethoven.
Moneda unicã europeanã – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 şi
a început sã fie distribuitã, în bancnote şi monede, în toate statele membre UE,
începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspiratã din litera greceascã
epsilon şi de prima literã a cuvântului Europa, iar cele douã linii paralele simbolizeazã
stabilitatea.
Din mai 2000, Europa are şi o devizã – Unitate în diversitate -, rodul unui
concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

44
 3.1.2. Premisele aderãrii României la Uniunea Europeanã

România a prezentat cererea de aderare la Uniunea Europeanã la 22.06.1995,

iar Consiliul European a hotãrît la 17.06.1995 sã treacã la aplicarea procedurii
prevãzute în Tratatul Uniunii care prevede consultarea Comisiei Europene. Cererea
de aderare a Romaniei a fost examinatã simultan cu cererile exprimate de alte nouã
tãri asociate.
Strategia naţională de pre-aderare (strategia de la Snagov) care a însoţit
cererea de aderare a Romaniei la Uniunea Europeană şi la care au participat toate
forţele politice reprezentative ale ţării, exprimă vointa politică a României de a se
orienta cu fermitate către obiectivele întăririi şi dezvoltării statului de drept,
pluralismului politic, separatiei puterilor, alegerilor libere, respectării drepturilor
omului şi formării unei economii de piată, în conformitate cu principiile Uniunii
Europene.
De altfel, principiile sus menţionate se găsesc în Constituţia adoptată în anul
1991, după primele alegeri libere din România (mai 1990).
Alternanţa politică survenită în noiembrie 1996 şi reformele initiate fac din
integrarea euro-atlantică un obiectiv esential al politicii externe a ţării noastre.
În acest context, Programul Naţional de aderare la U.E.elaborat în martie-
iunie 1998 şi înaintat Comisiei U.E. în luna septembrie a aceluiaşi an, preciza că, fără
a considera integrarea un scop în sine, Guvernul României plasează acest proces în
noul context mondial generat de globalizarea şi polarizarea economiei mondiale
produse pe fondul acumulărilor în plan tehnologic şi informational care contureaza
caracteristicile societatii post industriale spre care se îndreaptă şi România. În
această perspectivă România considerã procesul integrãrii în U.E. ca fiind
determinant, necesar şi ireversibil.
Este de menţionat că această optiune politică a factorilor de decizie din
România a întrunit, în toată perioada de dupa 1990, larga aprobare si sustinere a
populaţiei, fapt relevat şi de sondajele de opinie realizate în ţară. Interesant în
această privinta, este şi sondajul publicat în 1997 în “Infeuro” din care rezultă că
sprijinul popular pentru aderarea la U.E. era la acea vreme cel mai puternic în

45
România (80% din persoanele chestionate) în comparatie cu celelalte ţări aspirante
la intrarea în Uniunea Europeană.
Prin comparaţie cu oportunităţile pe care le prezintă ceilalţi candidaţi la
aderare din rândul ţărilor Europei centrale şi de Est, ar fi de menţionat pentru
România cel puţin următoarele:
 din punct de vedere al potenţialului economic, România este a doua ţară ca
suprafaţa (237.500km2 ), populaţie (22,6 mil. locuitori) şi resurse naturale.
 situarea geograficã, cu acces la partea cea mai navigabilã a Dunãrii şi la Marea
Neagrã, precum şi la intersectia unor cãi rutiere şi feroviare de interes european,
oferã tãrii noastre posibilitatea participãrii la importante fluxuri comerciale;
 existenţa unei vechi tradiţii a relaţiilor economice cu Comunitatea Vest-Europeană
bazate pe un cadru juridic ferm, România fiind una din primele ţări din Europa
Centrală şi de Est care au facut demersuri oficiale pe lângă U.E.-ca entitate – înca
din anii ‘70 şi a recunoscut de facto U.E. în 1980, prin semnarea la nivel
guvernamental a Acordului privind comertul cu produse industriale (altele decât
produsele textile şi siderurgice pentru care existau acorduri , aranjamente şi
înţelegeri sectoriale).
Este de menţionat că, în lansarea solicitării de a deveni membru al Uniunii
Europene ,Romania a acceptat neconditionat criteriile aderãrii, inclusiv politicile
sectoriale şi instrumentele de resort ca şi corpusul de reglementãri comunitare
(acquis-ul comunitar) destinate adîncirii integrãrii între tãrile membre.
Au fost întreprinse totodatã mãsuri de consolidare a cadrului legal şi
institutional al economiei de piată din ţara noastră, putând fi menţionată legislaţia în
domeniul concurenţei, concepută în concordanţă cu legile comunitare. Tot pe linia
apropierii de cerinţele cadrului juridic comunitar se înscrie aderarea înainte de 1997,
la convenţia de la Munchen privind protecţia proprietăţii intelectuale, ratificarea
tuturor convenţiilor reprezentative sub egida O.M.P.I., semnarea Acordului privind
aspectele comerciale ale dreptului de proprietate intelectuală în cadrul G.A.T.T.,
alinierea la reglementarile comunitare privind pieţele publice şi altele.
Argumentele de ordin politic şi cele cîteva elemente de oportunitate
menţionate au fost luate în considerare în analizele efectuate de organele

46
comunitare referitor la calendarul începerii negocierilor de aderare cu România şi cu
celelalte ţări asociate.
Rezultatele analizelor efectuate de organele comunitare în funcţie de cele 4
criterii – politic, economic, de capacitate administrativă şi legislativă- cuprinse în
raportul “Agenda 2000” şi în “Raportul pe anul 1998” elaborate de Comisia
Europeană au adus ,însă, în privinta României, o serie de argumente pentru a
demonstra insuficienta pregatire a ţării noastre pentru începerea negocierilor de
aderare în “primul val”, alãturi de Republica Cehã, Estonia, Polonia, Slovenia,
Ungaria, Cipru, plasând-o în “al doilea val”, alãturi de Bulgaria, Slovacia, Lituania,şi
Letonia.
România a avut în perspectiva aderãrii de închis ,printre altele şi capitolul
19- telecomunicaţii si tehnologia informaţiei.

Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei

Istoric negocieri
Negocierile la acest capitol au fost deschis la Conferinţa de aderare România –
U.E. din14 noiembrie 2000.
Negocierile la acest capitol au fost închise la Conferinţa de aderare România –
U.E. din 8 noiembrie 2002.
Instituţiile membre ale delegaţiei sectoriale
 Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei (integrator de capitol)
 Ministerul Integrării Europene
 Ministerul Finanţelor Publice
 Ministerul Sănătăţii
 Ministerul Administraţiei şi Internelor
 Ministerul Apărării Naţionale.

Prezentarea acquis-ului comunitar

47
 Politica Uniunii Europene în domeniul telecomunicaţiilor a fost stabilită ca un
rezultat atât al progresului tehnologic în domeniu cât şi al deciziei Curţii Europene de
Justiţie care a confirmat faptul că sectorul trebuie să se supună regulilor de
competiţie din Tratatul de la Maastricht.
Politica liberalizării a fost adoptată în urma dezbaterilor generale pe marginea
Cărţii Verzi publicate în 1987. Procesul de deschidere a pieţelor de telecomunicaţii pe
teritoriul UE a început în 1988, iar după cîteva perioade de tranziţie (în prezent
încheiate) pieţele de telecomunicaţii au fost complet deschise în 1998. În prezent,
sectorul de telecomunicaţii este unul dintre sectoarele cu creştere ridicată în
economia Europei şi, de asemenea, un important stimulent pentru întreaga
economie.
A doua Carte Verde în telecomunicaţii a fost publicată în 1997 şi a iniţiat o
largă dezbatere publică privind convergenţa sectoarelor de telecomunicaţii, media şi
tehnologia informaţiilor şi privind impactul acestei convergenţe asupra cadrului de
reglementare în domeniul telecomunicaţiilor. De asemenea în 1999 a fost realizată o
reevaluare a acquis-ului în domeniu. Ambele documente au arătat necesitatea de a
adapta cadrul de reglementare în telecomunicaţii în scopul de a răspunde cerinţelor
de competitivitate şi convergenţă a pieţelor de comunicaţii.
În februarie 2002 a fost adoptat noul acquis în domeniu, ţările candidate
trebuind să transpună şi să aplice, până la data aderării, legislaţia astfel modificată.
Implementarea noului acquis presupune evitarea oricărui conflict de interese, real
sau aparent, prin separarea efectivă a activităţilor de reglementare în domeniu de
interesele operaţionale.
Acest lucru presupune înfiinţarea autorităţii independente de reglementare în
domeniul telecomunicaţiilor şi separarea autorităţii responsabile de stabilirea politicii
şi legislaţiei în domeniu de interesele legate calitatea de acţionar.
În domeniul telecomunicaţiilor ţările candidate trebuie să :
 Adopte o politică naţională de dezvoltare a sectorului de telecomunicaţii în
concordanţă cu politica comunitară în domeniu;
 Asigure pregătirea operatorilor de pe piaţa de telecomunicaţii pentru a face faţă
presiunii competiţionale începând cu momentul aderării;

48
 Asigure pregătirea pieţei de telecomunicaţii prin transpunerea şi implementarea
legislaţiei comunitare, în special reechilibrarea tarifelor;
 Asigure aplicarea cadrului legislativ de reglementare în domeniu prin intermediul
unei autorităţii de reglementare dotată adecvat şi cu personal bine pregătit;
 Răspundă necesităţilor regiunilor sub-dezvoltate în domeniul telecomunicaţiilor, în
special prin adoptarea politicii comunitare în domeniul serviciului universal.
Ţările candidate au făcut progrese considerabile în ultimii ani în adoptarea
acquis-ului (precedent noului acquis din 2002) în telecomunicaţii.
Un efort considerabil este însă necesar pentru adoptarea până la momentul
aderării a noului acquis. Deşi UE va acorda ajutor prin fondurile de pre-aderare,
investiţiile în domeniu sunt prevăzute a veni din surse comerciale, aproape exclusiv
din sectorul privat. Pentru atragerea investiţiilor private în condiţiile dificile existente
în prezent pe pieţele financiare, o cerinţă minimală este separarea responsabilităţilor
legate de reglementare de interesele operaţionale.
Această separare a fost parţial realizată în cele mai multe cazuri şi este
necesar să fie realizată integral în viitor.

În ceea ce priveşte procesul de lărgire a UE, în general, ţările candidate

trebuie să :
 Adopte o politică naţională în scopul dezvoltării sectorului serviciilor poştale în
concordanţă cu politica la nivel comunitar,
 Asigure pregătirea operatorilor de pe piaţa de telecomunicaţii pentru a face faţă
presiunii competiţionale de la momentul aderării,
 Asigure pregătirea pieţei de telecomunicaţii prin transpunerea şi implementarea
legislaţiei comunitare.

Poziţia României faţă de acquis

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind capitolul 19 –
Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, în vigoare la data de 30 aprilie 2002.
Ulterior, a fost agreat acquis-ul comunitar până la 30 iunie 2002.
Angajamente asumate în negocieri

49
  Înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii – termen:
trimestrul III 2002
 Liberalizarea pieţei de telecomunicaţii – termen: 1 ianuarie 2003
 Transpunerea Directivei 97/67/EC privind regulile comune pentru
dezvoltarea pieţei interne a serviciilor poştale şi îmbunătăţirea calităţii
serviciului – termen: trimestrul I 2002
 Transpunerea noului acquis în telecomunicaţii:

1. Directiva 2002/19/EC privind accesul la reţelele de comunicaţii şi la infrastructura

asociată , precum şi interconectarea acestora
- termen: trimestrul I 2002
2. Directiva 2002/20/EC privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii
electronice si Directiva 2002/21/EC privind stabilirea unui cadru comun de
reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice
- termen: trimestrul II 2002
3. Directiva 2002/22/EC privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire
la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice
- termen: 2002.

DOCUMENT DE POZIŢIE REVIZUIT 2 AL ROMÂNIEI

CAPITOLUL 19 - TELECOMUNICAŢII ŞI TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI

1. POZIŢIA GENERALĂ
România acceptă în întregime acquis-ul comunitar pentru
telecomunicaţii,poştă şi tehnologia informaţiei aflat în vigoare la data de 31 martie
2002 şi nu solicită nici o perioadă de tranziţie sau derogare.
România este pregătită să examineze în continuare dezvoltarea acquis-ului şi
să informeze sistematic Conferinţa pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu
privire la legislaţia şi măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea noului
acquis sau, dacă va fi cazul, cu privire la dificultăţile care ar putea apărea în
transpunerea noului acquis.

50
 România face trimitere, cu privire la acest capitol, la informaţiile furnizate în
cursul procesului de examinare analitică şi este de acord cu transmiterea continuă a
acestora către Statele Membre ale Uniunii Europene.
România şi-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007 ca ipoteză de lucru
pentru încheierea pregătirilor de aderare la Uniunea Europeană.
România îşi asumă ca bază de lucru pentru armonizarea legislaţiei naţionale
cele patru directive ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Directiva cadru,
Directiva privind autorizarea, Directiva privind accesul, Directiva privind serviciul
universal), Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului nr. 2887/2000
privind accesul neconditionat la bucla localã ,precum şi proiectul Directivei Comisiei
privind concurenta pe pietele serviciilor de comunicatii electronic e, care fac parte din
pachetul legislativ prin care se instituie noul cadru de reglementare pentru
infrastructura de comunicaţii electronice şi serviciile asociate.
Având în vedere că legislaţia naţională adoptată până la sfârşitul anului 2001
a urmărit transpunerea actelor normative comunitare care stau la baza vechiului
cadru de reglementare, în analiza legislaţiei menţionate, pentru economia exprimării,
prezentul document de poziţie face referire la directivele şi deciziile incluse în
Pachetul de reglementări 1998.

3.2. Liberalizarea pieţelor de telecomunicaţii

Liberalizarea pieţelor de telecomunicaţii reprezintă un reper de bază al

procesului de reformă. Prin legislaţia românească adoptată începând cu anul 1991,
au fost liberalizate următoarele pieţe:
- echipamente terminale (liberalizată din 1991; echipamentele sunt supuse
autorizării de tip);
- transmisii de date(liberalizată din 1992;liniile sunt închiriate de la Romtelecom);
- comunicaţii mobile(liberalizată din 1992;licenţele se acordă în limita spectrului
disponibil);
- servicii de comunicaţii prin satelit;
- transportul şi distribuţia programelor de radio şi televiziune (liberalizată din
1992;Societatea Naţională de Radiocomunicaţii furnizează servicii de transport

51
al programelor naţionale de radio şi televiziune produse de Societatea Română
de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune);
- VSAT (liberalizată din 1992).
Ultimele restricţii, referitoare la telefonia vocală fixă şi la furnizarea de circuite
închiriate, au fost ridicate începând cu 1 ianuarie 2003, moment care va marca
liberalizarea completă a pieţelor de servicii şi reţele de telecomunicaţii.

3.3. Dezvoltarea pieţelor de telecomunicaţii

TELEFONIA FIXĂ
Romtelecom, operatorul naţional, este parţial privatizat, 65% din acţiuni şi
49% din drepturile de vot fiind deţinute de statul român, 35% din acţiuni şi 51% din
drepturile de vot fiind de ţinute de către operatorul grec OTE.
Romtelecom a obţinut în 1998 o licenţă de operare cu o durată de valabilitate
de 15 ani, prin care i s-au acordat drepturi exclusive pentru furnizarea serviciilor de
telefonie vocală fixă şi linii de cablu închiriate până la 31 decembrie 2002.
În decursul ultimilor ani,Romtelecom a investit masiv în infrastructură, mai
ales în digitalizarea reţelei şi în instalarea de noi centrale.

TELEFONIA MOBILĂ
Există doi operatori GSM în banda de 900 MHz, MobiFon, deţinut de
ClearWave N.V., Vodafone şi investitori locali, şi MobilRom, de ţinut în proporţie
majoritară de Orange şi investitori locali şi internaţionali, care operează sub mărcile
Connex şi, respectiv, Orange. Cei doi operatori au obţinut licenţele în 1996, iar
serviciile lansate în 1997 au înregistrat un mare succes comercial.
Filiala Romtelecom, Cosmorom, deţine din 1998 o licenţă de operare GSM în
banda de 1800 MHz. Din 1992 există şi un operator în banda de 450 MHz, Telemobil,
de ţinut în proporţie majoritară de Inquam. Pe 7 decembrie 2001, Telemobil a lansat
în România o reţea de comunicaţii mobile digitale în banda de 450 MHz, bazată pe
tehnologia- CDMA 2000, şi primul serviciu de comunicaţii mobile integrate (voce şi
transmisii de date de mare viteză ) bazat pe această tehnologie din Europa.

52
 O prezentare a principalilor indicatori privind telefonia fixă şi mobilă în
România figurează în anexa 1 la prezentul document.

ALTE SERVICII
Societatea Naţională de Radiocomunicaţii (SNR) asigură operarea unei reţele
radio digitale de 1600 km, aflată în expansiune, folosită pentru distribuirea
programelor naţionale de televiziune şi radio, pentru servicii Internet, transmisiuni de
date, etc. Deţinut în proporţie de 100% de statul român, SNR este carrier pentru
cele două canale TV naţionale, România 1 si TVR2, trei programe radio naţionale şi
mai multe programe locale în limbi străine, precum şi pentru două programe
destinate recepţiei internaţionale – TV România Internaţional şi Radio România
Internaţional. SNR beneficiază până la 31 decembrie 2002 de dreptul exclusiv de a
furniza linii radio închiriate pentru capacităţi de peste 2 Mbps.
SNR este proprietară a unei staţii satelit de sol şi este semnatară a acordurilor
de exploatare ale Eutelsat, IMSO şi ITSO. În 1999, societatea a reuşit să finalizeze
procesul de digitalizare, putând astfel sa ofere comunicaţii prin satelit (televiziune,
telefonie, VSAT) de o calitate superioară. În iunie 1999, SNR a lansat cea mai mare
reţea naţională SDH, cu o capacitate de 622 Mbps, având link-uri în benzile de
frecvenţă de 2, 4, 6, 7 ş i 8 GHz.
SNR şi-a propus pentru 2001-2002 diversificarea gamei de servicii pentru a
ajunge la consumatori, devenind din carrier un furnizor end-to-end. Compania a
obţinut o licenţă pentru furnizarea de servicii de date destinate publicului şi o licenţă
LMDS (pentru frecven ţ a de 26 GHz), asigurând o acoperire naţională , şi
intenţionează să implementeze o reţea naţională care să-i asigure accesul direct la
consumatori, reţea care va permite o conexiune digitală directă cu o lăţime de bandă
între 64 Kbps si 34 Mbps. Tipurile de servicii care pot fi oferite după implementarea
reţelei de acces radio pentru bucla locală sunt: linii închiriate/acces de bandă largă şi
servicii de voce, Internet, servicii video, reţele virtuale private, servicii cu valoare
adăugată.
Există 40 de furnizori de servicii Internet autorizaţi la nivel naţional şi 362
autorizaţi la nivel local, România situându-se din acest punct de vedere pe unul
dintre primele locuri între ţările Europei Centrale şi de Est. Furnizorii de servicii
53
Internet şi cei care oferă servicii de transmisii de date se află în proces de
consolidare.
Operatorii la nivel naţional sunt companii cu capital integral privat, cele mai
importante fiind Global One Communications România, Logic Telecom, RDS, FX
Internet, TCM, PC Net, Euroweb şi Astral.
Cu 3,2 milioane de abonaţi, televiziunea prin cablu este foarte populară în
România. Această piaţă este şi ea într-un proces de consolidare, concentrare şi
diversificare, furnizorii orientându-se în prezent şi către transmisiile de date şi servicii
Internet. Primele şase companii de televiziune prin cablu controlează în prezent
peste 75% din piaţă, cele mai importante fiind Astral TV, Romanian Cable Systems
(RCS), Terra Sat, Romsat şi UPC, toate cu capital integral privat.

Societatea Informaţională
Trecerea la Societatea Informaţională este unul dintre obiectivele strategice
ale Guvernului României pentru întreaga perioadă 2001-2004, având ca scop
îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite cetăţenilor şi o mai mare competitivitate a
economiei româneşti. Totodată, România este implicată în efortul european global de
dezvoltare a Societăţii Informaţionale.
Priorităţile naţionale în domeniu sunt în acord cu obiectivele strategice definite
în cadrul iniţiativei “eEurope+” şi prin recomandările Conferinţei ministeriale de la
Varşovia din mai 2000.
Priorităţile României pentru tranziţia către Societatea Informaţională sunt:
 modernizarea administraţiei publice şi a serviciilor publice,
 îmbunătăţirea nivelului de trai prin utilizarea tehnologiei informaţiei în
domenii ca sănătatea, protecţia mediului şi transporturile,
 dezvoltarea sectorului de tehnologia informaţiei,
 dezvoltarea forţei de muncă în perspectiva Societăţii Informaţionale,
 adaptarea sistemului educaţional şi dezvoltarea de conţinut digital.
Pentru realizarea acestor obiective, în perioada 2001-2004 se derulează sub
coordonare guvernamentală o serie de proiecte privind facilitarea accesului larg la
Internet, educaţia şi formarea continuă, stimularea comerţului electronic, asigurarea

54
accesului rapid al cetăţeanului şi al companiilor la serviciile administraţiei publice,
trecerea la e-government.
Grupul pentru Promovarea Tehnologiei Informaţiei (GPTI), înfiinţat în martie
2001 ca task-force condus de Primul-Ministru şi având în compunere alţi şapte
miniştri, asigură o abordare unitară şi coordonată a implementării Societăţii
Informaţionale în România. Atribuţiile principale ale GPTI vizează elaborarea
strategiei şi aprobarea tuturor proiectelor majore în domeniul tehnologiei informaţiei
şi comunicaţiilor iniţiate de instituţiile publice, companiile naţionale sau cele în care
statul este acţionar majoritar, precum şi a proiectelor de acest fel de care beneficiază
aceste companii.
Acţiunile întreprinse de România pentru atingerea obiectivelor planului
“eEurope+” sunt prezentate în anexa 2 la prezentul document.

3.4. Adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar

Cadrul general de reglementare

Cadrul legislativ primar pentru activitatea de reglementare este în prezent
asigurat de Legea telecomunicaţiilor nr. 74/1996 (M.Of. no. 156 din 22 iulie
1996). Acest act normativ are meritul de a fi consacrat o bază legală relativ
modernă pentru dezvoltarea sectorului de telecomunicaţii din România, precum şi
cadrul necesar liberalizării pieţelor aferente acestui sector.
Legea nr. 74/1996 reflectă politica Uniunii Europene în sectorul
telecomunicaţiilor, definindu-şi ca obiective fundamentale:
a) garantarea liberei circulaţii a informaţiilor, a secretului şi inviolabilităţii
comunicărilor prin mijloace de telecomunicaţii, indiferent de tehnologia utilizată ;
b) liberalizarea activităţilor de proiectare, instalare, întreţinere, operare şi
interconectare a reţelelor şi echipamentelor de telecomunicaţii, a celor de furnizare a
serviciilor de telecomunicaţii, precum şi a altor activităţi în acest domeniu;
c) desfăşurarea activităţilor de exploatare a reţelelor şi serviciilor de telecomunicaţii
în scopul satisfacerii cerinţelor utilizatorilor în condiţii de eficienţă economică , cu
respectarea specificaţiilor şi standardelor tehnice şi de calitate.

55
 Ultimul obiectiv menţionat constituie în prezent fundamentul activităţii de
reglementare a sectorului de telecomunicaţii din România, având definite ca
principii directoare: furnizarea serviciilor de telecomunicaţii de bază în
concordanţă cu principiul serviciului universal; asigurarea accesului
utilizatorilor în condiţii optime la serviciile şi reţelele de telecomunicaţii, prin
adoptarea de măsuri privind distribuţia, accesibilitatea şi calitatea
acestora;asigurarea unei competiţii efective pe pieţele de telecomunicaţii;
urmărirea eficienţei în exploatarea reţelelor şi furnizarea serviciilor de
telecomunicaţii.
Legea nr. 74/1996, Ordinul ministrului comunicaţiilor nr. 76/1994 privind
aplicarea clauzei reţelei deschise serviciului de linii închiriate şi Ordinul nr. 175/1998
privind interconectarea reţelelor de telecomunicaţii conţin prevederi referitoare la
aplicarea clauzei reţelei deschise (Open Network Provision) şi conduita
operatorilor cu poziţie dominantă pe piaţă , prevederi care au implementat
principiile de bază conţinute în Directivele 90/387/EEC, 90/388/EC, 92/44/EEC,
96/19/EC, 97/33/EC şi 98/10/EC.
Operatorii publici şi furnizorii de servicii de telecomunicaţii care au o poziţie
dominantă pe piaţă sunt obligaţi să respecte reglementările referitoare la clauza
reţelei deschise. Ei pot limita accesul la reţea sau la servicii de telecomunicaţii numai
în cazuri justificate de respectarea cerinţelor esenţiale definite de Legea nr. 74/1996.
Termenii şi condiţiile comerciale în care un operator public sau un furnizor de servicii
de telecomunicaţii cu poziţie dominantă pe piaţă oferă servicii trebuie să fie bazate
pe criterii obiective, să fie transparente şi să fie făcute publice.
Operatorii publici sau furnizorii de servicii de telecomunicaţii trebuie să
permită accesul concurenţilor la reţea sau la un serviciu în aceleaşi condiţii tehnice şi
financiare în care ei înşişi ar fi utilizatori ai reţelei sau serviciului respectiv, dacă acest
lucru reprezintă un suport pentru oferirea altor servicii de telecomunicaţii şi nu există
motive obiective întemeiate care să împiedice acordarea accesului.
Legea nr. 74/1996 conţine o serie de prevederi privind tarifele şi
contabilitatea pentru serviciile de telecomunicaţii, asigurând implementarea
dispoziţiilor relevante ale Directivelor 96/19/EC şi 97/33/EC.

56
 La stabilirea tarifelor se are în vedere acoperirea costurilor serviciilor
efectuate, pe termen lung, evitarea abuzului de poziţie dominantă, asigurarea
serviciilor în condiţii optime pentru beneficiari,interzicerea subvenţionării încrucişate,
asigurarea concurenţei loiale. Tarifele pentru serviciile de telecomunicaţii de bază se
aprobă de către autoritatea de reglementare, cu avizul autorităţii pentru concurenţă
(Oficiul Concurenţei, în acest caz).
Autoritatea de reglementare urmăreşte ca aceste tarife să fie nediscriminatorii
şi corelate cu costurile şi poate dispune, în acest scop, ca titularii de licenţă să
furnizeze toate informaţiile, datele statistice şi documentele necesare şi să efectueze
înregistrarea distinctă în evidenţa contabilă a costurilor pe fiecare activitate legată de
furnizarea serviciilor sau de operarea reţelei de telecomunicaţii.
Tarifele aprobate trebuie să fie făcute publice de către titularul de licenţă cu
cel puţin 15 zile înainte de aplicare.
Guvernul a decis în 1998 modificarea principiilor care stau la baza aprobării
tarifelor Romtelecom. Potrivit regulilor anterioare, Romtelecom putea cere ajustarea
periodică a tarifelor în funcţie de influenţa celorlalte preţuri asupra costurilor fiecărui
serviciu. Prin noile reglementări, a fost introdus un control a posteriori de tip price-
cap: tariful mediu poate creşte, dar nu trebuie să depăşească indicele mediu al
preţurilor de consum sau indicele de inflaţie. Acest mecanism permite rebalansarea
tarifelor.
Atribuţiile de reglementare ale sectorului sunt exercitate în prezent de
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, a cărui organizare şi funcţionare
sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/2001 (M.Of. nr. 16 din 10
ianuarie 2001). Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei este
competent, de asemenea, să definească politica şi strategia sectorului de comunicaţii
şi tehnologia informaţiei şi să promoveze actele normative care realizează
transpunerea acquis-ului comunitar. Ministerul este asistat în activitatea sa de
Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, înfiinţat prin
Hotărârea Guvernului nr. 180/2002 (M.Of. nr. 158 din 5 martie 2002).
Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei
îndeplineşte atribuţii privind supravegherea şi controlul îndeplinirii obligaţiilor
cuprinse în reglementările, licenţele şi autorizaţiile emise în domeniul comunicaţiilor
57
electronice, al poştei, al audiovizualului şi al tehnologiei informaţiei, gestionarea şi
monitorizarea spectrului de frecvenţe radioelectrice cu atribuire neguvernamentală
,controlul tehnic şi certificarea conformităţii cu normele tehnice din domeniul
comunicaţiilor electronice, poştei, audiovizualului şi tehnologiei informaţiei.
Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei realizează
monitorizarea spectrului prin utilizarea a două sisteme – Sistemul de Inspecţii Radio
(RADIS), operaţional de la sfârşitul anului 2001, şi Sistemul Naţional Integrat de
Gestiune şi Monitorizare a Utilizării Spectrului (NSMS), a cărui implementare se va
finaliza până la jumătatea anului 2002.
Activitatea de reglementare se bazează pe o continuă interacţiune şi
consultare cu părţile interesate. Prin Ordinele ministrului comunicaţiilor nr.
394/1996 şi 137/1997 a fost înfiinţat Consiliul Consultativ de Telecomunicaţii,
organism care asigură consultarea între Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei
Informaţiei, în calitate de autoritate publică responsabilă cu strategia şi
reglementarea sectorului de telecomunicaţii, şi ansamblul părţilor implicate şi
interesate în dezvoltarea acestui sector.
În componenţa Consiliului intră reprezentanţi ai utilizatorilor, producătorilor de
echipamente de telecomunicaţii, titularilor de licenţă, operatorilor autorizaţi de reţele
de telecomunicaţii, precum şi experţi tehnici. De asemenea, legislaţia şi
reglementările promovate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei au
fost elaborate printr-un proces de consultare cu toate părţile interesate, în cadrul
căruia proiectele de acte normative au fost publicate pe site-ul web al Ministerului –
www.mcti.ro –, iar actorii de pe piaţă au fost informaţi despre lansarea consultărilor
şi invitaţi să trimită observaţii scrise.
Procesul de consultare a implicat totodată organizarea de întâlniri în vederea
unor discuţii directe pe marginea textelor propuse.
Cadrul legislativ construit pe baza Legii nr. 74/1996 a realizat doar o
armonizare parţială a legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene. În anii 2001 şi
2002 s-au înregistrat progrese remarcabile în pregătirea noului pachet de acte
normative privind comunicaţiile electronice, care va constitui cadrul reformei
legislative în sectorul telecomunicaţiilor din Romania şi va înlocui progresiv actuala
Lege nr. 74/1996.
58
 Primul act normativ adoptat de Guvern din acest pachet este Ordonanţa nr.
34/2002 privind accesul la reţelele de comunicaţii electronice şi la
infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora, prezentat în
secţiunea referitoare la acces şi interconectare.
Acest pachet legislativ va mai conţine prevederile de bază privind cadrul de
reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, inclusiv
înfiinţarea autorităţii naţionale de reglementare pentru acest sector, stabilirea
principiilor activităţii de reglementare pe care o va desfăşura această autoritate,
alocarea şi asignarea spectrului radio, managementul resurselor de numerotaţie;
autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice, inclusiv acordarea
drepturilor de utilizare a frecvenţelor radio şi a numerelor; serviciul universal şi
drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice;
competiţia pe piaţa serviciilor de comunicaţii electronice. Activitatea de elaborare a
noii legislaţii se concentrează asupra celor patru Directive (Directiva cadru,
Directiva privind autorizarea,Directiva privind accesul, Directiva privind
serviciul universal) şi asupra Deciziei privind spectrul radio care intră în
componenţa noului cadru comun de reglementare pentru reţelele şi serviciile de
comunicaţii electronice la nivelul Uniunii Europene, precum şi asupra proiectului
Directivei Comisiei privind concurenta pe pietele serviciilor de comunicatii
electronice (Directiva de liberalizare ). Calendarul de adoptare a legislaţiei
armonizate este prezentat în anexa 3 la prezentul document.
În vederea construcţiei şi consolidării capacităţii administrative a viitoarei
autorităţi de reglementare, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei a
demarat implementarea proiectului Phare RO-0107.01. Fondurile alocate acestui
proiect vor fi utilizate pentru finanţarea următoarelor activităţi:
- asistenţă pentru elaborarea şi promovarea de reglementări şi transfer de tehnologie
pentru aplicarea legilor, reglementărilor şi standardelor;
-training şi asistenţă pentru elaborarea strategiei de training, curriculum şi material
de training, dezvoltarea centrului de training cu facilităţi de învăţare la distanţă;
- dezvoltarea website-ului ANRC.

Licenţe şi autorizaţii
59
 Prevederile relevante în materie de autorizare sunt cuprinse în Legea
telecomunicaţiilor nr. 74/1996, precum şi în ordinele ministrului comunicaţiilor care
au stabilit condiţiile şi procedura de autorizare pentru diverse tipuri de servicii şi
reţele, precum şi pentru echipamentele de telecomunicaţii.
Legislaţia menţionată respectă doar parţial principiile stabilite de Directiva
97/13/EC. Operarea reţelelor şi furnizarea serviciilor de telecomunicaţii necesită
obţinerea unei licenţe sau a unei autorizaţii, după caz.
Potrivit Legii nr. 74/1996, licenţa se eliberează pentru operatori publici,
furnizori de servicii de telecomunicaţii de bază şi furnizori de servicii de
telecomunicaţii pentru care condiţiile pieţei sau spectrul radioelectric disponibil
limitează competiţia.
Beneficiar al licenţei poate fi numai o persoană juridică română. Atribuirea
licenţei se face prin licitaţie sau încredinţare directă de către autoritatea de
reglementare.
Modul de atribuire se stabileşte de către autoritatea de reglementare,
asigurându-se o procedură obiectivă şi transparentă,cu motivarea circumstanţelor
care au determinat alegerea metodei încredinţării directe.
Situaţiile în care se poate recurge la metoda încredinţării directe sunt strict
delimitate în Legea nr. 74/1996: în cazurile şi pentru perioada păstrării motivate a
unor drepturi exclusive rezervate pentru prestarea serviciilor de telecomunicaţii de
bază; pentru motive de standardizare sau de compatibilitate cu echipamentele sau
tehnologia deja existentă în serviciul, reţeaua sau zona respectivă, precum şi pentru
asigurarea continuităţii sau extinderii serviciului; în cazul în care la licitaţie s-a
prezentat un singur participant.
Operarea reţelelor de telecomunicaţii independente (destinate exclusiv
furnizării de servicii pentru proprietarul reţelei sau pentru un grup închis de
utilizatori), cu unele excepţii, şi furnizarea serviciilor de telecomunicaţii deschise
competiţiei este permisă numai pe baza autorizaţiei emise de autoritatea de
reglementare.
Beneficiar al autorizaţiei poate fi orice persoană fizică sau juridică română
precum şi orice persoană juridică străină cu sucursală sau reprezentanţă înregistrată
în România.
60
 O procedură de autorizare generală conformă prevederilor art. 5 din Directiva
97/13/EC a fost introdusă abia în anul 2001. Prin adoptarea Ordinului ministrului
comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei nr. 345/2001 privind autorizarea
şi furnizarea serviciilor de telecomunicaţii liberalizate (M.Of. nr. 600 din
25 septembrie 2001) a fost simplificată procedura de autorizare a serviciilor de
telecomunicaţii pentru care piaţa sau spectrul radioelectric disponibil nu limitează
competiţia, introducându-se sistemul autorizării generale, care necesită o simplă
notificare privind începerea activităţii furnizorului, în concordanţă cu prevederile
Directivei 97/13/EC. Până la data emiterii Ordinului nr. 345/2001, autorizaţiile emise
în baza actelor normative menţionate echivalente unor licenţe individuale în sensul
Directivei, fiind necesară obţinerea unei decizii explicite din partea autorităţii de
reglementare anterior începerii activităţii pentru care se solicita autorizarea.
Al doilea element de noutate adus de Ordinul nr. 345/2001 este introducerea
unei singure autorizaţii generale pentru un furnizor, indiferent de numărul serviciilor
oferite de acesta.
Ordinul reflectă totodată inexistenţa restricţiilor cu privire la furnizarea
capacităţii de transmisie pe reţelele de cablu TV, fiind prevăzută expres posibilitatea
utilizării acestor reţele în scopul furnizării de servicii de telecomunicaţii, altele decât
serviciile de telefonie vocală,în conformitate cu prevederile Directivei 95/51/EC.
Actul normativ privind cadrul general de reglementare pentru reţelele
şi serviciile de comunicaţii electronice, care va intra în vigoare în trimestrul II
2002, va conţine şi principalele prevederi referitoare la autorizarea reţelelor şi
serviciilor de comunicaţii electronice.
Aceste dispoziţii vor fi armonizate cu prevederile noii Directive privind
autorizarea. Intrarea pe piaţă a noilor furnizori de reţele şi servicii se va realiza în
toate cazurile pe baza autorizaţiei generale, fiind obligatorie doar transmiterea unei
notificări privind începerea activităţii.
Resurse limitate
În ceea ce priveşte resursele de numerotatie, potrivit Legii nr. 74/1996,
autoritatea de reglementare (în prezent, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei
Informaţiei) efectuează planificarea numerotării necesare pentru furnizarea serviciilor
de telecomunicaţii. Ea înregistrează utilizarea grupelor de numerotare, schimbările
61
din planul de numerotare şi alocarea numerelor. În administrarea numerelor se vor
lua în considerare necesităţile titularilor de licenţă, ale furnizorilor de servicii de
telecomunicaţii şi ale utilizatorilor, precum şi principiile profitabilităţii şi concurenţei
efective.

Accesul şi interconectarea
Prevederile referitoare la acces şi interconectare existente în Legea nr.
74/1996 şi în Ordinul nr. 175/1998 privind interconectarea reţelelor de
telecomunicaţii, adoptat în aplicarea acesteia, erau concordante cu principiile
Directivei 97/33/EC. Licenţa Romtelecom, precum şi licenţele operatorilor de
telefonie mobilă prevăd obligaţii de interconectare între aceştia. Cu toate acestea, nu
există precizări referitoare la accesul la bucla locală şi la spaţiile Romtelecom pentru
realizarea colocării.
Datorită lipsei prevederilor specifice referitoare la aceste aspecte, care a
generat în practică plângeri repetate cu privire la practicile abuzive ale Romtelecom,
şi având în vedere adoptarea noului cadru de reglementare pentru reţelele şi
serviciile de comunicaţii electronice, în şedinţa sa din 30 ianuarie 2002, Guvernul
României a aprobat Ordonanţa nr. 34/2002 privind accesul la reţelele de
comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi
interconectarea acestora (M.Of. nr. 88 din 2 februarie 2002). Această
ordonanţă transpune integral prevederile Directivei privind accesul, preluând, în
plus,prevederi din Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului
nr.2887/2000 privind accesul neconditionat la bucla localã . Prevederile
ordonanţei, care sintetizează rezultatul unui proces de consultare publică desfăşurat
pe parcursul câtorva luni, se organizează în jurul următoarelor centre de interes:
(a) Definirea unor termeni noi, în conformitate cu prevederile Directivei
privind accesul şi ale Directivei cadru. Cea mai importantă inovaţie pe
plan terminologic este introducerea conceptului de „comunicatii electronice”,
care va înlocui şi îngloba tradiţionalul concept de „telecomunicatii”. Sub
denumirea comună de„retele de comunicatii electronice”, vor fi tratate într-o
manieră uniformă atât reţelele fixe (cu comutare de circuite sau de pachete,
inclusiv Internet), reţelele mobile terestre şi reţelele de comunicaţii prin
62
 satelit, cât şi reţelele utilizate pentru transmiterea comunicaţiei audiovizuale
şi reţelele de cablu TV, indiferent de tipul informaţiei transportate, precum şi
orice alte reţele, precum sistemele de transport a energiei electrice, în
măsura în care sunt utilizate în scopul transmiterii de semnale.
(b) Drepturile si obligatiile operatorilor. Pentru a se asigura furnizarea şi
interoperabilitatea serviciilor de comunicaţii electronice destinate
publicului, ordonanţa prevede că orice operator al unei reţele
publice de comunicaţii are:
- dreptul de a negocia un acord de interconectare cu orice alt operator al
unei reţele publice de comunicaţii, în vederea furnizării de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului, inclusiv a serviciilor de
comunicaţii electronice accesibile utilizatorilor prin intermediul unei alte
reţele publice de comunicaţii interconectate cu reţeaua oricăruia dintre
cei doi operatori;
- obligaţia, la cererea unui terţ autorizat în condiţiile legii, de a negocia
un acord de interconectare cu solicitantul în cauză , în vederea
furnizării de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului,
inclusiv a serviciilor de comunicaţii electronice accesibile utilizatorilor
prin intermediul unei alte reţele.
(c) Puterile de interventie ale autoritãtii de reglementare. Autoritatea
de reglementare va lua toate măsurile necesare pentru a încuraja şi, acolo
unde este cazul, a asigura accesul şi interconectarea în condiţii adecvate,
precum şi interoperabilitatea serviciilor, cu respectarea principiilor eficienţei
economice, promovării concurenţei şi maximizării beneficiului utilizatorului
final.
(d) Posibilitatea autoritãtii de reglementare de a impune obligatii
determinate operatorilor cu putere semnificativã pe o anumitã
piatã . Obligaţiile pe care autoritatea de reglementare le poate impune
operatorilor cu putere semnificativă pe o anumită piaţă pot viza, în
conformitate cu prevederile art. 9-13 din Directiva privind accesul:
transparenţa; nediscriminarea; evidenţa contabilă separată ; accesul şi
utilizarea unor elemente specifice ale reţelei şi a infrastructurii asociate;
63
 acoperirea costurilor şi controlul tarifelor, inclusiv fundamentarea tarifelor în
funcţie de costuri şi evidenţa contabilă a costurilor.
Potrivit Ordonanţei nr. 34/2002, dacă pe o piaţă relevantă există un singur
operator, atunci se prezumă că acesta are putere semnificativă pe piaţa respectivă.
Obligaţiile impuse unui operator astfel prezumat a avea putere semnificativă pe o
anumită piaţă rămân în vigoare până în momentul în care autoritatea de
reglementare, pe baza unei analize de piaţă realizate în condiţiile actului normativ
mai sus menţionat, stabileşte că există concurenţă efectivă pe piaţa relevantă în
cauză.

Serviciul universal şi drepturile utilizatorilor

Legea 74/1996 a telecomunicaţiilor a consacrat principiul serviciului universal
ca un principiu de bază al activităţii de reglementare a sectorului de telecomunicaţii
din România. În înţelesul acestei legi, principiul serviciului universal reprezintă
furnizarea unui ansamblu minimal de servicii de calitate determinată , la tarife
accesibile, pe întreg teritoriul ţării. Datorită însă faptului că datează din 1996, Legea
nr. 74 nu a transpus mai detaliat cerinţele specifice ale legislaţiei comunitare cu
privire la serviciul universal. Din acest motiv, ea nu conţine prevederi referitoare la
serviciile incluse în sfera serviciului universal, la cerinţele pe care acestea trebuie să
le îndeplinească sau la mecanismele de finanţare ale serviciului universal.
În schimb, Legea nr. 74/1996 conferă autorităţii de reglementare atribuţia de
a impune titularului de licenţă obligaţii care acoperă sfera şi conţinutul serviciului
universal: situaţiile în care titularul de licenţă va garanta accesul utilizatorilor la o
reţea sau la un serviciu de telecomunicaţii pe teritoriul geografic prevăzut în licenţă,
inclusiv fazele de dezvoltare a reţelei sau a serviciului şi aplicarea principiului
serviciului universal; nivelul minim al calităţii pe care trebuie să-i asigure titularul de
licenţă; accesul deschis şi nediscriminatoriu la serviciile şi reţeaua sa de
telecomunicaţii; tarifele pentru servicii şi pentru accesul la reţea să fie făcute publice,
să fie nediscriminatorii şi corelate cu costurile; situaţiile în care autoritatea de
reglementare aprobă termenii şi condiţiile comerciale aplicate de către titularul de
licenţă în relaţiile cu utilizatorii.

64
 Aplicarea principiului serviciului universal a fost asigurată aşadar prin măsuri
specifice adoptate de autoritatea de reglementare. Datorită gradului redus de
dezvoltare a infrastructurii de telecomunicaţii, s-a apelat, în scopul asigurării
serviciului universal, la mecanismul impunerii obligaţiilor de dezvoltare prin licenţa de
operare a reţelei de telefonie fixă . În urma privatizării Romtelecom, societatea a
primit o nouă licenţă care prevede obiective minime de dezvoltare: digitalizarea
graduală a reţelei şi instalarea unui anumit număr de linii noi pe an; creşterea în
fiecare an a nivelului de calitate a serviciilor de telecomunicaţii de bază; instalarea
unui anumit număr de telefoane publice; asigurarea de servicii privind registrele de
abonaţi, în conformitate cu principiile prevăzute în articolul 6 al Directivei 98/10/EC,
precum şi tratarea apelurilor de urgenţă.
Potrivit licenţei, Romtelecom are obligaţia de a furniza acces la reţea şi servicii
de telecomunicaţii pe bază de contracte încheiate cu consumatorii. Contractul-model
pentru furnizarea serviciilor de comunicaţii de bază este aprobat de autoritatea de
reglementare şi este publicat. Licenţa mai conţine prevederi specifice referitoare la
obligaţia furnizării de linii închiriate, care privesc disponibilitatea informaţiilor,
condiţiile de acces,condiţiile de utilizare şi cerinţele esenţiale, furnizarea unui set
minim de linii închiriate în concordanţă cu standardele tehnice armonizate, controlul
de către autoritatea de reglementare, în conformitate cu cerinţele Directivei
92/44/EEC.
Pentru acoperirea costurilor generate de îndeplinirea acestor obligaţii,
Romtelecom a primit dreptul exclusiv de a furniza servicii de telefonie vocală fixă şi
linii de cablu închiriate până la 31 decembrie 2002.
Această schemă de seviciu universal nu şi-a dovedit eficacitatea. La sfârşitul
anului 2001, cu doar 2 ani înainte de expirarea obligaţiilor de dezvoltare, rata de
penetrare a telefoniei fixe era de aproximativ 18% iar gradul de digitalizare de
aproximativ 65%. În plus, faţă de nivelul anului 1998, România se confruntă acum şi
cu o rată ridicată a cererilor de deconectare, doar în parte justificată de apariţia
telefoniei mobile.
În vederea adaptării la noile realităţi tehnologice şi de piaţă, precum şi în
scopul armonizării cu legislaţia comunitară, a fost elaborat în concordanţă cu
prevederile Directivei privind serviciul universal şi se află în proces de
65
consultare publică un proiect de act normativ privind serviciul universal şi
drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii
electronice. Acest proiect adoptă mecanismul de finanţare a serviciului universal pe
baza unui fond, la care vor contribui toţi operatorii de reţele şi furnizorii de servicii
proporţional cu cifra de afaceri. Stabilirea destinaţiei sumelor colectate în cadrul
fondului va avea în vedere în principal finanţarea proiectelor orientate pe zone
geografice sau pe categorii de venituri, şi, acolo unde este cazul, acoperirea
costurilor nete generate de îndeplinirea obligaţiilor de serviciu universal. Se
preconizează ca acordarea de subvenţii din acest fond pentru realizarea proiectelor
să se realizeze pe baza unei proceduri de licitaţie negativă având ca obiect elemente
specifice ale serviciului universal, pentru a asigura eficienţa economică în furnizarea
serviciului universal şi protecţia concurenţei pe pieţele de comunicaţii electronice.
Importante progrese s-au înregistrat în legătură cu introducerea numărului
unic european pentru apeluri de urgenţă. Prin Hotărârea Guvernului nr.
617/2001 privind Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă (M.Of.
nr. 381 din 12 iulie 2001), s-a prevăzut, în conformitate cu Decizia Consiliului
nr. 91/396, că numărul unic pentru apelurile de urgenţă în reţelele de telefonie
publică, reţelele de telefonie digitale cu sisteme integrate şi reţelele de telefonie
mobilă din România va fi "112". Sistemul constă din crearea şi dotarea dispeceratelor
integrate de urgenţă (constituite conform legii) cu un sistem operativ de
telecomunicaţii, destinat anunţării, recepţionării, prelucrării şi transmiterii către
serviciile solicitate a apelurilor de urgenţă, în mod centralizat şi unitar.
În şedinţa sa din 30 ianuarie 2002, Guvernul României a aprobat Ordonanţa
nr. 18/2002 privind sistemul naţional pentru apeluri de urgenţă (M.Of. nr.
81 din 1 februarie 2002). Ordonanţa stabileşte principalele funcţii ale sistemului,
atribuţiile serviciilor de intervenţie care vor da curs apelurilor de urgenţă , obligaţiile
impuse operatorilor de reţele de telefonie fixe şi mobile, dreptul utilizatorilor de a
efectua apeluri de urgenţă în mod gratuit, precum şi mecanismul de finanţare a
funcţionării sistemului.
Prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private
Legea nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor (M.Of. nr. 800 din 14
66
decembrie 2001) transpune integral prevederile Directivei 97/66/EC. Legea
garantează confidenţialitatea comunicaţiilor efectuate prin intermediul unei reţele
publice de telecomunicaţii sau prin recurgerea la un serviciu de telecomunicaţii
destinat publicului şi obligă furnizorii de servicii şi operatorii de reţele, sub sancţiuni
severe, mergând până la retragerea licenţei, să ia toate măsurile tehnice şi de
organizare adecvate garantării securităţii serviciului şi a reţelei.
Sunt prevăzute obligaţii specifice cu caracter de protecţie în privinţa datelor
referitoare la trafic şi la facturare, a emiterii de facturi detaliate, a oferirii şi
restricţionării oferirii serviciului de identificare a liniei care apelează sau a liniei
apelate, precum şi în privinţa redirecţionării automate a apelului şi a apelurilor
comerciale nesolicitate. A fost prevăzut pentru toate cazurile un sistem de opt-in,
prin care apelurile efectuate în scopul marketingului direct prin utilizarea unor
sisteme automate de apelare care nu necesită intervenţia unui operator uman, prin
fax sau prin orice alte metode, sunt interzise, cu excepţia cazului în care abonatul
apelat şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres în acest sens.

Concurenţa pe pieţele serviciilor de comunicaţii electronice

Pentru crearea unui mediu concurenţial, de la 1 ianuarie 2003 România va
aplica prevederile cuprinse în Directiva Comisiei privind concurenta pe pietele
serviciilor de comunicatii electronice. Actul normativ privind cadrul general
de reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice va
conţine toate principiile enunţate de această directivă cu privire la interdicţia
acordării oricăror drepturi speciale sau exclusive pentru furnizarea de reţele sau
servicii de comunicaţii electronice, dreptul oricărei companii de a furniza asemenea
reţele sau servicii, accesul la reţele şi la infrastructurile furnizate de terţi, autorizarea
în condiţii obiective, nediscriminatorii, proporţionale şi transparente, aplicarea
principiului nediscriminării de către operatorii integraţi pe verticală, condiţiile de
acordare a drepturilor de utilizare a frecvenţelor radioelectrice şi a numerelor,
precum şi drepturile de trecere. Actul normativ privind serviciul universal şi
drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii
electronice va implementa principiile referitoare la interdicţia acordării oricăror
drepturi speciale sau exclusive pentru furnizarea serviciilor privind registrele de
67
abonaţi şi la caracterul obiectiv, nediscriminatoriu şi proporţional al mecanismului de
finanţare a costurilor nete generate de îndeplinirea obligaţiilor de serviciu universal.

Capitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei

Istoric negocieri
Negocierile la acest capitol au fost deschis la Conferinţa de aderare România –
U.E. din 14 noiembrie 2000.
Negocierile la acest capitol au fost închise la Conferinţa de aderare România –
U.E. din 8 noiembrie 2002.
Instituţiile membre ale delegaţiei sectoriale
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei (integrator de capitol)
Ministerul Integrării Europene
Ministerul Finanţelor Publice
Ministerul Sănătăţii
Ministerul Administraţiei şi Internelor
Ministerul Apărării Naţionale.
Prezentarea acquis-ului comunitar
Politica Uniunii Europene în domeniul telecomunicaţiilor a fost stabilită ca un
rezultat atât al progresului tehnologic în domeniu cât şi al deciziei Curţii Europene de
Justiţie care a confirmat faptul că sectorul trebuie să se supună regulilor de
competiţie din Tratatul de la Maastricht.
Procesul de deschidere a pieţelor de telecomunicaţii pe teritoriul UE a început
în 1988, iar după cîteva perioade de tranziţie (în prezent încheiate) pieţele de
telecomunicaţii au fost complet deschise în 1998. În prezent, sectorul de
telecomunicaţii este unul dintre sectoarele cu creştere ridicată în economia Europei
şi, de asemenea, un important stimulent pentru întreaga economie.
A doua Carte Verde în telecomunicaţii a fost publicată în 1997 şi a iniţiat o
largă dezbatere publică privind convergenţa sectoarelor de telecomunicaţii, media şi
tehnologia informaţiilor şi privind impactul acestei convergenţe asupra cadrului de
reglementare în domeniul telecomunicaţiilor.
Ambele documente au arătat necesitatea de a adapta cadrul de reglementare
în telecomunicaţii în scopul de a răspunde cerinţelor de competitivitate şi
convergenţă a pieţelor de comunicaţii.
În februarie 2002 a fost adoptat noul acquis în domeniu, ţările candidate
trebuind să transpună şi să aplice, până la data aderării, legislaţia astfel modificată.
Implementarea noului acquis presupune evitarea oricărui conflict de interese, real
sau aparent, prin separarea efectivă a activităţilor de reglementare în domeniu de
interesele operaţionale.
Acest lucru presupune înfiinţarea autorităţii independente de reglementare în
domeniul telecomunicaţiilor şi separarea autorităţii responsabile de stabilirea politicii
şi legislaţiei în domeniu de interesele legate calitatea de acţionar.
În domeniul telecomunicaţiilor ţările candidate trebuie să :
– adopte o politică naţională de dezvoltare a sectorului de telecomunicaţii
în concordanţă cu politica comunitară în domeniu,
– asigure pregătirea operatorilor de pe piaţa de telecomunicaţii pentru a
face faţă presiunii competiţionale începând cu momentul aderării,

68
 – asigure pregătirea pieţei de telecomunicaţii prin transpunerea şi
implementarea legislaţiei comunitare, în special reechilibrarea tarifelor,
– asigure aplicarea cadrului legislativ de reglementare în domeniu prin
intermediul unei autorităţi de reglementare dotată adecvat şi cu
personal bine pregătit,
– răspundă necesităţilor regiunilor sub-dezvoltate în domeniul
telecomunicaţiilor, în special prin adoptarea politicii comunitare în
domeniul serviciului universal.
Ţările candidate au făcut progrese considerabile în ultimii ani în adoptarea
acquis-ului în telecomunicaţii.
Deşi UE va acorda ajutor prin fondurile de pre-aderare, investiţiile în domeniu
sunt prevăzute a veni din surse comerciale, aproape exclusiv din sectorul privat.
Pentru atragerea investiţiilor private în condiţiile dificile existente în prezent pe
pieţele financiare, o cerinţă minimală este separarea responsabilităţilor legate de
reglementare de interesele operaţionale.
Această separare a fost parţial realizată în cele mai multe cazuri şi este
necesar să fie realizată integral în viitor.
În ceea ce priveşte procesul de lărgire a UE, în general, ţările candidate
trebuie să :
– asigure pregătirea operatorilor de pe piaţa de telecomunicaţii pentru a
face faţă presiunii competiţionale de la momentul aderării,
– asigure pregătirea pieţei de telecomunicaţii prin transpunerea şi
implementarea legislaţiei comunitare.

Poziţia României faţă de acquis

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind capitolul 19 –
Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, în vigoare la data de 30 aprilie 2002.
Acquis-ul comunitar reprezinta totalitatea normelor juridice ce reglementeaza
activitatea institutiilor Uniunii Europene, actiunile si politicile comunitare, respectiv
ansamblul de drepturi si obligatii comune ce se aplica tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene

69
 CAPITOLUL 4.
STUDIU DE CAZ – S.N. Tc. ROMTELECOM SA

4.1. Descrierea firmei

Istoric şi tradiţie
1881-1883
Se instaleaza primele linii telefonice, intai in Translivania, apoi la Bucuresti.
1930
Se înfiinţează SART (“Societatea Anonimă Româna de Telefoane”) ,cu peste
90% capital străin de la ITT (USA).
1949-1989
Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor înglobează compania de telefoane
naţionalizată, transformată în Direcţie PTT. Extinderi limitate de reţea, slab progres
tehnologic.
Decembrie-1989
Infiinţarea ROM-POST-TELECOM ca operator de telecomunicaţii, poşta şi
radiocomunicaţii, separat de Minister. Serviciile cu valoare adaugată şi terminalele
liberalizate.
Iulie-1991

Reorganizarea ROM-POST-TELECOM
Înfiinţarea ROMTELECOM ca operator de servicii de telecomunicaţii, titularul
monopolului pentru servicii de bază. Situaţia mostenită: 9.5% grad de telefonizare,
tehnologie analogica, comutaţie rurală prevalent manuală, peste 3.000 de localitati
neconectate, reţea de distributie cu cabluri cu izolaţie de hartie, puţine circuite
internaţionale (intrare automat, ieşire manual), cadru de reglementare descurajator
pentru trafic, lista de asteptare de decenii, mulţi abonati cuplati, aşteptare de ore
pentru apeluri interurbane şi chiar zile pentru internaţional, rata defecţiunilor uriasă,
timp de repunere în funcţiune îndelungat.

70
1991-1998
Programe ambiţioase de investiţii şi restructurare; extinderi şi modernizări
masive ale reţelei finanţate din surse proprii şi credite, fără subventii bugetare;
digitalizarea reţelei, magistrala de fibră optică, noua arhitectură ierarhizată a retelei;
creşterea spectaculoasă a bazei de clienti şi îmbunătătirea sensibilă a calitãtii
serviciilor; politica de reechilibrare tarifarã.
Noiembrie-1997
ROMTELECOM devine societate nationalã pe actiuni, în pregãtirea privatizãrii.
Decembrie-1998
Hellenic Telecommunications Organization OTE cumpara 35% din acţiunile
ROMTELECOM plus uzufrunct pentru încă 16%, plătind USD 675 mil., preluând
managementul companiei; contract de management pe 2 ani cu GTE (acum Verizon)
din SUA.

Ianuarie-2003
OTE devine acţionar majoritar, cu 54,01% din acţiuni, contra USD 273 mil.
Statul roman păstrează restul de 45,99%.
OTE: profit net de 433,4 milioane euro in 2003(27 februarie 2004)
Operatorul de telefonie grec OTE (Hellenic Telecommunications) a anuntat ca
a realizat in 2003 un profit net de 433,4 milioane euro, in crestere cu 25,3 la suta
comparativ cu 2002.
OTE a inregistrat un profit brut de 911,4 milioane euro, in crestere cu 15,6 la
suta comparativ cu 2002, un rezultat brut din exploatare de 1,9 miliarde euro, in
crestere cu 10,5 la suta comparativ cu 2002 si o cifra de afaceri de 4,94 miliarde
euro, in crestere cu 14,7 la suta, comparativ cu 4,3 miliarde euro in 2002.
Filiala de servicii internet OTEnet, in cadrul careia OTE detine 20 la suta din actiuni
din 1997, a inregistrat un profit net de 253,2 milioane euro, in crestere cu 10,4 la
suta comparativ cu 2002, o cifra de afaceri de 67,4 milioane euro, in crestere cu 42,2
la suta comparativ cu 2002, si un rezultat brut din exploatare de 10,4 milioane euro,
in crestere cu 62,5 la suta comparativ cu 2002.

71
 Filiala Romtelecom, in cadrul careia OTE detine 54 la suta din actiuni, a
inregistrat un profit net de 45,6 milioane euro, in crestere cu 169,2 la suta
comparativ cu 2002, o cifra de afaceri de 797,4 milioane euro, in scadere cu 16,8 la
suta comparativ cu 2002, si un profit inainte de taxe si amortizare de 261,1 milioane
euro, in crestere cu 2,9 la suta comparativ cu 2002.
Presedintele OTE, Lefteris Antonacopoulos a precizat ca grupul OTE a realizat
o performanta satisfacatoare intr-o perioada de concurenta sporita in domeniul
telefoniei fixe. Lefteris Antonacopoulos a subliniat ca este imperativ pentru OTE sa
contine politica actuala de reducere a costurilor.

PROFILUL COMPANIEI
 Peste 4,2 milioane clienti,

 >19% grad de telefonizare

 Peste 65% digitalizare,
 peste 96% automatizare
 Peste 65.000 de telefoane publice cu cartela in toata ţara
 Peste 30.000 de km de cablu cu fibrã opticã, WLL, toate tehnologiile moderne
prezente
 orientare fermã spre client, politica comercialã puternica, forta de muncã înalt
calificatã
 se construieşte o culturã corporativã de piatã, bazatã pe eficientã, implicare
activã în viata socialã, practici comerciale sãnãtoase
 Numeroase servicii şi pachete lansate recent şi în pregãtire
 Tranziţie de la monopol la competitor, ca urmare a liberalizării pieţei de la 1
ianuarie, 2003

Viziune
ROMTELECOM va deveni primul furnizor de produse şi servicii de telecomunicaţii
în topul preferinţelor din România. Clienţii vor aprecia serviciile ROMTELECOM drept
exemplare, iar salariaţii vor clasa compania printre cei mai buni 5 angajatori din
Romania. In fine, ROMTELECOM va egala nivelul operatorilor central-europeni
comparabili în privinţa eficienţei operaţionale şi a profitabilităţii.

72
Misiune
ROMTELECOM se va angaja în furnizarea de produse şi servicii de telecomunicaţii
care să raspundă cerintelor consumatorilor şi clienţilor de afaceri din Romania.
Compania îşi va desfăsura activitatea în aşa fel încât să producă valoare pentru
actionari şi să devină un membru respectat al societătii româneşti.
Romtelecom infrastructură şi tehnologie de vârf
 4,2 milioane de linii in serviciu şi o reţea automatizată (100%) si digitalizată
(60%)
Un portofoliu de servicii care dã putere comunicãrii:
 servicii de telefonie fixã, telegrafie ºi circuite închiriate
 12 servicii de ultima generatie: ISDN, Voces Pro si Voces, Unitel, Telverde,
Clip si Clir, Evricard, ConectO (Channel, ATM, Frame Relay si Tranzit IP)
Concentrare asupra cerintelor consumatorului:
 abonatul isi alege optional tipul de abonament
 tarife diferenţiate pe paliere orare pentru convorbirile locale şi interurbane
 tarife internaţionale reduse cu 20 pînă la 45 de procente
 tarife reduse pentru accesul prin dial-up la Internet
 serviciul naţional de “informaţii abonaţi”
reţea modernă de telefonie publică şi o gamă largă de cartele
În timp ce toate companiile de telecomunicaţii din ţările UE, care au adoptat
reglementări similare, au beneficiat de perioade de tranziţie şi suport legislativ din
partea statului, despre ROMTELECOM nu se poate spune acelaşi lucru.

4.2. Descrierea managementului firmei

Firma cuprinde o puternicã entitate centralã, în Bucureşti şi entitãti teritorile

care funţioneazã în marile oraşe ale ţãrii. Dacã pînã acum, firma avea unitãti
teritoriale practic în toate oraşele ţării, acum practica manageriala a celor ce conduc
în prezent firma a hotãrât ca unitãtile teritoriale mici se vor desfiinţa şi în acest fel va
creşte productivitatea activitãtii, reducând costurile cu aceste mici unitãti teritoriale.
Entitãtile teritoriale existente au acum mici colective care se ocupã de partea
tehnicã, vînzãri şi de marketing.

73
 În prezent, compania are un numar redus de personal, din cauza desfiinţărilor
masive de posturi , de altfel ineficiente. Media de vîrsta este în jur de 35 de ani.
Peste 95% din personal îl constituie specialişti cu studii superioare, cu predilecţie
tehnice sau economice. Specialitatile inginereşti cele mai des întâlnite sunt:
comutaţie digitalã, transmisiuni digitale pe fibrã opticã sau pe radio relee,
radiofrecvenţa, inginerie de sistem.
Compania prezintã toate caracteristicile (specializare, structura ierarhicã
autoritarã, sistem de reguli şi reglementãri formale, imperesonalitate şi imparţialitate,
promovare în carierã şi eficienţă) într-o mãsurã exemplarã.
Firma deţine un sistem de autoritate raţional legal, ccea ce presupune
desemnarea expresã a mijloacelor în vederea realizãrii scopurilor specifice, precum şi
exercitarea autoritãtii printr-un sistem de reguli şi proceduri cãruia trebuie sã i se
supunã toţi membrii organizaţiei.
În condiţiile date, la Romtelecom strategiile decizionale aparţin structurilor
superioare ale conducerii. La întrunirile periodice de lucru ale Consiliului de
administraţie în care sint luate decizii majore, participã şi directorul companiei şi şeful
oficiului juridic.
Pentru deciziile curente existã un Birou executiv care este constituit din
preşedintele firmei, director adjunct şi directorii de departamente. Activitatea curentã
este condusã la nivelul departamentului de directori şi manageri care au anumite
libertãti financiare, dar şi limite de competenţă, corespunzãtoare rangului ierarhic al
funcţiei.
Membrii organizaţiei respectã ordinele şi regulile şi se supun unui control
sever. Ei au ,în general, o atitudine impersonalã în relaţiile cu clienţii sau/şi cu ceilalţi
funcţionari ai firmei.
Accesul în companie se face printr-o riguroasã selectie care pune accent pe
competenţa profesionalã. Odatã intrat în firmã fiecare angajat are, potential,
perspectiva unei cariere în care ascensiunea este datã de combinarea unor criterii ca
vechime,competenţă, fidelitate şi ataşament faţă de companie. Un serviciu
interdisciplinar de resurse umane asigurã angajarea şi promovarea celor mai potrivite
persoane.

74
4.3. Piaţa firmei

Piaţa clienţilor companiei este marcată de istoria şi tradiţia de care se bucură.

În momentul de faţă Romtelecom deţine circa 4.2 milioane de clienţi ceea ce
repreinta un grad de telefonizare de 19%.
La nivelul populaţiei acoperirea reţelei este de aproximativ 97%.Ca acoperire
a teritoriului, practic aproape toatã ţara este împânzitã de staţii de bazã.
Piaţa clientilor este determinatã într-o mãsurã considerabilã de oferta , de
calitatea şi de diversitatea seviciilor şi pachetelor propuse. Din acest punct de
vedere, echipa mamagerialã are proiecte foarte ambiţioase şi este foarte inovativã.
Tipurile de clienţi – beneficiari sunt reprezentate , pe de o parte de
persoanele juridice- din cele mai diverse domenii de activitate şi pe de altã parte de
clienţii , persoane fizice.
Se constatã cã piaţa potenţialã ( şi cea realã ) este extrem de eterogenã.
Ţinând cont de acest lucru , serviciul de marketing lanseazã produse dedicate unui
anumit segment de piaţă sau unui anumit public ţintã.
Printr-un excelent serviciu de publicitate şi imagine, Romtelecom pune în
valoare impactul produsului asupra nevoilor publicului ţintã determinând o reacţie
pozitivã (o activare) din partea acestuia.

4.4. Analiza indicatorilor de eficienţa economică

1.Indicatori de rezultate
a) Cifra de afaceri (CA) prin care se înţelege ansamblul operaţiunilor unei firme
comerciale, determinat pe o anumită perioada de timp.
S.N.Tc. Romtelecom a deţinut monopolul pe piaţa telecomunicaţiilor din
România. A trecut prin mai multe etape de dezvoltare şi modernizare şi are în
prezent o dotare tehnică corespunzatoare şi o diversitate de tehnologii. Clienţii
societăţii, precum şi furnizorii aparţin atât pieţei interne cât şi celei externe.
În contul "profit şi pierdere’’, cifra de afaceri este evaluatã în unitãti monetare
curente. Pentru o apreciere corespunzatoare a performantelor comerciale ale firmei

75
în timp este necesara folosirea preturilor comparabile. În acest scop se utilizează
indicele preturilor proprii sectorului de activitate sau cursul mediu de schimb leu/$.
În preţuri curente rezultă o creştere semnificativă a veniturilor.
În preţuri constante creşterea este mai mică.
Din analiza veniturilor pe activitãti nu rezultã schimbãri semnificative.
Telefonia fixã rãmîne cel mai profitabil serviciu oferit de Romtelecom, 95.9% din
veniturile totale au fost detinute de serviciile telefonice de bazã.
Acestea sunt rezultatele eforturilor fãcute pentru dezvoltarea infrastructurii
telefoniei şi creşterea numãrului de clienti, ccea ce face ca Romtelecom sã fie
dependent de telefonie.
Pe de altã parte, scãderea activitãtii telex, (0,4% din totalul veniturilor) este
rezultatul natural al evolutiei tehnologiei telecomunicatiilor.
Contribuţia convorbirilor naţionale în veniturile din telefonie a crescut
continuu, în timp ce contribuţia celorlalte servicii (in special activitatea internaţională)
a scăzut.
În timp ce numãrul abonatilor conectati în centralele analogice a descrescut
foarte repede, numãrul abonatilor digitali a cunoscut o ratã de creştere ridicatã,
rezultând o creştere continua a ratei de digitalizare.
Rata de penetrare masuratã în linii telefonice la 100 locuitori a crescut de la
15% în 1997 la 16% la sfirşitul anului 1999.
Abonaţii juridici generează aproximativ 50% din venituri.
Veniturile din telegrafie şi telex, ca şi contribuţia acestora în totalul veniturilor
companiei au cunoscut o descreştere continuă. Descreşterea numărului de linii telex
şi circuite închiriate au influenţat de asemenea , traficul telex.
Valoarea adãugatã (VA) reprezintã aportul specific al societãtii în productia şi
comercializarea de bunuri şi servicii obtinut prin utilizarea resurselor tehnice, umane
şi financiare. Analiza valorii adãugate este deosebit de importantã pentru structurile
decizionale la nivel macro şi microeconomic. Valoarea adãugatã, ca rezultantã a
combinatiei factorilor de productie, constituie sursa de remunerare şi determinanta
comportamentala a acestora , asigurând menţinerea societăţii pe piaţă.
Valoarea adãugatã se determinã prin scãderea din veniturile din exploatare a
cheltuielilor cu materiile prime, materiale, combustibil ,energie, lucrãri şi serviciilor
76
executate de terti. Valoarea adãugatã exprimã importanta şi complexitatea
transformarilor efectuate de agentul economic şi eficacitatea mijloacelor puse în
lucru: echipamente şi personal.
Valoarea adãugatã dã greutatea economicã realã a unui agent economic şi
permite comparatii în interiorul unui sector sau între diferite sectoare de activitate,
ea este bogatia de repartizat între salariati, stat,împrumutatori sau aducători de
capital şi agentul economic.
Dacã IVA > ICA agentul economic valorificã superior potentialul de care
dispune, ritmul bogãtiei noi adãugate depasind ritmul resurselor consumate.
Dacã IVA < ICA ritmul resurselor consumate devanseazã ritmul bogatiei
adãugate.

Analiza structuralã a valorii adãugate relevã urmatoarele aspecte:

– rezultatul exploatãrii detine cea mai mare pondere în valoarea
adãugatã, justificând în acest sens asumarea riscului de cãtre
investitor.
– impozitele şi taxele reprezintã elementul dinamic al valorii adãugate,
evidentiind o presiune fiscalã ridicatã şi în creştere;
– amortizarea s-a majorat ca urmare a creşterii valorii medii a
imobilizãrilor corporale şi a modificãrilor intervenite în structura
acestora.
Analiza factorialã relevã cã majorarea valorii adãugate s-a datorat creşterii
veniturilor realizate şi reducerii consumurilor intermediare ca urmare a unui
management corect al societãtii, care tinde sã-şi mãreascã dimensiunile prin
creşterea calitãtii serviciilor oferite clientilor.
Excedentul brut al exploatãrii (EBE) se obtine scãzând din valoarea adãugatã
impozitele şi taxele şi cheltuielile cu personalul şi adãugând subventiile din
exploatare.
EBE = VA – IT – CP + SE,
unde: IT = impozite şi taxe,
CP =cheltuieli cu personalul
SE= subvenţii din exploatare
77
 EBE reprezintã fluxul potential al lichiditãtii aferent exploatãrii respectiv
diferenta dintre veniturile monetare şi cheltuielile monetare ale ciclului de exploatare.
Este punctul de plecare al analizei financiare cãci el este influentat de greutatea
structurii financiare.
EBE a înregistrat o creştere de 8% în 1998 şi 25% în 1999 ca urmare a
creşterii ponderii cheltuielilor cu amortizarea de la 17,52 în 1997 la 21,28 în 1999 şi a
ponderii rezultatului din exploatare în EBE, situaţie care arată fluxul potenţial de
lichidităţii de exploatare s-a format in mare parte pe seama profitului din exploatare.
Profitul este un indicator de volum prin care se exprimã rentabilitatea
societãtii. Profitul (P) este definit ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.
Din analiza datelor contabile se constatã cã societatea a înregistrat o usoarã
pierdere în 1998, iar în 1999 înregistreazã un profit substantial. Dacã urmarim
situatia rezultatului exploatãrii constatãm cã în anii societatea a înregistrat profit.
Rezultã de aici, cheltuielile financiare care au crescut cu 189,8% şi au actionat în
sensul diminuarii profitului în anii 1997 şi 1999 şi anularii profitului şi inregistrarea de
pierdere în anul 1998. Cauza o constituie dobânzile plãtite la creditele contractate.
Pentru îmbunãtãtirea indicatorilor de rezultate se impune:
 creşterea continuã a veniturilor , respectiv a cifrei de afaceri prin îmbunãtãtirea
calitãtii serviciilor, efectuarea de studii de marketing pe piaţa internă,
intensificarea acţiunilor promoţionale;
 reducerea costurilor prin creşterea volumului veniturilor, a productivitãtii muncii,
reducerii numãrului de personal;
 îmbunãtãtirea activitãtii financiare a firmei;
 utilizarea eficientã a creditelor;

Indicatori economici

INDICATOR 2000/2001 2002/2001

Venituri Totale 102.1 101.5
Cifra de afaceri 103.6 102.4
Venituri din exploatare 100.5 102.8
Venituri financiare 102.9 101.9
Venituri exceptionale 105.1 100.3
78
 Cheltuieli totale 98.6 100.1
Cheltuieli de exploatare 98.1 99.6
Cheltuieli financiare 97.8 100.1
Profitul brut din
exploatare 103.2 102.5
Profitul financiar 103.1 102.6
Profitul exceptional 106.8 100.3
Profitul brut din
exploatare 103.4 102.4
Impozitul pe profit 103.2 102.1
Profit net 103.4 102.5

2.Indicatori sintetici.
a) indicatori de structurã ai activelor şi pasivelor
 Coeficientul capitalului propriu poate fi calculat dupa doua metode:
I. Coeficientul capitalului propriu (Ccp)
CP
Ccp = cp > 0,5 unde, CP = capital propriu
cp = capital permanent
II. Coeficientul capitalului propriu (C' cp)
CP
C’cp = > 1 unde, CP = capital propriu
DTML
DTML = datorii pe termen mediu si lung

 gradul de indatorare pe termen lung (gdl)

DTML
gdl = cp
< 0,5

 gradul autonomiei financiare ( rs- rata solvabilitãtii)

CP
rs = <0,5
Td
unde Td = total datorii

b) indicatori ai capacitatii de finantare

Indicatorii capacitãţii de finanţare caracterizează capacitatea societătii de a
acoperi, în diferite grade şi pe seama diferitelor resurse de finanţare, folosinţele,
adică activele pe care le gestionează.

79
 gradul de finanţare a folosinţelor cu caracter fix constituit pe seama resurselor
financiare cu caracter permanent ( Fcp) :
CP
Fcp = > 1 CP= capital permanent
AInet
AI net = activ imobilizat net
 gradul de finantare a folosintelor cu caracter fix constituit pe seama resurselor
financiare proprii (Frfp):
cp
Frfp = cp = capital propriu
AInet
Acest indicator are o valoare subunitarã ceea ce ne aratã cã societatea nu
poate finanţa pe seama capitalului propriu activele imobilizate.
 rata îndatorãrii (Rî)
total _ datorii
Rî =
AI _ nete

Rata îndatorãrii mãsoarã cât la sutã din totalul fondurilor provine din credit.
Datoria include pasivele curente precum şi celelalte obligaţii.Societăţile urmăresc un
levier financiar ridicat fie din motive de creştere a cîştigurilor , fie din dorinţa de a nu
pierde controlul societăţii, în cazul în care ar fi obligaţi să majoreze capitalul social
prin emiterea de noi acţiuni.

c) indicatori ai trezoreriei
Indicatorii trezoreriei societãtii sunt meniti sa reflecte modul în care societatea
reuseşte sa facă fată obligatiilor de platã, devenite scadente, respectiv modul în care
aceasta îşi asigurã şi mentine echilibrul financiar pe termen scurt.
 Rata lichiditãtii imediate (Rli):
disponibil itati
Rli = <1
DTS
 Rata lichiditãtii curente (Rlc):
AI  stocuri
Rlc =
DTS
 Rata lichiditãtii generale (Rlg):
AC
Rlg =
DTS

80
 Indicatorii de lichiditate oferã informatii asupa solvabilitãtii companiei.
Valoarea indicatorilor aratã cã averea societãtii este pusã la adapost de o insuficientã
de trezorerie care ar putea fi determinatã de rambursarea datoriilor la cererea
creantierilor.

d) indicatori ai gestiunii resurselor

Prin esenţa lor aceşti indicatori sunt meniţi să măsoare viteza cu care activele
societătii se transformă în lichiditãti, respectiv, în cazul pasivelor, viteza de reînnoire
a resurselor.
 Rata rotaţiei capitalului total (Rrkt):
CA
Rrkt =
AT
Acest indicator ne permite sã stabilim numãrul de circuite pe care le face, pe
durata unui an de gestiune, întregul capital avansat în circuitul economic al societãtii.
 Rata rotaţiei caitalului fix (Rrkf):
CA
Rrkf =
AI
 Rata rotaţiei capitalului circulant (Rrkc):
CA
Rrkc =
AC
 rata rotaţiei capitalului propriu (Rrkpr):
CA
Rrkpr =
CP
Acesti indicatori relevã de câte ori societatea avanseazã şi recupereazã, pe
durata unui exercitiu financiar, resursele proprii pe care le gestioneazã.
 rata rotaţiei capitalului permanent (Rrkp):
CA
Rrkp = cp

 perioada de recuperare a creanţelor (Tc):

debitori  facturineicasate
Tc = X 365
CA
Acest indicator este menit sã contribuie la controlul modului în care se aplicã
politica de credit.
e) indicatori de eficienţa sintetici
81
 Aceastã grupã de indicatori oferã informatii cu privire la nivelul de fructificare
economica şi financiară a capitalului.
 Rata rentabilitãtii economice
P
Re = Capital _ permanent

Aceastã ratã reflectã performanta economicã a agentului economic, indiferent

de modul de finantare.
 Rata rentabilitãtii financiare
Pr ofit _ net
Rf =
Capital _ propriu

f) indicatorul valorii de piaţă a societătii

Valoarea patrimonialã a societãtii (Vps) se calculeazã prin scãderea din totalul
activelor de care dispune societatea (At) a totalului datoriilor pe care societatea le-a
contractat la un anumit moment dat (dt).
Vps = At - dt
Valoarea patrimonialã este menitã a pune în evidentã excedentul de active
peste nivelul datoriilor contractate. De fapt ea dã imaginea valorii societãtii în
principal prin prisma capitalului sãu social.

82
 CAPITOLUL 5.
CONCLUZII

Lumea serviciilor de telecomunicaţii trebuie să se transforme foarte repede în

dinamice corporaţii ale erei informaţiilor. Iar dacă toate vorbele din jurul autostrăzii
informaţionale şi al altora asemenea se va dovedi în van, atunci companiile de
telefoane vor rãmîne singure în mijlocul scenei.
Productivitatea in telecomunicaţii, în condiţiile în care dependenţa de
implicarea clientului este esentială, va fi influenţată decisiv de acesta, precum şi de o
serie de alţi factori subiectivi ,cum ar fi dimensiunile unităţii, numărul de linii
telefonice, ponderea abonaţilor de firmă în total abonaţi, numărul de oficii
comerciale, toate acestea adaugându-se desigur la aspectele mai exacte, mai
controlabile legate de gradul de dotare a unitătii cu diverse echipamente şi facilitãtii,
organizarea muncii.
Este normal ca atunci când prestaţia obligă la creşterea numărului punctelor
de contact (abonatii telefonici), aceasta sã implice pe de o parte creşterea
cheltuielilor de amplasare de noi retele de telecomunicatii, precum şi plata unui
personal suplimentar (în anumite situaţii), creşterea cheltuielilor curente de utilităţi,
chirii, întreţinere aferente. Acestea se regăsesc în costuri mai mari, într-o
productivitate aparent mai redusă, pentru ca productivitatea unui serviciu este
influentatã de volumul, mãrimea , costul imput-urilor, de eficienta procesului de
transformare a resurselor regasitã în varietatea prestatiilor şi posibilitatea asigurãrii
variatiilor şi personalizãrilor de la un segment de clientele la altul.
Managerul poate influenţa asupra acestor elemente, axîndu-şi strategiile pe
acelea dintre ele care ţin de cele amintite mai sus.
Este greu de apreciat mãrimea productivitãtii fizice în cazul telecomunicatiilor,
apelându-se cel mai adesea la calcule valorice de productivitate. Spre deosebire de
industrie , în telecomunicaţii sint mult mai numeroşi - şi decisivi - factorii externi care
pot influenţa calitatea prestaţiei şi productivitatea acesteia, fără ca managerul sã îi
influenteze în mod deosebit sau mãcar sã îi tinã sub control.

83
 Estimarea eficienţei pe baza rezultatelor şi resurselor organizaţionale, pretinde
măsuri diferite pentru a verifica pînă la ce nivel obiectivele au fost atinse în diferite
componente ale actului servirii, începând cu conceperea serviciului.
Spre deosebire de industrie, în domeniul telecomunicaţiilor contează mai puţin
rezultatele absolute ale firmei sau evoluţia acesteia, fiind mai relevantă compararea
randamentului propriu cu cel al firmelor concurente.
Fiecare firmã de telecomunicatii are nevoie de o anumitã clientelã care sã
poatã plãti anumite prestãri. Un beneficiar nemultumit de prestatiile respective este
pierdut ca client, nu se reînlocuieste sau dacă tariful este prea ridicat, clienţii pot
încerca în altă parte. Nici o firmă de telecomunicatii nu are monopol garantat pentru
totdeauna ( Romtelecom a pierdut acest monopol la 01.01.2003), în ciuda unor
situaţii de monopol natural.
Clientul constituie legãtura esentialã dintre strategia organizationalã,
planificarea şi efectuarea propriu-zisã a actiunii. Managerii trebuie sa aibã permanent
în vedere clientul atunci cind îşi decid aceste strategii.
Ţinând seama de intervenţia clientului în desfăşurarea propriu-zisă a
prestatiei, trebuie conceput un sistem de funcţionare a prestaţiei care să-i faciliteze
sarcinile şi sã asigure ca productivitatea ce depinde de client sã rişte cât mai putin a
fi afectatã.
Firmele de telecomunicaţii nu au folosit întotdeauna pîrgia controlării şi
stăpînirii factorilor ce se referã la satisfacerea clientului, deşi eficacitatea ar fi mult
mai mare dacã s-ar insista mai mult asupra acestor aspecte.
În ultima perioadã acest lucru se pare cã a fost înteles destul de bine de
firmele de telecomunicatii şi se insistã pentru îndeplinirea acestui deziderat.
Membrii personalului trebuie sã se arate sensibili la nevoile clientului şi sã
colaboreze cu el pentru a i le satisface.
Permanenţa legaturilor dintre clientelă şi firmă, cultivarea lor permit cesteia sã
se adapteze mai usor şi mai eficace, atât la modificarile externe, cât si mai mult (ca o
particularitate faţă de producţia materiala), psiho-sociologice. Avem în vedere că
orice schimbare în proces , menită sã ducã la creşterea productivitãtii poate modifica
şi perceptia clientelei asupra calităţiii şi satisfacerii sale.

84
 În literatura occidentalã se face distinctie între elementele procesului de
servire a clientului care implicã neaparat relatii directe cu acesta , şi acele
componente care nu necesitã în mod obligatoriu aceasta.
Strategiile manageriale vizînd creşterea productivitãtii diferã în funcţie de
aceste relaţii cu clientul , constituind unul din obiectivele pentru care se operează
aceasta distincţie.
În cele mai multe cazuri, serviciile de telecomunicaţii nu se pot presta fără
strînse raporturi prestator-client, iar acestea chiar contribuie la indeplinirea mai
exactã , mai indeaproape a cerintelor beneficiarului, astfel cã aprecerile trebuie
fãcute de la caz la caz, în functie de specific şi de posibilitãtile de îmbunãtãtire a
productivitãtii fiecarei situatii date.
În marea majoritate a ţărilor lumii piaţa de telecomunicaţii a încetat să mai fie
dominantă de o singurã firmã care se afla sub controlul guvernului.
Liberalizarea pieţelor de telecomunicaţii a început în cîteva ţări în anii 80 dar a
capatat un fenomen de amploare în anii 90.
Dupã un secol şi mai bine de când monopolurile au stabilit legea, lumea
telecomunicatiilor s-a pomenit ,dintr-o datã în fata unei concurente acerbe. Cei care
îndrãznesc sã încerce monopolul natural sunt repede puşi la colt.
Pe cele mai multe pieţe de telecomunicaţii, reglementările sunt un fel de liant.
În telecomunicaţii , reglementarile se referă la mai multe zone distincte:
 reglementarea preţurilor, sub forma unor sisteme legate de inflaţie cum ar fi rata
rentabilităţii
 reglementarea tehnicã, sub forma standardelor şi a testelor de conformare
 reglementarea spectrului radio, referitoare la administrarea şi folosirea radio
frecvenţelor
 numbering şi chestiunile referitoare la planul de alocare a numerelor şi number
portability ( portabilitatea numerelor)
 serviciul universal şi asigurarea unor servicii de telecomunicaţii pe care să şi le
poate permite oricine;
 interconectarea, unul dintre cele mai delicate subiecte în reglementãri care
determinã modurile în care retele rivale sunt interconectate una la cealalta şi
taxele care trebuie plãtite pentru trecerea traficului de pe o retea la alta;
85
 licenţierea noilor operatori şi regulile care stabilesc cine este eligibil pentru a
deveni operator de reţea, sub ce termeni şi în ce condiţii;
 politica industrialã referitoare la termenii în care companiile strãine investesc în
telecomunicatii sau în unele cazuri la importurile de echipamente produse în
strãinãtate.
Suntem pregãtiti din punctul de vedere al domeniului TIC pentru integrarea
europeana? Dacã nu, atunci când? Ce ar trebui fãcut pentru a ajunge la nivelul
minim impus de Uniunea Europeana? Intrebãri fireşti pe care ar trebui sa le punem
împreuna cu cei care ne guverneazã.
Într-o conferinţă ce a avut loc cu două zile înainte de alegeri, la care s-a
dezbãtut tema "Telecomunicatiile, premisa integrării României în UE", Sergiu-Stelian
Iliescu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică (ANCI),
prezenta strategia stabilită de agentie pe termen mediu (2003, 2007) şi lung (2012).
A face însã planuri pe 12 ani înainte pare azi un lucru hazardat. Pânã atunci
se vor mai schimba minimum trei guverne, ale caror optiuni nu le putem prevedea.
În momentul de faţa nu există o strategie unitară de liberalizare a sistemului
de telecomunicatii. Mai mult, se manifestã o tendintã de a crea infrastructuri de
telecomunicatii paralele, care nu e deloc beneficã, dimpotrivã aduce pierderi mari
statului roman. Convergenta serviciilor pe care le oferã diferiti furnizori nu trebuie
interpretatã ca o liberalizare.
Toata lumea ştie cã data de 1 ianuarie 2003 a marcat începutul privatizãrii
Romtelecom şi deci a liberalizarii sectorului de telecomunicatii, un punct crucial ce
permite dezvoltarea pe baze normale ale competiţiei de piaţa a acestui sector
esenţial. Până atunci, ANCI a prevăzut separarea activitãtii de reglementare de
elaborarea de politici şi strategii, elaborarea de reglementãri privind numerotatia şi
spectrul radioelectric, trecerea la autorizarea generalã, ridicarea restrictiilor la
utilizarea infrastructurilor alternative şi a ultimelor restrictii pe piaţa serviciilor
poştale.
Pânã la 1 ianuarie 2007 se doreşte implementarea aquis-ului comunitar,
adicã a grupului de directive considerate minimale pentru ca o tarã sã poatã fi
integratã în UE. Printre acestea se aflã: clauza retelei deschise, asigurarea
competitiei pe piaţa echipamentelor terminale şi a serviciilor de telecomunicaţii,
86
protecţia datelor cu caracter personal, abolirea restricţiilor de utilizare a reţelelor de
televiziune prin cablu, existenţa unui cadru comun pentru autorizaţii generale şi
licente în domeniul telecomunicaţiilor etc. Există semne serioase de întrebare
referitoare la posibilitatea reală a îndeplinirii acestor conditii, chiar dacã mai sunt
şase ani pânã atunci. În primul rând e necesarã o vointã politicã pentru promovarea
domeniului. Ar trebui sã ia fiintã un minister dedicat tehnologiei informatiei şi
comunicaţiilor, cu specialişti care să cunoascã bine problemele specifice şi sã încerce
sã gãseascã solutiile cele mai bune de rezolvare a acestora.
În 1999, au fost desfiinţate două ministere - cel al cercetãrii şi cel al
comunicatiilor, fiind marginalizate astfel sectoare de extremã importantă pentru
dezvoltarea unei ţări. Această situaţie ar trebui remediată de urgenţă. Sunt necesare
rapid reglementări noi, începând de la Codul utilizãrii şi dezvoltãrii tehnologiilor
informaţiei, la legile pentru dezvoltarea comerţului electronic, legea Autoritătii de
Reglementare în Comunicaţii s.a.m.d.
Trebuie sã existe o colaborare cu alte institutii ale statului - ministere, Consiliul
Naţional al Audiovizualului etc.
"Avem şansa cã suntem putini şi suntem consideraţi mai puţin importanţi.
Putem construi bine, fărã greşeli şi bâlbâieli. Când vom ieşi cu Jaguarul pe
autostradã vom fi observati" - spunea deputatul Varujan Pambuccian la conferinţa
amintită. Sã fie aşa de uşor? Nu ştiu de ce dar vorbele acestea îmi amintesc
sintagma despre potenţialul uriaş pe care îl are România, sintagma auzită pânã la
saturatie de la specialişti şi oameni de afaceri strãini din domeniul TIC.
Sigur, dacã "de sus", din domeniul administratiei, lucrurile se mişcã lent, o
strategie inteligentã a sectorului privat, bine pusã la punct şi coordonatã, poate avea
pânã la urmã rezultate bune.
Forţele au început să se concentreze, deşi parcã au apãrut cam multe asociatii
profesionale. Un preşedinte odatã ales e greu de înlãturat, aşa cã mai bine ia fiintă o
noua asociaţie.
De curând s-a înfiinţat chiar o super asociaţie - VECTOR (Federatia Asociaţiilor
de TIC şi media), formată din ANEFI, ANIS, ARCA, APRCC, care îşi propune
realizarea unui lobby comun, sã devinã un partener real de dialog al puterii pe
probleme comune industriilor din domeniu şi reprezentare pe plan international.
87
 Şi un numãr important de furnizori de servicii internet, numai din capitala
deocamdatã/din pãcate, au format o asociatie care se doreşte a deveni interlocutor
al mult hulitului Romtelecom, şi al tuturor celor care reprezintã o frânã în dezvoltarea
telecomunicatiilor în România.
Şi, s-ar putea sã asistãm curând la primele manifestãri agresive din partea
unei categorii a populaţiei care nu va bloca şoselele rutiere, ci pe cele informaţionale.

88
 BIBLIOGRAFIE

Doina Dragomirescu, 2002, Societatea cunoaşterii între deziderat şi realitate, Editura

Printech, Bucureşti
Maria Ioncicã,1999, Economia Serviciilor,Editura Uranus, Bucureşti
Alexandru Jivan,1998, Economia sectorului terţiar, Editua Sedona, Timişoara
Ilie Cristescu, 1996, Economia serviciilor, Editura Reşiţa, Reşiţa
Nicolae Perciun, 2000, Din istoria telecomunicaţiilor române, Editura Academiei
Române,
Comunicãri la sesiunea Istoria telecomunicaţiilor în România, 15 aprilie 2003
Dan Nica ,Instituţionalizarea în comunicaţii în România
Jula D., Jula N., 1999, Economia sectorială, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti
Jula D., 2003, Introducere în econometrie, Editura Professional Consulting, Bucureşti
Jula D., Ailenei D., Jula N., Gârbovean A., Economia dezvoltării, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti
Agnes Ghibuţiu ,2002, Serviciile şi dezvoltarea, Editura Uranus, Bucureşti

89