Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii
Catedra Drept Patrimonial

SCHIŢĂ DE CURS LA DISCIPLINA

ETICA PROFESIONALĂ ŞI BAZELE

COMUNICĂRII

Schiţa de curs a fost elaborată de lectorul asistent, Valeria Toporeţ.

Schiţa de curs a fost examinată şi aprobată la şedinţa Catedrei Drept Paprimonial, proces-verbal nr. ____
din ____________________20

Şef de catedră D.P.

conf. univ.,dr. Climov Alla

Chişinău, 2014

1
 INTRODUCERE

Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de
dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de
conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".
Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi
imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti. Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală au
origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce morala reprezintă obiectul de
studiu al eticii. Denumirea de etică este de origine greacă în timp ce morala îşi are originea în cuvîntul
latin mos-moris (morav-moravuri), de unde a apărut şi termenul moralis,
etimonul modern al termenului morală.
Aşadar, putem considera etica drept o ştiinţă a comportamentului, a moravurilor, un ansamblu
de prescripţii concrete sau o teorie asupra moralei. Etica reprezintă "ansamblul regulilor de conduită
împărtăşite de către o comunitate anume, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău,
în timp ce morala cuprinde un ansamblu de principii de dimensiune universal-normativă.
Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci şi de a constitui un
ghid practic, real, în îndrumarea şi ameliorarea vieţii morale a societăţii. Rolul eticii este să ajute
oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt
motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că etica, ca ştiinţă nu are utilitate, deoarece aceasta
are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influenţa, în mod real la un
comportament real.
Deseori normele şi principiile etice pot provoca oamenilor sentimente contradictorii. Totul depinde
de felul cum concepi etica – ca pe o construcţie pur raţională sau o aplici în calitate de criteriu al
aprecierii propriei comportări.
Etica este o ştiinţă normativă. Scopul eticii constă nu în a acumula un bagaj de cunoştinţe, dar a
orienta omul spre valori şi virtuţi veşnice, spre fapte bune. Etica profesională are menirea de a dirija
comportamentul oamenilor într-o profesie oarecare. În studiul de faţă se va oglindi în special etica
profesională a juriştilor. În mare parte acest studiu este dedicat studierii aspectelor morale şi
problemelor eticii profesionale ale juristului, deoarece astăzi devine stringentă problema umanizării
vieţii noastre sociale şi statale.
În mod tradiţional, în cazul cursului, accentul se pune pe varietatea comunicării umane. Se
studiază comunicarea orală, comunicarea în scris, comunicarea nonverbală.
Comunicarea a devenit pentru om nu doar o condiţie a traiului în comun, a conlucrării, dar şi
condiţia manifestării sale ca fiinţă socială în relaţiile cu semenii. Adică, comunicarea nu este doar o
condiţie care asigură înţelegerea dintre oameni în vederea conlucrării lor, dar şi o necesitate pur
2
spirituală a fiecărui individ. În acest sens, disciplina “Etica profesională şi bazele comunicării” este
binevenită şi în scopul formării viitorilor specialişti a unei baze lingvistice corecte.
Activitatea de studii este orientată la examinarea potenţialului expresiv al unor forme
gramaticale, al diverselor posibilităţi de organizare a vorbirii în funcţie de conţinutul şi scopul
comunicării: exprimarea literară, evidenţierea normei literare şi a limbajului standard în raport cu
exprimarea neîngrijită sau familiară. Studenţii vor fi familiarizaţi şi cu diverse posibilităţi de
organizare a mijloacelor lingvistice, cu multiple variante sinonime din domeniul lexicului sau
gramaticii care servesc unei exprimări adecvate scopului comunicării.
Etica este un domeniu important în toate ariile vieții noastre, însă unul dintre cele mai
importante compartimente în care etica trebuie să își facă simțită prezența este profesia. Cum ai putea
fi un adevărat profesionist fără a cunoaște toate principiile care ar trebui să guverneze relația ta cu
clientul ori pacientul? O viață profesională guvernată de etică va duce la liniște sufletească,
prosperitate și câștigarea stimei celor din jurul tău.
Etică profesională este axată pe conținutul conceptului de bine: ce este bine să faci, ce fel de
bine este împlinit de diferite activități, ce fel de bine trebuie promovat de diverse activități.
Deontologia profesională se ocupă cu obligații și datorii în încercarea de a articula un set de norme
care să guverneze fiecare profesie.
Activitatea profesională a juristului se referă la interesele şi bunurile oamenilor şi deseori este
legată de amestecul în viaţa privată a cetăţenilor, de limitarea drepturilor şi libertăţilor unor oameni, de
adoptarea unor decizii ce pot influenţa în mod cardinal destinul omului. În virtutea acestui fapt există o
necesitate stringentă de a forma şi a cristaliza la jurişti o ţinută morală care să fie în conformitate cu
cerinţele societăţii democratice contemporane.
Etica profesională este o disciplină reflexivă şi critică. Ea se află la intersecţia filosofiei moralei
cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Problema centrală a introducerii eticii în
profesii, deşi există deja legi, se datorează faptului că legea acţionează de obicei după ce s-a produs
încălcarea ei.
Trebuie menţionat faptul că, într-o societate democratică, întreaga legislaţie este obligată să
satisfacă cerinţele etice ale unei societăţi.

3
 TEMA 1. COMUNICAREA - NOŢIUNI GENERALE

OBIECTIVE

I. DEFINIŢIE, ELEMENTE, ETAPELE COMUNICĂRII.

II. FUNCŢIILE ŞI PRINCIPIILE COMUNICĂRII.

CUVINTE-CHEIE: comunicare, emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, proces de

codare-decodare, factori perturbatori, feedback.

1. Definiție, elemente, etapele comunicării.

Provenit de la latină la proto-româna, lat. communicare a fost moştenit sub forma a cumineca, avînd
sensul de “a se împărtăşi” (în acceptia ritualului crestin). Întelesul exista şi în latina tîrzie, unde a dat
nastere lui excommunicare, adica “a opri de la împartasanie” - ceea ce echivala cu excluderea din
comunitatea religioasa. Iată cum pentru pentru noi, românii, sensul originar al comunicarii este
deopotriva profan si sacru: comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile
“orizontale” dintre oameni, dar angajînd şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către
planurile superioare ale existenţei.
Cînd trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la
cunostinta”, “a da de ştire” sau “a informa”.
Comunicarea înteleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul,
canalul, informaţia si receptorul. Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei
de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însa extins, deoarece comunicarea nu se
încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei.
În primul rînd nu trebuie omisă circulaţia informaţiei si în sens invers (feed-back), deoarece
comunicarea nu se realizeaza decît în vederea obţinerii unui răspuns.
În al doilea rînd, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o
informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului.
În al treilea rînd, toata aceasta “desfăşurare de forte” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar
acorda importanţă atît codajului cît si decodajului mesajului transmis.
În al patrulea rînd, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau
decodare, precum si imixtiunea unor factori perturbatori.
Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.
Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înteleasă
drept “ansamblul proceselor fizice si psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în
relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective”.

4
 Factori ai procesului de comunicare
Pentru înţelegerea fenomenului comunicării, este necesar de ştiut că procesul comunicaţional
reprezintă un demers complex care presupune existenţa mai multor factori implicaţi în actul
comunicaţional. Specialiştii în domeniu identifică următoarea schemă a procesului de comunicare:
Schema modelului fundamental al procesului de comunicare (J.J. Van Cuilenburg,
O. Sholten şi G.W Noomen)

emiţător codare canal decodare receptor e

Emiţătorul
Reprezintă o persoană, un grup sau o organizaţie, indiferent de dimensiunea, domeniul de activitate,
poziţionare geografică sau politicile promovate, al cărei rol este de a comunica un mesaj receptorului
prin intermediul canalelor de comunicare.
Receptorul (publicul)
Reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi opinii comune, ca şi prin continuitatea
ideilor şi valorilor sociale, constituind ţinta mesajului transmis de emiţător.
Mesajul (semnal)
Este constituit din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le transmite, prin canalele de
comunicare, publicului-receptor.
Canal de comunicare
Este mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge de la emiţător la receptor şi/sau invers (poşta
electronică, televiziunea, radioul etc.)
Procesul de codare - decodare
Se referă la modalitatea de emitere a unui mesaj către receptor şi modul în care informaţia conţinută
în mesaj este percepută de către public. Este, deci, capacitatea partenerilor de a emite şi recepta
semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice
proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor).
Factorii perturbatori
Se referă la acele elemente din mediul înconjurător (lumină, zgomot, umiditate, poluare etc) care
pot determina decodarea mesajului în mod distorsionat de către receptor.
Feedback
Este reacţia receptorului faţă de mesajul primit de la emiţător, care poate fi manifestă sau intuitivă.

5
 Fiecare dintre membrii unei instituţii poate fi zilnic emiţător şi receptor de informaţie. De aceea,
conduita şi mesajele transmise de fiecare din noi sunt esenţiale în formarea imaginii instituţiei.
Problema de baza cu care se confrontă organizaţia în acest domeniu este cea a oportunităţii si
eficientei investitiilor, stiut fiind ca tehnologiile comunicarii sunt dintre cele mai marcate de ritmul
alert al schimbarilor. In viata cotidiana, fiecare om comunica mai mult sau mai putin conştient de
faptul că parcurge un proces cu implicaţii formale. Angajarea in discuţie a doi sau mai multi parteneri
presupune ca unul să rostească nişte cuvinte pe care ceilalţi le ascultă, privind in acelaşi timp, gesturile
si mimica vorbitorului pentru a deduce inţelesul precis al cuvintelor. Răspunsul vine pe măsura
receptării si înţelegerii simbolurilor. Partenerii de discuţie transmit, primesc si intercepteaza mesaje.

Fig. nr. 1 Procesul de comunicare

Deşi comunicarea este un proces la indemâna tuturor si care pare relativ simplu, derivarea ei
implică etape distincte a căror identificare şi cunoaştere este strict necesară, mai ales în cazul cadrelor
de conducere.
Etapele procesului de comunicare şi mecanismele interne ale acestuia sunt:
Codificarea inţelesului – constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime semnificaţia
unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie
în simboluri ale comunicării. În cadrul organizaţiei, forma cea mai importanta de codificare ramâne
totuşi cea a limbajului.
Transmiterea mesajului – constă în deplasarea mesajului codificat de la emitent la receptor prin
canalul vizual, auditiv, tactil sau electronic de comunicare. Modul de transmitere a mesajului este
determinat, astfel încat el devine o parte a mesajului.
Decodificarea şi interpretarea – se referă la descifrarea simbolurilor transmise şi, respectiv,
explicarea sensului lor, proces formalizat în receptarea mesajului. Aceste două procese care compun
6
recepţia sunt puternic influenţate de experienţa trecută a receptorului, de aşteptările şi abilităţile
acestuia de a descifra şi interpreta diversele simboluri. Prin intermediul lor se constată dacă s-a produs
sau nu comunicarea, dacă emitentul si receptorul au înţeles în acelaşi mod mesajul.

Filtrarea – constă în deformarea sensului unui mesaj datorat unor limite fiziologice sau psihologice.
Filtrele fiziologice determinate de handicapuri totale sau parţiale (lipsa sau scăderea acuitaţii văzului,
auzului, mirosului etc.) limitează capacitatea de a percepe stimuli şi deci, de a inţelege mesajul. Filtrele
psihologice se instalează ca urmare a unor experienţe trecute ori a unor sensibilităţi, predispoziţii. Ele
pot afecta percepţia şi modul de interpretare a mesajelor, dându-le o semnificaţie total sau parţial
diferită faţă de cea a emitentului.
Feed–back-ul. Acesta încheie procesul de comunicare. Prin intermediul său emitentul verifică în ce
măsură mesajul a fost înţeles ori a suferit filtrări.
Pentru cadrele de conducere, feed–back–ul comunicării se poate produce in diverse moduri. Astfel,
poate exista un feed–back direct şi imediat prin care răspunsul receptorului este verificat in cadrul
comunicării faţă în faţă. Prin diverse simboluri – cuvinte, gesturi, mimica feţei – se constată dacă
mesajul a fost receptat sau nu corect. Feed–back–ul indirect, propagat şi intârziat prin declinul
rezultatelor, calitatea slabă a activităţilor, creşterea absenteismului, conflicte de munca etc., poate
indica dificultăţi vechi şi profunde ale comunicării, ignorate sistematic.
În funcţie de traseul parcurs şi de completitudinea etapelor, procesul de comunicare poate îmbrăca
următoarele forme:
– Proces de comunicare unilaterală. Se desfăşoară într-un singur sens, de la emitent la receptor.
Această formă este lipsită de ultima etapă a procesului, feed–back–ul. Din anumite motive, emitentul
nu consideră necesară verificarea răspunsului. Printre caracteristicile comunicării unilaterale se
numără:

 plasarea sub controlul exclusiv al emitentului;

 desfăşurarea rapidă;
 bazarea pe presupunerea concordanţei mesajelor transmise si a acelor receptate.
Procesul comunicării unilaterale îşi dovedeşte eficienţa în anumite situaţii când discuţiile,
dezbaterile şi chiar simple explicaţii sunt nepermise, considerate consumatoare inutile de timp.
– Proces de comunicare bilaterală. Se desfăşoară în două sensuri: emitent–receptor şi receptor–
emitent.
Această formă a comunicării, prezintă urmatoarele caracteristici:

 iese de sub controlul exclusiv al emitentului prin interveneţia receptorului;

7
  în comparaţie cu procesul precedent, pare mai dezorganizat, deorece receptorii au posibilitatea
intervenţiilor prin întrebări, sugestii, comentarii;
 cere mai mult timp întrucât transmiterea si recepţia se pot transforma în discuţii;
 semnificaţia mesajului poate fi verificată şi la nevoie, clarificată si redefinită.
Deşi poartă dezavantajul consumului de timp, această formă se dovedeşte mult mai propice si
eficientă în cazul comunicării organizaţionale.
Elementele esenţiale caracteristice procesului de comunicare:
 cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor)între care se stabilesc anumite relaţii;
 capacitatea partenerilor de a emite şi de a recepţiona semnale intr-un anumit cod, cunoscut de
ambii parteneri, fiecare fiind, pe rând, emiţător şi receptor;
 existenţa unui mesaj;
 existenţa unui mijloc de transmitere a mesajului;
 mesajul specific prin care emiţătorul primeşte de la receptor un anume răspuns cu privire la
mesajul comunicat iniţial (feed-back);
 existenţa unor canale de comunicare sau a unor „drumuri“ urmate de mesaje (canale formale
sau informale);
 prezenţa unor bariere de comunicare, perturbaţii ce pot interveni in procesul de comunicare
(zgomote, filtre).
Câteva dintre particularităţile comunicării:

 comunicarea are rolul de a pune în legatură oamenii, în mediul in care aceştia evoluează;
 orice proces de comunicare este contextualizat, el având loc într-un anumit spaţiu psihologic,
fizic, temporal, social si cultural;
 în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea scopurilor si
transmiterea semnificaţiilor;
 procesul de comunicare are un caracter dinamic, orice comunicare are, după momentul iniţierii,
o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;
 orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, uneori acesta din urmă fiind mult mai
semnificativ;
 procesul de comunicare are o dimensiune multiplă: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale
si non-verbale ce pot fi observate de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se poate înţelege
dincolo de cuvinte), intracomunicarea (realizată la nivelul sinelui, de către fiecare individ în forul său
interior);
 semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât şi
între receptorii aceluiaşi mesaj;

8
  în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere.
„Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinzând toate procedeele prin care un spirit
poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica,
artele vizuale, teatrul, baletul şi în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate
de dorit a largi si mai mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un
mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion si de calcul al traiectoriei
acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)“
(Shannon si Weaver).
2. Funcțiile și principiile comunicării.
Funcţiile comunicării:
Scopurile concrete pentru care comunică managerul rezultă din rolurile pe care acesta le are în
organizaţie. Pentru îndeplinirea rolurilor sale, managerul se bazează pe următoarele funcţiuni ale
comunicării [3, pag 59]:
 de informare – pentru că organizaţiile presupun că au nevoie de interacţiuni cu mediul
exterior si interior intre părţile lor componente şi între oameni
 de comandă şi instruire – prin care se asigură că oamenii şi compartimentele să acţioneze
în mod continuu în direcţia realizării obiectivelor organizaţiei
 de influenţare şi convingere
 de îndrumare şi sfătuire – prin care se realizează feluri specifice de control asupra
informaţiei si comportării membrilor organizaţiei
 de integrare si menţinere
Ca urmare, comunicarea este calea prin care subordonaţii pot fi motivaţi şi li se poate influenţa
comportamentul şi atitudinea.
Principiile comunicării:
Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Şcolii de
la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:
· Comunicarea este inevitabilă.
· Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi cel al relaţiei.
· Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–
reacţie.
· Comunicarea are la bază vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic.
· Comunicarea este un proces ireversibil.
· Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.
· Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.

9
 Unităţi si caracteristici ale comunicării
Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi
reprezentarea realitaţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică,
zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc.
Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau
distribuţie a mesajului.
Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia
poate fi măsurată atît în momentul emiterii cît si în momentul receptării, astfel că se poate determina în
ce masura un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decît alt mesaj. Din dorinţa de a asigura
exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie
decît ar fi necesar în mod normal.
Efectele comunicarii pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie
confundate cu răspunsurile receptorului mesajului.
Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar
uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.
Finalitatea procesului de comunicare există în masura în care mesajul codificat de emiţător este
decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor si
simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. Cînd
semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală.
Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decît cuvinte, mesajul şi comunicarea sînt non-verbale.
Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. Capacitatea
de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit.
Schimbul de mesaje între participanţii antrenaţi în comunicare devine interacţiune. În functie de
numarul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două
tipuri de comunicare:
· comunicarea bipolară
· comunicare multipolară (un emiţător şi mai multi receptori; un receptor şi mai mulţi emiţători;
comunicarea cu “poştaşi”).
Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este
modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o
societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună -
“acelaşi spirit” cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa
cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o placintă la mai multe
persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea (…) este cea care asigură dispoziţii
emoţionale şi intelectuale asemănătoare,moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.”

10
 Sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să se modifice în timp, dar cerinţa de a avea un set de
valori comune, care să ne confere un sentiment reciproc de legatură, de apartenenţă la un întreg, nu va
putea sa dispara. [5, pag 70]

11
 TEMA 2: NIVELURILE COMUNICĂRII.

OBIECTIVE

I. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ.
II. COMUNICAREA ÎN GRUP.
III. COMUNICAREA ÎN PUBLIC.
IV. COMUNICAREA DE MASĂ.

CUVINTE-CHEIE: comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup,

comunicare publică, comunicare de masă.

În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor care se stabilesc între ei, comunicarea umană se
poate desfăşura pe 5 niveluri relativ distincte:
1 intrapersonală
2 interpersonală
3 de grup
4 publică
5 de masă
1. Comunicarea intrapersonală –este acea relaţie în care o persoană ascultă propria voce interioară şi
poartă un dialog cu sine (monolog).Comunicarea cu sinele este necesară şi importantă pentru echilibru psihic
şi emoţional.
2. Comunicarea interpersonală – “relaţii de la om la om” şi “între patru ochii” ce ia naştere în dialogul
exclusiv dintre cei interlocutori. Discursul fiecăruia este destinat în totalitatea celuilalt.
Comunicarea interpersonală ne ajută sa-i cunoaştem pe semenii noştri şi prin ei, să ne cunoaştem pe noi
înşine. Graţie acestei comunicări se stabilesc, se întreţin şi uneori chiar se distrug relaţii umane.
3. Comunicarea de grup - comunicarea într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al echipajului, al
familiei lărgite sau chiar într-un cerc restrâns de persoane, constituit ad-hoc cu misiune precisă.
Este cea care asigură schimburile de idei şi emoţii în interiorul echipei, al organizaţiei restrânse, în
general , în micile colectivităţi umane, de până la maxim 9 -11 persoane. În cadrul acestora, individul îşi
petrece mare parte din viaţa sa socială şi profesională. Aici, se împart cunoştinţele şi experienţele personale,
se rezolvă probleme, se creează şi se detensionează conflicte, se dezvoltă idei noi, se inventează şi se iau
decizii importante.
4. Comunicarea publică –orice gen de activitate, expunere sau prezentare susţinută de către o persoană
direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane.

12
 În această categorie intră conferinţa, pledoaria avocatului, prezentarea vânzărilor, comunicările ştiinţifice,
luările de cuvânt in şedinţe, prezentările de rapoarte şi dări de seamă, expunerea în faţa unei comisii de
examinare, alocuţiunile la microfon în săli pline sau în pieţe publice, prezentarea spectacolelor şi multe
altele.
În majoritatea cazurilor, obiectivului discursului public nu este transmiterea de informaţii corecte şi
precise, ci câştigarea publicului. Convingerea este tentativa reuşită de a influenţa sentimentele, opiniile şi
acţiunile publicului. În sens larg, convingerea include şi manipularea sau constrângerea, fie şi prin forţa
fizică.
În raport cu activitatea sa faţă de orator şi discurs, publicul poate fi împărţit în cel puţin 5 categorii :
- publicul ostil este acea parte a auditoriului care contestă discursul şi se opune în mod activ sau pasiv
prezentatorului.
- public neutru este cel care nu are nimic pro-şi nimic contra, înţelege punctul de vedere prezentat, dar
rămâne dezinteresat;
- publicul indecis este acel care înţelege discursul şi prezentatorul, ar dori să ia o atitudine, dar nu s-a
hotărât încă dacă va fi de susţinere sau de contestare;
- publicul neinformat este acel care încă nu deţine toate datele pe baza cărora să-şi formeze o opinie şi să
ia o atitudine;
- publicul susţinător este partea cea mai agreabila a auditoriului, pentru că indiferent dacă înţelege sau nu
discursul, dacă are sau nu informaţii suficiente, a decis să fie de acord, să aprobe, să aplaude etc.
5. Comunicarea de masă –producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de
către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. Aceasta cuprinde o mare varietate
de forme(carte, presa scrisă, audiovizual), dar toate sunt impersonale şi caracterizate printr-un răspuns
întârziat, slab şi incomplet din partea publicului care recepţionează mesaje. Ne putem închipui milioane de
oameni aşezaţi în faţa televizorului, radioului sau a monitorului unui computer, absorbind simultan un
discurs electoral sau un clip publicitar.[7, pag 58]
Forma genetică care sintetizează ansamblu de mijloace şi tehnici de comunicare de masa este cea de ,,
mass-media” după Mc Luhan mass-media se clasifică :
- media fierbinţi (radio, fotografie, cinematograful);
- media reci (telefonul, televiziunea);
Media fierbinţi ating un singur simţ şi-l alimentează bine cu date de înaltă definiţie lăsând prea puţin loc
pentru implicarea senzorială a auditoriului.
Media reci ating mai multe simţuri simultan şi implică mai profund receptorul mesajului, pentru că lasă
mai mult loc de completat şi reconfigurat în seama sa.

13
 TEMA 3: COMUNICAREA ORALĂ.
OBIECTIVE

I. NORMELE DE ETICĂ ALE COMUNICĂRII ORALE

II. NORMELE DE LOGICĂ ALE COMUNICĂRII ORALE.

III. NORMELE DE LIMBĂ ALE COMUNICĂRII ORALE.

IV. ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII ORALE.

CUVINTE-CHEIE: norme de etică, norme de logică, norme de limbă, ascultarea, alegerea volumul,
tonul, intervenția, vocabularul, conflictul.

1.Normele de etică ale comunicării orale

Comunicarea poate fi realizată atât în formă orală, cât şi scrisă. Fiecare din această formă are anumite
particularităţi. Comunicarea orală are loc în cu totul alte condiţii decât comunicarea scrisă. În primul rând,
interlocutorii sunt de faţa la actul comunicării, adică se văd şi se aud. În unele cazuri de comunicare orală,
părţile implicate în actul comunicării nu se văd. E vorba de comunicare telefonică sau cea radiofonică.
Specifică este şi comunicarea televizată, în care persoana care vorbeşte nu-l aude şi nu-l vede pe
telespectator. În al II-lea rând exigenţele faţă de comunicarea orală sînt mai scăzute, în cazul ei se face
economie de timp, omiţându-se cuvinte şi fraze întregi şi lăsându-se parte neexprimată a mesajului pe seama
intonaţiei, mimicei, gesturilor. Atât în comunicarea orală, cât şi în cea scrisă, mărimea şi structura frazelor
ţin de stilul autorului acestora. Totuşi în comunicarea orală frazele sunt mai scurte decât în mesajele scrise.
Comunicarea în general şi cea orală în special se desfăşoară în cadrul unor norme. Normele elementare ce
trebuie respectate ţin de etica care sunt însuşite în procesul educaţional.
1. Ascultarea până la capăt a interlocutorului – presupune binecuviinţa şi atenţia unui interlocutor,
dând dovadă de tactică şi respect pentru el. În această privinţă Letitia Baldrige spunea: ,, unul din cele mai
importante secrete ale diplomaţiei este de a te arăta interesat de ceea ce spune cineva, chiar dacă nu se
interesează adevărat. Tendinţa de a nu acorda întreaga atenţie persoanei care vorbeşte este o formă comună
de impoliteţe în ziua de astăzi. Probabil nu prea multe mame ale cadrelor de conducere şi-au educat copiii
spunându-le : ,, Ascultă ceea ce spune el. Fii atent!”
În cazul în care comunicările nu sunt prea importante, încălcarea normelor de etică este reparabilă prin
revenirea la subiect cu alte ocazii, prin diferite replici sau paranteze. Sunt mai triste cazurile când sunt
întrerupte sau neascultate comunicările din cadrul unor audienţe unde sunt abordate problemele importante.
2. Alegerea temei pentru comunicare – succesul unei comunicări în mare măsură depinde de alegerea
potrivită a temei. Pentru a preîntâmpina un eventual ,, rateu” este recomandabil de a asigura cât mai bine
condiţiile viitoarei comunicări. E bine de a conveni cu viitorii interlocutori asupra condiţiilor conversaţiei şi,
în I rând, asupra formulării subiectului.
14
 3. Volumul timpului destinat comunicării – un gânditor spunea că: ,, a vorbi prea mult înseamnă a
atenta la timpul celui care ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conţinând informaţia strict
necesară. Înainte de a ne încadra într-o comunicare trebuie să ţinem cont de :
- gradul de interes a celor prezenţi faţă de subiect;
- oportunitatea abordării subiectului;
- timpul de care dispun cei prezenţi.
Ca să evităm restructurarea mesajului exprimării lui este recomandabil a schiţa din timp un proiect care să
includă doar esenţa conţinutului si argumentele necesare. E bine să ştim că este contraindicat al plictisi pe
ascultător cu informaţii de prisos.
4. Tonul comunicării – este un factor foarte important într-o conversaţie care se realizează în mare
măsură prin vocea vorbitorului. Intensitatea vocii celui care vorbeşte trebuie să fie suficientă pentru a fi
auzită normal de către interlocutor. O voce prea slabă sau dimpotrivă prea puternică îl poate irita pe
ascultător. Un adevărat defect al vorbirii îl constituie pronunţarea aproape fără voce a unor silabe sau
trunchierea unor cuvinte (ex.: dimneaţa în loc de dimineaţa, văzt în loc de văzut).
5. Intervenţia în comunicarea interlocutorului – este nerecomandabilă şi dă dovadă de lipsa de
educaţie. Dacă pe parcursul audierii unei comunicări ne apar întrebări sau idei cu care am putea interveni, le
putem nota pentru a nu le scăpa din memorie şi a face intervenţiile necesare la sfârşit. În cazul când
vorbitorul a încălcat regulile comunicării intervenţia o poate face moderatorul.
Intervenţiile pot fi făcute în timpul comunicării când conversaţia este neoficială si se discută liber. Însă şi
aici trebuie respectate anumite norme. În primul rând trebuie să cerem permisiunea de a întreba sau
interveni. În al II-lea rând trebuie găsit momentul oportun, când vorbitorul face o mică pauză pentru că a
terminat o idee sau gând.
Scopurile intervenţiilor :
- a întreba sau clarifica un aspect din mesaj atunci când el a fost formulat evaziv;
- a completa mesajul audiat cu unele detalii suplimentare;
- a expune punctul de vedere.
Aşadar, respectarea normelor de etică nu cere de la vorbitor nimic mai mult decât simţul bunei cuviinţe

2.Normele de logică alte comunicării orale

Spre deosebire de normele de etică, normele de logică presupune o anumită pregătire a vorbitorului în
sensul familiarizării lui cu tehnica operaţiunilor de gândire.
Gândirea şi limbajul sunt indispensabile. Este evident că gândirea sănătoasă generează un limbaj sănătos.
Şi viceversa: greşelile de gândire conduc neapărat la greşeli de limbaj, prin urmare şi la greşeli de
comunicare. Erorile de gândire pot fi evitate prin respectarea unor principii (de care se ocupă ştiinţa logică).

15
În normele comunicării o atenţie deosebită se acordă principiului numit Legea identităţii, care a devenit
normă pentru actul gândirii si al comunicării.[11, pag 38]
Legea identităţii stabileşte că un obiect este identic cu el însăşi. De ex. într-o comunicare raţională, atunci
când o noţiune se referă la obiect, prin ea trebuie să înţelegem anume acel obiect si nu altul. Cu alte cuvinte,
Legea identităţii ne obligă să păstrăm în cadrul unui mesaj înţelesul termenilor cu care operăm, fapt care va
asigura convenţia si precizia comunicării.
În comunicările de toate tipurile în general si în cele de caracter de raţionament în special este important
tragerea concluziilor, care trebuie trase din premise în modul recomandat de ştiinţa logicii formate.
În comunicările cotidiene, inclusiv în cele narative sau discriptive, tragem foarte multe concluzii, uneori
chiar fără a ne da seama.
3.Normele de limbă ale comunicării orale
Vocabularul comunicării orale. O comunicare necesită un vocabular terminologic fără regionalisme,
frazeologisme şi cuvinte cu sens figurat. Aceasta din urmă le putem utiliza în vorbirea cotidiană, în limbajul
familiar.
Sintaxa si stilistica comunicării orale.
Caracteristicile comunicării :
- spontanietatea;
- afectivitatea;
- expresivitatea.
În comunicarea orală cotidiană sunt dese prescurtările. Ca de ex. n-am ştiut, şi-am văzut, nu-i adevărat
etc., care trebuie evitate în comunicările oficiale.
Concluzie : în comunicarea orală trebuie respectate în toate cazurile normele limbii literare, cu atât mai
mult în comunicările oficiale sau ştiinţifice.
Comunicarea telefonică – un tip aparte de comunicare. Ea trebuie să fie laconică si să aibă subiecte
clare, să conţină doar informaţii care necesită a fi transmise operativ. În cazul când avem a aborda mai multe
subiecte e de dorit să schiţăm în prealabil unele notiţe pe foaie si de asemenea să facem însemnări în timpul
conversaţiilor.
Greşit :
- vă deranjează;
- se poate pe;
- alo, asta e Ion.
Corect :
- cer scuze;
- mă iertaţi;
- la telefon e Ion;

16
 - aici e Ion;
- am nevoie de...;
- aş dori să vorbesc cu...

Formele de prezentare, adresare şi de salut.

Formele de prezentare :
E corect să ne prezentăm : mă numesc Ion Puiu sau mă numesc Ion. În nici un caz nu se prezintă mă
numesc dl. Ion – nu este etic a te numi pe tine însăşi domn, doamnă sau domnişoară. Asemenea este situaţia
de tipul : academician, doctor, profesor etc.
Când prezentăm pe cineva formula folosită este : îmi face plăcere să vi-l prezint pe dl. inginer Tipătescu
sau aş vrea să v-o prezint pe dna. profesoară Bradu.
Formele de adresare :
Utilizarea corectă formulelor de adresare are o importanţă deosebită, în I rând că aceasta este prima
impulsie despre persoană.
- cele mai frecvente forme de adresare : Dna, Dşoară, Dle + numele;
- pentru persoane cu titlu ştiinţific sau de altă natură : Dle director, etc.
- dacă persoana cărei ne adresăm are mai multe titluri, se foloseşte cel mai înalt;
- când ne adresăm în scris unor asemenea persoane, în nici un caz nu se folosesc abrevierile ca de
ex.: dle, dna, d-şoară (lipsă de respect);
- denumirile de posturi si titluri se scriu cu majusculă;
- Doamnelor, Domnişoarelor si Domnilor;
- Stimată asistenţă, onorată asistenţă, onorat public, onorată .
- Stimaţi colegi, dragi colegi, dragi oaspeţi etc.
În localităţile rurale unde persoanele se cunosc, formulele de adresare de tipul: dle, dna, d-şoară sunt
nepotrivite. Se utilizează de obicei numele mici (Maria si Ion), uneori în formă de vocativ (Ioane).

4.Aspectele psihologice ale comunicării

Comunicarea nu este numai transmiterea si receptarea gândurilor, dar si o activitate a psihicului, fiindu-i
proprie emoţiile si sentimentele.
În procesul comunicării predomină atât situaţiile raţionale, sentimentale cât si situaţiile mixte.
Situaţii raţionale. Pentru aceste tip de situaţii am putea da ca de exemplu întrebările unui judecător din
cadrul şedinţei judecătoreşti, care trebuie să fie temperate, neutre, reci, fără să aibă fapte de limbă care ar
exprima emoţii, compătimire, acuzare etc. O atitudine pozitivă sau negativă al judecătorului poate influenţa
într-o măsură oarecare părerea altor persoane. De aceea convorbirea lui trebuie să nu exprime nici un fel de
emoţii, indiferent care ar fi natura lor. Tot din tipul situaţii raţionale ar mai face parte conferinţele ştiinţifice,

17
consfătuirile, congresele, negocierile etc. în care emoţiile, dar mai ales excesul de emoţii ar putea dăuna
grav.
Situaţii emoţionale. În acest tip de situaţii sunt preponderente emoţiile si sunt împărţite în două subclase
- situaţii pozitive;
- situaţii negative.
Drept exemplu de situaţii pozitive pot servi: o petrecere sărbătorească într-o atmosferă festivă, o întâlnire
între persoane foarte apropiate, care nu s-au văzut timp îndelungat, mărturisirile de dragoste etc. În asemenea
situaţii persoanele sunt cuprinse de emoţii puternice, fapt care le împiedică să se exprime, iar uneori să fie
incorecte sau chiar să-şi piardă gândurile. Pentru a evita asemenea cazuri e recomandabil să ne structurăm şi
să ne formulăm din timp mesajul.[7, pag 23]
Exemplu de situaţii negative de comunicare sunt ciocnirile dintre oameni, conflictele, certurile, care au
fireşte anumite cazuri. În aceste situaţii participanţii la discuţii sunt prizonieri ai emoţiilor negative, raţiunea
fiind plasată pe planul doi sau chiar eliminată din discuţie. Acest tip de comunicare trebuie evitate, fiindcă în
rezultatul ei se încalcă norme de etică şi de logică se folosesc cuvinte murdare, indecente, fraze incorecte si
trunchiate, uneori se ajunge chiar şi la isterică.
Situaţii mixte – acele în care participă în egală măsură atât raţională cât si emoţională. Aceste sunt cele
mai frecvente situaţii. De exemplu: situaţiile de la serviciu, lecţiile din şcoli, mitingurile etc.
Formele psihologice de gradare a implicaţiei vorbitorului.
Pentru ca convorbirile să fie mai eficace e recomandabil ca vorbitorul să-si exprime gândurile exact, chiar
să utilizeze expresii cu valoare stilistică care ar avea influenţă.
De ex.: se pot folosi aşa formule ca : vă asigur că, aş vrea să ştiţi că, rog să mă credeţi că, vreau să vă
informez că, trebuie să recunosc că etc.
Aceste expresii sporesc atenţia interlocutorului, exprimă o implicaţie personală a vorbitorului, mărindu-i
credibilitatea si atrăgându-l pe ascultător; precizează caracterul implicaţiei vorbitorului, eliminând orice
dubii.
Conflictul în comunicare. Conflictul poate fi definit ca o contradicţie sau ca o manifestare concretă a
luptei permanente dintre contrarii. În sens uzual conflictul este o confruntare dintre 2 sau mai multe părţi,
cauzată de unul sau mai mulţi factori (conflicte de interese, de caracter, de comunicare).
În general vorbind, nerespectarea normelor de limbă, logică şi etică duce la conflicte. În ceea ce priveşte
conflictul de comunicare el poate apărea în:
- denaturarea mesajului (transmiterea sau recepţionarea greşită a mesajului);
- blocarea comunicării (numită blocaj de comunicare).

18
 TEMA 4: COMUNICAREA NONVERBALĂ.

OBIECTIVE

I. DEFINIȚIA COMUNICĂRII NONVERBALE.

II. CLASIFICAREA MIJLOACELOR NONVERBALE.
III. SEMNIFICĂȚIA COMUNICĂRII NONVERBALE.

CUVINTE-CHEIE: comunicare nonverbală, gesturi, poziție, mimică, limbajul culorilor.

I. Definiția comunicării nonverbale

Prin comunicarea nonverbala înţelegem ”transmiterea voluntară sau involuntară de informaţii şi
exercitarea influentei prin intermediul elementelor comportamentale şi de prezenţă fizică a individului sau
ale altor unitaţi sociale(grupuri sau unităţi umane), precum şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului ca şi
artefactelot”(S. Chelcea, 2005,11)
Comunicarea nonverbală este comunicarea fără cuvinte şi este de două feluri:comunicarea paraverbală şi
limbajul trupului. Limbajul trupului este cel mai puternic efect asupra celorlalţi.Mehrabain-cercetător
american a cercetat fenomenul şi a ajuns la concluzia sa un interlocutor este impresionat de cuvinte în
proporţie de 8%, de intonaţie 23% si de limajul trupului în proporţie de 69%.
Limbajul trupului imprimă şi nota atmosferei în care are loc interacţiunea.Un individ cu o mimică
zambitoare, tonic, dinamic induce o stare de bine, in opoziţie cu un individ apatic, lipsit de tonus şi
neîngrijit.
În comunicarea interumană 35% reprezintă comunicarea verbală şi 65% comunicarea nonverbală după
unii autori ponderea fiind chiar de 90%.
De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci
când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza
imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări
mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin
 expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
 gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
 poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
 orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
 proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
 contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim;
 contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;

19
  mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să
continue;
 aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
 aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea
şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);
 aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul vizual
general;

Mijloacele de comunicare nonverbală- Mimica, gesturile, distanţa...

În literatura de specialitate se afirmă că de cele mai multe ori gesturile spun mai mult decât cuvintele.
Ceea ce este esenţial este faptul că indiferent de sistem, sunt recunoscute trei categorii de limbaj: limbajul
corpului, limbajul mediului şi limbajul vocii.[6, pag 56]
De remarcat că acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite în cadrul mai multor culturi. De aceea se
impune o atentă studiere a gesturilor emblematice ale culturii în care se va realiza comunicarea.
Gesturile ilustrative au darul de a întări mesajul verbal şi sunt realizate simultan cu acesta.
Gesturile emoţionale însoţesc întotdeauna mesajul, evidenţiind starea de spirit a celui care realizează
comunicarea. Ele sunt mai greu de controlat.
Gesturile regulatoare sunt cele realizate prin mişcările corpului, ale ochilor sau ale mâinilor în anumite
momente ale comunicării şi au rolul de a sublinia aceste momente.
Gesturile de adaptare sunt gesturi inconştiente care permit adaptarea la o anumită situaţie de moment.
Ele sunt cunoscute sub numele de ticuri nervoase.
Limbajul mediului este cea de a doua categorie de limbaj nonverbal şi vizează spaţiul de comunicare şi
îmbrăcămintea.
Prin observarea comportamentului cotidian au fost descoperite patru distanţe practicate de indivizi în
funcţie de activitatea desfaşurată sau de tipul de persoană cu care intra în relaţie.
Compotamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile şi toate mişcările corpului.
Poziţia capului este foarte sugestivă.Capul se poate afla în diverse poziţii: ridicat sau coborat... Capul
împins înainte ne induce cu gandul că la un semn de ameninţare. Capul plecat înseamnă supunere. Cel care
înalţă capul, îşi descoperă gîtul, zona vulnerabilă, arătînd astfel că nu se teme, că are semtimentul propriei
valori. Ridicarea batosă a capului înseamnă aroganţă, capul lăsat destins pe spate este un semn sau o senzaţie
trezită de amintiri sau ascultarea muzicii preferate, deconectare de ce îi înconjoară. Capul înclinat lateral
dreapta inseamnă bunavoinţă, ascultare în opoziţie cu înclinarea la stanga care denotă scepticism, critică,
indoială.
Poziţia capului trădează interesul, toleranţa, indiferenţă, dezgustul faţă de interlocutor. Poziţia de
ascultare cu interes este cu capul uşor înclinat lateral. Clătinarea capului în sus şi în jos înseamnă acord,

20
aprobare, înţelegere. Clătinarea capului de la stanga la drapta înseamnă negare, dezaprobare şi această
mişcare a capului descurajează foarte mult persoana în cauză. În cazul unor negocieri sau diferite conversaţii
de afaceri sau nu numai cîştigăm teren dacă iniţiem aproape imperceptibil mişcările capului celui cu care
negociem.
Mimica este acea parte a corpului nostru care comunica: fruntea încruntată semnifică preocupare, mînie,
frustare; spîncenele ridicate cu ochii deschişi ne induce către o stare de mirare, de surpriză; nasul încreţit
înseamnă neplăcere iar buzele strînse înseamnă nesiguranţă, ezitare, ascultarea unor informaţii.
Fruntea:
Fruntea reprezintă puterile spirituale şi trăsăturile de caracter asociate. Prin mişcarea muşchilor sunt
generate cutele frunţii, care pot fi verticale, orizontale sau încreţite. Cutele verticale se datorează concentrării
pe un punct în spaţiu sau a luminii orbitoare. Astfel, cutele verticale devin expresia unui efort spiritual sau
fizic în valori normale sau depăşite, ele exprimă disperare, furie sau emoţie.
Sprîncenele:
Chinezii consideră sprîncenele drept una dintre cele cinci trăsături vitale ale feţei.Într-adevăr, nici o faţă
nu poate fi citită cum se cuvine fara a le lua in considerare. Sprîncenele arată tipul afectiv al omului, precum
şi gradul de inţelegere între minte şi inimă. Ele au o forma moştenită care prin mişcarea în timpul vieţii se
modifica. Ridicarea sprîncenelor se face în semn de salut, de recunostinţă si acest lucru îl putem numi chiar
salutul ochilor.
Coborîrea sprîncenelor are loc atunci cînd există un pericol iminent.Cuplarea cu mişcarea de ridicare a
obrajilor este un mijloc de protecţie, dar apare şi în cazul surîsului, scîrbei sau plînsului.
Ochii:
Ochii sunt fereastra sufletului, mişcarea lor dezvăluie foarte multe informaţii despre interiorul persoanei
respective. Ochii strălucitori, vii, caracterizează o persoană isteaţă şi vioaie, în timp ce ochii lipsiţi de
strălucire denotă nu numai oboseală şi descurajare , ci şi o prabuşire spirituală. Ochii transmit mesaje legate
de stările sufleteşti.Privirea poate fi blandă, catifelată, dură, prietenoasă.
Privirea:
Modul în care privim sau suntem priviţi are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere
şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva, confirmăm ca îi
recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica.
Modul de a privi e legat de interesul faţă de partenerul de comunicare. Dacă persoana sau ce ne spune nu
ne interesează mutăm privirea faţă de ceva anume.
Cum am mai spus, privirea este contactul vizual între partenerii de discuţie, ne oferă indicii despre
sentimentele care există între cele două persoane, atunci cînd contactul vizual este evitat există o stare de
nesiguranţă, o timiditate excesiva sau dorinţa de a nu fi deranjat.
Există mai multe moduri de a privi:

21
 a) privirea paralelă, la distanţă mică denotă o persoană adîncită în gîndurile sale şi care nu doreşte să
perceapă mediul înconjurător. Dar cînd aceasta este menţinută în prezenţa unei persoane, este înţeleasă ca o
încercare de ignorare a acesteia şi de a o face pe aceasta să se simtă nedorită în mediul respectiv.
b) privirea drept în ochi este un semn al dorinţei de cooperare cu interlocutorul, demonstrîndu-i acestuia
interesul şi cunoaşterea valorii sale.Această privire denotă onestitate, corectitudine şi constiinţa de sine.
c) privirea de sus în jos se poate datora diferenţei de înălţime sau a poziţiei partenerilor de discuţie şi acest
lucru poate să denote dominare, mîndrie, aroganţă.
d) privirea de jos în sus are aceeaşi cauză ca şi cea precedentă şi denotă supunere sau dorinţa de
agresivitate.
e)privirea laterală, respectiv oblică, poate fi orientată spre stanga sau drepta, de sus sau de jos şi exprimă
mai multe tipuri de informaţii prin combinarea acestor elemente.Pornită de sus înseamnă dispreţ, pronită de
jos denotă slugărnicie, iar cînd ochii sunt larg deschişi poate semnifică curiozitate sau reţinere.
Privirea indreptată spre stanga activează amintirile impersonale, obiective, logice, iar cea spre dreapta
imaginaţia, creativitatea, amintirile personale.
Astfel cand cineva încearcă sa-şi aducă aminte ceva va privii spre stanga, iar cand va inventa sau va
minţi, spre dreapta.
Nasul:
Importanţa nasului ca emblemă a feţei a fost descoperită de Aristotel şi confirmată de aproape toţi
fizionomiştii de marcă. Dr.Roger Rogerson spunea că “dintre toate trăsăturile feţei omeneşti, nasul, fiind cel
mai proeminent, joacă cel mai de seamă rol în dezvăluirea caracterului”
Se spune ca lungimea nasului, respectiv a zonei mijlocii trebuie să fie egală cu aceea a frunţii şi a treimii
faciale inferioare.O asemenea egalitate simbolizează un echilibru interior, exprimat prin cinste, loialitate şi
dragoste pentru adevar, ceea ce caracterizează orice om destoinic.
Nasul oferă şi el informaţii despre starea de spirit a unui individ.Vîrful nasului ne poate dezvălui dacă se
înroseste sau paleste.
“A strîmba din nas” este o expresie dar şi o mişcare a muşchilor nasului, care semnifică neplăcere,
indispoziţie, jenă, confuzie.
Gura:
Gura este cea mai mobilă zonă a feţei, ea ne permite să intre hrana, băutura şi aerul ce ne sunt necesare;
ea muşcă, ea ne rosteşte gîndurile, ea rîde cînd suntem bucuroşi.
Gura deschisă cu bărbia lăsată înseamnă repaus, lipsă de activitate.Gura inchisă poate însemna dorinţa de
a negocia tacit sau respingerea unui contact verbal.Gura închisă cu buzele strînse indică închiderea în sine,
solitudine, încăpăţînare, proasta dispoziţie.

22
 Prezenţa zîmbetului confirmă disponibilitatea spre dialog. Zîmbetul autentic este expresia unei stări de
bucurie, de acceptare şi implică şi participarea ochilor. Iniţial dezvelirea dinţilor a fost un gest de
ameninţare, ulterior a evoluat spre un gest de prietenie.
Zîmbetul, care descoperă numai dinţii de sus, nu şi gingiile superioare este un semn de bunătate, cinste.
Dacă zîmbetul dezveleşte şi gingiile de sus, aceasta denotă că posesorul este predispus la deprimare care îi
poate afecta fericirea şi cariera.
Cînd zambetul dezgoleşte dinţii de sus, cît şi dinţii de jos, posesorul are o fire deschisă, corectă şi
generoasă, care işi va fi obiectul criticii şi antipatiei altora.
Limbajul spaţiului
Ideea de la care se porneşte este că orice individ are tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din
jurul trupului său, pe care-l marchează imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o prelungire a
propriului său trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând disconfort, stânjeneală şi
chiar stări conflictuale. Fiecare individ îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită marime, formă sau grad
de permeabilitate, care are importante funcţii psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau “prieten apropiat”, ilustrând faptul că relaţiile
interumane se pot exprima spaţial. Fiecare tip de relaţie presupune o distanţă caracteristică între indivizi,
orice încălcare generând stress şi blocaje de comunicare.
În lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu rangul individului: pe măsură ce
avansează în funcţie, cresc dimensiunile biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în
funcţie de tipul de relaţii pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul,
altele în bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea
cercetătorilor.[5, pag 16]
Acest spaţiu poate fi înpărţit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două
subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
1. Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de 46 cm. Este zona
cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii,
soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
2. Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează faţă de
atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge mâna, act care se
face de regulă pe un “teren neutru” încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii oficiale,
impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă
de factorul poştal, de noul angajat), relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin

23
care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon între
interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva metri distanţă.
Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de
oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanţa
care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi
trupă.
Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift, la cinema, când zonele intime ne sunt invadate de necunoscuţi,
ne crează iritate şi stânjeneală. Oamenii adoptă în astfel de situaţii un comportament impersonal, vorbind sau
mişcându-se cât mai puţin cu putinţă. Allan Pease (1993) aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în
astfel de situaţii, reguli care prevăd:
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti.
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora.
3. Să păstrezi o expesie de “jucător de pocher”, fără să afişezi vreo emoţie.
4. Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti cufundat în citirea lor.
5. Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului.
6. În lift să urmăreşti cifrele care indică etajele.1
Limbajul tăcerii
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem
stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitatea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel,
ar fi rămas ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovedeşte a fi un puternic instrument de comunicare,
prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând
seama şi de ponderea pe care o are tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atât reuşeşte mai bine
să comunuce mai bine prin cuvinte şi fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat şi
diversificat), în timp ce persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi şi
cuvinte.2
LIMBAJUL CULORII
Culorile influenţează şi ele comunicarea. Ele evidenţiază atitudinea omului faţă de viaţă şi faţă de cei din
jur.
Corelaţia culoare – personalitate
Culoarea vestimentatiei folosita de catre manager ne comunica o serie de lucruri despre acesta.

24
 Informatie
Culoarea
Roşu om plin de sentimente
Roz îmi place să iubesc, să fiu iubită şi să am grijă de alţii
Portocaliu sunt organizat şi hotărît să-mi realizez planul
Galben doresc să discutăm
Verde imi place schimbarea
Bleu sunt inventiv
Bleumarin imi place să fiu şef şi să dau ordine
Negru ştiu foarte bine ce am de facut

Ce comunică culoarea vestimentaţiei?

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în alte culturi. De exemplu: în timp ce în Europa negrul este
culoarea tristeţii, în China şi Japonia albul înseamna tristeţe.
Culorile calde (roşu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea, iar cele reci (gri, verde, albastru) o
inhibă. Comunicarea se desfaşoară greoi şi în cazul monotoniei sau varietaţii excesive de culori.
Barierele în calea comunicării
Un mesaj poate fi defectuos. Pe lângă "zgomot", ca problemă de mediu, există bariere create de
participanţii la comunicare.
Barierele obişnuite, aparţinând expeditorului, includ:
 Ideea ce se doreşte comunicată este prost concepută sau greşită;
 Mesajul este slab codificat sau lipsesc informaţii vitale, probabil presupuse a fi cunoştinţe
generale;
 Folosirea sărăcăcioasă a limbajului sau incapacitatea unei exprimări clare;
 Pierderea mesajului în detalii irelevante.
 Neacordarea "importanţei" suficiente mesajului, sau neprimirea corespunzătoare a lui;
 Neînregistrarea mesajului primit, confundarea sau uitarea lui;
 Anticiparea conţinutului şi pierderea adevăratului mesaj;
 Presupunerea că un mesaj care ia prin surprindere este greşit şi ignorarea sau deformarea lui.

25
 TEMA 5: COMUNICAREA ÎN SCRIS

OBIECTIVE
I. TEXT COERENT.
II. STILUL TEXTULUI COERENT.
III. ANALIZA TEXTULUI ȘI CORECTAREA GREȘELILOR.

CUVINTE-CHEIE: text, conținut, stil, claritate, structură, antet, formule de redactare.

1. Text corent
Textul coerent este o totalitate de enunţuri legate logic între ele pentru a exprima un mesaj. Însă noţiunea
de text coerent" este generică pentru mai multe tipuri de text. Astfel, în cadrul ei pot fi clasificate câteva tipuri
de texte, şi anume: artistice, publicistice, ştiinţifice, epistolare, oficiale. Fiecare tip se deosebeşte prin
caracterul conţinutului, prin stil, prin destinaţie.
În continuare ne vom referi la textele oficiale care au următoarele semne caracteristice:
- sunt emise de către persoane oficiale sau sunt adresate persoanelor oficiale;
- conţinutul vizează probleme ce ţin de relaţii oficiale (administrative sau de afaceri);
- sunt redactate în stilul oficial.
În textele oficiale intră atât acte (lege, contract, proces-verbal), cât şi scrisori oficiale (scrisoare de ofertă,
scrisoare de reclamaţie, scrisoare de mulţumire).
Conţinutul textelor oficiale vizează numai probleme ce ţin de relaţii oficiale. Relaţiile oficiale pot fi de
două tipuri: a) administrative;
b) de afaceri.
Exemple de relaţii administrative: Pretorul sectorului Centru al Municipiului Chişinău - orice cetăţean al
sectorului Centru; Rectorul Universităţii de Stat din Moldova - orice angajat sau student de la universitatea
respectivă;
Exemple de relaţii de afaceri: Directorul magazinului Bucuria -orice client (furnizor sau cumpărător) al
magazinului respectiv; Combinatul de tutun din Chişinău - Magazinul de ţigări Infernul etc.
Stilul în care se redactează textele oficiale se numeşte stil oficial sau administrativ-oficial. În general, prin
stil funcţional înţelegem maniera, stabilită ca tradiţie şi acceptată de toţi, de a comunica şi de a folosi resursele
limbii în anumite domenii şi situaţii concrete. Stilul oficial este sobru, având trei calităţi de bază: 1) claritate; 2)
simplitate; 3) concizie.
Claritatea stilului se obţine prin folosirea cuvintelor şi a construcţiilor celor mai potrivite, claritatea mai
presupune sistematizarea şi aranjarea strict logică a compartimentelor textului, respectând în mare măsură
organizarea structurală (pe paragrafe, puncte, alineate), caracteristică textelor oficiale şi ştiinţifice.

26
 Simplitatea stilului presupune o expunere a gândului într-o formă simplă, fără cuvinte de prisos şi expresii
pretenţioase. Obţinerea acestei calităţi se face prin eliminarea a tot ce este în plus.
Concizia stilului se aseamănă mult cu simplitatea, ea constând în reliefarea ideii principale şi eliminarea
celor secundare.
Structura textului oficial. Textele oficiale, atât actele, cât şi scrisorile oficiale, au o structură generală
specifică, incluzând o serie de componente. în afară de aceasta, fiecare tip de act îşi are structura proprie, de
care vom lua cunoştinţă când vom studia nemijlocit actele respective. Aici însă vom defini părţile structurale
care pot fi în unele acte şi scrisori oficiale.
Antetul(cuvânt provenit din limba franceză - en tete, însemnând literalmente "în cap", adică ceea ce se
plasează în partea de sus a unui act) este indicaţia tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie sau a unui plic,
cuprinzând numele, adresa şi alte date ale unei unităţi sau persoane.
Numărul şi data sunt indicaţii situate în stânga, imediat mai jos de antet, necesare pentru înregistrarea şi
evidenţa actelor.
Numele şi adresa destinatarului sunt plasate în dreapta, în partea de sus a foii. Dacă actul e pus într-un
plic, adresa destinatarului se va scrie şi pe plic. Uneori se utilizează plicuri cu „fereastră", prin care poate fi
citită adresa destinatarului, scrisă pe act. în cazul în care destinatarul este o persoană (nu o unitate) numele
acesteia este precedat de cuvintele Domnului sau Către domnul.

Obiectul actului se înseamnă prescurtat prin Ref:, ceea ce înseamnă "referitor la" şi include, într-o
singură frază, esenţa subiectului expus în act. De exemplu, obiectul unui ordin poate fi formulat în felul
următor: Ref. .-angajare. Obiectul actului se formulează şi se scrie pentru a economisi timpul persoanei care va
clasifica, va înregistra sau va distribui actele. Citind enunţul în care este formulat obiectul actului, funcţionarul
respectiv va înţelege despre ce e vorba în act, fără a lua cunoştinţă de el în întregime.
Conţinutul este partea cea mai importantă a unui act, în care este desfăşurat subiectul propriu-zis. De
regulă, el este alcătuit din trei părţi: introducerea, tratarea subiectului şi încheierea.
Introducerea este alcătuită dintr-o frază-două, iar uneori chiar din câteva fraze, în care se motivează
abordarea problemei, facându-se deseori legătură cu unele fapte deja cunoscute.
Tratarea este desfăşurarea şi argumentarea subiectului propriu-zis în toată complexitatea, constituind de
fapt miezul unui text oficial.
încheierea este ultima parte a conţinutului, constând din una sau din câteva fraze în care autorul îşi
exprimă opiniile finale în problema abordată şi consideraţiile pentru destinatar.
Semnătura pusă pe un act este elementul prin care se poate identifica autorul acestuia.După încheierea
conţinutului, în dreapta foii, se notează mai întâi funcţia emitentului, apoi, imediat mai jos, se pune semnătura,
după care urmează numele descifrat al persoanei respective.

27
 Deseori un act poate avea două sau chiar trei semnături. De exemplu, semnătura directorului (prima), a
contabilului-şef (a doua, mai jos sau în stânga) şi a şefului de secţie sau a altui funcţionar care este responsabil
nemijlocit de problema abordată în act (a treia, mai jos).
Uneori, când în locul titularului semnează altă persoană învestită cu dreptul respectiv (de pildă, în locul
directorului semnează vicedirectorul), înaintea cuvântului ce indică funcţia se face menţiunea pentru în formă
prescurtată (P) sau se pune o bară înclinată în dreapta (/). De exemplu: /Rector sau P.Rector.
Accesoriile sunt nişte date suplimentare, obligatorii sau facultative, care pot indica: anexe, numele
redactorului şi al dactilografei, notate prin iniţiale, numărul exemplarelor şi destinaţia lor sau alte menţiuni de
tipul: strict secret, pentru uz intern etc.
Ştampila se aplică peste semnătură. în cazul în care sunt două sau trei semnături ea se aplică peste
semnătura de primă importanţă.
Inscripţiile exterioare se fac pe plic şi includ adresa destinatarului (sus) şi a emitentului (jos) care poate
fi tipărită sau aplicată cu ştampila.

2. Stilul textului coerent

Stilul este maniera, devenită tradiţie şi normă, de a utiliza resursele de limbă în anumite domenii şi
situaţii concrete. Stilul de a comunica poate fi comparat cu obişnuinţa omului de a se îmbrăca diferit în situaţii
diferite. De exemplu, pentru muncile agricole ne vom îmbrăca într-un fel, pentru antrenamentele sportive - în
alt fel, iar pentru o recepţie - în al treilea fel. Fireşte că ar fi cu totul ridicol dacă vom confunda stilurile
vestimentare şi vom merge la teatru sau la recepţie în haine sportive, iar la o plimbare în pădure sau la
muncile agricole - în costum de gală. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre stilul de a vorbi sau a scrie.
Fiecare personalitate, cu atât mai mult fiecare scriitor, îşi are stilul de a comunica, numit stil individual
(stilul scriitorului). în acest sens putem vorbi, bunăoară, despre stilul lui Ion Creangă, al lui Liviu Rebreanu,
al lui Ion Druţă etc.
Literatura artistică în general îşi are stilul propriu, numit stil artistic (sau stilul literaturii artistice),
caracteristic prin tropi (epitete, comparaţii, metafore etc).
Publicaţiile periodice de asemenea îşi au stilul propriu, numit stil publicistic. În ultimul timp, în legătură
cu trecerea la economia de piaţă, se afirmă tot mai mult stilul publicitar, care este de fapt o varietate a celui
publicistic.
Actele şi corespondenţa oficială iarăşi îşi au stilul lor, numit stil administrativ-oficial (sau: stil
administrativ, stil oficial). Şi acesta se caracterizează prin multe particularităţi (de exemplu, prin structuri
rigide,formule de redactare, termeni administrativi, abrevieri tradiţionale etc).
Literatura ştiinţifică. îşi are stilul consacrat, numit stil stiinţific, ' caracteristic, ca şi cel administrativ, prin
structuri complexe, formule de redactare, termeni ştiinţifici, abrevieri tradiţionale etc.

28
 Scrisorile amicale se redactează în stilul familiar, care exprimă căldura, plasamentul, fidelitatea, dragostea
şi alte sentimente şi relaţii dintre oamenii ipmpiaţi.[9, pag 85]
În cadrul fiecărui stil de asemenea poate fi observată delimitarea unor maniere specifice, ceea ce ne face să
vorbim despre anumite substiluri, numite şi varietăţi stilistice. Astfel, în cadrul stilului artistic avem mai multe
substiluri cum ar fi de pildă cel poetic sau dramatic, în cadrul stilului publicistic avem substilul publicitar,
substilul reportajului etc, iar în cadrul stilului ştiinţific avem substilul ştiinţifico-didactic (în el se scriu
manualele), substilul ştiinţific de popularizare etc.
Din cele arătate mai sus conchidem că atunci când scriem un text trebuie să ţinem cont numaidecât de
cerinţele stilistice ale situaţiei în care ne aflăm şi sa utilizăm în mod adecvat resursele limbii. În caz contrar
vom fi la fel de ridicoli ca o persoană care a mers la teatru în pijama.
3. Analiza textului și corectarea greșelilor

În linii mari, greşelile comise în text pot fi clasificate în:

A. Greşeli de conţinut (numite şi greşeli informaţionale);
B. Greşeli de logică (confundarea noţiunilor, tragerea greşită a concluziilor, încălcarea raporturilor
dintre cauză şi efect, confundarea faptelor ontologice cu cele gnoseologice etc);
C. Greşeli de text (numite şi incoerenţe):
a) greşeli de structură (încălcarea succesiunii normale a expunerii faptelor, nerespectarea alineatelor);
b) abatere de la temă;
c) absenţa unor enunţuri (alineate) necesare sau prezenţa unor enunţuri (alineate) de prisos;
D. Greşeli de stil (pleonasm, anacolut, utilizarea inadecvată a faptelor de limbă" formularea
defectuoasă a frazelor etc.);
E. Greşeli gramaticale:
a) greşeli ortografice;
b) greşeli punctuaţionale.
Evident, gravitatea greşelilor poate fi diferită, în funcţie de măsura în care acestea afectează integritatea şi
exactitatea mesajului. Oricum, textul scris de un om civilizat, instruit, nu trebuie să conţină nici un fel de
greşeli.
Greşelile pot fi corectate atât pe parcursul pregătirii textului, cât şi la etapa de definitivare a lui. Totul
depinde de stilul de lucru al autorului. Înainte de a începe redactarea unui text, trebuie să ne gândim bine şi să
ne întrebăm: ce avem de spus în textul respectiv? Ne este oare destul de clar subiectul pe care intenţionăm să-
1 desfăşurăm? Este Interesant (folositor) pentru potenţialul cititor acest subiect?
Dacă avem răspunsuri pozitive la aceste întrebări şi ne-am hotărât totuşi să desfăşurăm subiectul, Trebuie să
ne mai întrebăm: cine va fi cititorul nostru? Care sunt interesele şi nivelul de pregătire al cititorul respectiv?
Având un răspuns clar şi la aceste întrebări şi cimoscînd caracterul subiectului pe care îl vom aborda, vom
putea stabili stilul în care ne vom redacta textul administrativ, publicistic, ştiinţific, tamiliar său artistic.

29
 Forme ale comunicării în scris. Formule de redactare: Dat fiind faptul că unele formule de redactare se
atestă mai ales la începutul scrisorilor oficiale, iar altele - la sfârşitul acestora, unii autori le clasifică In
formule de introducere şi formule de încheiere. Insă aceasta clasificare este foarte relativă, pentru că, strict
vorbind, cele mai multe formule de redactare pot fi utilizate la începutul, în corpul şi la sfârşitul textelor
respective. Mai jos se dau o serie de formule de redactare, fără comentarea cazurilor şi locurilor de utilizare a
lor, acestea fiind clare de la sine. Punctele de suspensie arată că formulele vor fi continuate pentru redarea
enunţului în întregime. Cuvintele dintre paranteze de asemenea arată că formula poate lî utilizată în mai multe
variante, în funcţie de cuvântul dintre paranteze pe care îl vom folosi.

Prin prezenta vă comunicăm... (informăm, confirmăm, aducem la cunoştinţă, facem cunoscut faptul că,
delegăm etc);
Vă\rugăm a aproba... (a dispune, a trimite, a ne comunica, a ne livra, a ne expedia etc);
Vă trimitem... (transmitem, restituim, înaintăm, prezentăm etc);
Vă informăm... avem plăcerea de a vă informa... avem onoarea de a vă informa...;
Vă rugăm să luaţi notă că... ('sau: să luaţi notă de...);
Fiind informaţi că...;
în urma verificării... (cercetării, examinării, controlului etc);
Ca răspuns la scrisoarea... (adresa, cererea, demersul);
Am primit scrisoarea Dvs., nr..., prin care...;
Conform celor comunicate de Dvs. ...;
Confirmăm primirea scrisorii... (comenzii);
Cu tot respectul faţă de întreprinderea... (firma, societatea).
În stilul oficial, şi nu numai, au devenit tradiţionale o serie de abrevieri utilizate pentru economie de timp
şi spaţiu. O parte din ele sunt generale, altele - specializate pentru anumite domenii. Mai jos avem unele
abrevieri din cele mai frecvente, a căror însuşire şi utilizare ne vor ajuta la redactarea textelor.
a.c. - anul curent
adr. - adresă
alin. - alineat
aprox. - aproximativ
bd - bulevard
b-to – brut
cap. – capitol
cea - circa
circ. - circulară
col. - colet

30
 crt - curent
ct - cont
dec. - decizie
d.e. (de ex.) - de exemplu
div. - diverse
dos. - dosar
dv., dvs., d-stră - dumneavoastră
Nu e recomandabil a folosi abrevieri de tipul p-u (pentru), dr. const. (drept constituţional), pr. (preşedinte)
şi altele, care sunt admisibile doar în propriile conspecte şi notiţe.
În limbajul oficial a devenit tradiţională utilizarea unor cuvinte, fapt care le-a terminologizat şi le-a precizat
sensurile. Mai jos prezentăm o serie de asemenea termeni, cu sensurile care ne interesează în textele oficiale.
Act - document prin care se atesta un fapt, se recunoaşte, se conferă sau se suspendă un drept sau o
obligaţiune.
Adresant — persoană căreia îi este adresată o scrisoare, un colet, un mandat poştal, o telegramă etc.;
destinatar.
Adresă -1. indicaţie cuprinzând numele şi domiciliul (sediul) unei persoane (fizice sau juridice); 2.
comunicare oficială făcută în scris de o instituţie.
Alineat - fragment dintr-un text care exprimă o idee relativ autonomă faţă de restul textului şi care începe
dintr-un rând nou.
Anexă -- document sau material suplimentar ce însoţeşte o scrisoare sau un act.
Arhivă - totalitatea documentelor care se păstrează într-o organizaţie, întreprindere sau instituţie.
Aviz — 1. text prin care un fapt se aduce la cunoştinţa publicului; 2. opinie asupra unui fapt sau asupra unei
probleme, formulată în scris de către o persoană sau instituţie autorizată.
Borderou - tabel sau listă în care se înscriu sumele unui cont, hârtiile dintr-un dosar, materialele dintr-un
depozit etc.
Căsuţă poştală - compartiment-celulă amplasat într-un oficiu poştal şi rezervat pentru o plată unei
persoane pentru păstrarea corespondenţei şi ridicarea ei de către persoana respectivă.
Dosar - totalitatea actelor şi materialelor ce ţin de o persoană, de o problemă, de un litigiu etc.
Emitent - persoană (fizică sau juridică) care emite o scrisoare, un act, bancnote, hârtii, de valoare etc.
Extras - copie de pe un fragment dintr-un act.
Formular - imprimat cu spaţii albe, prevăzute pentru completare şi întocmirea unui act.
Mandat poştal - formular pentru expedierea unei sume de bani prin poştă sau document poştal care îi dă
titularului dreptul de a primi de la oficiul poştal o anumită sumă de bani.
Multiplicare - reproducere a unui text.

31
 Notă - 1. însemnare scrisă care se referă la o anumită problemă; 2. act prin care se cere, se dispune, se
justifică, se consemnează ceva.
Ordine de zi - program care cuprinde totalitatea chestiunilor dezbătute într-o şedinţă.
Paragraf- pasaj dintr-un text, cu un conţinut relativ autonom, care este marcat cu un semn grafic special.
Post-restant - serviciu special la oficiile poştale, care păstrează corespondenţa pentru a fi ridicată personal
de destinatar.
Prospect - tipăritură executată în scop de reclamă, care cuprinde date despre anumite mărfuri, produse,
servicii etc.
Recipisă - dovadă în scris despre primirea pentru expediere a unei scrisori, telegrame, colet etc.
Rezoluţie - menţiune făcută pe un act de către o persoană înputernicită, prin care se dispune soluţionarea
unei probleme.
Semnătură - numele unei persoane, scris într-un mod strict individual şi tradiţional de persoana însăşi.
Sigiliu - ştampilă care de regulă lasă amprente în relief.
Titlu - 1.enunţ concis, pus în fruntea unei lucrări pentru a o denumi; 2. parte mai mare decât paragraful sau
capitolul a unui text compartimentat.
Verso - a doua faţă a unei foi de hârtie scrise.
Lucrări de corespondenţă oficială:
Textele oficiale examinate mai sus sunt nişte acte generale, însă tot texte oficiale sunt şi lucrările de
corespondenţă care vizează relaţii administrative sau de afaceri. Scrisorile emise şi expediate de o persoană,
fizică sau juridică, constituie cartea de vizită a persoanei respective. Ţinuta lor estetică şi cărturărească
vorbeşte foarte mult despre emitent. Tocmai de aceea corespondenţa trebuie să fie redactată în modul
corespunzător, excelând prin claritate, concizie şi având o eleganţă deosebită. Are mare importanţă până şi
calitatea hârtiei, aspectul antetului (dacă el este), aranjarea textului în pagină, mărimea literelor, alegerea
caracterelor pentru evidenţierea unor fapte etc. Sunt deranjante ştersăturile şi alte rectificări vizibile. E
recomandabil ca în partea de jos a foii să fie notate numele şi numărul de telefon al persoanelor responsabile
nemijlocit de problema abordată în scrisoare, pentru ca, în caz de necesitate, să fie contactată direct. Lipsa
datei, a numărului sau mai ales a semnăturii este considerată lacună intolerabilă.[10, pag 52]
Corespondenţa oficială între două persoane începe, de regulă, atunci când apare o problemă, iar
multitudinea problemelor poate fi abordată în ;:mai multe moduri, începând cu cererea unei oferte, propunerea
unei oferte, a unei colaborări etc.
În unele surse corespondenţa e clasificată în scrisoare iniţială (în care se iniţiază soluţionarea unei
probleme), scrisoare de răspuns (în care se răspunde la scrisoarea iniţială) şi scrisoare de revenire (în care
se revine la o problemă nesoluţionată până la capăt sau la o problemă ce trebuie rezolvată în condiţii noi)1. În
cele mai dese cazuri în scrisoarea iniţială se cere sau se propune o ofertă. Mai jos sunt examinate aceste
cazuri.

32
 TEMA 6: TEXTUL OFICIAL
OBIECTIVE
I. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE TEXTULUI OFICIAL
II. STRUCTURA GENERALĂ A TEXTULUI OFICIAL.
III. ABREVIERI FRECVENTE ÎN TEXTELE OFICIALE.

CUVINTE-CHEIE : text oficial, claritate, simplitate, concizie, acesorii, ştamplilă, inscripţii

exerioare, abrevieri.

1. Trăsăturile caracteristice ale textului oficial

În capitolul precedent am văzut că textul coerent este o totalitate de enunţuri legate logic între ele pentru
a exprima un mesaj, însă noţiunea de „text coerent” este generică pentru mai multe tipuri de text. Astfel, în
cadrul ei pot fi clasificate câteva tipuri de texte, şi anume: artistice, publicistice, ştiinţifice, epistolare,
oficiale. Fiecare tip se deosebeşte prin caracterul conţinutului, prin stil, prin destinaţie.
În continuare ne vom referi la textele oficiale care au următoarele semne:
- sunt emise de către persoane oficiale sau sunt adresate persoanelor oficiale;
- conţinutul vizează probleme ce ţin de relaţii oficiale (administrative sau de afaceri);
- sunt redactate în stilul oficial.
În textele oficiale intră atât acte (lege, contract, proces-verbal), cât şi scrisori oficiale (scrisoare de
ofertă, scrisoare de reclamaţie, scrisoare de mulţumire).
După cum s-a afirmat deja, textele oficiale sunt scrise de persoane oficiale sau sunt adresate acestora.
Oficiale sunt acele persoane care deţin funcţii administrative sau de altă natură în virtutea cărora vin în
contact cu persoane din cadrul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea şi din afara acesteia. Persoane oficiale
sunt preşedintele, ministrul, directorul, rectorul, decanul, inginerul, primarul, pretorul etc.
Aşadar, una din condiţiile sine qua non ale textului oficial este ca emitentul sau destinatarul acestuia să fie
persoană oficială.
Textele oficiale vizează numai probleme ce ţin de relaţii oficiale. Relaţiile oficiale pot fi de două tipuri:
a) administrative;
b) de afaceri.
Iată câteva exemple de relaţii administrative: Preşedintele Republicii - Prim-ministrul; Preşedintele
Republicii - orice cetăţean al Republicii; Pretorul sectorului Centru al Municipiului Chişinău - orice cetăţean al
sectorului Centru; Rectorul Universităţii - orice angajat sau student de la universitatea respectivă etc.
Câteva exemple de relaţii de afaceri: Directorul unei intreprinderi -orice client al interprinderii respective;
Banca - orice persoană care a încheiat un contract cu banca respectivă etc.

33
 Stilul în care se redactează textele oficiale se numeşte stil oficial sau administrativ-oficial, în general, prin stil
funcţional înţelegem maniera, stabilită ca tradiţie şi acceptată de toţi, de a comunica şi de a folosi resursele limbii
în anumite domenii şi situaţii concrete. Stilul oficial este sobru, având trei calităţi de bază:
1) claritate;
2) simplitate;
3) concizie.
Claritatea stilului se obţine prin folosirea cuvintelor şi a construcţiilor celor mai potrivite, de preferinţă a
cuvintelor monosemantice, a formulelor speciale de redactare şi a termenilor deveniţi tradiţionali în actele
oficiale, precum şi prin evitarea tropilor, jocurilor de cuvinte, regionalismelor, arhaismelor şi neologismelor
asimilate insuficient.
Claritatea mai presupune sistematizarea şi aranjarea strict logică a compartimentelor textului, respectând
în mare măsură organizarea structurală (pe paragrafe, puncte, alineate), caracteristică textelor oficiale şi
ştiinţifice.
Simplitatea stilului presupune o expunere a gândului într-o forma simplă, fără cuvinte de prisos şi expresii
pretenţioase. Obţinerea acestei calităţi se face prin eliminarea a tot ce este în plus.
Concizia stilului se aseamănă mult cu simplitatea, ea constând în reliefarea ideii principale şi eliminarea
celor secundare.
Limbajul administrativ este o variantă a limbii, utilizată în relaţiile cetăţeanului cu instituţiile statului.
El s-a constituit acum câteva secole, o dată cu apariţia primelor texte administrative în limba română:
Pravila de la Govora (1640), Pravila lui Vasile Lupu (1646), Pravila lui Matei Basarab (1652). E de
menţionat că atât în limba română, cât şi în alte limbi, stilul administrativ are un caracter conservator, în
acest stil funcţia expresivă a limbii, atât de caracteristică în stilul oral, este minimalizată sau chiar anihilată
în aşa măsură, încât face impresia că raportul emiţător -receptor este înlocuit cu raportul text - receptor.
Emiţătorul, adică autorul textului, rămâne pe planul al doilea, trecând de fapt în anonimat. Aceasta se
întâmplă mai ales în legi, decrete, hotărâri şi mai puţin în textele de corespondenţă oficială.
2. Structura generală a textului oficial
Textele oficiale, atât actele, cât şi scrisorile oficiale, au o structură generală specifică, incluzând o seric de
componente, în afară de aceasta, fiecare tip de act îşi are structura proprie, de care vom lua cunoştinţă când
vom studia nemijlocit actele respective. Aici însă vom defini părţile structurale care pot fi în unele acte şi scrisori
oficiale.
Antetul (cuvânt provenit din limba franceză - en tete, însemnând literalmente "în cap", adică ceea ce se
plasează în partea de sus a unui act) este indicaţia tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie sau a unui plic,
cuprinzând numele, adresa şi alte date ale unei unităţi sau persoane.
Numărul şi data sunt indicaţii situate în stânga, imediat mai jos de antet, necesare pentru înregistrarea şi
evidenţa actelor.

34
 Numele şi adresa destinatarului sunt plasate în dreapta, în partea de sus a foii. Dacă actul este pus într-un
plic, adresa destinatarului se va scrie şi pe plic. Uneori se utilizează plicuri cu „fereastră", prin care poate fi citită
adresa destinatarului, scrisă pe act. În cazul în care destinatarul este o persoană (nu o unitate), numele acesteia
este precedat de cuvintele Domnului sau Către domnul.
Obiectul actului se înseamnă prescurtat prin Ref., ceea ce înseamnă "referitor la" şi include, într-o singură
frază, esenţa subiectului expus în act. De exemplu, obiectul unui ordin poate fi formulat în felul
următor: Ref.: angajare. Obiectul actului se formulează şi se scrie pentru a economisi timpul persoanei care va
clasifica, va înregistra sau va distribui actele. Citind enunţul în care este formulat obiectul actului, funcţionarul
respectiv va înţelege despre ce e vorba în act, fără a lua cunoştinţă de el în întregime.
Conţinutul este partea cea mai importantă a unui act, în care este desfăşurat subiectul propriu-zis. De
regulă, el este alcătuit din trei părţi: introducerea, tratarea subiectului şi încheierea.
Introducerea este alcătuită dintr-o frază-două, iar uneori chiar din câteva fraze, în care se motivează
abordarea problemei, facându-se deseori legătură cu unele fapte deja cunoscute.
Tratarea este desfăşurarea şi argumentarea subiectului propriu-zis în toată complexitatea, constituind de
fapt miezul unui text oficial.
Încheierea este ultima parte a conţinutului, constând din una sau din câteva fraze în care autorul îşi exprimă
opiniile finale în problema abordată şi consideraţiile pentru destinatar.
Semnătura pusă pe un act este elementul prin care se poate identifica autorul acestuia. După încheierea
conţinutului, în dreapta foii se notează mai întâi funcţia emitentului, apoi, imediat mai jos, se pune semnătura,
după care urmează numele descifrat al persoanei respective.
Deseori un act poate avea două sau chiar trei semnături. De exemplu, semnătura directorului (prima), a
contabilului-şef (a doua, mai jos sau în stânga) şi a şefului de secţie sau a altui funcţionar care este responsabil
nemijlocit de problema abordată în act (a treia, mai jos).
Uneori, când în locul titularului semnează altă persoană învestită cu dreptul respectiv (de exemplu, în locul
directorului semnează vicedirectorul), înaintea cuvântului ce indică funcţia se face menţiunea pentru în formă
prescurtată (P.) sau se pune o bară înclinată în dreapta (/). De exemplu: /Rector sau P.Rector.
Accesoriile sunt nişte date suplimentare, obligatorii sau facultative, care pot indica: anexe, numele
redactorului şi al dactilografei, notate prin iniţiale, numărul exemplarelor şi destinaţia lor sau alte menţiuni de
tipul: strict secret, pentru uz intern etc.
Ştampila se aplică peste semnătură, în cazul în care sunt două sau trei semnături ea se aplică peste semnătura
de primă importanţă.
Inscripţiile exterioare se fac pe plic şi includ adresa destinatarului (sus) şi a emitentului (jos) care poate fi
tipărită sau aplicată cu ştampila.
Acestea sunt elementele structurii generale a actelor oficiale. Or, multe acte, având caracteristici proprii, fac
abatere de la această structură. Insă de aceasta vom lua cunoştinţă când vom studia tipurile concrete de acte.

35
Timpul persoanei care va clasifica, va înregistra sau va distribui actele. Citind enunţul în care este formulat
obiectul acrului, funcţionarul respectiv va înţelege despre ce e vorba în act, fără a lua cunoştinţă de el în
întregime.
Conţinutul este partea cea mai importantă a unui act, în care este desfăşurat subiectul propriu-zis. De
regulă, el este alcătuit din trei părţi: introducerea, tratarea subiectului şi încheierea.
Introducerea este alcătuită dintr-o frază-două, iar uneori chiar din câteva fraze, în care se motivează
abordarea problemei, facându-se deseori legătură cu unele fapte deja cunoscute.
Tratarea este desfăşurarea şi argumentarea subiectului propriu-zis în toată complexitatea, constituind de
fapt miezul unui text oficial.
Încheierea este ultima parte a conţinutului, constând din una sau din câteva fraze în care autorul îşi exprimă
opiniile finale în problema abordată şi consideraţiile pentru destinatar.
Semnătura pusă pe un act este elementul prin care se poate identifica autorul acestuia. După încheierea
conţinutului, în dreapta foii, se notează mai întâi funcţia emitentului, apoi, imediat mai jos, se pune semnătura,
după care urmează numele descifrat al persoanei respective.
Deseori un act poate avea două sau chiar trei semnături. De exemplu, semnătura directorului (prima), a
contabilului-şcf (a doua, mai jos sau în stânga) şi a şefului de secţie sau a altui funcţionar care este responsabil
nemijlocit de problema abordată în act (a treia, mai jos).
Uneori, când în locul titularului semnează altă persoană învestită cu dreptul respectiv (de exemplu, în locul
directorului semnează vicedirectorul), înaintea cuvântului ce indică funcţia se face menţiune a pe«/ru în formă
prescurtată (R) sau se pune o bară înclinată în dreapta (/). De exemplu: /Rector sau P.Rector.
Accesoriile sunt nişte date suplimentare, obligatorii sau facultative, care pot indica: anexe, numele
redactorului şi al dactilografei, notate prin iniţiale, numărul exemplarelor şi destinaţia lor sau alte menţiuni de
tipul: strict secret, pentru uz intern etc.
Ştampila se aplică peste semnătură. In cazul în care sunt două sau trei semnături ea se aplică peste
semnătura de primă importanţă.
Inscripţiile exterioare se fac pe plic şi includ adresa destinatarului (sus) şi a emitentului (jos) care poate
fi tipărită sau aplicată cu ştampila.
Acestea sunt elementele structurii generale a actelor oficiale. Or, multe acte, având caracteristici proprii,
fac abatere de la această structură, însă de aceasta vom lua cunoştinţă când vom studia tipurile concrete de
acte.[6, pag 71]
3. Abrevieri frecvente în textele oficiale

În stilul oficial, şi nu numai, au devenit tradiţionale o;serie de abrevieri stilizate pentru economie de timp şi
spaţiu. O parte din ele sunt generale, altele - specializate pentru anumite domenii. Mai jos avem unele
abrevieri din cele mai frecvente, a căror însuşire şi utilizare ne vor ajuta la redactarea textelor.

36
 a.c. - anul curent etc. - etcetera
adr. - adresă ex. - exemplare
alin. - alineat id. - idem
aprox. - aproximativ l.c. - luna curentă
bd-bulevard l.s.-loc pentru sigiliu
b-to - brut lit. - literă
cap. - capitol loco - în aceeaşi localitate
cca - circa N.B. - Nota Bene
circ. - circulară nr. - număr
col. - colet n-to - net
crt - curent of. post. - oficiu poştal
ct - cont p., pag. - pagină
dec. - decizie pct - punct
d.e. (de ex.) - de exemplu pr.-v. - proccs-verbal
div. - diverse P.S. - post scriptum
dos. - dosar str. - stradă
v., vezi - a se vedea sos. - şosea
dz. - duzină

Pronumele de politete şi adresările necesita o atenţie deosebită la abrevierea lor. În cazurile cînd se face o
adresare directă unei persoane, pronumele de politeţe şi adresările se scriu cu literă mare. Iată cîteva exemple
întîlinite mai frecvent în textele oficiale:
dna – doamna d-lui – domnia lui
dl - domnul d-sa – domnia sa
dlui – domnului
d-soara - dominisoara
dv., dvs., d-stră – dumneavoastră
În general, abrevierile sunt mult mai numeroase decât cele arătate mai sus. În textele oficiale, precum şi în
toate textele scrise pentru un anumit destinatar, se utilizează numai abrevieri consacrate, adică devenite
cunoscute pentru toţi. În caz contrar, ele nu vor fi înţelese. Nu e recomandabil a folosi abrevieri de tipul p-u
(pentru), dr. const, (drept constituţional), pr, (preşedinte) şi altele, care sunt admisibile doar în propriile conspecte
şi notiţe.

37
 TEMA 7: TIPURI DE TEXTE OFICIALE.
OBIECTIVE

1. ADEVERINȚĂ- DEFINIȚIE, STRUCTURĂ, MODELE

2. CERTIFICAT – DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
3. CERERE – DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
4. CERERE-MEMORIU – DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
5. MEMORIU– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
6. DIFERENŢA DINTRE CERERE, CERERE-MEMORIU ŞI MEMORIU
7. AUTOBIOGRAFIA– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
8. CURRICULUM VITAE– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
9. DIFERENŢA DINTRE AUTOBIOGRAFIE ŞI CV
10. NOTA EXPLICATIVĂ– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
11. DECLARAŢIE– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
12. PROCES-VERBAL– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
13. RAPORT– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
14. DAREA DE SEAMĂ– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
15. RECOMANDARE– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
16. DECLARAŢIA ŞI PROCURA– DEFINIŢIE, STRUCTURĂ, MODELE
17. A LTE TEXTE OFICIALE. TESTAMENTUL, CONTRACTUL, REFERINŢA.

CUVINTE-CHEIE: adeverință, certificat, cerere, memoriu, autobiografie, curriculum vitae, nota

explicativă. declarație, proces-verbal, raport, dare de seamă, recomandare, procură

I. Adeverință- definiție, structură, model

adeverință, certificat, cerere, memoriu, autobiografie, curriculum vitae, nota explicativă.
declarație, proces-verbal, raport, dare de seamă, recomandare, procură
Definiţie: act prin care se atestă (se adevereşte) un fapt sau un drept.
Structura adeverinţei cuprinde:
1. Antetul;
2.Numărul şi data;
3.Denumirea „Adeverinţă";
4.Conţinutul care începe cu formula „Se adevereşte prin prezenta că..",
după care continuă prezentarea faptului sau dreptului adeverit. Tot aici se indică, din

38
alineat,scopul pentru care este eliberată adeverinţa: Adeverinţa este eliberată pentru..."';
5.Denumirea funcţiei, semnătura şi numele persoanei care a eliberat
adeverinţa;
6.Ştampila.
Exemple de situaţii care necesită redactarea unei adeverinţe: fiecare persoană poate avea
nevoie de o adeverinţă de la locul de trai, de muncă sau de studii, în aceste cazuri persoana interesată depune o
cerere (sau o formulează oral), în care roagă să i se elibereze adeverinţa, justificându-şi necesitatea actului
respectiv şi indicând faptul care trebuie reflectat în el. Evident, într-o adeverinţă de la locul de trai se confirmă
faptul că o anumită persoană este domiciliată într-o localitate şi pe o anumită adresă, într-o adeverinţă de la locul
de muncă se indică faptul că o persoană deţine, la o anumită unitate, o funcţie. Dacă este necesar, se mai poate
indica vechimea în muncă la unitatea respectivă şi mărimea salariului, într-o adeverinţă de la locul de studii se
arată, fireşte, instituţia şi facultatea (anul) la care persoana respectivă îşi face studiile. După caz, se mai pot
indica ce cursuri au fost audiate şi notele primite, care pot fi plasate în textul adeverinţei, într-un alineat
special sau într-o anexă.
Scopurile pentru care poate fi solicitată o adeverinţă de asemenea sunt diferite.
Ea poate fi prezentată la Comisariatul militar, la o instanţă de judecată.

39
 Modele de adeverinţă: Anexa 1
I. Certificat – definiţie, structură, modele
Definiţie: act prin care se atestă (se certifică) un fapt sau un drept, prevăzut şi reglementat de acte
normative.

Structura certificatului cuprinde:

1. Antetul;
2. Numărul şi data;
3. Denumirea „Certificat" cu determinativele necesare (de studii, de deces,
de concediu medical etc.) sau denumirea echivalentă, obişnuită în anumite
domenii (diplomă, atestat etc.);
4. Conţinutul care certifică faptul sau dreptul dat;
5. Denumirea funcţiei, semnătura şi numele persoanei (persoanelor) învestite
cu dreptul de a semna certificate;
6. Ştampila.
Exemple de situaţii care cer eliberarea unui certificat: absolvirea liceului, a facultăţii sau a altor instituţii de
învăţământ, naşterea sau decesul unui om, înregistrarea unei căsătorii, stabilirea unui concediu medical pentru
tratarea unui bolnav, realizarea unei voinţe şi a unui drept de dare şi primire a unei moşteniri etc. -toate aceste
realităţi se consemnează în certificate: de studii (tiîpiomă, atestat), de naştere, de deces, de căsătorie, de concediu
medical, de moştenire etc.
Certificatele, spre deosebire de adeverinţe, nu se redactează în formă liberă, ci se completează pe formulare
tipizate, aprobate de către organe speciale (Ministerul învăţământului, Ministerul Justiţiei etc.). Tocmai de aceea
certificatele (de un anumit tip) au o formă unică pe teritoriul întregii ţări. Aranjarea părţilor componente în
structura unor tipuri de certificate, de regulă, se deosebeşte de structura altor tipuri, însă în esenţă toate prevăd
certificarea unui fapt sau a unui drept. Unele tipuri de certificate pot avea pe antet denumirea ţării sau a ministerului
care aprobă formularele şi conduc domeniul respectiv, stema ţării etc.
Este important să ştim că atât adeverinţa, cât şi certificatul, atestă fapte sau drepturi, însă faptele sau drepturile
consemnate în certificate sunt reglementate de acte normative speciale (de exemplu: legea învăţământului, legea
cu privire la ocrotirea sănătăţii etc.). Acestea de fapt sunt deosebirile între adeverinţe şi certificate, însă în esenţă
ele constituie acelaşi arhetip de acte, ambele adeverind sau certificând (ceea ce e acelaşi lucru) un fapt sau un
drept. Tocmai de aceea pe formularele unor certificate poate fi denumirea Adeverinţă" (de exemplu,
adeverinţă de naştere, adeverinţă de căsătorie).

40
 Model de certificat: Anexa 2
Cererea- definiție, structură, modele

Definiţie: act prin care este solicitată soluţionarea unei probleme.

Cereri pot depune atât persoanele fizice, cât şi cele juridice (instituţii, organizaţii, întreprinderi). în primul
caz cererea are o structură, iar în cel pc-al doilea- alta. Oricum, în ambele cazuri caracterul cererii ca act
oficial este acelaşi. Pornind de la premisa că cererile pot fi depuse atât de persoanele juridice, cât şi de cele
fizice, unii autori le împart în cereri oficiale şi cereri personale. Cu alte cuvinte, cererile depuse de persoane
juridice ar fi numite oficiale, ia] cele depuse de persoane fizice - personale1. Adevărul însă este că toate
cererile sunt oficiale, indiferent dacă sunt depuse de persoane juridice sau de persoane fizice. Pentru că
cererea este un act, iar actul este numaidecât oficial, având consecinţe juridice.

Structura cererii redactate de persoane fizice cuprinde:

1. Formula de adresare, alcătuită din cuvântul domnule {doamnă), urmai de denumirea funcţiei
destinatarului. Denumirile de funcţii de tipul preşedinte, ministru, primar, director etc. se recomandă a fi scrise
(în cereri) cu majusculă pentru a sublinia respectul pentru funcţiile respective. Bineînţeles,
aceasta nu este o normă ortografică, ci un marcaj stilistic al cuvintelor respective, utilizat în scopul
menţionat mai sus.
2. Formula de prezentare, alcătuită din cuvântul subsemnatul {subsemnata), urmat de numele
deplin al solicitantului (autorul cererii), la care se adaugă datele cerute de situaţia concretă (funcţia, adresa
emitentului etc.) şi cuvântul rog sau solicit;
3. Solicitarea soluţionării problemei, cu sau fără expunerea ei, după care poate urma formularea unor
mulţumiri anticipate sau a unor speranţe de a soluţiona problema;
4. Semnătura solicitantului (în dreapta);
5. Data depunerii cererii (în stânga, cu un rând mai jos decât semnătura);
6. Formula finală de adresare, alcătuită din cuvântul către, urmat de denumirea funcţiei, titlului şi de
numele deplin al destinatarului (la mijloc, sub dată şi semnătură). Cuvântul către poate lipsi, însă în acest caz
substantivul ce denumeşte funcţia va lua forma cazului dativ: preşedintelui, directorului.

Până odinioară românii basarabeni scriau cererile în limba rusă sau, în cel mai bun caz, în româneşte, dar
după modelele cunoscute în limba rusă. In virtutea obişnuinţei, unii scriu şi azi după modelele ruseşti, de aceea
atragem o dată în plus atenţia că modelul românesc (de altfel, şi standardul internaţional) al cererii se deosebeşte de
cel rusesc prin lipsa denumirii cerere, prin formula de adresare, prin formula de prezentare şi prin alte detalii.
Structura cererii redactate de persoane juridice cuprinde:
1. Antetul;
2. Numărul şi data;
3. Denumirea şi adresa destinatarului (în dreapta);

41
 4. Expunerea problemei şi solicitarea soluţionării ei;
5. Denumirea funcţiei, semnătura şi numele deplin al persoanei care va semna cererea;
6. Ştampila (în funcţie de necesitate).

Exemple de situaţii care necesită redactarea unei cereri: nu există vreun om care n-ar fi avut nevoie să
scrie o cerere. Persoanele fizice (particulare) depun cereri de angajare în câmpul muncii, cereri de transfer la alt loc
de lucru sau de concediere, cereri pentru concediu sau pentru obţinerea de acte, cereri de căsătorie sau de divorţ
etc, etc. Persoanele juridice pot adresa cereri de ofertă, cereri de prestări servicii, cereri de eliberare de acte ş.
a.
Din momentul în care pe cerere este pusă rezoluţia, ea poate determina emiterea unor acte cum ar fi
ordinul, dispoziţia etc. Rezoluţia se pune, de regulă, în partea stângă de sus a foii, unde se lasă în mod
special loc liber (aproximativ un sfert de pagină). Este necesar de asemenea să se lase câmp (30 mm) şi în
partea stângă a paginii, acesta dând posibilitate ca actul să fie cusut într-un dosar.

Modele de cereri depuse de o persoană fizică: Anexa 3

Model de cerere depusă de o persoană juridică: Anexa 4

II. Cerere memoriu- noțiune, structură, modele.

Definiţie: cerere cu un subiect amplu, care necesită o expunere şi argumentare desfăşurată.
Structura cererii memoriu este asemănătoare cu-.structura cererii obişnuite, cu deosebirea că
conţinut mai desfăşurat.
Situaţiile care cer întocmirea unei cereri-memoriu sunt similare cu situaţiileîn care redactăm o cerere
obişnuită.

Model de cerere-memoriu: Anexa 5

III. Memoriul- definiție, structură, modele

Memoriul întocmit de o persoană fizică este un document prin care aceasta expune documentat o
problemă legată de persoana sa, evenimente dintr-o perioadă trecută, legate de persoana autorului şi care
explică sau fundamentează obiectul cererii.

Memoriul de activitate (de titular sau de lucrare) – serveşte pentru promovarea în muncă sau pentru
obţinerea unor grade în serviciu. Se aseamănă cu cererea personală, având un scop bine definit, ce se arată,
de obicei, în final; este bine documentat, prin enumerarea unor date sau fapte în susţinerea obiectului
solicitat.

42
 Memoriul justificativ este folosit pentru a certifica şi motiva o anumită acţiune săvârşită ca urmare a unei
dispoziţii sau reieşind din sarcinile de serviciu ale titularului. Fără să fie o cerere propriu-zisă, sensul
memoriului justificativ este fundamentarea (subînţeleasă) a unei cereri de a primi aprobarea forului ierarhic
superior sau a altui for pentru o anumită acţiune (folosirea unor materiale, cheltuirea unor sume de bani,
repararea unor fonduri fixe etc). Pentru aceasta se întocmeşte un deviz, care se prezintă conducerii însoţit de
schiţa de plan şi de memoriul justificativ care demonstrează utilitatea construcţiei, eficienţa economică,
fundamentarea amplasării construcţiei întru-un anumit loc, termenul de execuţie etc. şi, în final, se cere
aprobarea pentru executarea construcţiei.

EXEMPLU: MEMORIU DE ARHITECTURĂ. Anexa 6

VII. Autobiografia- definiție, structură, modele.
DEFINIȚIE: Autobiografie- . Expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane făcută de ea însăși. Operă
literară aparținând genului epic în care autorul își povestește viața

GHID ORIENTATIV PENTRU ÎNTOCMIREA AUTOBIOGRAFIEI

Autobiografia se va referi obligatoriu la toate punctele prevăzute în acest ghid şi va fi redactată personal
de către candidatul căruia i s-a solicitat, în mod cursiv, cu cerneală albastră, lizibil şi fără ştersături sau
prescurtări.
1.Date personale – numele şi prenumele (numele purtate anterior), locul şi data naşterii (ziua, luna, anul,
satul, comuna, oraşul sau municipiul, judeţul – indicându-se denumirea actuală a localităţilor), prenumele
părinţilor, domiciliul, cetăţenia, starea civilă, studii(absolvent cu diplomă de bacalaureat al _____), limbi
străine cunoscute şi la ce nivel, profesia de bază, locul de muncă şi funcţia, numărul de telefon de acasă şi
serviciu.
2.Date privind activitatea desfăşurată – se va arăta cronologic şi detaliat activitatea desfăşurată pe
perioade, începând cu clasa I şi până în prezent (şcoli, locuri de muncă), inclusiv întreruperile şi motivele,
menţionându-se funcţiile îndeplinite, titulatura completă a unităţilor în care a muncit, adresa acestora.
De asemenea, se va evidenţia îndeplinirea serviciului militar: perioada, arma şi specialitatea militară,
indicativul şi reşedinţa unităţii, gradul cu care a trecut în rezervă.
Pentru fiecare perioadă vor fi indicate 2-3 persoane care îi cunosc bine activitatea candidatului.
Se va menţiona dacă respectivul candidat (soţia, soţul şi părinţii) a fost arestat/ţi, judecat/ţi sau
condamnat/ţi, ori este/sunt în curs de urmărire penală, prezentând detaliat în ce au constat faptele, când s-au
produs şi când s-a luat hotărârea în cauză.
Se vor arăta deplasările pe care le-a făcut în străinătate şi motivul – în interes de serviciu sau personal, în
ce ţări şi perioada.

43
 3.Date despre rude:
a) Date despre părinţi, soţie, fraţii(surorile) candidatului – numele şi prenumele,prenumele părinţilor, data
şi locul naşterii, cetăţenia, studiile (absolvent al ___), ultimul loc de muncă şi funcţia (situaţia actuală),
domiciliul şi numărul de telefon;
b) Date despre copii: se vor trece în ordinea vârstei, numele şi prenumele, locul şi data
naşterii, ocupaţia şi locul de muncă, domiciliul;
c) Pentru părinţii soţiei, fraţii(surorile) acesteia se vor trece numele şi prenumele,prenumele părinţilor,
data şi locul naşterii, cetăţenia, studiile, ultimul loc de muncă şi funcţia (situaţia actuală), domiciliul şi
numărul de telefon.
La toate persoanele menţionate în autobiografie, unde este cazul, se va menţiona şi numele purtat anterior.
În încheierea autobiografiei se va menţiona : „Aceasta îmi este autobiografia pe care o dau şi o semnez,
asumându–mi răspunderea exactităţii tuturor datelor”.
MODEL DE AUTOBIOGRAFIE. Anexa 7

VIII. CURRICULUM VITAE

Curriculum vitae. Redactarea unui curriculum vitae
Un curriculum vitae (CV) este o schita biografica întocmita de un candidat care solicita un post sau o
pozitie. În general, informatia continuta de un CV trebuie atent selectata, ordonata si inclusa în sectiuni bine
cîntarite si anuntate de titluri si subtitluri adecvate. Credem ca din aceasta persepectiva un CV trebuie sa fie
o oglinda a spiritului în competitie .
Principalul factor de care trebuie sa tineti seama este obiectivul profesional si postul vizat. Conteaza în
mare masura si modul general de prezentare a documentului (încadrarea în pagina, forma grafica, hîrtia etc.).
Pentru aceasta va trebui sa:
· cunoasteti cît mai bine conditiile cerute de respectivul post; conditiile pot merge de la vîrsta, stagiu
militar, personalitate etc., pîna la pregatirea de specialitate, experienta în domeniu, diferite abilitati;
· alcatuiti o lista cu punctele dumneavoastra forte din care sa nu lipseasca pregatirea scolara sau
universitara, calificarile detinute, calitatile si abilitatile care v-ar putea individualiza fata de alti candidati si
care va recomanda pentru postul dorit;
· nu exagerati în prezentarea biografiei si încercati sa va limitati la doua pagini A4; nu uitati ca CV-ul
trebuie oricum însotit de o scrisoare de intentie unde veti avea prilejul sa creati legaturile de fond care sa va
puna si mai bine în lumina pregatirea si personalitatea;
· nu folositi foarte multe tipuri de caractere si nu abuzati de cele îngrosate, pe care ar fi bine sa le folositi
doar pentru anuntarea unei sectiuni informative;
· utilizati hîrtie normala si evitati hîrtia colorata si de proasta calitate;

44
 · redactati CV-ul la un calculator pentru a putea să-l structurați mai bine, să-l modificați ori de cîte ori
considerați necesar și pentru a fi mai ușor de citit;
În conceperea unui CV trebuie să porniți de la ideea că el nu este un simplu document, ci un produs
promoțional care trebuie să convingă. Acesta trebuie să aibă o claritate grafică și structurală deosebită pentru
a fi scanat și parcurs cu rapiditate.
Paduraru Adrian
Adresa permanentă
Strada Lalelelor Nr. 25, 5800 Suceava
Telefon: 030 214314
e-mail: paduraru.a@eed.usv.ro
Adresa curentă
Complexul Studențesc “Titu Maiorescu” Cămin 3, camera 25, 6600 Iași
Referenți
Profesor Dr. ing Vasile Drăgan Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Catedra de Măsurări
6600 Iasi, telefon 032 222333
email: v.dragan@uta.ro
Profesor Dr. ing Valentin Bradulescu Universitatea “Ștefan cel Mare” Facultatea de Inginerie Electrică,
Catedra de Calculatoare, 5800 Suceava
email: v.bradulescu@eed.usv.ro
În cele ce urmeaza, va prezentam model de CV:
Curriculum Vitae Anexa 8

X. Nota explicativă
Definiţie: act prin care o persoană prezintă unor organe administrative explicaţiile motivelor unui fapt în
care este implicată.
Structura notei explicative cuprinde:
1. Denumirea funcţiei şi numele destinatarului sau denumirea acestuia;
2. Denumirea „Notă explicativă";
3. Conţinutul începând cu formula de prezentare după care urmează explicarea faptului;
4. Semnătura (jos, în dreapta);
5. Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită redactarea unei note explicative: de obicei, nota explicativă se
prezintă la cererea administraţiei, când apar unele nereguli în activitatea de producţie sau în respectarea
regimului de muncă şi se constată că cineva este vinovat de acest fapt. De exemplu, administraţia poate să-i
ceară o notă explicativă oricărui angajat care a întârziat la lucru, a muncit necalitativ, a deteriorat utilajele etc,
pentru a-1 preîntâmpina şi a o păstra în dosarul acestuia.
45
 Evident, nota explicativă se cere şi se prezintă doar în cazurile în care vor fi luate măsuri sati va fi pusă la
dosar.
Definiţia şi structura notei explicative ne demonstrează că ea se aseamănă mult cu nota informativă. Diferenţa
totuşi este: 1) în nota informativă se prezintă doar informaţii despre un fapt, iar în nota explicativă sunt date
explicaţiile (motivele) faptului (deja cunoscut); 2) persoana care dă explicaţiile este numaidecât implicată în
faptul respectiv; între ea şi fapt poate exista un raport de determinare, pe când persoana care prezintă
informaţii nu este neapăral implicată în realizarea faptului. Ea poate fi simplu observator, martor.[6, pag 49]
Nota explicativă trebuie redactată laconic, dar convingător, argumentat, pentru că de explicarea faptelor şi
de forţa ei de convingere ar putea depinde consecinţele.

Model de notă explicativă: Anexa 9

XI. DECLARAȚIE.
Definiție. DECLARÁȚIE- . 1. Mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente;
ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej♦ Act oficial prin care se aduce la cunoștință, se întărește o măsură
luată; notificare. ♦ Mărturie, depoziție a unui martor. ♦ Relatare făcută în scris de către o persoană către un
organ al administrației de stat, prin completarea unui formular; formularul pe care se face această relatare. ♦
Formă de tratat internațional. 2. (În sintagma) Declarație de război = încunoștințare prealabilă și oficială
făcută de un stat către alt stat cu privire la începerea războiului împotriva acestuia.

Model de Declarație prin care beneficiarul se angajează să raporteze către GAL toate plățile
aferente proiectului selectat, ce vor fi efectuate de APDRP către beneficiar. Anexa 10

XII. PROCES VERBAL- definiție, structură, modele

Definiție: 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în
litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea
actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a
chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a
ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de
intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și
reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează
un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări
constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o
transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a)(în teoria marxistă)
proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului

46
muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor
folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui
organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres).
Model de proces-verbal. Anexa 11

XIII. Raportul
Definiţie: act în care o persoană sau o comisie expune, de regulă din însărcinarea unor organe
administrative şi după un control, un aspect dintr-o anumită activitate, propunând soluţii pentru eliminarea
neajunsurilor depistate.
Structura raportului cuprinde:
1. Numele sau denumirea destinatarului (sus, în dreapta);
2. Denumirea „Raport";
3. Conţinutul (alcătuit, de regulă, din introducere, cuprins şi încheiere);
4. Numele şi semnătura autorului (jos, în dreapta);
5. Data (jos, în stânga).
Exemplu de situaţie ce necesită întocmirea unui raport: Senatul Universităţii Libere Internaţionale din
Moldova şi-a pus scopul să examineze problema privind predarea limbilor moderne la toate facultăţile.
Pentru realizarea acestui scop rectorul a creat o comisie specială care urma, într-un termen stabilit, să
efectueze un control la lecţii şi la alte activităţi didactice, apoi să prezinte Senatului un raport în care să
expună situaţia, să facă analiza tuturor aspectelor, inclusiv a celor negative, şi să propună soluţii pentru
eliminarea neajunsurilor depistate.
Conţinutul unui raport poate fi de proporţii mici, medii sau mari, în funcţie de problema abordată în el şi de
scopul pe care şi-1 pune destinatarul sau autorul. într-un raport de proporţii mici se face doar o succintă
expunere a stării de lucruri, fără introducere şi încheiere, iar în unul desfăşurat se cere prezentarea problemei
în detalii, cu analiza, propunerile şi concluziile necesare.
Raportul se aseamănă cu darea de seamă prin faptul că ambele acte se prezintă unor organe administrative
şi în ambele poate fi o expunere despre mersul unei activităţi. însă raportul are şi semne caracteristice
proprii: el nu se prezintă, ca darea de seamă, periodic, adică la anumite intervale de timp, ci doar atunci când
este cerut de unele organe administrative. In afară de aceasta, raportul, spre deosebire de darea de seamă, se
întocmeşte, de regulă, după un control al activităţii cuiva, dar nu reflectă activitatea proprie. în plus, darea de
scamă vizează toate aspectele unei activităţi, iar raportul se referă doar la o anumită problemă.
Model de raport: Anexa 12

47
 XIV. Darea de seamă
Definiţie: act în care se relatează despre activitatea unei persoane sau a unui colectiv de muncă, organizat,
de regulă, într-o unitate ori subdiviziune (grup) a acesteia.
Structura dării de seamă cuprinde:
1. Denumirea „Dare de seamă" cu determinativele necesare în care sunt arătate date despre: 1) tipul
activităţii despre care se face darea de seamă; 2) numele şi funcţia persoanei sau denumirea unităţii
(subdiviziunii) care a desfăşurat activitatea; 3) termenul activităţii pentru care se scrie darea de seamă;
2. Conţinutul în care se face o expunere şi o analiză a activităţii, în funcţie de cerinţele faţă de darea de
seamă;
3. Denumirea funcţiei şi numele persoanei care semnează darea de seamă şi semnătura acesteia (jos, în
dreapta);
4. Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei dări de seamă:
Să luăm ca exemplu sistemul învăţământului de stat: fiecare şcoală preuniversitară (şcoală medie, colegiu
sau liceu) este în subordinea inspectoratului judeţean şi îi prezintă acestuia dări de seamă, o dată sau de două
ori pe an, despre întreaga sa activitate, iar fiecare inspectorat, la rândul său, prezintă dări de seamă
Ministerului Învăţământului.
La întocmirea dărilor de seamă se ţine numaidecât cont de planul de activitate. Astfel, se arată care din
activităţile planificate au fost îndeplinite, care nu au fost şi cauzele care au determinat nerealizarea planului, care
activităţi au fost realizate în afara planului etc. Multe unităţi îşi elaborează scheme speciale pentru întocmirea
dărilor de seamă, astfel uniformizându-se structura actelor respective şi, ca urmare, facilitându-se modelarea
unei imagini de ansamblu pe întreaga unitate.
Darea de seamă se mai numeşte raport de activitate, asemănându-se, în anumită măsură, cu raportul.
Diferenţa constă în faptul că raportul se prezintă, de regulă, după un control al activităţii cuiva, realizat de către
un organ de control, fără a păstra o periodicitate strictă, iar darea de seamă se prezintă din oficiu, periodic, adică
cu regularitatea stabilită de unitatea respectivă, şi vizează activitatea proprie a persoanei care o semnează sau a
unităţii (subdiviziunii) condusă de ea.
Model de dare de seamă: Anexa 13

XV. Recomandarea- definiție, sructură, modele

Definiţie: act prin care se recomandă angajarea unei persoane într-un post.
Structura recomandării cuprinde:
Denumirea unităţii la care va fi prezentată recomandarea (sus, în dreapta);
Denumirea „Recomandare'''';
Conţinutul care începe cu formula de prezentare a emitentului după care urmează textul propriu-zis al

48
recomandării;
Semnătura emitentului (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).

Exemple de situaţii care necesită redactarea unei recomandări.

Din însăşi definiţia recomandării putem observa că actul respectiv se utilizează la încadrarea în câmpul
muncii, anexându-se împreună cu curriculum vitae la cererea de angajare. Angajarea într-o funcţie,
mai ales într-un post de răspundere, are o importanţă deosebită. Patronii diferitelor unităţi, precum şi
serviciile sau funcţionarii care au în sarcină angajarea personalului, studiază bine candidaţii ce aspiră
la funcţiile vacante, cerându-le uneori, atunci când consideră necesar, o recomandare din partea unei
persoane cunoscute. Evident, recomandarea nu poate fi dată de oricine, ci numai de notorietăţi,
specialişti cunoscuţi sau de persoane cu nume de prestigiu şi cu reputaţie neîndoielnică. Este normal
ca persoana care dă o recomandare să poarte răspundere, cel puţin răspundere morală, în faţa unităţii
respective pentru candidatura recomandată. De aceea putem da o recomandare doar în cazul în care
cunoaştem bine candidatul şi avem certitudinea că el îşi va onora obligaţiunile de funcţie.

Model de recomandare: Anexa 14

49
 Tema 8: OBIECTUL, FUNCȚIILE ȘI PROBLEMTICA ETICII JURIDICE
OBICTIVE

I. GENEZA ȘI CONȚINUTUL NOȚIUNILOR ETICĂ ȘI MORALĂ

II. OBIECTUL ETICII.
III. DIMENSIUNEA MORALĂ A PERSONALITĂȚII ȘI SOCIETĂȚII.
IV. VIOLENȚA ȘI NONVIOLENȚA CA FACTORI AI MORALEI.
V. LEGĂTURA DINTRE ETICĂ ȘI DREPT.

CUVINTE-CHEIE: etică, morală, dentologie, violență, nonviolență.

I. Geneza şi conţinutul noţiunilor „etică şi morală”. Obiectul eticii

Noţiunea „etică” provine de la grecescul „ethos” (morav, obicei, caracter). La origine prin acest
termen se înţelegea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi viziunile fiarelor. Evoluând
termenul a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter.
Semnificaţia conceptelor
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos, iar noţiunea de morală îşi
are rădăcina în limba latină: mores.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a comportamentului,
moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este
socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;
ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.
Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de conduită
împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine
şi rău. Morala este ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori
dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău (vezi J. J. Wundenburger, 1993, p.XIV).
În politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină ş.a termenul preferat este cel de
etică. Termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în
viaţa publică (politică, civică, profesională).
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o
organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale
care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996,
vezi Mercier, 1999).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie(organizaţie, asociaţie)
şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie (organizaţie,asociaţie).
Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.
50
 Moralitatea este un ideal în sens normativ al termenului ideal. Moralitatea exprimă ceea ce ar
trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine
intenţionaţi (Timo Airaksinen, 1988, p. 202)
Prejudecăţi în privinţa moralei
La nivelul simţului comun morala este adeseori percepută ca tip de principii şi norme care au rolul
de a stăvili "instinctul plăcerii". O glumă populară spune că tot ce este plăcut este fie ilegal, fie imoral,
este mereu interzis, sau cel puţin îngraşă.
Cea mai frecventă confuzie este identificarea moralităţii cu conduita sexuală. În acest sens,
moralitatea înseamnă: puritanism, abstinenţă, interdicţii sexuale, virtutea înţeleasă ca virtute sexuală
(fidelitate sau abstinenţă). Moraliştii sunt priviţi drept gardieni ai purităţii, înăcriţi, bătrâni,
inchizitoriali, oameni mereu puşi să-i judece pe alţii, să-i condamne în faţa opiniei publice, să-i arate
cu degetul.
Această confuzie vine dintr-o tradiţie mai veche, specifică societăţii premoderne, adică, în contextul
nostru, a acelui tip de societate în care separaţia dintre public şi privat era slabă, comunitatea era
omogenă religios şi cutumiar sau colectivitatea prima ca importanţă asupra individului.
În comunităţile închise, foarte tradiţionaliste şi conservatoare, teama şi veneraţia faţă de “instanţa
morală” erau motivaţii esenţiale pentru supunerea la norme şi obiceiuri. În comunităţile deschise
primează respectul şi aprecierea faţă de semeni şi faţă de principiile morale convenite în comunitate.

Etică, morală şi religie.

Morala este o parte considerabilă a vieţii noastre. Doar în situaţii de rutină şi automatisme nu avem
dileme şi nu ne punem problemele specifice moralei:
Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:
- Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?
- Cum ar trebui să-i judecăm pe alţii şi pe noi înşine?
- Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?
- Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?
- Care este cel mai bun mod de viaţă?
- Ce fel de persoană ar trebui să fiu?
Dacă o persoană se apropie de standardele morale ale unei comunităţi (religioase,politice,
profesionale ş.a), ea se bucură de apreciere (este membră valoroasă a comunităţii), încredere (este o
persoană pe care te poţi baza că nu te trădează, se ţine de promisiuni, respectă principii), sau
dimpotrivă, este blamată ( judecată ca o persoană ca vinovată, socotită imorală (lipsită de valoare ca
membră a comunităţii respective),pedepsită prin dispreţ, oprobiu, izolare, marginalizare, excludere,
alungare.
51
 În anumite comunităţi se aplică pedepse fizice (de exemplu stigmatizarea),inclusive pedeapsa
capitală. Câteva exemple sunt semnificative: femeilor din triburile africane li se taie inelele montate în
jurul gâtului (iar acesta se fracturează) dacă sunt considerate vinovate grav. Un număr mare de
învăţătoare algeriene au fost mitraliate de către un grup de fundamentalişti islamici pentru delictul de a
apărea în spaţiul public să-i înveţe pe alţii.
Răspunsurile la problemele morale le putem afla şi din morala comună, din obiceiuri, din
standardele comunităţii în care trăim. Dar morala comună este nereflectivă. Atunci când o adoptăm,
tendinţa este să ne luăm după alţii, fără să ne întrebăm de ce şi nici dacă este bine sau drept să o facem.
Etica este teorie asupra moralei.
Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un
anumit set de principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să
facă o persoană,inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.
Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională.
Etica: implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative.
Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii şi
norme morale ca alternative posibile în diferite contexte.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă,pe ce criterii să
aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.
Distincţia între etică şi religie
Din perspectivă religioasă, Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a actelor morale. Este sursă
normativă supremă. Este prezent în intuiţie şi percepţie speciale (în revelaţii, profeţii, este întrupat).
Perceptele morale sunt porunci revelate. Oamenii religioşi acceptă morala religioasă fără să caute
evidenţe, raţiuni, argumente sau dovezi palpabile. Ei se ghidează după principiul: crede şi nu cerceta.
Poruncile divine sunt o problemă de credinţă, nu de deliberare raţională.
Morala religioasă îl are ca scop suprem pe Dumnezeu: "Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău!
(vezi I-a poruncă a religiei creştine). Sensul vieţii omului credincios este mântuirea iar mijlocul de a o
dobândi este respectarea căii divine (a poruncilor divine revelate profeţilor şi sfinţilor sau întrupate în
Iisus). Marea promisiune a moralei religioase este fericirea veşnică, cea din viaţa veşnică, iar în
viaţa pământească moralitatea este pregătirea pentru a fi demn de această fericire.
Societăţile moderne şi postmoderne au consfinţit ieşirea din particularismul religios. Astfel de
societăţi capătă caracteristicile secularizării (ale separaţiei bisericii de atât şi de instituţiile laice).
Aceasta nu înseamnă că modernitatea este atee, ci că ea se caracterizează prin comunităţi foarte
heterogene religios, separă privatul de public, este contractualistă, inclusiv în privinţa normelor etice,
se axează pe dezvoltarea instituţiilor şi organizaţiilor care au nevoie de coduri etice particularizate.
Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: Cum am putea să coexistăm bine şi drept într-o
52
anumită instituţie sau organizaţie, indiferent de credinţele religioase, de principiile şi obişnuinţele
morale private ale fiecăruia dintre noi? Morala religioasă devine o opţiune personală şi comunitară, dar
ea nu poate funcţiona ca atare în profesii, viaţa politică, organizaţii neguvernamentale cu character
laic, în administraţie.
În aceste condiţii putem spune că modernitatea este imorală sau amorală? Sau acceptăm mai
degrabă construcţiile etice (raţionale, deliberative, negociative), ca un substitut mundan şi flexibil al
moralei tradiţionale?
Pentru funcţionarea vieţii publice avem nevoie de o morală raţională în locul celei religioase
(derivată din credinţă). Aceasta presupune punerea în chestiune a credinţelor, obiceiurilor, normelor,
dispariţia certitudinilor transcendentale de tipul: aşa stă scris; aşa a spus Profetul; aşa a spus sau făcut
Iisus; aşa ne învaţă Budha. În schimbul certitudinilor, avem convenţii asupra principiilor şi normelor
după care consimţim să trăim. Morala laică este de tip convenţional.
Etica este în căutarea suportului raţional a unei poziţii faţă de alta, caută evidenţe obiective în
legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă o viaţă cu sens, cum trebuie să-i tratăm pe
semeni. Implică o minte deschisă şi moduri de viaţă alternative, cu coduri relativ diferite (familial,
comunitar, religios, profesional, politic).
Orice morală se centrează pe componenta normativă. Cu alte cuvinte, ea ne spune ce trebuie sau
ar trebui să facă oamenii pentru a fi socotiţi demni de respect şi nu ceea ce fac ei efectiv
(componenta descriptivă) De exemplu, un enunţ descriptiv este de tipul: Unii politicieni fac
promisiuni mincinoase. Un enunţ etic normativ este de tipul: Politicienii nu trebuie să facă promisiuni
false. Mai explicit, dacă vor să fie demni de încredere (morali, în context), politicienii nu trebuie să
facă promisiuni mincinoase. Încrederea publică, în cazul nostru, este fundament pentru menţinerea
coeziunii comunitare şi a instituţiilor, ba chiar şi a sistemului politic democratic.
Normele pot să fie formulate ca imperativ categoric: ce trebuie să facă oricine,oricând şi oriunde
într-o anumită situaţie (arată ce este obligatoriu să facem sau să neabţinem să facem). Ele pot să fie
formulate ca imperativ ipotetic şi acestea arată ce este dezirabil (ce ar trebui) să facem sau să ne
abţinem să facem în anumite situaţii.
O normă poate să conţină interdicţii (de exemplu: Să nu ucizi decât în legitimă apărare!), permisii
(Poţi să nu te supui ordinelor dacă ele încalcă drepturile omului) sau obligaţii (Ţine-ţi promisiunile!)..
Etica este o ştiinţă filozofică, ce studiază morala ca una dintre cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale, ce studiază esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o
tradiţie intelectuală, iar morala moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.
În domeniul eticii sunt incluse domeniile:
 Axiologia etică – studiază problemele binelui şi răului;
 Deontologia etică – studiază problemele datoriei şi ceea ce trebuie să fie;
53
  Fenomenologia eticii – studiază morala societăţii sub aspect sociologic şi istoric;
 Genealogia moralei;
 Etica istorică;
 Etica profesională etc.
Morala include în sine:
 Normele morale
 Principiile morale
 Criteriile morale
 Idealurile morale etc.

Normele morale sunt nişte norme sociale ce reglementează comportamentul omului în societate,
relaţiile lui faţă de alţi oameni, faţă de societate şi faţă de sine însuşi.
Principiile morale – reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii
generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Printre principiile morale generale pot
fi remarcate:
- umanismul – recunoaşterea omului ca valoare supremă;
- altruismul – slujirea dezinteresată aproapelui, orice acţiune ce este folositoare altuia, iar nu
celuia ce o îndeplineşte;
- mila – iubirea compătimitoare şi activă ce se exprimă prin tendinţa de a ajuta fiecărui om ce a
căzut la nevoie;
- colectivismul – tendinţa conştientă de a-şi aduce aportul la binele comun;
- renunţarea la individualism, la contrapunerea individului societăţii, la orice dispersare şi la
egoism
- punerea în prim plan a intereselor personale în detrimentul intereselor tuturor.

II. Dimensiunea morală a personalităţii şi societăţii

Încă din antichitate morala era concepută ca măsură a dominaţiei omului faţă de sine, şi anume a
dominaţia raţiunii asupra pasiunilor. Conceperea perfecţiunii morale a personalităţii ca o interacţiune a
începuturilor raţionale şi iraţionale din individ, când primul domină asupra secundului, denotă că
morala este o facultate pur omenească.
Tendinţa raţiunii de a se îndrepta spre binele suprem se manifestă în bunăvoinţă.
Pornind de la afirmaţia că omul este moral în acea măsură în care el este raţional, ajungem la
concluzia că omul este raţional în măsura în care este moral.

54
 Morala caracterizează omul din punct de vedere a capacităţii lui de trai în societate. Spaţiul moralei
îl reprezintă relaţiile dintre oameni.
Morala există sub formă de legi şi nu permite nici o abatere de la ele. Aceste legi fiind instaurate şi
respectate de om, de voinţa lui liberă. În morală, după Em. Kant, omul este supus numai „legislaţiei
proprii, dar cu toate acestea şi legii universale”.
În acest sens se poate vorbi de regula de aur a moralităţii: „(Nu) proceda faţă de alţii în aşa mod
cum tu (nu) ai vrea ca alţii să procedeze faţă de tine!”.
În general, putem determina morala ca:
- dominaţia moralei asupra afectelor;
- tendinţa spre binele suprem;
- buna voinţă, motive dezinteresate;
- capacitatea de a trăi în comunitatea umană;
- omenia sau forma socială (umană) a relaţiilor între oameni;
- autonomia voinţei;
- reciprocitatea relaţiilor ce este exprimată în regula de aur a moralităţii.

III. Violenţa şi nonviolenţa ca factori ai moralei

Violenţa reprezintă uzurparea voinţei libere ce provoacă astfel de relaţii între oameni în cadrul
cărora unii, prin intermediul forţei şi constrângerii exterioare, impun voinţa lor altora.
După Dicţionarul explicativ al limbii române, violenţa este lipsa de stăpânire în vorbe sau fapte;
vehemenţă, furie; faptul de a întrebuinţa forţa brutală, încălcare a ordinii legale.
Nonviolenţa reprezintă o reţinere principală de la faptul de a considera voinţa proprie mai presus
decât voinţa altui om. Ea înseamnă a renunţa, în mod categoric, la faptul de a-ţi plasa propria persoană
mai presus decât alta.
După Dicţionarul explicativ al limbii române, nonviolenţa este o doctrină social-politică care neagă
necesitatea violenţei ca mijloc de acţiune politică.

IV. Paradoxul evaluării morale şi al comportamentului moral

Paradoxul evaluării morale este strâns legat de problema, cine poate efectua judecata morală, cine
are dreptul să pronunţe aprecieri morale. Bineînţeles o atare funcţie îi revine omului, fiindcă numai
omul are capacitatea de a gândi. De exemplu, în anumite sfere ale activităţii cuvântul decisiv este al
specialistului: dreptul de a judeca despre muzică îi revine muzicianului, în chestiunile juridice –
juristului etc. [14, pag 68]
Judecata morală reprezintă judecata omului asupra lui însuşi. Prin aceasta judecata morală se
deosebeşte de ancheta judiciară şi, chiar o completează pe aceasta. Faptul, pentru care individul
55
răspunde în faţa legii este calificată ca o crimă, iar fapta, pentru care omul răspunde în faţa propriei
conştiinţe, este calificată ca un rău. Crima este o încălcare a unei reguli sociale fixată în exterior – în
obicei, tradiţie sau lege, în timp ce răul este încălcarea legii morale care vine din interior.

V. Legătura dintre etică şi drept

Pentru a înţelege mai bine noţiunile de morală, etică, drept e necesar de a le delimita cu exactitate,
stabilind corelaţia dintre ele.
Morala, ca un fenomen social, reglementează comportarea omului luat aparte sau a multor grupuri
de oameni care coordonează între ele comportarea, supunând-o legii comportării societăţii.
Etica însă este o ştiinţă filozofică, obiectul de studiu fiindu-i morala. Etica are ca scop de a
soluţiona problemele moralităţii, care apar în viaţa cotidiană.
Mulţi oameni confundă etica cu noţiunea de etichetă.
Eticheta constituie o categorie a eticii, care reprezintă o totalitate a normelor de comportare
stabilite între oameni, cum ar fi salutarea, ridicarea pălăriei, strângerea mâinii, atitudinea bărbatului
faţă de femeie, maniere deosebite, gesticulări îmbrăcăminte. Eticheta, aşadar apare ca un indicator al
culturii generale în sânul unei meserii, unui grup de oameni care convieţuiesc sau lucrează împreună.
Una dintre cele mai apropiate noţiuni înrudite cu morala ca obiect de studiu al eticii este dreptul,
însă, sunt tot atât de diverse ca forme a conştiiţei şi relaţiilor socioumane. Ele au comun obiectul
reglementării relaţiilor sociale şi comportării omului.
Atât morala cât şi dreptul au ca obiect totalitatea anumitor relaţii sociale stabilite în societate, fixate
în constituţie – legea fundamentală a ţării, care exprimă voinţa majorităţii. Ele au un caracter general şi
se răsfrâng asupra tuturor subiecţilor.
Deosebirea esenţială dintre morală şi drept constă în modul de reglementare a comportamentului
oamenilor:
- Normele de drept, de regulă sunt adoptate de lege de către organul legislativ sau alt organ
competent şi au putere egală pentru toţi, fiind asigurate prin mecanismul de stat, chiar şi prin
constrângere. Executarea morală este susţinută de obiceiuri, etichetă, prin puterea şi acţiunea
conştiinţei sociale în mod benevol, fără constrângere, prin educarea omului.
- Morala apare odată cu naşterea omului, pe când dreptul apare odată cu separarea oamenilor în
clase şi cu necesitatea de supunere a unora prin mecanismele cunoscute.
- Anume sfere ale vieţii sociale sunt reglementate numai de drept, altele numai de morală, unele au
mecanism mixt de reglementare.

56
 Aşadar, dreptul şi morala sunt nişte părţi componente ale vieţii spirituale a societăţii. Ele se
deosebesc prin:
- obiectul reglării
- modul de gradare
- mijloacele asigurării realizării normelor respective (caracterul sancţiunilor)
Morala şi dreptul sunt nişte sisteme de reglare ale vieţii sociale necesare, indisolubil legate între ele
şi se întrepătrund reciproc. Ele împreună îndeplinesc o funcţie socială unică – reglarea comportării
oamenilor în societate.
Putem, deci, conchide că raportul dintre etică şi drept se consolidează dintr-un sistem de legi etice
pentru a face legi juridice.

57
 TEMA 9. CATEGORIILE ETICII.

OBIECTIVE

I. BINELE ȘI RĂUL.
II. DATORIA.
III. RESPONSABILITATEA.
IV. ECHITATEA.
V. CONȘTIINȚA.
VI. DEMNITATEA ȘI ONOAREA.

CUVINTE-CHEIE: bine, rău, datorie, responsabilitate, echitate, conștiință, demnitate,

onoare.

I. BINELE ȘI RĂUL
În istoria filosofiei despre om nu este categorie filosofică mai bătătorită decât binele. Perceput ca
sens și realizabilitate a ființei umane, în genere, binele reprezintă "termenul laudativ general al
judecăților de apreciere" aplicându-se "trecutului și viitorului, conștientului și inconștientului,
voluntarului și involuntarului" (A. Lalande, cf. 3, p. 61) , termenul cu care omul și umanitatea exprimă
concordanța lumii cu un criteriu propriu, raportat la o interpretare proprie despre sine . În același
timp, răul reprezintă, logic și ontologic, opusul binelui, cu toate determinațiile care decurg din această
opoziție.
2.1. Conținutul și semnificația binelui moral
Binele, în genere, poate fi conceput în felurite moduri, așa cum anticipăm în caracterizarea
categoriilor etice.
Există un bine logic, identificat cu corectitudinea logică, cu validitatea, ca acord între regulile
logice și actul rațional al individului. Spunem despre cineva că a rezolvat bine o problemă, că este bine
cum raționează, că soluția este cea bună. Binele, aici, nu se confundă cu adevărul; el exprimă doar
calificarea valorică a căii de ajungere la adevar.
Există un bine general-uman, ca acord între determinațiile reale ale lucrurilor, situațiilor,
însușirilor, faptelor și aprecierilor și comandamentele umane corespondente. Iată enumerarea facută, în
acest sens, de Carmen Cozma: "sănătate, liniște, pace, bogăție, plăcere, mulțumire, avantaj, succes,
folos, plinătate, bunăstare, fericire; ceea ce este prielnic, potrivit, confortabil, agreabil, convenabil,
natural, frumos, apt, fidel, benign, adevărat, corect, drept/îndreptățit etc. (3, p. 61) Prezența, în aceasta
enumerare, de altfel deosebit de sugestivă, a unor expresii logice ale binelui, precum și a unor

58
determinații epistemice, indiferente în raport cu binele, cum este adevarul tine, credem, de insistența
pe o accepție a binelui la nivelul simțului comun și nu pe una riguros stiințifică.
Există un bine filosofic-ontologic, înțeles ca determinant absolut al existenței, ca fundament al
oricărei filosofii. Descoperim o astfel de interpretare în cazul filosofiei platonice sau în cazul
axiologilor obiectiviști, reprezentați îndeosebi de filosofii școlii neokantiene de la Baden (Windelband,
Rikert).
Există, în fine, un bine moral, care exprimă moralitatea dezirabilă, ceea ce corespunde valorilor și
normelor specifice unei morale sociale determinate. Este accepția binelui care face obiectul de
preocupări al eticii și de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
În "Dicționarul limbii filosofice" - Franța - 1962, Paul Foulquié prezintă una dintre cele mai
complete și mai interesante definiții ale binelui moral:
"Ceea ce este conform normei sau idealului moralității și care, prin urmare, merită aprobarea unei
conștiințe drepte și trebuie să fie căutat pentru el însuși, independent de utilitatea sa, dar a cărui
posesiune poate singură procura fericirea veritabilă"
Aceasta este o definiție care cuprinde, în esență, particularitățile binelui ca valoare centrală a eticii:
· Este un deziderat universal al vieții morale, însuși idealul moralității.
· Este o valoare-scop (T. Vianu), merită a fi promovat pentru el însuși, în afara oricarei alte
motivații utilitariste. (I. Kant: să nu privim niciodată omul ca mijloc, ci întotdeauna ca scop).
· Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu diriguitor al moralității.
· Pentru înfaptuirea binelui, normativitatea morală cuprinde trei sensuri complementare (I.
Grigoras):
· Să faci binele
· Să nu faci răul
· Să repari răul comis din diferite cauze (2, p. 89)
· Se instituie în viața morală ca gradualitate . Citându-l pe Hegel ("cel mai mare inamic al
binelui este mai binele), I. Grigoraș observă importanța acestei particularități, promovând ideea că
binele se instituie autentic numai prin "aspirații mereu superioare". Autorul propune, în acest sens, și
un "principiu superior al binelui: Principiul celui mai bun lucru de făcut". (2, p. 88-89)
2.2. Modele filosofice ale binelui moral
În istoria filosofiei există numeroase modalități de a concepe binele moral. Sistematizarea pe care o
adoptăm în prezentarea acestor modalități aparține lui Carmen Cosma. (3, p.62-74)
- Binele - cunoaștere - identificat în filosofia lui Socrate ("ajunge să cunoaștem binele pentru
a-l înfăptui"), a lui Protagoras ("virtutea poate fi învățată"), iar mai târziu a lui
Spinoza (care tratează binele și răul în raport cu exigențele rațiunii)

59
 - Binele - fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, și de reprezentanții școlii
cinice (Antistene, Diogene).
- Binele - plăcere, (hedone) promovat de reprezentanții școlii cireniace (Aristip din Cirene),
și, într-o variantă intermediară între hedonism și eudemonism, de Epicureism ( plăcerea
înseamnă înțelepciunea și prietenia, temperanța, justiția, curajul)
· Binele moral ca bine suprem Am vazut, deja, că unul dintre primii teoreticieni ai
binelui, Platon, identifica binele moral cu fapta săvârșită în conformitate cu un criteriu extrasensibil,
care este "Binele suprem"; ideea este preluată de stoici, care consideră binele suprem ca fiind
conformitatea cu ordinea naturii, iar mai târziu de Kant, pentru care binele suveran este "obiectul ce ar
satisface întreaga facultate de a dori a ființelor raționale" [13, pag 42]
· Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfinții părinți, Toma d'Aquino, iar
mai târziu pus de Hegel în corespondență cu libertatea. El considera că binele este "libertatea realizată,
scopul final absolut al lumii". (cf. 3, p. 68) Ideea este reluată și în filosofia contemporană: Alsdair
MacIntyre se pronunța pentru un "bine suprem ce transcende formele particulare de viață, în sensul
autorității unui drept natural universal sau divin". ( cf. 3. P. 69)
· Binele -interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th. Hobbes, J. Bentham, J.S.
Mill, d'Holbach., reprezentanții pragmatismului (W. James, J. Dewey).
· Un model aparte este cel promovat de școala intenționalistă (Brentano), care considera
binele ca "realitate intențională", sau de școala fenomenologică (Huserl, Scheler, Hartmann) care
absolutizează rolul sentimentelor în determinarea binelui moral.
Binele și răul
Răul poate fi interpretat în mai multe feluri: răul generic, răul ca răutate umană, răul moral.
Răul generic semnifică "tot ceea ce dăunează, insatisface, crează suferință, tulbură ori frânează
(împiedică) evoluția normală a vieții și activității individuale sau colective a oamenilor" (2, p. 94)
Răul ca răutate umană este însușirea omului care urăște. Există oameni răi din fire și oameni răi de
la natură. Adesea oamenii răi de la natură sunt produsul unor malformații psihofiziologice, genetice
(criminali, tâlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind nerecuperabili pe calea educației. Dimpotrivă,
răutatea "din fire" are, totuși, teoretic lecuire, ea constând în recuperare morală pe calea educației,
drept pentru care răutatea din fire este vinovată.
Răul moral este, dupa Leibnitz, o specie a răului generic, alături de raul metafizic și cel fizic. ("Răul
metafizic constă în simpla imperfecțiune, răul fizic în suferință, iar răul moral în păcat"). (cf. 2, p.95)
- Răul moral este expresia opoziției, în atitudini și fapte, față de valorile și normele morale
ale unei colectivități. Ca și binele, răul se manifestă prin trei modalități:
- Să faci răul
- Să nu faci binele
60
 - Să nu repari răul comis din diferite cauze.
O problemă viu disputată în etică este aceea a responsabilității omului pentru faptele sale rele. Din
punctul de vedere al moralei laice, problema este disputată în strânsă legătură cu acceptarea sau
respingerea ideii de destin, necesitate, întâmplare, noroc etc.
Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie dispută. Ea este legată de cel puțin
două probleme doctrinare religioase:
- Atotputernicia lui Dumnezeu
- Bunătatea sau răutatea lui Dumnezeu
- Libertatea și responsabilitatea omului în fața lui Dumnezeu (liberul arbitru).
Întrucât problema este una de factură strict religioasă, considerăm că disputa în jurul acesteia nu
interesează în mod deosebit scopurile prezentului curs.
Conceptual și practic, binele stă întotdeauna alături de rău. Conceptual, în sensul polarității enunțate
a categoriilor eticii, astfel încât oricărei valori etice îi putem determina antivaloarea corespondentă, cu
statut axiologic, nu numai logic. Binelui îi corespunde răul, în toate determinatiile sale derivate :
onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-necinste etc.
Practic, urmarind binele, adesea omul face răul, uneori chiar conștient. Explicația constă în natura
duală a ființei umane: biologică și morală. Biologicul nu se opune, cu necesitate, moralului, dar adesea
biologicul dicteaza faptele noastre împotriva binelui. S-au dat mai multe explicații asupra antinomiei
"între conștiința binelui și fapta rea" (2, p. 90).
Anticii adepți ai binelui-cunoaștere acuzau ignoranța, faptul necunoașterii diferenței dintre bine și
rău (Socrate). Ei nu pot explica, însă, de ce facem uneori rău, știind ce e binele și chiar dorindu-l.
Explicația constă tocmai în slăbiciunea morală a ființei umane, care ispitește pe om spre satisfacerea
plăcerilor refuzate moral, dar dorite biologic. I. Grigoras citeaza, în acest sens, din "Metamorfozele "
lui Ovidiu, ca model al triumfului slăbiciunii de caracter asupra inteligenței și simțului moral sau pe Sf.
Ap. Pavel, ca model al antinomiei dintre voință și faptă. (2, p. 91)
Ca și binele, răul este gradual. Nu orice rău este rău în mod absolut. Gradualitatea răului este de
aceeași natură cu gradualitatea binelui, iar dupa unii filosofi, chiar în unitate dialectică cu binele.
Astfel, mai puțin binele poate fi interpretat ca rău, după cum mai puțin răul poate fi interpretat ca bine,
după împrejurări.
Considerăm, interesant punctul de vedere al Mariettei C. Moraru cu privire la
problema devalorizării morale. Termenul este actualizat de autoare după punctul de vedere al lui Max
Scheler cu privire la resentiment. "resentimentul este o autointoxicație psihică, care are cauze și
consecințe bine determinate. El este o atitudine psihică posibilă, care se naște datorită unei nerealizări
sistematice a unor descărcări ale anumitor emoții și afecte, care în sine sunt normale și aparțin naturii

61
umane și care au drept consecință o anumită atitudine de durată față de tipuri determinate de false
valori și față de judecățile de valoare care le corespund" (cf. 9, p. 101-102)
Pornind de pe această bază explicativă, se explică devalorizarea morală ca produs negativ al
concurenței dintre "dorințele, trebuințele și sentimentele unui prezent valoric subiectiv imperfect dar
comod prin echilibrul autoestimativ al forului sau interior ce este, an general structurat și pe legea
minimului efort și nevoia de a depăși prezentul dat a ceea ce este subiectul" (9. P. 100). Se invocă, aici,
una dintre cele mai frecvente și aparent "nevinovate" cauze ale devalorizării morale ca menținere în
mediocritate și suficiență: tendința omului cu slabă educație morală de a abdica de la comandamentele
morale înalte ca efect al instinctului biologic de conservare.
Totodată, definiția resentimentului oferită de Max Scheler deschide o problemă de mare importanță
psihopedagogică: acumularea de tensiuni și eșecuri determină o dramatică schimbare de roluri între
bine și rău: binele devine rău, iar răul, deși inițial este recunoscut, i se deturnează sensul, pentru a
echilibra lipsa de satisfacție.
Rezultă, indubitabil, ca binele și răul sunt, în ultima instață, coexistente în om ca potențialitate.
Depinde de mediul educațional moral ca omul sa prefere binele autentic, să prefere mai binele, să
prefere cel mai mare bine posibil, sau să cada în "păcatul " resentimentului, metamorfozând răul în
bine și actul imoral în fapta morală autentică.

II. DATORIA
Conceptul de datorie conţine conceptul de voinţă bună chiar dacă supus anumitor limitări şi
obstacole subiective.
Limitările şi obstacolele subiective se referă la dorinţele şi înclinaţiile unei fiinţe raţionale
imprefecte, aşa cum e omul a cărui voinţă nu este una absolut bună (cum e voinţa lui Dumnezeu), ci e
o voinţă înclinată spre păcat din cauza poftelor sale trupeşti.
Voinţa bună are un sens general, respectiv voinţa lui Dumnezeu, a îngerilor, a omului şi a altor
fiinţe raţionale şi un sens particular, respectiv voinţa bună a omului. Datoria este forma sub care
recunoaştem voinţa bună în natura umană, este necesitatea săvârşirii unei acţiuni de către o voinţă
imperfectă, necesitate resimţită ca o constrângere impusă voinţei de principiile conştiinţei sale morale.
Datoria este sursă a valorii morale. Pentru Dumnezeu sau pentru îngeri, care nu sunt stăpâniţi de pofte
trupeşti, nu există datorie. Existenţa conceptului de datorie implică existenţa unor legi morale necesare
şi universale. Trebuie este valabil pentru orice voinţă umană; ceea ce un om trebuie să facă este exact
ceea ce el ar face dacă ar fi o fiinţă sfântă. [ 13, pag 50]
Clasificarea tipurilor de acţiuni în raport cu conceptul de datorie:
1.acţiuni contrare datoriei – sunt toate lipsite de valoare morală (ex.: o crimă indiferent de scopul
său, indiferent dacă scopul este acela de a salva ostateci);
62
 2.acţiuni conforme datoriei – (dar neavând ca mobil datoria însăşi):
a.acţiuni conforme datoriei pentru care agentul nu are nici o înclinaţie imediată, ci le face din
altă înclinaţie indirectă sau îndepărtată (exemplul vânzătorului care cere un preţ corect clienţilor
săi dar face acest lucru nu din datorie sau dintr-o înclinaţie nemijlocită – îi este milă de ei sau ţine la ei
-, ci din calculul egoist sau prudenţial de a-şi asigura profitul sau continuitatea în afaceri; maxima
egoistă a realizării profitului duce la acţiuni conforme datoriei numai în mod accidental; o acţiune
morală nu poate avea caracter contingent, rezultă că acţiunea făcută din mobil egoist nu are valoare
morală):
b. acţiuni conforme datoriei şi mobilul lor este o înclinaţie nemijlocită a agentului pentru a
face acele acţiuni (exemplul vânzătorului care dă restul corect unui copil deşi ştie că l-ar putea înşela
sporindu-şi astfel profitul; acţiunea este conformă cu datoria numai prin accident, căci acceaşi
înclinaţie nemijlocită de a fi milos mă poate face să comit acţiuni neconforme cu datoria, de exemplu
să ajut un copil cerşetor, perpetuând astfel cerşetoria; o acţiune este morală numai atunci când e
conformă datoriei în mod necesar);
3.acţiuni făcute din datorie: mobilul sau principiul determinant al acţiunii este chiar datoria
(acţiunea este făcută de dragul datoriei, nu al plăcerii nemijlocite sau al interesului egoist; acţiunile
făcute din datorie sunt făcute conform datoriei din interes excusiv pentru respectarea datoriei şi sunt
conforme datoriei într-un sens neaccidental).

III.RESPONSABILITATEA.
Responsabilitatea este o valoare importantă într-o democraţie. Ea este garantul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Dacă atât statul cât şi cetăţenii îşi îndeplinesc responsabilităţile, libertatea
personală şi cea colectivă vor fi protejate (apărate).
De la o zi la alta, oamenii se confruntă cu problema asumării şi îndeplinirii
responsabilităţilor. Pentru a analiza responsabilităţile este foarte important să examinăm câteva
dintre sursele acestora. Există mai multe surse principale ale responsabilităţii:
 Promisiunile (spre exemplu, dacă aţi promis unui coleg sprijin în pregătirea temelor, aveţi
responsabilitatea de a vă respecta promisiunea) ;
 Efectuarea temei, a unei sarcini de lucru ( spre exemplu, responsabilitatea pe care o au elevii
de a pregătii lecţiile pentru şcoală) ;
 Profesia (exercitarea oricărei profesii implică îndeplinirea unei responsabilităţi) ;
 Legea ( prin intermediul legilor sunt stabilite responsabilităţi pentru toţi membrii societăţii);
 Obiceiurile şi tradiţiile comunităţii ( spre exemplu, responsabilitatea tinerilor de a respecta şi
ajuta persoanele în vârstă) ;

63
  Calitatea de cetăţean (spre exemplu, cetăţenii au responsabilitatea de a participa la vot) ;
 Principiile morale (spre exemplu, fiecare persoană are responsabilitatea de a-i respecta pe
ceilalţi membrii ai comunităţii).
Unele dintre responsabilităţi sunt individuale, ca responsabilităţi pe care fiecare persoană le are faţă
de alte persoane sau faţă de comunitate. Aceste responsabilităţi sunt asociate drepturilor şi libertăţilor
persoanei, cum sunt :
- Responsabilitatea unei promisiuni ;
- Responsabilităţi ce provin din realizarea unor acţiuni individuale;
- Responsabilitatea votului;
- Responsabilitatea opiniilor..
Îndeplinirea acestor responsabilităţi se soldează cu efecte pozitive pentru fiecare persoană. . Astfel,
o persoană care îşi îndeplineşte responsabilităţile :
- este mai liberă ( prin diminuarea posibilelor constrângeri) ;
- capătă respect faţă de sine, încredere în capacităţile proprii
- se bucură de respectul şi aprobarea celorlalţi membri ai comunităţii.
Alte responsabilităţi sunt colective. Ele aparţin unor grupuri de interese (spre exemplu organizaţii
neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri ecologice) sau chiar statului.
În acest caz îndeplinirea responsabilităţii presupune voinţa şi acţiunea colectivă (spre exemplu,
statul are responsabilitatea de a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor sau diferitelor grupuri de
interese au responsabilitatea de a-şi îndeplini responsabilităţile faţă de ceilalţi membri ai comunităţii).
Îndeplinirea responsabilităţilor colective asigură:
 armonia socială;
 respectul cetăţenilor faţă de respectivele instituţii;
 încrederea comunităţii.

Neîndeplinirea responsabilităţilor, atât individuale căt şi colective atrage o serie de sancţiuni şi

penalităţi. Spre exemplu, dacă autorităţile nu-şi îndeplinesc responsabilităţile faţă de cetăţeni, ele vor fi
sancţionate de aceştia prin neacordarea votului la următoarele alegeri. Dacă o persoană investită cu
responsabilitate nu-şi respectă o promisiune, va fi sancţionată prin pierderea încrederii persoanelor faţă
de care acesta şi-a încălcat promisiunea..
De foarte multe ori, asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii personale ,
adică, asumarea directă . Spre exemplu, un coleg îşi asumă responsabilitatea organizării unui club
turistic în şcoală..
Uneori,, sunt nenumărate situaţiile, când oamenii îşi asumă direct responsabilităţile. Alteori însă,
asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii altei persoane ( sau grup social). În acest caz
64
asumarea nu mai este directă, ci indirectă. Spre exemplu, exercitarea profesiei de medic presupune
responsabilităţi asumate prin jurământul lui Hypocrate.
La nivelul unei comunităţi, întâlnim situaţia delegării responsabilităţii unei acţiuni, unui membru
sau unui grup de membri ai colectivităţii respective. Spre exemplu, profesorul de muzică sau desen a
delegat responsabilitatea realizării unei expoziţii sau unui cor, unui grup de cinci elevi.
Prezenţa autorităţii, sub diferite aspecte, pune problema relaţiilor dintre cetăţeni şi autorităţi, dintre
societatea civilă şi stat. Din această perspectivă, se pot pune nenumărate întrebări: Trebuie să
respectăm autoritatea existentă într-o societate? De ce? La rândul lui, cetăţeanul are dreptul să fie
respectat? Cum poate cetăţeanul să controleze autoritatea? Cetăţeanul şi autoritatea sunt pe poziţii de
conflict, sau de cooperare?
Într-un stat democratic, respectarea autorităţilor publice este o necesitate.
Pot fi evidenţiate, în acest sens, câteva avantaje esenţiale ale activităţii autorităţilor publice,
deopotrivă pentru persoană şi pentru societate:
- aplicarea legilor pentru apărarea ordinii constituţionale şi a securităţii oamenilor
- gestionare paşnică şi dreaptă a conflictelor
- îmbunătăţirea calităţii vieţii
- folosirea eficientă a resurselor şi asigurarea unor servicii esenţiale pentru om şi pentru
comunitate
- apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale
Pentru ca cetăţenii să obţină rezultate bune, atât în viaţa personală cât şi în cea socială, este nevoie
de organizare, coordonare, ordine. Menţinerea ordinii constituţionale în stat necesită supunerea
cetăţeanului faţă de autorităţile publice care, prin activitatea lor, aplică legea. Conducerea de către
autorităţi, acceptată şi recunoscută de către cetăţeni este, de asemenea, o componentă esenţială a
relaţiilor de autoritate. Relaţiile de autoritate se manifestă, de regulă, de la persoana cu rol de decizie,
la executanţi.
Astfel, respectarea legii asigură:
- ordinea, organizarea şi conducerea societăţii
- protecţia cetăţenilor împotriva abuzurilor de putere
Într-o societate democratică trebuie să existe permanent respectul faţă de orice cetăţean. Respectul
poate fi evidenţiat prin modul în care omul ca persoană este tratat în societate, astfel încât să-i fie
respectată demnitatea.
Indiferent de deosebirile existente între oameni şi societate, respectul faţă de cetăţean presupune:
- Posibilitatea de a acţiona liber, de a se manifesta ca cetăţean în orice împrejurare. Respectul
demnităţii umane trebuie să fie prezent chiar în situaţia în care o persoană este sancţionată
pentru ceva făcut greşit. Aşa cum am văzut, autoritatea este implicată într-un fel sau altul în
65
 viaţa noastră de fiecare zi. Chiar acţiunile individuale se desfăşoară intr-un cadru stabilit
prin decizii luate de autorităţile publice şi de care trebuie sa se tina seama. In acest fel,
activitatea pe care o desfăşoară şi deciziile pe care le iau autorităţile publice sunt mult prea
importante pentru cetăţeni şi de aceea aceştia trebuie să încerce sa le controleze.
Controlul autorităţilor publice poate sa aibă în vedere:
- activitatea pe care o desfăşoară
- deciziile publice pe care le iau
Cu privire la primul aspect, se poate evidenţia că orice cetăţean al unei societăţi democratice are
dreptul şi responsabilitatea să fie informat despre modul în care autorităţile publice îşi realizează
îndatoririle. Astfel, este cunoscută activitatea desfăşurată, în multe ţări democratice, de diferite
asociaţii, organizaţii care urmăresc modul în care autorităţile îşi îndeplinesc responsabilităţile pe
care le au; de exemplu cum:

- folosesc banii proveniţi din taxe

- aplică legea
- îi tratează pe cetăţeni în diferite situaţii
- organizează alegerile pentru organele reprezentative ale statului
Cetăţenii trebuie să fie convinşi că autorităţile publice îşi îndeplinesc îndatoririle. Aceasta este şi o
cale de a sancţiona autoritatea. Buna intenţie a autorităţilor publice nu trebuie pusă la îndoială doar
pentru că unele persoane care o reprezintă dau dovadă de incompetenţă; aceste persoane trebuie
schimbate din funcţiile şi poziţiile pe care le ocupă.
Cu privire la al doilea aspect, se pot pune în evidenţă mijloace directe şi indirecte de control al
deciziilor publice luate de autorităţi. Pot fi menţionate următoarele mijloace directe:
- implicarea în activitatea unui partid politic
- participarea la un referendum, prin care cetăţenii îşi exprimă, prin vot, opinia cu referire la
o anumită problemă
- realizarea unor activităţi de tip lobby (prin grupuri de presiune, campanii de scrisori
adresate unor persoane sau instituţii, pichetare, etc.)
- depunerea candidaturii pentru o funcţie publică
Pot fi menţionate următoarele mijloace indirecte:
- alegerile
- campaniile de presă.
- din perspectiva autorităţilor, rolul de a limita acţiunile oamenilor, stabilind ce este permis şi
ce este interzis acestora să facă, având ca efect asigurarea ordinii şi buna convieţuire a
oamenilor.
66
 - Din perspectiva cetăţenilor, rolul de a-i proteja împotriva abuzului de putere, pentru a
asigura cadrul în care se desfăşoară acţiunile oamenilor, orientate de decizii individuale.
În această situaţie, cooperarea între cetăţeni şi autorităţi, între societatea civilă şi stat se impune ca
soluţie a rezolvării problemelor într-o societate democratică.
Societatea civilă are un rol important prin:
- apărarea cetăţenilor de manifestarea abuzivă a autorităţilor publice
- furnizarea unor mijloace de influenţare şi de control a deciziilor publice
În acest sens, dezvoltarea societăţii civile şi implicarea cetăţenilor în viaţa societăţii sunt esenţiale
pentru funcţionarea democratică a unei societăţi.

IV. ECHITATEA
ECHITÁTE - Principiu moral sau juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia; dreptate.
Egalitate, dreptate, nepărtinire. ♦ Cinste; omenie. ♦ Comportare bazată pe respectarea riguros reciprocă
a drepturilor și a datoriilor, pe satisfacerea în mod egal a intereselor, a drepturilor și a datoriilor
fiecăruia. Egalitate, dreptate, nepărtinire,cinste. Comportare bazată pe respectarea riguros reciprocă a
drepturilor și a obligațiilor, pe satisfacerea în mod egal a intereselor fiecăruia.
V. CONȘTIINȚA

Conștiința-. Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; cunoaștere
intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul
său. Faptul de a-și da seama; înțelegere. Gândire, spirit. Sentiment al responsabilității morale față de
propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală
greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a
nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau
juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea.
Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică.

Până în acest moment nu s-a găsit o explicație științifică validă despre aceasta, știința cautând
deseori să coreleze conștiința cu conștiența.

Se spune despre conștiință că este "glasul lui Dumnezeu" în om. În urma observării atente a
manifestării acesteia se poate constata că omul simte sau aude conștiința și abia apoi intervine cu
gândirea pentru a transpune sau nu îndemnul acesteia. Cu alte cuvinte, gândirea (reflecția) intervine
după ce se manifestă conștiința și nu invers.

Deci este eronat a se afirma că, conștiința ar fi o reflectare (adică gândire) asupra sinelui deoarece
mai întâi apare sentimentul (mustrarea, îndemnul) și abia apoi reflectarea asupra cauzelor acestuia.

67
 Prin conștiință omul este mereu "anunțat" asupra unei fapte rele făptuite sau în curs de făptuire.
Conștiința "ne mustră" numai atunci când facem ceva rău, manifestându-se independent de voința
noastră.

Citate din http://enciclopedie.citatepedia.ro:

- Conștiința - lumina inteligenței pentru a distinge binele de rău. definiție de Confucius

- Conștiința este vocea interioară care ne avertizează că cineva se uită. definiție de H.L. Mencken

- Conștiința este busola omului. definiție de Vincent Van Gogh

- Conștiința este ceea ce suferă atunci când celălalte părți ale tale se simt atât de bine. definiție de
Steven Wright

- Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința. definiție de Immanuel Kant

- Conștiința este oglinda sufletelor noastre, care înfățișează greșelile din viețile noastre în forma lor
completă. definiție de George Bancroft

- Conștiința este una din formele ascetismului. definiție de Friedrich Nietzsche în Antihristul

- Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care îl păzește pe om. definiție de Paisie Olaru

- Conștiința este rădăcina curajului adevărat; dacă un om este curajos, el își ascultă conștiința.
definiție de James Freeman Clarke

- Conștiința e o carte naturală. Cel ce o citește cu fapta face experiența ajutorului dumnezeiesc.
definiție de Marcu Ascetul

- Conștiința este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. definiție de Oscar Wilde

VI. DEMNITATEA ȘI ONOAREA

Demnitate din latină dignitas - demn este un termen abstract, care indică calitatea reacțiilor,
comportamentului unei persoane. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu.
Gravitate, măreție. Funcție sau însărcinare înaltă în stat; rang.
Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de prețuire ca și rangul atins de o
persoană în cadrul societății. În învățătura creștină, demnitatea umană, este un dar divin, care
indiferent de condițiile în care trăiește individul, ia ca exemplu chipul lui Dumnezeu. În societate, sub
forma termenului de demnitate se mai poate înțelege autonomia și libertatea gândirii cît și a
comportamentului unui individ. [15, pag 94]

Onoarea (din latină honos, honoris) este o integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate,
cinste, reputație, prestigiu, faimă, vază.
68
 Termenul de onoare poate fi asociat cu atribuirea de titluri onorifice, ca dovadă a unei condiții
sociale ridicate sau a unor rezultate excepționale. Sunt recunoscute titluri onorifice precum "Alteța Sa"
pentru persoanele din familii nobiliare, sau "Excelența Sa" pentru persoane de rang înalt în societate.
În Olanda există formule standard de adresare politicoasă către cei care dețin titluri și/sau funcții
universitare, care depind de titlu sau funcție, însă în practică majoritatea olandezilor ignoră această
regulă.[20, pag 48]

Onoarea și reputația sunt drepturi umane stabilite prin Declarația Universală a Drepturilor Omului,
care la art.12 stipulează: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia
sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale.”

69
 TEMA 10: CONCEPŢIILE ETICE ALE ÎNDRUMĂTORILOR OMENIRII.

OBIECTIVE

I. CONCEPŢIILE ETICE ALE LUI CONFUCIUS

II. IDEILE MORALE ALE LUI BUDHA
III. CONCEPŢIILE ETICE ALE LUI MOISE
IV. CONCEPŢIILE MORALE ALE LUI IISUS HRISTOS
V. INVĂŢĂTURA ETICĂ A LUI MUHAMMED

CUVINTE-CHEIE: milă, omenie, budism, Dumnezeu, rugăciune.

1. Concepţiile etice ale lui Confucius

Confucius (cca. 551-479 p.H.) este unul dintre cei mai de seamă filozofi ai omenirii din perioada de
până la Hristos. Confucius este considerat tatăl spiritual al naţiunii chineze.
Ideea fundamentală a lui Confucius este ceea a salvării omului pe calea înnoirii antichităţii. Marele
filozof a descoperit omul, a înţeles particularităţile existenţei lui şi locul lui în lume. Categoria
fundamentală a existenţei lui este „jeni”, traducându-se ca început uman, „milă”, „omenie”,
„umanism”. Adică, omul este ceea, ce face el singur din sine. Lui Confucius îi aparţine maxima: „Ce
ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, principiu ce a căpătat denumirea de regulă de aur a moralităţii.
Filozoful stabileşte două principii ale intervenţiei omului în realitatea istorică:
- omul capabil trebuie să stea la locul potrivit;
- relaţiile publice trebuie să fie de aşa natură, încât în general să existe posibilitatea de a
interveni.
Tot binele, adevărul, frumosul, Confucius îl vede conţinut în idealul omului nobil („jun zi”). Omul
nobil e descris în diversele lui trăsături de caracter, moduri de gândire şi gesturi. Omul nobil este o
chintesenţă a tuturor calităţilor morale, este o personalitate ideală. El tinde să cunoască „calea justă”
(„dao”), care da dovadă de omenie în toate, este sincer şi adevărat în cuvinte, cinstit şi respectuos în
acţiuni şi permanent învaţă ceva nou.

2. Ideile morale ale lui Buddha

Buddha (cca 560-480 p.H.) este gânditorul cu cea mai mare influenţă în istoria omenirii. Învăţătura
lui avea succes, mai ales pe meleagurile indiene, timp de 1500 ani Învăţătura lui Buddha semnifică
eliberarea omului prin dobândirea înţelegerii lucrurilor. Numai prin meditaţie Buddha a izbutit să
găsească învăţătura pe care apoi a împărtăşit-o celorlalţi. el privea lucrurile cu „ochiul divin,
călăuzitor, transcedental”. Această cale a mântuirii se numeşte Cărarea nobilă cu opt braţe: credinţa

70
dreaptă, decizia dreaptă, vorba dreaptă, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, năzuinţa dreaptă, amintirea
dreaptă, adâncire dreaptă.Concepţia lui Buddha asupra fiinţării în lume e exprimată de el în adevărul
despre suferinţă: „Acesta-i adevărul despre suferinţă: naşterea e suferinţă, bătrâneţea e suferinţă, boala
e suferinţă, a fi legat de cei neiubiţi e suferinţă, a fi despărţit de cei iubiţi e suferinţă, a nu dobândi ceea
ce îţi doreşti e suferinţă”.
Cerinţele etice ale lui Buddha sunt prohibitive şi reprezintă o anumită sistemă a renunţării la lume.
Codul moral al adepţilor lui Buddha constă din 5 interdicţii:
- budismul laic trebuie să nu ucidă;
- să nu fure;
- să trăiască neprihănit;
- să nu spună minciuni;
- să nu utilizeze băuturi alcoolice.
3. Concepţiile etice ale lui Moise
Poporul evreu este recunoscut ca un popor care a îmbrăţişat monoteismul, adică unificarea omenirii
sub un singur Dumnezeu, care apoi a dat naştere creştinismului. Organizatorul monoteismului este
Moise (a doua jumătate a mileniului doi p.H., la răscrucea sec. XIV-XV), considerat unul dintre cei
mai credincioşi oameni din acea perioadă, părintele spiritual al naţiunii.
Moise a elaborat un cod detaliat al regulilor. Baza acestui cod o reprezintă cele 10 porunci.
Încălcarea acestor porunci-legi se pedepseau foarte aspru. Încălcarea obligaţiilor faţă de Dumnezeu
se pedepseau cu moartea prin lapiditate. Deci, structura logică a poruncilor este următoarea: este dată o
interdicţie, a cărei încălcare atrage după sine o sancţiune.
„Decalogul” reprezintă prin sine un document al epocii. Cerinţele morale din el sunt date prin
fundamentarea lor religioasă şi efectele juridice. Ele sunt exprimate de Dumnezeu şi exprimă adevărul
divin.
Aşadar, legile lui Moise sunt legile Ierusalimului. Atitudinea faţă de alte popoare este departe de
canoanele Decalogului.
4. Concepţiile morale ale lui Iisus Hristos
Personalitate despre care ne-am propus să vorbim este şi om şi Dumnezeu concomitent, nu semiom
sau semidumnezeu, ci în deplină măsură şi Om şi Dumnezeu. De aceea includerea lui printre cei mai
mari moralişti ai timpului a stârnit din partea unora nesatisfacere.
Iisus s-a născut la Betleem, în Iudeea, ocupată pe atunci de romani. Naşterea lui datează prin anul 4
sau 6 î.e.n., sub domnia împăratului Augustus.
Învăţătura lui Iisus Hristos este rezumată în „Predica de pe munte”, prin care a expus atitudinea Sa
faţă de legea morală a Vechiului Testament, cât şi conţinutul Noului Testament, sintetizându-le sub
forma fericirilor:
71
 - „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”;
- „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”;
- „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”;
- „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”;
- „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”;
- „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”;
- „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”;
- „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”;
- „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţând din pricina Mea”.
În aceste învăţături Iisus arată condiţiile ce se cer oamenilor pentru a fi fericiţi. Fericirea este o stare
de adâncă mulţumire a sufletului omenesc.
Toate aceste învăţături, numite fericiri, sunt în legătură cu diferite stări, însuşiri şi virtuţi ale
sufletului omenesc. Ele completează părerea pe până atunci că fericirea ar fi numai starea de
mulţumire a cuiva cu ideea că omul poate fi fericit şi atunci când suferă sau este prigonit şi ocărât
pentru adevăr şi dreptate.

5. Învăţătura etică a lui Muhammad.

Muhammad, (a.n. 570 la Mecca).
Credinţa musulmană în sensul dogmaticii religioase este redată într-o formulă destul de concisă,
conform căreia Allah este unic, iar Muhammad este trimisul lui. Islamul, aşa cum se desprinde sau aşa
cum tradiţia 1-a desprins din textul Coranului, se sprijină pe cinci „stâlpi" (cirkân). Profesiunea de
credinţă (şahâdu mărturia) este, prin excelenţă, actul de conversiune la islam. „Nu există alt Dumnezeu
decît Allah, şi Muhammad este trimisul lui Allah": această formulă, recitată în împrejurările cele mai
grave ale vieţii, găseşte o formă supremă în mărturia martiriului.
Rugăciunea (salât), precedată de abluţiunile rituale, este spusă în cinci momente ale zilei: în zori, la
amiază, după-amiază, Ia apusul soarelui, seara (ii l, A). Rugăciunea în comun este totdeauna
recomandată şi prescrisă vinerea: credincioşii se adună atunci Ia moschee (masdjid), cu faţa spre
mihâb, nişa decorată indicînd direcţia (qibla) către Mecca. Imamul, care se aşează în faţa adunării
credincioşilor, nu este dectt îndrumătorul rugăciunii colective, şi nu preot de vreun grad oarecare.
Element esenţial al reuniunii de vineri este predica (khutba), pronunţată de la amvon (intnbar).
Postul (sawm) este în mod explicit definit de către Coran ca o continuare a legii ebraice şi creştine.
Totuşi, pentru a-1 deosebi de aceste antecedente, Muhammad va sfîrşi prin a-i asigura o dată specifică:
Ramadanul, luna Revelaţiei; Ramadanul, „focul cerului", se va deplasa în mod regulat străbătînd
diversele perioade ale anului. Această mobilitate a postului se adaugă astfel la inconvenientele unui

72
obicei care, încetinind activităţile zilnice, perturbă existenţa cotidiană şi, astăzi, chiar şi economia
naţiunilor.[32, pag 49]
Omul ce doreşte să facă cunoştinţă cu etica Coranului într-o formă succintă rămîne deziluzionat.
Muhammad nu a lăsat nici „Decalogul" său, nici „Predica de pe munte". El nu a creat o doctrină
morală specială. Etica parcă s-a dizolvat în concepţia lui despre lume: în partea ei teoretică ea coincide
cu teologia, iar în cea normativă - cu dreptul, însă lipsa eticii în sensul european al cuvîntului (ca o
sferă deosebită a cunoaşterii şi culturii) nu înseamnă lipsa ei în calitate de o programă morală anumită.
Toate normele ce intră în „Decalog" şi „Predica de pe munte" şi care formează conţinutul moralei
umane sunt reprezentate şi în Coran, şi în acest sens, Coranul în mod direct continuă tradiţiile
iudaismului şi creştinismului. Particularitatea eticii Coranului constă nu în faptul că în el sunt
reprezentate norme morale unicale, care nu sunt în alte monumente ale culturii, dar prin faptul că
aceste norme sunt date într-o legătură indisolubilă cu alte forme de reglare a relaţiilor între oameni -
ritualul religios, obiceiul, dreptul. Moralitatea în Coran nu este sistematizată în forma unui cod anumit
şi nu poate fi redusă la o totalitate de principii generale. Aici există anumite dispoziţii singulare (de
tipul interdicţii asupra utilizării cărnii de porc sau a vinului), există norme ce reglează relaţiile într-o
anumită sferă (în ceea ce priveşte căsătoria, succesiunea etc.), există noţiuni ce generalizează relaţiile
morale şi virtuţile concrete (echitatea, milostenia, conştiinţa, dărnicia etc.}, dar nu există noţiunea sau
termenul ce ar corespunde noţiunii „etică" (sau morală).
Etica Coranului ţine cont de posibilităţile şi circumstanţele vieţii, în acest sens ea este indulgentă
faţă de om. Spre exemplu, musulmanului i se interzice să consume carne de porc, dar dacă se întîmpla
că el nu are ce mînca în afară de carne de porc, atunci este permisă o derogare de la interdicţia în
cauză. Există obligaţiunea postului, dar ea nu se răsfrînge asupra femeilor gravide sau la cei ce sunt în
captivitate. Aşadar, normele eticii musulmane conţin şi permit anumite excepţii, imperativitatea lor nu
poate fi considerată destul de categorică.

73
 TEMA 11: ETICA JUDICIARĂ CA TIP AL ETICII PROFESIONALE.

OBIECTIVE

I. ETICA PROFESIONALĂ – NOŢIUNI GENERALE.

II. RAMURILE ETICII PROFESIONALE.
III. ETICA JURIDICĂ – TIP AL ETICII PROFESIONALE.
IV. PRINCIPIILE GENERALE ALE ETICII JUDICIARE.

CUVINTE-CHEIE: etică profesională, etică juridică, principii generale.

I. Etica profesională – noţiuni generale

etică profesională, etică juridică, principii generale
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesiuni, de interesele
corporative, de cultura profesională.
Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi de anumite coduri deontologice.
Norma se impune în societate ca obicei ce poate să influenţeze conduita oamenilor. Normele morale
prin natura sa reprezintă ceva ce nu există ca nişte reguli, dar unele dintre ele pot fi. Normele morale
nu sunt nici prescripţii, nici instrucţiuni, deontologism etic. Atunci când normele morale se manifestă
ca reguli, ele interacţionează cu normele juridice, însă fără să se suprapună.
În cadrul fiecărei profesiuni există probleme morale specifice. Etica profesională are importanţă, în
I rând, pentru profesiunile, obiectul căruia este omul.
În baza funcţiei unei profesiuni se disting nişte coduri morale specifice ale reprezentanţilor acestei
profesiuni.
Etica profesională este totalitatea regulilor de conduită ale unei grupe sociale anumite, ce asigură
caracterul moral al infracţiunilor determinate sau însoţite de activitate a profesională şi, concomitent, o
ramură a ştiinţei ce studiază specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate.

II. Ramurile eticii profesionale

Reieşind din existenţa codurilor morale ale unor anumite profesiuni, distingem următoarele ramuri
ale eticii profesionale:
- Etica pedagogică
- Etica medicală
- Etica savantului
- Etica ofiţerului
- Etica juridică etc.
74
 III. Etica juridică – tip al eticii profesionale
Etica judiciară este o parte componentă a eticii profesionale. Ea este determinată de specificul
activităţii juristului, de particularităţile lui morale şi de situaţia socială.
În cadrul eticii juridice există un şir de ramuri (subramuri) care au obiectul său de studiu şi care se
referă la diferite forme de activitate a juriştilor. Printre ele se pot distinge: etica juriştilor ce activează
în organele de ocrotire a normelor de drept în genere, şi etica judiciară ce îşi are obiectul său propriu
de cercetare – studierea moralei profesionale a lucrătorilor ce înfăptuiesc justiţia sau pregătesc probele
preliminare pentru justiţie: anchetatori, procurori, avocaţi, judecători, experţi, grefieri, martori,
asistenţi, specialişti.
În toate aceste activităţi, mai ales în activitatea judiciară morala ca obiect de studiu al eticii are o
însemnătate primordială. Oricât de modernă şi bună ar fi legislaţia, fiind aplicată de persoane
necinstite, brutale, nu-şi poate atinge menirea.[27, pag 58]
Etica judiciară este în contact cu fenomenul imoralităţii, cu deficienţe ale educaţiei şi instruirii, cu
pretinsa „moralitate” a diferitelor grupuri criminale, escroci, tâlhari, persoane predispuse spre violenţă,
huligani, persoane anterior judecate şi deţinute, care nu pot fi direct obiectul eticii judiciare, însă etica
judiciară este în drept să recomande comportamentul instanţei în aceste situaţii extremale.
IV. Principiile generale ale eticii judiciare
Principiile generale sunt nişte idei călăuzitoare, care determină comportarea participanţilor în
proces, precum şi a altor persoane ce au acces la justiţie, ideile rezultând din moralitatea societăţii în
centul căreia se află omul cu toate cerinţele drepturile şi libertăţile lui în regimul supremaţiei legii.
Principiile generale sunt:
- legalitatea în procedura penală;
- prezumţia nevinovăţiei;
- egalitatea tuturor în faţa legii;
- respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii persoanei;
- inviolabilitatea persoanei;
- inviolabilitatea domiciliului,
- inviolabilitatea patrimoniului;
- secretul corespondenţei;
- inviolabilitatea vieţii private;
- respectarea limbii procedurii şi dreptul la interpret;
- asigurare dreptului la apărare;
- publicitatea dezbaterilor judiciare;
- accesul liber la justiţie;
75
- dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de 2 ori pentru aceeaşi faptă;
- asigurarea drepturilor părţii vătămate în urma abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare;
- principiul contradictorialităţii;
- înfăptuirea justiţiei numai de instanţa de judecată;
- independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii.

76
 TEMA 12: ETICA PROFESIONALĂ A COLABORATORULUI
ORGANELOR DE DREPT.

OBIECTIVE

I. CALITĂŢILE MORALE ŞI CERINŢELE FAŢĂ DE COLABORATORII ORGANELOR

DE DREPT
II. INSEMNĂTATEA MORALĂ A JURISTULUI
III. RESPONSABILITATEA ETICĂ ŞI JURIDICĂ A JURISTULUI
IV. CODUL DE ETICĂ AL JUDECĂTORULUI

CUVINTE-CHEIE: atitudine, înțelegere, obiectivitate, loialitate, diligență, cofidențialitate.

I. Calităţile morale şi cerinţele faţă de colaboratorii organelor de drept

Către colaboratorul din domeniul ocrotirii normelor de drept sunt înaintate un şir de cerinţe morale
specifice. Şi anume:
- atitudinea faşă de om ca o valoare supremă, respectarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi
demnităţii umane în conformitate cu normele de drept internaţionale, naţionale şi cu principiile morale
general-umane;
- înţelegerea deplină a importanţei sociale a rolului său, a responsabilităţii în faţa societăţii, a
apărării juridice a tuturor oamenilor;
- utilizarea naţională şi umană a drepturilor oferite lucrătorului din domeniul dreptului în strictă
conformitate cu principiile echităţii sociale;
- obiectivitatea şi imparţialitatea în adoptarea deciziilor;
- existenţa comportării persoanele atât în timpul serviciului, cât şi în afara lui;
- grija faţă de cinstea personală, a reputaţiei sociale;
- deplina conştiinţă, punctualitate şi iniţiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc, susţinere,
curaj şi pregătire moral-psihologică faţă de acţiunile, de situaţiile dificile;
- perfecţionarea permanentă a măiestriei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii
profesionale, al etichetei, lărgirea orizontului intelectual etc.
Una din cerinţele fundamentale înaintea colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de drept
este cea a umanismului şi răbdării.

II. Însemnătatea morală a juristului

Particularităţile activităţii profesionale ale juristului necesită o caracteristică deosebită, deoarece
sunt strâns legate de drepturile şi interesele oamenilor. De aceea persoanele ce hotărăsc soarta altor
77
oameni trebuie să posede un simţ dezvoltat al responsabilităţii pentru, deciziile, acţiunile şi faptele lor,
care să corespundă legii. Pentru etica profesională a juristului este caracteristică legătura strânsă dintre
normele morale şi de drept, ce reglementează activitatea lor profesională.
Pentru ca personalitatea juristului să fie onestă, faţă de jurişti sunt înaintate anumite cerinţe:
- juriştii nu trebuie să recurgă la indicaţiile sau sfaturile unor persoane, indiferent de drepturile şi
prerogativele împuternicite;
- juriştii nu posedă dreptul de a ceda în faţa influenţei organelor autoadministraţiei locale;
- juriştii poartă responsabilitate personală pentru legalitatea sau nelegalitatea acţiunilor şi deciziilor
lor. Ei sunt responsabili din punct de vedere moral nu numai în faţa statului, societăţii, altor oameni,
dar şi în faţa propriei conştiinţe;
Una dintre cele mai esenţiale probleme în cultura personală a juristului este cultura morală.
Rezolvarea multor conflicte depinde anume de cultura morală.
Cultura morală a juristului reprezintă o concretizare a culturii personalităţii, a omului în genere. Ea
are o structură complicată alcătuită din:
- cultura conştiinţei morale
- cultura relaţiei morale;
- cultura comunicării.

III. Responsabilitatea etică şi juridică a juristului

Puterea judecătorească care acţionează în sfera conflictelor sociale şi între persoane reprezintă un
component necesar şi trebuie să corespundă unor standarte morale înalte.
Responsabilităţile avocaţilor
A. Loialitatea
La celelalte două componente ale statutului de jurist, în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi
reprezentatul unui client. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său, indiferent de
vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Astfel,imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a
fi loial faţă de client.
B. Sarcinile avocatului.
Conexat cu rolurile de a fi ofiţer al sistemului legal şi cetăţean cu responsabilităţi speciale faţă de
calitatea justiţiei, avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi
reprezentatul clientului său. Astfel:
- În calitate de consultant, face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile şi
explică implicaţiile lor practice;
- Ca pledant, argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari;

78
 - Ca negociator, caută să obţină rezultate avantajoase pentru client, dar ele trebuie să fie consistente
cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în
interesul clientului;

- Ca intermediar între clienţi, caută să reconcilieze interesele lor divergente;

- Ca evaluator, examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat.
C. Comunicarea cu clientul este esenţială bunei reprezentări.
Un avocat trebuie să-şi ţină clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de
câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces.
Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului,
sau, în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat, o asemenea comunicare este
practic imposibilă.În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediatinformaţia
clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena(de exemplu, în cazul în care
e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului).Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii, în
privinţa comunicării cu clientul, sarcinile avocaţilor sunt:
- să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea;
- să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuiescurmărite;
- să discute consecinţele legale ale fiecărei propuneri făcute;
- să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite, înţelesul sau aplicarea legii.
Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuiesc
urmărite prin reprezentarea legală, în limitele impuse de lege şi de profesiunea de jurist. Dar avocatului
nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi
dorinţa clientului.
D. Diligenţa
Un avocat trebuie să acţioneze cu o rezonabilă diligenţă şi promptitudine în reprezentarea unui
client. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui, dar îi este
interzis să facă orice tip de presiune în avantajul clientului.
E. Confidenţialitatea
În cazul avocatului, principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării
loialităţii faţă de client. De aceea, un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la
dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu
avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). De asemeni, în cazul în care un
avocat lucrează pentru o firmă, el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele
angajaţilor. Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează.
Şi totuşi, există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. Şi anume, dacă:
79
 - avansarea anchetei o cere;
- avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare
corporală sau o încercare de asasinare);
- este necesară protecţia avocatului (dacă acesta este ameninţat ca urmare a instrumentării
dosarului);
- un client caută serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului
său şi, deci, putând fi acuzat chiar de complicitate, avocatul este obligat să comunice orice informaţie
care ar putea împiedica acea fraudă);
- avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia
de a depune mărturie).
Rămâne ca regulă generală, fără excepţii, faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun
fel informaţii cunoscute din dosarul clientului.
F. Conflictul de interese.
Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra
confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). 3 În
realitate, în practica justiţiei apar deseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de
client, cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. La acestea se adaugă
posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi, între jurist şi colegii săi. Dintre toate aceste
situaţii dilematice, ne vom concentra asupra conflictelor în reprezentarea unor clienţi diferiţi, conflicte
care diferă în funcţie de încadrarea cazului, de exemplu, în tematica dreptului civil, penal, a dreptului
familiei sau a celui comercial
1. Ca regulă generală: Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă el este adversarul altui
client cu excepţia situaţiilor în care:
- avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celălalt client;
- dacă fiecare client consimte la această dublă reprezentare
2. Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată
de responsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de o altă persoană sau de interesele personale
ale avocatului, cu excepţia situaţiilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi
afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus.
3. Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror
interese fundamentale sunt antagoniste unul faţă de altul.Reprezentarea comună este permisă dacă
clienţii au un interes comun chiar dacă există anumite diferenţe.

3
Bihan Le Christine. Marile probleme ale eticii, Iaşi, 1999.

80
 4. Un avocat nu poate acţiona împotriva unui client precedent, sau, ca o regulă mai puţin restrictivă,
un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un
client precedent.
5. Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz, nu poate reprezenta o altă persoană
într-un caz conectat cu cel anterior, dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului
precedent. Excepţia o reprezintă cazul în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare.

G. Reprezentarea celor defavorizaţi.

Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării
justiţiei care fac ca anumite persoane (ca, de exemplu, cei săraci) să nu poată beneficia de o adecvată
asistenţă juridică. În consecinţă, avocatului nu îi este permis să refuze reprezentarea celor
incapabili să-şi procure (plătească) asistenţa legală sau celor a căror cauză este controversată
sau subiect de dezaprobare publică.
În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor, este necesar
ca taxele unui avocat trebuie să fie rezonabile. Ele trebuie stabilite ţinând cont de:
- timpul şi munca de care e nevoie, de noutatea şi dificultatea subiectelor, de abilităţile necesare;
- posibilităţile clientului;
- încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan
local;
- raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute;
- natura relaţiilor cu clientul.
- experienţa, reputaţia şi abilitatea avocatului
Ca principiu general, toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile
pentru client.
Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor dar, ca şi în
cazul profesiei de avocat, sunt specificate unele norme, etice şi juridice deopotrivă, care se adresează
numai magistraţilor. Vom cita câteva dintre ele, aşa cum au fost ele formulate în legea organică (Legea
92-1992). Pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea magistraţilor:
- prin art .110 se interzice magistraţilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi
publice cu caracter politic.
- prin art. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţamântul superior.
- prin art.112 magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a
activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi comerciale sau civile. De asemenea, le
este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi.
81
 Pentru a respecta principiul confidenţialităţii:
- prin art. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării.
Nerespectarea secretului deliberării sau al confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este
considerată prin art. 122, litera e) abatere disciplinară.
Pentru a evita situaţii conflictuale:
- prin art 115 se stipulează că magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme
litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită
funcţia, şi nici să-şi exprime public părerea asupra proceselor aflate în curs de desfăşurare.
Concluzii
Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor pot fi clasificate în trei tipuri:
- Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională.
- Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor obligaţii.
- Reguli care definesc natura relaţiilor dintre jurişti şi ceilalţi.
Primul tip de reguli este imperativ, nerespectarea lor fiind sancţionabilă, de pildă competenţa.
Al doilea tip îl reprezintă regulile permisive. De exemplu, reguli prin care se stabilesc cazurile în
care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată.
Întregul set de reguli este compus din norme a căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor, şi
deci sunt reguli constitutive, fie de a stabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită. Pentru că, în bună
parte, profesia de jurist se autoreglează, se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în
interes public şi nu în cel al unor comunităţi restrânse. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de
o independenţă atât de deplină ca cea a justiţiei, orice jurist este obligat să supravegheze respectarea
regulilor de conduită profesională. Altfel, este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public
nu este
Una dintre cele mai importante cerinţe faţă de activitatea puterii judecătoreşti este echitatea
(dreptate, nepărtinire, omenie).
Puterea judecătorească este considerată echitabilă atunci, când aplică regulile ce sunt recunoscute în
societate ca echitabile. Puterea judecătorească trebuie să fie egală pentru toţi, trebuie să fie obiectivă şi
imparţială. Acestea sunt cerinţe morale primordiale, care trebuie să fie respectate în mod obligatoriu.
Plus la aceasta puterea judecătorească trebuie să fie competentă, adică judecătorii să dea dovadă de
specialişti buni. Un rol important aici îl joacă arta de a-şi da seama şi a se descurca în diferite situaţii.
Fiecare judecător trebuie să fie profesionist de clasă superioară.
Neîndeplinirea obligaţiunilor de serviciu privind organizarea judecătorească sau prevederea Legii
cu privire la statutul judecătorului, a normelor prevăzute de Codul de etică al judecătorului duc la
răspunderea juridică şi etică a judecătorului. Răspunderea pentru faptele săvârşite depinde în mare
măsură de gradul de dezvoltare al simţului moral.
82
 T. Popovici recunoaşte 3 tipuri de răspundere etică:
1. Răspunderea disciplinară
2. Răspunderea penală
3. Răspunderea civilă.

IV. Codul de etică al judecătorului

În ţara noastră Codul de etică al judecătorului nu a existat şi, din păcate, încă nu există. Dar în
legislaţia curentă sunt două acte legislative, care conţin această noţiune. În legea cu privirea la statutul
judecătorului în art. 25, alin. 1 este stipulată eliberare din funcţie pentru încălcarea gravă a codului de
etică a judecătorului, iar legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a
judecătorului în art. 9, alin.1 prevede temeiul răspunderii disciplinare pentru încălcarea sistematică sau
gravă a codului de etică a judecătorului. [24, pag 84]
După opinia lui T. Popovici, Codul de etică a judecătorului trebuie să conţină direcţiile de bază în
conduită, conform standardelor etice, aşteptate de societate şi prevederile de bază ale principiilor
generale din care reiese comportarea judecătorului, stabilită de ştiinţa eticii judiciare. Plus la aceasta
trebuie să conţină standardele demnităţii şi măreţiei funcţiei de judecător.
E de remarcat că la 4 februarie 2000 a fost adoptat de către Conferinţa judecătorilor din R. M. Un
proiect al Codului de etică profesională a judecătorului.

T. Popovici în lucrarea „Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în R.M.”
propune un proiect propriu al Codului de etică al judecătorului R.M. ce este alcătuit dintr-un preambul
şi 4 capitole intitulate:
Capitolul I – Principiile de bază ale eticii judiciare
Capitolul II – Restricţiile de serviciu ale magistratului
Capitolul III – Responsabilitatea judecătorului
Capitolul IV – Răspunderea disciplinară a judecătorului şi a magistraţilor.4

4
T. Popovici. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în Republica Moldova, Chişinău,
1991.

83
 TEMA 13: CERINŢELE MORALE A ANCHETATORULUI,
PROCURORULUI, AVOCATULUI.

OBIECTIVE

I. CERINŢELE ETICE REFERITOARE LA ACTIVITATEA ANCHETATORULUI

II. ETICA ACTULUI DE ACUZAŢIE A PROCURORULUI
III. ETICA PLEDOAREI AVOCATULUI
IV. CERINŢELE MORALE ŞI PSIHOLOGICE ALE JUDECĂTORULUI,
ANCHETATORULUI, PROCURORULUI ŞI AVOCATULUI.

CUVINTE-CHEIE: eticheta judiciară, etica procurorului, etica avocatului, cerințe

psiholoigice.

I. Cerinţele etice referitoare la activitatea anchetatorului

Acţiunile de anchetă, în procesul cărora anchetatorul obţine şi verifică probele sunt reglementate de
către lege la diferite niveluri de detalizare. Însăşi legea procesual-penală, după cum am remarcat mai
sus, în anumite cazuri conţine norme, ce obligă a respecta cerinţele moralei. Criteriul moral în normele
procesual-penale este exprimat, de obicei, sub forma unor interdicţii. Există interdicţia de a nu comite
acţiuni ce lezează cinstea şi demnitatea, interdicţia de a divulga informaţii despre viaţa intimă,
interdicţia de a obţine cu insistenţă mărturii pe calea violenţei etc. Dar prevederile legilor pot fi
tălmăcite în mod divers, lucru ce se observă atît în teorie, cît şi în practică.
De aceea este destul de important a determina un şir de cerinţe unice ce poartă un caracter juridic şi
etic, care se referă la toate acţiunile de anchetă şi respectarea cărora asigură legalitatea şi caracterul
moral al anchetei preliminare. Spre exemplu, L. Kokorev şi D. Kotov consideră, că pot fi delimitate
anumite cerinţe morale ce sunt caracteristice pentru toate acţiunile de anchetă, pentru întreaga tactică
de promovare a anchetei. De rînd cu principiile echităţii şi umanismului, respectarea cinstei şi
demnităţii cetăţenilor la aceste cerinţe trebuie să adăugăm, cel puţin, următoarele, de ordin moral: o
atitudine intolerantă faţă de orice încălcări al spiritului şi literei legii procesuale ce reglementează
acţiunile de anchetă.
Cerinţele etice generale referitoare la activitatea anchetatorului: cercetarea crimelor reprezintă un
tip specific al activităţii de stat ce cere de la anchetator să posede un şir de calităţi volitive, psihologice
şi morale, ce sunt determinate de particularităţile sarcinilor ce stau în faţa lui şi de condiţiile realizării
lor.
Specificul condiţiilor de activitate a anchetatorului îşi lasă amprenta asupra conţinutului ei moral şi
poate fi exprimat printr-un şir de teze. Anchetatorul, pentru a descoperi crima şi pentru a asigura
84
principiul că oricine va săvîrşi o infracţiune îşi va primi pedeapsa binemeritată, este înzestrat cu
prerogative ale puterii, inclusiv şi cu dreptul de a limita drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului şi cetăţeanului. El reprezintă puterea de stat şi posedă un şir de prerogative de constrîngere
statală. Anchetatorul, conform legii, este independent în promovarea anchetei şi în timpul adoptării
celor mai importante decizii. El gestionează ancheta în condiţiile lipsei de transparenţă, şi, de obicei,
cu anumite excepţii, în mod individual. El singur poate lua decizii şi poartă pentru ele responsabilitate
personală. Toată activitatea personală a anchetatorului are loc în relaţiile cu oamenii, care sunt într-un
fel sau altul implicaţi în comiterea crimelor sau cei ce sunt nenorociţi în urma comiterii lor, a
stresurilor ce au apărut în legătură cu comiterea crimelor, iar de multe ori în condiţiile cînd au loc
tentative de a împiedica obţinerea adevărului şi în cadrul luptei dintre interese ce poartă un caracter
contradictoriu.[18, pag 59] Totodată, anchetatorul este influenţat în activitatea lui şi de termenele
destul de stricte acordate cercetării cauzei şi astăzi este nevoit să lucreze la capacitatea maximă printr-
o încordare a forţelor sale fizice şi spirituale.
în aşa mod, putem conchide, că anchetatorul trebuie să posede calităţi morale şi psihologice
deosebite, iar deficienţele morale ale personalităţii şi comportamentul neadecvat al anchetatorului pot
avea la consecinţe destul de grave şi periculoase pentru societate.
În activitatea sa anchetatorul se conduce de trei tipuri de reguli: procesuale, criminalistice şi morale.
Normele procesuale indică, ce anume, în ce forme, în ce succesiune trebuie să facă anchetatorul
acţiunile de anchetă. Recomandările elaborate de criminalistica îi ajută anchetatorului să schiţeze linia
tactică, să caute metodele şi procedeele ce oferă posibilitatea de a îndeplini mai eficient sarcinile ce
stau în faţa anchetei preliminare: foarte rapid şi deplin să fie descoperită crima şi demascaţi cei
vinovaţi. Normele morale oferă posibilitatea de a evalua acceptabilitatea unor sau altor procedee ale
cercetării din punctul de vedere al moralei. Este evident că toate tipurile de reguli sunt într-o legătură
dialectică şi nu trebuie să vină în contradicţie, cu toate că în acest proces domină legea, care este
completată de o raţionalitate şi o moralitate înaltă.
Etica procesului anchetei judiciare reprezintă o parte a culturii judiciare ce serveşte sporirii
prestigiului şi autorităţii puterii judecătoreşti, încă C. Beccaria în sec. al XVIII-lea remarca, că aşa
factori ca formalizarea şi solemnitatea sunt necesare în efectuarea justiţiei, pentru a nu lăsa pe nimeni
în voia soartei, pentru ca poporul să ştie că judecata se înfăptuieşte în baza unor; reguli dure, dar nu în
mod arbitrar şi părtinitor. Caracterul solemn şi partea rituală a judecăţii îşi găseşte întruchiparea sa în
lege, ca un indice al rolului deosebit al judecăţii în viaţa societăţii şi oamenilor, în epoca contemporană
a democraţiei şi statului bazat pe drept rolul judecăţii s-a mărit substanţial, în cadrul ei fiind rezolvate
toate problemele şi litigiile ce apar în societate. In Legea Cu privire la statutul judecătorului şi în alte
legi sunt prevăzute unele simboluri ale puterii judecătoreşti: drapelul Republicii Moldova pe edificiul

85
judecătoriei; imaginea stemei de stat a Republicii Moldova în sala de şedinţe, mantiile în care se
îmbracă judecătorii în timpul examinării cauzei etc,
Asigurarea caracterului solemn al justiţiei, ocrotirii şi susţinerii autorităţii puterii judecătoreşti este
efectuată prin regulile etichetei anchetei judiciare. Eticheta în linii generale reprezintă o totalitate de
reguli de comportare reglează manifestarea externă a interacţiunilor dintre oameni (conduita cu cei din
jur, formele de adresare şi de salutare, comportamentul în locurile publice, manierele, îmbrăcămintea
etc.). Eticheta reprezintă o parte componentă a culturii exterioare a omului şi societăţii. Sunt cunoscute
diverse t puri ale etichetei: eticheta diplomatică, eticheta de la curte, eticheta „înalţi societăţi" etc.
Eticheta se fundează pe legile bunăcuviinţei, a politeţii: contribuie la elaborarea unei atitudini
binevoitoare şi respectuoase faţă d oameni şi diverse instituţii statale, în genere, eticheta coincide cu
cerinţe! generale ale politeţii şi tactului, a amabilităţii. [22, pag 59]Dar, în acelaşi timp, nu tn buie să
uităm că respectarea strictă a regulilor externe ale adresării faţă c alţi oamenii nu exclude o atitudine
nejustificată faţă de ei, a reavoinţei.
Eticheta judiciară — reprezintă o totalitate de reguli de comportai a subiecţilor procesului judiciar
ce reglează manifestările exterioare a relaţiilor reciproce între judecată şi persoanele ce iau parte la
cercetarea cauzei, bazate pe recunoaşterea autorităţii organelor judecătoreşti şi necesităţii respectării
regulilor de politeţă în procesul comportamentului în instituţia de stat.
Eticheta judiciară contribuie la crearea unei atmosfere de solemnitate necesară puterii judecătoreşti
în procesul examinării cauzelor, al educaţi respectului faţă de puterea judecătorească, de legea pe care
ea o reprezint Nu este mai puţin important şi faptul că respectarea cerinţelor etichetei judiciare creează
anumite premise pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei,
oferă posibilitatea de a cerce cauza în mod calm, corect şi într-o atmosferă de muncă cu participarea
părţilor implicate în proces.
Bazele etichetei judiciare sunt expuse în legislaţia procesual-pena Spre exemplu CPP al Republicii
Moldova (art. 228.) prevede că toţi cei ce află în sala de şedinţe a judecăţii la intrarea judecătorilor se
ridică în picioare. Toţi participanţii la examinarea cauzei se adresează judecăţii, t declaraţiile şi
apelurile stînd în picioare. Abaterea de la această regulă e: permisă numai cu acordul preşedintelui
şedinţei judecătoreşti. Toţi participanţii la ancheta judecătorească, precum şi cetăţenii prezenţi în sală
sunt obligaţi a se supune întru totul dispoziţiilor preşedintelui cu privire la menţinerea ordinii în
şedinţa de judecată. Preşedintelui, sau componenţei judecăţii i se oferă posibilitatea de a elimina pe cel
ce încalcă ordinea din sala de şedinţe a judecăţii,
În mare măsură, la regulile etichetei judiciare se referă un şir de alte reglementări ale legii
procesual-penale, ce reglează ordinea examinării judiciare, cu toate că prescripţiile lor sunt îndreptate
nemijlocit spre realizarea altor scopuri, decît crearea unor forme exterioare de adresare în judecată.
Spre exemplu, normele ce explică martorilor şi părţii vătămate despre datoria lor civică şi obligaţia de
86
a face declaraţii autentice nemijlocit înainte de interogatoriu cu aplicarea semnăturii respective.
Judecata este obligată în toate cazurile să-i acorde ultimul cuvînt inculpatului, să-1 asculte fără a-1
limita în timp şi fără a-i pune întrebări, iar după aceasta imediat trebuie să se retragă în camera de
consiliu pentru luarea unei deciziei cu privire la sentinţă. Sentinţa se ia în condiţiile respectării tainei
consiliului judecătorilor. Sentinţa nu se „citeşte" dar se „proclamă". In caz de achitare, şi în alte cazuri,
cînd inculpatul nu este privat de libertate, sau dacă inculpatul ce se află în stare de arest, el este imediat
pus în libertate chiar în sala şedinţei de judecată. Sentinţa se dă şi se proclamă în numele legii.
Alte cerinţe ale etichetei judiciare ce nu se sprijină nemijlocit pe anumite norme procesuale, constau
în obligaţia de a menţine în sala de şedinţe a judecăţii solemnitatea necesară procedurii în cauză. Toţi
se adresează unul faţă de altul în procesul comunicării cu judecătorii şi cu cei ce participă la
examinarea cauzei într-o formă amabilă. Judecata se comportă în mod egal cu toţi participanţii la
'proces, în sala de judecată este de dorit a evita vorbăria, este necesar a crea o atmosferă de muncă, un
efort constant îndreptat spre un anumit scop şi, concomitent, a curma încălcarea regulilor de
comportare în instituţiile oficiale.
Judecătorul, procurorul, avocatul, trebuie să se îngrijească ca exteriorul lor să corespundă mediului,
să corespundă locului unde se realizează justiţia.
Amabilitatea, atenţia faţă de persoanele ce iau parte la examinarea cauzei îl obligă pe preşedintele
şedinţei judecătoreşti să-i propuie unui om în etate să se aşeze în timpul interogatoriului, iar pe o
femeie ce este în calitate de martor la examinarea cauzei să o interogheze printre primii martori, în
timpul interogatoriului judecătorul trebuie să dea dovadă de răbdare, cumpătare, de iscusinţa de a
asculta atent pe toţi participanţii anchetei judiciare, în procesul dezbaterilor între părţi este neetic a
răsfoi dosarul penal, a nu asculta cu atenţie cuvîntările ce sunt adresate judecăţii. Judecătorilor şi
părţilor implicate în cercetarea cauzei li se recomandă să-şi controleze poziţia în care stau,
gesticularea, tonul cu care se adresează celor ce participă la procesul anchetei judiciare.[30, pag 32]
Judecătorul trebuie să se comporte cu demnitate, calmitate, simplu, trebuie să posede iscusinţa de a-
şi ascunde dispoziţia proastă etc.
II. Etica actului de acuzaţie a procurorului
Dezbaterile ce au loc în procesul anchetei judiciare la care ia parte procurorul, constituie numai o
parte a activităţii lui ce constă în prezentarea învinuirii în numele statului în faţa instanţei de judecată.
Procurorul, pronunţînd rechizitoriul, îndeplineşte o funcţie de urmărire penală. El este partea ce învi-
nuieşte în procesul judiciar. Este evident că această funcţie procurorul trebuie să o îndeplinească în
mod obiectiv. Fiind convins în vinovăţia inculpatului, luînd în consideraţie tot ce denotă acest lucru,
procurorul declară aceasta judecăţii cu demnitate, calm, fără patos, indignare şi fără a urmări alt scop
decît cel al echităţii, care se poate obţine nu prin acordul imediat judecăţii cu probele celui ce
învinuieşte, dar prin examinarea lor neapărată.
87
 Susţinînd în numele statului învinuirea, formulată în procesul anchetei preliminare, procurorul
trebuie să aibă o atitudine critică vis-a-vis de materialele prezentate în instanţa de judecată, deoarece
sentinţa se va baza pe datele obţinute în procesul anchetei judiciare.
Toate concluziile învinuirii din partea statului, făcute de procuror, şi opiniile lui sunt propuse
examinării de către judecată. Ele trebuie se bazeze pe lege şi circumstanţele de facto ce au fost
dovedite în procesul anchetei judiciare. Evaluările juridice trebuie să fie în concordanţă cu faptele
scoase la iveală şi normele legii aplicate, adică procurorul trebuie să fie echitabil şi imparţial.
Comportamentul celui ce învinuieşte în numele statului, poziţia lui în genere, trebuie să se sprijine
pe normele morale şi trebuie să corespundă lor. Procurorul apără interesele societăţii, ia cuvîntul în
numele statului, dar concomitent este obligat să apere interesele legitime ale inculpatului, demnitatea
lui. Procurorul trebuie să slujească societăţii, dar această slujbă poate fi utilă cînd se va baza pe o
disciplină strictă şi pe normele morale şi atunci cînd interesul societăţii şi demnitatea umană a
personalităţii vor fi ocrotite cu delicateţe şi sîrguinţă.
Aşadar, principalul factor ce determină caracteristica morală a întregii expuneri a procurorului ce
învinuieşte din partea statului în procesul judiciar este veridicitatea poziţiei sale în fond, echitatea
concluziilor pe care el le prezintă Ia examinarea judecăţii. Procurorul care insistă, spre exemplu, la
condamnarea unui om, vinovăţia căruia nu a fost demonstrată, procedează în mod amoral.
Actul de învinuire al procurorului în mod tradiţional şi în conformitate cu logica lui, de obicei, se
compune dintr-un şir de etape, cu toate că fiecare cuvîntare, luată în parte, este constituită în
dependenţă de circumstanţele cauzei.
De obicei, actul de acuzaţie din partea procurorului se începe cu caracteristica particularităţilor
cauzei în cercetare, a crimei săvîrşite de inculpat, iar normelor prevăzute de Codul de etică al
judecătorului duc la răspunderea juridică şi etică a judecătorilor, în teoria jurisprudenţei condiţiile
răspunderii juridice a judecătorului nu se deosebesc de cele conform cărora sunt trase la răspundere
alte persoane fizice şi juridice. Criteriile componenţei delictive pentru răspunderea juridică sunt
următoarele: 1) relaţiile juridice şi etice stabilite în societate, asupra cărora sunt îndreptate acţiunile sau
inacţiunile magistratului; 2) partea obiectivă - rezultatul abaterilor propriu-zise (aducerea pagubelor
materiale, morale ca rezultat al acţiunilor sau inacţiunilor magistratului); 3) subiectul relaţiilor care cad
sub incidenţa abaterilor răspunderii juridice (magistratul numit în ordinea stabilită); 4) partea
subiectivă, adică atitudinea subiectului faţă de cele comise (vinovăţia prin formele ei) (A se vedea: Pop
V., Răspunderea disciplinară a magistraţilor // Studiu de drept românesc. 1996. nr. 1-2, p. 97-113).
În trecutul totalitar cînd în problema răspunderii judecătorului erau antrenate diferite instituţii de
stat, de partid, obşteşti şi judiciare, publicitatea lăsa mult de dorit. Dacă şi exista o anumită scurgere a
informaţiei, apoi ea era făcută numai într-un singur scop, de a ţine justiţia sub influenţa partidului şi
ideologiei comuniste, independent de faptul că în Constituţie era stipulată independenţa instanţelor
88
judecătoreşti. La cele spuse putem adăuga că majoritatea covîrşitoare a judecătorilor erau membri ai
partidului comunist, fiind, în aşa mod, obligaţi să propage ideile comuniste în mase, chiar şi la
examinarea cauzelor penale, civile, administrative. Judecătorii ce vroiau să-şi menţină independenţa şi
imparţialitatea erau supuşi unor încercări enorme de ordin personal, politic şi moral şi, în cele din
urmă, erau nevoiţi, ca regulă, să cedeze în urma acestor presiuni.
Este evident că astăzi, după zece ani de independenţă şi de lichidare a sistemului totalitar, situaţia în
acest domeniu s-a schimbat substanţial. Constituţia Republicii Moldova a proclamat statul de drept,
pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a perso-
nalităţii umane, echitatea şi pluralismul politic fiind considerate valori supreme. Astăzi cele trei puteri
în stat sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce Ie revin, s-a creat un sistem nou al
instanţelor judecătoreşti, s-au anunţat noi principii de colaborare în stat, dar, cu regret, putem constata
că mentalitatea totalitaristă a prins rădăcini puternice în conştiinţa socială, precum şi în activitatea
judiciară unde persistă încă această mentalitate, care nu poate să nu se răsfrîngă şi asupra răspunderii
judecătorului.
Măsura responsabilităţii, în genere, este utilitatea sau inutilitatea socială a acţiunilor noastre. Noi
suntem răspunzători înaintea societăţii ori de cîte ori faptele noastre tulbură ordinea societăţii, sau sunt
un obstacol pentru progresul social. Dar, oricît de grave ar fi faptele noastre, răspunderea va depinde
întotdeauna de gradul de dezvoltare al simţului nostru moral. Pentru ca cineva să fie responsabil
trebuie să fie în stare de a distinge binele de iau şi să ştie ce este în puterea sa de a face sau a nu face.
Aceste considerente de ordin general se atribuie şi la responsabilitatea judecătorului şi a altor parti-
cipanţi la procesul anchetei judiciare.
T. Popovici a întreprins o primă încercare de a elucida întregul mecanism în problema în cauză,
pentru ca oamenii să conştientizeze însemnătatea lui pentru apărarea propriilor drepturi şi libertăţi în
condiţiile demnităţii omeneşti, libere de orice influenţă asupra instanţei judiciare. (A se vedea:
Popovici T., Op. cit., p. 127-135). Autorul în cauză remarcă trei tipuri de răspundere etică şi juridică a
judecătorului: disciplinară, penală şi civilă.
Răspunderea disciplinară este stipulată în mai multe legi: Cit privire la statutul judecătorului. Cu
privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor din 19 iulie 1996. Conform
acestor legi abaterile disciplinare ale judecătorilor sunt următoarele: încălcarea intenţionată a legislaţiei
în îndeplinirea justiţiei; încălcarea disciplinei de muncă; activităţile publice cu caracter politic;
încălcarea altor prevederi referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii ce îi privesc pe judecători.
Sancţiunile disciplinare conform acestor legi sunt: observaţia; mustrarea; mustrarea aspră; eliberarea
din funcţie.[35, pag 38]
Este necesar ca în Codul de etică al judecătorului, ce va fi adoptat, să fie incluse toate normele
indicate mai sus, precum şi alte norme etice, pentru a ridica rolul şi autoritatea judecătorului în
89
societate, în proiectul Codului de etică profesională al judecătorului amintit mai sus nu este stipulată
nici un fel de răspundere a judecătorului, ce este, după opinia noastră, o mare lacună a proiectului în
cauză.
Răspunderea penală a judecătorului nu este stipulată nici de legislaţia penală. Din aceste premise
rezultă că, în cazul în care comite o infracţiune, judecătorul poartă aceeaşi răspundere ca şi toţi
cetăţenii, respectîndu-se principiul egalităţii tuturor în faţa legii, încadrarea acţiunilor se face întocmai
în baza legii penale conform cerinţelor şi circumstanţelor după caz. însă judecătorii, fiind inviolabili,
de altfel ca şi orice altă persoană, beneficiază de premisa iniţială în caz de intentare a dosarului penal,
în conformitate cu art. 19 al Legii Cu privire la statutul judecătorului, dosarul penal împotriva
judecătorului poate fi intentat doar de Procurorul General cu acordul Consiliului Superior al
Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova, sau în dependenţă de caz, al Parlamentului. De
asemenea, judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii forţate, arestat sau tras la răspundere penală
fără acordul organelor menţionate. Toate acestea au menirea de a respecta independenţa,
inviolabilitatea şi imparţialitatea judecătorului, însă nicidecum nu exclud răspunderea penală, dacă a
fost comisă o infracţiune.
Răspunderea civilă a judecătorului nu este nici ea stipulată în mod special de legislaţia civilă. Codul
civil în vigoare conţine un singur articol mai este cel mai important, materializarea lor în executarea
atribuţiilor de servi-ми. O deosebită importanţă în această activitate o are şi arta de a-şi da seama şi a
se descurca într-o situaţie sau alta, care sunt de multe ori dificile ii confuze. Competenţa presupune şi o
experienţă bogată de viaţă, o experienţă a aplicării legilor, a activităţii juridice pînă a deveni judecător.
Este evident că judecătorul trebuie să posede studii superioare juridice, dar fără perfecţionarea curentă
a cunoştinţelor sale, ridicarea nivelului de cultură generală şi al celei juridice judecătorul, în mod
inevitabil, va rămîne în urma cerinţelor vieţii, şi el va deveni, în consecinţă, un specialist incompetent,
pentru că oamenii, destinul cărora este hotărî! de judecător, interesele şi drepturile cărora depind de
deciziile lui, sunt în drept să ceară o justiţie de calitate superioară.
Fiecare judecător trebuie să fie un profesionist de clasă superioară. Toţi judecătorii în Republica
Moldova conform art. 2 al Legii cu privire la startul judecătorului au un statut unic şi se disting între ei
numai prin împuterniciri şi competenţă, dar concomitent această lege împarte judecătorii în diferite
categorii, în dependenţă de calificare, de funcţia pe care o îndeplinesc, de stagiul de muncă în calitate
de judecător şi alte circumstanţe. In conformitate cu Regulamentul despre atestarea calificată a
judecătorilor ei împart în diferite categorii de calificare şi starea materială a judecătorului depinde, de
categoria şi gradul de calificare a lor. După opinia noastră, ordinea existentă nu este impecabilă din
punct de vedere moral şi nu contribuie la apărarea autorităţii judecătorilor. Ea poate submina
încrederea faţă: judecătorii „categoriilor de jos", cu toate că ei, de regulă, sunt nişte profesionişti de o

90
calitate înaltă, în ceea ce priveşte mărimea remunerării materiale, care trebuie, în mod natural să fie
inegală, ea poate fi determinată în mod echitabil şi pe baza altor indici.

III. Etica pledoariei avocatului

Avocatul în pledoaria sa se contrapune părţii ce învinuieşte în procesul anchetei judiciare. Spre
deosebire de poziţia procurorului, ce apare în calitate de Judecător ce vorbeşte în mod public", poziţia
apărătorului nu poate fi unilaterală. Participarea lui în dezbaterile din cadru! procesului judiciar trebuie
să fie efectuată conform unor rigori de ordin etic şi moral.
Principalul în promovarea unei apărări moral îndreptăţite şi în constituirea pledoariei, în genere,
este arta de a-şi determina poziţia, bazîndu-se pe normele juridice şi morale.
Avocatul poate utiliza numai metode şi mijloace legitime de apărare. Luînd cuvîntul în favoarea
omului ce este învinuit în încălcarea legii, avocatul trebuie în mod impecabil să respecte legile, să
utilizeze numai mijloace legale. Totodată, apărătorul trebuie să accepte numai procedeele morale ale
apărării, în special, el nu trebuie să spună neadevărul în faţa judecăţii, să încline judecata spre
neadevăr, cu toate că aceste afirmaţii ale lui pot fi de folos clientului său.
Apărînd pe un om concret ce este învinuit de săvîrşirea unui delict, avocatul nu poate să
îndreptăţească crima ca atare. Apărarea trebuie să se înfăptuiască în baza coordonării poziţiei
apărătorului cu cea a inculpatului în ceea ce priveşte problemele principiale, cum este recunoaşterea
sau negarea vinovăţiei. Referitor la aceasta, în multe publicaţii sau adus şi se aduc argumente în
favoarea celor două puncte de vedere contradictorii. Chiar şi avocatura şi judecăţile nu au luat de la
bun început, o poziţie fermă în această privinţă. Aceasta se referă la situaţia, cînd inculpatul în cadrul
cauzei examinate în judecată nu îşi recunoaşte culpa şi, în mod consecvent, insista asupra nevinovăţiei
sale, iar în procesul anchetei judecătoreşti culpa lui este confirmată de probe suficiente, care îl face pe
apărător să ajungă la concluzia că cel pe care el îl apără este vinovat, în acest caz devine clar că el nu-
şi poate întocmi pledoaria de apărare pornind de la negarea vinovăţiei, care nu are nici o perspectivă.
Am abordat deja problema în cauză şi ne-am pronunţat ca în legislaţie să fie fixată o normă, care va da
posibilitate avocatului, în aceste cazuri, să renunţe la apărare. Dar mulţi autori consideră că în această
situaţie este posibil şi, din punct de vedere moral, îndreptăţit dezacordul dintre poziţiile inculpatului şi
ale apărătorului, în acest caz avocatul în pledoaria sa este nevoit să recunoască vinovăţia inculpatului
ca dovedită şi, respectiv, să insiste asupra atenuării pedepsei
Alţi savanţi exprimă o opinie contradictorie conform căreia, apărătorul care în pofida voinţei
inculpatului trece pe poziţiile învinuirii, îl lasă pe clientul său fără apărare (A se vedea , spre exemplu:
Проблемы судебной этики. С. 253).
Practica judiciară din ultimul timp, de regulă, reiese din faptul că recunoaşterea de către apărător a
vinovăţiei inculpatului, cînd ultimul o neagă, înseamnă lezarea dreptului la apărare, iar obligaţiunile
91
apărătorului constau în a utiliza toate metodele şi mijloacele apărării, pentru a nu acţiona în de-
trimentul inculpatului, în ceea ce priveşte aspectul moral al acestei decizii, putem spune că în cazul de
faţă este necesar de a merge pe calea opţiunii morale în condiţiile unui conflict moral, cînd respectarea
unei norme duce în mod inevitabil la încălcarea altei norme. Dar prioritatea trebuie acordată
obligaţiunii morale de a apăra pînă la finele examinării cauzei de învinuire pe un alt om, care şi-a
încredinţat destinul său avocatului şi speră că va fi ajutat. Este evident că avocatul în această situaţie
dificilă trebuie să utilizeze chiar şi cele mai mici posibilităţi pentru a combate învinuirea în genere, să
prezinte judecăţii consideraţiile sale despre faptele dovedite în legătură cu cauza examinată ce sunt în
folosul inculpatului, ce caracterizează personalitatea lui din punct de vedere pozitiv etc. Trebuie să
ţinem cont. că însă poziţia inculpatului ce în mod insistent neagă vinovăţia sa, poate da naştere unor
îndoieli în ceea ce priveşte versiunea de învinuire, care poate fi utilizată de apărător în argumentarea
sa.
Structura pledoariei avocatului în şedinţa judiciară, într-o anumită măsură, este asemănătoare cu
structura rechizitoriului, deoarece ambele sunt dedicate unuia şi aceluiaşi obiect, cu toate că aceasta
este expus din părţi diferite. Dar în cazul de faţă nu există nişte canoane stricte, ce ar determina
structura pledoariei avocatului în comparaţie cu structura rechizitoriului.
În pledoaria avocatului se manifestă destul de elocvent umanismul profesiei de avocat şi misiunea
sa pe care o îndeplineşte în judecată. El tinde să ajute omului, care chiar din vina lui, a căzut la nevoie,
iar celui ce nu este vinovat, dar poate fi condamnat din greşală ca rezultat al unei atitudini necritice
faţă de o învinuire neîntemeiată cu atît mai mult trebuie să-i acorde un ajutor. Inculpatul ce este în faţa
judecăţii, încă nu este condamnat. Avocatul, mai mult decît alţi participanţi la examinarea cauzei este
obligat să respecte demnitatea inculpatului, să cruţe amorul propriu a lui şi să-l apere, inclusiv şi prin
rostirea pledoariei sale.
Pledoarea apărătorului trebuie, într-o formă concentrată, să prezinte judecăţii toate trăsăturile
pozitive, ce caracterizează personalitatea şi comportamentul inculpatului. Toate circumstanţele ce
atenuează responsabilitatea, care au fost stabilite în procesul examinării cauzei trebuie, în mod cert şi
convingător consolidate prin pledoarie, iar circumstanţele ce agravează aproape de problema în cauză
(art. 478) cu privire la răspunderea pentru paguba cauzată prin acţiunile persoanelor oficiale ale
organelor de cercetare, anchetei preliminare, procuraturii şi instanţei de judecată prin condamnarea
nelegitimă, tragerea la răspundere administrativă sub forma de arest sau muncă corecţională. Organele
de stat respective poartă răspundere materială în cazurile şi în limitele special prevăzute de lege,
indiferent de vinovăţia persoanelor oficiale.
Actualmente, la noi în ţară a fost adoptată Legea Cu privire la repararea pagubei cauzate prin actele
ilegale ale organelor de cercetare, anchetei preliminare, procuraturii şi instanţelor judiciare din 25
februarie 1998, din care reiese că, indiferent de vinovăţia persoanelor organelor justiţiei, paguba în
92
aceste cazuri este reparată pe deplin din bugetele de stat sau locale în dependenţă de caz (A se vedea:
Monitorul oficia 1998, nr. 50-51).
După opinia unor jurişti, pentru întărirea prestigiului justiţiei, a responsabilităţii ei etice, legislatorul
ar putea stabili răspunderea civilă a judecătorului în caz de neglijenţă gravă sau în cazul unei conduite
etice frauduloase, după cum prevede şi jurisprudenţa română, dar este necesară existenţa în legislaţia
noastră a unei norme concrete în această privinţă, în lipsa unei astfel de norme răspunderea civilă se
exclude, ea putînd leza independenţa judecătorului (A se vedea: Leş L., Organizarea sistemului
judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale. Bucureşti, Lumina Lex, 1997, p. 111.).
În ceea ce priveşte răspunderea civilă în cazurile cînd judecătorul a acţionat ca persoană fizică şi a
cauzat prejudiciu altei persoane, legislaţia civilă materială şi cea procesuală nu face nici o excepţie,
putînd fi vorba numai de locul examinării cauzei, instanţa unde lucrează judecătorul urmînd să fie
recuzată din motivul cunoscut al art. 109 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.

IV. Cerinţele morale şi psihologice ale judecătorului, anchetatorului, procurorului şi

avocatului
În opinia societăţii puterea judecătorească trebuie să întruchipeze echitatea. Fiecare om ale cărui
interese sunt atinse de cercetările cauzelor penale speră la apărarea în judecată a drepturilor sale, la
satisfacerea exigenţelor sale. Anume în judecată se ciocnesc interesele contradictorii ale acelui ce a
încălcat legea şi ale societăţii, interesele bănuitului şi ale părţii vătămate, ale altor persoane ce participă
ia examinarea cauzei. Judecătorul, anchetatorul, procurorul, apărătorul acţionează în sfera conflictelor
sociale şi care se referă la relaţiile dintre diferite persoane, în aceste condiţii faţă de colaboratorii
justiţiei, a celor ce efectuează ancheta preliminară şi ancheta judecătorească, înfăptuiesc urmărirea
penală sunt înaintate nişte cerinţe morale sporite.[11, pag 45] Aceşti oameni trebuie să posede
capacitatea de a se contrapune oricăror tentative de influenţă asupra lor din partea diferitelor forţe, ei
trebuie să se conducă numai de lege, să fie echitabili. Cei ce înfăptuiesc justiţia sau cei ce prezintă
învinuirea în numele statului în judecată, în virtutea datoriei personale, trebuie să posede calităţi
morale şi profesionale înalte.
Însăşi legislaţia, după cum am remarcat mai sus, conţine cerinţe morale faţă de activitatea
instanţelor judecătoreşti şi a organelor de ocrotire a normelor de drept. Dar aceste cerinţe, adresate, de
obicei, instituţiilor, se referă la oamenii ce înfăptuiesc procesul judiciar. Spre exemplu, Declaraţia uni-
versală a drepturilor omului reiese din faptul că judecata trebuie să fie egală pentru toţi, echitabilă şi
imparţială, are dreptul la satisfacţia efectiva din partea instanţelor juridice naţionale împotriva actelor
93
care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege (art. 8). Pactul
internaţional despre drepturile civice şi politice ne vorbeşte şi de judecata competentă. Dar judecata
echitabilă, imparţială şi competentă poate fi efectuată de către acei oameni ce posedă un simţ dezvoltat
al echităţii, imparţialităţii şi posedă o competenţă profesională înaltă.
Echitatea în justiţie presupune existenţa unor condiţii, începînd cu conţinutul legilor şi terminînd cu
situaţia social-politică. Dar ea este imposibilă acolo, unde însuşi judecătorul se conduce de obligaţia de
a acţiona şi lua decizii echitabile, dar de alte motive şi nu posedă un simţ dezvoltat al echităţii. Dar
apare, în această ordine de idei, o întrebare legitimă: unde poate „învăţa" omul a fi echitabil, pentru ca
mai apoi să judece pe alţi oameni? O aşa „universitate" este însăşi viaţa.
Omul „învaţă" echitatea, sprijinindu-se într-o oarecare măsură pe studiile sale speciale şi pe
experienţa de viaţă acumulată. Cenzul de vîrstă al candidatului la suplinirea postului de judecător în
Republica Moldova conform art. 7 al Legii Cu privire la statutul judecătorului este de 25 de ani. Pentru
a deveni judecător este nevoie de a avea o vechime în muncă de ce! puţin 2 ani pe tărîmul
jurisprudenţei, sau dacă şi-a demonstrat capacităţile în activitate juridică în timpul stagiului de un an şi
a susţinut examenul de capacitate. Cenzul de vîrstă pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor de un
rang mai superior şi stagiul de muncă necesar în domeniul juridic este mai înalt.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorul este obligat să depună următorul jurămînt: "Jur
să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr interesele Patriei, drepturile şi libertăţile omului, să-mi
îndreptăţesc cu onoare, conştiinţa şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin (Legea Cu privire la statutul
judecătorului, art. 12, al. 1).
Judecătorul trebuie să fie cinstit, fiindcă cinstea este una din cele mai importante cerinţe ale
moralităţii. Ea include, veridicitatea, principialitatea, convingerea subiectivă în justeţea cauzei sale,
sinceritatea faţă de sine şi alţi oameni în privinţa motivelor comportării sale. Antipozii cinstei sunt
minciuna, făţărnicia şi perfidia. Nu este necesar a dovedi că îndeplinirea cinstită a funcţiei de judecător
ce este determinată de jurămînt presupune cinstea judecătorului ca om. Este imposibil de a fi „cinstit"
Ia serviciu şi necinstit în viaţa cotidiană, cînd nu eşti îmbrăcat în mantia de judecător.
Bunăcredinţa în procesul de îndeplinire a funcţiilor de judecător este în legătură cu simţul datoriei
lui. O calitate morală indispensabilă a judecătorului este simţul sporit al datoriei în aspectul ei moral.
Datoria socială morală a judecătorului este de a înfăptui o justiţie echitabilă. Ea se transformă în
datorie în faţa părţilor şi altor participanţi la examinarea cauzei, care au dreptul de a cere de la
judecător apărarea drepturilor şi libertăţilor, a intereselor ocrotite de lege, a cinstei şi demnităţii lor.
O judecată echitabilă este posibilă numai atunci, cînd judecătorii sunt imparţiali. Capacitatea de a
cerceta circumstanţele cauzei şi de a lua decizii se referă în mod egal faţă de toate părţile implicate în
examinarea cauzei, faţă de alţi participanţi la proces cu condiţia că nimeni nu se stăruie să-şi impună
motivele sale proprii, dar fiecare se conduce numai de prescripţiile legii.
94
 Judecătorul trebuie să posede un spirit dezvoltat ai conştiinciozităţii. Aceasta înseamnă capacitatea
lui de a efectua un control intern moral, un autocontrol în procesul studierii cauzelor, fapt ce este cel
mai important, în procesul aprobării deciziilor. Conştiinţa lui trebuie să fie liniştită atît în caz de
condamnare, cît şi în caz de achitare. Motivele de care se conduce trebuie să fie impecabile din punct
de vedere etic.
Judecătorul trebuie să fie umanist. Un om dur, ce vede în inculpat, în partea vătămată, în alţi
participanţi la examinarea cauzei numai „un mijloc", dar nu un „scop", nu sunt potriviţi pentru munca
nobilă de judecător.
Cele enunţate mai sus despre calităţile morale ale judecătorului se sprijină pe normele legislaţiei în
vigoare, care înaintează faşă de pretendenţii la postul de judecător cerinţe juridico-etice ce sunt
obligatorii. In ceea ce priveşte anchetatorii, procurorii şi avocaţii, astfel de descrieri desfăşurate şi
amănunţite ale calităţilor lor morale în legislaţia curentă a Republicii Moldova nu există. Dacă
examinăm legile despre procuratură sau avocatură, putem constata că există nişte cerinţe generale de
tipul; ei trebuie să posede calităţi profesionale şi morale respective. Este evident, că trebuie să se ia în
consideraţie specificul şi conţinutul participanţilor la examinarea cauzelor ce prin profesia lor asigură
procesul anchetei judiciare, dar calităţile lor morale, în principiu, trebuie să fie unice. Şi procurorul, şi
anchetatorul, şi avocatul trebuie să posede un simţ dezvoltat al datoriei, să-şi îndeplinească în mod
cinstit obligaţiunile, să acţioneze sub autocontrolul permanent al conştiinţei proprii. Cerinţa
obiectivitătii, într-o măsură oarecare, se referă şi la avocat, cu toate că poziţia lui în procesul
examinării cauzei, în mod inevitabil, este unilaterală.
Există un şir de studii ce se referă la calităţile ce sunt de dorit să le posede judecătorii. Spre exemplu
N. Radutnaia a efectuat o cercetare sociologic despre calităţile care trebuie să le posede judecătorul.
Judecătorii au evidenţiat: cinstea, imparţialitatea, principialitatea, cumpătarea şi erudiţia. în şirul
calităţilor nedorite au fost evidenţiate: preconceperea, suspiciunea, autoritarismul, lipsa de tact. Dintre
calităţile personale au fost remarcate vreo 30 de poziţii, inclusiv stăpînirea de sine, principialitatea,
cumpănirea, umanitatea, disciplina, amabilitatea, reţinerea (A se vedea: Радутная H. B-, Народный
судья. Профессиональное мастерсво и подготовка. М.. 1977. С. 82-105).
Analiza calităţilor psihologice de ordin pozitiv, de care trebuie să dea dovadă judecătorul,
anchetatorul şi procurorul poate şi trebuie să devină un obiect de cercetare al unei ştiinţe speciale, în
această ordine de idei, putem doar remarca că personalitatea fiecărui om, inclusiv şi a colaboratorii
justiţiei, reprezintă un aliaj de calităţi morale, psihologice şi alte calităţi umane. Este important ca ele
să fie pozitive şi să se realizeze în activitatea practică. Acelaşi lucru se referă şi la personalitatea
anchetatorului, procurorului, avocatului.
Pentru a deveni judecător, este necesar de a poseda un anumit volum de cunoştinţe, deprinderi în
domeniul activităţii juridice şi calităţi morale, intelectuale şi volitive. Examenul de capacitate şi
95
controlul informaţiei despre lipsa faptelor ce îl discreditează pe candidat creează anumite garanţii ale
alegerii în funcţiile de judecători a unor oameni destoinici. Dar activitatea de mai departe a
exponentului puterii judecătoreşti se efectuează în condiţii psihologice şi morale dificile, în sfera
conflictelor de diferite niveluri şi caractere, în aceste condiţii apare pericolul aşa-numitei „deformări
profesionale", ca rezultat judecătorul încetează de a mai vedea în acei cu care se confruntă în procesul
judiciar oameni cu destine diferite, cu griji şi nevoi, se împietreşte spiritual şi îşi pierde simţul
umanismului. Despre asemenea deformări se vorbeşte din ce în ce mai des în literatura de specialitate
în legătură cu reforma judiciară şi constituirea statului de drept, unde puterea judecătorească devine
într-adevăr o putere separată şi egală cu puterea legislativă şi executivă, dar care naşte probleme de alt
ordin. Spre exemplu, în literatura de specialitate a apărut o nouă noţiune întitulată „dictatura jude-
cătorească" etc.
Nu mai puţin periculoasă este deformarea profesională a anchetatorului şi procurorului. Acestor
deformări li se poate contrapune numai un om cu un spirit dezvoltat al datoriei, echităţii, un om în
deplinul înţeles al cuvîntului.
Calităţile înalte morale ce sunt necesare judecătorului, procurorului, anchetatorului, avocatului se
cristalizează şi sunt menţinute în procesul vieţii cotidiene cu dificultăţile şi contradicţiile ei. însăşi
activitatea practică legată de rezolvarea problemelor morale contribuie, în primul rînd, devenirii mo-
rale a personalităţii, în afară de aceasta, personalitatea se formează sub influenţa învăţămîntului etic în
procesul căruia omul obţine o anumită sumă de cunoştinţe ce sunt orientate spre respectarea normelor
morale. Autoritatea educatorului, autoritatea conducătorului, modelele lor de comportare servesc
cauzei educaţiei morale. Dar un rol deosebit îl are autoinstruirea şi autoeducaţia morală, activitatea
îndreptată spre un scop bine definit - spre formarea calităţilor morale înalte şi depăşirea dificienţelor
din sfera morală proprie care este deosebit de necesară judecătorului, anchetatorului, procurorului.
Responsabilitatea sau care au fost dovedite îndoielnic trebuie să fie apreciate la modul cuvenit, în
procesul caracterizării inculpatului nu trebuie admisă nici o exagerare a virtuţilor inculpatului. Aceasta
poate provoca neîncrederea faţă de pledoarie şi poziţia avocatului în genere. Dacă apărarea are loc pe o
cauză unde este implicată o grupă de inculpaţi, în acest caz apărătorul trebuie să evite în pledoaria sa
demascarea altor inculpaţi în comiterea crimei. Dar în viaţă apar aşa situaţii, cînd interesele
inculpaţilor sunt contradictorii şi între apărătorii lor discuţiile sunt inevitabile, în această situaţie
apărătorul unui inculpat este cointeresat în aceea, ca judecata să-1 recunoască vinovat în întregime sau
în cea mai mare parte pe inculpatul pe care îl apără un alt avocat, în practica judiciară avocaţii în
asemenea cazuri vorbesc despre dreptul ce este conceput în mod original ca o „apărare necesară", ce
exprimă caracterul forţat al acţiunilor de facto de partea învinuirii.
Este inadmisibil a construi apărarea prin evidenţierea părţilor negative ale personalităţii părţii
vătămate, a calităţilor ei morale nagative. Cu atît mai mult nu trebuie de umilit demnitatea părţii
96
vătămate. Dacă acţiunile părţii vătămate într-adevăr au provocat comiterea crimei şi acest lucru are o
însemnătate juridică, atunci aceste circumstanţe pot şi trebuie să fie elucidate în pledoaria apărătorului.
Dar tot timpul trebuie să ţinem minte că partea vătămată este jertfa crimei, că este judecat acela ce i-a
pricinuit lui prejudicii, nenorocire, suferinţe morale.
În pledoaria apărătorului este inadmisibil a utiliza argumente, inconsistenţa căror este evidentă.
Neadevărul, falsul, denaturarea conştientă a faptelor sunt nişte fenomene profund amorale. Ele sunt
incompatibile cu prestigiul avocatului ca om şi jurist ce îndeplineşte funcţii umaniste. Iar de pe
poziţiile caracterului rezultativ al apărării ele reprezintă un pericol şi pentru destinul clientului
avocatului. Neadevărul ce a fost elucidat chiar în „mărun-ţuşuri" submina încrederea faţă de tot ce a
vorbit apărătorul, deoarece sinceritatea nu posedă o gradaţie certă.
Îîn acelaşi timp, avocatul în pledoaria sa nu este obligat să amintească circumstanţele ce pot dăuna
apărării, dacă despre ele nu a vorbit procurorul. Acest lucru se referă şi la critica învinuirii de pe
poziţiile: „ceea ce nu este dovedit în mod incontestabil, nu poate fi plasat în baza învinuirii", sau:
„versiunea inculpatului, nu este dezminţită de învinuire şi ea trebuie să ţie recunoscută ca autentică", în
acest caz avem de afacere cu dreptul moral de a construi tactica apărării în conformitate cu drepturile
prevăzute de lege.
Pledoaria în instanţa de judecată a apărătorului va atinge scopul dorit atunci cînd avocatul posedă
arta de a demonstra, de a convinge, de a polemiza, când cunoaşte şi aplica cu iscusinţă procedeele
elocvenţei judiciare. Odată cu dezvoltarea caracterului competitiv în procesul penal din Republica
Moldova această iscusinţă capătă o importanţă din ce în ce o mai mare.
În plendoaria sa apărătorul, în mod direct, face o polemică cu procurorul, dar însăşi maniera, forma
acestei polemici trebuie să corespundă unor deziderate de ordin moral. Dezbaterile ce au loc în cadrul
judecăţii nici din punct de vedere juridic, nici din punct de vedere moral nu trebuie să fie concepute ca
o „încăierare" între părţi, ceva asemănător cu o Joacă tară reguli". Participanţii la examinarea cauzei
vorbesc în public şi sunt în drept să utilizeze numai procedeele morale permise, sunt obligaţi să
respecte demnitatea personală, să stimeze cinstea şi demnitatea adversarilor săi şi a altor persoane ce
iau parte la proces. Toţi trebuie să-şi dea seama că se adresează instanţei de judecată, stima şi respectul
faţă de care se manifestă şi în respectarea normelor morale.

97
 TEMA 14: ARGUMENTE ETICE REFERITOARE LA PROBLEMELE
PRIMORDIALE ALE ETICII JUDICIARE.

OBIECTIVE

I. ARGUMENTE ETICE ŞI JURIDICE ÎN FAVOAREA ŞI ÎMPOTRIVA CONDAMNĂRII

LA MOARTE
II. PROBLEMELE ETICE ŞI JURIDICE “PRO” ŞI “CONTRA” EUTANASIEI

CUVINTE-CHEIE: viață, condamnare, pedeapsă, eutanasie, morte.

I. Argumente etice şi juridice în favoarea şi împotriva

condamnării la moarte
Condamnarea la moarte reprezintă un omor ce este efectuat de stat în limitele dreptului lui la
violenţa legitimă. Obligaţiunea exclusivă a statului ce constă în a asigura o viaţă paşnică şi a asigura
securitatea cetăţenilor, este consolidată prin dreptul lui excesiv de a dispune de viaţa lor în anumite si-
tuaţii.
Statul din momentul apariţiei sale şi pînă în prezent utilizează pedeapsa capitală, dar proporţiile,
caracterul, formele practicării ei sunt diferite.
Dacă vom examina chestiunea în cauză în dinamica istorică, vom descoperi următoarele tendinţe:
- Se micşorează numărul şi tipurile de crime pentru care pedeapsă devine condamnarea la moarte.
Spre exemplu, în Anglia la începutul sec. al XlX-lea pedeapsa capitală era stabilită pentru mai mult de
200 de tipuri de crime, chiar şi pentru furturile de buzunar mai mult de l şiling în biserică. Astăzi în
Anglia pedeapsa cu moartea este abolită, în ţările unde se păstrează pedeapsa cu moartea, ea este
calificată în calitate de măsură extremă şi pentru un număr limitat de crime (omor premeditat, trădare
de Patrie etc.).
- În trecut pedeapsa capitală se efectua în mod public şi solemn. In prezent caracterul ei public a
devenit o mare raritate. De obicei, pedeapsa cu moartea se efectuează în mod tainic. In trecut, de
rînd cu formele obişnuite ale pedepsei cu moartea, existau şi chiar prevalau, aşa-numitele forme
calificative, cînd omorul era săvîrşit prin forme destul de chinuitoare ce influenţau imaginaţia
(tragerea
în ţeapă pe timpul lui Vald Ţepeş, fierberea în ulei, arderea pe rug etc.).
- Se micşorează cercul de persoane, faţă de care poate fi aplicată pedeapsa cu moartea. Cîndva ea
nu cunoştea nici o excepţie. In prezent,multe legislaţii exclud din acest cerc copiii pînă la o
anumită vîrstâ,bătrtînii, după o anumită vîrstă, femeile etc.

98
 - În ritmuri rapide se micşorează numărul ţărilor ce aplică pedeapsa cu moartea. Spre exemplu,
către începutul primului război mondial pedeapsa cu moartea a fost în mod juridic anulată şi de
fapt oprită numai în 7 state ale Europei Apusene, în anul 1988 ea a fost abolita în 53 de
state şi a fost supusă unui moratoriu în 27 de state. In Republica Moldova pedeapsa cu moartea a
fost abolită în anul 1995.
- O altă tendinţă constă în schimbarea treptată a atitudinii subiective faţă de pedeapsa cu moartea,
cu toate că opiniile în favoarea acestei pedepse sunt încă destul de numeroase.
În Europa o lovitură de graţie pentru prima oară în această chestiune a efectuat-o juristul italian C.
Becarria, în cartea sa Despre crime şi pedepse, scrisă în anul 1764. După el mulţi gînditori legau
principiul umanismului cu cerinţele desfiinţării pedepsei capitale. Atitudinea negativă faţă de pedeapsa
cu moartea, fiind susţinută, în primul rînd, prin argumente etice a început, încetul cu încetul, să ia
amploare, în multe ţări, mai ales în Europa Apuseană, această tendinţă a devenit dominanta şi s-a
materializat în legislaţie şi practica judiciară. Nu întîmplător astăzi, pentru a deveni membru cu drep-
turi depline al Consiliului Europei, se cere ca din legislaţia ţării pretendente să fie exclusă pedeapsa cu
moartea.
Schimbarea atitudinii lată de pedeapsa eu moartea este legală de schimbările ce au avut loc în
genere în perimetrul reacţiei societăţii cu statul, care poate fi caracterizată ca o stăvilire juridică.
Cerinţele privind abolirea pedepsei capitale au fost semnificative în sensul că au constituit o lovitură
asupra caracterului atotputernic al statului şi au demonstrat dreptul inalienabil al omului la viaţă.
Cu toate că în mod istoric sociologia pedepsei cu moartea denotă că ea din ce în ce mai mult este
lipsită de sancţiunea etică, pierde susţinerea socială şi este înlăturată din practica juridică, totuşi
conceperea negativă asupra condamnării la moarte încă nu este incontestabilă. Discuţiile pe marginea
acestei probleme continua şi astăzi.
În cele ce urmează, ar fi cazul să efectuăm o examinare a argumentelor în favoarea condamnării la
moarte şi-a posibilelor obiecţii asupra lor. Este vorba de argumentele morale, etice, în virtutea cărora
condamnarea la moarte este considerată ca echitabilă, nu pur şu simplu admisă, dar acceptabilă, adică
necesară din punctul de vedere al bunului social, echităţii, umanismului. Cele mai importante
argumente în acest sens sunt:
- Condamnarea la moarte este o răzbunare echitabilă şi este o fapta morală, deoarece se aplică în
calitate de pedeapsă pentru omor. Acest argument este cel mai răspîndit. El pare cel mai puternic şi
convingător, deoarece echitatea este, de obicei, bazata pe principiul echivalenţei. Dar, anume
principiul echivalenţei în cazul de faţă nu este respectat. Omorul, pentru care se cuvine pedeapsa
capitala este calificat ca crimă. Pedeapsa cu moartea ca atare este un act al activităţii statale. Reiese,
deci, că crima este considerată egală cu actul activităţii statale. Condamnarea la moarte este complet
altceva decît alte forme ale omorului din punctul de vedere al criteriului psihologic. Cunoaşterea
99
preliminară despre moarte, aşteptarea ei, despărţirea de rude, antipatia faţă de călău şi multe altele,
face ca omorul ca rezultat al pedepsei capitale să fie un fenomen psihologic mai dificil decît în
majoritatea altor cazuri. Echivalenţa în răzbunare nu se respectă, cînd forţele călăului şi ale jertfei sunt
de la bun început inegale. Toţi vor fi de acord cu aceea că un om matur, omorînd un copil, pe care el ar
fi fost în stare să-1 dezarmeze, sau să-1 pedepsească într-un alt mod, săvîrşeşte o faptă inechitabilă,
chiar dacă copilul a reuşit să comită crime sîngeroase. Criminalul cît de straşnic ar fi, în faţa societăţii
şi a statului este mai slab decît un copil în faţa unui om matur. Şi, în sfîrşit, pedeapsa cu moartea nu
poate fi socotită o pedeapsă echivalentă, cînd ea este aplicată pentru alte tipuri de crime în afara
omorului. Şi în aceste cazuri omorul nu este echivalent, deoarece nu se iau în consideraţie diferite
nuanţe ale vinovăţiei.
- Pedeapsa cu moartea, poate că este inechitabilă faţă de cel asupra căruia ea este aplicată, dar este
îndreptăţită, deoarece prin forţa ei de înspăimîntare preîntîmpină comiterea unor astfel de crime. Acest
argument, bazat pe acţiunea înspăimîntătoare a condamnării la moarte, ca şi această acţiune ca atare,
pare fundamentat numai la prima vedere. La c analiză mai minuţioasă ea destul de uşor este combătut.
Moartea criminalului în sensul înspăimîntării este mai puţin efectivă, decît existenţe lui îndelungată,
chinuitoare şi deznădăjduită în detenţie. Ea într-adevă: produce o impresie puternică, dar această
impresie nu se păstrează mul timp în memorie. Dacă pedeapsa capitală ar fi practicată pentru a-
înspăimînta pe alţii, atunci noi nu am fi ajuns s-o efectuăm în taină, îi cazul pedepsei cu moartea, ca şi
în alte cazuri, pedeapsa nu devine cauză ce poate preveni crima, deoarece criminalul a săvîrşit crima
nu de aceea că el este de acord cu pedeapsa ce va fi aplicată pentru crimă şi este de acord să o suporte,
dar din cauza că el speră să evite pedeapsa. Şi, în sfîrşit, cel mai important argument: din punct de
vedere statistic, şi empiric este stabilit, că aplicarea sentinţei cu moartea nu micşorează în societate
numărul crimelor pentru care ea se aplică, şi invers, abolirea ei nu sporeşte acest număr de crime, adică
existenţa sau lipsa pedepsei cu moartea nu influenţează numărul şi caracteristicile crimelor săvîrşite.
- Pedeapsa cu moartea aduce bine societăţii prin faptul că eliberează societatea de cei mai
periculoşi
criminali. La acest argument se poate riposta prin aceea, că societatea si-ar putea asigura
securitatea din partea lor prin aplicarea pedepsei cu închisoarea pe viaţă. Dacă este vorba de
binele societăţii, atunci ea trebuie să se îngrijească de faptul ca criminalul să retribuie prejudiciul
cauzat de el, iar pedeapsa cu moartea nu retribuie nimic.
- Pedeapsa cu moartea poate fi justificată prin motive umaniste cu privire la criminal, deoarece
condamnarea !a închisoare pe viaţă este o detenţie într-o cameră de unul singur cu mult mai
chinuitoare decît moartea fulgerătoare, în primul rînd, condiţiile de detenţie pot fi acceptabile, în
al doilea rînd, este vorba de o atitudine umană fată de criminal. Poate, în acest caz, ar fi mai bine

100
 de a oferi dreptul de a alege însuşi criminalului. Pentru că umană (morală) poate fi considerată o
aşa acţiune, pentru care este obţinut acordul persoanei în cauză.
- Pedeapsa cu moartea este o modalitate simplă de a scăpa de criminal. Prin pedeapsa capitală
statul scapă de criminal, demonstrîndu-şi forţa prin slăbiciune,. Aceasta demonstrează o dată în
plus că argumentele morale sunt de gradul al zecelea şi sunt utilizate numai în calitate de
acoperire. Argumentele în favoarea pedepsei cu moartea nu rezistă criticii morale. Dar există
oare argumente morale împotriva pedepsei capitale. Evident că există. Cele mai importante sunt:
- Pedeapsa cu moartea are o influenţă morală pervertitoare asupra societăţii. Ea are o astfel de
influenţă nemijlocit prin oamenii ce participă la ea şi în mod indirect, prin faptul că în societate prin
însuşi faptul existenţei pedepsei cu moartea se impune gîndul, că omorul în anumite cazuri poate fi
echitabil, poate fi considerat un lucru bun. Prin aceasta cetăţenii obţin un motiv în plus de a deveni
nişte apărători ai echităţii şi prin intermediul linşării să pedepsească criminalul, mai ales dacă ei sunt
de părerea, că funcţionarii de stat nu îşi îndeplinesc cinstit funcţiile. Ca dovadă a acţiunii pervertitoare
a pedepsei capitale este faptul că ea este percepută şi se practică ca un viciu straşnic. Săvîrşirea ei este
considerată ca o faptă inumană, ruşinoasă: călăii nu divulgă profesia lor, sunt inventate aşa procedee
ale pedepsei cu moartea, care fac imposibil de a afla cine este călăul. Procurorii care cer de ia
judecători să adopte pedeapsa cu moartea, niciodată nu vor fi de acord să îndeplinească rolul de
executor al acestei pedepse, nemaivorbind de legislatorii ce acceptă această formă de pedeapsă, sau de
filozofii care o argumentează.
- Pedeapsa cu moartea este un act îndreptat împotriva justiţiei. Dreptul, după cum se ştie, este
axat pe echilibrul dintre libertatea personală şi binele obştesc. Pedeapsa cu moartea, nimicind
individul, distruge prin efectele sale însăşi relaţia de drept. In acest caz, avem de afacere nu cu
dreptul, ci, în opinia lui C. Becarria, cu lupta naţiei împotriva cetăţeanului. Pedeapsa aplicată este
tot
impul individualizată, îndreptată direct împotriva vinovatului, în cazul pedepsei cu moartea,
de fapt, sunt pedepsite numai rudele criminalului, pentru că ea are asupra lor o influenţă atât de
puternică, că poate duce la ieşire din minte, suicid, ne mai vorbind de suferinţele morale destul
de chinuitoare pentru ei. în drept există principiul restabilirii pedepsei, ce permite într-un anumit
grad de a
face returnabile cazurile, cînd este comisă o greşeală a judecătorului. Referitor la pedeapsa
capitală acest principiu se încalcă, acel ce a fost omorît nu mai poate fi reîntors la viaţă şi, nu
poate fi compensată paguba săvîrşită în urma greşelii juridice. Asemenea greşeli sunt destul de
frecvente. Statistica ne indică, că în S.U.A. au fost pronunţate 349 de
sentinţe greşite de pedeapsă cu moartea, dintre care 23 au fost îndeplinite.

101
 - Pedeapsa cu moartea este un fenomen necinstit şi fals prin faptul că ea,
în mod evident, încalcă limitele competenţei omului, deoarece omul nu este stăpînul vieţii. Viaţa
este
condiţia faptelor umane şi trebuie să rămînă o limită a lor. Mai mult ca atît, omul nu poate să
judece fură îndoială despre vinovăţie, sau să vorbească despre caracterul absolut şi iremediabil al
criminalului. Observările empirice denotă că pedeapsa cu moartea produce asupra criminalului o
schimbare spirituală profundă şi condamnatul începe a privi lumea cu alţi ochi. în anumite cazuri
pedeapsa cu moartea şi execuţia, chiar dacă ea nu a fost rezultatul unei greşeli judecătoreşti, se
efectuează atunci cînd nu există nici o necesitate. S-a observat că judecătorii ce pronunţă sentinţa
capitală trăiesc
intens cele întîmplate. Acest fapt, ca şi atitudinea antipatica faţă de profesia călăului, sunt nişte
semne
evidente, că pedeapsa cu moartea este ceva imoral şi fals.
- Pedeapsa cu moartea reprezintă şi un atentat la principiul fundamental
al eticii - a valorii incontestabile a personalităţii umane, a sacralităţii ei. În acea măsură în care
noi identificăm morala cu nonviolenţa, cu porunca „să nu ucizi!", pedeapsa cu moanea nu poate
obţine o sancţiune morală, deoarece ea îi este invers proporţională. Nu numai prin
argumentările care sunt aduse, dar şi prin faptul existenţei ei pedeapsa cu moartea este o
încercare de a inocula oamenilor, prin metode de contrabandă, gîndul că omorul poate fi o cauză
umana, raţională.
În încheiere putem menţiona, că argumentele etice în favoarea pedepsei cu moartea nu au o logică
formală, cu toate acestea ele sunt susţinute de mulţi oameni şi par pentru ei destul de convingătoare.
Opinia publică din multe ţări, inclusiv şi din Moldova, este de părerea că trebuie de susţinut practica
pedepsei cu moartea. Acest obiectiv are forţa inerţiei istorice şi, totodată, este susţinut de ideologia
oficială, codată în diferite forme ale culturii spirituale. Ea mai are şi rădăcini în statutul emoţional al
omului care s-a constituit în mod istoric. Vorba e, că omorul, atunci ctnd este săvîrşit prin intermediul
unor forme monstruoase, provoacă o indignare profundă, care în mod instinctiv se transformă într-o
sete de răzbunare, în spatele unor asemenea dispoziţii stă neacceptarea absolută a omorului, dorinţa de
a pune capăt imediat şi hotărît acestui fenomen negativ.
Dar cu timpul se va schima şi la noi, ca şi în ţările cele mai civilizate, situaţia în acest domeniu. S-a
ajuns la concluzia că pe oameni nu trebuie să-i aduci jertfă nici chiar zeilor. Au apărut noi reprezentări,
a fost formulat principiul „să nu ucizi!'', principiul proclamat de lisus Hristos: „Nu vă împotriviţi celui
rău" (Matei. 5: 39). Dar în aceste principii sau păstrat şi se mai păstrează, din păcate, un şir de lacune,
una din ele fiind - pedeapsa cu moartea. In genere omorul este socotit, din punct de vedere etic,
inadmisibil, în afară de cazurile, cînd acestea sunt efectuate de către stat, chipurile în numele
102
moralităţii. Este evident că şi în privinţa acestei rătăciri cu timpul va avea loc o trezire intelectuală şi
emoţională a societăţii. Discuţiile contemporane despre pedeapsa cu moartea confirmă această direcţie.
II. Problemele etice şi juridice „pro” şi „contra” eutanasiei
Cuvîntul „eutanasie" este compus din două cuvinte greceşti - eu şi thanatos - şi literal înseamnă „o
moarte bună". Astăzi prin „eutanasie" se înţelege în genere a produce o moarte bună - o omorîre din
compasiune a unei persoane, determina sfîrşitul vieţii unei alte persoane de dragul acesteia din urmă.
în această înţelegere sunt implicate două trăsături importante ale actelor de eutanasie. Mai întîi,
eutanasia presupune a lua în mod deliberat viaţa cuiva; în al doilea rînd, acest lucru se face de dragul
persoanei căreia i se ia viaţa: cazul tipic e acela cînd ea sau el suferă de o boală incurabilă sau aflată în
stadiul ultim. Aceste două trăsături fac ca eutanasia să se deosebească de aproape toate celetelte forme
prin care se ia viaţa cuiva.
În orice societate cunoscută nouă s-au acceptat unul sau mai multe principii prin care este interzisă
luarea vieţii unei persoane, dar în diverse tradiţii culturale răspunsurile la întrebarea cînd e considerată
greşită din punct de vedere moral luarea vieţii cuiva a variat mult. Dacă ne îndreptăm către rădăcinile
tradiţiei occidentale la care aparţinem şi noi, românii, vom descoperi că pe timpul grecilor şi romanilor
practici precum infanticidul, suicidul şi eutanasia erau larg acceptate. Cei mai mulţi istorici ai moralei
occidentale consideră că iudaismul şi ascensiunea creştinismului au condus în mare măsură la
sentimentul că viaţa umană este sfîntă şi că nu poate fi luată într-un mod deliberat. Potrivit acestei
tradiţii, a lua o viaţă umană nevinovată înseamnă a uzurpa dreptul lui Dumnezeu de a da şi de a lua
viaţa. De asemenea, potrivit unor influenţi autori creştini, aceasta înseamnă a viola legea naturală. Un
atare punct de vedere cu privire la inviolabilitatea absolută a vieţii umane nevinovate nu a fost pus
efectiv sub semnul întrebării pînă în sec. al XVI-lea, cînd Th. Moore a publicat cartea sa Utopia, în ea
el prezintă eutanasia în cazul celor foarte grav bolnavi ca una dintre cele rnai importante instituţii din
imaginata comunitate ideală, în secolele următoare, unii filozofi britanici (Hume, Bentham, Mill) au
pus sub semnul întrebării fundamentele religioase ale moralităţii şi interzicerea absolută a sinuciderii,
eutanasiei şi infanticidului. Im. Kant cu toate că admitea că adevărurile morale îşi au fundamentul mai
degrabă în raţiune decît în religie, gîndea, cu toate acestea, că „nu poate sta în puterea omului să
dispună de propria-i viaţă".
Compasiunea pentru bolnavii suferinzi şi fără speranţă de însănătoşire, iar în cazul eutanasiei
voluntare respectul pentru autonomia persoanei au fost raţiunile fundamentale avansate de către cei
care au argumentat că eutanasia este moralmente permisă. Astăzi unele forme de eutanasie se bucură
de un larg sprijin popular, iar mulţi filozofi contemporani au argumentat că eutanasia e moralmente
admisibilă. Totuşi, opoziţia din partea religiei oficiale (spre exemplu, cea a bisericii romano-catolice) a
rămas neschimbată. Eutanasia activă e considerată o crimă în toate statele, cu excepţia Olandei, unde.
începînd cu 1973, în urma unui şir de procese, au fost formulate condiţiile juridice în care medicii - pot
103
practica eutanasia, iar în anul 2000 a fost adoptată o lege cu privire la eutanasie. Este limpede că
hotărîrea de a muri trebuie sa fie o hotărîre luată în mod voluntar şi cu chibzuinţă de către un pacient
informat şi trebuie să existe suferinţe fizice şi psihice pe care ce' care le îndură le consideră
insuportabile, Totodată, nu există vreo soluţie rezonabilă de a i se îmbunătăţi situaţia etc,
Eutanasia poate lua trei forme: poate fi voluntară, nonvoluntatră şi in voluntară. Eutanasia voluntară
este atunci cînd ea este realizată de cineva 1; cererea muribundului, de dragul lui. între eutanasia
voluntară şi sinucidere asistată există o legătură strînsă, este o situaţie cînd o persoană o ajută pe alt să-
şi pună capăt vieţii. Eutanasia poate fi voluntară şi atunci cînd, în momentul în care persoana a cărei
viaţă se sfirşeşte nu mai este în stare să-şi exprime dorinţa de a muri. Cineva poate dori ca viaţa să i se
sfîrşească în cazul când s-ar afla într-o situaţie în care, să zicem, din cauza suferinţei provocate de o
stare incurabilă de neputinţă, din cauza unei boli sau a unui accident, şi-a pierdut facultăţile raţionale şi
nu ar mai fi capabil să hotărască dacă să trăiască sau să moară. Dacă însă, cîtă vreme mai era capabil, a
chibzuit şi şi-a exprimat dorinţa de a muri, dacă ar fi într-o situaţie precum aceasta, atunci a altă
persoană care, în condiţii bune determinate, îi pune capăt vieţii acţionează la cererea sa şi înfăptuieşte
o acţiune de eutanasie voluntara.
Eutanasia este nonvoluntară atunci cînd se pune capăt vieţii unei persoane care nu poate alege ea
însăşi între a trăi şi a muri - spre exemplu, când este vorba de un nou-născut handicapat ori de un
bolnav incurabil, sau pentru că o boală sau un accident au transformat o persoană în stare să acţioneze
în chip responsabil într-una care niciodată nu va mai putea acţiona astfel, fără însă ca acea persoană să
fi menţionat înaintea acestei boli. că, într-o asemenea situaţie, ar dori sau nu eutanasia.
Eutanasia este involuntară atunci cînd persoana căreia i se face ar fi fost în măsură să-şi dea sau să
se abţină să-şi dea consimţămîntul să moară, dar nu şi 1-a dat - fie pentru că nu a fost întrebată, fie
pentru că a fost întrebată dat s-a abţinut să şi-l dea, fiindcă dorea să continue să trăiască. Deşi cauzele
clare de eutanasie involuntară sunt relativ rare, s-a argumentat că unele practici medicale larg acceptate
reprezintă de fapt eutanasie involuntară.
Pînă în acest moment am definit eutanasia într-un mod vag, ca o „omorîre din compasiune". Toate
cele trei feluri de eutanasie menţionate mai yjs - voluntară, nonvoluntară şi involuntară - pot fi atît
active, cît şi pasive. Eutanasia pjjsjvă înseamnă, că medicul, înlăturîndu-se, nu întreprinde acţiuni care
ar putea să menţină viaţa, în mod pasiv sancţionează moartea bolnavului ce este deseori destul de
chinuitoare, în cazul eutanasiei jactive medicul, în mod raţional, după un plan bine definit, înfăptuieşte
acţiuni speciale ce accelerează moartea.
Opiniile că atît omisiunile, cît şi acţiunile pot reprezenta eutanasie sunt larg răspîndite. De exemplu,
biserica romano-catolocă, în a sa Declaraţie cu privire la eutanasie, defineşte eutanasia ca „o acţiune
sau o omisiune care prin ea însă sau prin intenţia săvîrşirii ei cauzează moartea1' (Sacred Congregasion
for the Doctrine of Faith, Declaration on Eutanasia, Vatican, 1980, p. 6). Totuşi filozofii nu sunt de
104
acord atunci cînd e vorba să spună care acţiuni şi omisiuni sunt eutanasie. Spre exemplu, uneori se
neagă că un medic practică eutanasia (pasivă sau nonvoluntară) atunci cînd se abţine să reanimeze un
nou născut grav handicapat, sau că un doctor realizează o eutanasie atunci cînd administrează unui
pacient doze tot mai mari dintr-un medicament care alină durerea, dar despre care ştie că ar putea duce
la moartea acestuia. Alţi autori susţin că un agent a realizat eutanasie activă sau pasivă ori de cîte ori,
în mod deliberat şi în cunoştinţă de cauză, a purces la realizarea unei acţiuni sau a omis să facă o
acţiune care a dus la moartea previzibilă a pacientului.
În pofida acestei mari diversităţi de păreri, dezbaterile legate de eutanasie s-au centrat asupra
problemelor „pro" sau ,,contra,, eutanasiei din punct de vedere juridic şi moral.
Mai întîi de toate să cercetăm argumentele generale „pro" şi „contra" eutanasiei ce se referă la
acceptarea ei în principiu. Noi ne vom referi cu preponderenţă la al doilea tip de eutanasie - voluntară
din partea pacientului şi pasivă din partea medicului, deoarece eutanasia este mai acceptabilă, atunci
cînd ea este voluntară şi pasivă. Numai în acest caz, dacă este sancţionată o aşa situaţie, are sens de a
vorbi despre celelalte situaţii.
Argumentele de bază ce sunt expuse în favoarea şi contra eutanasiei se reduc lа următoarele:
- Viaţa este un bun numai atunci, cînd în genere plăcerile prevalează asupra suferinţelor, emoţiile
pozitive asupra celor negative. In situaţia eutanasiei această balanţă în mod inevitabil se încalcă, iar ca
rezultat viaţa se transformă într-un chin perpetuu şi ea nu mai poate fi considerată un bun, un scop
dorit. Argumentul în cauză este destul de puternic, mai ales atunci, cînd chinurile vieţii sunt absolut
vizibile şi nedorinţa omului ce se află într-o asemenea situaţie este confirmată indiscutabil de voinţa
exprimată a omului în cauză. Totuşi acest argument poate fi pus la îndoială, împotriva lui pot fi aduse
două obiecţii. Prima se referă la faptul că în timpul analizei acceptibilităţii eutanasiei este incorect a
compara viaţa ca suferinţă cu viaţa ca ceva benefic. In cazul eutanasiei se efectuează opţiunea nu între
viaţa sub formă de suferinţă şi viaţa bună, dar între viaţa sub formă de suferinţă şi lipsa vieţii, sub ce
formă nu s-ar manifesta ca. Suferinţele suni mai rele decît plăcerile, emoţiile negative mai rele decît
cele pozitive, toate aceste afirmaţii nu pot fi puse la îndoială. Dar putem noi oare spune, că viaţa dusă
în suferinţe este mai rea decît lipsa vieţii, iar emoţiile negative sunt mai rele decît orice emoţii. Acest
lucru nu vor să-1 spună chiar şi cei mai hotărîţi părtaşi ai eutanasiei. Dacă vom recunoaşte că însăşi
viaţa, ca atare este un bine, că ea este bine pînă la aceea şi independent de ea, cum în ea concret sunt
repartizate plăcerile şi suferinţele, că însăşi clasificarea manifestărilor vieţii în pozitive şi negative este
posibilă numai prin accepţiunea că viaţa este ceva pozitiv, devine cert că prin aşa concepţii este
imposibil de a îndreptăţi eutanasia. Viaţa este un bine şi rămîne astfel chiar atunci cînd se transformă
într-o suferinţă.
A doua constă în faptul că voinţa exprimată conştient spre viaţă şi voinţa inconştientă către viaţă nu
este unul şi aceiaşi lucru. Ultima nu poate fi ignorată în raţionamentele etice. Voinţa către viaţă
105
exprimată în mod conştient este posibilă dacă există voinţa inconştientă către viaţă. Prima nu poate
avea o prioritate evidentă faţă de a doua. în orice caz, trebuie de recunoscut următoarele: argumentînd
acceptabilitatea eutanasiei prin faptul că aceasta este voinţa conştientă a pacientului, noi recunoaştem,
că dacă bolnavul ar fi fost în stare să comande cu viaţa sa, cînd ea este insuportabilă, atunci el singur i-
ar pune capăt, noi de facto recunoaştem dreptul la suicid, însă nu toţi cei ce recunosc dreptul la
eutanasie, recunosc dreptul la suicid.
- Viaţa poate fi considerată un bine pînă atunci, cînd ea poartă o forma umană, există în cîmpul
culturii, al relaţiilor morale. Degradînd pînă la vitalitate, la nivelul preuman, viaţa este lipsită de
sancţiunea etică şi poate fi examinată ca un obiect, lucru şi de aceea chestiunea despre întreruperea ei
este o chestiune asemănătoare cu aceea, a tăia sau nu un copac uscat. Argumentul în cauză uimeşte
prin goliciunea sa scolastică şi emoţională, deoarece în afara părţii exterioare a vieţii umane există şi
partea ei interioară. Şi, indiferent de faptul pînă la ce nivel, zoologic, vegetativ ea nu a degradat în plan
factologic sau medical, aceasta nu înseamnă, nici într-un caz: că omul este gata să se aibă faţă de el şi
de cei apropiaţi aceeaşi atitudine ca faţă de copacul uscat. Argumentul ce îl examinăm este vulnerabil
şi în limitele cauzisticii. Este clar că forma umana, cultural-morală şi viaţa fizică nu este unul şi acelaşi
lucru, iar etica începe din spusele lui Socrate, că viaţa bună, este mai destionică şi înaltă decît viaţa în
genere. Forma umană a vieţii, sau viaţa destoinică, în afara vieţii ca atare, este un nonsens absolut.
Lumea morală şi valorică tot timpul este dată omului în formă senzorial-concretă şi substanţială. Nu
există mama, nu există prietenul ca atare în afara singularităţii corporale a femeii în cauză, a bărbatului
dat, în afară de cei ce eu îi numesc mama mea şi prietenul meu. Această legătură a sensului moral cu
lucrul în care el este întruchipat este atît de compact, că însuşi lucrul apare nu ca lucru, dar ca un
exponent. Aici putem aminti despre atitudinea omului către concitadinii săi - mormintele care sunt
nişte obiecte în faţa cărora se închină cu pietate oamenii etc. Viaţa şi în forma sa vegetală trezeşte o
anumită pietate, şi de aceea nu ar fi corect, dacă îmbinîndu-ne cu pietate în faţa mormintelor celor
răposaţi nu le-am permite oamenilor să existe şi la nivelul vegetativ al vieţii.
- Susţinerea vieţii la stadiul muribund ce este efectuată prin intermediul unor tehnologii complicate
este destul de costisitoare. Mijloacele ce se cheltuie pentru menţinerea vieţii în situaţii deznădăjduite ar
ajunge să fie tratate zeci, sute, mii de oameni ce pot fi lecuiţi. E clar că acest argument nu poate fi luat
în calcul, cînd este vorba de îndreptăţirea morală a eutanasiei. Pentru că în cazul dat nu este vorba
despre raţionalitatea financiară, socială, psihologică etc., dar despre faptul, putem sau nu considera
eutanasia un act moral.
În aşa mod, noi ne-am convins că argumentele etice în favoarea eutanasiei nu sunt, din punct de
vedere etic, incontestabile. La cele expuse mai sus mai putem adăuga următoarele. Sancţiunea etică a
eutanasiei măreşte pericolul abuzurilor din partea medicilor şi rudelor. Pe de o parte, medicii fiind
fideli reputaţiei profesionale, nu iubesc să dea posibilitate bolnavului să moară, iar pe de altă parte,
106
rudele pot să dorească moartea bolnavului din cauza succesiunii etc. După cum se ştie, morala este
unul din ultimele bariere în calea diferitelor abuzuri. Dacă recunoaştem eutanasia ca un lucru bun, apoi
această barieră dispare şi oamenii în comportarea lor faţă de cel muribund capătă posibilităţi nelimitate
pentru a reda răul ca bine, a păcătui cu conştiinţă curată, încă o obiecţie importantă împotriva
eutanasiei constă în aceea că ea încalcă principiul sacralităţii vieţii umane. Tabuul pe care ea îl scoate
este tabuul moralei însăşi.

107
 Anexe:

Anexa 1
Uzina de aparatură electrică din Bălţi nr. 12
23 martie 1998

ADEVERINŢĂ
Prin prezenta se adevereşte că cetăţeanul Traian Musteafă lucrează la Uzina de aparatură
electrică din Bălţi în funcţia de inginer de schimb şi a primit în anul 1995, ca salariu pentru toate
lunile anului respectiv, luate împreună, suma de 2380 (două mii trei sute optzeci) lei. în afară de
aceasta a mai primit, ca premii şi indemnizaţii, suma de 1200 (una mie două sute) lei.
Adeverinţa este eliberată pentru a fi prezentată la Judecătoria sectorului Botanica a
municipiului Chişinău.

Directorul Uzinei ştampila, semnătura

Vasile Nastasiu

ADEVERINŢĂ
Prin prezenta se adevereşte că cetăţeanca Ana Gheorghiţă este domiciliată în comuna
Verejeni, locuind aici din anul 1950. Dumneaei locuieşte singura, fiind văduvă si având două fiice stabilite
cu traiul la Chişinău.
Adeverinţa este eliberată pentru a fi prezentată la Secţia judeţeană de asigurări sociale.

Secretar ştampila, semnătura Veronica

Mândrilă

108
 Anexa 2

Republica Moldova
Ministerul Ştiinţei şi învăţământului
Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chişinău
Facultatea de Filologie
DIPLOMĂ
In baza hotărârii Comisiei pentru examenul de diplomă din l iulie 1998 Cracan Ion, născut în
anul 1975, luna ianuarie, ziua 31, în localitatea Briceni, judeţul Soroca, a obţinut diploma de
profesor şcolar cu specialitatea limba şi literatura româna şi cu nota medie generală 8,6
Rector (semnătura)
Preşedintele Comisiei (semnătura)
Decan (semnătura)

Anexa 3

Domnule Primar,
subsemnatul Eugeniu Bârliba, student la Universitatea de Stat din Chişinău, rog să dispuneţi a mi se
elibera o adeverinţă în care să fie reflectat faptul că părinţii mei, locuitori ai comunei Arioneşti, au
câte o pensie ce nu depăşeşte suma de 100 lei. Adeverinţa va fi prezentată la universitate pentru a mi se
distribui cămin.

2 octombrie 1998 Semnătura

Către Primarul comunei Arioneşti, dl Ion Patraşcu

Anexa 4

Liceul român-italian Dante Alighieri

din Chişinău
str. Mitropolit Bănulescu-Bodoni, nr. 14, tel. 23-12-85
nr. 4 18 aprilie 1996
Către Baza auto nr. 3 a Ministerului
Transporturilor al Republicii Moldova
or. Chişinău, str. Viilor, nr. 18

109
 Vă rugăm să repartizaţi liceului nostru pentru zilele de 27 şi 28 aprilie a.c. două autocare Icarus,
pentru a efectua cu liceenii o călătorie la Iaşi. Vă rugăm să ne comunicaţi din timp, la telefon, despre
posibilitatea soluţionării cererii noastre, pentru a fi în siguranţă.
Plata se va face din contul liceului nr. 6432195 din Banca de Economii.
Directorul liceului Semnătura dr. Ion Răileanu
Contabil Semnătura Ana Alexandrescu

Anexa 5

Domnule Director general,

Subsemnatul Gheorghe Covaliu, inginer de schimb la combinatul de mobilă pe care
conduceţi. Vă rog cu tot respectul să examinaţi rugăminjtea, m.ea de a mă transfera din funcţia
de inginer de schimb în funcţia de director manager, însărcinat cu problemele asigurării cu
materie primă.
Lucrez la combinat de mai mult de zece ani şi cunosc foarte
- bine dificultăţile cu care se confruntă întreprinderea noastră, întotdeauna am avut o
atitudine conştiincioasă faţă de obligaţiunile de serviciu.
În ultimul timp mă preocupă o problemă importantă a unităţii noastre şi anume asigurarea cu
"materie primă la preţuri mai convenabile. La ora actuală noi cumpărăm lemn (care nu
întotdeauna este de calitatea cea mai, bună) de la mai multe întreprinderi
- comerciale, care, la rândul lor, cumpără de la alte firme comerciale. Cu alte-cuvinte,calea
pe care o parcurge materia primăa de la producători până la noi e destul de lungă, fapt care face
ca preţurile să crească de câteva ori.
Am unele planuri interesante în sensul soluţionării acestei probleme. Sunt gata, în cazul în care
proiectele mele vor fi aprobate, să plec într-o delegaţie pe un timp mai îndelungat, pentru a
organiza livrarea lemnului de conifere de calitate mai înaltă şi la preţuri mai avantajoase pentru
noi. Am găsiti un grup de persoane care ar putea, merge, pentru un termen de doi ani, la tăiatul
pădurilor.
În cazul examinării cererti mele, rog să mi se acorde jumătate de oră la una din şedinţele
Consiliului director pentru a-mi expune proiectele.

Anexa 6
Obiectivul are un regim de înălţime parter şi are următoarea
compartimentarefuncţională:
- bufet cu o suprafaţă de 18,61 mp;
- sală vânzare produse din carne cu o suprafaţă de 22,26 mp;

110
 - sală fabricaţie cu o suprafaţă de 3,75 mp;
- sală tranşare cu o suprafaţă de 13,86 mp;
- cameră frigorifică cu o suprafaţă de 3,40 mp;
- vestiar cu o suprafaţă de 1,90 mp;
- grup sanitar cu o suprafaţă de 2,40 mp;
- W.C. cu o suprafaţă de 1,00 mp;
- vestibul cu o suprafaţă de 1,54 mp;
- 2 holuri cu suprafeţele de 3,65 mp şi respectiv 4,20 mp.
Finisaje interioare:
- pardoseli – gresie în grup sanitar, beton în vestiar şi cameră frigorifică, mozaicîn restul spaţiilor;
- pereţi – faianţă (h = 1,50 m) în spaţiile cu destinaţie specială şi în res tzugrăveli cu var - tavane –
zugrăveli cu var - tâmplărie din lemn vopsită cu vopsea de ulei culoare maro la exterior şi albă
lainterior.
„Finisaje exterioare:
- tencuieli driscuite în praf de piatră la pereţi.
- soclu din ciment sclivisit
- învelitoare plăci azbociment ondulat.
Încălzirea se realizează cu aparate electrice omologate.
Întocmit,Arh. Samoilă Laurenţiu

Anexa 7
Ionescu Bogdan, fiul lui Ion şi Maria, născut la data de 20.10.1990 în localitatea Balş,
judeţul Olt, cu domiciliul stabil în localitatea Balş, str. N. Bălcescu, nr. 56, bl. 28, sc. A, et.1, apt.
7, judeţul Olt, de cetăţenie şi naţionalitate română, sunt căsătorit, nu am copii, sunt absolvent al
Grupului Şcolar Industrial „Aurel Vlaicu” Sibiu, cunosc bine limba franceză, sunt de profesie
mecanic auto, lucrez la S.C. Rulmentul S.A. Slatina ca şofer, având acasă telefonul cu nr.
451892 şi la serviciu nr. 437213 interior 456.
În perioada 1997 – 2001 am urmat cursurile claselor I – IV ale Şcolii Generale din
localitatea Morunglav. Din această perioadă mă cunosc următoarele persoane: Vasile Daniel –
învăţător, Dumitru Ion – directorul şcolii.
În perioada 2001 – 2005 am urmat cursurile claselor V – VIII ale Şcolii Generale nr. 4
din localitatea Balş. Din această perioadă mă cunosc următoarele persoane: Marin Ilie –
diriginte, Eremia Constantin – profesor de matematică, Ilie Iuliana – profesor de istorie.
111
 În perioada 2005 – 2009 am urmat şi absolvit cu diplomă de bacalaureat cursurile claselor
IX – XII în cadrul Grupului Şcolar Industrial „Aurel Vlaicu” Sibiu – specialitatea mecanici–auto.
Sunt posesor al permisului de conducere categoriile B,C,D,E. Din această perioadă mă cunosc
următoarele persoane: Vasilescu Ion – diriginte, Mazilu Gheorghe – profesor de matematică,
Stroe Marcel – maistru mecanic.
În perioada octombrie 2009 – decembrie 2009 am lucrat ca şofer la S.C. Concast S.A.
Balş. Din această perioadă mă cunosc următoarele persoane: Ivan Ilie – director, Drăgan Ion –
contabil.
Din decembrie 2009 şi în prezent lucrez la S.C. Rulmentul S.A. Slatina ca şofer.
Din această perioadă mă cunosc următoarele persoane: Nadolu Eugen – contabil, Argherie
Vasile – mecanic.
Locuiesc cu părinţii într-un apartament/casă cu 4 camere şi părinţii au în proprietate un
autoturism marca Dacia 1310 an de fabricaţie 1989.
Menţionez că atât eu cât şi membrii familiei mele nu am fost arestaţi, judecaţi sau
condamnaţi. M–am deplasat în excursie în Italia în perioada septembrie – octombrie 2009, unde
am vizitat localităţile Roma şi Milano.
Tata – Ionescu Marin, fiul lui Dumitru şi Maria, născut la 12.12.1965 în comuna
Bârza,judeţul Olt, de cetăţenie română, absolvent al Liceului Agricol Slatina, a lucrat ca strungar
la s.c. S.M.R. s.a. Balş, actualmente pensionat pe caz de boală, cu domiciliul în sat Morunglav,
comuna Bobiceşti, nr.45, fără telefon.
Mama – aceleaşi date ca la tată – după nume şi prenume se trece fostă (numele de familie
purtat anterior).
Soţia – aceleaşi date ca la tată – după nume şi prenume se trece fostă (numele de familie
purtat anterior).
Frate, soră – aceleaşi date ca la tată (sora dacă este căsătorită se trece numele actual şi
numele anterior) Copil – Ionescu Daniel, născut la data de 10.05.2000 în localitatea Balş,
preşcolar, cu domiciliu stabil în localitatea Balş, str. N. Bălcescu, nr. 56, bl. 28, sc. A, et. 1, apt.
7, judeţul Olt.
Tatăl soţiei, mama soţiei, fratele/sora soţiei – aceleaşi date ca la tatăl titularului (setrece şi
numele purtat anterior la mamă şi dacă este cazul la sora soţiei).
Aceasta îmi este autobiografia pe care o dau şi o semnez, asumându–mi răspunderea
exactităţii tuturor datelor.

Data ______________ semnătura ____________

112
Anexa 8
Paduraru Adrian
Strada Lalelelor Nr. 25, 5800 Suceava
Telefon: 030 214314
e-mail: paduraru.a@eed.usv.ro
Studii:
· Student în anul al IV-lea , specializarea Calculatoare, la Facultatea de Inginerie Electrica,
Universitatea “Stefan cel Mare”, Suceava; (media anului al III-lea de studii: 9,25)
· Detinator al certificatului CCNA(Cisco Certified Networking Associate)
· Detinator al unui atestat Cambridge de cunoastere a limbii engleze (Certificate of Advanced
English, CAE)
· Absolvent al Liceului de Informatica din Suceava, promotia 1997, cu atestat de asistent
programator
Participari la competitii profesionale
· Locul 13 (din 56) cu echipa la divizia de seniori a concursului de roboti pompieri de la Trinity
College, Hartford, CT USA (2001)
· Locul al IV-lea la ACM International Collegiate Programming Contest, editia 2000
· Premiul al III-lea (cu echipa) la a VI-a editie a Concursului International Studentesc “Hard &
Soft” (1999)
· Diferite premii si mentiuni la trei etape nationale ale olimpiadei de informatica ( 1994-1996)
Stagii de pregatire în strainatate
· Beneficiar (în calitate de student în anul al II-lea) al unei burse de studii de trei luni la
Universitatea
de Stiinte si Tehnologii din Lille (Franta)
Cunostinte si abilitati tehnice
· Utilizare si proiectare de circuite electronice
· Proiectarea si implementarea de sisteme digitale cu controlere programabile (PLC)
· Sisteme de operare cunoscute si utilizate: MS-DOS, Microsoft Windows 95, Microsoft
Windows
NT,Windows 2000, UNIX, LINUX
· Utilizarea de programe de gestiune a bazelor de date: Microsoft Access, Visual FoxPro, Lotus
Approach
· Utilizare de programe de calcul tabelar: Microsoft Excel, Lotus 1-2-3
· Limbaje de programare cunoscute: Pascal, C, C++, Visual C++ (MFC), Visual Basic, Java,
PROLOG
113
 · Abilitati CAD: Protel, SPICE
· Programe de aplicatii utilizate frecvent: Microsoft Office, Corel Draw, Paint Shop Pro
· Design Web: Netscape, Internet Explorer, HTML Assistant Pro, Dream Weaver, Flash
· Abilitati de administrare a retelelor de calculatoare sub sistemele amintite: instalare,
configurare, securitate
Colaborari didactice
· Laborant cu jumatate de norma: administrarea retelei de calculatoare din laboratorul de
programare (sub îndrumarea doamnei Sef. lucrari Virginia Panait)
Alte activitati
· Redactor sef al ziarului electronic studentesc, ARHEUS
· Portarul echipei reprezentative de fotbal a facultatii
· Membru OSFIE ( Organizatia Studentilor din Facultatea de Inginerie Electrica)
Pasiuni
· Sofatul
· Tenisul de cîmp
· Arta fotografica

Anexa 9
Către Directorul Uzinei de Tractoare din Chişinău, dl Traian Mănescu
NOTĂ EXPLICATIVĂ
Subsemnatul Vasile Cătană, paznic la Uzina de Tractoare, pe data de 8 februarie 1998 mi-am făcut
conştiincios serviciul la poartă, de la ora 8 până la ora 16. Am făcut doar pentru 10 minute o
întrerupere nepermisă (aproximativ la ora 11), având nevoie să dau un telefon şi lăsând postul de
pază fără supraveghere. Presupun că tocmai în aceste zece minute au fost scoase de pe teritoriul
uzinei bunurile sustrase.
Cer iertare pentru nerespectarea Regulamentului de pază şi promit ca pe viitor să nu mai comit
asemenea încălcări.
9 februarie 1998

Anexa 10
Declaraţie
Subsemnatul/a......, domiciliat/ă în localitatea....., str....., nr. ..., bl. ..., ap...., et..., sc..., judeţul .....,
codul poştal ...., posesoare a actului de identitate ... seria ..., nr. ..., codul numeric personal ...., în
114
calitate de solicitant al finanţării GAL “PE MURES SI PE TARNAVE”, pentru proiectul............, mă
angajez:
- ca după ce proiectul depus de mine va fi selectat, să raportez către GAL “PE MURES SI PE
TARNAVE”, toate plăţile aferente proiectului, ce vor fi efectuate de APDRP către mine, în calitate
de beneficiar al proiectului;
- Să realizez această raportare, după primirea de la CRPDRP a Notificării cu privire la confirmarea
plăţii şi în maximum 5 zile lucrătoare de la data efectuării plăţii.
- Îmi asum faptul că în situaţia în care se constată că această declaraţie nu este conformă cu
realitatea, ca persoană semnatară sunt pasibilă de încălcarea prevederilor legislaţiei penale privind
falsul în declaraţii.

Data ………..
Semnătura……….

Anexa 11
PROCES – VERBAL Nr. ………. / ……………… *
Încheiat astăzi, data …………….., ora ……… conform prevederilor art. 2 alin.(11) din Legea
192/2006 cu modificările şi completările ulterioare.
In baza solicitării formulate în data de ............................................ domnului/doamnei mediator
...……………………………………………………, autorizat prin hotărârea nr……din
data..............……………a Consiliului de mediere, autorizaţie seria……nr…………… eliberată la data
de .....………………. , a fost programată astăzi şedinţa de informare în acord cu prevederile legale, la
care s-a prezentat:
Domnul/D-na…………………………………………….., domiciliat(ă)
în…………………str…………………………, nr………, bl……, sc……, ap……,
judeţul.....………………………. (sau Societatea……………………………. cu sediul în
……………………………………………………………………………, înregistrată la ORC sub
nr………… CUI……………………reprezentată de domnul/d-
na…………………………………………….., domiciliat(ă) în…………………….., str.
.………………, nr………, bl……, sc…… ap……, judeţul .....………………….. în calitate
de…………………............ )

115
 Dacă este cazul: în baza art. art 601, alin. 1, lit. g) din Lege consimţământul victimei de a participa
la şedinţa de informare împreună cu făptuitorul a fost exprimat prin declaraţia nr…………… din data
…………………………...
Obiectul conflictului părţilor este reprezentat
de…………………………………………………………….. şi
dacă este cazul: face obiectul dosarului nr……../……../……….., aflat pe rolul Judecătoriei/
Tribunalului /Curţii de Apel …………………………………… (sau a Parchetului de pe lângă
Judecătoria / Tribunalul/Curtea de Apel …………………)
Motivul pentru care nu s-a putut realiza informarea părţilor a fost acela că
……………………...………
……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………
Acest proces-verbal a fost încheiat astăzi……………, în ….. exemplare originale, unul pentru parte
şi unul pentru mediator.
Eliberarea procesului verbal a fost realizată în mod gratuit de către mediator.
Ştampilă /semnătură mediator, actul de identitate

Anexa 12
Către Senatul Universităţii Libere Internationale din Moldova
RAPORT
Subsemnaţii Anatol Georgescu, preşedinte al Comisiei pentru efectuarea controlului asupra
predării limbilor moderne la toatefacultăţile, Vasile Untilă, Carolina Smochină, Andrei Samoilă
şiValeriu Rusu, membri ai Comisiei, aducem la cunoştinţa Senatului următoarele:
1. Comisia a asistat, în termen de zece zile, la şasezeci de lecţii teoretice şi practice, predate de
douăzeci de cadre didactice de la toate facultăţile universităţii.
2. Comisia a asistat la trei consultaţii comune şi la două consultaţii individuale.
3. Comisia a adunat de la cadre didactice şi de la studenţi zece note informative care vizează
starea de lucruri în predarea limbilor moderne.
în urma controlului efectuat, Comisia a constatat:
1. La universitate limbile moderne sunt predate de către 25 cadre didactice. Cinci persoane sunt
doctori în filologie, iar 20 persoane nu au grad ştiinţific. Vechimea în muncă a cadrelor
didactice e următoarea: 10 persoane — până la trei ani; 6 persoane —până la 7 ani; 4 persoane —
între 10 şi 15 ani; 5 persoane — peste 15 ani.
116
 2. Durata cursului de limba engleză (la facultăţile nefilologice) este 530 ore. Cursurile de limba
franceză şi de germană au aceeaşi durată — 400 ore. Cursurile de limba română
şi de limba rusă durează câte 96 ore. La facultatea de drept cursul de limba română are numai 60 ore.
3. La predarea tuturor limbilor, în afară de română, grupele sunt divizate în subgrupe, fapt care
permite predarea şi însuşireadiferenţiată, în funcţie de nivelul de inteligenţă şi de pregătirea
anterioară a studentului.
4. Media frecvenţei studenţilor la lecţii este de 70 la sută.
5. După sesiunea de iarnă nota medie pe universitate la limba engleză a fost de 7,8, la franceză -
8,2, la germană - 7,2, la română — 7, la rusă - 9,6.
6. Toate limbile moderne la universitate se predau după metodele cunoscute în literatura de
specialitate.
7. Asigurarea cu manuale şi altă literatură didactică este insuficientă. Acelaşi lucru trebuie spus şi
despre asigurarea cu laboratoare şi mijloace tehnice speciale.
8. După încheierea cursurilor majoritatea absolută a studenţilor nu stăpânesc limbile străine în
măsura suficientă pentru a audia, în aceste limbi, prelegeri ţinute de profesori de peste hotare.
în urma celor constatate, Comisia a efectuat o analiză, ajungând la următoarele rezultate:
1. O parte din cadrele didactice nu au cunoştinţele şi experienţa suficiente pentru a preda în şcoala
superioară.
2. Circa 50 la sută din numărul studenţilor nu acordă atenţia cuvenită însuşirii limbilor moderne.
3. Aspectul aplicativ al însuşirii limbilor moderne în mare măsură lipseşte. La predarea acestora se
ţine cont de specificul profesiei viitorilor specialişti doar sporadic, fără un sistem bine conceput.
4. In general, nu există o concepţie fundamentată ştiinţific despre predarea limbii străine prin
prisma viitoarei specialităţi a studentului.
5. Rezultatele sesiunii de iarnă la limbile moderne, cu excepţia limbii române, nu reflectă starea
obiectivă de lucruri. Notele sunt majorate.
Comisia face următoarele propuneri:
1. Pentru viitor angajarea la universitate trebuie să se facă printr-un concurs riguros, care va
permite încadrarea specialiştilor celor mai merituoşi. In prezent este necesară reciclarea cadrelor, în
special a celor tinere.
2. Este necesară o conferinţă ştiinţifică a cadrelor care predau limbile moderne pentru a dezbate
problema elaborării unui regulament cu privire la aprecierea cunoştinţelor studenţilor. La aceeaşi
conferinţă ar putea fi elaborată concepţia ştiinţifică despre predarea limbii străine prin prisma
viitoarei specialităţi a studentului.
3. Biblioteca universităţii ar trebui să întreprindă o serie de acţiuni pentru a-i asigura pe studenţi
cu toate manualele necesare.
117
 La fiecare facultate trebuie creat câte un laborator special, dotat cu mijloace tehnice necesare
pentru însuşirea limbilor străine.
4.Trebuie elaborat de urgenţă şi pus în aplicare un regulament care va stabili o corelaţie strictă
între notele obţinute de către studenţi şi taxele pentru studii, plătite de ei moderne la universitate.

Preşedintele Comisiei: Anatol Georgescu

Membrii Comisiei:
Vasile Untilă
Carolina Smochină
Andrei Samoilă
Valeriu Rusu

17 martie 1996 Semnatura

Anexa 13
DARE DE SEAMĂ a clasei a VH-a a liceului Mircea Eliade din Chişinău pentru activitatea
desfăşurată pe anul de învăţământ 1997 - 1998
în clasa a Vll-a sunt 23 elevi.
Rezultatele la învăţătură, obţinute în anul de învăţământ 1997-1998, sunt următoarele: 2 elevi au
nota medie 10; 8 elevi au nota medie între 7 şi 10; 11 elevi au nota medie între 5 şi 7; 2 elevi au nota
medie
Din aceste date se vede că doi elevi sunt eminenţi (Grigore Capcelea şi Ion Negură), alţii doi au
rămas repetenţi (Nicolae Pâslaru şi Victor Tabuică), iar ceilalţi 19 au media între 5 şi 10.
In general, nota medie pe clasă este de 7,63.
Obiectele la care clasa a obţinut cele mai mari note medii sunt (în ordine descrescândă): limba
engleză, istoria românilor, chimia.
Obiectul la care clasa a obţinut cea mai joasă notă medie este matematica.
Notele arătate exprimă starea reală de lucruri, aceasta explicându-se prin interesul sporit pentru
carte al unor elevi, în special al celor eminenţi, perseverenţa manifestată pe parcursul întregului an de
învăţământ şi, evident, prin capacităţile elevilor respectivi pentru munca intelectuală.
118
 Alţi elevi, cum ar fi Ana Radu şi Valeriu Moşanu, au obţinut rezultate bune şi foarte bune, însă nu
atât prin capacităţi deosebite, cât prin muncă asiduă, sistematică, iar uneori chiar printr-o tenacitate
exagerată. Părinţii cer acestor elevi, prin diferite metode, să obţină cu orice preţ performanţele cele
mai strălucite.
O serie de elevi, cum ar fi Ştefan Apostol şi Nicolae Darie, cu nota medie între 6 şi 7, nu muncesc
cu adevărat pentru acumularea cunoştinţelor, dar nici nu ar putea fi numiţi elevi leneşi. Ei manifestă o
atitudine cu totul specifică faţă de învăţătură şi de şcoală în general, trecând cu filozofia lor
impasibilă prin anii de şcoală ca prin ceva inevitabil, dar trecător şi fără mare importanţă.
Nicolae Pâslaru şi Victor Tabuică, după cum s-a mai arătat, au rămas repetenţi. Cunoştinţele lor,
insuficiente pentru a fi promovaţi, se explică atât prin nedorinţa lor de a învăţa, cât şi prin aptitudinile
reduse pentru munca intelectuală. Insă, suntem siguri, ei îşi vor găsi locul pe care îl merită în alte
domenii ale vieţii.
S-a muncit mult în direcţia ridicării moralităţii elevilor. S-a vorbit mult despre viciile umane şi
despre consecinţele lor la nivel social. S-a discutat de asemenea despre credinţa în Dumnezeu, despre
dragoste şi relaţiile între sexe şi despre alte teme interesante şi utile, cum ar fi banii şi moralitatea etc.
S-au obţinut anumite succese în educarea patriotică. De exemplu, la o şedinţă a fost comentată şi
analizată expresia Unire, moldoveni! cu referire la condiţiile noastre concrete de viaţă. S-au formulat
concluziile necesare.
O acţiune utilă care a fost planificată, dar a rămas nerealizată, era intenţia de a organiza un cerc
de dansuri. Resursele financiare şi interesul scăzut al elevilor pentru dansuri au cauzat nerealizarea
acestui deziderat. In rest, toate activităţile prevăzute în planul de activitate au fost realizate cu succes.
Pentru anul viitor propunem ca direcţia liceului să discute în cadrul Consiliului Pedagogic lărgit,
împreună cu reprezentanţii tuturor claselor, posibilitatea stabilirii şi aprobării a trei statute pentru
obiectele care se predau la liceu: obiect obligatoriu, obiect opţional, obiect facultativ. Sperăm că
soluţionarea favorabilă a acestei probleme va contribui la sporirea interesului faţă de carte şi la
ridicarea nivelului de cunoştinţe ale liceenilor.

Şeful clasei Dirigintele clasei

Semnătura Semnătura
Stela Vârtosu Claudia Vasilache

15 mai 1998

119
 Anexa 14

Societatea pentru Asistenţă şi Servicii Juridice Asis-Centru

RECOMANDARE
Subsemnatul Anatol Rotaru, doctor în drept, profesor la catedra de drept comercial a Universităţii
de Stat din Chişinău, o recomand pe absolventa noastră Tatiana Gheorghiţă pentru a fi angajată ca
jurist la Societatea Asis-Centru.
Domnişoara T.Gheorghiţă a fost una dintre cele mai bune studente la facultate. A scris sub
conducerea mea teza de licenţă cu tema Legea falimentului în contextul legislaţiei româneşti şi a celei
internaţionale, obţinând cea mai înaltă apreciere din partea comisiei de examinare.
Fiind înzestrată cu o serie de calităţi valoroase, cum ar fi inteligenţa şi agerimea, şi având cunoştinţe
temeinice în domeniul dreptului economic, dra T.Gheorghiţă va fi un avocat excelent. Cu atât mai mult
cu cât ea are un nivel elevat al culturii comunicării şi o puternică forţă de convingere.
Dra T.Gheorghiţă este un om corect, onest, de o înaltă probitate morală. Sunt sigur că se va
manifesta ca un specialist foarte bun şi va contribui la sporirea prestigiului Societăţii Asis-Ccntru.

15 iunie 1998

120
 VIII. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Ann Marie Sabatli. Codul bunelor maniere în afaceri. Avantajul competitiv al

profesionalismului de azi, Bucureşti, 2000.
2. Bihan Le Christine. Marile probleme ale eticii, Iaşi, 1999.
3. Bîrliba C.H. Morala: esenţă, noţiuni, principii, Chişinău, 1987.
4. Bria I., Iisus Hristos, Bucureşti, 1992.
5. V. Capcelea Filosofie. Introducere în istoria filosofiei şi în studiul principalelor domenii
ale filosofiei, Chişinău, 1998.
6. V. Capcelea Filosofie. Manual pentru şcoala superioară, Chişinău, 2001.
7. V. Capcelea Etica şi deontologia juridică, Chişinău, 2002.
8. Delumeanu J., Religiile lumii, Bucureşti, 1993.
9. Dicţionar de etică, Chişinău, 1981.
10. Iaspers K. Oamenii de însemnătate crucială. Socrate. Budha. Confucius. Iisus,
Bucureşti, 1996.
11. Irina Dogaru (traducere din spaniolă) Etica pentru fiul meu Amador, Chişinău, 1997.
12. Iuga N. Etica creştină privită dinspre filosofie, Bucureşti, 2000.
13. Gaudin P. Marile religii. Iudaismul. Creştinismul. Islamismul. Hinduismul. Budhismul,
Bucureşti, 1995.
14. T. Popovici. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în
Republica Moldova, Chişinău, 1991.
15. Mândăceanu V.M.. Etica pedagogică.-Chişinău, 1998 .
16. Mihai G., R. Motică. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Bucureşti,
1997.
17. Miguel A., Islamul şi civilizaţia sa, Bucureşti, 1994.
18. T. Sîrbu. Introducere în deontologia comunicării, Iaşi, 1998.
19. Sava A., Relaţia etică – drept ca domeniu de cercetare în filosofia dreptului // Revista de
filosofie şi drept, 1993, nr. 1
20. Schoun F., Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Bucureşti, 1994.
21. Schure E., Marii iniţiaţi. Rama. Krishna. Hermes. Moise. Orfeu. Pitagora. Platon.
Iisus, Bucureşti, 1998.
22. Stere E., Din istoria doctrinelor morale, Vol. III, Bucureşti, 1979.
23. Vulcănescu E., Etica lui Kant // Viaţa românească, 1992, nr. 5.
24. Williams B. Introducere în etică, Bucureşti, 1993.
25. Etica pedagogică, Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Chişinău, 1998.
121
26. C. Leonardescu Etica şi conduita civică, Bucureşti, 1999.
27. Ianoşi N. Nitzsche: morală, atmosferă // Apostrof, 1993, nr. 1.
28. Coranul. Traducere din arabă de dr. Silvestru Octavian Isopescu, ed. Cartier, 2001.
29. G. Papini Viaţa lui Iisus, Chişinău, 1991.
30. Parabole şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1998.
31. Renan E., Viaţa lui Iisus, Bucureşti, 1991.
32. R. Rus. Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, 1994.
33. А.А. Гусейнов, Р.Г. Апресян. Этика. Учебник для вузов, Москва, 1999.
34. И. Карпец. Уголовное право и этика. М. 1990.
35. А.С. Кобликов. Юридическая этика. Учебник для вузов, М. 1998.
36. А. Ликас. Культура правосудия. М. 1990.
37. Профессиональная этика сотрудников правоохранительных органов, М. 2000.

122