Educarea psihomotorie a copilului cu sindrom Down

Prof. Vasile Liviu

Ca orice alt copil, copilul cu Sindromul Down are o nevoie naturală de mişcare.
Dezvoltarea capacităţii motorii a copiilor cu sindromul Down este caracterizată de
probleme specifice, de aceea, aceşti copii ne îndeamnă să profităm de potenţialul
pe care îl au şi să dezvoltăm pentru ei o formă adaptată a capacităţii motorii. Acest
comportament specific este caracterizat de anumite funcţionalităţi limitate care
apar în comportamentul motor şi sunt deseori asociate cu retard mintal sever.

O caracterizare generală a psihomotricităţii la deficientul mintal indică

următoarele aspecte:

- lipsa de coordonare a mişcărilor segmentelor corpului,

- lipsa de coordonareoculo-motorie;
- capacitatea fizică diminuată, fapt care se repercutează asupra calităţii
mişcărilor (precizie, forţă, viteză, rezistenţă etc.);
- dificultăţi în coordonarea activităţii motorii prin intermediul limbajului;
- greutăţi în manipularea obiectelor simple şi a aparaturii, în valorificarea
mişcărilor însuşite în învăţarea altora;
- dificultatea sau imposibilitatea comunicării de atitudini, sentimente, şi
emoţii prin gesturi adecvate;
- ritmul şi controlul respiraţiei deficitare.

Dezvoltarea şi organizarea motorie generală este mai slabă la majoritatea

dificienţilor mintali, cei mai mulţi dintre aceştia fiind hiperkinetice de asemenea,
deficitul motor asociat deficienţei mintale are o influenţă negativă în organizarea
psihică, creând dificultăţi în ceea ce priveşte coordonarea mişcărilor.

Aceşti copii au un profil ce evidenţiază un nivel particular al devoltării motorii,

deoarece ei prezintă o întârziere în atingerea şabloanelor motorii, astfel apare o
secvenţă diferită de insuşire a deprinderilor motrice de bază, dar dacă tipul de
asistenţă acordat este potrivit şi personalizat, după o perioadă de timp viaţa
persoanei cu retard mintal se va îmbunătăţi.

Părinţii copiilor cu Sindromul Down apelează la ajutorul unui kinetoterapeut în

faza primilor ani de viaţă, ceea ce constituie un aspect foarte important în viitoarea
integrare a copilului în societate. Unul dintre motive este acela că dezvoltarea
motorie a acestor copii diferă substanţial de cea a unui copil fără dizabilităţi, astfel
stimularea precoce s-a dovedit a avea efecte pozitive.

Actul terapeutic trebuie sa aibă în vedere vârsta cronologică şi biologică a

copilului, terapeutul trebuie să se adapteze şi să-şi modifice conduita de predare în
funcţie de stadiul de dezvoltare neuromotorie a acestuia, pentru a şti să-i ceară
copilului executarea unor mişcări şi adaptarea unor posturi compatibile cu
posibilităţile sale reale.

Pentru un elev cu Sindrom Down învăţarea unei deprinderi motrice este un

proces complex şi îndelungat care necesită uneori, în funcţie de deprinderea
respectivă şi de nivelul de expertiză ce se doreşte a fi atins, ani de zile de
antrenament şi de practică cu un feed-back permanent între educator şi educat, iar
cel mai important aspect, raportul didactic trebuie să fie focalizat pe formarea de
competenţe, practic acestor copii le trebuie induse capacităţi atât fizice cât şi
psihice, capacităţi vitale vieţii în societate.

În educarea acestor copii un rol vital îl joacă Kinetoterapia. Instituirea acesteia

într-o fază precoce a dezvoltării contribuie semnificativ la creşterea gradului de
independenţa şi autoservire.

Programul kinetic al acestor copii trebuie să aibă în vedere:

- stimularea dezvoltării motorii, creşterea tonusului muscular, educarea

stimulării funcţiei de echilibru şi coordonare;

- stimularea sensibilităţii proprioceptive şi crearea unei atitudini corecte;

- prevenirea şi combaterea atitudinilor deficiente care se instalează datorită
hipoteniei musculare şi a laxităţii articulare: lordoza lombara, scolioza,
picior plat, etc.
 Pentru dezvoltarea psihomotrie se utilizează masajul, conceptul lui Bobath,
metoda educării terapeutice.

Masajul folosit în scopuri terapeutice ameliorează hipotonia musculară care

este prezentă în cazul acestei afecţiuni corectând totodată şi anumite deficienţe
fizice. Acest masaj se aplică tuturor copiilor înainte de începerea şedinţelor de
terapie. Parinţii trebuie, la rândul lor, să fie instruiţi în vederea efectuării masajului
la domiciliu.

Conceptul Bobath consideră că la baza tratamentului sta inhibiţia mişcărilor

anormale şi facilitarea mişcărilor normale voluntare. Acest concept utilizează
mişcarea pasivă: ea are rolul de a învăţa copilul cu mişcarea normală, imprimă
senzaţiile executării acesteia şi reuşeşte să educe copilul să coordoneze contracţia
şi relaxarea reciprocă a agoniştilor şi a antagoniştilor, mobilizează articulaţiile,
mărind bogăţia de informaţii prin excitarea propriocepţiei peri şi intraarticulare şi
menţine troficitatea articulară.

Atitudinea corpului este considerată ca o rezultantă a raportului între forţa

musculară şi forţa gravitaţională şi se realizează prin contracţii musculare
izotonice şi izometrice. De la naştere şi pe tot parcursul vietii, sistemul nervos, pe
cale senzitivo-motorie, trebuie să creeze atitudini diferite în concordanţă cu forţa
gravitaţională. Acest lucru este realizat prin facilitarea integrării reacţiilor
superioare de ridicare, redresare şi echilibru în secvenţa dezvoltării lor prin
stimularea unor mişcări de raspuns spontan şi controlat. Astfel, la sugari, reacţiile
de redresare apar atunci când încep să-şi menţină capul, învaţă să se rostogolească,
să se târască. Tehnicile şi posturile din cadrul conceptului Bobath urmăresc tocmai
acest lucru: să formeze reflexe de redresare şi îndreptare, verticalizarea luptând
permanent contra gravitaţiei.

Programul kinetic va urmări dezvoltarea neuromotorie a copilului normal:

postura păpușii, rostogolirea, târârea, ridicarea în șezând, patrupedia, mersul pe
genunchi, ortostatismul și mersul. Dacă în cazul copilului cu dezvoltare
neuromotire normală se poate vorbi despre lipsa uneia dintre etapele dezvoltării
neuromotorii, la copilul cu retard programul kinetic impune parcurgerea tuturor
etapelor.
 Metoda educării terapeutice cuprinde un ansamblu de tehnici specifice fiecărui
copil care pot dezvolta motricitatea funcţională, utilizând la maximum potenţialul
motor cerebral. Din punct de vedere educativ se utilizează percepţiile gnozice şi
senzoriale pentru a corecta activitatea gestuală. Asocierea celor doi termeni,
educare şi terapie, este justificată prin învăţarea unor acţiuni motorii specifice,
automate sau voluntare, care modifică postura copilului, simultan cu tehnici de
corectare sau recuperare a tulburărilor determinate de hipotonia musculară sau
lipsa unui control nervos superior.

Pentru un stil de viaţă activ, ce se traduce într-o bună stare de sănătate,

capacitate de efort, risc scăzut de îmbătrânire se intervine cu activităţi destinate
îmbunătăţirii nivelului de fitness. Astfel, pe lângă metodele kintetice enumerate se
va interveni şi cu exerciţii care vor fi strict personalizate: pentru mobilitate -
obiectivul principal vizează îmbunătăţirea funcţională a mişcării; pentru forţă -
exerciţii fără restricţii, dar echilibrate; pentru rezistenţă cardiovasculară şi
compoziţie corporală - activităţi care angrenează corpul integral în mişcare. De
asemenea, pentru individualizarea pregătirii, se urmareşte combinarea ma multor
tehnici de lucru, astfel: lucrul în echipă, lucrul cu însoţitori şi lucrul independent.

Pe parcursul terapiei, copilul cu dizabilitate trebuie să fie încurajat şi sustinut în

acţiunile sale, în scopul de a-i întări convingerea că poate fi la fel de bun ca un
copil normal. Astfel, printr-o atitudine constantă de valorizare, îşi poate construi o
stimă de sine la nivel pozitiv, cu efecte majore în procesul dezvoltării, adaptării şi
integrării sale în societate.

O altă perspectivă importantă în contextul integrării sociale o reprezintă

abordarea preventivă. Această concepţie subliniază efectele benefice ale mişcării şi
activităţilor fizice asupra menţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate. Contactele
dintre copiii normali şi cei cu dizabilităţi stimulează puternic integrarea lor. De
aceea şcolarizarea trebuie asigurată, pe cât posibil în mediul şcolar obisnuit făcând
apel la asistenţă şi la alte mijloace de susţinere indinspensabile.

Se impune acţionarea asupra comportamentelor ţintă, care se regăsesc în

structura activităţilor zilnice şi care fac obiectul proceselor de (re)învăţare,
recuperare, corectare şi integrare astfel: locomoţie - mers, urcarea scărilor,
alergare, dans etc; transport - utilizarea mijloacelor de transport în comun;
deprinderi de igienă personala şi autoservire - spălare, pieptănare, îmbrăcare,
dezbrăcare, legarea şireturilor etc; deprinderi de alimentare - utilizarea tacâmurilor
şi a veselei, ingestia alimentelor şi a lichidelor, medicaţiei etc.; controlul mediului-
aprinderea, stingerea luminii, utilizarea televizorului etc; deprinderi de comunicare
- vorbire, scriere, utilizarea telefonului etc.; deprinderi asociate practicării
exerciţiilor fizice (de timp liber şi în forme organizate) - deprinderi motrice
sportive, de orientare în natură; deprinderi casnice - curăţenie, pregatirea mesei.

Participarea persoanelor cu deficienţă mintală la activităţi de educaţie fizică şi

sport sau timp liber oferă acestora ocazia experimentării unor situaţii de viaţă
inedite, obţinerea unui grad sporit de autonomie, accesul la noi activităţi culturale
ce favorizează integrarea socială.

Experienţa a arătat că Kinetoterapia şi practicarea exerciţiilor fizice nu acoperă

complet nevoile unui copil cu Sindrom Down. Nici o terapie nu poate înlocui grija
şi suportul pe care o familie îl oferă. De asemenea societatea are un rol important.
Este de datoria fiecăruia să îi ajutăm să se integreze în lumea noastră, deseori
nepregatită pentru a le accepta şi intelege nevoile.

Biblografie

1. M. Cordun, I. Lador, E. Căciulan, R. Gheorma, D. Stanca, Kinetoterapia la

copilul cu sindrom Down, Revista de Kinetoterapie nr. 17, Ed. Universitatii din
Oradea, 2006.

2. L. Popescu, R. Popescu, Comunicarea in invatarea deprinderilor motrice,

ANEFS, Bucuresti.

3. A. Fozza, A. Geambașu, Elemente de stimulare in cazul unui copil cu sindrom

Down, Sesiunea anuala de referate si comunicari stiintifice 9-10 martie, Bucuresti,
2000.

4. Vasilescu, Dumitru, Teza de doctorat:Strategii de instruire specifice culturii

fizice si sportului utilizate in vederea integrarii sociale a persoanelor cu sindrom
Down, ANEFS, Bucuresti, 2009
5. Vasilescu, Dumitru, Integrarea sociala a copiilor cu sindrom Down, Conferinta
stiintifica nationala, specifica activitatilor corporale in invatamantul universitar,
Ed. Printech, Bucuresti, 2007.

6. Adrian Ghivnici- http://www.kinetoterapie-blog.com/