1

Tema: CONCEPTUL DEONTOLOGIEI JURIDICE: ISTORIE ȘI ACTUALITATE

Evoluția și conținutul noțiunilor „etica”, „morală” și „deontologie”
Noţiunea de „etică” provine de la cuvîntul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin acest termen se înţelegea locul
obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi vizuinile fiarelor. Ulterior ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau
altui fenomen, obicei, caracter etc. Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic pentru a
elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice”. Aceste virtuţi reprezintă, după Aristotel, nişte facultăţi ale
caracterului, temperamentului profesionalului, care mai sînt numite „calităţi spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte
ca facultăţi ale corpului, iar pe de altă parte, de virtuţile dianoetice ca facultăţi ale minţii. Spre ex., frica este un afect natural,
memoria, o facultate a minţii, iar cumpătarea, curajul, dărnicia, facultăţi ale caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor
etice într-un domeniu separat al gnoseologiei şi de a elucida acest domeniu al cunoaşterii într-un domeniu separat al ştiinţei,
Aristotel introduce în uz noţiunea de „etică”.
Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de „etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice,
a creat noţiunea de „moralis” (moral), de la latinescul moris (număr), cuvînt similar grecescului ethos. Ethos înseamnă caracter,
temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Cînd scria despre filosofia morală, Cicero înţelegea prin ea aceeaşi sferă a
cunoaşterii pe care Aristotel o numea „etică”.
În sec. IV d.Hr., în limba latină s-a încetăţenit noţiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o analogie directă a noţiunii
greceşti de „etică”. În accepţia iniţială, în limbile europene ce s-au consolidat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”,
„moralitate” erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens. În procesul dezvoltării ulterioare a culturii, o dată cu elucidarea
particularităţilor eticii ca domeniu al gnoseologiei, fiecare noţiune capătă treptat o semnificaţie proprie. Prin etică se subînţelege
o ramură respectivă a cunoaşterii, o ştiinţă specifică, iar prin morală (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.
Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma
valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor
morale în acţiune. În limbajul obişnuit, cei doi termeni sînt adeseori interşanjabili cînd descriem oameni pe care-i considerăm buni
şi acţiunile lor morale, corecte. De asemenea, termenii anetic şi imoral sînt sinonimizaţi atunci cînd descriem anumite persoane
rele sau cînd spunem că acţiunile lor sînt imorale.
În istoria filosofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală distincţiile dintre noţiunile de „morală” şi
„moralitate”. Cea mai cunoscută dintre ele îi aparţine lui Hegel, care înţelegea prin morală aspectul subiectiv al acţiunilor
întreprinse de oameni, iar prin moralitate înseşi acţiunile în desfăşurarea lor obiectivă şi deplină, adică morala reprezintă felul în
care sînt percepute acţiunile de către individ în aprecierea lui subiectivă manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea, felul
în care se manifestă în realitate faptele profesionalului, în experienţa reală a familiei, poporului, statului.
B. Williams, cunoscutul specialist în problemele eticii, în lucrarea sa „Introducere în etică”, devenită o carte de căpătîi a
studenţilor din întreaga lume, editată la Cambridge în 1972 şi reeditată în scurt timp de zece ori, face o distincţie tehnică între
morality şi ethics, cel de-al doilea cuvînt avînd un sens mai general, ce acoperă, în mare măsură, înţelesul în care utilizăm noi, de
regulă, cuvîntul „morală”.
„Moralitatea”, în schimb, ar fi „un sistem special, o varietate particulară a gîndirii etice”, „una care are o semnificaţie specială
în cultura occidentală modernă; nota distinctivă a „subsistemului moralitate” e dată de „noţiunea specială de obligaţie pe care o
utilizează” şi de intenţia „universală” pe care o posedă.
În tradiţia culturală şi lingvistică, prin moralitate se subînţeleg principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală,
formele de comportare obişnuite. În acest sens, poruncile lui Dumnezeu ţin de moralitate, iar poveţele unui pedagog, de morală.
În majoritatea limbilor contemporane, în vorbirea curentă, cele trei cuvinte se utilizează, de obicei, ca sinonime şi se înlocuiesc
reciproc. Pentru profesionalii ce nu cunosc îndeaproape filosofia, noţiunea „etică” sugerează un ansamblu de standarde în raport
cu care un grup sau o comunitate umană decid să-şi reglementeze comportamentul, spre a deosebi ce este legitim sau acceptabil
în urmărirea scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbeşte în acest sens de o „etică a afacerilor”, de o „etică juridică”, de o
„etică a agricultorului” sau de o „etică medicală”.
Nu toate utilizările noţiunii în cauză se cer asociate neapărat cu o activitate specifică. Sensul filozofic al termenului „etică” are
evidente legături cu această accepţiune cotidiană, dar nu este identică cu ea. Ca orice altă preocupare filosofică, cercetarea etică
vizează principiile fundamentale şi conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în orice domeniu particular al
gîndirii şi activităţii umane. Fiind o ramură a filosofiei, etica e un studiu teoretic. Prin aceasta ea diferă de „etică” în sensul profan
schiţat mai sus prin aceea că orice corp real de credinţe etice, spre ex. etica creştină, este menit a fi nu doar o expunere şi analiză
a anumitor doctrine teoretice, ci o călăuză de viaţă practică.
„Etica” filosofică şi „etica” în sens nefilosofic au ca element comun obiectul lor. Filosofii moralei studiază tocmai acele sisteme
ce urmăresc să călăuzească viaţa oamenilor ca oameni. Este totuşi important să nu fie supralicitată în acest context deosebirea
dintre profan şi filosof, în măsura în care omul de rînd gîndeşte critic despre propriile-i vederi morale sau despre cele ale altora,
sau meditează asupra justificării lor, sau le compară cu alte atitudini, rivale, el fiind în felul său un filosof al moralei.

Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de cercetare a ştiinţei deontologia juridică este o problemă importantă şi principală, a cărei rezolvare
ne va permite să cunoaştem în profunzime esenţa ştiinţei date şi, în acelaşi timp, să delimităm sfera de cercetare ştiinţifică,
enumerarea fenomenelor sociale ce vor fi studiate.
În primul rînd, în centrul cercetărilor deontologice se află omul, cu bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, abilităţi,
precum şi activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul şi calităţile sale sînt studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în limitele
deontologiei juridice obiectul de cercetare se îngustează.
 2
În al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul de cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. În
această ordine de idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice; se formulează noţiunea, conţinutul, tipurile şi formele de
desfăşurare a activităţii juridice; se studiază specialităţi juridice separate, precum şi calităţile profesionale corespunzătoare ale
colaboratorilor sferei juridice. în acest caz atenţia se concentreză asupra calităţilor personale ale juristului, asupra etichetei lui, ce
presupune un şir de reguli; cum să comunice cu colaboratorii, colegii, participanţii la proces, de care norme să se călăuzească la
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în baza căror idealuri şi principii să desfăşoare întregea activitate.
În al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele legate de învăţămîntul juridic – pregătirea şi perfecţionarea cadrelor,
ridicarea calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru. Problema esenţială este nu doar pregătirea unui jurist-specialist, ci a unui
lucrător de nivel înalt, calificat, profesionist în munca ce o prestează. Profesionistul este un specialist bine pregătit într-o activitate
concretă, de aceea sistemul de pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice, care trebuie soluţionate în activitatea
zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti educaţi, dar şi de specialişti într-un domeniu concret – procurori, ofiţeri de urmărire
penală, judecători, legiuitori.
Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridică îl formează: teoria juridică, practica juridică şi sistemul de cerinţe morale
înaintate faţă de jurist, care formează eticheta activităţii profesionale a lui. În realizarea acestuia se folosesc şi cunoştinţe din alte
domenii – pedagogie, sociologie, iar uneori, la elaborarea unor recomandări practice pentru sistemul de pregătire a cadrelor,
reorganizarea învăţămîntului juridic ori a sistemului de educare juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul constituţional,
filozofie şi teoria dreptului.
Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de deontologia ca disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studiu
răspîndirea elaborărilor şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Obiectul disciplinei deontologia juridică îl formează:
 noţiunile generale despre disciplina de studiu, determinarea volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;
 studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;
 personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de specificul profesiei juridice;
 studierea bazei normative de efectuare a activităţii juridice, codurilor deontologice;
 studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei juridice.
Obiectul de studiu al disciplinei deontologia juridică este sistemul normelor de recomandare, de interzicere şi permisive care
în totalitate formează regimul social-juridic al comunicării profesionale a juristului cu colegii şi clienţii, comportamentul
profesional în procesul activităţii juridico- practice.
Comportamentul profesional include:
 arta de a comunica;
 capacitatea de a construi o atmosferă moral-psihologică de lucru întru atingerea celor mai bune rezultate în comunicarea cu
clienţii şi colegii;
 posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la timp;
 capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu regulile tehnice juridice şi estetice.

Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de studiu

Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da viitorului jurist cunoştinţe moderne despre esenţa reală şi
conţinutul profesiei alese.
Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele condiţii:
a) studierea specificului activităţii practico-juridice;
b) determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice abiturient – viitorul jurist practician;
c) elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a disciplinelor juridice, de formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi
deprinderi profesionale;
d) ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să o exercite la nivel moral.
Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele sarcini:
 În conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina rolul şi necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii
sociale. Aceasta se explică prin faptul că alături de alte necesităţi sociale, omul are nevoie de asistenţa juridică care să-i satisfacă
cerinţele de ordin juridic.
 Înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei moral-psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria
datoriei trebuie înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume datoria îl impune să acţioneze într-un fel sau altul, să fie responsabil
şi să fie considerat o persoană cu morală.
 Umanizarea activităţii juridice prin excluderea formalismului în acordarea serviciilor profesional-juridice. Juristul trebuie
să aleagă din totalitatea „dreptăţilor” dictate de morala personală, etica profesională şi morala generală anume acea dreptate care
într-o măsură mai mare corespunde necesităţilor vitale ale unui individ concret.
S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul, formulat de legiuitor, însă nu este chiar aşa. Orice normă de drept
este abstractă, deoarece este prevăzută pentru un număr nelimitat de cazuri. Rolul juristului este de a o adapta cît se poate de
adecvat, luînd ca bază atît criterii general umane, cît şi profesional etice.
 Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin formarea unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale şi
generale, încît juristul care toată viaţa contactează cu infractorii, să nu preia modul lor de viaţă, deprinderile, reprezentările. Chiar
dacă lupta se duce de pe poziţii opuse, bariera poate fi trecută cu uşurinţă, cu atît mai mult cu cît în societatea noastră există toate
condiţiile sociale, economice, juridice pentru realizarea acestui fapt.
 Evidenţierea rolului social al juriştilor într-o grupă profesională specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în
construirea statului de drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea fenomenelor social negative.
 3
 Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea dreptului, formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor
membrilor societăţii faţă de drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru efectuarea unei activităţi juridice eficiente.
 În baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor prognoza tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în
sistemul cerinţelor de calificare în cadrul unor specialităţi juridice concrete.
 Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca model teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de
calităţi profesionale şi personale, formulate în norme cu caracter normativ-juridic sau de origine morală.
 Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele
societăţii şi statului.
Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă o importantă funcţie formativă, asigurînd un minimum de cunoştinţe
fundamentale, absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii juristului, pentru realizarea şi integrarea
armonioasă în mediul natural şi social, îl ajută pe viitorul jurist să se lumineze asupra propriei alegeri prin interiorizarea unor
valori şi principii, a idealului de muncă şi de viaţă.
Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul moral în judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţii de
optimizare a stării de fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd eşti pus în faţa aprecierii fenomenelor morale, psihologice, juridice,
ecologice.
În plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la formarea personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă
responsabilităţi ştiind că regula dintîi este îndeplinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.
În această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt
impunătoare şi se manifestă prin următoarele:
1) normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de factorii social psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii,
apărare, luări de cuvînt în instituţii juridice şi altele), juristul efectuează o muncă profilactică în societate, o „lecuieşte" într-un
anumit fel, anihilează neajunsurile, ajută oamenilor în rezolvarea problemelor de viaţă;
2) normativele deontologice ale culturii juristului orienteză conştiinţa profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni,
la lupta cu faptele ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de drept în societate.
Ca disciplină umanitară, deontologia juridică dezvăluie importanţa unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice ale
juriştilor, ajută la formarea unor calităţi moral-psihologice necesare acestei profesii; previne devierile psihice, posibile în urma
îndeplinirii îndelungate a atribuţiilor profesionale specifice .
Deontologia juridică este chemată să instruiască studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să conducă oamenii, să
chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate de lucru, de sine stătător să adopte hotărîri, să tragă învăţăminte din experienţa
colegilor, să purceadă la o permanentă apreciere obiectivă atît a acţiunilor sale cît şi a celor din jur.

Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi practică, orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a datoriei
sale profesionale. Funcţiile de bază sînt:
1) gnoseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii
juridice, comportamentului profesional al juristului, a gradului de cultură a lui, evidenţierea normelor-cerinţe de care trebuie să se
călăuzească în activitatea sa; cunoaşterea actelor normative care stau la baza activităţii lui, precum şi a informaţiei operative ce
ţine de domeniul deontologiei juridice;
2) euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice şi descoperirea noilor legităţi de comportament profesional al
juristului. Prin această funcţie se formează noi cunoştinţe, permanent se perfecţionează modelul profesiei juridice şi normativele
culturii juristului;
3) de pronosticare — se rezumă la elaborarea unor perspective de dezvoltare a activităţii juridico-practice în baza reflectării
adecvate, obiective a legităţilor de funcţionare a statului şi dreptului, culturii societăţii;
4) axiologică (axiologie – teoria valorilor) se exprimă prin aprecierea relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea
asupra binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de apreciere este comportamentul profesional al juristului, faptele lui,
intenţiile, motivele, calităţile personale. Exprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi al răului, unii autori susţin că studierea
deontologiei juridice oferă explicaţii şi argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului răului în
lume. în luarea de atitudine şi în ceea ce urmează de făcut trebuie să greşim cît se poate de puţin;
5) ideologică — constă în elaborarea unor concepţii fundamentale despre căile de perfecţionare a practicii şi profesionismului
juristului, confirmarea politicii juridice a statului, pe care juriştii sînt chemaţi sa o realizeze în viaţă. La moment, sistemul normativ
este destul de greu şi încurcat, instituţiile juridice sînt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea demnităţii, sănătăţii, proprietăţii, vieţii
cetăţenilor. Acestea rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează în practică şi ele nu pot fi îndreptăţite prin motive obiective sau
istorice. De pe poziţia deontologiei juridice, anume în aceste condiţii, fiecare jurist este obligat să facă tot posibilul pentru
realizarea la maximum a funcţiilor sale, inclusiv în procesul corelării cu politica statului, ajutîndu-1 să rezolve juridic corect
sarcinile;
6) educativă — se exprimă prin educarea şi autoeducarea juristului în conformitate cu normativele culturii profesionale,
standardele profesiei juridice. Aceste standarde sînt stabilite la nivel internaţional prin diferite documente. Unul dintre acestea
este Standardele independenţei profesiei juridice ale Asociaţiei internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa AIJ în luna
septembrie 1990 la New York . Acest document stipulează că profesia juridică este independentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată să
promoveze adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea normelor deontologice, apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări
nefondate, asigurarea asistenţei juridice tuturor celor interesaţi. Aceste standarde au fost adoptate pentru a rezolva sarcina sporirii
rolului şi importanţei juriştilor. Ele trebuie respectate de către organele competente în procesul elaborării legislaţiei naţionale şi a
practicii de aplicare, precum şi de către toţi juriştii, reprezentanţii puterii executive şi legislative, de societate în ansamblu;
 4
7) aplicativă — constă în analiza acţiunilor juristului în conformitate cu datoria profesională în procesul activităţii juridice.
Acestea se analizează luînd în considerare influenţa diferiţilor stimulatori asupra activismului practic profesional. Această funcţie
mai presupune şi elaborarea unor recomandări pentru rezolvarea problemelor apărute în activitatea juridică.
Principiile deontologiei juridice reprezintă idei fundamentale, cerinţe înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi
însoţesc funcţia de orientare a comportamentului său în diverse situaţii. Principiile deontologiei juridice sînt următoare:
 Principiul umanismului — presupune o atitudine omenească faţă de o persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile
individuale ale acesteia, prin încercarea de a lua locul clientului şi de a privi situaţia de pe poziţia lui, de a-1 compătimi, a-i asculta
necazul şi a-i acorda ajutor. Uneori implicarea activă a juristului în soarta clientului, dictată de lege, traumatizează. Umanismul
în activitatea juristului se exprimă prin bunătate, sensibilitate, curaj. Acest principiu, după unii autori, protejează juristul de a lua
hotărîri pripite şi nechibzuite, cere de la el o responsabilitate personală pentru soarta clientului, plasează în primul rînd interesul
clientului în defavoarea propriului interes .
 Principiul justiţiei, echităţii — presupune corespunderea activităţii practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor
lui cu recunoaşterea socială, muncii cu recompensa, scopului cu mijloacele de atingere a lui, drepturilor cu obligaţiile,
infracţiunilor cu pedepsele.
Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie. Termenul justiţie provine din latinescul jurisdictio, compus din jus
(drept) şi ducere (a spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a pronunţa dreptul. Astfel în însuşi termenul este stabilită cerinţa de a
face dreptate. Dreptul are rolul de a asigura garanţii sociale, de a preveni încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o
persoană să înveţe, iar alta nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să elibereze un vinovat.
 Principiul legalităţii – constă în aceea că, la formarea propriilor reguli de comportament, juristul trebuie să se conducă de
prescripţiile legislaţiei în vigoare, adică să cunoască legea şi să acţioneze în strictă conformitate cu ea. Pentru o eficienţă mai mare
principiul legalităţii şi echităţii trebuie cumulate pentru excluderea mituirii, protecţionismului şi a altor fenomene negative.
 Principiul adevărului – presupune stabilirea în fiecare cauză juridică a unui adevăr absolut. În căutarea adevărului, juristul
trebuie să fie cinstit, în primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi să cîntărească orice acţiune profesională, să aleagă metodele
juridice adecvate, încălcarea adevărului în orice etapă de examinare a cauzei juridice duce la un final deplorabil. Cu atît mai mult
cu cît concluziile trebuie să fie şi ele adevărate. În activitatea juridică trebuie excluse duplicitatea şi incertitudinea în vorbire şi
concluzii.
 Principiul pluralismului – este susţinut doar de unii autori şi se manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a
convingerilor politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a poziţiei sociale a lor. Acest principiu se bazează pe principiul
general al jurisprudenței – prioritatea valorilor general umane în faţa unor reprezentări cu caracter social, politico-ideologic,
religios. Constituţia RM în art.5 prevede: „Democraţia în RM se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil
cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului.”
 Principiul activismului profesionist-juridic — prevede o activitate cu scop bine conturat a juristului profesionist în
realizarea competenţei sale în limitele normei juridice.
Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul trebuie să manifeste iniţiativă, independenţă, responsabilitate,
capacitate de a lua repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă şi concretă. Realizarea acestui principiu este posibilă doar în
prezenţa unor cunoştinţe fundamentale şi a unei măiestrii şi experienţe, acumulate în practica de zi cu zi. Conform opiniei unor
autori, deontologia juridică cuprinde şi unele principii speciale, specifice doar domeniului juridic, principiul slujirii dreptului şi
oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de partea clientului, iar legea este nedesăvîrşită ori juristul face abuz de putere.
În ceea ce priveşte oamenii, este necesară crearea unei legături indisolubile între jurist şi societate, mai ales că avem un şir de
persoane cărora li se refuză absolut orice ajutor. Autoritatea juristului va creşte prin acordarea asistenţei anume acestor persoane,
şi în acest sens deontologia vine să stabilească baza morală a activităţii juridice.
Unele dintre aceste principii sînt consfinţite în documente internaţionale, cum sînt:
 Principii de bază ce se referă la independenţa instanţelor judecătoreşti, adoptate la Congresul al VII-lea al ONU „Pentru
preîntîmpinarea criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori”, din 26 august – 6 septembrie 1985, Milano .
 Principii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul Europei la 9 mai 1979, Rezoluţia nr.690.
 Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri Recomandarea (2000).
 Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea criminalităţii şi reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al
VUI-lea al ONU, Havana, Cuba, 27 august – 7 septembrie 1990.

Izvoarele deontologiei juridice

Izvoarele deontologiei juridice reprezintă totalitatea surselor, scrise şi nescrise, care conţin norme şi reguli pe care juristul
urmează să le respecte în activitatea sa profesională şi viaţa privată.
Din cadrul surselor nescrise ale eticii fac parte normele moral-etice de conveţuire în societate aşa precum politeţea,
cumsecădenia, respectul faţă de semenii săi. Din cadrul surselor scrise, distingem norme internaţionale, norme regionale, norme
naţionale de ordin legislativ şi de ordin normativ.
Normele internaţionale care reglementează conduita persoanei ce aparţine sistemului de drept se conţin, în mod direct
şi implicit, în următoarele documente:
 Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948
 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966
 Principiile de bază ale Independenţei Justiţiei adoptate la al 7lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la Prevenirea
Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor în 1985, etc.
 5
Norme regionale privind etica juridică există pe toate continentele lumii. Pe continetul american, în SUA, Codul Model privind
Conduita Judiciară, aprobat de către Asociaţia Baroului American (ABA) în 1972 cu modificări ulterioare, este un document
comprehensiv care reglementează conduita judecătorului.
În Asia şi regiunea Pacificului, Principiile de la Beijing privind Independenţa Judiciarului, semnate de către preşedinţii curţilor
supreme de justiţie din 32 de ţări stipulează cerinţele faţă de judiciar în timpul examinării cauzelor.
În Africa, principiile deontologiei juridice se conţin în Carta Africană privind Drepturile Omului şi a Popoarelor adoptată în
1986, Principii si linii directoare ale dreptului la un proces echitabil si la asistenta legală in Africa şi Principiile Commonwealth
(Latimer House) asupra celor trei puteri, 2003.
În Europa, standardele deontologice judiciare se conţin în următoarele documente:
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 2000
 Carta Judecătorilor în Europa adoptată la 20 martie 1993 de către Asociaţia Europeană a Judecătorilor, etc.
Norme naţionale privind etica juridică se conţin în:
- Constituţia RM
- Legea privind statutul judecătorului
- Codul de Etică al Judecătorului
- Codul Deontologic al Avocaţilor din RM
- Codul de Etică şi deontologie a poliţistului,etc.
Izvoarele formale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii:
1) După forma acestora, se deosebesc:
 Izvoare scrise – în cazul normelor morale, acestea reies din diferite acte normative începînd cu legea fundamentală –
Constituţia, precum şi alte acte normative.
 Izvoare nescrise – obiceiul (cutuma), iar în cazul normelor morale mai putem găsi – religia, valorile culturale din cadrul
unei societăţi.
2) După locul acestora în sistemul dreptului RM:
 Izvoare naţionale – care sînt edictate de către legiuitorul naţional – Parlamentul RM.
 Izvoare internaţionale – actele normative (pacte,convenţii, tratate), precum şi practica judiciară internaţională
În literatura de specialitate, nu există o părere unanimă referitor la izvoarele deontologiei juridice (a eticii juridice). Conform
unei opinii, izvoarele deontologiei juridice s-ar împărţi în 3 mari grupe:
a) Prima grupă – Izvoarele primare includ: obiceiul, mitologia,religia. Aceste fenomene prezintă forma incipientă a cadrului
normativ, sistemul de drept reprezentînd forma de exteriorizare a acestora, care vor suferi modificări conform cerinţelor societăţii.
b) A doua grupă – Izvoarele gnoseologice includ: dreptul pozitiv, analiza sistemelor de drept la general, antropologia (ştiinţa
despre om).
c) A treia grupă – Izvoarele valorice includ analiza tendinţelor existente în cadrul unei societăţi, care în dependenţă de
perioadă, poate suferi de schimbări în sensul priorităţii unor valori. Aici, se au în vedere procesele sociale
culturale/politice/economice ca izvor al eticii juridice.

Știința deontologiei juridice

Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon – datorie, obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate şi
logos – studiu, ştiinţă şi înseamnă teoria datoriei sau, conform definiţiei Dicţionarului enciclopedic, Deontologia este teoria
îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate în temeiul cărora omul are a se manifesta.
Uneori prin deontologie se desemnează o diviziune a eticii care studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de activitate,
apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. Pentru prima dată termenul „deontologie" a fost utilizat de către
filozoful englez Jeremy Bentham (1749-1832) în lucrarea sa Deontology of Science of momlity, publicată în 1834.
Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce prezintă un mijloc de realizare a valorilor ca scop al vieţii. Datoria
prin care se realizează binele moral exprimă cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subiective,
ca răspuns la cerinţele interioare. El considera că morala poate fi calculată matematic, iar satisfacerea interesului individual trebuie
privit ca mijloc de a ferici Un număr cît mai mare de oameni. Actualizînd opiniile sale putem menţiona că doar asigurarea
drepturilor subiective ale fiecărui cetăţean într-un stat (pentru a înţelege legalitatea şi ordinea de drept) poate implementa ideea
generală de dreptate în funcţionarea societăţii şi a statului de drept.
Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea ştiinţei morale în general, mai tîrziu deontologia este separată de morală
şi evoluează ca un sistem de cunoştinţe specifice despre necesitate, emanînd de la cerinţele morale obşteşti. Acest sistem de
cunoştinţe se aplică la o persoană aparte, un grup de persoane, la societate în general prin norme concrete, principii de
comportament, idealuri morale şi sociale. Dicționarul de filozofie defineşte deontologia drept doctrină privind normele de
conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni, teorie a datoriei, a obligaţiilor morale.
Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe conştientizare şi responsabilitate, s-au impus, mai ales, în societatea
modernă, cînd a început să se acorde o mai mare atenţie problemei privind adaptarea omului la realitatea cu multitudinea sistemelor
de valori şi de concepţii asupra lumii, însoţite de paradoxurile ca, de ex., cel al emancipării: pe de o parte, tehnologiile avansate
eliberează şi facilitează obţinerea bunurilor materiale, iar pe de altă parte, acestea pot deveni un obstacol în dezvoltarea armonioasă
a personalităţii astfel, pe lîngă multe avantaje, prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage şi riscul
limitării în dezvoltarea capacităţilor naturale, riscul unei deprofesionalizări, omul devenind în mare măsură un manipulator, un
operator al calculatorului). Din acest considerent se impune o sensibilitate sporită în planul vieţii morale şi a unei griji pentru
reglementarea acesteia, orientînd cercetările către dimensiunea deontologică.
 6
Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea etica profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate
de colaboratorii medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Mai mult decît atît, în cadrul medicinei s-a format o disciplină
aparte – deontologia medicală. Tangenţa cu medicina nu este de neglijat, din considerentul că, prin comparaţie, poate fi dezvăluită
mai profund deontologia juridică.
Formarea cunoştinţelor deontologice în limitele medicinei nu a avut loc întîmplător, medicina fiind considerată cea mai umană
ramură a activităţii omului. Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca valoare socială, ca parte a naturii vii este o manifestare
a unei morale înalte, bunătate şi umanism. Nimeni alţii decît medicii trebuie să fie foarte binevoitori, să atingă perfecţiunea în
capacităţi, abilităţi şi să folosească la maximum posibilităţile măiestriei medicale. Problema se complică în cazul în care pacienţii
nu pot să-şi aleagă în mod individual medicul.
Pentru a preveni diferite abuzuri, încă în antichitate Hipocrate a formulat jurămîntul pe care îl depun medicii în vederea
exercitării profesiei. A formulat la fel un şir de norme deontologice, pe baza cărora s-a format idealul medicului înţelept: „Totul
ce este căutat în înţelepciune, se găseşte şi în medicină, şi anume: ura faţă de bani, conştiinţă, modestie, simplitate în îmbrăcăminte,
respect, stimă, hotărîre, analiză”.
În afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu caracter deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii, Etica, Canonul
ştiinţei medicale de Ibn Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema deontologiei medicale a fost descrisă în lucrări ştiinţifice.
Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm că fiecare jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească
prescripţiile respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii, este obligat să fie cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este
prezent la majoritatea autorilor, formînd obiectul de studiu al unor întregi capitole.
Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile unui jurist, ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît
sănătatea, cît şi viaţa persoanei, doar că în cazul juristului nu se folosesc medicamente, ci alte măsuri speciale: amenda, privaţiunea
de libertate şi chiar pedeapsa cu moartea.
Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un jurist profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de
ispăşire.
Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale, sporeşte în baza rolului special, pe care îl joacă legea şi organizarea
socială în viaţa omului. În acest caz, ca element esenţial, apare problema îndeplinirii de către jurist a obligaţiilor profesionale.
În ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în RM, pentru noi acesta este deocamdată un domeniu nou, a cărui
dezvoltare a început odată cu trecerea la un nou tip de organizare relaţiilor sociale, care au reclamat apariţia şi statornicirea unor
cerinţe deontologice. Acestea au luat forma codurilor deontologice: Codul deontologic al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea
Colegiului Procuraturii Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor, adoptat la Congresul avocaţilor din 20
decembrie 2002; Codul de etică al Judecătorului, adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000; Codul deontologic al
notarilor din RM, adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999; Codului Poliţienesc al RM, aprobat prin
ordinul ministrului afacerilor interne nr. 2 din 09 ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului Poliţienesc al RM”.
La fel la 20 aprilie 2002 a avut loc Conferinţa ştiinţifico-practică „Standardele naţionale şi practica internațională de pregătire
a cadrelor juridice”. Drept cosecinţă, Guvernul RM prin Hotărîrea nr. 1385/2002, aprobă „Concepţia politicii de cadre juridice”
care cere societăţii moderne ca serviciile juridice să fie prestate de jurişti competenţi in plan profesional şi cu o bună reputaţie.

Tema: DIMENSIUNI ȘI UNILE PARTICULARITĂȚI ALE MORALEI

Dimensiunea morală a societății
Ca relaţie volitivă, morala este o sferă a acţiunilor, a poziţiei practice şi active a profesionalului. Iar acţiunile obiectivează
motivele interioare şi gîndurile individului, îl pune pe om într-o anumită relaţie cu alţi oameni. Întrebarea-cheie pentru înţelegerea
moralei constă în următoarele: care este legătura dintre perfecţiunea morală a profesionalului şi caracterul relaţiilor lui faţă de alţi
oameni?
Morala caracterizează omul din punctul de vedere al capacităţii lui de a trăi în societate. Spaţiul moralei îl reprezintă relaţiile
dintre oameni. Cînd despre un om se spune că este puternic şi deştept, în acest caz sînt evidenţiate facultăţile individului ca atare
şi pentru a le descoperi nu este nevoie de existenţa altor oameni. Însă cînd despre un om se spune că el este bun, darnic, amabil,
în acest caz aceste facultăţi ies la iveală numai prin relaţiile cu alţii şi ne denotă calitatea acestor relaţii.
Convieţuirea umană este întreţinută nu numai de morală, ci şi de alte instituţii: tradiţie, obicei, drept etc. Toate deprinderile,
priceperile, formele activităţii profesionalului şi nu numai facultăţile lui morale sînt legate de caracterul social al existenţei lui.
Această teză a fost confirmată de mii de ori. Atunci cînd copiii nimereau din cadrul societăţii în lumea animală, creşteau şi existau
printre animale sălbatice, ei nu posedau facultăţi umane, nu puteau să vorbească, să gîndească abstract etc. De aceea e puţin a
spune că morala este responsabilă pentru conviețuirea umană, ea este responsabilă, mai ales, într-un sens bine determinat, ea
conferă un sens valoric iniţial convieţuirii umane. Aceasta înseamnă că morala este responsabilă nu numai de un anumit fragment
sau direcţie, de condiţiile materiale ale existenţei sociale, ci de însuşi faptul existenţei în calitate de existenţă umană. Pentru ca
convieţuirea umană să poată fiinţa ca un mod specific al existenţei umane, este necesar ca ea să fie adoptată în calitate de valoare
iniţială şi incontestabilă. Aceasta reprezintă conţinutul moralei.
Relaţiile dintre oameni sînt întotdeauna concrete, ele se construiesc de fiecare dată în conformitate cu anumite motive, pentru
anumite scopuri. Un astfel de scop poate fi reproducţia vieţii, şi atunci este vorba despre sfera relaţiilor de căsătorie şi familie;
dacă scopul este protejarea sănătăţii, atunci avem sfera ocrotirii sănătăţii; dacă scopul este menţinerea vieţii, atunci avem sfera
economică; dacă urmărim scopul apărării împotriva criminalităţii, atunci avem sistemul ocrotirii normelor de drept etc. Tot astfel
sînt construite relaţiile nu numai în perimetrul societăţii, ci şi în sfera relaţiilor personale. Adică morala menţine nu numai relaţiile
sociale, ci le face posibile, garantîndu-le totodată pe cele personale.
 7
Morala poate fi numită o formă socială (umană) ce face posibile relaţiile dintre oameni în varietăţile lor concrete. Ea parcă ar
pune în diverse conexiuni şi desemnează acel univers ideal în perimetrul căruia poate să se desfăşoare existenţa profesionalului
ca om.
În calitatea sa de bază valorică a convieţuirii umane moralei îi sînt caracteristice două particularităţi:
1) În primul rînd, ea poate fi înţeleasă numai prin existenţa libertăţii voinţei. Voinţa raţională a profesionalului găseşte morala
în sine, dar nu o poate deduce, nici din practică, nici din societate.
2) În al doilea rînd, ea posedă o formă universală ce se răsfrînge asupra tuturor oamenilor. Aceste două caracteristici sînt legate
indisolubil între ele.
Unitatea dintre libertatea voinţei şi universalitate (obiectivitate, necesitate, importanţă generală) formează particularităţile
caracteristice ale moralei. Morala nu poate fi identificată cu arbitrarul, ea posedă o logica proprie, tot atît de severă şi obligatorie
ca logica proceselor naturale. Ea există sub forma unor legi şi nu permite nici o excepţie de la ele. Însă aceste legi sînt instaurate
de om, de voinţa lui liberă. În morală omul este supus, conform opiniei lui Im. Kant, „numai legislaţiei proprii, dar cu toate acestea
şi legii universale”. Morala întruchipează unitatea dintre individual, personal, obiectiv şi universal. Ea reprezintă autonomia
voinţei, legislaţia ei proprie.
Este oare posibil ca omul singur să-şi impună sie şi regula comportării şi în acelaşi timp această regulă să fie universală,
obiectivă şi semnificativă pentru toţi?
În gîndirea filosofică s-au cristalizat 3 tipuri de rezolvare a acestei contradicţii:
a) Unul din ele neagă universalitatea moralei şi consideră că morala poate obţine explicaţie prin particularităţile condiţiilor de
viaţă ale profesionalului şi poate fi interpretată ca expresie a unor interese sociale, a unui fel de plăcere, a etapei evoluţiei biologice.
În viaţa cotidiană, o atare abordare emană din viziunea că fiecare om sau un grup social posedă o moralitate proprie.
b) O altă extremă a tratării problemei în cauză constă în negarea autonomiei personale la interpretarea moralei ca expresie a
voinţei divine, a legii cosmice sau a necesităţii istorice. Un ex. elocvent în această privinţă este concepţia conform căreia poruncile
morale sînt date de la Dumnezeu.
c) Al treilea tip de abordare, care poate fi numit „sintetic”, şi ţine să unească în mod logic, printr-un mijloc necontradictoriu,
nişte caracteristici morale, care în mod aparent se exclud reciproc. Cea mai productivă în acest sens este formularea regulii de aur
a moralităţii: „(Nu) fă altuia ceea ce (nu) îţi place să ţi se facă ţie! ”.
Regula de aur este o lege fundamentală a moralităţii; ea este adeseori identificată cu însăşi moralitatea. Ea a apărut la
mijlocul primului mileniu înainte de Hristos şi a marcat o cotitură radicală a omenirii sub semnul căreia civilizaţia noastră trăieşte
pînă în prezent. Ea a apărut concomitent în cadrul diferitelor culturi: în China antică (la Confucius), în India antică (la Buddha),
şi în Grecia antică (la cei şapte înţelepţi), dar prin nişte formulări uimitor de asemănătoare. De îndată ce a apărut, regula de aur a
intrat în cultură ca o tradiţie filosofică şi, totodată, în conştiinţa socială şi s-a materializat la multe popoare în proverbe.
Iniţial, regula de aur a moralităţii avea în mod preponderent o formă negativă, spre ex., în proverbul românesc: „Ce ţie nu-ţi
place altuia nu-i face!”. Ulterior, forma negativă s-a completat cu o formă pozitivă. Într-o formă deplină şi desfăşurată ea este
reprezentată în Noul Testament. În Evanghelia după Matei este scris: „Ci toate cîte voiţi să vă facă vouă profesionalii, asemenea
şi voi faceţi lor”, iar în Evanghelia după Luca citim: „şi precum voiţi să vă facă vouă profesionalii, faceţi-le şi voi asemenea”.
Regula de aur a moralităţii cere de la om ca el, în relaţiile sale cu alţi oameni, să se conducă după acele norme după care el ar vrea
să se conducă alţi oameni în relaţiile cu el. Altfel spus, ea cere de la om să se supună normelor generale şi propune un mecanism
ce oferă posibilitatea de a pune în lumină universalitatea lor.
Pentru a experimenta o anumită normă, a elucida universalitatea ei şi a determina faptul dacă ea este morală, omul trebuie să-
şi răspundă sie însuşi la întrebarea dacă el ar adopta, sancţiona această normă, dacă ea ar fi practicată de alţi oameni faţă de el –
iată esenţa acestui mecanism.
Pentru aceasta este necesar ca omul să se plaseze în mod imaginar în locul altuia (altora), adică în locul celui care va simţi
acţiunea normei în cauză, iar pe altul (alţii) să-l (să-i) plaseze în locul său. Dacă în procesul acestui schimb norma este acceptabilă,
înseamnă că ea are o valoare şi poate fi utilizată în calitate de normă morală.
Regula de aur a moralităţii este regula reciprocităţii. Ea reprezintă un experiment al gîndirii ce are menirea de a pune în lumină
reciprocitatea, acceptabilitatea reciprocă a normelor de către subiecţii ce comunică între ei. Este blocat pericolul constînd în faptul
ca generalitatea normei să devină o acoperire a unui interes egoist, atît al unei persoane, cît şi al altor oameni şi a ceea ce indivizii
pot să impună altora prin voinţa lor.
Pentru înţelegerea regulii de aur a moralităţii este important că conţinutul ei este expus în două moduri de existenţă:
1) În partea care se referă la alţii şi care stabileşte universalitatea în calitate de trăsătură a moralităţii, ea are un caracter ideal:
ce nu-ţi place la altul; cum doreşti (ai dori) ca să procedeze cu tine alţi oameni.
2) În partea care se referă la subiectul însuşi, ea apare în calitate de ordin eficient: nu fă tu însuţi acel lucru; procedează şi tu
la fel.
În primul caz, este vorba despre o existenţă ideală, iar în al doilea, despre acţiuni, despre existenţa reală a profesionalului. În
această ordine de idei, putem conchide că natura universală a regulii de aur a moralităţii are un caracter ideal. Personalitatea morală
instituie regula morală în calitate de proiect ideal şi face acest lucru nu cu scopul de a o prezenta altora, ci pentru a o alege în
calitate de normă a comportării personale.
Rezumînd cele expuse mai sus, pot defini morala şi dimensiunile morale ale personalităţii şi societăţii ca:
 dominaţia raţiunii asupra afectelor;
 tendinţa spre binele suprem;
 buna voinţă, motive dezinteresate;
 capacitatea de a trăi în comunitatea umană;
 omenia sau forma socială (umană) a relaţiilor dintre oameni;
 8
 autonomia voinţei;
 reciprocitatea relaţiilor exprimată în regula de aur a moralităţii.
Aceste definiţii pun în evidenţă diferite aspecte ale moralităţii, care se află într-o legătură reciprocă prin care una din ele le
presupune pe celelalte.

Dimensiunea morală a personalității

Morala era concepută încă din antichitate ca măsură a dominării profesionalului asupra propriului eu, un indice al măsurii în
care omul este responsabil faţă de propria persoană, faţă de ceea ce face. Problema dominării profesionalului asupra propriului eu
este înainte de toate o problemă referitoare la dominaţia raţiunii asupra pasiunilor.
Viziunea cu privire la morală ca o determinare calitativă a sufletului omenesc a fost fundamentată încă de Aristotel. Prin suflet
el înţelegea un principiu activ, volitiv şi energic în om, care se compune din două laturi: raţională şi iraţională. Totodată, sufletul
reprezintă o interacţiune, o întrepătrundere şi o sinteză a acestor doua laturi.
Principiul iraţional caracterizează natura individului, forţa lui vitală, capacitatea de a se impune pe sine în calitate de fiinţă
unică, empiric-concretă. Aceasta din urmă este în permanenţă subiectivă, părtinitoare, selectivă. Raţiunea întruchipează
capacitatea profesionalului de a judeca despre lume în mod veridic, obiectiv şi cumpătat.
Procesele iraţionale decurg parţial independent de raţiune, dar totodată depind parţial de ea. Ele posedă un loc independent, la
nivelul vegetativ, şi depind de raţiune în manifestările lor emoţionale şi afective, în tot ce este legat de plăceri şi suferinţe.
Afectele umane (pasiunile, dorinţele) pot să se realizeze prin mijlocirea sau contrar voinţei raţiunii. În primul caz, cînd pasiunile
se află în concordanţă cu raţiunea şi omul acţionează în mod conştient, putem vorbi despre o structură virtuoasă, perfectă a
sufletului. În cazul al doilea, cînd pasiunile acţionează în mod inconştient şi domină individul, putem constata o structură vicioasă,
imperfectă a sufletului.
Morala în acest sens a reprezentat întotdeauna o moderare, ea este mai aproape de ascetism, de capacitatea profesionalului de
a se limita pe sine, de a fi în stare în caz de necesitate să pună o stavilă în calea dorinţelor sale naturale. Este vorba despre o reţinere
în privinţa afectelor, pasiunilor ce îl îndeamnă pe om să se iubească pe sine însuşi. În toate timpurile şi la toate popoarele morala
era asociată cu reţinerea, iar printre facultăţile morale pe primul loc erau situate moderarea şi curajul, care erau un indice al faptului
că omul poate să reziste fricii şi pasiunilor trupeşti care sînt nişte chemări instinctive ale naturii animalice a profesionalului.
Ascetismul nu este o virtute morală, iar bogăţia vieţii senzoriale, un viciu moral. A domina pasiunile, a le dirija nu înseamnă a
le înăbuşi, pentru că pasiunile pot fi luminate, predispuse spre a urma judecăţile autentice ale raţiunii.
Aristotel nu considera raţiunea, ci mişcarea orientată a simţurilor ca un început al virtuţilor. Dacă simţurile sînt orientate just,
atunci, de regulă, raţiunea merge după ele, dar dacă izvorul virtuţii este raţiunea, atunci simţurile de cele mai multe ori se
împotrivesc raţiunii.
Conceperea perfecţiunii morale a personalităţii ca o interacţiune a principiului raţional şi iraţional din individ, cînd primul
domină pe cel de-al doilea, ne demonstrează că morala este o facultate pur omenească. Însă apare inevitabil o întrebare: în ce
direcţie orientează raţiunea simţurile (pasiunile), sau, cu alte cuvinte, ce înseamnă a urma recomandările raţiunii? Oare un scelerat
cumpătat care comite o crimă după un plan premeditat nu se călăuzeşte de raţiune?
Din această cauză, o comportare raţională poate fi morală numai atunci cînd ea este îndreptată spre un scop perfect, un scop
incontestabil (absolut) şi recunoscut în calitate de bine suprem. Însă binele suprem este perceput de oameni în mod diferit. El este
conceput la fel şi de filosofi. Unii consideră binele suprem desfătarea, alţii, folosul, ai treilea, dragostea faţă de Dumnezeu, al
patrulea, bucuria cunoaşterii etc. Însă toţi sînt de acord că omul trebuie să tindă spre binele suprem, că el în viaţa lui conştientă
trebuie să dispună de un punct de sprijin absolut.
În acelaşi timp, profesionalului, spre deosebire de animale, îi este caracteristică o particularitate – el nu este identic sie însuşi,
dar se află într-un proces perpetuu al devenirii, el tinde mereu să se depăşească pe sine însuşi. De regulă, omul este nemulţumit
de sine, el vrea mereu mai mult decît are, să fie mai mult decît este. De aceea, tendinţa spre perfecţiune este o particularitate
distinctivă a profesionalului.
Raţionalitatea profesionalului se manifestă nu numai prin capacitatea îndreptată spre o activitate raţională, ci şi prin faptul că
această activitate este îndreptată în perspectivă spre un scop suprem, perfect şi ultim – idealul şi perfecţiunea. Desigur,
comportamentul cumpătat este iniţial îndreptat spre binele suprem.
Însă apare inevitabil întrebarea: este în realitate raţiunea o dominantă însufleţită de tendinţa spre binele suprem? Tendinţa
raţiunii de a se îndrepta spre binele suprem se manifestă prin voinţa bună. Noţiunea de voinţă bună în calitate de indiciu specific
al moralei a fost fundamentată de Im. Kant, care vedea în voinţa bună un bine unic şi incontestabil. Voinţa bună nu e bună numai
prin ceea ce produce şi efectuează, nu prin capacitatea ei pentru realizarea unui scop oarecare ce şi-l propune, ci este prin voliţie,
adică este bună în sine, şi, considerată în sine însăşi, ea trebuie să fie evaluată la un preţ incomparabil cu mult mai ridicat decît tot
ce ar putea fi realizat prin el în folosul unei înclinaţii oarecare, ba, dacă vrem, şi sumei tuturor înclinaţiilor.
Utilitatea sau inutilitatea nu poate adăuga, nici scădea ceva acestei valori. Ea ar fi oarecum numai chenar pentru a o utiliza mai
bine în viaţa de toate zilele, sau de a atrage asupra ei atenţia acelora care nu sînt încă destul de cunoscători, iar nu pentru a o
recomanda cunoscătorilor şi a-i determina valoarea. Numai voinţa bună are o valoare proprie, şi de aceea se numeşte bună,
deoarece niciodată nu poate deveni rea.
Toate celelalte bunuri, fie cele corporale (sănătatea, forţa etc.), externe (bogăţia, onoarea etc.), sufleteşti (stăpînirea de sine,
hotărîrea etc.), mintale (memoria, ingeniozitatea etc.), oricît ar fi de necesare pentru om, fără voinţă bună pot fi utilizate pentru
materializarea unor scopuri neoneste. De aceea numai voinţa bună are o valoare absolută. Prin voinţa bună Im. Kant înţelegea
voinţa pură, liberă de motivele folosului, plăcerilor, de înţelepciunea cotidiană, de orice motive empirice. Ca indice al voinţei bune
poate servi tendinţa profesionalului de a săvîrşi anumite fapte care nu îi vor aduce nici un folos, ba chiar putînd să-i provoace
pierderi. Adică voinţa bună este o voinţă dezinteresată, de accesa ea nu are preţ.
 9
Prin voinţa bună se are în vedere aceea ce, de obicei, se mai numeşte „inimă deschisă“. Noţiunea de voinţă bună este chemată
să facă o distincţie între ceea ce omul face din îndemnul inimii şi ceea ce face cu un scop bine determinat.
Deoarece este voinţă, voinţa bună nu poate să rămînă un fapt al conştiinţei de sine a personalităţii şi să se legitimeze numai în
procesul autoanalizei.

Particularitățile funcționării moralei în societate

Din conceperea moralei expusă mai sus, putem remarca un şir de particularităţi ale ei în calitate de factor eficient al existenţei
profesionalului şi societăţii.
În primul rînd, ea apare ca o conştiinţă practică şi activă. În cadrul moralei idealul şi realul coincid, formînd un întreg
indisolubil. Morala este ceva ideal, dar un astfel de ideal care reprezintă începutul real al existenţei profesionalului, deoarece
sensul vieţii ce coincide cu conştientizarea acestui sens este pe deplin moral. Afirmaţiile morale trebuie percepute în sensul lor de
obligativitate. Desigur, morala nu există în afară a ceea ce omul vorbeşte, dar se referă foarte puţin la aceasta.
Cînd cineva spune: „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!”, dar face el însuşi acest lucru, în acest caz el vorbeşte
nu despre ceea ce spune. Acest lucru este imposibil şi stupid, ca şi în cazul în care omul ar lua jăratic cu mîna, fiind conştient de
ceea ce i se poate întîmpla. Afirmaţia: „Să nu mărturiseşti strîmb!” reprezintă în acest caz o formă transformată în spatele căreia
se ascunde altceva. Afirmaţiile morale pot fi considerate ca atare şi pot fi acceptate în sensul lor direct numai atunci cînd cel care
a formulat aceste afirmaţii le-a creat pentru a fi aplicate sie însuşi. Autenticitatea moralei coincide cu eficienţa ei. Morala este un
joc în care omul se pune pe sine în pericol.
În al doilea rînd, morala nu se manifestă numai într-o anumită formă specifică sau aspect specific al vieţii umane sau sociale,
ci şi în relaţiile de muncă, sexuale etc. Ea cuprinde toată diversitatea existenţei umane. Morala e pretutindeni, ea are dreptul la vot
oriunde şi oricînd, unde omul acţionează ca om, ca o fiinţă liberă şi cugetătoare.
În al treilea rînd, fiind o bază fundamentală a existenţei umane, morala există nu ca o stare, ci ca un vector al vieţii conştiente.
Ea capătă realitate, deoarece reprezintă o necesitate ce se transformă într-un imperativ categoric. Acest imperativ categoric nu
poate fi opus existenţei. El este o formă deosebită, pur umană a vieţii sociale.
Necesitatea nu presupune însă momente cînd morala nu va putea fi respectată, deoarece ea are un caracter neîntrerupt şi se fac
eforturi pentru realizarea ei. Ea presupune necesitatea ca omul să fie permanent într-o stare de veghe. Cu alte cuvinte, morala
există sub formă de necesitate, de imperativ, de deziderat tocmai de aceea pentru că în nici o altă formă ea nu poate să devină
realitate şi să materializeze acel scop spre care tinde.
În al patrulea rînd, morala nu poate fi încadrată într-un deziderat pozitiv şi plin de conţinut şi, concomitent, ea nu poate fi
încadrată nici în totalitatea acestor deziderate, indiferent de faptul cît de mare ar fi această totalitate. De vreme ce morala studiază
viaţa profesionalului ca o fiinţă finită în perspectiva perfecţiunii infinite, care este şi ea la rîndul său infinită, cerinţele ei pot fixa
caracterul imperfect al profesionalului, îndepărtarea lui de scopul ultim. De aceea cerinţele morale sînt în principiu nişte cerinţe
ce tind spre absolut, sînt incontestabile şi pot fi exprimate numai în sens negativ, reprezentînd nişte interdicţii.
Funcţiile moralei în societate pot fi elucidate printr-o comparaţie cu un alt mecanism eficient de reglementare a relaţiilor sociale
precum este dreptul.
Morala este unul din tipurile de bază ale reglementării normative a activităţii şi comportării profesionalului în societate. Ea
asigură subordonarea activităţii oamenilor unor legi sociale comune. Însă morala îndeplineşte această funcţie împreună cu alte
norme ale vieţii sociale, în primul rînd, împreună cu dreptul.
Morala şi dreptul sînt nişte sisteme de reglementare a vieţii sociale necesare, indisolubil legate între ele şi care se întrepătrund.
Împreună, ele îndeplinesc o funcţie socială unică – reglementarea comportării oamenilor în societate. Ambele reprezintă nişte
sisteme complicate ce includ conştiinţa socială (morală şi juridică); relaţiile sociale (morale şi de drept); activitatea socială
semnificativă; sferele normative (normele morale şi de drept).
Caracterul normativ este o proprietate a moralei şi a dreptului ce dă posibilitatea de a reglementa comportamentul uman.
Totodată, obiectul reglementării lor coincide în multe privinţe. Însă reglementarea este efectuată într-un mod şi prin mijloace
specifice pentru fiecare din ele.
Există deosebiri extrinseci dintre drept şi morală ce constau în aceea că dreptul este o formă instituţionalizată a cerinţelor faţă
de om şi se sprijină pe organele coercitive ale statului, iar realizarea principiilor morale nu necesită existenţa unor astfel de instituţii
oficiale.
În cadrul formelor neinstituţionale ale reglementării comportamentului uman nu există o separare certă a subiectului şi
obiectului cerinţelor. Morala se constituie pe relaţiile nemijlocite între oameni, iar raportul juridic presupune existenţa unui
mediator, a instituţiilor juridice.
Concomitent, există şi un şir de deosebiri dintre drept şi morală în ceea ce priveşte conţinutul lor. Morala există în calitate de
cod al regulilor nescrise, iar normele dreptului sînt formulate într-o formă scrisă – legi, decrete, decizii judecătoreşti, contracte.
Morala îşi formulează cerinţele într-o formă abstractă: „Să nu ucizi!”, „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!”, iar
dreptul conţine o formulă concretă a comportamentului şi a interdicţiei.
Normele moralei propun idealul comportamentului uman şi din această cauză morala se pare ruptă de realităţile vieţii, cere, de
multe ori, de a desconsidera personalul, egoismul, iar dreptul, dimpotrivă, este absorbit de viaţă.
Morala este adresată, mai ales, lumii intrinseci şi conştiinţei profesionalului, iar dreptul reglementează numai faptele oamenilor
şi nu poate să se amestece în lumea lor spirituală.
Normele dreptului emană din egalitatea formală dintre oameni, care oferă posibilitatea de a reglementa conflictele sociale din
cadrul societăţii, iar morala nu recunoaşte acest principiu, modul ei de abordare este orientat spre criteriul individual.
În fiecare ţară există norme şi sisteme morale diverse, iar dreptul este unic şi reglementează toate raporturile din acea ţară.
 10
Dreptul şi morala sînt nişte părţi componente ale vieţii spirituale a societăţii. Totodată, între ele ca mijloace de reglementare
a vieţii sociale există şi deosebiri importante. Ele se deosebesc prin:
 obiectul reglementării;
 modul de reglementare;
 mijloacele de asigurare a realizării normelor respective (prin caracterul sancţiunilor).
Dreptul reglementează numai comportamentul social semnificativ, el nu trebuie, spre ex., să intervină în viaţa privată a
profesionalului, ci trebuie să asigure o garanţie împotriva unei astfel de intervenţii. Obiect al reglementării morale este atît
comportamentul social semnificativ, cît şi viaţa privată, relaţiile dintre diferite persoane (prietenia, dragostea, ajutorul reciproc
etc.).
Modul de reglementare efectuat prin intermediul dreptului este actul juridic creat de puterea statală şi relaţiile de drept ce se
cristalizează pe baza şi în limitele normelor de drept. Morala reglementează comportarea subiecţilor prin intermediul opiniei
publice, prin obiceiurile şi tradiţiile recunoscute şi respectate de toţi membrii comunităţii, prin intermediul conştiinţei individuale.
Respectarea normelor de drept este asigurată de un aparat de stat special, care aplică stimularea sau condamnarea juridică,
precum şi constrîngerea statală şi sancţiunile juridice. În cadrul moralei acţionează numai sancţiunile spirituale: stimularea sau
condamnarea morală ce vine de la societate, de la colectiv, de la cei din jur şi totodată autoaprecierea personală a profesionalului,
conştiinţa lui, care se manifestă prin oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Particularitatea normelor morale este legată şi de sancţiunile care le sînt proprii. Sociologii români M. Ralea şi T. Hariton
consideră că sancţiunea morală emană de la opinia socială spontană (de la „lume”), ea are un caracter de sancţiune difuză, de
sancţiune opţională. Pedeapsa morală nu este fixată destul de dur, ea este nu numai extrinsecă („admonestarea morală”), ci şi
intrinsecă („mustrări de conştiinţă”). Sancţiunile morale pot fi pozitive şi includ reacţiile de aprobare din partea membrilor unei
colectivităţi sau grup sau a opiniei publice faţă de acele comportamente şi sînt în conformitate cu sistemul de valori al grupului
sau al colectivităţii.
În acelaşi timp, susţine sociologul polonez T. Szczepanski, sancţiunile morale pot fi negative, ele sînt constituite din expresii
de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor
neconforme cu regulile grupului.

Paradoxul evaluării și al comportamentului moral

Paradoxul evaluării morale este indisolubil legat de problemă cine poate să efectueze judecata morală, cine are dreptul să
enunţe aprecieri morale? Este logic să presupunem că o atare funcţie şi-o pot asuma profesionalii care se evidenţiază din facultăţile
lor morale, în acelaşi mod cum acest lucru se produce în alte sfere ale cunoaşterii şi practicii, în care cuvîntul decisiv îi aparţine
unui specialist în domeniu (dreptul de a judeca despre muzică îl are un muzician, în chestiunile juridice, un jurist etc.). Însă una
din calităţile morale indiscutabile ale profesionalului este modestia, mai concret, faptul că el este conştient de caracterul imperfect
al fiinţei sale. Mai mult decît atît, cu cît este mai perfect omul în sens moral, cu atît mai critică este atitudinea faţă de sine. De
aceea un om moral cu adevărat nu se consideră pe sine vrednic de a judeca pe cineva.
Pe de altă parte, acei oameni care îşi asumă cu dragă inimă rolul de învăţător şi mentor în materie de morală dau dovadă de o
astfel de calitate ca mulţumirea de sine, care este în mod organic străină moralei şi ne vorbeşte în mod cert despre faptul că aceşti
oameni se ocupă de un lucru josnic. Observaţiile empirice ale existenţei umane ne demonstrează că în aceste roluri false, de cele
mai multe ori, apar profesionalii care ocupă o treaptă mai înaltă în structura socială şi ierarhică (conducătorii faţă de subalternii
lor, învăţătorii faţă de discipoli etc.). În rezultat, obţinem următoarea concluzie: cei care sînt în stare să efectueze evaluarea morală
nu o vor realiza, iar cei care vor să se ocupe de ea noi nu îi putem împuternici cu astfel de prerogative.
Evaluarea morală, în acest context, este concepută destul de amplu – ca o îndrumare şi o condamnare morală, o laudă.
Una din modalităţile de dezlegare a acestei contradicţii poate fi considerată cerinţa morală expusă de Isus Hristos: „Nu judecaţi,
ca să nu fiţi judecaţi”. Ea ne spune că aprecierea morală există înainte de toate o autoevaluare. Judecata morală reprezintă judecata
profesionalului asupra lui însuşi. Prin aceasta judecata morală se deosebeşte de cercetarea judecătorească şi, în mare măsură, o
completează. Fapta pentru care omul răspunde în faţa altor oameni după lege este calificată ca o crimă, iar în acelaşi timp, fapta
în cauză pentru care omul răspunde în faţa propriei conştiinţe este calificată ca un rău sau ca un păcat. Crima este întotdeauna o
încălcare a unei reguli sociale fixată în exterior – în obicei, tradiţie sau lege, în timp ce răul este încălcarea legii morale, la care
omul este alăturat în mod intern (acest lucru se are în vedere atunci cînd se spune că legea morală este imprimată în inimă). În
această ordine de idei, celebrul filosof englez Th. Hobbes scria că legea este conştiinţa statului. Parafrazînd această afirmaţie,
putem spune că conştiinţa (glasul moralei) este legea personalităţii.
Principiul „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” subliniază unitatea dintre subiectul şi obiectul aprecierii morale ca o condiţie a
funcţionării normale a profesionalului în societate. Condiţia în cauză este destul de dură şi incontestabilă cînd este vorba de con-
damnarea morală a altor oameni. În ceea ce priveşte elogiul adus altora, în acest caz justificarea şi formele lui concrete de
manifestare cer o examinare deosebită. Dar, este evident şi faptul că adeseori elogiul adus altor persoane devine o formă deghizată
a autoelogierii.
Paradoxul comportamentului moral în formularea lui clasică este atribuit, de obicei, lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar
săvîrşesc cu toate acestea răul”.
Profesionalului îi este propriu să tindă spre ceea ce este mai bun, să dea prioritate binelui în detrimentul răului, pentru că el nu
poate să-şi fie duşman sie însuşi. În situaţia descrisă de Ovidiu (anume aceasta constituie caracterul ei paradoxal) totul are loc în
mod invers: omul alege răul, îşi provoacă daune sie însuşi. Rezultă că omul ştie ce este binele, dar nu merge pe această cale, binele
neavînd pentru el un sens de obligaţiune. Putem oare în acest caz să considerăm că omul este capabil de a vedea şi aproba ce este
mai bine, că el posedă cunoştinţele la care pretinde?
 11
În cazul unor afirmaţii de ordin moral, este necesar să facem o distincţie între ceea ce omul ştie ca atare şi ceea ce el crede că
ştie. Ca criteriu al departajării afirmaţiilor adevărate de cele eronate poate servi verificarea experimentală, practica. Un astfel de
experiment în morală este măsura obligativităţii judecăţilor morale pentru acel ce le enunţă.
În morală a şti şi a alege este unul şi acelaşi lucru, autenticitatea moralei este verificată de pregătirea de a încerca pe sine însuşi
forţa ei binefăcătoare. În Evanghelie se spune, „că după roadele lor îi veţi cunoaşte” şi, în această ordine de idei, afirmaţia în cauză
poate deveni un răspuns la situaţia pe care o analizăm, în care omul doar presupune, doar se preface că vede şi încuviinţează
binele.
Fără o concepere cotidiană ancorată în faptele şi acţiunile oamenilor, noi nu sîntem în stare să elaborăm un criteriu pentru
determinarea unei măsuri diferite a virtuţilor unor indivizi. În caz contrar, ar reieşi că toţi profesionalii sînt la fel de virtuoşi.
Profesionalului îi este propriu de a avea o opinie despre sine mai bună decît este ea în realitate, este firesc ca el să creadă despre
sine numai de bine.
Punctul iniţial al aprecierii subiective a faptelor proprii şi a personalităţii sale, îl constituie, în general, pentru el întotdeauna
binele. Chiar profesionalii care, de obicei, sînt consideraţi sceleraţi inveteraţi tind să interpreteze răul pe care îl produc ca bine,
crimele ca fapte echitabile. În aceste cazuri, ei sînt, de obicei, foarte sinceri.
Autoseducerea morală nu este întotdeauna înşelăciune şi ipocrizie. De cele mai multe ori ea este o autoînşelare, o rătăcire
„cinstită”. Dacă ne-am călăuzi de faptul ce încuviinţează profesionalii şi în ce lumină morală ei vor să apară în faţa lor şi a altor
oameni, atunci ar trebui ca pe toţi, mai ales pe cei mai sceleraţi şi mai ipocriţi, să-i înălţăm la rangul de îngeri. Nu trebuie să dăm
dovadă de o suspiciune exagerată, pentru a nu crede în autoatestarea morală a profesionalului.
Existenţa în comun a oamenilor, atmosfera socială ar fi cu mult mai pură dacă indivizii nu ar gîndi sau, cel puţin, nu ar vorbi
fiecare despre sine cît sînt de buni, cinstiţi, mărinimoşi, conştiincioşi etc.
Prima deformaţie elucidată a moralei (paradoxul evaluării morale) apare din falsa supoziţie conform căreia unii indivizi au
moralitate, iar alţii sînt lipsiţi completamente de ea, unii sînt buni, iar alţii răi.
A doua deformaţie (paradoxul comportamentului moral) este şi ea legată de delimitarea binelui de rău, dar pornind de la o altă
premisă, şi anume de la presupunerea eronată că, chipurile, intenţiile pot fi exclusiv bune, iar faptele şi acţiunile, exclusiv rele. În
realitate însă, morala este o bază inalienabilă şi esenţă a vieţii conştiente ce conferă un sens real existenţei umane. De aceea orice
afirmaţie a unui om care vorbeşte în numele moralei, înfăţişîndu-se pe sine ca interpret, purtător, înger păzitor al moralei reprezintă
o afirmaţie eronată de la bun început.

Tema: CATEGORIILE FUNDAMENTALE ALE DEONTOLOGIEI JURIDICE

Noțiunile fundamentale ale eticii generale
Etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale ce
examinează esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este
ceea ce studiază etica, obiectul ei.
Totodată, etica este o disciplină filosofică prin tradiţia sau prin istoria ei exterioară, deoarece gîndirea etică s-a cristalizat în
cadrul concepţiilor filosofice generale, fie într-o formă dezvoltată, fie ca un sector relativ autonom al reflecţiei.
Totodată, etica este o disciplină filosofică, întrucît în baza oricărei concepţii etice dezvoltate coerent stă explicit sau implicit o
concepţie generală asupra existenţei. Ea este o disciplină filosofică şi prin domeniul ei de referinţă, deoarece ea studiază relaţia
dintre „faptele bune” şi ceea ce este binele, prin însuşi demersul ei, care este un demers sintetic şi conceptualizat. Totodată, ca
disciplină ştiinţifică, etica cercetează morala şi moralitatea potrivit regulilor ştiinţifice de cunoaştere. În acelaşi timp, etica este şi
o disciplină ştiinţifică.
În etică sînt elucidate două grupe de probleme: problemele teoretice propriu-zise referitoare la natura şi esenţa moralei şi
problemele ce ţin de felul în care trebuie să procedeze omul, de principiile şi normele după care trebuie să se conducă în viaţă.
În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii ca: axiologia etică, ce studiază problemele binelui şi răului; deontologia etică,
ce studiază problemele datoriei; fenomenologia eticii, ce studiază morala unei sau altei societăţi sub aspect sociologic şi istoric;
genealogia moralei; etica istorică; etica profesională etc.
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la rezultate adecvate realităţii pe care o
cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii, un rol deosebit l-a jucat metoda speculativă, care considera că legile morale sînt
anterioare fiecărei generaţii de oameni – căreia i se înfăţişează ca un imperativ –, le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva dat de la
început, imuabile, atribuindu-le adeseori o origine supranaturală. Însă neajunsurile acestei metode sînt evidente, deoarece ea rupe
morala de realitate. De aceea un loc aparte îl ocupă metoda empirică.
Filosoful român D. Gusti considera că, dacă cunoşti prin analiza faptelor de experienţă în ce constă o acţiune morală, te poţi
ridica pînă la formularea legilor cauzale ale moralităţii. El susţinea că de la început în etică trebuie plecat de la realitatea morală
aşa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Mai departe, prin explicaţii, se ajunge la cunoaşterea
ideii de realitate. Ideea, la rîndul ei, este dinamică, tinde a se desfăşura, a se realiza, tinde spre maxima perfecţiune. Aplicînd
această metodă, găsim idealul etic. Totodată, metoda eticii este caracterizată ca fiind formalistă, realistă şi critică.
Metoda eticii este formalistă pentru că în cercetarea fenomenelor morale, formalismul, ca atribut al metodei, răspunde
necesităţii de a surprinde esenţa moralităţii. În acelaşi timp, cercetarea ştiinţifică în etică constă în a analiza realitatea morală
existentă prin observaţii, analiză etc. În loc de a specula asupra profesionalului abstract, etica trebuie să caute să vadă ansamblul
de prescripţii şi norme care constituie morala unei societăţi, explicînd cum se formează ele în funcţie de alte serii de fenomene.
Formalismul şi realismul solicită spiritul critic ca al treilea atribut al metodei etice la D. Gusti. Spiritul critic este conceput de el
ca expresie a unei continue autoverificări în procesul cercetării etice, el este acela ce va permite evoluţia, transformarea metodei
însăşi în funcţie de cerinţele cercetării fenomenelor morale, eternizarea ei fiind respinsă.
 12
În structura moralei, de obicei, se disting următoarele elemente constitutive. Morala include valorile morale, normele morale,
principiile morale, criteriile morale, sentimentele şi trăirile morale etc.
Valorile morale desemnează scopuri sociale şi atitudini umane preferenţiale: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate,
libertate etc. Aceste valori structurează, prin umanizare, sensul vieţii.
Normele morale sînt propoziţii sau enunţuri prescriptive, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum
trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile, pentru ca manifestarea sau felul său de a fi să fie apreciate ca
bune şi nu ca rele. Într-adevăr, norma ca normă este o valoare şi toate obiectivităţile semnificative ale profesionalului sînt valori.
Perceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor, care îşi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine
sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau amoral.
Normele morale sînt înzestrate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Ele pot fi extrinseci subiectului şi reprezintă o reacţie a
colectivităţii faţă de fapta amorală şi, în această circumstanţă, avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobriului public,
sau pot fi intrinseci, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de
rău, mustrări de conştiinţă sau scrupule de conştiinţă.
Normele morale pot avea un caracter concret sau unul general, iar caracterul lor general exprimă esenţa sistemului moral şi
reflectă idealul comunitar la un moment istoric dat. Ele sînt legate de anumite particularităţi de formă, conţinutul normelor morale
se adăposteşte sub învelişul unor idealuri, principii, obiceiuri, care reprezintă conţinuturi mai generale. Şi aceste forme ale
conştiinţei morale au comandamente, prescripţii, îndeplinesc funcţii reglementatoare fără a avea, nemijlocit, caracterul unei reguli,
susţine T. Huszar.
Normele morale au o structură formală, care se constituie din două elemente fundamentale, cristalizate lexical în două expresii
tipice: expresia calitativă şi expresia imperativă. Elementul calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să fii”,
iar elementul imperativ, se conţine în formularea „trebuie”.
Imperativul poate lua două forme de expresie: una pozitivă („trebuie”) care poate fi activă şi stimulativă şi alta negativă („nu
trebuie”), care poate fi restrictivă, inhibitivă, coercitivă. Din această cauză, morala în sens larg, e structurată valoric contradictoriu:
din valori care sînt recomandate („trebuie”) şi non-valori (sau pseudovalori), care sînt interzise („nu trebuie”). Simultan, interdicţia
„nu trebuie” nu înseamnă ceva care e interzis, deoarece interzis înseamnă „trebuie să nu…”.
În acelaşi timp, imperativul în cele două forme de expresie nu posedă o semnificaţie valoric morală intrinsecă, din motiv că
imperativul „trebuie” – „nu trebuie” poate angaja şi angajează în viaţa reală orice acţiune, orice fel de a fi. Imperativul are şi grade
intrinseci de intensitate.
În limba română, expresiile „trebuie” – „nu trebuie” posedă un caracter constrîngător, indiferent dacă factorul de constrîngere
vine din interiorul sau din exteriorul conştiinţei morale sau din ambele părţi. Dar limba română a mai structurat două imperative,
cărora Constantin Noica le consacră o analiză magistrală: „se cade”- „nu se cade”; „se cuvine” - „nu se cuvine”. Aceste imperative
pot fi formulate din exterior şi angajează liber conştiinţa morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste imperative au o semnificaţie
morală intrinsecă.
Normele morale sînt clasificate, de regulă, în 3 tipuri: generale, particulare şi speciale.
Normele generale (sau universale) sînt proprii tuturor colectivităţilor umane, ale au o mare durabilitate în timp şi reglementează
toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane, structurînd nucleul ethosului uman. După cum am încerca să enumerăm aceste norme
în expresia pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!”, „Fii cinstit!”, „Fii demn”!, „Fii curajos!”, „Fii generos!”, „Fii recunoscător!”,
„Fii loial!”, „Fii bun!”, „Fii drept!” etc.
Normele particulare sînt acele norme ce se adresează unor tipuri sau colectivităţi determinate, ele posedă o anumită variaţie
în timp, reglementînd tipuri de relaţii sau activităţi umane particulare. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie,
normele morale ale muncii, normele privind diverse activităţi profesionale, care îşi elaborează „etici” particulare: „etica muncii
ştiinţifice”, „etica medicală”, „deontologia juridică”, „etica pedagogică” etc.
Normele speciale se adresează unor grupuri restrînse sau vizează relaţii şi manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Spre
ex., normele cavalerismului, normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, normele de protocol, normele de comportare
civilizată în lume şi societate.
Normele morale sînt nişte norme sociale ce reglementează comportamentul profesionalului în societate, relaţiile lui faţă de alţi
oameni, faţă de societate şi faţă de sine însuşi. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de convingerile interioare
ale personalităţii ce se întemeiază pe reprezentările adoptate de societate cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate, virtute şi
viciu etc.

Categorii aplicabile sectorului juridic

Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să precizăm unele noţiuni, cum ar fi:
 etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de cercetare morala, relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei morale
şi activităţii omului;
 morala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în practică, confirmînd un anumit tip de comportament social al
oamenilor şi utilizată ca bază generală socială de reglementare;
 moralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi scopurilor morale, sub diferite forme ale activităţii sociale prin
cultura comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.
In această ordine de idei, în literatura de specialitate, etica dreptului este un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite valori
moral-juridice şi norme, întrupate în fiecare cetăţean cu capacitate juridică deplină. Subiectul eticii dreptului este orice cetăţean
capabil să ia o poziţie faţă de fenomenul dreptului.
Etica juridică reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce cuprinde o totalitate de norme de comportament al purtătorilor
profesiei juridice, imprimînd un caracter moral activităţii lor de muncă şi în afara acesteia. Subiect al eticii juridice este un
 13
specialist, care nemijlocit, prin activitatea profesională, realizează elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului, însă, spre deosebire
de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă despre normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea rolului
ei social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată să le realizeze în interesul societăţii şi al cetăţenilor, în limitele
prescripţiilor normative şi ale cerinţelor eticii profesionale.
Sistemul de cunoştinţe despre comportamentul deontologic al reprezentantului unei profesii anumite lasă o amprentă sigură
asupra caracterului normelor ce reglementează procesul de activitate a acestuia. Practica mondială a demonstrat că necesitatea
respectării normelor deontologice în privinţa sa omul o simte cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în stare să-i
acorde un ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i corecteze faptele, să-i apere cinstea şi demnitatea. Dar pentru om este important
şi aspectul asigurării drepturilor, înfăptuirii justiţiei, acordării asistenţei juridice, fapt ce a impus dezvoltarea deontologiei
juristului.
Acestuia omul îi încredinţează destinul său, conştientizînd dependenţa bunăstării sale de acest specialist, aşteptînd de la el o
conduită deontologică. În consecinţă, deontologia juridică s-a format ca rezultat al unei datorii, responsabilităţi deosebite a
juristului faţă de oameni.
Deontologia juridică mai are ca izvor de formare etica dreptului. Aceste două noţiuni se intersectează, dar nu coincid, deoarece
cu toate că deontologia juridică este un pilon pentru etica dreptului, ea este mult mai largă după conţinut, deoarece alături de
cultura etico-morală include şi alte tipuri de cultură a juristului ca personalitate. Deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica
dreptului, prima avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de apariţie, devenind atît o ştiinţă, cit şi o disciplină de studiu.
Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît norme ce nu sînt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cit şi
norme ce impun o răspundere juridică pentru neîndeplinirea prescripţiilor (stipulate în documente juridice), astfel avînd
posibilitatea să conturăm conceptul şi obiectul de studiu al ştiinţei date.
Pînă nu demult în literatura de specialitate se considera că deontologia juridică nu este o ştiinţă independentă, ci doar o
disciplină complexă începătoare. Cu atît mai mult cu cît nici chiar denumirea nu reflectă în deplină măsură structura şi scopul
obiectului de studiu.
Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea acestei ştiinţe, reieşind doar din denumire, folosind termenul deontologie în mod
tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic, obţin un concept nou, dar care nu reflectă complexitatea, structura sau conţinutul
ştiinţei date.
Iată sînt cîteva definiții ale deontologiei juridice:
 Slivca S.S. defineşte deontologia juridică ca ştiinţă despre imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează
condiţiile şi motivele de alegere de către jurist a normei de comportament în activitatea practică, despre formarea normelor
personale pentru fiecare situaţie în particular;
 Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o ramură a ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe
despre înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri corecte în practică juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe
de atingere a rezultatelor adevărate, necesare în comunicarea juristului atît cu colegii, cît şi cu cei, cărora le oferă servicii
profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul realizării de către jurist a statutului său juridic;
 Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un sistem de cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica
juridică, cerinţe înaintate faţă de calităţile personale şi profesionale al juristului, despre sistemul de formare a acestor calităţi;
 Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei juridice şi o disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat
de cunoştinţe despre activitatea juridică practică şi codurile de comportament profesional, adică o grupă optimală de norme
permisive, obligatorii, de interzicere şi cu caracter de recomandare, de care trebuie să se conducă juristul în relaţiile apărute la
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
În concluzie, majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia juridică ca o ramură a ştiinţei juridice, deoarece are ca
bază specificul şi esenţa activităţii juridice a juriştilor profesionişti.
La prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice primar era considerat factorul moral, cultural, iar la etapa
contemporană, în urma cercetărilor accentul este pus pe factorul funcţional al activităţii juristului. De aceea obiectul de cercetare
a ştiinţei nu cuprinde doar probleme de ordin subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv, legate de realitate. Alături de cultura
morală şi juridică a juristului, se studiază căile de formare şi confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă şcolii superioare
ca factor extern), specificul de formare fiind în funcţie de domeniul de activitate.
Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu
prezintă în mod exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de jurist ca personalitate şi, ce este mai important, ele nu definesc
un model unic al juristului profesionist, nu dezvăluie în deplină măsură acel standard al specialistului, de care are nevoie societatea
contemporană civilizată.
Acest standard este nu doar un imperativ intern al datoriei de serviciu, dar şi reflectarea externă în comportament şi în activitate,
indicatorul culturii profesionale înalte a juristului. Acesta este format din normative cu conţinut etic, juridic, politic, estetic,
economic şi ecologic.
În concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă despre corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică,
despre cerinţele sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale, despre metodele şi mijloacele de
îndeplinire a funcţiilor mai corect şi precis.
Știinţei deontologiei juridice sînt atribuite următoarele trăsături specifice:
 este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează sistemul cunoştinţelor umanitare;
 dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene sociale ca ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile
lor;
 formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi profesional, oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în
considerare specializarea profesiei juridice;
 14
 studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor jurişti profesionişti înalt calificaţi;
 este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de dezvoltare, dar care puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în sistemul
cunoştinţelor juridice.

Bine și rău
În sensul larg al cuvîntului, noţiunea de „bine” desemnează valorile pozitive şi negative în general. Noi utilizăm aceste cuvinte
pentru desemnarea diferitelor lucruri: bun înseamnă om bun, rău înseamnă om rău. În Dicţionarul explicativ al limbii române,
spre ex., „binele” este definit la început ca bunăstare, mai apoi ca ceva necesar, iar mai apoi, în plan spiritual şi etic, ceea ce
corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic.
Ca disciplină filosofică, etica nu se mai ocupă de toate semnificaţiile „binelui” şi de speciile corespunzătoare de bine, aşa cum
sînt identificate prin analiza limbajului. Ea este preocupată în primul rînd de binele moral şi se interesează de binele extramoral
doar în măsura în care el este bun pentru sprijinirea şi impunerea binelui moral.
Din punct de vedere formal, binele moral poate fi caracterizat prin aceea că este un bine la ceva sau instrumental bun, nu pentru
sine, ci pentru altceva bun. De aceea predicatul „bun”, în sensul de „moral bun”, nu este enunţat despre obiecte şi stări de lucruri
obiective, ci exclusiv despre oameni şi acţiuni umane. Motivul pentru aceasta constă în faptul că binele moral nu este o proprietate
naturală sau o calitate empiric demonstrabilă în raport cu obiectele. El desemnează, dimpotrivă, ceea ce nu este, dar trebuie să fie.
Noţiunea de „bine moral” nu este deci o noţiune empirică, ci una normativă, adică o noţiune care are o funcţie regulativă şi
cere un anumit comportament. În acelaşi timp, binele moral presupune libertatea, respectiv libertatea de a aproba ceva promovat
ca bun, în calitatea lui de a fi bun, şi de a-l realiza prin acţiune, sau de a declara prin nonacţiune respingerea pretenţiei de validitate.
De fapt, orice morală începe cu întrebarea sacramentală: „Ce este bine şi ce este rău?”, deoarece binele şi răul constituie forma
cea mai generală de apreciere a valorilor morale şi de distincţie a ceea ce este util şi ce este dăunător pentru om şi societate.
Totodată, cu ajutorul acestor noţiuni se determină conţinutul altor noţiuni morale ce derivă din ele.
În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut. „Bine” într-un caz este ceva bun, util, plăcut,
valoros pentru un individ, iar în alt sens era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un scop
anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă sensul pozitiv al fenomenelor şi evenimentelor în
relaţia lor cu valoarea supremă – cu idealul. Iar răul este contrarul binelui.
Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut o dată cu morala şi s-au schimbat împreună cu ea. În istoria filosofiei se afirma că
Universul este lupta eroică a celor două începuturi – binele şi răul (Zarathustra), că răul poate fi evitat numai prin ascetism, nirvana
(Buddha), că răul există numai prin faptul că omul este lipsit de cunoştinţe (Socrate), că binele face parte din lumea ideilor, iar
răul ia naştere din simţurile profesionalului (Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem
este însuşi Dumnezeu, iar răul este generat de abuzul de libertate a profesionalului (Damaschin), că în realitate binele nu există,
el exprimă numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat pe deplin de concepţia personalităţii
(existenţialismul).
Procesul istoric de formare şi cristalizare a acestor noţiuni a fost procesul devenirii moralei ca atare. În primul rînd, binele şi
răul erau concepute ca nişte valori deosebite, care nu se atribuiau fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane.
Binele şi răul caracterizează acţiunile premeditate ce se săvîrşesc liber, adică acţiunile. În al doilea rînd, binele şi răul înseamnă
nu pur şi simplu acţiunile libere, ci acţiunile care sînt corelate în mod conştient cu un anumit standard – în ultimă instanţă, cu
idealul. În al treilea rînd, binele şi răul ca noţiuni morale sînt legate de experienţa spirituală a profesionalului şi există prin
intermediul acestei experienţe. De aceea consolidarea binelui şi lupta împotriva răului poate fi obţinută cu preponderenţă prin
eforturile spirituale ale profesionalului.
După conţinutul lor imperativo-valoric, binele şi răul reprezintă parcă două părţi ale uneia şi aceleiaşi medalii. Ele corelează
şi, în acest sens, parcă ar fi între ele un semn de egalitate. Omul cunoaşte răul, deoarece are anumite reprezentări despre bine; el
preţuieşte binele, pentru că a simţit personal ce este răul. Pare utopică situaţia în care omul doreşte numai binele, deoarece este
imposibil de a te debarasa de rău fără a risca, în acelaşi timp, să pierzi binele. Existenţa răului reprezintă uneori o condiţie sau o
circumstanţă care însoţeşte existenţa binelui.
Binele şi răul sînt legate prin aceea că ele se neagă reciproc, fiind după conţinut într-o legătură indisolubilă. Sînt ele egale după
statutul lor ontologic şi sînt proporţionale după statutul lor axiologic? La această întrebare au fost date răspunsuri diferite.
Conform unei opinii, mai puţin răspîndită, binele şi răul sînt nişte începuturi similare ale lumii ce se află într-o neîncetată şi
perpetuă luptă. O atare interpretare poartă denumirea de „dualism“ şi cea mai strălucită expresie a dualismului etic a devenit în
prima jumătate a sec. al III-lea d. Hr. maniheismul, doctrină religioasă şi filosofică din Orientul Apropiat, întemeiată de preotul
persan Manes (Mani, Manichaeus).
El susţinea că lumea a apărut ca urmare a luptei veşnice dintre cele două principii: binele (lumina) şi răul (întunericul). Binele
în manieră absolută era considerat un atribut care se îmbină cu cel al luminii şi strălucirii, atotştiinţei, măreţiei, perfecţiunii,
atotputerniciei, care este inteligent şi frumos, o sursă inepuizabilă a plăcerii, iar spiritul răului este regele beznelor, fiind luminat
temporar şi doar acompaniind binele în procesul creaţiei şi evoluţiei lumii. Primul reprezintă infinitul, iar al doilea finitul, şi se
defineşte ca existenţă în starea actuală a lumii pentru a justifica imperfecţiunile temporare.
Lupta dintre cele două principii, după ce a parcurs mai multe faze de 3000 de ani, se încheie de circa 12000 de ani cînd este
instaurată ordinea binelui. Pentru eliberarea principiului binelui, care a fost făcut prizonier de către principiul răului, precum şi
pentru a se ajunge la „adevărata ştiinţă”, maniheismul cerea practicarea ascezei şi a celibatului.
Pe de altă parte, religia creştină, la fel ca şi maniheismul persan, propagă ideea caracterului temporar şi relativ al contradicţiilor
şi conflictelor dintre bine şi rău şi sosirea unei vremi cînd pe pămînt va veni din nou Dumnezeu şi va introduce o ordine a binelui
şi armoniei între oameni. Totodată, doctrina creştină apreciază începutul lumii ca fiind opera bună a creatorului. Numai ulterior
desfăşurarea acestei lumi are loc sub semnul contradicţiei dintre bine şi rău. La nivelul uman, sursa ei o constituie dualitatea dintre
 15
corp şi suflet, deoarece primul este materie luminată, schimbătoare, sensibilă şi egoistă şi constituie tentativa spre rău, iar sufletul,
încătuşat de materia corporală, se eliberează numai prin purificare etico-religioasă şi este tendinţa spre bine şi către lumea divină.
Contradicţia în cauză este prezentată ca sursă a tuturor contradicţiilor şi tuturor opozabilităţilor dintre bine şi rău în viaţa oamenilor.
Soluţia pentru rezolvarea ei este condiţia religioasă. De aceasta depinde salvarea sufletului şi intrarea acestuia în lumea binelui
etern – raiul ceresc. În viaţa sufletească, de dincolo de mormînt, pentru om există două posibilităţi: să meargă în rai (binele) sau
în iad (răul). Intrat fie într-un loc, fie într-un altul, omul nu cunoaşte decît fie numai binele şi fericirea, fie numai răul şi suferinţa.
El intră fie sub oblăduirea lui Dumnezeu (principiul binelui), fie sub cea a diavolului (principiul răului). În lumea de apoi deci,
binele şi răul nu există în unitate contradictorie, cu unul deoparte de altul, excluzîndu-se în chip absolut, din exterior.
Opinia creştină care se referă la natura binelui şi răului susţine că aşa cum pe Pămînt razele solare sînt izvorul luminii şi umbrei,
tot astfel şi binele şi răul sînt într-o interdependenţă în raport cu al treilea. Asemenea concepţii sînt susţinute de majoritatea
învăţăturilor morale religioase: binele reprezintă calea spre binele absolut – spre Dumnezeu, iar răul este o desprindere de
Dumnezeu. Începutul absolut şi real este binele divin, sau Dumnezeul absolut şi bun, iar răul este rezultatul unor decizii greşite
sau vicioase ale profesionalului, fie chiar provocate de diavol, dar care este liber în alegerea sa. Însă în faţa profesionalului stă
problema opţiunii ultime nu între binele şi răul absolut, ci între bine, care este în mod potenţial absolut, ce tinde spre absolut, şi
răul, care este întotdeauna relativ. Astfel, atît binele, cît şi răul sînt relative în raport cu binele suprem, cu idealul moral ca chip al
perfecţiunii. Însă caracterul contradictoriu dintre bine şi rău este absolut. Această contradicţie se realizează prin intermediul
profesionalului, prin deciziile, acţiunile şi evaluările lui.
Caracterul normativ şi valoric al binelui şi răului este determinat nu de faptul prin ce se apreciază izvorul idealului sau binelui
suprem, ci prin ceea ce reprezintă conţinutul lui. Dacă idealul moral constă în uniunea spirituală generală a oamenilor şi în aceasta
constă binele absolut, atunci răul va fi tot ce împiedică acest proces, tot ce împiedică omul să facă bine.
Concretizînd din punctul de vedere al conţinutului noţiunile de „bine” şi de „rău”, A.A. Guseinov şi R.G. Apresean remarcă:
a) binele se afirmă prin depăşirea izolării, despărţirii, înstrăinării dintre oameni şi instaurarea înţelegerii reciproce, a
asentimentului, umanităţii dintre ei; b) fiind o calitate umană, binele, adică bunătatea, se manifestă prin milă, iubire, iar răul, adică
răutatea, prin duşmănie, violenţă.
Încă din antichitate a fost concepută ideea legăturii indisolubile dintre bine şi rău, că binele se poate înţelege însă decît prin
raportarea sa la rău. Dintre filosofii antici, se pare că Democrit a surprins acest lucru: „de unde vine tot binele de acolo pot să ne
vină şi relele. Din bine pentru oameni pot să se nască rele, atunci cînd omul nu ştie cum să-l conducă”. Această idee trece ca un
laitmotiv prin toată istoria filosofiei şi se concretizează într-un şir de principii etice.
În primul rînd, binele şi răul din punctul de vedere al conţinutului sînt în mod dialectic determinate reciproc şi se cunosc într-
o unitate, una prin alta.
În al doilea rînd, fără a fi gata de a te împotrivi răului, este insuficient de a înţelege răul şi a i te opune lui, deoarece de la sine
aceasta nu va duce la bine. În temele precedente am amintit de spusele lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvîrşesc cu toate
acestea răul”, care au fost completate de apostolul Pavel: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de
mine”. În al treilea rînd, binele şi răul nu sînt pur şi simplu determinate reciproc, dar sînt în mod funcţional interdependente: binele
din punct de vedere normativ este semnificativ în opunerea răului şi în mod practic se materializează prin înlăturarea răului. Altfel
spus, binele real reprezintă facerea binelui, adică virtutea ca o realizare practică activă de către om a cerinţelor morale formulate
faţă de el.
Fiind noţiuni universale de modelare a conduitei oamenilor şi a fenomenelor sociale, binele şi răul se utilizează şi la analiza
faptelor morale în activitatea practică.
În această ordine de idei, este necesar de a lua atitudine faţă de următorul fenomen – în şirul consecutiv al valorilor morale
binele şi răul reflectă nu numai momentele cele mai extreme dintre nou şi vechi, progres şi regres, util şi dăunător, ci şi treptele
lor mai puţin perceptibile, cum sînt obiceiurile, tradiţiile, moravurile, categorii care ocupă o poziţie mai mult sau mai puţin
intermediară între bine şi rău.
Determinarea gradelor diferite de bine sau rău are o mare importanţă în libertatea alegerii unei conduite morale optime. În
situaţii critice apare involuntar întrebarea de ce posibilităţi de acţiune dispunem şi care dintre ele prin consecinţele sale este cea
mai justă. În funcţie de numărul de alternative care prezintă binele mai valoros sau răul cel mai mic, putem alege calea şi mijloacele
activităţii morale.
Opţiunea morală este pivotul activităţii umane, ea constă în alegerea între bine şi rău. Un lucru este să faci binele sau răul, iar
altul este să dai posibilitate ca răul să se realizeze prin acţiunile altor oameni. A contribui la înfăptuirea răului, a tolera răul este
din punct de vedere moral inacceptabil şi poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu conştiinţa morală spre înfăptuirea răului. A contribui
la înfăptuirea binelui este din punct de vedere moral o situaţie neutră, deoarece o atare stare este concepută de conştiinţa morală
ca ceva ce vine de la sine, ca ceea ce trebuie să întreprindă omul în acţiunile sale.
În acelaşi timp, putem vorbi şi despre coliziunile dintre bine şi rău, deoarece, aşa cum nu există bine fără rău şi rău fără bine,
întrucît atît binele, cît şi răul sînt condiţionate, tot astfel nu există bine absolut sau rău absolut sau bine şi rău fără contradicţii
interne. Cînd omul are de stabilit care este binele ce urmează a fi ales de îndeplinit, el trebuie să determine şi răul, întrucît orice
bine există în raport contradictoriu cu un anumit rău, sau, mai precis, orice determinări ale binelui se află în unitate dialectică şi
deci contradictorie cu anumite determinări ale răului. Binele rezultă în procesul devenirii nu numai ca o treaptă nouă şi superioară
în raport cu treptele anterioare realizate ale binelui, ci şi din opoziţia cu răul.
Orice bine şi orice rău sînt trepte opozabile şi determinate în procesul devenirii. Binele reprezintă ceea ce trebuie şi este de
dorit să fie, pe cînd răul este ceea ce nu trebuie şi nici nu este de dorit să fie. Binele este şi perspectiva depăşirii răului, el se
proiectează în perspectiva condiţiilor care elimină sau îngrădesc posibilitatea afirmării răului. Însă chiar şi în acest ultim caz, cînd
binele tinde să se realizeze prin anularea reală a posibilităţii de realizare a răului, binele însuşi presupune virtual şi real negaţia
unui anumit rău sau negaţia anumitor determinări ale răului. Binele există ca atare pentru că are termen de comparaţie, pentru că
 16
însăşi realitatea obiectivă a fenomenelor vieţii sociale nu există altfel decît ca o realitate contradictorie pe care profesionalii o
apreciază cu ajutorul noţiunilor de „bine” şi de „rău”.
Totodată, răul moral se manifestă în forme complicate. De cele mai multe ori, el se asociază cu brutalitatea, violenţa,
huliganismul, cruzimea, şiretenia, minciuna şi alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atît pentru autor, cît şi pentru
cei din jur. Uneori, astfel de conduite sînt justificate dacă sînt aşezate în alte coordonate (spre ex., salvarea vieţii unui sau unor
oameni implică gesturi de cruzime şi violenţă chirurgicală, iar spionii nu se dau în lături de la nici un mijloc de acest gen pentru
a-şi duce la îndeplinire misiunile comandate de alte autorităţi).
Modalităţile reale ale binelui şi răului sînt sinceritatea şi minciuna care se află într-un raport de corelaţie dialectică. Ele apar
numai şi exclusiv în sfera comunicării umane. Premisa subiectivă a sincerităţii, indiferent că e vorba despre subiectul colectiv sau
individual, este conştiinţa subiectivă a adevărului, şi nu adevărul ca atare.
Sinceritatea are ca premisă subiectivă conştiinţa adevărului, nu adevărul ca atare, deşi la baza acestei conştiinţe a adevărului
stă, în cele mai frecvente cazuri, adevărul ca atare, deci adevărul înţeles ca fenomen de reflectare şi deci ca informaţie nespecifică
sub raport moral. Totodată, prin minciună se poate transmite o informaţie adevărată, sau, mai exact, minciuna poate transmite,
tocmai pentru a se realiza ca minciună, o informaţie adevărată, dar parţială. Aceste situaţii sînt relativ puţin frecvente, dar ele sînt
relevante pentru distincţia dintre adevăr şi sinceritate, pe de o parte, dintre eroare şi minciună, pe de altă parte. Prin minciună se
poate transmite nu în sens involuntar o informaţie falsă („Gura mincinosului adevăr grăieşte”), ci în sensul că transmiterea de
informaţie adevărată este o modalitate de mascare sau acoperire a unei alte informaţii adevărate. Altfel spus, mincinosul are
conştiinţa diferenţei dintre adevăr şi eroare, însă procedează la o denivelare de planuri, el transmite informaţia eronată ca fiind
adevărată, sau transmite informaţia adevărată ca fiind eronată, dar, în toate situaţiile, are conştiinţa subiectivă a diferenţei dintre
adevăr şi fals. În acest context, Platon, prin vocea lui Socrate, încheie celebrul dialog Hippias cu un paradox aparent straniu:
„Numai mincinosul cunoaşte adevărul”.
Sinceritatea şi minciuna ca acte informaţionale sînt orientate reciproc concurenţial – sinceritatea transmite adevărul împotriva
erorii, iar minciuna transmite eroarea împotriva adevărului. Ele sînt nu numai complementare, ci şi concurenţiale, angajate într-o
contradicţie activă şi orientată una împotriva alteia. Sub raport informaţional totuşi, sinceritatea nu este echivalentă cu adevărul,
iar minciuna nu este echivalentă cu eroarea, chiar dacă sinceritatea presupune, în principiu, adevărul, iar minciuna presupune, în
principiu, eroarea.
O problemă destul de discutată în perimetrul moralei este cea a „minciunii vitale”, care este legată de problema mai generală
a compromisului admisibil care a fost elucidat mai sus. În esenţă, această problemă se reduce la întrebarea: pentru apărarea sau
promovarea unui interes legitim, valid, poate fi utilizată ca instrument minciuna, sau minciuna utilizată pentru apărarea unui
interes valid este minciună sau nu? Luînd teza potrivit căreia nu este recomandabil ca bolnavilor să li se dezvăluie natura şi
consecinţele bolii lor, se pune întrebarea dacă aceasta echivalează cu o minciună. Dacă luăm faptul în sine – ca falsă informaţie –
el este, desigur, o minciună, iar dacă îl considerăm nu în sine, ci prin funcţionalitatea lui – menajarea bolnavului, menţinerea
echilibrului său psihic şi moral pe perioada care îl mai desparte de moarte etc. –, acelaşi fapt nu mai poate fi cotat univoc sau
exclusiv ca minciună.
Astfel de situaţii se întîlnesc deseori şi pot fi numite „situaţii limită”, de natură dramatică, tragică sau absurdă. Ele pot fi totuşi
controversate şi soluţionate din perspectiva teoriei compromisului. Dacă scopul atins este valid şi dacă nu există alte mijloace
pentru a-l atinge, atunci manipularea informaţiei false nu este „minciună” în sens strict, ci se converteşte într-o altă valoare, cu
caracter funcţional sau instrumental. Dacă totuşi problema nu poate fi soluţionată deontic, trebuie să acceptăm faptul real al
contradicţiilor ce apar în sfera moralei, trebuie să acceptăm să recunoaştem ca atare faptul real al prezenţei în viaţa umană a
tragicului şi a absurdului. Atunci, interesul se deplasează de la soluţionarea teoretică a unei situaţii insolubile la măsurile practice
pentru prevenirea, limitarea, înlăturarea acestor tipuri de situaţii. Moralitatea rezidă aici nu în interpretarea univocă a unei situaţii
care, prin natura ei, nu poate fi interpretată univoc, ci în modalitatea practică a acestor situaţii, care, sub raport real, sînt tragic sau
absurde, iar sub raport teoretic sînt problematice şi echivoce.
Aşadar, în situaţii-limită sau de excepţie, valoarea nu se anulează ca valoare, ci rămîne valoare realizată în situaţii-limită, sau
ea se converteşte în altă valoare, învecinată. Aceasta înseamnă că excepţia nu confirmă regula oarecum exterior şi prin contrast,
ci că excepţia este regulă într-o situaţie de excepţie.
O altă situaţie relativ frecventă în viaţa morală este cea a raportului dintre sinceritate şi nonsinceritatea tăcerii menţionată de
Im. Kant în felul următor: „A tăcea nu înseamnă a minţi”. Acest enunţ al filosofului descrie tacit o condiţie sau o situaţie de
constrîngere: tac pentru că nu pot, este permis să spun adevărul, încît această tăcere este obligată exterior sau autoobligată. Însă,
pe de altă parte, tăcerea poate deveni prin ea însăşi, în anumite contexte şi fiind semnificativ utilizată, elocventă tocmai pentru
adevărul pe care îl tace. Tăcerea semnificativă poate fi şi un fel de mărturisire şi un fel de protest, încît ea este echivalentul moral
al alegoriei artistice.
În situaţii speciale sau critice, ea poate fi deci justificată. În acelaşi timp, pe de altă parte, a tăcea nu înseamnă, desigur, a minţi,
dar nici nu înseamnă a fi sincer. Dacă situaţia o cere imperios, dacă în joc este pusă, prin tăcere sau netăcere, o valoare majoră,
atunci poate deveni culpabilă şi echivalează nu cu minciuna, ci se converteşte într-o altă antivaloare: lipsa curajului, laşitatea.

Responsabilitate
Măsura libertăţii profesionalului este în funcţie de măsura responsabilităţii lui, pe motiv că omul în stare de a lucra cu pricepere,
în vederea unui scop, trebuie să răspundă de consecinţele acţiunii sale, adică să-şi dea seama de faptele sale înaintea societăţii,
care s-a considerat întotdeauna în drept să pedepsească sau să dispreţuiască pe cel care are o conduită imorală. Semnul esenţial
distinctiv al noţiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă ca predispunere spirituală a profesionalului
de a purta răspundere pentru faptele sale, de a permite opiniei publice să-i aprecieze activitatea. În plus, responsabilitatea morală
 17
îndeplineşte rolul unui mijloc original de realizare a cerinţelor, cristalizate în categoriile de „datorie” şi „conştiinţă morală”,
independent de orice sancţiuni sau interese utilitare.
În morală omul este responsabil în faţa sa, iar în faţa altora, în măsura în care el îi recunoaşte ca fiind o parte a suveranităţii
sale, în care îi percepe pe alţii ca o continuare a propriei fiinţe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru sine, pentru
păstrarea libertăţii sale interioare, a demnităţii sale şi a omeniei sale. Pentru alţii el este responsabil în măsura în care el îi
recunoaşte ca fiind ai săi.
O dată cu lărgirea cercului altor oameni în faţa cărora şi pentru care omul se consideră responsabil în libertatea sa, el
transgresează limitele înguste ale convenţionalismului, ale existenţei sale.

Conștiință și datorie
„Datorie” nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă insinuare, ci reclami supunere,
care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa,
ci numai stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie
(deşi nu totdeauna ascultare); înaintea căreia amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei: care ţi-e obîrşia
demnă de tine şi unde găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice înrudire cu înclinaţiile, rădăcină din
care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia indispensabilă a acestei valori pe care numai profesionalii însişi şi-o pot da?.
„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către personalitate a necesităţii
imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria profesionalului este:
a) de a urma calea virtuţii;
b) de a face bine altor oameni în funcţie de posibilităţile sale;
c) de a nu permite ca în sine să existe vicii;
d) de a se opune răului.
Filosofii au meditat asupra următoarei probleme: În ce constă datoria noastră, adică obligaţia ce ni se impune în mod natural
de a tinde spre bine? Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică
să nu luăm din binele general decît partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una din cele mai dificile probleme în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei
erau considerate poruncile divine (morala religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi „natura umană”, năzuinţa
„naturală” a profesionalului spre plăcere (hedonism, eudemonism).
Au fost diferite şi tentativele de a da un răspuns la întrebarea cine este în ultimă instanţă în drept să definească conţinutul
datoriei. Teoria social-aprobativă considera că omul trebuie să acţioneze într-un anumit mod pentru că aşa îi dictează societatea,
neoprotestantismul socotea că este Dumnezeu, I. Fichte, conştiinţa etc. Existenţialiştii au ajuns la o concluzie subiectivistă,
conform căreia nu are importanţă în general cum acţionează omul, ce anume consideră el de datoria sa, importă doar faptul că el
se călăuzeşte după ideile sale personale.
O altă problemă, destul de controversată, a fost şi problema limitelor datoriei. Adepţii intuitivismului deontologic considerau
că atunci cînd un om îşi face datoria, are importanţă numai autoacţiunea şi nu motivele după care acest om s-a călăuzit în acest
caz. Adepţii teoriei bunăstării morale, dimpotrivă, atribuiau o importanţă covîrşitoare motivului.
Semnificaţia esenţială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în
noţiunea de datorie sînt formulate şi se percep sub formă de porunci, al căror conţinut este formulat de societate şi exprimă
dispoziţia interioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate. La determinarea specificului categoriei „datorie“ este
important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi iniţiativă pentru realizarea cît
mai efectivă a angajamentelor asumate. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităţilor categoriei
„datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa.
Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea eficientă a controlului interior, reprezintă numai o formă
moderat exprimată a raţiunii. Conştiinţa morală se manifestă ca reflexe exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi
supusă aprecierii raţionale şi verificării practice din partea opiniei publice. De aceea nu putem afirma că conştiinţa este unicul
instrument de apreciere a faptelor şi valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura ei indisolubilă cu datoria morală.
Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie severă”, dar ea poate fi înaintată sub forma unei recomandări
sau poate fi exprimată ca o aşteptare. Aceasta reiese din caracterul imperativităţii morale, exprimată sub forma interdicţiilor şi nu
ameninţă cu anumite restricţii fizice sau organizatorice. Legislaţia se bazează pe constrîngerea externă, iar sancţiunile morale au
un caracter ideal, ele se referă la om ca un subiect conştient şi liber. Conştiinţa datoriei morale este cel puţin conceperea
inacceptabilităţii a ceva în sine, a situaţiei în care trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfîrşit, voinţa de a te împotrivi ţie însuţi, ceea
ce cere o autosupunere.
Cerinţele datoriei sînt valoroase prin ele însele. Aceasta îşi găseşte expresia nu numai în faptul că omul îşi îndeplineşte datoria
în mod dezinteresat, demonstrînd astfel independenţa lui de normele date din exterior.
Îndeplinindu-şi datoria, el demonstrează prioritatea datoriei faţă de frică, beatitudine, folos personal, faţă de dorinţa de onoruri
şi glorie etc. Prin îndeplinirea datoriei morale se manifestă autonomia personalităţii.
Ar fi incorect să concepem datoria ca o formă a controlului social asupra comportamentului individual, deoarece în datorie
este reflectat un anumit mecanism de interacţiune între oameni. Morala poate fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri reciproce,
care sînt impuse oamenilor, pe care profesionalii le acceptă vizavi de ei, îndatoriri care sînt percepute de ei ca nişte sarcini vitale
îndeplinite în situaţii şi împrejurări concrete. Spre ex., porunca iubirii arată că datoria profesionalului este milostenia, care
reprezintă nu o stare a spiritului, ci înainte de toate anumite acţiuni ale profesionalului faţă de alţi oameni. Despre aceasta ne
vorbeşte parabola lui Isus despre milostivul samaritean pe care el o povesteşte răspunzînd la întrebarea unui învăţător de lege ce
ştia porunca supremă morală despre iubirea către Dumnezeu şi către aproapele său, dar nu înţelegea cine este „aproapele meu”.
 18
Oricine are nevoie de ajutor trebuie ajutat. Samariteanul a văzut aproapele în iudeul care a ajuns la nevoie, deşi dacă el se
conducea după ceea ce era acceptat, trebuia să vadă în el un duşman.
Acesta este sensul categoric al datoriei în general – omul trebuie să urmeze această cale. E clar că acţiunea concretă care se
înfăptuieşte pentru realizarea datoriei este determinată, ea este anume aşa cum o cer circumstanţele şi situaţia concretă.
Conştiinţa reprezintă capacitatea profesionalului de a-şi evalua acţiunile, gîndurile, dorinţele, conştientizarea şi trăirea
neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie – cu neîndeplinirea datoriei.
La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa profesionalului este independentă de opinia semenilor. Aceasta
deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intern – de ruşine. Ruşinea şi conştiinţa în general sînt destul de apropiate.
Ruşinea este sentimentul că ai făcut ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mînia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai
meritat dispreţul şi desconsiderarea celorlalţi. În ruşine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a necoincidenţei unor
norme adoptate sau unor aşteptări din partea celor din jur, adică a vinovăţiei.
Însă ruşinea este orientată total spre opinia altor oameni care pot să-şi exprime condamnarea lor referitor la încălcarea normelor,
ruşinea este cu atît mai puternică, cu cît mai importante şi semnificative sînt pentru el aceste persoane. De aceea individului poate
să-i fie ruşine chiar pentru rezultate întîmplătoare, neintenţionate ale unor acţiuni care i se par normale, dar care nu sînt recunoscute
ca fiind astfel de cei din jur.
Logica conştiinţei este alta. În conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se află în corelaţie nu cu opiniile celor din jur, ci cu
datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie cinstit şi în întuneric, să fie cinstit cînd nimeni nu îl poate controla, cînd taina nu poate
deveni realitate, cînd despre o faptă ruşinoasă nu poate afla nimeni.
În mod subiectiv, conştiinţa este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o voce care parcă este independent de „eul”
profesionalului, o voce al „eului altuia”. În legătură cu aceasta pot fi trase două concluzii privind natura conştiinţei. Prima susţine
că conştiinţa este vocea lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd adesea în conştiinţă vocea lui Dumnezeu.
Totuşi conştiinţa nu ar putea transmite informaţii morale de la Dumnezeu, dat fiind că ea e supusă erorii şi deci, pentru a putea şti
dacă un anumit mesaj vine de la Dumnezeu, ar trebui să ştim deja care sînt comandamentele sale. A doua presupunere este că
conştiinţa este o voce semnificativă generalizată şi interiorizată a altora. Astfel, conştiinţa este interpretată ca o formă specifică a
ruşinii, iar conţinutul ei este recunoscut ca ceva individual, schimbător din punct de vedere cultural şi istoric. Într-o formă
marginală această concluzie duce la teza conform căreia conştiinţa este determinată de opiniile politice şi situaţia socială a
individului.
Aceste unghiuri de vedere nu se exclud unul pe altul – primul focalizează atenţia asupra mecanismului funcţionării conştiinţei
mature, al doilea, asupra modului în care ea se maturizează, se formează; primul cercetează conştiinţa în mod prioritar din punctul
de vedere al formei ei, al doilea din punctul de vedere al conţinutului ei concret. De fapt, conştiinţa se cristalizează în procesul
socializării şi educaţiei, arătînd în permanenţă copiilor „ce este bine şi ce este rău”. La stadiile timpurii ale formării personalităţii
conştiinţa se manifestă ca o voce a altora – a părinţilor, a colegilor, care se exteriorizează prin teama de a nu fi încuviinţat,
condamnat de către aceştia pentru acţiunile individului în cauză. Însă odată formată, conştiinţa vorbeşte într-o limba ce nu
recunoaşte categoriile de timp şi spaţiu. Conştiinţa este vocea „altui eu” ce vorbeşte parcă în numele eternităţii adresîndu-se către
demnitatea personalităţii. Conştiinţa reprezintă responsabilitatea profesionalului în faţa sa, a personalităţii purtătoare de valori
supreme, universale.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform
conştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa. Adică conştiinţa insistă ca datoria să
fie îndeplinită. Mulţi filozofi consideră că un om nu trebuie blamat cînd se conformează conştiinţei sale rătăcite, deoarece, prin
definiţie, el face în acest caz tot ce-i stă în putinţă spre a face binele. Consecinţele sociale posibile ale acestui caz s-ar putea să fie
întrucîtva limitate de teza (la fel de controversată şi ea) că există credinţe uneori prea extreme pentru a putea fi împărtăşite în mod
conştient.
În limbajul cotidian utilizăm adeseori expresiile „conştiinţă împăcată” sau „con- ştiinţă curată”. Ele presupun că omul înţelege
să-şi onoreze obligaţiunile şi să realizeze toate posibilităţile într-o situaţie concretă dată. Strict vorbind, în aceste cazuri este vorba
despre demnitate, iar conştiinţa „curată”, „împăcată”, dacă este înţeleasă în sens direct, reprezintă un semn sigur al lipsei de
conştiinţă, mai precis nu al lipsei de conştiinţă, ci al tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei. Este o funcţie a diavolului. Nu
întîmplător este acceptat a considera că o „conştiinţă curată”, starea de conştiinţă „curată”, „liniştitoare”, dacă este înţeleasă în
sens direct, reprezintă un semn autentic al lipsei de conştiinţă, nu de lipsă a conştiinţei, ci a tendinţei de a nu lua act de judecăţile
ei. Din această cauză, nu întîmplător este acceptat a considera că „conştiinţa curată” este o ficţiune a diavolului.
De cele mai multe ori se întîlneşte expresia „libertatea de conştiinţă”, ceea ce presupune dreptul profesionalului la independenţa
vieţii spirituale interioare, libertatea credinţei şi a exercitării organizate a cultului.
Însă în sens strict etic cuvîntul „conştiinţă” nu poate fi altul decît liber. Iar libertatea în sens de continuitate nu înseamnă nimic
altceva decît a trăi o viaţă în conformitate cu conştiinţa.

Libertate și necesitate
Întrucît istoria reflexiei pe tema libertăţii este infinit mai bogată şi mai sistematizată decît aceea despre restul temelor din
problematica eticii, vom începe cu invocarea cîtorva poziţii fundamentale de gîndire privind libertatea.
Pentru început vom elucida două soluţii extreme cu privire la problema în cauză – fatalismul şi voluntarismul.
Poziţia fatalistă apare mai întîi în expresie mitică. Spre ex., în poemul indian Bhagavad Gita eroul nu ar vrea să acţioneze,
fiind prins într-un război fratricid – este sfătuit de către „vocea zeului” să acţioneze, cu argumentul că toate acţiunile umane sînt
prinse într-o determinare universală riguroasă, fără ieşire, care se desfăşoară fatal, indiferent dacă individul vrea sau nu vrea să
participe la ele. Singura soluţie etică a acţiunii este aceasta: să participi la acţiune, care este determinată fatal şi în care subiectul
 19
este implicat fatal, dar să te desprinzi sau să te detaşezi interior de „fructul faptei”, realizînd astfel paradoxul lotusului, care „stă
pe apă şi nu se udă”.
Marea temă a nonacţiunii cultivată în cultura indiană este, pe de o parte, un protest împotriva fatalităţii exterioare şi este
totodată o expresie interioară a fatalităţii ca fatalism. În cultura Greciei antice există o istorie a destinului care merge de la
reprezentarea unei forţe obscure şi absurde la aceea a unei forţe implacabile dar cu rosturi etice, sancţionale. La Democrit în
concepţia sa deterministă intră în acţiune doar cauzalitatea externă, care este echivalentă cu fatalitatea, ce se manifestă la nivelul
întregii existenţe, deci şi în acţiunile umane. Mai apoi Epicur, corectînd această viziune ontologică, va echivala direct determinarea
democritiană cu destinul.
Într-o altă formă, aceeaşi viziune fatalistă este implicată în epoca modernă de materialismul mecanicist. Dacă în planul gîndirii
social-politice adepţii acestui materialism fundamentează şi apără libertatea umană – drepturile profesionalului –, în schimb
implicaţiile ultime ale gîndirii lor ontologice sînt fataliste. De aici toate acţiunile şi faptele umane sînt nu numai determinate, ci şi
predeterminate. Însă acolo unde totul se petrece cu necesitate fatală nu mai există nici libertate, nici răspundere sau
responsabilitate.
Cea mai recentă şi mai complexă variantă a poziţiei fataliste în postfilosofia contemporană îi aparţine structuralismului.
Conform metodei structuraliste, oricare configuraţie a existenţei este alcătuită din elemente şi relaţii între aceste elemente.
Însă în timp ce relaţiile sînt esenţiale – profunde şi perene, – elementele sînt neesenţiale. Relaţiile sînt invariante, pe cînd
elementele sînt variabile. După Lévi-Strauss, relaţiile sînt echivalente cu necesitatea, iar elementele, cu întîmplarea.
În fond, adepţii fatalismului de diferite speţe neagă teoretic posibilitatea libertăţii, considerînd că determinismul ar exclude
posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii conştiente a oamenilor.
Poziţia voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi ignorată, sfidată, contrazisă prin suprasolicitarea
libertăţii. În fond, ei percep greşit libertatea ca independenţă deplină faţă de legile obiective şi absolutizează rolul istoric al
acţiunilor conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal.
Existenţialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o fiinţă „blestemată”, sau „condamnată” să fie liberă. Ieşirea din paradox
nu este posibilă decît printr-un act de pură spontaneitate a purei conştiinţe. Sartre reduce libertatea la libertatea individuală, care
ulterior este redusă în esenţă la deliberare şi decizie.
Pentru a scoate la iveală soluţia pozitivă şi actuală a problemei în cauză, trebuie să pornim de la Socrate, care prin viaţa şi
moartea sa ne dă un ex. al întruchipării libertăţii ca necesitate înţeleasă şi tradusă în fapt.
La începutul epocii moderne, Spinoza îşi subordonează gîndirea ontologică gîndirii etice, de unde şi titlul operei sale
fundamentale – Etica. Pentru Spinoza libertatea poate fi cîştigată pe calea raţiunii. El pronunţă pentru prima dată marea propoziţie:
libertatea este înţelegerea necesităţii. Tot el face deosebirea dintre două forme ale necesităţii: necesitatea raţională, care este
temeiul libertăţii, şi necesitatea neraţională – echivalentă cu constrîngerea –, care este temeiul suprimării libertăţii.
Un alt moment în epoca modernă îl reprezintă Kant, a cărui gîndire despre libertate se desfăşoară pe două mari planuri. În
planul reflexiei etice, el asociază libertatea cu ideea acţiunii şi a personalităţii. Acţiunea morală este liberă atunci cînd este
conformă cu imperativul categoric, acest imperativ exprimînd necesitatea. Individul este şi el liber cînd este autonom şi este scop
în sine, atît ca agent al acţiunii proprii, cît şi ca „obiect” al acţiunii altor agenţi. În planul metafizic, care la Kant nu este decît o
extensie a planului uman, metoda antinomică poate fi tradusă în principiul complementarităţi: putem explora indefinit caracterul
liber al acţiunii umane, dintr-o perspectivă, şi caracterul ei determinat, din altă perspectivă, pentru că acţiunea este efectiv şi liberă,
şi determinată.
Hegel pleacă de la ea şi dezvoltă marea teză a lui Spinoza. Însă în această dezvoltare se produce o mutaţie esenţială de accent:
libertatea nu este definită ca înţelegere a necesităţii, aici aspectul cade pe aspectul cognitiv, ci ca necesitate înţeleasă. Potrivit lui
Hegel, libertatea este necesitatea suprimată şi totodată conservată, adică necesitatea este suprimată ca pură necesitate, anterioară
şi exterioară conştiinţei, şi este conservată ca o necesitate a conştiinţei. Ca dialectician însă, Hegel a pus în evidenţă nu numai
conversiunea necesităţii în libertate, ci şi conversiunea inversă, a libertăţii în necesitate. Mai simplu spus, omul este liber dacă
acţionează în baza necesităţii, pe care o suprimă şi o conservă în acţiunea sa. Însă, prin acţiunile lor libere, profesionalii instituie
o nouă necesitate.
În alt sens, problema libertăţii depinde şi de alte limite care, în fond, nu depinde de om dacă ele vin de la putere. Presiunea
exercitată direct sau indirect asupra profesionalului poate avea un caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înţeleasă,
libertatea devine destul de limitată dacă omul nu are acces la informaţie.
Libertatea profesionalului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o dată cu existenţa unor alternative,
care sînt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre ex., în societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea alternativelor este
imposibilă în virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei, controlului asupra circulaţiei
informaţiei profesionalii nu au idee despre anumite alternative şi nu au idee despre nonlibertatea lor.
Libertatea nu se reduce pur şi simplu la lipsa unor restricţii. Libertatea reprezintă o caracteristică a acţiunii înfăptuite:
a) cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a îngrădirilor obiective;
b) după voinţa proprie şi nu după constrîngere;
c) în condiţiile alegerii posibilităţilor.
O concepere şi o percepere deosebită a libertăţii ca lipsă a presiunii este redată prin cuvîntul „voinţă”, care este înţeleasă ca
libertate faţă de sclavie, de şerbie, libertate în acţiuni, lipsa captivităţii, violenţei, constrîngerii. Voinţa este forţă, putere, măreţie,
dar ea mai înseamnă şi arbitrar şi acţiuni după bunul-plac. Însă în condiţiile în care a dominat timp de decenii în şir sistemul
totalitarist, libertatea era posibilă nu- mai în opoziţie cu statul care oprima profesionalii, libertatea era limitată la ideea despre
libertatea individuală, arbitrară, care nu se putea manifesta decît prin indiferenţă, iresponsabilitate şi neamestec.
Independenţa ca atare reprezintă o valoare incontestabilă, care a fost recunoscută tot timpul în istoria civilizaţiei. Aceasta este
exprimată prin formula: „Vreau să trăiesc pentru mine, nu pentru alţii”. Aceste cuvinte ale poetului Pindar din Grecia antică nu
 20
sînt o expresie a egoismului. Acesta a fost răspunsul său la întrebarea de ce Simonid a plecat în Sicilia la Tiran, iar el nu vrea să
plece? În acest caz, putem vorbi de o conştiinţă independentă autosuficientă. Declaraţia lui Pindar conţine ceva esenţial: „Nu vreau
să slujesc şi să fiu dependent, ci vreau să fiu stăpîn pe mine însumi”. Independenţa pe care o propovăduia înţeleptul antic este
destul de originală, deoarece el obţinea independenţa lipsindu-se de bunurile vieţii de la curte.
Prin independenţă, libertatea iese la iveală în mod negativ, ca „libertate de ceva”. Această problemă este una actuală ce ţine de
sarcinile vieţii în condiţiile aservirii personale, indiferent de formele ei. Conceperea libertăţii ca stăpînire de sine se produce în
limitele anume ale concepţiei morale asupra lumii. Voinţa se manifestă ca liberă prin stăvilirea bunului-plac. În sfera dreptului
aceasta înseamnă supunerea voinţei proprii, voinţei comune, exprimată în disciplina socială şi susţinută în primul rînd de legislaţia
statală. În sfera moralei, corelarea voinţei proprii cu datoria.
Libertatea negativă sau independenţa apare nu ca o samavolnicie, ci ca o autonomie, care se exprimă în:
a) în libertatea faţă de tutela paternalistă şi faţă de orice dictat, inclusiv din partea statului;
b) în acţiuni în baza normelor şi principiilor pe care profesionalii le recunosc ca fiind raţionale şi acceptabile, corespunzînd
ideilor lor despre bine;
c) în posibilitatea de a influenţa formarea acestor norme şi principii, a căror acţiune este garantată de instituţiile publice şi de
stat.
De aici nu rezultă că profesionalii trebuie să se dezică de scopurile lor particulare şi să devină altruişti, căci fiecare om, tinzînd
spre atingerea scopurilor proprii, trebuie să procedeze în limitele legalităţii, în limitele normelor adoptate în mod practic. În morală
formula juridică „libertatea unui om este limitată de libertatea altuia” este reevaluată ca o sarcină morală personală: „Eu îmi limitez
propria samovolnicie, îndeplinindu-mi datoria, respectînd drepturile altora, nu admit nedreptate în privinţa altora, contribui la
binele lor”. Ea are şi o formulă strictă de imperativ: „Întotdeauna limitează propria samavolnicie obligînd-o să respecte drepturilor
altora, nu îţi permite o nedreptate în relaţiile cu alţii şi contribuie la binele lor”.
Libertatea negativă ca autonomie se transformă într-o libertate pozitivă: autonomia înseamnă deja nu numai lipsa presiunii
externe, limitării, supunerii, ci şi posibilitatea alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza alegerea.
Ideea libertăţii voinţei se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea şi dreptul profesionalului de a alege
scopurile sau sarcinile prioritare şi alternative.

Cinste și demnitate
Una din cele mai importante categorii ale deontologiei profesionale face parte şi categoria „onoarei”. Ea reprezintă o apreciere
socială şi etică a profesionalului, instituţiei, autoritatea şi reputaţia lor. Onoarea reprezintă una din cele mai importante calităţi
morale, cel mai înalt grad de cumsecădenie, corectitudine şi nobleţe. Onoarea profesională reprezintă recunoaşterea de către opinia
publică şi este concepută de către lucrătorii din domeniul agriculturii prin valoarea sociala inestimabilă şi prin necesitatea şi
importanţa executării cu abnegaţie a datoriei lor.
O parte componentă a categoriei onoarei este faptul de a ramîne fidel cuvîntului dat. Aceasta este o calitate importantă a
profesionalului, ea uneori este identificată cu noţiunea de „onoare” – „ţi-ai dat cuvîntul – ţine-l, ai promis ceva – îndeplineşte”. În
caz contrar, profesionalii vor înceta să te stimeze şi te vor numi în mod direct un flecar. Nimic nu e în stare sa defăimeze onoarea
lucrătorului din agricultură ca încălcarea cuvîntului dat, ca abaterile de la el. De aceea a ţine mult la onoarea sa este o datorie şi o
obligaţiune a oricărui agricultor. Însă conţinutul onoarei ca şi categorie depinde în mare măsură de cultura generală a
profesionalului, de dezvoltarea lui fizică şi spirituală, de faptul dacă el va putea gîndi creator şi învăţa permanent.
Categoria onoarei este foarte aproape de categoria „demnităţii”. Ele coincid practic după conţinutul lor obiectiv, dar se
deosebesc după formă. Onoarea este apreciată de opinia publică, iar aprecierea demnităţii este înainte de toate o chestiune a
personalităţii însăşi. Este evident că şi demnitatea este apreciată de opinia publică, dar în cazul dat accentul se pune pe propria
autoevaluare, care se bazează şi pe conştientizarea meritelor sale în faţa societăţii. La acest capitol pot fi evidenţiate facultăţile
morale ale academicianului Simion Toma: omenie generoasă, ţinută morală, demnitate, amabilitate, bunătate şi modestie, calităţii
care îi întregesc personalitatea.
În afară de aceasta, onoarea reprezintă o trecere intransigentă conform principiilor şi normelor morale, care sînt orientate spre
idealul moral, spre educaţia morală, spre convingeri, iar demnitatea în afara manierei de a se comporta într-un anumit mod în
societate este adeseori o reacţie la un tip sau altul al atitudinii faţă de sine. Acest fapt ne permite a analiza cinstea ca o noţiune mai
mult conceptuală, iar demnitatea, ca emoţională.
Dacă noţiunea de onoare are un singur sens, atunci noţiunea de demnitate are mai multe sensuri. Spre ex., dacă orice om are
dreptul la apărarea demnităţii sale de către instituţiile de drept, atunci aceasta se referă la un anumit minimum al formelor de
atitudine faţă de personalitate în virtutea faptului că ea este o parte componentă a omenirii şi societatea îi garantează în mod
constituţional apărarea acestui drept. Însă respectul de către societate a demnităţii personalităţii reprezintă un enorm diapazon al
diferitelor forme ce are mai multe trepte, un caracter ierarhic – începînd cu respectarea regulilor elementare ale etichetei pînă la
respectarea strictă a ritualurilor, ceremoniilor, aducerea onorurilor etc.
În cadrul sentimentului propriei demnităţi, un rol important îl joacă sentimentul mîndriei profesionalului, care se bazează pe
meritele sale în faţa societăţii şi a semenilor. De aceea orice desconsiderare a demnităţii umane provoacă o pagubă enormă şi
spiritualităţii, deoarece scoate la iveala cele mai josnice calităţi ale profesionalului. În această ordine de idei, trebuie să-l remarcăm
pe remarcabilul savant, profesorul I. Dicusar, fondatorul agrochimiei de la noi din ţară, care a fost un fermecător pedagog, un om
de omenie de ordin intelectual, binevoitor şi înţelept la nevoie, de o aleasă cultură a comunicării.
Categoriile onoarei şi demnităţii sînt foarte aproape de categoria „conştiinciozităţii”, care reprezintă conceperea şi simţul
responsabilităţii morale ale profesionalului pentru comportarea sa, pentru cele executate, calităţi care îi servesc ca o linie de
conduită în opţiunea intenţiilor şi acţiunilor sale ce corespund necesităţilor progresiste ale dezvoltării societăţii şi fiecărei
personalităţi în parte. A acţiona în conformitate cu conştiinciozitatea înseamnă a acţiona în conformitate cu cerinţele moralei.
 21
Cerinţele conştiinţei sînt absolut interne şi de ele nu poţi să fugi. Baza conştiinţei este perceperea şi trăirea de către om a valorilor
morale. Un ex. elocvent în această privinţă poate fi savantul S. Musteaţă, specialist notoriu în domeniul ameliorării porumbului
timpuriu, care dă dovadă de o omenie generoasă, ţinută morală, demnitate, amabilitate, bunătate şi modestie, calităţii care îi
întregesc personalitatea.
Formele de manifestare a conştiinciozităţii sînt diverse. Ele se pot manifesta sub forma satisfacţiei morale, ajutorul acordat
unui om, apărarea de un act de violenţă, atitudinea grijulie faţă de cei mai în vîrsta etc., fiind în stare a da naştere unor sentimente
de satisfacţie spirituală şi bucuriei pentru cele efectuate. O altă formă de manifestare a conştiinciozităţii esre ruşinea despre care
am vorbit anterior.
Conştiinciozitatea se poate realiza şi sub forma îndoielii, care este rezultatul necunoaşterii sau al cunoaşterii parţiale, ori al
ignorării legilor obiective etc. De aceea omul este mereu chinuit de întrebarea daca a procedat corect într-o situaţie sau alta.

Tema: CARACTERISTICA ACTIVITĂȚII JURIDICE

Cultura morală a juristului
Activitatea juridică se desfăşoară într-o sferă socială specifică, influenţînd doar acele obiecte care se află sub protecţia dreptului
ca sistem de valori sociale. Activitatea juridică, dintre toate formele de activităţi sociale, în procesul evoluţiei, a acumulat un şir
de trăsături care-i permit detaşarea ei într-o categorie socială aparte.
Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice denotă necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu concursul
căreia societatea îşi satisface un şir de necesităţi şi interese specifice, care nemijlocit se bazează pe drept. Însuşi dreptul, ca
ansamblu de norme de conduită obligatorii, după specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi realizării, are un caracter obiectiv.
Această activitate presupune antrenarea unei armate de specialişti în drept, care au grijă de dispoziţiile acestuia şi asigură toate
condiţiile pentru realizarea eficientă a lui.
Cu alte cuvinte, se formează o sferă specială a activităţii sociale, condiţionată de existenţa obiectivă a mijloacelor de
reglementare a vieţii sociale. Acest fapt trebuie privit ca o necesitate a societăţii sau un interes important vital la realizarea căruia
ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.
Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi existenţă a organismului social. În procesul acesta are loc satisfacerea
unor necesităţi vitale şi interese ale subiecţilor sociali care sînt destul de diverse, reieşind din organizarea structurală şi conţinutul
lui neordinar. Aceasta la rîndul său presupune un număr respectiv de mijloace şi acţiuni posibile, care ar satisface interesul social.
Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere, politică, administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare
şi altele, deoarece organismul social este un sistem complicat care nu poate funcţiona fără existenţa factorului sistemic-
organizaţional, în cadrul căruia activitatea administrativă, ca tip al activităţii sociale, realizează acest interes.
Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării materiale, care este o necesitate importantă vitală, pentru satisfacerea
căreia există activitatea de producere. Astfel procesul de producţie confecţionează haine, produse alimentare, aparate
electrocasnice, unelte de muncă, care satisfac categoria respectivă de necesităţi.
Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de ordin moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind
la fel de importanţi ca şi factorul material.
Interesul societăţii în organizarea şi asigurarea unui nivel mai ridicat de trai cere studierea factorului evolutiv, determinarea
tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare, prognozarea căilor de creştere pentru viitor. Aceste necesităţi sociale condiţionează
existenţa activităţii de cercetare, iar pe lîngă ea şi categoria respectivă de savanţi care practică activitatea ştiinţifică de cercetare.
Dintre toate activităţile sociale există una care presupune reglementarea activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii
sociale, reieşind din statutul lor social. Viaţa socială, în mod obiectiv, cere existenţa dreptului, iar odată cu el şi toate mecanismele
şi mijloacele care asigură funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Aceasta înseamnă că fără activitatea instituţiilor juridice, a
juriştilor, fără reglementarea activităţii societăţii dreptul nu poate funcţiona. Activitatea juridică, în aşa fel, se îndreaptă spre
obiectul dreptului, asigurîndu-i funcţionarea şi influenţa regulatorie asupra relaţiilor sociale, satisface cerinţa socială de normare,
ordonare, coordonare.
Activitatea juridică este o formă a activităţii sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu scopul de a obţine un rezultat
juridic prin satisfacerea intereselor subiecţilor sociali în conformitate cu cerinţa dreptului.
În literatura de specialitate se întîlnesc şi noţiunile de practică juridică şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă
activitatea practică a juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi aplicării prevederilor juridice ca o unitate de experienţă
acumulată sau care va fi acumulată pe viitor. A doua noţiune cuprinde un sistem de acţiuni concrete în sfera apărării drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legale ale personalităţii, înfăptuite de jurişti profesionişti în limitele dreptului, producînd efecte juridice.
În acelaşi timp, nici una dintre acestea nu pot fi confundate cu noţiunea de activitate juridică.
Activitatea juridică se realizează într-o perioadă de timp concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea rînd, ea
poate fi efectuată şi de alte persoane care au studii juridice.
Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu neapărat practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de
drept al statului şi este îndreptată la realizarea normelor juridice. Trăsătura specifică a activităţii juridice practice este juridicitatea
– expresie specială a formei juridice de activitate socială. Cu alte cuvinte, dacă activitatea socială are ca instrument dreptul, ea
devine juridică.

Aspectele eticii profesionale a colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de drept

Activitatea juridică este o categorie aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice,
abordate în literatura de specialitate:
 Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. Prezenţa dreptului în societate presupune şi prezenţa activităţii juridice
care asigură funcţionarea dreptului, acţiunea lui. În caz că dreptul lipseşte, normele juridice dispar, activitatea juridică nu mai
 22
poate fi realizată, deoarece pierde obiectul de influenţă. Sfera dreptului prezintă toate nivelurile structurale şi tipurile relaţiilor
sociale, unde dreptul îşi manifestă influenţa. Acestea sînt cele mai diverse sfere ale vieţii sociale, cele mai diverse situaţii de viaţă
în care indivizii pentru obţinerea rezultatelor pozitive se conduc de prescripţiile actelor normative. Nu excludem din această
influenţă nici chiar domeniul religios ori sfera activităţii asociaţiilor obşteşti, unde dreptul se manifestă într-un mod specific.
 Activitatea juridică se înfăptuieşte de către jurişti specialişti pe bază profesională. Aceasta înseamnă că în sfera activităţii
juridice muncesc specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe juridice specializate, cu capacităţi respective de muncă şi
îndeplinesc în mod calificat acţiuni juridice importante, ce determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de viaţă complicate,
rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să fie
înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm legislaţia care reglementează activitatea procuraturii, avocaturii,
instanţelor judecătoreşti şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate juridică, vedem că una dintre cerinţele înaintate faţă de candidatul
la postul respectiv este prezenta studiilor juridice superioare. În ceea ce priveşte activitatea avocatului, acesta trebuie să mai susţină
un examen de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de asemenea există examenul
de capacitate susţinut în faţa Colegiului de calificare şi atestare a judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru ocuparea unor posturi mai înalte în organele de drept, sînt înaintate cerinţe suplimentare: nivelul superior de profesionism
şi experienţa bogată în practica juridică.
 Activitatea juridică este îndreptată spre organizarea activităţii altor subiecţi de drept. Toţi indivizii sînt egali în faţa
dreptului, adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii participanţi la raporturile juridice. Cu toate acestea, se evidenţiază o grupă
specială de subiecţi care, în afară de îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu (statutare), trebuie să determine statutul juridic al altor
persoane, să urmărească calitatea îndeplinirii de către ei a normei juridice, să-i ajute în realizarea drepturilor subiective şi
obligaţiilor juridice, să formeze condiţii corespunzătoare pentru a asigura un nivel înalt de eficienţă în realizarea normelor juridice.
Prin activitatea lor, juriştii elaborează legi şi acte subordonate legii, care reglementează activitatea vitală a populaţiei. Cu atît
mai mult, în baza acestor acte, persoanele fizice şi juridice se adresează juriştilor după ajutor în vederea soluţionării cazurilor
concrete de viaţă împărţirea averii, primirea moştenirii, înregistrarea căsătoriei, întocmirea unei cereri de chemare în judecată –
toate acestea fiind situaţii de viaţă importante, care pot fi rezolvate doar cu participarea altei părţi, rol îndeplinit de instituţii juridice
şi specialişti în drept luaţi în parte.
În literatura juridică se menţionează că nu doar prin activitatea de elaborare a legilor se stabileşte statutul juridic al persoanelor,
ci şi prin cele de aplicare, apărare, de control etc. ale dreptului.
 Scopul activităţii juridice este reglementarea şi coordonarea relaţiilor sociale. Dreptul stabileşte limitele comportamentului
omului, care nu pot fi depăşite, deoarece poate fi încîlcat hotarul libertăţii altei persoane, are loc implicarea în sfera dreptului a
altui subiect. Deci, activitatea juridică are drept sarcină stabilirea hotarului posibilităţilor comportamentale ale persoanei,
conţinutul lor, apărarea sferei posibilului de influenţă ilegală a altor persoane şi obligarea vinovaţilor la restabilirea hotarului
încălcat. Dacă din anumite considerente acest mecanism nu funcţionează, atunci între participanţii la raporturile juridice apar
anumite dezacorduri, fapt ce le împiedică să-şi satisfacă interesul vital, aceasta conducînd la apariţia stărilor de conflict, atît între
unele persoane aparte cit şi în societate în ansamblu. Activitatea juridică are ca scop dirijarea vieţii sociale, adică imprimă vieţii
sociale organizare, precizie, eliminarea anomaliilor, preîntîmpinarea încălcărilor.
 Activitatea juridică în procesul realizării sale foloseşte atît mijloace juridice cît şi nejuridice. Activitatea în sfera dreptului
este de neconceput fără astfel de mijloace care într-un fel sau altul sînt legate de drept şi îndeplinesc rolul de instrument de bază
în realizarea atribuţiilor juriştilor specialişti. Aşa mijloace se consideră normele juridice, raporturile juridice, drepturile şi
obligaţiile, documente juridice importante şi fapte, ordonanţe, instrucţiuni individual juridice, conştiinţă juridică, acte de realizare
a dreptului. Toate acestea sînt fenomene juridice sau derivă din drept. Cu toate acestea, există anumite sfere ale vieţii sociale în
care mijloacele juridice funcţionează şi se află în legătură indisolubilă cu cele nejuridice. Ultimele îndeplinesc rolul de mijloace
auxiliare care, fiind aplicate în activitatea practică a juriştilor, favorizează ridicarea eficienţei lucrului său.
Pentru a se realiza pe deplin activitatea juridică cumuleză mijloacele juridice cu cele nejuridice, de ex., odată cu întocmirea
procesului-verbal al contravenţiei administrative sau emiterea deciziei de recunoaştere a unei persoane ca bănuit (mijloc juridic),
acestuia i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lui, esenţa vinovăţiei, a acţiunilor ilegale şi a consecinţelor negative posibile.
În aşa fel, concomitent cu fixarea acţiunilor sau hotărîrilor juridice importante, în mod obligatoriu are loc informarea
subiectului – mijloc juridic care nu implică consecinţe juridice pentru subiect. Pentru atingerea anumitor scopuri pot fi folosite
mijloace organizaţionale şi educaţionale coroborate cu cele juridice. De ex., poliţia informează populaţia despre starea ordinii de
drept în sectorul, raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de încălcare a drepturilor oamenii trebuie să ştie ce să facă, cui să se
adreseze, ce măsuri să ia. Iar pentru a preîntîmpina încălcările, în procesul de producţie, pot fi aplicate nu doar controluri intensive
ale disciplinei de muncă, dar şi explicaţiile privind necesitatea păstrării patrimoniului, respectarea regulamentului ordinii
interioare. La mijloacele nejuridice de influenţare a populaţiei putem atribui măsurile organizaţionale, educative, tehnice,
informative.
 Activitatea juridică este reglementată de acte normative, precum şi de codurile etice şi deontologice. Aplicarea dreptului
faţă de alte persoane este o formă de manifestare a puterii. Acţiunile juridice ale juriştilor atrag după sine anumite consecinţe
pentru alţi subiecţi, uneori foarte serioase. Din acest considerent activitatea juriştilor este strictreglementată de normele juridice,
dar şi de cele etice, morale, corporative.
Existenţa unui sistem complex de legi organice care reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii, avocaturii,
notariatului, poliţiei, precum şi a unui sistem de legi procesuale, denotă reglementarea corespunzătoare a înfăptuirii procedurii
juridice. Oricare dintre atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere a instituţiei juridice de origine statală sau nestatală se
înfăptuieşte sub formă determinată, conform unei proceduri stabilite.
Normele dreptului procesual ne indică cum să ne adresăm într-o instituţie, ce date trebuie să depunem despre persoană sau
acţiune, în ce mod să le fixăm, ce organ rezolvă cazul şi care simt termenele de atacare a hotărîrii. În ceea ce priveşte codurile
 23
deontologice, ele la fel stabilesc comportamentul adecvat, chiar dacă se referă doar la aspectul moral, care, de asemenea, joacă un
rol important în desfăşurarea activităţii juristului.
 Activitatea juridică se desfăşoară informă practică, ştiinţifică şi de instruire, acestea fiind trei domenii separate, fiecare
dintre ele existînd şi dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice, îndeplinind rolul său social. Între aceste domenii există o legătură
strînsă, fapt condiţionat de originea unică a acestor forme de activitate. În literatura de specialitate se menţionează şi alte trăsături
ale activităţii juridice ca, de ex.: activitate care întotdeauna dă naştere la consecinţe juridice şi activitatea juridică se bazează pe
păstrarea şi folosirea experienţei social juridice .

Conținutul moral al activității de ocrotire a normelor de drept

În fiecare caz concret, conţinutul activităţii juridice este alcătuit din acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează stabilirea
volumului, sferei şi formei activităţii juridice. În condiţiile progresului social, complicării relaţiilor sociale, în mod corespunzător
se schimbă conţinutul şi forma practicii sociale, respectiv şi a celei juridice. În general, conţinutul activităţii juridice s-a format
încă în Roma antică, unde unele aspecte ale jurisprudenţei au cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită în 3 tipuri:
 Agere — ducerea unui caz în judecată sau coordonarea acţiunilor procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii:
acordarea de sfaturi la înaintarea cererii de chemare în judecată sau întru stabilirea ordinii de ducere a cazului pornit.
 Cavere — întocmirea documentelor şi a contractelor de importanţă juridică, asigurarea intereselor clientului.
 Respondere — consultarea, sfătuirea pe probleme juridice, interpretarea normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi filozof
roman, spunea că adevăratul jurist „este acel ce se poate descurca în legi şi în dreptul obişnuit... poate acorda sfaturi, duce un
proces şi poate asigura interesele clientului”.
Tipul cel mai răspîndit era respondere. În acest sens, autoritatea juriştilor romani, acumulată în şedinţele de judecată, era atît
de impunătoare, încît chiar dacă ei nu erau prezenţi la examinarea cazului, gîndurile lor influenţau voinţa judecătorilor. În legătură
cu faptul că după consultaţii i se adresau chiar şi avocaţii-oratori, Cicero a comparat rolul juristconsultului roman în judecată cu
cel al unui flautist latin, care acompania interpretarea artistului în scenă .
Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe ale progresului social, practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în
direcţia extinderii conţinutului, complicării structurii, apariţiei noilor forme şi mijloace de înfăptuire. De aceea, la etapa actuală,
conţinutul activităţii juridice cuprinde nu doar alcătuirea documentelor, consultarea şi participarea la şedinţe judiciare,
ci şi multe alte acţiuni juridice: prevenirea, curmarea şi examinarea încălcărilor, tragerea la răspundere juridică, elaborarea şi
adoptarea actelor normativ-juridice, exercitarea activităţii de educare juridică şi de cercetare ştiinţifică, înregistrarea şi evidenţa
statistică a fenomenelor juridice şi altele.
Principală este activitatea de dirijare a unui caz juridic . Cazuri juridice sînt anumite situaţii de viaţă, care apar ca obiect
independent de examinare juridică. La ele sînt atribuite infracţiunile, conflictele din domeniul legislaţiei muncii, chestiunile civile
şi alte situaţii care cer examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului. Dirijarea cazului constă în înfăptuirea
acţiunilor juridice importante cu semnificaţie juridică (citarea martorului, înaintarea învinuirii, percheziţia, interogarea bănuitului,
verificarea unei probe, emiterea unei hotărîri judecătoreşti, depunerea unei plîngeri şi altele). Esenţa acestor acţiuni este de a
colecta materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona cazul, a-1 transmite în instanţa competentă. Ele cuprind
următoarele:
 întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii cu semnificaţie juridică: citaţia de chemare în judecată, protestul
procurorului, procese-verbale, contracte autentificate notarial;
 consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări, indicarea instanţelor competente, explicarea statutului juridic al
clientului, perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă. Astfel are loc transmiterea informaţiei necesare persoanei interesate,
pornind de la faptul că juristul specialist deţine cunoştinţe juridice speciale şi are experienţă practică în activitatea juridică.
Consultarea însoţeşte activitatea juristului, fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz anume, dar şi în afara
acestuia în unele probleme separate.
De ex., în activitatea judecătorului, procurorului, avocatului sau consultanţilor juridici pot să apară probleme confuze, probleme
speciale sau novatoare;
 luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă oficială, se anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale
expertizei, ce apar în procesul examinării cazului şi au o importanţă nemijlocită pentru soluţionarea lui. Prin această acţiune juristul
îşi manifestă calităţile de orator, iar Cicero spunea că un orator ideal are de rezolvat 3 sarcini:
- demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;
- acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;
- influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In general tema retoricii este destul de larg oglindită în literatura de
specialitate, făcînd obiectul de studiu şi al altor ştiinţe;
 interpretarea textelor actelor normative şi al altor documente juridice, explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei
legiuitorului; al unor construcţii teoretice separate, termeni şi expresii, concretizînd cerinţele normelor juridice sau ale
documentelor organelor împuternicite, stabilind cercul de subiecţi al unui raport juridic, dacă acesta este obiectul de examinare în
cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească înţelegerea normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;
 în literatura de specialitate se constată că juriştii au dreptul la exercitarea muncii didactice în instituţiile juridice de
învăţăminte. Aceasta este o categorie aparte de activitate, legată de procesul de instruire, dobîndirea unor abilităţi practice şi
caracteristici calificate.
Sarcina instruirii profesional juridice este de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile juridice, iscusinţă de a se descurca în structura
dreptului, în mijloacele tehnicii juridice, orientînd conştiinţa şi comportamentul lor pe făgaşul unor acţiuni legal corecte.
În condiţiile contemporane juristul în procesul exercitării funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă. Important este
că toate aceste activităţi să le îndeplinească în mod calificat şi profesionist.
 24
Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:
 după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor normative, prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor juridice
ş.a.;
 după specializarea profesională şi subiecţii ce o înfăptuiesc: de urmărire penală, notarială, de judecător, procuror, avocat;
 după sfera socială: activitate juridică în sfera economică, politică, culturală;
 după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi colectivă;
 după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de căutare, organizaţională, reconstructivă, de înregistrare,
comunicativă.
Această clasificare s-a format istoric în limitele profesiei juridice şi ea indică conţinutul unor divizări profesionale ale muncii
juridice.

Particularitățile profesiei de jurist și însemnătatea ei morală

Activitatea juridică este înfăptuită de o categorie aparte de persoane numiţi jurişti şi reprezintă o profesie determinată.
Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care cere cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pentru
exercitarea unei munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că activitatea juridică implică o responsabilitate deosebită, consecinţe
juridice semnificative, ea trebuie să fie înfăptuită calificat, în bază profesională, reclamînd o pregătire specială a cadrelor în diferite
profiluri juridice.
Pregătirea se întemeiază pe unele sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în cadrul unor instituţii specializate,
care elaborează şi răspîndesc aceste cunoştinţe, pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă.
Profesia juristului se caracterizează prin următoarele trăsături:
 este o profesie umană;
 are un caracter public (statal);
 are o orientare educaţional-psihologică;
 are un caracter de cercetare, creator;
 independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;
 profesionism;
 activitatea are caracter juridic, prin aceasta deosebindu-se de activitatea economică, de conducere, culturală etc.
Separarea juriştilor într-o grupă profesională aparte are un caracter obiectiv. Istoria demonstrează că juriştii, ca grup social cu
caracter profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut necesitatea de a conduce, în conformitate cu dreptul, acţiunile
participanţilor la procesul juridic, de a întocmi documente juridice şi a acorda consultaţii în soluţionarea conflictelor şi a altor
situaţii de viaţă. Unii autori menţionează că patria juriştilor profesionişti se consideră Roma antică (Ulpian, Iulian, Pomponiu,
Marc Aureliu, Papinian, Gaius, Istinian).
Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s-a schimbat, modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.
Conform unui autor , juristul este un specialist profesionist care a însuşit un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în
conformitate cu standardul de stat şi care deţine dreptul să ocupe anumite posturi în sfera practicii juridice, adică să desfăşoare
activitate juridică practică.
Alt autor consideră juristul o persoană cu studii juridice superioare, care posedă abilităţi şi deprinderi de aplicare a acestora în
activitatea practică. Munca juristului este legată de fapte reale de viaţă, cu colectare, analiză, apreciere, controlul calificării
juridice.
Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi
speciale, ferm convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a legalităţii pentru societate, care în mod calificat foloseşte
instrumentele juridice în numele apărării drepturilor şi intereselor legale ale oamenilor.
În fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă în jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale
(fundamentale şi specializate) şi capacitatea de a le aplica în activitatea practică.
Iată sînt cîţiva indicatori ce caracterizează specialistul jurist:
1) Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi profesionale. Fundamentale sînt cunoştinţele ce denotă o înţelegere
profundă a legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa societăţii. Aceste cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi
speciale sau ramurale despre drept.
Prin specializare se înţelege detalierea şi concretizarea cunoştinţelor juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a materiei
de drept, a tehnicii jurisprudenţei, care corespund necesităţilor practice în imul sau în alt sector al activităţii juridice (de urmărire
penală, judecătorească, notarială).
Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi,
cunoaşterea şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a normelor juridice în legi, cunoaşterea mijloacelor de codificare
a practicii judiciare etc. Profesionismul este calitatea de bază a activităţii juridice.
A acţiona profesionist înseamnă:
 a exercita activitatea conform regulilor, elaborate şi confirmate într-o ordine stabilită;
 a poseda o calificare bazată pe instruire specială;
 a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice, politice, economice, etice şi estetice;
 a fi supus controlului organului de stat respectiv sau asociaţiei de specialişti, dar a fi independent în faţa celor neprofesionale
(de ex., a unui partid);
 a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător, în conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii.
Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.
 25
2) Abilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate aplica cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona
probleme juridice. Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea include şi dobîndirea unor capacităţi de lucru, experienţă în aplicarea
practică a cunoştinţelor. Anume aici se manifestă aptitudinile specialistului. Fără activitate practică juristul nu poate să se afirme,
el trebuie să participe la soluţionarea cazurilor juridice. Nivelul de calificare are un indicator calitativ precis: anii de activitate
practică. Anume în organele de drept, în îndeplinirea funcţiilor se obţine priceperea – abilităţi, stil, experienţă.
Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată,
atunci la capitoiul pricepere indicatorul este asimilarea practicii juridice – judecătoreşti, de anchetă, din domeniul procuraturii etc.
Prin acest indicator de asimilare a practicii, un specialist de calificare înaltă se deosebeşte de unul necalificat, mediocru.
3) Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea cu siguranţă a celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul spirit
al activităţii juridice.
În concluzie, specialistul, în orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă un nivel de calificare.
Calificarea juristului – nivelul de pregătire, prezenţa cunoştinţelor şi aptitudinilor enumerate mai sus – este necesară pentru
îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Pentru unele specialităţi este principială şi prezenţa pregătirii fizice (poliţie, securitate,
procuror). De regulă, juriştii au capacităţi şi calităţi diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale şi cultura lor juridică.
Calităţile personalităţii care influenţează nivelul calificării sînt:
 profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de lege, capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa,
responsabilitate pentru soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia sa, capacitate, punctualitate şi disciplină în activitate;
 moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor morale, conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil
să ia răspunderea asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de infractori;
 intelectuale: facultatea de a separa principalul de secundar, esenţa de auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă, rezonabilitate,
independenţă şi abilitate în gîndire, constructivitate şi pronosticare, memorie productivă şi spirit de observaţie;
 emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie (cumpătare);
 organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a colegilor şi colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi de
autodisciplină.
Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte profesii:
 caracterul de masă. În prezent activitatea juridică este exercitată de mii de specialişti, care efectuează un număr impunător
de activităţi juridice semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri juridice. Această armată de jurişti nu doar este mare la
număr, dar alcătuieşte o sferă aparte a activităţii sociale, ce satisface interese importante vitale. Cantitatea aceasta mai presupune
şi profesarea unui şir de specialităţi, care deschid largi posibilităţi pentru realizarea capacităţilor şi potenţialului multor subiecţi
de drept;
 caracterul de elită, adică ceea ce este ales şi de valoare. Aceasta înseamnă că activitatea juridică poate s-o îndeplinească nu
oricine, ci doar persoane împuternicite, care posedă cunoştinţe şi capacităţi corespunzătoare. Luînd în considerare creşterea
permanentă a rolului dreptului şi a procedurii juridice, penuria de cadre calificate, prestigiul muncii juridice şi solicitarea studiilor
juridice, putem afirma că profesia juridică este una de elită;
 responsabilitatea deosebită a profesiei juridice. De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde soarta omului,
bunăstarea familiei, poziţia materială a ei, dezvoltarea economică a societăţii. Greşelile în activitatea juristului reprezintă o
ameninţare directă a intereselor obşteşti, care sînt ocrotite de drept. Pentru orişice greşeală fiecare jurist poartă răspundere
personală, fapt ce impune o atitudine conştiincioasă faţă de munca sa;
 caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se desfăşoară prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte
directe sau prin contraacţiuni: inculpat —parte vătămată, reclamant — pîrît, contravenient — colaborator al organelor de drept.
Prezenţa neînţelegerilor este dictată de multitudinea intereselor şi necesităţilor sociale. Rolul juristului este de a găsi un compromis
în această luptă, care ar satisface interesele ambelor părţi;
 atractivitatea, adică, orice lucru calificat cere de la executor prezenţa unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale,
criterii de apreciere, sentimente, etichetă profesională, tact). în timpul rezolvării cazurilor, juristul trebuie să aplice cerinţele
generale ale normei juridice, la o situaţie concretă de viaţă, după care să adopte hotărîrea respectivă. Acest fapt, la rîndul său,
presupune o încordare intelectuală la prognozarea viitorului curs al acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile, determinarea
mijloacelor de preîntîmpinare;
 caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă, cu responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotărîri
se bazează pe rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri de urmărire penală, avocaţi, procurori, martori, experţi). Putem
vorbi chiar despre o colectivitate a instituţiilor juridice în ansamblu, care pot să-şi îndeplinească funcţiile doar prin contacte strînse
şi legături reciproce.
Referindu-se la specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev mai deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîrtdu-se
în esenţă pe statutul juridic—statal al juristului şi activitatea statală (publică) ce o îndeplineşte53şi caracterul concret al activităţii
juridice care se manifestă prin stricta respectare a normelor juridice, iar fiecare faptă, acţiune săvîrşită sau hotărîre luată trebuie
să se deosebească prin precizie.
Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune o activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate,
echitate, corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De multe ori în virtutea misiunii juristul penetrează intimitatea
oamenilor, lumea spirituală a lor. In această privinţă profesia juristului poate fi comparată doar cu cea a scriitorului sau medicului.
Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter creativ şi romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică
cunoştinţele în mod creativ, cu stricta respectare a legalităţii. Romantismul nu înseamnă fantezii sterile şi libertate în gîndire, ci
presupune o activitate plină de fapte, istorii, uneori captivante, interesante, pline de frămîntări, enigmatice. Dezlegarea acestora
este dificilă, dar provoacă şi bucurie. Prin aceasta se şi manifestă romantismul profesiei juristului.
 26
Decizia morală în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept
Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a judecătorului, avocatului, procurorului, consultantului juridic,
notarului, anchetatorului şi a altor jurişti profesionişti. Autoritatea profesiei juridice în mare măsură depinde de:
 politica de drept a statului;
 conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu standardele profesionale, care se manifestă prin respectarea
normativelor deontologice ale profesiei sale.
Politica juridică a statului deţine mai multe posibilităţi de a spori autoritatea profesiei juridice, şi anume:
- consolidarea supremaţiei dreptului;
- adoptarea de legi calitative;
- pregătirea cadrelor de înaltă calificare;
- crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa juridică a populaţiei în procesul activităţii de aplicare a dreptului;
- contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în stat.
Autoritatea profesiei juridice depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor profesionale, respectarea
normativelor deontologice ale culturii lui, care se manifestă prin următoarele:
- obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte ocupaţii ale juristului;
- prin activitatea sa juristul nu este în drept să dăuneze interesele altor persoane în favoarea intereselor personale;
- în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist, avînd grijă de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar pune
la îndoială reputaţia şi obiectivitatea sau competenţa sa;
- juristul este obligat să se supună autocontrolului pentru a preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor deontologice.
Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în sfera publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o
semnificaţie aparte în cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari privaţi), ce deţin o autonomie determinată faţă de stat, liberă de
influenţa lui.
Însuşi statul contează pe aceste profesii ca ele să prezinte o autoritate influentă în susţinerea bazelor juridice ale puterii publice,
să se opună abuzurilor de serviciu. Această autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o responsabilitate ridicată,
capacitate de autocontrol.
Prestigiul profesiei juridice este determinat în primul rînd de aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este
obligat să trezească un respect profund faţă de profesia juridică, să menţină autoritatea ei. El trebuie să ia parte la orice fel de
activităţi importante pentru atingerea acestui scop.
Pornind de la faptul că funcţia socială a profesiei juridice este de a transpune normele general umane, juridice şi morale în
activitatea profesional juridică prin coordonarea intereselor sociale cu cele profesionale, crearea unor premise şi condiţii favorabile
pentru realizarea unor sarcini juridice concrete, juriştii de diferite profesii (avocaţi, judecători, procurori ş.a.) în mod oficial au
stabilit s-au urmează să stabilească norme deontologice ce sînt înaintate faţă de activitatea profesională a lor cu scopul realizării
autocontrolului.
Normele nu doar consolidează disciplina şi simţul datoriei în rîndurile juriştilor, ci şi contribuie la ridicarea autorităţii organelor
de drept, grupurilor profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste hotare.
Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate, rolul dreptului şi locul profesiei juristului în sistemul dreptului. Un
indicator ce dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de profesia juridică şi sporirea autorităţii ei este instituirea sărbătorilor
profesionale în RM.

Tema: PROBLEME GENERALE ALE DEONTOLOGIEI JURIDICE

Violența și statutul ei
Datorită faptului că cerinţele morale posedă un caracter absolut, sînt obligatorii, unica cerinţă morală pozitivă este aceea ca
omul să fie moral. Ce înseamnă aceasta?
Am ajuns la concluzia că o dată cu morala se constituie omul şi relaţiile sociale, că morala impune o frontieră plină de conţinut
a modului de existenţă umană şi în acest sens ea este identică cu umanitatea.
A fi o fiinţă morală înseamnă a recunoaşte valoarea incontestabilă şi sacralitatea vieţii profesionalului, deoarece personalitatea
umană reprezintă ceva mai mult decît ceea ce ea face.
Ea este iniţial valoroasă şi demnă de respect, fapt ce nu poate fi determinat de nici o împrejurare, de nici o acţiune sau o
facultate concretă a ei.
Caracterul incontestabil şi obligatoriu al cerinţelor morale îşi găseşte materializarea în cerinţa ce ţine de atitudinea faţă de om
ca ceva sfînt ce trebuie respectat, făcînd abstracţie de orice condiţii concrete. În istoria culturii acest imperativ a fost interpretat în
diferite feluri: ca dragoste faţă de aproapele, ca frăţie a oamenilor, ca solidaritate umană, ca dragoste de viaţă etc. Însă cea mai
strictă şi adecvată formă de exprimare a acestei valori este interdicţia categorică a violenţei, exprimată înainte de toate în porunca
biblică „Să nu ucizi!”.
Violenţa reprezintă uzurparea voinţei libere care provoacă astfel de relaţii interumane în cadrul cărora unii oameni – prin
intermediul forţei şi constîngerii exterioare – impun voinţa lor altora. Omul comite un act de violenţă atunci cînd îl lipseşte pe un
alt om de posibilitatea de a acţiona conform voinţei personale, nimicindu-l sau reducîndu-l la o situaţie de sclav.
Din conceptul de violenţă nu fac parte astfel de forme de constîngere cînd o voinţă domină altă voinţă cu acceptul uneia dintre
ele, spre ex., în relaţiile dintre învăţător şi elev, legislator şi cetăţean etc.
Violenţa este invers proporţională moralei, deoarece a acţiona în mod moral înseamnă a acţiona cu consimţămîntul celor pe
care îi priveşte această acţiune. A comite violenţă înseamnă a săvîrşi acţiuni inacceptabile pentru cei împotriva cărora ele sînt
îndreptate.
 27
Nonviolența – categorie a eticii
Nonviolenţa reprezintă prin sine însăşi o abţinere principială de a considera voinţa proprie mai presus decît voinţa altui om.
De cele mai multe ori tentativa de a impune voinţa proprie altui om rezultă din convingerea că această voinţă este mai superioară,
mai bună decît a altui om. Nonviolenţa înseamnă a recunoaşte voinţa altui om liber care poate lua decizii şi întreprinde acţiuni
libere, responsabile din punct de vedere moral. Ea înseamnă a renunţa în mod categoric la a-ţi considera propria persoană mai
presus decît alta şi de a fi în postura de judecător faţă de alţi oameni.
Prin aceasta noi vom recunoaşte că fiecare om este preţios prin sine însuşi.
În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că nonviolenţa nu presupune refuzul de a da anumite aprecieri acţiunilor şi faptelor altor
oameni. Aici poate fi vorba numai de dreptul profesionalului la o existenţă moral-responsabilă. Principiul nonviolenţei interzice
în mod categoric de a atenta anume la acest drept, date fiind sacralitatea şi valoarea incontestabilă a profesionalului. Acest principiu
al eticii deschide perspective fabuloase colaborării dintre oameni bazate pe principii de egalitate şi reciprocitate.
Interdicţia violenţei este cea dintîi şi cea mai importantă interdicţie morală. Cele mai cunoscute din formulările ei sînt cele din
Biblie: „Să nu ucizi!” din Decalogul lui Moise, „Nu vă împotriviţi celui rău” din Predica de pe Munte a lui Hristos, nonviolenţa
caracteristică culturii indiene antice, dar mai ales filosofiei budismului şi jainismului.
Nonviolenţa înseamnă a interzice orice fapte şi acţiuni ce contravin în mod evident moralei, binelui. Anume în această
semnificaţie el are un sens categoric, incontestabil. Cu alte cuvinte, în măsura în care morala are un caracter absolut, noi nu sîntem
în stare să spunem ce reprezintă ea, de aceea nu pot fi cerinţe pozitive care ar avea un statut absolut. Principiul nonviolenţei este
interdicţia oricăror acţiuni şi fapte ce contravin moralei – interdicţia violenţei.
Imperativele nonviolenţei reprezintă o concretizare a regulii de aur a moralităţii.
Regula de aur este o formulă prin intermediul căreia omul poate considera acţiunile sale morale sau nu. Însă apare o întrebare
legitimă în acest sens: pot oare fi umane astfel de acţiuni sau fapte care sînt morale tot timpul, fără a fi verificate şi care pot fi
nişte indicatoare ale atitudinii responsabile a profesionalului faţă de regula de aur? În această ordine de idei putem afirma cu
certitudine că există un astfel de indicator, şi anume renunţarea la violenţă. Regula de aur a moralităţii cere ca omul să procedeze
la fel cum şi-ar dori el să procedeze alţii cu el. Însă omul nu poate să vrea ca violenţa sa-l afecteze, pentru că violenţa ar curma
orice drept al lui de a vrea ceva.
Nonviolenţa se deosebeşte de violenţă înainte de toate prin felul în care este distribuit binele şi răul printre oameni. Ea rezultă
din legătura reciprocă a tuturor oamenilor în ceea ce priveşte binele şi răul. Unul din cele mai des întîlnite reproşuri aduse împotriva
nonviolenţei ca program istoric constă în faptul că ea ar cultiva, chipurile, o reprezentare prea binevoitoare şi de aceea nu ar
reflecta în mod just omul.
În realitate aceasta nu este tocmai aşa, deoarece la baza concepţiilor contemporane ale nonviolenţei stă convingerea conform
căreia sufletul uman este arena luptei dintre bine şi rău. După cum remarca M.L. King, chiar în cei mai răi dintre noi există o
părticică a binelui, iar în cei mai buni dintre noi, o părticică a răului. A-l considera pe om rău la modul radical înseamnă a-l cleveti
pe nedrept, iar a-l considera pe om bun la infinit înseamnă a-l linguşi în mod sincer. Adeptul nonviolenţei nu consideră omul o
fiinţă bună, el consideră că omul e deschis atît binelui, cît şi răului. Însă omul poate fi bun, de aceea în relaţiile dintre oameni
există tot timpul posibilitatea colaborării.
Orientîndu-se conştient spre însuşirile originare (bune) din fiecare om, adepţii nonviolenţei sînt totuşi convinşi că ambivalenţa
morală este în mod principial inechitabilă, deoarece ea este o bază a existenţei umane. El nu se exclude pe sine din cadrul răului,
împotriva căruia luptă, şi nu îndepărtează oponentul de la binele în numele căruia această luptă are loc.
Principiile comportamentului nonviolent sînt următoare:
 renunţarea la monopolul asupra adevărului, pregătirea de schimbări, dialog, compromis;
 critica propriului comportament cu scopul de a scoate la iveală ceea ce în el poate să alimenteze şi să provoace o poziţie
duşmănoasă a oponentului;
 analiza situaţiei prin prisma viziunilor oponentului cu scopul de a-l înţelege şi de a găsi o soluţie care i-ar permite să-şi
păstreze conştiinţa curată, a ieşi din conflict în mod onorabil;
 lupta împotriva răului, dar şi iubirea faţă de profesionalii ce stau în spatele lui;
 un comportament absolut deschis, excluderea din atitudinea faţă de un oponent a minciunii, a intenţiilor ascunse, a
vicleşugurilor de ordin tactic etc.
În faţa răului agresiv, a inechităţii militante sînt posibile 3 linii de comportament:
a) supunerea pasivă;
b) împotrivirea violentă;
c) împotrivirea nonviolentă.
Ele formează un şir ascendent atît din punct de vedere pragmatic, cît şi axiologic. Atît după criteriul eficienţei, cît şi după
criteriul valorii, împotrivirea nonviolentă este mai superioară supunerii pasive, iar împotrivirea nonviolentă este mai superioară
împotrivirii violente.
Nonviolenţa există nu pe lîngă violenţă, ea vine în urma ei. Acesta este stadiul postviolent în lupta pentru echitatea socială.
Unul din argumentele care are menirea de a fundamenta violenţa ca ceva bun este apelul la formula „scopul scuză mijloacele”. Ea
presupune că violenţa este argumentată atunci cînd serveşte drept mijloc pentru a stopa nonviolenţa. În ce măsură este argumentată
o atare presupunere dacă luăm în consideraţie că nonviolenţa în sensul ei cunoscut e identică cu morala însăşi?
Formula „scopul scuză mijloacele” presupune că mijloacele sînt autonome faţă de scopuri şi unele şi aceleaşi mijloace pot fi
utilizate pentru materializarea diferitelor scopuri. În afară de aceasta, mijloacele şi scopurile sînt distincte în timp, primele le
precedă pe cele secundare şi pot fi îndreptăţite ca temporare dificultăţile cu care încearcă să se justifice cei ce utilizează acest
principiu, remarcînd că este important numai rezultatul final.
 28
Scopul poate să argumenteze mijloacele în cazurile în care binele ce se conţine în scopul concret este de nerealizat altfel decît
prin intermediul răului, metodelor concrete şi atunci cînd primarul prevalează cîtuşi de puţin asupra secundarului.
De vreme ce morala duce spre binele suprem, ea este un mijloc faţă de acest scop, scopul suprem, ultim, dar totuşi scop.
Deoarece scopul suprem devine, la rîndul său, numai datorită moralei o condiţie a celorlalte scopuri, un principiu regulator al
comportării; în acest caz însăşi morala devine un scop suprem. Reiese că morala este deopotrivă scop şi mijloc.
Referitor la morală ar trebui să vorbim nu despre faptul că scopul scuză mijloacele, ci despre faptul că scopul există în mijloace,
fiind un mijloc destul de eficient. Dacă comportamentul moral poate fi descris în termenii scopurilor şi mijloacelor, atunci ar
trebui să vorbim despre unitatea scopurilor şi mijloacelor. Poate fi vorba despre o unitate dublă: după conţinut şi după subiect.
Unitatea după conţinut se exprimă în felul următor: calitatea morală este determinată de mijloacele utilizate. Este imposibil ca
prin intermediul acţiunilor amorale să devii moral, tot aşa este imposibil să te apropii de Dumnezeu prin defăimarea lui. Violenţa
care apare ca un răspuns la o altă violenţă nu poate să iasă din cercul vicios al violenţei. Dacă ne vom conduce după logica violenţei
ca răspuns la o altă violenţă, atunci ea poate, la rîndul său, să devină în mod inevitabil începutul unui nou cerc. În consecinţă,
lanţul violenţei devine infinit, iar în cazul dat nu acţionează formula „scopul scuză mijloacele”, deoarece mijloacele nu duc spre
scop.

Argumentele etice și juridice în favoarea și împotriva condamnării la moarte

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, sintagma „dreptul la viaţă” are în constituţiile statelor două înţelesuri.
În accepţiunea restrînsă, „dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sens fizic”, iar în accepţiunea largă dreptul la viaţă
vizează „viaţa persoanei privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa
fizică”. În demersul nostru avem în vedere dreptul la viaţă în sens restrîns.
Avînd în vedere că dreptul la viaţă este drept esenţial al omului, poziţiile adoptate de către state în legătură cu acest drept
fundamental urmăreau fie menţinerea pedepsei cu moartea prin suprimarea acestui drept fundamental, fie abolirea pedepsei
capitale prin înlocuirea ei cu pedeapsa închisorii pe viaţă. Aceste viziuni diferite au fost susţinute cu argumente foarte variate de
sociologi, filosofi, politicieni, scriitori, penalişti, criminologi, penologi, creîndu-se, astfel, o diversitate de şcoli şi curente.
Pentru a realiza o analiză pertinentă a temeiurilor ce susţin menţinerea pedepsei capitale sau abolirea ei, considerăm că se
impune prezentarea succintă a trăsăturilor specifice pedepsei cu moartea. Caracteristica principală a acestei pedepse vizează
suprimarea vieţii, pedeapsa cu moartea fiind, astfel, o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, pedeapsa cu moartea este o
pedeapsă corporală, deci se referă la persoana omului în ceea ce priveşte integritatea corporală.
Această pedeapsă este una eliminatorie, prin aceasta individul fiind înlăturat din societate. În acelaşi timp, pedeapsa capitală
este o pedeapsă ireparabilă în situaţia în care ar fi fost stabilită în mod greşit şi poate avea doar efect preventiv general, fiind lipsită
de efectul prevenţiei speciale.
Argumente prin care se susţine menţinerea pedepsei cu moartea. În literatura juridică au fost aduse o serie de argumente
pentru menţinerea pedepsei cu moartea. Unul dintre acestea se referă la datele oferite de statistica judiciară prin care se încearcă
a se sublinia că înlăturarea acestei pedepse din legislaţia internă a unor state a dus la o creştere alarmantă a criminalităţii. Ca ex.,
se oferă informaţiile furnizate pe această temă în S.U.A, unde 38 de state mai practică pedeapsa cu moartea şi unde rata
criminalităţii în ultimii ani a scăzut, fiind mai mică decît cea din 1960.
Aceste argumente nu s-au bazat pe informaţii certe, existînd şi informaţii contrare, în sensul creşterii criminalităţii în statele ce
au menţinut pedeapsa capitală. În aceeaşi ordine de idei, specialiştii în domeniu au afirmat că cel mai important este ca ştiinţele
criminalistice să demonstreze că nu există crimă sau delict care să nu fie descoperite, fiind esenţială studierea cauzelor reale ale
criminalităţii şi eradicate. Un alt argument în favoarea menţinerii şi aplicării pedepsei cu moartea îl constituie efectul puternic
intimidant ale acestei pedepse, deoarece prin aplicarea pedepsei cu moartea se contribuie la apărarea unei întregi comunităţi
împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva infractorilor celor mai periculoşi.
Efectul intimidant al pedepsei capitale apare mult mai pregnant în cazul pronunţării şi executării acestei pedepse în public.
Caracterul secret al executării pedepsei capitale a dus la scăderea efectului pedepsei cu moartea. De asemenea, efectul intimidant
al pedepsei capitale poate fi dedus şi din aplicarea acesteia în cazul unor infracţiuni extrem de periculoase şi cu consecinţe foarte
grave, cum ar fi: omorul, trădarea şi spionajul în timp de război. Deşi nu poate fi negat efectul puternic intimidant al pedepsei cu
moartea, totuşi unii autori au afirmat că „forţa intimidantă a pedepsei nu este decît o prezumţie, dacă nu o speranţă
şi chiar mai puţin, o ficţiune”.
Fiind în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, antiaboliţioniştii susţin că numai prin punerea în practică a acestei pedepse
se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa. O asemenea poziţie nu mai poate fi acceptată astăzi dacă avem
în vedere că pedeapsa cu moartea implică o anume răspundere pentru fiecare condamnare şi pentru fiecare execuţie, această
pedeapsă fiind „o chestiune a conştiinţei şi a promovării culturale a societăţii”.
Concluzia a fost că „pedeapsa cu moartea nu este, deci, un drept, ...ci un război al naţiunii împotriva unui cetăţean, ea
considerînd necesară şi utilă distrugerea fiinţei lui, dar, dacă se va demonstra că moartea nu este nici utilă, nici necesară, cauza
umanităţii va învinge”. Pe linia acestei argumentări, se susţine că pedeapsa cu moartea nu seamănă cu o pedeapsă, ci mai mult cu
o răzbunare. Adeseori se dovedeşte că a lăsa pe cineva în viaţă este o pedeapsă mai grea decît moartea. Potrivit sondajelor efectuate
în diferite ţări, opinia publică este în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, întrucît acest fapt determină un sentiment individual
şi colectiv de securitate în cadrul unei societăţi. Este relevantă, în acest context, şi atitudinea poliţiei de menţinere a pedepsei cu
moartea, pentru că se consideră că doar ameninţarea cu pedepasa capitală îi reţine pe condamnaţii la închisoarea pe viaţă să nu
organizeze revolte sau dezordini în închisorile americane. Un alt argument în favoarea pedepsei cu moartea îl constituie
dificultatea de înlocuire a acesteia cu o altă pedeapsă atunci cînd s-ar pune problema suprimării ei. Această motivaţie a fost
răsturnată de practica existentă în legislaţia a numeroase state din lume care au înlocuit pedeapsa capitală cu pedeapsa închisorii
pe viaţă: munca grea (forţată) în Germania şi Belgia; ergastolo, (ce implică interzicerea de a mai vedea vreodată o persoană) în
 29
Italia, unde în 1973 pedeapsa cu moartea e înlocuită cu închisoarea pe o durată de maximum 40 de ani; închisoarea riguroasă pe
viaţă în Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Suedia, Australia, Noua Zeelandă şi în alte state. Se pune problema chiar de a
reduce şi pedeapsa închisorii pe viaţă, pentru că menţinerea acesteia înseamnă „a demoraliza pe un condamnat atunci cînd nu-i
oferi nici un stimulent pentru a se strădui să devină mai bun”.
Argumente contra menţinerii pedepsei cu moartea. Argumentele care susţin menţinerea pedepsei cu moartea au fost pe larg
dezbătute şi combătute de către cei care sînt împotriva acestei orientări. Astfel, o primă motivaţie se referă la caracterul injust şi
inuman al pedepsei cu moartea, precizîndu-se că viaţa este atributul cel mai de preţ al omului, care, odată suprimat, nu mai poate
fi redat. Se porneşte, astfel, de la respectul datorat vieţii şi demnităţii persoanei umane, fiind fondat, în dreptul penal, pe principiul
umanismului dreptului penal. De asemenea, în literatura juridică se pune accent pe caracterul injust şi inuman al pedepsei cu
moartea, avîndu-se în vedere că în justiţie nu poate exista convingerea că pedeapsa cu moartea a fost aplicată întotdeauna
infractorilor celor mai periculoşi pentru societate. De asemenea, s-a afirmat că menţinerea pedepsei cu moartea este periculoasă,
pentru că ea implică violenţa, iar societatea modernă are suficiente modalităţi de a-şi apăra indivizii altfel decît prin suprimarea
vieţii celor care au comis infracţiuni foarte grave. Caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea poate fi demonstrat şi prin
argumente de tip religios şi moral sau etic. Astfel, poate fi invocată religia creştină care nu permite suprimarea vieţii unui om de
către altul sau de către un anumit organ competent dintr-o comunitate. Pe de altă parte, faptul că se plăteşte cu aceeaşi monedă
cuiva care a ucis, acest lucru ne face şi pe noi mai răi, în nici un caz mai buni.
Existenţa erorilor şi înscenărilor judiciare de-a lungul timpului constituie o motivaţie foarte puternică pentru aboliţionişti, care
se bazează pe caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea şi pe ireversibilitatea fenomenului morţii. Întotdeauna erorile sau
înscenările judiciare au produs revoltă în conştiinţa colectivă a maselor, iar reabilitarea post mortem ori acordarea unor drepturi
sau despăgubiri familiei celui executat pe nedrept nu au constituit soluţii viabile, accentuîndu-se consecinţele ireparabile ale
suprimării vieţii. De asemenea, aplicarea pedepsei cu moartea pe considerente rasiale constituie un temei al poziţiei adoptate de
unii specialişti în dreptul penal, ce remarcau această practică în S.U.A în perioada 1930-1963 şi în 1966 în Republica Sud Africană,
unde politica de apartheid era considerată politică oficială a statului.
A fost contestată vehement de aboliţionişti şi menţinerea pedepsei capitale în cazul infracţiunilor politice sau religioase. S-a
subliniat, în acest sens, că un adversar politic trebuie învins prin forţa argumentelor invocate şi nu prin condamnarea lui la moarte,
deci prin înlăturarea lui din societate. În cazul săvîrşirii unor infracţiuni religioase, se consideră că trebuie să existe o pondere între
gravitatea infracţiunii comise şi sancţiunea ce se aplică pentru aceasta, în nici un caz neadmiţîndu-se punerea în practică a pedepsei
capitale.

Problemele etice și juridice referitoare la „pro” și „contra” eutanasiei

Argumente în favoarea eutanasiei și sinuciderii asistate:
Este o modalitate de a opri suferința extremă prin care trec unii bolnavi în stadiu terminal și de a le oferi o moarte liniștită. De
obicei o „moarte bună” este descrisă ca trecerea în neființă într-un mediu plăcut, familiar și fără suferință, ca și cum ai adormi.
Cicero spunea că o „moarte bună” este modalitatea ideală de a respecta legea naturii, părăsind lumea în linişte și demnitate.
Oamenii ar trebui să aibă dreptul să decidă momentul propriei morți. În secolul al XVIII-lea, filozoful scoțian David Hume
susținea în eseul său „Despre sinucidere” că, într-o societate liberă, oamenii ar trebui să aibă dreptul să aleagă modul în care vor
să moară. Unele voci susțin și că acest drept ar trebui totuși temperat prin obligația de a nu face rău altei persoane.
Menținerea în viață a unei persoane, mai mult decât durata naturală de viață (de ex. prin conectarea la aparate), nu este morală;
Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnitate. Exista mari diferente intre modurile in care fiecare vede conceptul
de „a trăi și a muri în demnitate”. Cele mai comune umilinței care ar justifica eutanasia sînt: persoana devine o povară pentru
ceilalți, incapacitatea de a mai face fața activităților cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vieții într-un spital sau cămin,
Rudele bolnavului nu ar mai trebui să îndure clipele dificile în care își văd apropiații așteptând o moarte lentă și dureroasă.
S-ar reduce costurile pentru îngrijirea pacienților incurabili;.
Eutanasia și sinuciderea asistată se practică oricum în cămine și spitale, iar medicii, membrii familiei sau apropiații care acceptă
să facă asta pot fi acuzați de crimă.
Argumentele împotriva sinuciderii asistate și eutanasiei se bazează, de obicei, pe principiile etice și religioase cu privire la
sacralitatea vieții. De asemenea, sînt voci care susțin că legalizarea eutanasiei ar putea grăbi moartea unor persoane, împotriva
voinței lor.
Sacralitatea vieții. Acest argument se bazează pe valorile religioase care consideră viața sacră și inviolabilă. Conform acestui
principiu, nici o persoană nu are dreptul de a lua viața altcuiva.
Diagnosticul greșit sau eventualitatea unor noi tratamente. Conform acestui punct de vedere, unde există viața, există speranța.
Susținătorii săi sînt de părere că în condițiile evoluției rapide a societății moderne, a tehnologiei și tehnicilor medicale, eutanasia
ar lua dreptul unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele tratamente și implicit de o viață mai bună.
Legalizarea eutanasiei în cazurile medicale grave ar face din această practică o rutină, folosită pe scară largă.
Chiar dacă cineva își dorește să fie eutanasiat, această dorință ar putea fi rezultatul depresiei sau a interpretării eronate a
diagnosticului.
Eutanasia ar submina finanțarea sectorului geriatric și furnizarea de asistența corespunzătoare pentru persoanele vârstnice.
Ar submina de asemenea activitățile de cercetare în această zonă.
Ar compromite în mod grav relațiile dintre persoanele în vârstă, sau dependente de asistență, și rudele lor, care ar putea să le
preseze să „nu devină o povară”.
Ar compromite relația de încredere dintre medic și pacient.
Orice formă de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care rămân în viață; o astfel de decizie ar afecta în
special copiii din viața bolnavului.
 30
Tema: CULTURA PROFESIONALĂ A JURISTULUI
Noțiunea de cultură juridică şi tipurile ei
La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un rol esenţial îl are cultura juridică. În literatură se
menţionează că depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu poate fi obţinută doar prin reforme formale şi
externe. Esenţa constă în reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne de domeniul spiritului care, în
cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică.
Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea
regulilor generale scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este garantată de organe şi organizaţii speciale
care formează obiectul unei griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu este de ajuns. Normele vor
putea fi uşor de realizat dacă vom fi preocupaţi permanent de nivelul culturii juridice.
Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi, presupune capacitatea de a aplica în practică normele
juridice ce ar asigura legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi mijloacele de realizare a lui, în responsabilitatea
pentru actele ce se săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul legii, cînd totalmente vor fi siguri că
experienţa, cunoştinţele şi convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor manifesta cu eficienţă sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către
omenire pe parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită treapta de dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului.
Ea se dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică, economică etc. Toate aceste tipuri de cultură realizează
în comun aceleaşi sarcini – formarea climatului moral juridic în societate, chemat să asigure libertatea reală a comportamentului
persoanei, corelat cu responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia socială, respectarea demnităţii, adică
plasarea omului în centrul fenomenelor politice, economice, sociale.
În teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a categoriei cultură juridică. De ex., P.V. Sinincova consideră
cultura juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate de norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care
îndeplinesc funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei
juridice care reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un fel de „bogăţie juridică” a societăţii .
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii,
ce poate fi structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate
legală a subiecţilor.
În general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice, reprezentări şi directive care corespund nivelului
de dezvoltare juridic ca al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde: activismul subiectelor în sfera
dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea drepturilor şi obligaţiilor
cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică eficientă şi
ordine de drept stabilă. Toate acestea poartă denumirea de realitate juridică a societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
 cultură juridică a societăţii;
 cultură juridică a personalităţii;
 cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică,
învătămînt şi practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este
nivelul general al conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Cultura juridică a societăţii este instrumentul de transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a
drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor, activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi a
statului de drept. Structura culturii juridice a societăţii include:
1) Cultura conştiinţei juridice – nivelul înalt al conştiinţei juridice înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii
cu legislaţia, aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic – stricta respectare a legii de către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament
legal adecvat din partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice – o cultură înaltă a tehnicii legislative şi juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi
definiţiile ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta mai presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei,
judecătoriei, notariatului, procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului social-juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale,
al tuturor subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice, deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de
dezvoltare a ei şi care îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături de cunoaşterea legilor, să ştie cum
să le aplice în mod legal. Nu va fi considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în scopuri ilegale.
Indicatorul culturii juridice a personalităţii se exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor
juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La realizarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un
stil al culturii comportamentului legal. Acesta presupune respectarea permanentă a principiilor legale specifică rezolvării
problemelor vitale prin alegerea stilului corect de comportament în funcţie de:
 nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a societăţii;
 specificul activităţii profesionale;
 particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
 31
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea
profesiei desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire practică. De regulă, aceasta se referă la cultura
unui grup de lucru (medici, ingineri, jurişti) ai cărui membri sînt persoane purtătoare ale culturii juridice profesionale.
Evidenţiind 3 tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii
nu poate exista fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi rezultatul activităţii cultural-juridice a
persoanelor şi grupurilor lor profesionale.

Cultura profesional-juridică a juristului

Cultura profesional-juridică constituie cultura juridică a apărătorilor legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe
profesional juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării juridice a persoanei, realizat în procesul
exercitării fucţiilor de lucru, în strictă conformitate cu legea.
Cultura profesional-juridică a juristului include:
1) Informarea juridică – cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a
specificului realizării lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi libertăţile persoanei.
2) Convingerea în necesitatea şi folosul social ale dreptului, adică ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca
măsură a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă de drept.
3) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic – legi şi acte subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii
juridice. Un jurist trebuie să slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria profesională, să fie la curent cu toate realizările
practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică novatoare.
În literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico- profesională mai include: măiestria şi gîndirea profesional juridică,
bagajul de cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social-politică şi civilă.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul suprem al dreptului, supremaţie care reflectă
starea de lucruri în sistemul dreptului:
 pregătirea juriştilor specialişti;
 rolul serviciilor juridice în toate sferele vieţii sociale;
 autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii, procuraturii, notariatului, poliţiei;
 nivelul de dezvoltare a instituţiilor ştiinţifico-juridice;
 eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional juridice obşteşti şi altele.
Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică a societăţii. În acelaşi timp, o influenţează pe ultima,
ridicînd-o la un nivel mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii juridice a juristului include: cunoaşterea
normelor juridice, respectarea dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de serviciu, convingerea în
corectitudinea şi justeţea normelor de drept, activismul în executarea atribuţiilor de serviciu.
Conform Principiilor generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt „reprezentanţii principali care înfăptuiesc
justiţia”. Ca apărători ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul determinant în funcţionarea unei
societăţi democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei – atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă de drept.
Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de
către cetăţeni, persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii
dreptului în sfera relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului; capacitatea de a interpreta unele sau altele
prescripţii legale; aplicarea cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea de a se putea descurca în situaţii juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să aplice perfect dreptul.
Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sînt de folos în familie, la serviciu sau în viaţa
de zi cu zi, de ex.: cunoaşterea principiilor dreptului, unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei, civil,
antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să
cunoască în linii generale normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de tragere la răspundere, vîrsta de la care survine
răspunderea penală şi civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile
şi libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea
lui la prescripţiile juridice. Înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt trăsături
specifice ale conştiinţei juridice a juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa juridică a persoanelor cu care contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în
cabinetul de lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la seminare, cu ajutorul statului şi în mod
individual să-şi ridice nivelul profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii,
grupurilor sociale şi ale personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică
şi dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea
şi sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.
Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale
şi europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.
 32
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii organelor de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea
legislaţiei, în activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea
definitivă. Judecătorii, procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele securităţii naţionale şi din alte
structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică a
societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) În consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Dacă relaţiile sociale
sînt ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un merit al juristului. Juristul este numit barometru al
stării legalităţii, iar convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o bază sigură a regimului de respectare a
legalităţii de către cetăţeni şi consolidării ordinii de drept în societate. Ordinea de drept în societate, autoritatea legilor depind de
capacitatea juristului de a explica normele şi de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de
instruirea juridică şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să corespundă funcţiei ce o deţine, să consolideze
autoritatea profesiei sale, să ridice cultura juridică a societăţii.
Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea
procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea profesională.
Cultura profesional-juridică a unui jurist comportă următoarele calităţi:
 cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca
în cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru pătimit;
 cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate,
în numele triumfului justiţiei şi legii;
 profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a cîştiga
faimă personală;
 cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea
consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului.

Gîndirea profesională a juristului

Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiune.
Activitatea omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile
nemijlocite. Gîndirea se manifestă prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni, judecăţi, raţionamente.
Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a conţinutului informaţional – juridic, ce s-a format datorită
standardelor profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într-o situaţie concretă, profesional juridică a realităţii.
Abilitatea de a gîndi juridic înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii importante juridico-practice
apărută în activitatea juristului. Gîndirea judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în fiecare etapă ea
fiind legată de anumite manifestări practice.
Ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind legături
esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală
reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această reconstrucţie are loc prin înţelegerea legăturilor dintre
manifestările exterioare şi esenţa faptelor produse în realitate.
Faptul dat este posibil dacă juristul deţine anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aceasta nu este suficient, fiind necesare
şi informaţiile obţinute în procesul examinării materialelor dosarului şi a personalităţii bănuitului. Gîndirea va lega experienţa
anterioară cu informaţia nou-obţinută, le va analiza, va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva cazul. Toate aceste procese vor
parcurge neapărat următoarele forme ale gîndirii:
 judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură
cu sfera profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede normativitate, subtilitate şi formalism în concluzii;
 raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea de generalizare a calităţilor unui grup omogen de
fenomene juridice, asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile juristului nu trebuie să depăşească
limitele stabilite de lege;
 noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat
de astfel de fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta? Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt,
omor, şantaj etc.), juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea deja prevăzută în lege.
În procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi
face acest lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
 evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei,
trasarea sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de urmărire penală precedează pornirea unui dosar
penal;
 analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare
consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan
desfăşurat de cercetare a dosarului penal;
 33
 alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire
penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare,
îndreptate spre descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului, luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează
caracterul alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.
Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor, atribuirea unei forme juridice relaţiilor sociale concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece pentru el este important, în primul rînd, procesul realizării
practice a hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile organului pe care îl reprezintă .
Gîndirea profesională a juristului prezintă un şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă, cum ar fi:
 agerime – capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;
 operativitate – rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului, flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
 dinamism – orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial,
propunerea, dezvoltarea versiunilor;
 logică – consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
 spirit critic – capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi faptele juridice obţinute;
 obiectivitate – orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale, urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea
informaţiei într-un anumut sistem (ipoteză, versiune);
 profunzime şi amploare – calităţi ce se completează reciproc, prima denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat,
iar cea de a doua caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum şi sferele înrudite cu acesta;
 flexibilitate – capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui,
trecerea la studierea lor (de ex., un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei, trebuie să se conformeze repede Ia altă
metodă de cercetare, să renunţe la versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune).
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan
trebuie să-şi formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui profesională în condiţiile statului de drept.

Competenţa — indicator al măiestriei profesionale a juristului

Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în
acel domeniu al practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa
organului statal desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite în lege sau în alt act normativ,
responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de ex., sarcina principală a poliţiei este
păstrarea ordinii publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază atribuţiile lor publice. În cazul nostru competenţa juristului
prevede capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri) stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a
purta răspundere pentru îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care acesta îşi desfăşoară activitatea
juridică practică.
Competenţa juristului mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice care reflectă nivelul
cunoştinţelor acumulate, abilităţile, deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de a se ocupa cu o
anumită activitate juridică concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau
depăşirea lor, amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc esenţa:
a) cognitiv (informaţional) – prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi, abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale,
permanenta lor reînnoire şi desăvîrşire;
b) normativ – volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de
alte acte normative;
c) funcţional – capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului
în baza experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice, procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice
concrete, precum şi realizările juristului. Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea practică a unui
colectiv concret de jurişti. Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele pozitive (personale şi colective) obţinute în
activitatea juriştilor, dintr-o anumită unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector).
Întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu
privire la antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sînt exemple de competenţă specială a juriştilor
practicieni. Incompetenţa vine ca o ameninţare directă pentru interesele clientului.
Dacă juristul consideră că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el trebuie: să refuze dosarul şi să-l transmită
unui coleg mai competent, să invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg mai experimentat .
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau profilul de activitate, poate fi stabilită:
 la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de ex., judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia
RM, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică
respectivă);
 34
 la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită activitate juridico-practică (de ex., activitatea privată de
avocat sau notar);
 la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată periodic în rîndul juriştilor .
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării, aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului.
Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sînt înfiinţate comisii de atestare
şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al lucrătorilor din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru
consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor persoanelor.
În cazul atestării sînt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma
instruirii şi experienţei; pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale prin studierea motivelor alegerii
profesionale, scopurilor de viaţă, căilor de atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o activitate
profesională concretă, care se dezvăluie intelectul, gîndirea profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic, spiritul de
observaţie profesionist, memoria operativă şi de lungă durată, activismul în cercetare, creativitatea, inteligenţa.
Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta depinde de sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete, care
sînt puse în faţa lui.
Pentru ridicarea competenţei în conformitate cu funcţia deţinută este necesară perfecţionarea permanentă a juristului. în cazul
avansării sau trecerii la o alta funcţie, înrudită cu prima, este importantă pregătirea corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea
impune anumite corective în determinarea calitativă a competenţei.
Competenţa specială cuprinde un sistem de capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice ale specialistului, fapt ce îşi
află rezonanţă în nivelul de cunoştinţe acumulate, informare şi capacitatea de a le realiza într-o sferă îngustă de activitate. În cazul
în care acestea se manifestă într-o sferă largă de activitate, competenţa va fi generală.
Oricît de îngustă ar fi specializarea, juristul trebuie să deţină şi competenţa generală respectivă. Datorită cunoştinţelor generale
în teoria şi practica juridică, specialistul lesne va putea colabora cu colegii de altă specializare. Competenţa generală este
indicatorul culturii profesionale, bază a competenţei speciale.

Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

Situaţia practicii juridice în RM cere o ameliorare considerabilă. Există suficiente probe de încălcare a legalităţii şi ordinii de
drept, tentative la viaţa, cinstea şi demnitatea persoanei. În afară de cauzele care influenţează asupra nihilismului juridic al
societăţii şi provoacă la infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile
în acţiunile juriştilor, care îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii juridice, în gîndirea juridică deformată.
Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea juridică practică sînt:
1) Abuzul de putere şi abuzul de serviciu.
În orice societate puterea este un fenomen care îi „îmbată" pe mulţi, lipsindu-i de gîndire lucidă. Fiind reprezentant al puterii,
juristul trebuie să apere ordinea de drept stabilită de putere (de ex., în cazul poliţistului). Acesta va apăra puterea chiar cînd nu
este convins în corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu atribuţii de stat sau le execută are în conştiinţă, în primul
rînd, prescripţiile impuse de lege, pe care el este obligat să le apere. Însă uneori juristul – funcţionar public – treptat se obişnuieşte
cu situaţia de reprezentant al puterii, întrucît puterea nu poate fi înfruntată, persoana cu funcţie de răspundere este convinsă că nu
poate greşi.
Restul persoanelor pentru el, în conştiinţa sa, se transformă în potenţiali infractori. Puterea schimbă mentalitatea şi ideile
oamenilor. Nu zadarnic se spune: „Dacă doreşti să verifici o persoană, dă-i putere”. În cazul în care puterea îi va fi luată, acesta
se transformă într-o persoană neajutorată. Dreptul vine să reglementeze puterea prin stabilirea răspunderii pentru abuzul de putere
şi de serviciu.
În cazul juriştilor, abuz de putere sînt socotite, de ex., depăşirea termenului de deţinere sub arest, pronunţarea întîrziată a
învinuirii etc. Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.
2) Necompetenţa – incapacitatea de a exercita profesionist volumul de atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa
de responsabilitate pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi sarcinilor organului unde este înfăptuită activitatea juridico-
practică.
Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi practice, a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin faptul
că juristul nu respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu analizează informaţia de fapt, nu aplică metodele şi procedurile
adecvate, adică nu posedă pregătirea corespunzătoare standardelor profesiei juridice.
De ex., necompetenţa ofiţerilor de urmărire penală în probleme de expertiză generează consecinţe imprevizibile pentru
examinarea cazului: deseori expertul primeşte date incomplete despre comiterea infracţiunii, fapt care în mod evident l-ar fi ajutat
să dea răspuns la întrebările înaintate. Lipsa lor presupune concluzii greşite, care ulterior duc la pronunţarea unei sentinţe ilegale.
Datoria ofiţerului de urmărire penală şi a judecătorului este de a examina minuţios problemele expertizei: de a formula corect
sarcinile, luînd în considerare posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările grave ale legislaţiei orientează pe o pistă falsă şi spre
adoptarea unor decizii eronate.
3) Denaturarea procesului de descoperire a infracţiunilor.
Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la procentul descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind
criminalitatea, dezorganizînd activitatea lor. Nu sînt înregistrate şi nu se ţine evidenţa tuturor infracţiunilor, reclamanţilor li se
 35
refuză pornirea procesului penal, sînt denaturate informaţiile despre situaţia reală şi dinamica criminalităţii. In aceste condiţii
lucrul operativ de cercetare nu poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a justifica lipsa de competenţă, infracţiunile se împart
în importante şi mai puţin importante, se caută motive formale pentru încetarea dosarelor. Tendinţa de a şmecheri, în loc de a
munci activ în descoperirea infracţiunii, devine o a doua natură a juristului practician.
4) Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea principiului prezumţiei nevinovăţiei.
Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine rezultate frumoase depunînd minimumul de efort îl determină pe jurist să
învinuiască persoane nevinovate. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este înlocuit de către jurist cu graba de a elabora doar o
singură versiune – cea de învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este pusă în seama bănuitului, faţă de acesta apriori se ia
o atitudine de condamnare ca faţă de un infractor, iar declaraţia de „autodenunţare” ca „regină a probelor” este obţinută prin
ameninţări şi torturi.
Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că destinaţia lor este apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fiecărei
persoane sau cetăţean, iar pentru încălcarea acestora ei trebuie să fie drastic sanctionaţi.
5) Încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei şi adoptarea hotărîrilor „la comandă”.
Încîlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în baza unui plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De ex., intentarea
dosarelor penale micilor antreprenori. Aceştia, pentru a se întreţine, comercializează bunuri în lipsa actelor sau licenţelor, fiind
condamnaţi exagerat de aspru. În aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune, pentru a nu depăşi sau a nu tolera acţiunile
delicvenţilor, pentru a găsi incriminarea adecvată oricărei infracţiuni.
Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări admise de jurişti, şi anume:
 încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de ex., cînd judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire penală sau
argumentele procurorului nu necesită verificare, cînd avocatul pune relaţiile de prietenie în slujba clienţilor, neglijindu-şi
obligaţiile faţă de ceilalţi colegi;
 „dreptul telefonic” sau „presiunea din exterior” – imixtiunea persoanelor cu funcţii de răspundere în examinarea cazurilor
juridice. Presiunea pe care aceştia o aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală, judecătorilor, procurorilor duce la formarea unor
clanuri corupte ce încalcă orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorului; independenţa
procurorilor în supravegherea respectării legilor; drepturile profesionale ale avocaţilor în activitatea lor de apărare. Astfel de
fenomene demolează încrederea societăţii în putere, plasînd-o într-o situaţie dubioasă.
Încălcările profesionale ale juriştilor se manifestă prin:
- examinarea defectuoasă a dosarelor (avocatul tărăgănează examinarea dosarului prin diferite tertipuri procesuale);
- aplicarea unor metode perimate de lucru;
- aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere individualitatea fiecărui client;
- încălcarea prescripţiilor legale;
- încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea ei;
- atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;
- încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la reţinere sau arestare);
- ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;
- coruperea.
Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale deformărilor profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd răspunderea severă
pentru orice greşeală în practica juridică.
Teoria propune şi căi de depăşire a deformării profesionale:
- perfecţionarea sistematică a activităţii profesionale;
- criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie respectarea drepturilor cetăţenilor;
- perfecţionarea mecanismului de răspundere pentru acţiunile ilegale;
- aprecierea activităţii fiecărui jurist conform angajamentelor funcţionale proprii;
- asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi realizări ale ştiinţei şi tehnicii;
- efectuarea atestării periodice în asigurarea competenţei, profesionismului;
- studierea şi aplicarea experienţei avansate ale colegilor;
- formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc.

Cultura profesional-economică a juristului

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în RM încep să se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii lor anumite
cerinţe. Economia, reformele economice pretind temeinice cunoştinţe economice şi modificarea reprezentărilor cetăţenilor.
Afacerile economice insistent cer de la conducătorii acestora un anumit nivel de competenţă. Nu rămîn în afara ariei de
influenţă nici juriştii care sînt chemaţi să ia o poziţie socială activă, să se descurce în cazurile economice, contribuind astfel la
ridicarea nivelului economic al ţării.
În activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor economice ale calităţii - „interese„, „binefacere„, „echitate” şi
cele ale cantităţii - „preţuri” , „venituri”, „cheltuieli„, „volumul producţiei„, „tempou de creştere economică”, „productivitate„,
folosite în ştiinţa economiei.
Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea juridică, putem apela la interdependenţa economie – drept.
Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi indirect, prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se
manifestă prin dreptul statului de a dispune de mijloacele de producţie aflate în proprietatea sa, iar indirect prin stabilirea
cuantumului impozitelor, salariului minim, regulilor securităţii tehnice ş.a.
Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace:
 dreptul fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea lor;
 36
 dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii sociale, dacă sînt condiţiile necesare;
 dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.
Rolul dreptului în domeniul economic este primordial: reglementează activitatea subiecţilor economici — înregistrarea lor,
politica în domeniul economiei, asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ş.a.
Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin scoaterea interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea
cercului de subiecţii ai diferitelor raporturi. În RM dreptul promovează asigurarea unei economii libere, dezvoltarea proprietăţii
private, asigurarea tuturor formelor de proprietate, protecţia micului business.
În calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale subiecţilor în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul folosirii
abuzive a reclamei, mărcilor, iar în cazul provocării unor daune, dreptul restabileşte ordinea încălcată atît în plan material (în
primul rînd), cît şi moral.
Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii juridice şi economice a unui jurist. Cultura economică este o noţiune
relativ nouă în literatura de specialitate, dar ea reflectă în modul cel mai desăvîrşit personalitatea juristului – activist al unei
economii de piaţă.
Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor, capacităţilor, deprinderilor economice, care permit realizarea drepturilor
economice şi înfăptuirea motivată a obligaţiilor profesionale din punct de vedere economic .
Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a bazelor economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a adopta în
mod profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi a preveni încălcările în sfera economică.
Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile tuturor profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi
susţinerea producătorului autohton și presupune:
1) acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi legislaţia în domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a
societăţii, legităţilor ei, drepturilor şi obligaţiilor economice ale cetăţenilor;
2) convingerea în necesitatea unor reforme economice, în ridicarea nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea
economiei de structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice ale cetăţenilor;
3) participarea la contracararea abuzurilor şi încălcărilor în relaţiile economice.
Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a drepturilor economice. Aceasta însă nu este posibil fără cunoaşterea
structurii economice: legi, norme, reguli de conduită, politică fiscală, contracte colective, acorduri interguvernamentale.
La fel trebuie cunoscută teoria economică, ea asigurîndu-i profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul economic
(cazuri examinate de judecătoria economică). Un jurist profesionist trebuie să se descurce în noţiuni economice (bani, preţuri,
producţie, consum) şi poate să deosebească realitatea de probabilitate.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de „microeconomie” — starea economică a unei persoane, a familiei,
firmei, întreprinderii — şi „macroeconomie” — un sistem unitar de procese de producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi
serviciilor la nivel de regiune, stat, întreaga lume.
Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul teoretic al domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazuri
din sfera relaţiilor economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce luptă cu infracţiunile economice, ofiţerul de urmărire penală
de la Centrul Național Anricorupție, executorul judiciar, judecătorii Judecătoriei economice), trebuie să cunoască aspectul practic
al domeniului economic. Aceasta le permite să soluţioneze just anumite cazuri economice, să motiveze acţiunile profesionale din
punct de vedere economic.
Juristul băncii, de ex., trebuie să cunoască bine circulaţia bănească, sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare, juristul
întreprinderii – economia afacerilor, juristul inspectoratului fiscal – sistemul de impozite şi impozitări ş.a.
Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a consolida securitatea economică a statului. Juristul nu va tolera
activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri sociale, fiind sigur că operaţiunile ilegale în economie (falimentul
intenţionat) influenţează procesul de producţie, paralizează dezvoltarea economiei de piaţă a statului.
Cînd este abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare, poate să îndeplinească anumite operaţiuni, de ex., să efectueze
controlul asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute cetăţenii şi întreprinderile să respecte disciplina fiscală, să descopere cauzele
obiective de neplată a impozitelor de către aceştia.
În domeniul economiei activitatea juridică practică mai presupune:
 preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei financiare de către cetăţeni şi funcţionari;
 curmarea abuzurilor financiare în stat;
 contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în una statală, legală;
 susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.
Un jurist profesionist în activitatea sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei economice a vieţii sociale, ci şi asigură
securitatea economică a statului.

Tema: CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI

Politica, cultura politică şi tipurile ei
Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul de importantă pentru sistemul juridic, şi anume:
semnificaţia şi cultura politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul juriştilor în realizarea politicii? Prin
politică se înţelege administrarea chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această guvernare instituie,
menţine şi garantează o anumită ordine internă.
Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care determină şi reglementează guvernarea comunităţii,
comportamentul şi activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează prin activitatea juridică de ocrotire a
normelor de drept, orientată spre combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor, exploatării intereselor
cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale dubioase.
 37
Cea mai importantă sarcină a activităţii politico-juridice a statului este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al
societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării
lui materiale din partea contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează
apărarea onoarei şi demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează la moment. De pe
poziţia deontologiei juridice, anume în astfel de condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul pentru exercitarea plenară a
funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii cu politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească
angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să-1 corecteze în interesul cauzei comune.
Dacă această interrelaţie nu are loc, atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre politică şi drept, ori pesonal
este interesat în încălcarea legii. în orice condiţie el nu este considerat profesionist.
Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se
instituie, se menţine şi se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea externă.
Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor
grupuri în realizarea intereselor proprii în privinţa puterii. Dacă aceasta are loc în baza normelor de drept, ea se consideră activitate
legală, iar în afara lor - ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este deţinerea unei culturi politice.
Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în raport cu valorile politice şi formele de participare la activitatea
politică, folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă. Cultura politică are două aspecte: static – sistemul de valori
apreciate de societate, şi dinamic – formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa politică.
Valorile politice sînt: libertatea politică, democraţia, drepturile politice, norma politică, procedura politică şi altele.
Formele de participare la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară, membru de partid şi altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii vieţii politice, și anume:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice, care caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei.
Cultura politică a societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta, reacţionînd cu sensibilitate la toate schimbările
din lumea înconjurătoare. Cultura politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică precedentă, tradiţiile, ideile, concepţiile
ei şi legătura dintre anumite instituții social politice. Cu toate acestea, ea este implantată în norme reale ale practicii politice,
apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiectînd viitorul.
Cultura politică a personalităţii include reprezentările de valoare ale persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea în
practică a regulilor de comportament ca subiect al puterii politice.
Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de manifestare:
 informaţional – acumularea cunoştinţelor despre politică;
 emoţional de motivaţie – transformarea cunoştinţelor despre politică în anumite convingeri, motive valoroase de
comportament (odată cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi, indiferent în favoarea cui);
 comportamental (de acţiune) – capacitatea de a folosi instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat
importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum se procedează în acest caz).
Toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o reprezentare
fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi despre lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de viaţa
politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului
care deţine o cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea personalităţii democratice ce ar dezvolta societatea
civilă.
În cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie aparte – juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului
următor.

Noţiunea şi structura culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi, deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament
implimentate în practică ca subiect al puterii politice.
Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
 Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor, orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta,
de stînga, liberal sau centrist).
 Relaţiile politice – interdependenţă politică (colaborare, confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul
politic, autoritatea politică, reputaţia politică.
 Comportamentul politic – acţiuni politice (participarea la mitinguri, demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice,
sancţiuni şi practici politice.
Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste
elemente pot forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi asimilate fără alte 3 etape ce formează
structura culturii politice a juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile
de funcţionare a sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor, strategia şi tactica dezvoltării politice a statului,
programelor politice ale partidelor şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele politice nu trebuie acumulate
 38
doar în cadrul studierii cursului de politologie la facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în corespundere cu
evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului RM;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi
cultura societăţii, formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi guvernare, conştientizarea valorilor politice,
elaborarea unor direcţii politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor putea fi destrămate sau impuse de
alţii, iar în cazul unor convingeri durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii
politice, prin capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea politică. Referitor la comportamentul şi
cultura politică ale juristului, putem face o specificare.
Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci cînd asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în vigoare.
Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare
criminale statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul antisocial al puterii şi alte cazuri admise într-o societate
democratică. Însă acestea poate să le expună doar în limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul activităţii profesionale ca
jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie
convins de necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de drept.
Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze
în afara proceselor şi instituţiilor politice. Însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile politice şi părtinire
politică în general, să nu participe la procesul politic sau să nu transpună în fapte viziunea sa politică.
Juriştii practicieni sînt creatorii politicii naţionale şi nu observatori indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor
(deşi minimală) la dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică. Discutarea Constituţiei este şi ea un
eveniment politic, deoarece consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere politică. Desemnarea unui sau
altui partid prin vot este un indicator al unei simpatii politice determinate.
Toate acţiunile politice ale juriştilor trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei politice juriştii sînt
implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale legislative, executive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii politice
a juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul politic, formele şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi
nivelul interdependenţei cu instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai procesului politic.
Statul stabileşte şi adoptă simbolurile politice naţionale, care sînt valori politice şi pe care juriştii sînt obligaţi să le apere de
orice tentativă de discreditare sau profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare
în stat: democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile politice. Ele sînt instrumentariul politic al lor. Juristul
este în drept să folosească toate formele şi instituţiile democraţiei – să participe la conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau
prin reprezentanţi (la referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea sistemului de organe centrale şi locale ale
statului (fără a recurge la abuz de putere), la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor consfinţite în
Constituţie.
Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei înseamnă nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale
cetăţeanului, ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la stabilirea deplină a schimbului informaţional
dintre stat şi societatea civilă.
Cultura politică individuală este condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii sociali, istorici şi
personali.

Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe componente, și anume:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sînt determinate de alegerea poziţiei politice, reieşind din valorile preferate –
individuale sau colective, religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale sau consensuale, practice sau idealiste.
îndoială, acest component al culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a societăţii. Poţi fi un
individualist sau idealist, un naţionalist sau internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului social în
care vieţuieşti.
Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să
urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine .
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere are specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional
juridice şi de poziţia de serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează concepţia proprie despre
putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît primul.
Apoi în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine
subiect cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după preferinţele proprii.
Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică, principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii
faţă de conceptul „stat – persoană”.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi
cetăţeanului sau una statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului, prioritatea lor faţă de interesele persoanei.
 39
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de
grup ale juristului. Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de partid şi de alte fenomene politice. Juristul
trebuie să se conducă de principiul parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei în activitatea sa
practică.
Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte, apărător
al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist, pe prim plan sînt puse obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere
între cariera politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul are un activism politic dezvoltat.
Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect
al puterii politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre
interesele generale şi cele personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o
atitudine tolerantă faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se formează anumite orientări de valoare, ce influenţează
formele şi diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau progresiv. Important rămîne faptul că cultura
politică a juristului să fie orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea drepturilor ei civile, iar formele de
activitate politică, care-i reflectă reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să
cimenteze puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor, legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a
forţei din partea unui aparat de stat represiv.

Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a juristului

Pluralismul politic reprezintă concurenţa liberă şi diversă a ideilor politice, gîndirii, partidelor, care exlude monopolizarea
puterii de stat, cu ajutorul diferitelor tipuri de contragreutăţi.
Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia RM, „democraţia în RM se exercită în condiţiile pluralismului politic, care
este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului” sau:
„Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri”.
Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sînt recunoscute drept o componentă indispensabilă a societăţii democratice, a
statului de drept, însă, în lupta pentru putere, ele nu trebuie să folosească forme agresive, procedee de provocare politică. Este
necesar ca în această concurenţă, prin compromisuri şi înţelegeri, să se ajungă la un echilibru.
În politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică: de confruntare şi de toleranţă.
Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi acţiuni extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instigarea la
conflict şi altele.
Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile,
părerile şi hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale, promovează politica de compromis pentru înţelegerea în
societate.
Juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul principiu. Aceasta presupune căutarea consensului, compromisurilor,
respectarea legii, a drepturilor omului, a principiilor democratice. Un lucrător din sfera juridică nu poate refuza serviciile unui
client din convingeri politice, să fie părtinitor, din motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie politică.
Juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate şi funcţia deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii politice,
să fie adeptul platformei politice a oricărui partid sau mişcare, dar aceasta nu trebuie să prezinte impedimente în exercitarea onestă
a funcţiilor sale.
Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care exprimă voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea
publică sau s-o deţină prin mijloace constituţionale, activează permanent şi influenţează politica statului în conformitate cu
programul şi statutul său.
Mijlocul de bază al activităţii politice a partidului este participarea la alegerile în organele legislative ale statului. Juriştii trebuie
să cunoască platformele politice ale partidelor de bază, pot să facă agitaţie pentru alegerea reprezentantului lor, să participe la
alegeri, să fie ales.
Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie lipsit de libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii,
şi în special, trebuie să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea problemelor legate de organizarea şi reorganizarea sistemului
judiciar; să fie membru şi să formeze organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale; să propună şi să explice proiectele
elaborate ale reformelor juridice în interesul societăţii şi informarea societăţii asupra acestor probleme.
Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în acumularea experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii politice
a lui atît în comportamentul individual, cît şi în viaţa politică a societăţii.
În concluzie, juristul, ca cetăţean al RM, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide politice şi organizaţii obşteşti pentru
executarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor sale, satisfacerea intereselor politice şi de altă natură.
Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente, stabilite de lege, în interesul securităţii naţionale şi a ordinii de drept,
protecţiei vieţii şi sănătăţii populaţiei, precum şi apărării drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Respectiv, ca persoană care se
află în exerciţiul statului, juristului i se impun anumite limitări.
Anumitor categorii (poliţie, procurori, judecători, colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia le interzice să participe
la acţiuni politice, să facă parte din organizaţii social politice, consfinţind principiul neutralităţii politice, în numele funcţionării
normale a statului democratic. Anume acest principiu imprimă specific activităţii juriştilor ca funcţionari publici, lucrători ai
 40
organelor de drept şi judiciare. Pentru ca procesul să nu se transforme în arenă de confruntări politice, juriştii trebuie să fie neutri
politic şi să nu încalce normele profesionale care prevăd interzicerea activităţii politice.
Principiul neutralităţii politice în activitatea juridică este stipulat în Legea RM cu privire la statutul judecătorului, art.8:
„Judecătorul nu poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social politice sau să desfăşoare alte activităţi cu caracter politic".
Neutralitatea politică a judecătorului cere imparţialitate politică: lipsa de sprijin material anumitor partide politice, neparticiparea
la demonstraţii politice, la propunerea candidaţilor pentru alegerile în diferite organe. El nu poate fi deputat în Parlament şi nici
consilier în autoritatea administraşiei publice locale. Pentru păstrarea independenţei judecătorii nu trebuie să ia parte la discuţii
politice, care se desfăşoară în sistemul politic al oricărei societăţi.
Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de ex., Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede: „Judecătorul
trebuie să se abţină de la activitatea politică” .
Legea RM cu privire la poliţie, în art.20, menţionează: „In cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor".
Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror activitate o supraveghează, stipulează art.3 din Legea RM cu privire
la procuratură. Acelaşi articol, p.3, susţine: „Nu se admite crearea de partide şi de alte organizaţii social-politice şi nici activitatea
acestora în organele Procuraturii. Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici unui partid, ai altor organizaţii şi mişcări
social-politice şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu se supun numai legii”.
Îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de
dreptul de a fi ales în Parlamentul RM conform listei de partid. în documentele internaţionale aceste interdicţii de asemenea sînt
prevăzute, însă cercul de persoane este limitat la poliţie şi forţele armate. Acest fapt este confirmat şi de Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, adoptat la Adunarea Generală a ONU din 1966, art.22. Legislaţia RM a extins cercul juriştilor
practicieni cărora le este interzisă participarea la reuniuni politice.
În afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie, procuratură, poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care
nu fac parte din aceste organe, iar activitatea lor politică poate să decurgă sub două forme:
1) participarea politică la: alegeri, referendumuri, controlul liderilor politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea
informaţiei politice, la partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti. Acestea toate fac dovada că juristul poate să se angajeze în
toate mişcările politice din domeniul politic, să înfăptuiască un şir de măsuri în scopul exprimării intereselor, cerinţelor şi
reprezentărilor complicilor săi. Participarea politică poate fi la nivel naţional, local, statal sau internaţional, fiind favorizate de
democraţie, transparentă şi statul de drept;
2) funcţionalitatea politică presupune administrarea activităţii instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de
răspundere în aparatul de conducere, determinarea mecanismului de adoptare a hotărîrilor, alegerea cadrelor, controlul asupra
îndeplinirii lucrului.
Regula generală referitor la aceste activităţi este că de trebuie, să decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor
de stat.

Tema: CULTURA ETICĂ A JURISTULUI

Noţiunea cultură etică a juristului
Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului. Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea
fiind legată de asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei în faţa societăţii, statului, care la rîndul
lor înaintează faţă de jurişti cerinţe etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în condiţiile transformărilor
democratice în ţară, în forţele armate, în organele de ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă căile
de formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei
morale, specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate şi importante pentru exercitarea funcţiilor
profesionale, transformîndu-se într-un fel de cod moral de comportament.
Cultura etică devine parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane ce desfăşoară aceeaşi activitate
profesională, adică – grupul juriştilor. Pornind de la aceasta, pentru un politician, pe primul loc, stă cultura politică, pentru un
economist – cea economică, pentru jurist – cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul esenţial al culturii profesionale
şi generale îl formează cultura etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi
conduitei, precum şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce determină nivelul lor de conştiinţă
şi conduită morală . Ea include cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de conduită morale, norme
de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi oameni.
Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau
cultura estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate, om, artă din punctul de vedere al frumosului, cultura etică
se realizează doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană, bazîndu-se pe aşa valori morale ca: binele, datoria, cinstea,
conştiinţa, dreptatea.
Cultura etică a juristului prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii), care s-au format ca rezultat
al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile interne şi
manifestările externe .
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element
se formează atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă, şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi
prin propriile străduinţe. Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi sentimentele morale ale persoanei.
 41
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi structura ei. Principiile şi reprezentările sînt rezultatul
conştientizării noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se manifestă prin personificarea de către jurist
a unei stări, activizînd toate sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii gîndirii şi inimii,
transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la conştient la comportament.
Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de serviciu,
respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai
înalt nivelul calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. Insă conştiinţa morală impune şi un aspect
psihologic sau sentimental. El include un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii, antipatii, reprezentări despre moral şi imoral,
obiceiuri, norme morale.
Acestea se formează şi se consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte despre educaţia morală a
persoanei. În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu
preponderenţă sentimentele moral-politice, ele fiind cele mai durabile şi rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt:
patriotismul, solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul.
Ultima calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare, toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi.
În baza celor menţionate se disting calităţile inerente unui jurist:
 atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria naţională, internaţionalismul);
 calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie, simţul demnităţii, comportamentul;
 calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă, disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă
fără aceste calităţi;
 cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce
se poate ierta mult sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist.
b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial
acestea nasc în conştiinţă, manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile morale pot fi clasificate după conţinut, formă şi
tipul de legătură dintre oameni .
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate
cazurile ele reflectă latura morală a relaţiei – cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul cerinţei morale înaintate faţă de jurist – generală sau concretă.
Ca răspuns acesta ia atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare sau invers.
În funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot
fi mai multe). Activitatea juridică presupune relaţia: jurist – client, jurist – bănuit, jurist – pătimit, jurist – martor, jurist – coleg.
c) conduita morală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale, a chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin
semnificaţia morală a faptelor săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît
respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică,
evitarea greşelilor şi a deformărilor profesional-morale. Un jurist va încerca satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd
va acţiona profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale.
În practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale
judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici etc. Cînd într-un stat sînt
elaborate şi adoptate coduri deontologice care conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor, notarilor,
atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale se referă la cultura lor etică.
Referindu-ne la RM, considerăm că normele noastre deontologice trebuie conformate standardelor deontologice internaţionale,
fără a fi neglijate particularităţile sistemului naţional al statului.
Structura culturii etice a juristului este următoare:
 prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
 transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea
conduitei străine;
 buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea,
reputaţia de serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului şi a colegilor, precum şi a profesiei juridice
la general. Regula etică de bază este: faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el însuşi pentru sine,
dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile, specifice unui jurist specialist.
Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în
atitudinea faţă de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul, inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte
persoane în cazul unui proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare faţă de jurist, de aceea atitudinea trebuie să fie
binevoitoare şi corectă.
Încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere
de rău, RM a mers pe calea reglementării şi pedepsirii lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. Însă ar fi mult
mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a juriştilor în baza unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar
încălcările normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel normativ nu vor
apărea devieri.
Totalitatea cerinţelor ce caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie aplicate în practica profesională. Un
jurist în general trebuie să întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti de valoare.
 42
Codul etic profesional al juristului
În literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului, adică,
pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei anumite profesii — domenii dreptului, iar pe de
altă parte, aceste principii şi norme simt puternic impregnate moral — domeniul eticului.
O astfel de colaborare cu „juridicul” înlesneşte înţelegerea elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta
poate funcţiona alături de alte acte normative interne şi reglementări internaţionale. Dar, într-un cod deontologic normativitatea
nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul modelului a ceea ce este demn de ales, de urmat,
de făptuit. Reieşind din aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă doar nome etice, morale, ce nu
sînt cuprinse de actele normative.
Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita te, adică orice abatere de la normele codului trebuie
pedepsită. Pedepsele şi mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se propime ca mecanismul de punere în
aplicare a codurilor etice să fie făcut de un oficiu naţional sau un consilier al eticii. Acesta ar putea fi un colaborator al
departamentului de cadre, oferind îndrumări şi explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o investigaţie independentă în
privinţa unei încălcări a normelor etice.
În această privinţă Uniunea Avocaţilor din RM a stabilit Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a
cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al
avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri
privind retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
Într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa,
loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc, principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului.
Toate acestea orientează comportamentul, implicînd în aceasta conştiinţa morală.
Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile, conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea
funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane .
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană,
pentru demnitatea ei.
Cu referire la profesiunea juridică, normele profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi la:
 orientarea juriştilor;
 realizarea unui ghid de evaluare;
 îndrumarea activităţii;
 constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional.
Prin cod deontologic al juriştilor se înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita juriştilor, stau la baza
activităţii lui şi servesc drept orientare metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor principiilor morale ale
juristului, mai ales că fiecare personalitate este unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică.
În general, codul deontologic conţine următoarele principii:
1) Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji
dreptului şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită
să fie executată, chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor statului de drept. Prin executare, juristul combate anarhia,
nihilismul, devenind apărător al legii.
2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme.
Conştientizarea de către jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură condiţii de înfăptuire reală a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legale ale cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea nu sînt suficiente pentru autorealizarea în sfera
juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine grijulie faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel încît oamenii
să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci şi persoana cu calităţile pozitive şi negative.
Fiecare subiect care comunică cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul aşteaptă de la aceştia atît o
îndeplinire calificată a îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor, fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici
cumpătul. Doar în asemenea condiţii apare respectul reciproc, se formează o atmosferă de încredere în societate, care asigură
reuşita lucrului juridic.
Gîndirea birocratică a unor jurişti provoacă o daună considerabilă relaţiei jurist — client. Se formează piedici artificiale în
calea realizării drepturilor persoanei. De ex., în cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a înregistra infracţiunile, chiar
dacă sînt aduse motive foarte întemeiate din partea reclamanţilor, iar în cazul judecătorilor – prin tărăgănarea examinării cazurilor,
făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale. Eliminarea acestor momente negative se poate face doar prin restabilirea
situaţiei iniţiale – organele de drept sînt garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă prin
toate mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către jurist în activitatea sa. Judecătorul trebuie, de ex., să se
abţină de la comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află pe rol. Judecătorul se
comportă amabil şi corect cu toţi. Acest principiu se bazează pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea, compătimirea,
onoarea şi sinceritatea.
4) Încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate, bunăvoinţă,
sinceritate, încrederea dintre colegi conduce la rezultate pozitive în serviciu, la sporirea eficacităţii lucrului colectiv.
5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor altei persoane. Se manifestă prin acordarea susţinerii morale şi dispunerea de
a o ajuta. Cu toate că legea obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să
 43
compătimească bănuitul pentru a dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau să constrîngă clientul.
Aceasta îl va ajuta să aleagă mai uşor măsura de pedeapsă, prescrisă de lege.
6) Onoarea presupune principialitate, încredere în obligaţiile asumate, convingerea subiectivă în justeţea muncii efectuate,
sinceritate faţă de sine şi de alţii, recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această calitate determină comportamentul juristului
în toate cazurile de comunicare cu clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii pentru apărare, ducînd
lucrul pînă la capăt.
Onoarea în mod normal este legată de sinceritate – calitate intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune adevărul, a nu
ascunde realitatea obiectivă, a nu leza interesele cetăţeanului şi ale statului. Există anumite tipuri de activitate juridică care necesită
anumite exerciţii în cadrul acestui principiu – justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor participanţi, tăinuirea
informaţiei în scopul rezolvării cazului.
Onoarea profesională a juristului presupune:
- desăvîrşire profesională;
- promovarea stimei;
- respectarea persoanei ca valoare fundamentală;
- comportament de deschidere, de comunicare;
- respectarea adevărului;
- corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;
- păstrarea secretului profesional;
- desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu pe constrîngere.
7) Îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor
şi capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei profesionale în termene foarte scurte. Punctualitatea este
o calitate prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în RM.
La moment, s-a adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor, care stabileşte în 30 de reguli doar standarde generale
privind comportamentul judecătorilor în executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale,
condiţiile de angajare şi sancţiunile sînt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea general şi vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în vigoare
este mai desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile deontologice sînt aprobate de toţi reprezentanţii profesiei de
comun acord şi nu prin Hotărîrea Colegiului Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod deontologic care prevede principiile de bază şi standardele
directoare de conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu autorităţile statelor şi persoanele juridice.
Legea cu privire la notariat, pe lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod deontologic al avocaţilor Baroului din RM, care reglementează în
exclusivitate latura morală a activităţii avocatului. Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi este un ex. pentru celelalte
domenii ale sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală, securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc
material îndrumător fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există documente de uz intern, ele sînt incomplete,
ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de coduri
de conduită, ca documente completînd cadrul legal în materie.

Secretul profesional al juristului

Legislaţia RM garantează neamestecul în viaţa personală şi familială, ocrotind următoarele valori personale:
 Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.
 Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane
fără consimţămîntul acesteia (excepţie sînt cazurile prevăzute de lege, cînd aceasta se face în scopul securităţii).
 Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, altor trimiteri poştale, convorbirilor telefonice şi celorlaltor mijloace legate
de comunicare.
 Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Alte aspecte sînt
reglementate de legislaţie.
Dreptul la secret este dreptul absolut, intransmisibil al persoanei de a tăinui de terţele persoane informaţii care au legătură cu
autodeterminarea persoanei în societate, fie că acestea sînt secrete asigurate de lege, fie că persoana ia toate măsurile ca această
informaţie să nu fie divulgată. Secretele pot fi personale şi profesionale.
Secretul profesional este o informaţie ce nu trebuie divulgată în virtutea datoriei profesionale, fiind una dintre condiţiile de
desfăşurare cu succes a activităţii juristului, informaţia tăinuită se poate afla în posesia, folosinţa sau dispoziţia unor persoane
fizice sau juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor dorinţă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de aceştia.
În legislaţia RM nu există o definiţie strict stabilită a secretului profesional, deşi sînt prevăzute diferite tipuri ale lui: secretul
înfierii, secretul medical, secretul comercial, secretul bancar, secretul urmăririi penale, secretul profesional al avocaţilor, notarilor
ş.a. Se susţine că secretul aflat în timpul exercitării funcţiei este recunoscut profesional.
Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi:
a) secret de stat – informaţii protejate de stat din domeniul militar, economic, tehnico-ştiinţific, politic, de recunoaştere, de
contrainformaţie şi operativ de investigaţie a căror răspîndire, divulgare, pierdere sau distrugere poate periclita securitatea RM;
 44
b) secretul comercial – informaţii ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate
financiară şi de altă activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere intereselor
lui.
Juristul munceşte atît în structurile de stat, cît şi private, fiind obligat să păstreze atît secretul de stat, cît şi cel comercial.
Analizînd codurile deontologice, observăm că datoria de a ocroti un secret comercial este un principiu etic important. El constă
din două elemente: nedivulgarea secretului profesional persoanelor străine şi nedivulgarea secretului profesional colegilor, ce nu
au atingere cu cazul examinat.
Această regulă este generală pentru toţi juriştii din toate ţările, confidenţialitatea caracterizînd în special practica avocaţilor.
Juristul păstrează secretul tuturor clienţilor fără excepţie, indiferent de faptul dacă aceştia sînt permanenţi ori s-au adresat după
ajutor o singură dată. Această regulă acţionează şi după încetarea relaţiilor cu clientul, chiar dacă au încetat ca rezultat al unor
neînţelegeri sau conflicte. Asupra obligaţiei respectării confidenţialităţii nu se extinde acţiunea termenului de prescripţie. În scopul
respectării acestor cerinţe, juristul trebuie să evite discuţiile cu soţul (soţia) şi cu alţi membri ai familiei despre afacerile clientului
şi să înceteze orice discuţie la această temă, chiar dacă numele clientului nu este pronunţat.
Discutarea problemelor profesionale cu colegii de asemenea nu-i de dorit, îndeosebi cu referire la nume şi cazuri concrete. Se
interzice discutarea acestor probleme în prezenţa unor terţe persoane, faptul avînd repercusiuni negative asupra relaţiilor cu
clientul pe de o parte, şi producînd asupra terţilor o impresie proastă despre jurisprudenţă, pe de altă parte.
Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie să ocrotească taina de persoanele care pot să pună piedici justiţiei, să
tăinuiască datele despre locul de trai al martorilor, iar judecătorul să convoace şedinţe judiciare închise în cazurile cînd trebuie
asigurată viaţa persoanelor; să ia depoziţiile martorilor în lipsa inculpaţilor.
Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile prevăzute de lege ori cu acordul clientului. Aceasta se face în interesul clientului
sau al moştenitorilor săi. Divulgarea informaţiei confidenţiale poate avea loc în următoarele cazuri:
 dacă este permisă de lege sau de procedura judiciară, dar în acest caz juristul trebuie să aibă grijă să nu prezinte mai multe
informaţii decît se cer;
 dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru prevenirea unei infracţiuni, în cazul în care juristul ştie cu certitudine că
astfel infracţiunea va fi evitată;
 dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui de unele învinuiri de acţiuni ilegale, comportament nejustificat sau de luare
de mită.

Jurămîntul juristului
Jurămîntul este o formulă şi un act solemn prin care o persoană se obliga să-şi facă datoria faţă de ţară şi de popor. Avocaţii,
notarii, judecătorii, procurorii, poliţiştii, intrînd în exerciţiul funcţiunii, depun jurămîntul prin care jură să îndeplinească
conştiincios obligaţiile profesionale şi să păstreze secretul profesional. Prin jurămînt un jurist:
 îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa profesiei, societăţii şi statului;
 recunoaşte legătura obiectivă politico-juridică exsitentă dintre activitatea profesională şi o societate şi un stat concret;
 apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă de acest stat şi munca profesională în cadrul lui.
Depunerea jurămîntului este un moment deosebit în devenirea unui colaborator tînăr ca membru al unui colectiv determinat şi
a comunităţii de jurişti în ansamblu. Jurămîntul se depune după un anumit termen, cînd juristul a luat cunoştinţă de profesia dată,
a conştientizat destinaţia sa şi ataşamentul faţă de viitoarea activitate profesională.
Înainte de acest act, tînărului specialist trebuie să i se explice conţinutul jurămîntului, importanţa actului, responsabilitatea
morală pentru respectarea cerinţelor lui. Mesajul jurămîntului trebuie să fie interpretat ca o cerinţă morală, apoi juridică faţă de
profesia dată, cerinţă care trebuie să fie urmată permanent şi neclintit.
Jurămîntul se depune personal, iar în cazul cînd o fac mai multe persoane, în primul rînd depun jurămîntul persoanele mai în
vîrstă, după care toţi semnează textul. După jurămînt se interpretează imnul RM. Acest act se anexează la dosarul personal al
fiecărei persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de muncă. Jurămîntul se depune o singură dată pe toată durata activităţii.
După depunerea jurămîntului se eliberează legitimaţia.
De regulă, depunerea jurămîntului este un act solemn care decurge în prezenţa conducătorilor organelor centrale ale puterii,
ale ministerelor, departamentelor, veteranilor muncii, reprezentanţilor administraţiei publice locale, altor oficialităţi.

Deformarea morală a juristului

Între moral şi imoral există un hotar, uneori, destul de vulnerabil. Experienţa activităţii lucrătorilor sferei juridice demonstrează
că disciplina nesatisfăcătoare, încălcări şi chiar infracţiuni săvîrşite de către aceştia, sînt nu doar o manifestare a profesionismului
scăzut, ci mai mult o lipsă de cultură etică, adică o moralitate deformată. Conştiinţa civică dezvoltată lipseşte atît societăţii în
general, cît şi grupurilor profesionale.
Fiind vorba de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea fac surplus de această calitate. Ca rezultat, într-un colectiv format
de jurişti, apar diferite încălcări ale datoriei de serviciu, divulgarea secretului profesional, încălcarea jurămîntului, formalism în
perfectarea actelor, îndeplinirea superficială a ordinelor, răspîndirea bîrfelor ş.a.
În literatura de specialitate se disting două categorii de factori: pozitivi – indicatori ai unui climat psihologic favorabil, ce
caracterizează o cultură etică şi un potenţial moral înalt, şi factori negativi, ce implică respectivele consecinţe.
La prima categorie sînt atribuite:
 starea psihologică şi fizică bună a personalului;
 conducere raţională şi control;
 nivelul ridicat al pregătirii profesionale;
 simţul colectivităţii şi ajutorul reciproc;
 45
 aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a îndeplinirii conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;
Cea de a doua categorie presupune:
 critica condiţiilor de muncă, discutarea indicaţiilor;
 îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;
 întreruperi nemotivate în timpul lucrului;
 întîrzieri şi lipsă nemotivată de la locul de muncă;
 încălcarea regulamentului de ordine interioară;
 atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice etc.
Dacă în colectiv apar primele simptome ale acestor situaţii, faptul trebuie să pună în gardă conducătorul colectivului şi pe cei
mai conştiincioşi membri ai lui.
Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv începe decăderea morală, iniţial a unor membri apoi a întregului colectiv,
care se manifestă prin următoarele:
- abuz de putere;
- aplicarea metodelor birocratice de conducere;
- atitudine tolerantă faţă de încălcările disciplinei de muncă;
- atitudine negligentă faţă de obligaţiile de serviciu;
- întocmirea sumară a documentelor;
- încălcări ale codurilor procesuale;
- dispersarea colectivului în favoriţi şi antipatici;
- lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;
- atmosferă conflictuală în colectiv etc.
Aceşti factori demonstrează o deformare moral-profesională şi necesită o schimbare urgentă. Această situaţie duce la scăderea
capacităţii de muncă, mărirea numărului de reclamaţii, gîlceavă între colaboratori şi, în fine, la schimbarea conducerii şi pierderea
pe o durată îndelungată a autorităţii.
Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie cunoscuţi şi luaţi în consideraţie în primul rînd de conducătorul colectivului, apoi de
lucrătorii responsabili de cadre şi de munca educativă în colectiv.
Deformarea morală a juriştilor îşi află rădăcinile, pe de o parte, în viata socială, acestea fiind numite motive externe, şi pe de
altă parte, în caracterul specific al muncii profesionale, acestea fiind numite motive interne.
La motivele externe se atribuie:
 instabilitatea socială şi inconsistenţa stimulării materiale;
 lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;
 corupţia în sectorul public;
 dezordine în sistemul de drept, interpretări discordante ale legilor, neexecutarea lor, imperfecţiunea legislaţiei;
 asigurarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, neachitarea pensiilor şi a salariilor;
 apărarea necorespunzătoare social-juridică şi economică a colaboratorilor organelor de drept;
 lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.
Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de deformarea morală a societăţii.
Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:
- volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa controlului asupra executării;
- nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;
- nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat;
- remunerarea necorespunzătoare muncii depuse, lipsa altor forme de stimulare materială, condiţiile de muncă nesatisfăcătoare;
- soluţionarea cazurilor juridice după principiul: cine plăteşte mai mult, acela are dreptate;
- incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei negative din partea mediului criminal.
Răspunderea morală a juristului înseamnă obligaţia acestuia de a-şi da seama de acţiunile, faptele, conduita, relaţiile sale în
procesul activităţii juridice practice. Deoarece majoritatea juriştilor se află sub controlul special al societăţii, mai ales în condiţiile
societăţii democratice, oamenii nu vor ezita să critice public acţiunile unui jurist-funcţionar, dacă acestea nu apără interesele
sociale.
Probleme apar atunci cînd un jurist începător, conştiincios, angajat într-un colectiv cu cultură etică joasă, începe confruntările
cu colectivul pentru afirmarea principiilor sale morale. în această situaţie el trebuie să aleagă: impunerea cu dîrzenie a principiilor
sale morale ori să se deformeze moral. Colectivul de lucru devine principalul factor în formarea sau deformarea morală a persoanei.
Rolul său constă în respectarea principiilor morale unde persoana ar putea să lucreze, să se realizaze, să acţioneze conform legii.

Tema: CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI

Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului
Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului, în
estetică se deosebesc două curente:
1) filozofia frumosului – aprecierea şi înţelegerea frumosului sub toate formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei – activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în activitatea profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se orientează la ea ca la un mijloc de realizare a justiţiei, libertăţii şi
garantarea răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor.
 46
Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice, adică
să corespundă cerinţelor înaintate de valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general aprobate sau recunoscute doar în cazul
în care se vor apropia la maximum de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi
juriştii, însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să corespundă cerinţelor politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie
ca ele să fie realizate după legile frumosului.
O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct de vedere funcţional.
În literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice care au legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi anume:
categoria frumosului, sublimului, eroicului .
Frumosul în practica juridică presupune armonie, proporţionalitate, simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii sociale, a
bunăstării ca valoari sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sînt şi estetice, însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică,
cit şi cea estetică necesită executare în mod creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă acesta din urmă nu are
simţul estetic dezvoltat, rezultatul activităţii sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca rezultat al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre morală
şi normă juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă calităţile realităţii, caracterizîndu-i importanţa socială pozitivă (sublimul tinde să
ajungă la un grad suprem de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sînt atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului,
care a depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine
învinuirea în numele statului, avocatul care apără vinovaţii întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest caz sublimul, nobilul îi ajută
în acţiuni, conducîndu-se de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută juristul să depăşească frica în
situaţii periculoase, care sînt multiple în activitatea de ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea estetică a perfecţiunii, reflectată în lupta pentru idealuri social importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sînt rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la capăt,
devenind un pericol atît pentru societate, cît şi pentru colaboratorul organului de drept.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului, care cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi
deprinderi estetice, reflectînd nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul îndeplinirii atribuţiilor profesionale.
Conţinutul culturii estetice presupune:
 cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări, sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine factorul principal în
formarea educaţiei estetice a unui jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile poartă un caracter uman, binevoitor,
manierele şi forma exterioară fiind dictate de un gust estetic fin;
 relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea, reputaţia, interdependenţa estetică, acestea fiind prezente în activitatea
juristului şi reflectînd estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut separat de ceilalţi colegi;
 comportamentul estetic prevede faptele estetice, consecinţele suportate, practica estetică acumulată. Astfel se manifestă şi
comportamentul concret al fiecărui jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este acumularea cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă, pictură, despre
frumosul fenomenelor din natură şi al evenimentelor din viaţă şi activitatea profesională;
2) următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor acumulate în convingeri estetice, în capacitatea de a asimila şi a aprecia
estetic operele de artă, datoria profesională.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului pentru a lua parte la crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea organiza
„frumos" lucrul, de a comunica cu colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi convingerile estetice acumulate (eticheta
conduitei, a vorbirii, a vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale moral estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui,
dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în
atitudinea juristului faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi.

Formele de manifestare a culturii estetice a juristului

Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din elementele exterioare ale culturii condiţionate
de simţul estetic al juristului, ce se exprimă prin următoarele forme exterioare:
 maniera de comportament;
 cultura vorbirii;
 cultura convorbirilor telefonice;
 cultura aspectului exterior;
 cultura organizării locului de lucru;
 cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un rol important în aprecierea culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul
psihofiziologic al personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul comunicării este o componentă vitală a
contactului ce are loc între oameni. Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie, este mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesajului
neverbal, deoarece oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal„. Comunicăm neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum
arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem sau să ne dăm seama,
 47
de aceea este imposibil să blocăm comunicarea neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din mesaj este redat prin
cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum spunem), accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi factori.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra mimica şi gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre
caracterul persoanei, gîndurile şi emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea interioară a omului. Chiar de la primul contact ne dăm seama de
atitudinea deschisă, cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere. Fiind în bună măsură conştiente,
manifestările posturale ne oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie de dinamica situaţiei comunicative.
Cînd situaţia este stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel
mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat. Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o atitudine pozitivă faţă de
cele auzite; cei ce stau în spatele scaunului arată o atitudine neutră, negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitatea persoanei
respective, încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii despre interlocutor. Se disting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil,
subţire, înalt), endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt) .
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare clară a gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicarea.
Pentru jurişti cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de unii autori este considerată „înlocuitoarea
cătuşelor", insuflînd necesitate în îndeplinirea acţiunilor cerute. Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să dea
depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale, convinge orice persoană să-şi dea concursul la descoperirea faptei. în
acest caz însă este important să imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o va face mai plină de încredere.
Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului:
 normative – referitoare la corectitudinea exprimării;
 comunicative – referitoare la claritatea vorbirii;
 etice – referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii este stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi
demnitatea. La ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea
mai eficientă împotriva brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei.
Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui jurist, este un mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă asupra
interlocutorului, deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda sau, din contra, poate produce o impresie de respect, dorinţa de a
comunica, înţelege şi accepta argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi expresivă. Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor,
epitetelor, metaforelor, aforismelor, fără a face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să citească mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou, actori,
lectori, să-şi îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi claritatea exprimării.
În concluzie, mimica, manierele, vorbirea, ţinuta, intonaţia juristului într-o situaţie concretă de comunicare au o importanţă
decisivă pentru eficienţa practicii juridice.

Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice

Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare măsură de aspectul exterior al clădirii, cabinetului, locului personal de lucru.
În legătură cu aceasta a apărut o ştiinţă nouă – ergonomia, care are obiect de studiu condiţiile şi metodele de muncă, interacţiunea
dintre om, maşină şi mediul de muncă în diferite tipuri de sisteme industriale în vederea normalizării raţionale a acestora, a
îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina.
Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice, anatomia, fiziologia, igiena, biofizica, pentru a crea condiţii optime de lucru,
care l-ar face productiv, ar asigura lucrătorului comodităţi necesare, ar păstra forţele lui, sănătatea şi capacitatea de lucru. Ca
rezultat aceste comodităţi acţionează pozitiv nu doar asupra persoanelor de la locul de muncă, ci şi asupra celor care trec zi de zi
prin instituţiile juridice – poliţişti, procurori, judecători, avocaţi.

Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice

Activitatea juristului este greu de închipuit fără lucrul cu documentele. Specialiştii au constatat că pentru întocmirea
documentelor de serviciu, unele categorii de jurişti consumă 30% - 70% din timpul de lucru. Aceasta ne duce la gîndul că
întocmirea documentelor tinde spre formalizare în detrimentul muncii reale.
În acest context se conturează două probleme:
1) Prima – cît de corect şi concis este formulat documentul, importanţă prezentînd absolut totul: acurateţea, precizia,
standardele de întocmire şi chiar semnătura executorului.
2) A doua – computerizarea maximală a muncii juristului, implementarea tehnicii de lucru, multiplicarea xerox a documentelor
şi blanchetelor, formarea arhivei de legi şi acte subordonate legilor.
În cazul soluţionării acestor probleme activitatea de perfectare a documentelor decurge normal şi nu va ocupa cea mai mare
parte a timpului de muncă a lucrătorului.
Documentul juridic reprezintă forma materială prevăzută de lege a dobîndirii, păstrării, folosirii şi răspîndirii informaţiei
juridice pe calea fixării ei pe hîrtie, peliculă magnetică video, foto, sau pe alt purtător.
În literatura de specialitate se menţionează că prin document juridic trebuie înţeles documentul oficial scris, care produce
anumite consecinţe, creează anumite posibilităţi juridice şi este îndreptat spre reglementarea unor relaţii.
Fiecare document este întocmit de o anumită persoană, de aceea în activitatea juristului există cerinţe stricte în privinţa
întocmirii documentelor de serviciu şi a scrisorilor, care alcătuiesc eticheta de afaceri. Reuşita cazului, relaţiile bune în colectiv şi
 48
cu cetăţenii, autoritatea organelor de drept, respectarea legii în mare parte depind de un ordin, încheiere, hotărîre, scrisoare şi alte
documente întocmite corect.
Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie să aleagă corect forma, stilul şi limbajul. Cerinţa elementară este perfectarea
în limba de stat, expunerea competentă a faptelor, argumentarea, luarea hotărîrii, dacă acestea ţin de competenţa sa.
Documentele juridice trebuie să conţină anumite elemente standard întărite de stat sau la nivel de instituţie. Lipsa unora dintre
acestea duce la anularea documentului.
De regulă, pentru întocmirea documentelor juridice sînt folosite formularele-tip, cu text tipărit. Acestea se eliberează de servicii
special împuternicite pentru fiecare organ din sfera juridică.
Fiecare element al documentului impune o anumită valoare estetică. Toate documentele au titlu, care scurt şi clar indică
conţinutul lui.
Eticheta de afaceri cere ca documentele oficiale să fie obiective, convingătoare, autentice şi probante. Chiar dacă sînt scrise
într-o manieră neutră, întreg stilul de expunere trebuie să fie oficial, sobru, simplu şi natural să nu uităm de politeţe şi demnitate.

Eticheta de serviciu a juristului

Eticheta este ansamblul de reguli de comportare politicoasă întrebuinţate în relaţiile dintre membrii unei clase, ai unei
societăţii. Iniţial acest termen desemna o totalitate de reguli riguros stabilite la curţile monarhilor.
Eticheta contemporană presupune maniere de comportament, ordonarea relaţiilor dintre oameni, dezvoltarea lor în spiritul
cordialităţii şi omeniei, susţinerii şi atragerii respectului reciproc şi bunăvoinţei. Această necesitate este simţită la moment,
deoarece societatea este penetrată de egoism şi disperare, altruismul devenind un privilegiu al trecutului .
Eticheta la moment se manifestă sub diferite forme, condiţionate de specificul situaţiilor de viaţă, al unor sfere de activitate a
societăţii, de trăsăturile specifice profesionale ale unor grupuri sociale. Există etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică, medicală,
diplomatică etc.
Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi controversată, putem vorbi despre eticheta juriştilor ca funcţionari publici.
Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o totalitate de reguli, care reglementează latura exterioară a relaţiilor dintre jurişti
în procesul activităţii profesionale, în toată diversitatea formelor de comunicare la serviciu.
Eticheta de serviciu a juriştilor semnifică ordinea stabilită de conduită ce reflectă forma exterioară a principiilor morale şi
constă din reguli corespunzătoare şi politicoase de comportament atît în societate cît şi în colectivul de muncă. Respectarea strictă
a etichetei de serviciu este condiţia esenţială a culturii estetice a juristului.
Activitatea profesională a juriştilor este reglementată de lege. Cu toate acestea, există un şir de trăsături specifice care
condiţionează necesitatea de a stabili anumite reguli de etichetă pentru această activitate. Acestea sînt:
 caracterul activităţii juristului, care în legislaţie este specificat doar în linii generale;
 actele normative subordonate legii ce reglementează activitatea juriştilor nu conţin toate prescripţiile privind
comportamentul lor;
 activitatea practică a juriştilor este legată de necesitatea comunicării cu oamenii departe de a fi cu morala înaltă, fapt ce
poate provoca deformarea profesională a lor;
 în activitatea profesională însăşi pot apărea diferite controverse între scopul (lupta cu criminalitatea) şi mijloacele de
atingere a lui;
 activitatea juriştilor are un caracter public bine pronunţat şi cuprinde o mare parte a populaţiei. Aceasta din urmă se
adresează juriştilor cu diferite întrebări, solicită consultări în anumite probleme, perfectarea documentelor, căutarea persoanelor
apropiate şi rudelor, ajutorul în cazul infracţiunilor ş.a.
Specificul activităţii juriştilor lasă asupra caracterului comunicării juriştilor o amprentă moral-psihologică deosebită, care la
rîndul ei se manifestă prin respectarea principiului moral etichetei generale, conform căruia onoarea şi demnitatea persoanei este
valoarea supremă.
Eficacitatea activităţii profesionale a juriştilor este determinată nu doar de nivelul instruirii, nu doar de respectarea principiilor
etice ale legalităţii justiţiei, umanismului, responsabilităţii şi imparţialităţii, dar şi de capacitatea de a transpune aceste principii în
forme corespunzătoare de comportament exterior, baza căruia o formează respectul faţă de om şi de demnitatea lui, amabilitate,
tact, modestie, maniere bune şi atractive estetic. O persoană educată nu este acea care gîndeşte mult înainte de a proceda corect,
ci acea care pur şi simplu nu ar fi putut proceda altfel.

Tema: NORME DEONTOLOGICE ÎN DOMENIUL JUDECĂTORESC

Noțiuni generale privind etica profesională a judecătorului
Judecătorul este funcţionarul de stat aparţinînd puterii judecătoreşti, împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi
îndeplinire a obligaţiilor pe bază profesională. Se menţionează că în orice sens s-ar folosi acest termen în faţă ne apare chipul unei
persoane care simbolizează adevărul şi dreptatea. Judecătorul este înfăptuitorul justiţiei, pledează dreptatea şi adevărul în baza
înţelepciunii legilor.
În lege judecătorul este denumit persoana învestită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază
profesională (art.l din Legea privind statutul judecătorului).
Funcţiile judecătorului sînt:
 garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei prin rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea
în serviciu, dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);
 determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii, stabilirea pedepselor pentru aceştia, garantarea dreptului la
libertatea individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea motivată a mandatelor de arestare;
 controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.
 49
Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia, din acest motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă.
Doar judecătorul poate cel mai meticulos să examineze cazuri civile şi penale, să caute adevărul, să judece dreptul, să
învinovăţească şi să acuze persoane, să rezolve probleme de familie.
În mîinile judecătorului se află starea materială şi psihică a celei mai de preţ valori sociale – omul. Prin aceasta se exprimă
măreţia muncii judecătorului. în general, se susţine că un judecător trebuie să fie pregătit pentru această funcţie. Pregătirea
include: activitatea în calitate de consultant juridic în judecată, apoi specialist în organele justiţiei, stagierea în organele
procuraturii, după care trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a cincea să susţină examenul de calificare pentru funcţia de
judecător.
În literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor unui judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a
problemelor înaintate faţă de el într-un proces de judecată, formează cultura judiciară. La fel cultura judiciară trebuie privită ca
nivel de perfecţiune în înfăptuirea activităţii judiciare, respectînd atît normele legale cît şi morale.
În concluzie, profesiograma judecătorului cumulează cultura judiciară, din care considerent în continuare vom folosi noţiunea
de profesiogramă.

Structura și conținutul Codului deontologic al judecătorului

Un sistem judiciar independent şi onorabil este indispensabil justiţiei. Justiţia ocupă un loc deosebit în afirmarea statului de
drept, iar conduita, moralitatea şi cultura judiciarului au o importanţă majoră în procesul de înfăptuire a ei.
În actualele condiţii, faţă de judecători, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti, sînt înaintate un şir de cerinţe morale şi de conduită
specifice, o parte dintre ele fiind incluse în acte normative, altele urmînd a fi însuşite şi respectate ca deziderate ale eticii
profesionale.
Judecătorul trebuie să participe activ la stabilirea, menţinerea, aplicarea normelor de conduită, pe care le va respecta personal,
astfel încît să fie asigurată integritatea şi independenţa sistemului judecătoresc.
Reglementările prezentului Cod urmează a fi interpretate şi aplicate în vederea promovării acestor obiective Autoritatea
judecătorească este în RM o ramură a puterii de stat. Administrarea justiţiei este un atribut inerent sistemului judecătoresc şi, în
special, judecătorilor.
Codul de etică al judecătorului stabileşte standardele de conduită ale acestuia, conforme cu responsabilităţile, onoarea şi
demnitatea profesiei sale şi care sînt obligatorii pentru a fi respectate de către toţi judecătorii din RM.
Respectarea normelor cuprinse în prezentul Cod constituie un criteriu pentru evaluarea eficacităţii, calităţii şi integrităţii
profesionale a judecătorului.
Evaluarea respectării standardelor de conduită prescrise în prezentul Cod este efectuată de Consiliul Superior al Magistraturii,
potrivit legii.

Principiile de etica profesională a judecătorului

Principiile de etica profesională a judecătorului sînt:
 Principiul Independenţei
 Principiul imparţialităţii
 Principiul integrităţii
 Principiul decenţei şi corectitudinii
 Principiul egalităţii
 Principiul competenţei şi străduinţei
Principiul integrității. Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţiilor sale, conform principiilor de drept
garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care RM este parte.
Judecătorul are îndatorirea să promoveze supremaţia legii şi statul de drept, să apere drepturile şi libertăţile fundamentale,
interesele legitime ale tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, origine etnică, rasă, naţionalitate, cultură, ideologie, religie,
limbă, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială, asigurînd în toate cazurile calitatea şi caracterul echitabil al actului de
justiţie.
Judecătorul este obligat să respecte egalitatea persoanelor în faţa legii, asigurîndu-le un tratament cuviincios prin apărarea
demnităţii şi onoarei lor, precum şi integritatea fizică şi morală a tuturor participanţilor la procedurile judiciare. Atitudinea corectă,
imparţială faţă de om ca valoare supremă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu normele de drept
naţionale şi internaţionale şi cu principiile morale general-recunoscute sînt cerinţe obligatorii faţă de judecător.
În toate cazurile, judecătorul va acţiona independent, fără orice influenţe, îndrumări sau control şi nu-şi va permite
comportament necuviincios, inadecvat sau ilegal, care poate genera conflicte de interese şi periclita încrederea în independenţa
sa. Judecătorul trebuie să informeze imediat Consiliul Superior al Magistraturii despre orice faptă, acţiune, eveniment de natură
să-i afecteze independenţa, imparţialitatea, obiectivitatea judiciară, sau despre oricare încălcare a standardelor de etică prevăzute
în prezentul Cod.
Principiul imparțialității. Judecătorul trebuie să judece toate cauzele imparţial, în conformitate cu legea, fără restricţii,
influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe, directe sau indirecte, indiferent din partea cui sau pentru care motive ar veni ele.
Judecătorul va pronunţa hotărîri independent, rămînînd fidel legii, menţinîndu-şi autoritatea şi competenţa profesională şi nu
se va lăsa influenţat de contacte, stimulente, informaţii sau sfaturi din partea oricăror persoane, structuri de stat sau instituţii
publice, mijloace de informare în masă, interese de partid, interese publice, doctrine politice, sentimente sau teama de eventuale
critici imediate sau de durată.
Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, acţiune sau manifestare care ar putea prejudicia încrederea publicului
în sistemul judecătoresc.
 50
Judecătorul îşi va exercita funcţiile nepărtinitor şi fără prejudecăţi, nu va manifesta atitudine preconcepută prin exprimare sau
prin fapte şi nu-şi va permite cuvinte, fraze, gesturi sau alte acţiuni care ar putea fi înterpretate ca semne de părtinire sau
prejudecată.
Judecătorul este obligat să fie imparţial şi să nu admită influenţe asupra activităţilor sale profesionale de către nici o persoană,
inclusiv de rudele, prietenii sau cunoscuţii săi.
Principiul integrității. Judecătorul este obligat să se abţină de la oricare proces în care imparţialitatea sa ar putea fi pusă la
îndoială şi se va autorecuza într-un proces în care aceasta este cerută de lege, inclusiv în cazurile în care:
a) are o părtinire sau prejudecată proprie faţă de una dintre părţi, sau personal deţine informaţii despre probele contestate ce
ţin de proces;
b) ştie că el, personal sau ca custode, sau soţul său (soţia) sau alte rude apropiate au un interes financiar în obiectul disputei
sau orice alt interes care ar putea afecta substanţial rezultatul procesului.
Principiul decenței și corectitudinii. Judecătorul va menţine ordinea şi atmosfera respectuoasă în şedinţele de judecată,
asigurînd disciplina şi solemnitatea desfăşurării procesului, fie în biroul său, fie în sala de judecată. El urmează a da dovadă de
demnitate, respect şi răbdare faţă de toţi participanţii la proces.
Judecătorul va avea permanent un comportament oficial, sobru, politicos în comunicarea cu alte persoane. El va cere tuturor
participanţilor la proces şi altor funcţionari ai sistemului judiciar să se abţină de la manifestarea, prin cuvinte sau atitudine, a
părtinirii sau prejudecăţilor împotriva părţilor, martorilor, avocaţilor sau altor persoane.
Judecătorul îşi va conforma exteriorul şi vestimentaţia în timpul exercitării funcţiei la cerinţele legii şi prestigiul profesiei.
Relaţia judecătorului cu colectivul de muncă trebuie să se bazeze pe respect şi bună- credinţă, comportamentul exemplar fiind
un model de comunicare şi atitudine reciprocă adecvată.
Judecătorul nu poate denigra în public probitatea profesională şi morală a colegilor săi.
Judecătorul va evita discuţii cu participanţii la proces sau cu terţe persoane despre alte cauze puse pe rol în instanţă, decît în
cazurile prevăzute de lege.
Judecătorul poate să consulte alţi judecători doar referitor la legislaţia de ordin material, procedural, administrativ pe marginea
unei anumite cauze care se află în curs de examinare.
Discuţia este limitată la probleme teoretice şi poate fi iniţiată doar de judecătorul care examinează cauza respectivă. Cu excepţia
cazurilor permise de lege, judecătorul nu va admite intervievări, argumentări sau comunicări private, menite să-i influenţeze
acţiunile sale profesionale în orice cauză civilă, penală sau administrativă.
Principiul egalităţii. Judecătorul nu va face comentarii publice, inclusiv în mijloacele de informare în masă, pe marginea
cauzelor aflate pe rol în instanţă pînă la intrarea în vigoare a hotărîrilor adoptate.
Judecătorul îşi poate exprima opinia prin declaraţii publice, realizîndu-şi dreptul la replică, pentru a infirma oricare afirmaţie
falsă sau defăimătoare, inclusiv publicată în mijloacele de informare în masă, la adresa sa sau despre procesul de judecată. În cazul
cînd va face declaraţii publice, se va conduce de criterii de rezonabilitate şi măsură.
Principiul competenţei şi străduinţei. În exercitarea atribuţiilor, judecătorul are următoarele obligaţii:
a) să-şi îndeplinească îndatoririle şi funcţiile de serviciu profesionist, competent, inclusiv toate sarcinile administrative date
conform legii;
b) să-şi menţină la nivel înalt şi să-şi perfecţioneze permanent cunoştinţele, competenţele şi abilităţile sale profesionale prin
autoinstruire, instruire continuă şi educaţie întru executarea adecvată a îndatoririlor de administrare a justiţiei;
c) să decidă prompt, eficient şi obiectiv în toate cauzele judiciare, acţionînd cu diligenţă şi în timp util, să respecte termenele
legale, iar în cazul în care legea nu prevede astfel de limite, să- şi îndeplinească îndatoririle într-o perioadă de timp rezonabilă;
d) să păstreze secretul profesional ce ţine de deliberările sale şi de informaţiile confidenţiale obţinute în timpul îndeplinirii
atribuţiilor legate de şedinţele de judecată şi în afara acestora;
e) să întreprindă, în exerciţiul funcţiei, măsurile necesare pentru păstrarea sau sigilarea cuvenită a informaţiilor, materialelor
confidenţiale obţinute, potrivit legii şi să asigure prevenirea dezvăluirii neautorizate a acestora;
f) să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurîndu-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să apere demnitatea,
integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare;
g) să-şi exercite responsabilităţile juridice ce îi revin în măsura în care să se asigure de aplicarea corectă a legii şi
instrumentarea cauzelor în mod echitabil, eficient şi fără întîrziere.

Statutul etico-moral al judecătorului

Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:
Aspectul social, care se manifestă nu doar prin examinarea şi soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile
sau penale, ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar, practicii judiciare şi diverselor materiale pentru prevenirea
acţiunilor infracţionale şi a altor încălcări de lege. În acest sens se desfăşoară procese publice la locul de trai al infractorilor, se
propagă legile în rîndurile populaţiei, se duce o activitate de profilaxie.
Din cauză că judecătorul este factorul de decizie într-un proces, el trebuie să dea încheieri motivate, să emită sentinţe juste
(care sînt începutul rezolvării conflictului dintre persoană şi societate), să fie responsabil în faţa societăţii pentru dezvoltarea de
mai departe a personalităţii inculpatului.
Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi:
 spiritul dreptăţii;
 intolerarea încălcărilor sub orice formă;
 tendinţa de a stabili adevărul;
 principialitate;
 51
 responsabilitate pentru păstrarea încrederii societăţii faţă de sistemul judiciar;
 mîndrie profesională;
 demnitate;
 imparţialitate şi cumpătare.
Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator, deoarece, prin activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra
participanţilor la proces, precum şi asupra tuturor cetăţenilor.
Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării prealabile a cazurilor, după care dosarele sînt înaintate spre
examinare, colectarea şi cercetarea dovezilor, controlul şi evaluarea tuturor probelor, ascultarea părţilor, examinarea acelor dovezi
ce au legătură cu cazul, dobîndirea informaţiei, stabilirea expertizei etc.
Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor calităţi:
 prudenţă sporită în acţiuni;
 responsabilitate înaltă pentru hotărîrile luate;
 capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor luate;
 sinceritate cu sine însuşi;
 gîndire critică şi precisă;
 măiestrie profesională înaltă.
Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să posede un intelect profund şi erudiţie profesională.
Aspectul reconstitutiv se compune din analiza informaţiei acumulate pe dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea versiunii
proprii. Nu mai puţin importantă este organizarea informaţiei şi depoziţiilor martorilor, inculpatului, victimei, raportului de
expertiză într-un sistem logic şi reconstituirea faptului săvîrşirii infracţiunii.
Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii, care este legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost
examinate în şedinţa judiciară.
Activitatea de reconstituire pretinde:
 memorie dezvoltată;
 imaginaţie;
 gîndire logică şi analitică;
 independenţă – excluderea diferitelor influenţe asupra activităţii profesionale;
 obiectivitate şi imparţialitate, adică judecătorul examinează circumstanţele reale ale cazului, adoptînd o poziţie egală faţă
de toţi;
 acţionează doar în interesul dreptăţii şi al adevărului în baza legii;
 orizont larg;
 intuiţie.
Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în ambele cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de a
gîndi obiectiv, concret, decis şi multiaspectual.
Aspectul comunicativ se reflectă în comunicarea judecătorului cu avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic
superiori, cu părţile participante la proces, cum se spune judecătorul este arbitru în organizarea comunicării în proces, deoarece el
poate acorda ajutor într-o situaţie de conflict, să concilieze contrariile, să influenţeze părerile celor ce nu au dreptate.
Este important ca judecătorul să aplice procedeele de interogare pornind trăsăturile individuale ale persoanei. Nu trebuie
neglijată atmosfera emoţională pozitivă, aceasta favorizînd examinarea justă a cazului.
Comunicarea corectă necesită din partea judecătorului răbdare, amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate,
capacitatea de a asculta şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere sau punct de vedere, lipsa aroganţei, cultură înaltă a vorbirii.
Aspectul organizatoric constă în faptul că preşedintele şedinţei de judecată conduce examinarea judiciară a cazului în limitele
legii procesuale. Se deosebesc două laturi ale organizării:
1) în primul rînd, planificarea corectă a lucrului, organizarea estetică a locului de muncă, autoorganizarea în pregătirea pentru
proces, convocarea şedinţei judiciare la timpul stabilit;
2) în al doilea rînd, organizarea tuturor participanţilor ia proces. Aceasta presupune înştiinţarea din timp despre ora examinării
şi obligativitatea lor de a se prezenta la ora stabilită în sala de şedinţe; ridicarea asistenţei cînd începe şedinţa prin cuvintele
solemne.
Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală.
Judecătorul trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd iniţiativă şi prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce
doresc să influenţeze hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască comportamentul martorilor, părţii vătămate.
În procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale ale judecătorului cum sînt: voinţa, consecvenţa, insistenţa,
concentrarea, stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.
Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite examinarea rapidă şi în termene rezonabile a dosarului. Organizarea tactică
mai presupune eficienţă şi rezultate pozitive.
Aspectul perfectării încheie profesiograma judecătorului şi presupune transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul
procesului judiciar în forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă, încheiere, decizie, mandat de arestare ş.a. în acest caz se
manifestă capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de întocmire a unui document juridic.
Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sînt:
 cunoaşterea limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în RM;
 cultură generală şi specială în domeniul limbajului scris;
 cunoaşterea lucrului de secretariat;
 capacitatea de a motiva o hotărîre;
 52
 capacitatea de a formula gîndurile clar şi precis, structurat şi logic;
 capacitatea de a folosi mijloace tehnice şi grafice de scriere.
Profesia judecătorului este una foarte grea şi responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit persoane care întrunesc
anumite cerinţe legale, precum şi etice, morale, politice şi psihologice.
Studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie să-şi dea bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă social-
politică bogată, cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală.

Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE PROCURORILOR

Noțiuni generale privind etica profesională a procurorului
Procuror este funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii legate de conducerea şi exercitarea urmăririi penale,
prezentarea rechizitoriului în instanţele judecătoreşti, examinarea şi soluţionarea cererilor şi reclamaţiilor cetăţenilor,
reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.
Activitatea procurorului este lipsită de caracterul impunător al activităţii judecătorului şi de romantismul ofiţerului de urmărire
penală. Procurorul este privit ca un învinuitor sever, participant nemijlocit la evenimentele tragice, accidente şi este spaima tuturor
conducătorilor neglijenţi.
În general, esenţa activităţii procurorului constă în responsabilitatea în faţa statului pentru starea legalităţii şi contracararea
încălcărilor de drept. Prin întreaga sa activitate procurorul contribuie la aplicarea justă şi unitară a legii, la prevenirea şi combaterea
infracţiunilor şi altor fapte de încălcare a ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi regulilor de
convieţuire socială.
Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată, procurorul participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a
administra noi probe; îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor, precum şi referitor la aplicarea legii
penale şi a pedepsei faţă de inculpat. În cauzele civile procurorul poate porni acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime la cererea persoanei.
În cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală, procurorul urmăreşte ca orice infractor să fie tras la răspundere penală şi
nici o persoană să nu fie urmărită penal fără temei. La fel procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută, decît în
condiţiile prevăzute de lege şi doar în baza hotărîrii judecătorului.
Pentru asigurarea legalităţii procesului penal, procurorul porneşte procesul penal sau refuză pornirea lui, încetează sau
suspendează urmărirea penală, întocmeşte rechizitoriul, transmite materialele instanţei de judecată.
La exercitarea supravegherii generale, procurorul poate să ceară conducătorilor şi altor factori de decizie prezentarea
documentelor, materialelor, datelor statistice, organizarea controlului şi reviziei activităţii agenţilor economici aflaţi în subordinea
şi sub controlul lor, factorilor de decizie, subordonaţi lor, precum şi să solicite, concursul specialiştilor pentru elucidarea unor
probleme de specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii, efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale,
informaţii, comunicări sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să prezinte rezultatele controlurilor; să citeze factori de
decizie şi cetăţeni şi să le ceară explicaţii orale sau scrise privitor la încălcările legii, să audieze comunicările şi explicaţiile
conducătorilor organelor administraţiei publice, agenţilor economici şi ale altor persoane juridice privind starea legalităţii din
organizaţiile care se află în subordinea şi sub controlul lor.
Activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii juridice, prin aceasta devenind foarte importantă. În cadrul ei se
manifestă atît calităţile organizatorice, de cercetare şi reconstitutive, cît şi comunicative şi de perfectare a actelor juridice.
Aspectul social al activităţii procurorului constă în analiza socială a infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor,
condiţiilor care au favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se analizează motivele, condiţiile de apariţie şi funcţionare a grupurilor
criminale organizate.
Pentru asigurarea unei reuşite în acest domeniu, procurorul trebuie să cunoască criminologia, sociologia, pedagogia, psihologia
etc. Procurorul, susţinînd învinuirea în numele statului, reprezintă majoritatea socială. Aceasta necesită o analiză meticuloasă a
probelor, concluzii ireproşabile, capacitatea de a formula cerinţele juste, înţelese pentru întreaga masă a societăţii pe care o
reprezintă.
Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o
atmosferă normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale reglementate, prescripţii legale întocmite corect şi complet. Actele
emise de procuror în aceste condiţii devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, persoane cu funcţii de răspundere, întreprinderi şi
organizaţii.

Structura și conținutul Codului deontologic al procurorului

Procuratura, în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile
cetăţeanului, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţa de judecată, participă, în condiţiile legii, la
judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ şi contravenţionale, în care procedura a fost intentată de ea, asigură
asistenţa juridică şi colaborarea internaţională în domeniul său de activitate, implementează politica penală a statului, asigură
protecţie martorilor şi victimelor infracţiunii, altor participanţi la proces, intentează acţiune civilă în cazurile prevăzute de lege,
exercită controlul respectării legilor în locurile de detenţie preventivă şi în penitenciare, exercită controlul legalităţii în Forţele
Armate, exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale.
Codul de etică al procurorului are drept scop instituirea unui comportament ireproşabil al procurorului şi include un ansamblu
de principii morale şi de conduită, menite să stabilească responsabilităţile care îi revin în apărarea intereselor generale ale
societăţii, apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, conformarea în activitatea sa exigenţelor de conduită şi etică,
promovarea imaginii Procuraturii în societate.
 53
Codul de etică al procurorului este elaborat în corespundere cu prevederile Constituţiei RM, Legii cu privire la Procuratură,
Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, Legii cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, Ghidului
cu privire la Rolul Procurorilor adoptat la Congresul 8 al Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor (Havana, 27 august 7 septembrie 1990), Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia privind drepturile
şi obligaţiile esenţiale ale procurorilor, adoptate de către Asociaţia internaţională a Procurorilor la 23 aprilie 1999, Recomandările
Consiliului Europei REC(2000) din 11 mai 2000 privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici şi REC(2000) cu privire
la rolul Procuraturii în cadrul sistemului de justiţie penală, Ghidului european al eticii şi conduitei procurorului Ghidul de la
Budapesta, adoptat la Conferinţa Procurorilor Generali din Europa, la 31 mai 2005 şi stabileşte principiile de bază a eticii
procurorului, restricţiile şi exigenţele speciale faţă de procuror, responsabilităţile lui, comportamentul procurorului în exercitarea
atribuţiilor de serviciu şi în societate.

Principiile de etica profesională a procurorului

Imaginea de bună reputaţie a organelor Procuraturii şi a procurorului se creează în baza următoarelor principii:
 legalităţii, potrivit căruia procurorul, în acţiunile sale, este obligat să respecte cu stricteţe legea, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei, în corespundere cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţia RM, alte acte legislative şi normative, tratate
internaţionale la care RM este parte;
 egalităţii, imparţialităţii şi nediscriminării, care presupun că, în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, procurorul aplică
tratamente egale tuturor persoanelor, luînd aceleaşi măsuri pentru situaţii similare de încălcare a normelor de drept, fără a fi
influenţat de considerente etnice, de naţionalitate, rasă, religie, vîrstă, gen, orientare sexuală, avere, stare socială, opinie politică
sau de orice altă opinie;
 transparenţei, ce presupune claritatea şi deschiderea pe care procurorul trebuie să le manifeste faţă de societate şi persoană
în limitele stabilite de lege;
 profesionalismului, potrivit căruia, procurorul este obligat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu competenţă,
responsabilitate, eficienţă, promptitudine şi corectitudine, aplicînd adecvat cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice;
 confidenţialităţii, ce determină procurorul de a garanta securitatea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea obligaţiilor
de serviciu;
 controlului ierarhic, potrivit căruia, procurorul este responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor sale funcţionale în faţa
procurorului ierarhic superior.
 loialităţii, care se exprimă prin ataşamentul faţă de instituţia Procuraturii şi valorile promovate de ea, obligaţia de a se abţine
de la orice act sau fapt ce poate prejudicia prestigiul, imaginea sau interesele legale ale Procuraturii.

Statutul etico-moral al procurorului

Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial
şi principial; intolerant faţă de încălcarea legilor.
Procurorul activează în numele societăţii şi în interesul public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil în faţa ei.
Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului este cel de cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor
materialelor, dosarelor aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi săvîrşire a infracţiunii, analiza probelor în procesul examinării
unor cazuri complicate, cu multe episoade, în special a celor din sfera crimelor organizate.
Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului – căutînd nu numai calităţi negative, ci şi pozitive.
Momentul cercetării este prezent în cazul controlului documentelor şi materialelor agenţilor economici, persoanelor fizice,
organelor de stat, unităţilor militare, locurilor de recluziune, precum şi a materialelor primite în baza cererii scrise. La fel se
cercetează instrucţiunile, dispoziţiile, ordinele persoanelor cu funcţii de răspundere şi se cer lămuriri scrise sau verbale de la
acestea privind încălcarea legii. În vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia cunoştinţă de materialele dosarului,
formulează cereri, dă explicaţii.
Activitatea de cercetare reclamă procurorului anumite calităţi:
 gîndire critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă, consecventă, pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a
prognoza consecinţele hotărîrii sale;
 reacţii rapide în aprecierea circumstanţelor şi luarea măsurilor necesare;
 abnegaţie;
 capacitatea de a sesiza caracterul denaturat al informaţiilor şi faptelor;
 constructivitatea prezintă o importanţă deosibită în activitatea procurorului şi constă în capacitatea de a sintetiza toată
informaţia acumulată pe dosar, pentru a forma concepţia învinuirii în procesul penal;
 capacitatea de a descoperi motivele fenomenelor cercetate şi reacţionarea la timp în ordinea stabilită de lege.
Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de căutare şi instalare a adevărului.
Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi îndreaptă activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care
a avut loc în trecut. Aspectul reconstitutiv caracterizează întreaga activitate a procurorului.
În cazul activităţii de control al legalităţii, procurorul îşi mobilizează gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa
faptelor, cuprinde o sferă largă de fenomene şi probleme care cer a fi controlate, audiază persoane, verifică legalitatea actelor, dă
anumite indicaţii organelor de urmărire penală, anulează ordonanţe ilegale.
La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul reconstitutiv se manifestă în capacitatea de a elucida faptele în felul în
care au fost stabilite în urma examinării judiciare, de a interpreta îndoielile în folosul inculpatului, a analiza probele examinate în
şedinţă şi a motiva concluzia despre învinuire sau lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a acţiunilor inculpatului.
 54
Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru procurori:
 potenţial intelectual general şi special – adică să fie specialist atît în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală, învinuire
în instanţă, în literatura de specialitate această calitate mai este numită universalism;
 gîndire logică;
 cunoaşterea legislaţiei;
 independenţă în scopuri şi sarcini;
 memorie operativă de lungă durată;
 intuiţie şi imaginaţie.
Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine aspectul organizatoric, în care se realizează calităţile volitive
ale personalităţii acestuia.
Procurorul trebuie să poată planifica strict ziua de lucru: primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea
învinuirii, studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută învinuirea, pregătirea materialelor; antrenarea colegilor în
rezolvarea anumitor probleme.
Procurorul planifică independent modalitatea de control (revizie sau expertiză, planificat sau inopinat, general sau tematic) a
agenţilor economici, persoane fizice sau organe de stat. Datorită calităţilor organizatorice, procurorul poate ridica eficacitatea
lucrului. în general procurorul trebuie să fie un model al disciplinei.
Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a voinţei, concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii,
autodisciplinei, iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului, calităţii de lider.
O importanţă deosebită în activitatea profesională a procurorului o prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite persoane,
începînd cu colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite sfere sociale şi finisînd cu interogarea inculpatului, martorilor, victimei,
procurorul trebuie să fie un meşter iscusit la întreţinerea unei discuţii, un polemist cu experienţă şi un orator strălucit.
Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului este susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.
Cu cît este mai înalt nivelul de cultură psihologică, juridică, etică, estetică şi ecologică, cu atît mai armonioasă este
personalitatea procurorului. Respectiv, sporeşte şi nivelul profesionismului în susţinerea învinuirii.
Perfectarea actelor juridice de către procuror necesită aceleaşi dexterităţi ca şi ale judecătorului, doar că actele întocmite de
procuror sînt de altă natură: recurs, sesizare, ordonanţă, acţiune civilă. Acest aspect cere de la procuror capacitatea de a întocmi
corect documentele în conformitate cu normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de stat, acurateţe, precizie, claritate
etc.

Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE AVOCAȚILOR

Noțiuni generale privind etica profesională a avocatului
Avocatul este persoana, datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor juridic cetăţenilor şi organizaţiilor.
Din alt punct de vedere avocatul este juristul care acordă ajutor cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin consultare,
apărare judiciară şi reprezentare.
Conform legislaţiei RM, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa
la ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi
consulta clienţii în domeniul dreptului.
Avocatura este o profesie autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană cu profesie liberă. Dacă procurorul şi
judecătorul acţionează în numele legii, atunci avocatul acţionează în numele său, al conştiinţei, talentului şi în conformitate cu
legea.
Activitatea avocatului se desfăşoară în instituţia avocaturii. Despre avocatură se menţionează că este creată nu pentru satisfacţia
celor ce fac parte din ea, ci pentru slujirea socială, slujire grea, severă şi serioasă.
Funcţiile avocatului în RM sînt:
 oferă consultaţii şi explicaţii;
 întocmeşte documente cu caracter juridic;
 reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice;
 reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în materie juridică în relaţii cu alte persoane;
 participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau reprezentant al victimei,
al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie înzestrat cu capacităţi profesionale.
Sub aspect social activitatea avocatului este caracterizată prin umanism determinat de societate. În această ordine de idei
avocatul trebuie să deţină capacitatea de a imprimă importanţă socială apărării atunci cînd susţine un interes privat; capacitatea de
a inspira încredere societăţii; de a menţine şi consolida autoritatea şi prestigiul avocaturii în general; capacitatea de a desfăşura
munca de educaţie juridică a populaţiei prin consultaţii, interpretînd acte normative, fapt care influenţează conştiinţa juridică,
favorizează preîntîmpinarea infracţiunilor; capacitatea de a păstra secretul profesional pentru a nu distruge încrederea în relaţia
avocat — client, astfel diminuînd prestigiul avocaturii; capacitatea de a înfăptui apărarea juridică a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului, pentru a rezolva conflictul dintre persoană şi societate, în strictă corespundere cu principiul prezumţiei nevinovăţiei;
capacitatea de a fi competent în problemele care interesează cetăţenii, fapt care trebuie asigurat în mod profesionist.
Pentru realizarea aspectului social al activităţii, avocatul trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi:
 umanismul;
 încredere în oameni, reflectată în prognozarea unei conduite social-utile a infractorului;
 spiritul dreptăţii;
 respectarea legalităţii;
 55
 nivel înalt al calificării profesionale;
 comportament ireproşabil în societate;
 atitudine respectuoasă faţă de oameni.
Posedînd asemenea aptitudini, avocatul va putea păstra uşor legătura cu societatea, asigurîndu-şi reputaţie ireproşabilă
profesională.

Structura și conținutul Codului deontologic al avocatului

Codul deontologic al avocatului stabileşte regulile de conduită a avocatului.
Normele deontologice se interpretează în baza principiilor generale ale profesiei de avocat. Nerespectarea acestor norme
constituie temei pentru intentarea unei proceduri disciplinare.
Normele deontologice se vor aplica avocaţilor și avocaților stagiari, atît pe teritoriul RM, cît și în străinătate, privind:
a) orice raport profesional al unui avocat sau avocat stagiar din RM cu un avocat dintr-un alt stat;
b) activitatea profesională a unui avocat sau avocat stagiar din RM într-un alt stat, indiferent dacă avocatul se află sau nu acolo.
Scopul prezentului Cod rezidă în reglementarea standardelor de integritate şi de conduită ce urmează a fi respectate de avocați,
în formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate, prevenirea abaterilor disciplinare, informarea publicului cu privire
la conduita profesională a avocaților, crearea unui climat de încredere şi respect reciproc în societate.
Libertatea şi independența profesiei de avocat sînt atribute exclusive ale persoanei ce exercită profesia de avocat în temeiul
Legii cu privire la avocatură şi al prezentului Cod.
Normele de deontologie profesională reglementate de prezentul Cod sînt destinate să garanteze îndeplinirea de către avocat a
misiunii sale pentru buna funcționare a justiţiei şi realizarea drepturilor justiţiabililor.
Jurămîntul avocatului constituie esența juridico-morală de exercitare a profesiei.
În exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în fața tuturor organelor de drept, a instanțelor de judecată, a
autorităților și instituțiilor publice și private, avocatul este în drept să aplice orice mijloc legal de exercitare a dreptului de apărare.
În cadrul procedurilor disciplinare, avocatul urmează să coopereze, în mod rezonabil, cu Comisia de etică și disciplină pentru
exprimarea poziției sale.

Principiile de etica profesională a avocatului

Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:
 principiul legalităţii;
 principiul libertăţii;
 principiul independenţei;
 principiul umanismului;
 principiul confidenţialităţii;
 principiul asigurării dreptului la apărare garantat de Constituţie;
 principiul democratismului şi colegialităţii în raporturile dintre avocaţi;
 principiul apartenenţei benevole la asociaţiile profesionale de avocaţi.
Principiile definesc statutul şi garantează activitatea profesională a avocatului.
Ținînd cont de prevederile Codului deontologic al avocatului, sînt relevante următoarele principii:
Independența
Exercitînd profesia de avocat, fiecare avocat este obligat să întreprindă acțiuni corespunzătoare pentru a-și asigura
independența și libertatea de exercitare a profesiei. Îndatoririle multiple ale avocatului îi impun acestuia independența absolută,
liberă de orice influență, derivată din propriile interese sau din cele ale persoanelor-terțe. Avocatul trebuie să evite orice
prejudiciere a independenței sale și să vegheze la respectarea eticii profesionale.
Încrederea și integritatea morală
Relațiile dintre avocat și client sînt bazate pe onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate și confidențialitate.
Responsabilitatea avocatului include și comportamentul acestuia în exercitarea profesiei și în afara ei. Comportamentul avocatului
în afara exercitării profesiei poate conduce la sancțiuni doar în cazuri excepționale.
Confidențialitatea
Natura misiunii avocatului este prezumată a fi depozitarul secretelor clienților săi și al comunicărilor confidențiale, fiind un
drept și o datorie fundamentală a avocatului. Obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată în timp.
Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile pentru care o persoană a solicitat asistență juridică, esența consultațiilor
oferite de avocat, procedeele de strategie și tactică ale apărării sau reprezentării, datele privind persoana care a solicitat asistență
și alte împrejurări care rezultă din activitatea profesională a avocatului. Obiectul confidențialității se extinde asupra tuturor
activităților profesionale ale avocatului și ale angajaților biroului asociat sau cabinetului, după caz. Nici o presiune sau ingerință
a unei autorități publice sau de altă natură nu-l poate obliga pe avocat să divulge secretul profesional, cu excepția cazurilor
prevăzute expres de lege, sau pentru a intenta o acțiune ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre avocat și client.
Competența
Avocatul realizează activitatea încredinţată bazîndu-se pe competenţa sa profesională. Avocatul are obligația să-și
îmbunătățească continuu formarea profesională și să depună eforturi pentru a-şi menține un nivel înalt al calificării profesionale.
Incompatibilități
Profesia de avocat în RM este incompatibilă cu:
a) orice funcție retribuită, cu excepția funcțiilor legate de activitatea științifică și didactică, precum și de activitatea în calitate
de arbitru al judecății arbitrale (arbitrajului), mediator;
 56
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
Publicitatea personală
Publicitatea avocatului trebuie să fie veridică și exactă, ca formă și conținut, respectîndu-se secretul profesional și alte principii
esențiale ale profesiei, nu trebuie să conțină informații înșelătoare sau care ar putea induce în eroare sau ar afecta imaginea
profesiei ori reputația colegilor.
Reglementările detaliate și restricțiile referitoare la publicitatea avocatului se conțin în Statutul profesiei de avocat.
Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în care funcționează organele de urmărire penală, procuratura,
instanțele de judecată, precum și la domiciliul acestuia. Amplasarea oficiului avocatului în incinta propriului domiciliu este
posibilă numai cu condiţia rezervării unei încăperi, dedicate activităţilor profesionale, cu intrare externă separată.

Statutul etico-moral al avocatului

Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor, controlorul lor principal rămîne societatea. În faţa acesteia avocaţii
sînt responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru ridicarea culturii juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a drepturilor
altor persoane.
În activitatea avocatului un loc aparte deţine aspectul de cercetare care presupune:
 capacitatea de a găsi dintr-un număr mare de probe doar pe acele care îl vor achita pe inculpat sau vor micşora vina lui (de
aceasta depinde reuşita activităţii avocatului);
 capacitatea de a aprecia probele şi de a acorda un ajutor corect şi calificat;
 selectarea normelor juridice şi aplicarea adecvată a lor;
 folosirea tuturor mijloacelor legale de apărare;
 urmărirea schimbărilor din legislaţie;
 cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca cu uşurinţă în situaţiile complicate.
Acest aspect cere de la avocat:
- gîndire profundă,
- conştiinciozitate,
- cunoaşterea legislaţiei,
- principialitate,
- dezinteres personal.
În activitatea avocatului persistă şi aspectul reconstructiv care poate fi realizat în 3 trepte:
1) formularea concepţiei generale despre apărare, generalizarea informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea liniei de
apărare. Cel mai mare pericol pentru avocat este lipsa părerii proprii despre starea cazului şi modalitatea de rezolvare a lui. În
aceste cazuri se manifestă incapacitatea avocatului de a-şi promova convingerile, el poate fi uşor influenţat, pasiv, inert, iar
apărarea este ineficientă.
La această etapă avocatul trebuie:
 să-şi imagineze clar ce eveniment a avut loc;
 să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite sau necunoscute;
 să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;
 să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor;
2) elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de apărare, întocmirea cererilor şi demersurilor, pornind de la
complexitatea şi specificul sarcinii puse, experienţa anterioară acumulată în astfel de dosare, posibilitatea de a examina
suplimentar unele probleme confuze, consultarea altor colegi pentru rezolvarea problemelor clientului. Toate materialele dosarului
avocatul le examinează în primul rînd din punctul de vedere al clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate schimba poziţia
apărării fără acordul acestuia;
3) efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sînt necesare aşa calităţi ca: independenţă, memorie, gîndire critică,
imaginaţie, atenţie la subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de colegi, sinceritate, competenţă specială ca reflectare nemijlocită a
deontologiei profesionale.
Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina principală, pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace
a clientului, manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.
Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are aspectul organizatoric, care se manifestă în pregătirea către
proces: alcătuirea planului, studierea personalităţii clientului, motivele infracţiunii, condiţiile ce au favorizat săvîrşirea ei,
înlăturarea neclarităţilor şi impreciziilor.
Organizarea presupune şi încheierea acordului privind cuantumul onorariului. Acesta se stabileşte prin acordul părţilor şi nu
poate fi schimbat de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. în cazul cînd participă din oficiu la apărare, cheltuielile sînt
suportate de Ministerul Justiţiei.
Organizarea mai presupune prezentarea la timpul stabilit în proces şi prezentarea materialelor necesare examinării cazului.
Sub aspect comunicativ activitatea avocatului se manifestă prin capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu
inculpatul încă în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa de judecată şi cu alţi participanţi la proces şi în cazul cînd se
realizează calitatea de orator iscusit.
în cazul în care acordă consultaţie, avocatul o face în mod calificat, convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el trebuie
să se exprime corect, clar şi complet. Dacă nu este competent într-o anumită problemă, avocatul recunoaşte acest fapt şi-i spune
clientului că va consulta colegii. La realizarea relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort, folosind căile cele mai simple
şi scurte (fără a întinde examinarea problemei) de acordare a asistenţei juridice.
 57
În relaţia cu colegii, avocatul trebuie să păstreze un climat psihologic sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu-le consultaţii,
în special colegilor tineri. Este respectuos şi corect, evitînd replicile şi insultele, critica. Cu avocatul, oponenţii adoptă o conduită
corectă, pentru a nu dăuna examinării cauzei. Relaţia avocat – coleg în general se bazează pe o concurenţă civilizată.
În contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces, avocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos interesele
clientului fără a depăşi limitele legale (Codul general de reguli pentru avocaţii ţărilor Uniunii Europene, nr. 27). Astfel instanţa
trebuie stimată, nu minţită, acesteia trebuie să te supui. Se interzice falsificarea circumstanţelor şi datelor pentru obţinerea
rezultatelor, relaţii ce se întemeiază pe o obiectivitate maximală, nu se admit insulte în adresa instanţei sau a celorlaţi participanţi
la proces. în şedinţă trebuie respectată ordinea stabilită, acelaşi lucru se cere şi de la clienţi.
În relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie politicos, să nu facă abuz de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie să
vorbească.
Ultimul aspect al comunicării revine pledoariei avocatului. Acesta este momentul culminant în particparea avocatului la
proces. în pledoarie se face un rezumat asupra anchetei judiciare, demonstrînd poziţia apărării şi calităţile oratorice sau arta de a
vorbi în public.
Activitatea de perfectare a actelor de către avocat constă în întocmirea corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul
acordării asistenţei juridice sau cînd susţine apărarea şi reprezentarea în instanţa de judecată (cereri, plîngeri, fişe de evidenţă,
etc.).
Documentul cel mai des întocmit de avocat este cererea de chemare în judecată în cauzele civile, plîngerea şi cererea simplă
în cazul celor administrative. Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor calităţi: acurateţe; cunoaşterea limbii de stat;
facultatea de a fi laconic în exprimare.
Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează deontologia sau profesiograma avocatului va permite acestuia să-şi exercite
funcţia de apărare şi să fie excluşi din categoria juriştilor „fără popularitate”.

Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE COLABORATORILOR POLIȚIEI

Noțiuni generale privind etica profesională a colaboratorului poliţiei
Termenul „poliţist” desemnează reprezentantul legii, numit sau ales, care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de a
aresta şi a reţine. Definiţia dată este conţinută în Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat prin Rezoluţia nr. 141 din 17.12.1979
a Adunării Generale a ONU.
Prin noţiunea poliţist se înţeleg toţi colaboratorii MAI şi ai altor organe de asigurare a securităţii statului, inspectori de sector,
inspectori de supraveghere şi asigurare a securităţii rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai Serviciului de Informaţii şi
Securitate, colaboratori ai Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat.
Conform Legii cu privire la poliţie, poliţia exercită următoarele atribuţii:
 ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi averii cetăţenilor;
 controlează respectarea ordinii publice pe străzi;
 efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor flagrante;
 instituie măsuri de protecţie de stat;
 ia măsuri de investigare operativă;
 efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;
 efectuează controlurile necesare.
La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină anumite capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţionate mai
sus, vom pomi de la aspectul social al activităţii poliţistului. în acest context putem menţiona că numai aprecierea socială imprimă
calificativul de personalitate unui poliţist. Numai ecoul social al acţiunilor şi comportamentului poliţistului conferă acestuia acea
aură publică de natură să atragă după sine aprecierea că are personalitate.
Sub aspect social un poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a lucra cu oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să pătrundă
în firea oamenilor şi în subtilităţile problemelor personale; aptitudinea de a cunoaşte raza criminalităţii în sectorul dat; capacitatea
de a crea o atmosferă ce ar preveni săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat de moralitate sănătos în interiorul grupurilor
sociale şi al societăţii în general; poliţistul la fel are grijă permanentă pentru viaţa şi libertatea oamenilor, în permanenţă veghează
şi luptă pentru contracararea faptelor ce prezintă pericol pentru societate, depistează şi trage la răspundere pe cei care prin acţiunile
lor sfidează legea.
Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de: cinste, sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism,
patriotism, răbdare, interes, stabilitate emoţională, consecvenţă, netolerare de încălcări sub orice formă de manifestare.
Aspectul social are ca scop principal asigurarea unei reputaţii ireproşabile profesiei poliţistului.
Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare care presupune depistarea infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea
portretului infractorului care dau posibilitate de a identifica persoana; în cazul inspectorului securităţii rutiere este importantă
efectuarea reviziei tehnice a mijloacelor de transport, prevenirea situaţiilor de accident; în cazul inspectorului de sector – colectarea
informaţiilor ce ar contribui la aflarea adevărului despre infracţiuni şi infractori.
Capacitatea de a efectua diferite acţiuni operative şi tactice, percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o permanenţă în
activitatea poliţistului.
Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului, de aceea în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor trebuie
să folosească în mod profesionist toate procedeele şi mijloacele cunoscute.
În activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul de reconstruire a evenimentului produs, despre care, de regulă,
iniţial există date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua hotărîri corecte în aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de a
constata şi descoperi infracţiuni prin elaborarea unui plan tactic bine chibzuit, formarea unei imagini reale despre evenimentul
produs, aprecierea informaţiei şi căutarea altor dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se bazează pe aptitudinea de
 58
a prevedea şi a deduce în baza unei imaginaţii bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii lor, precum şi pe capacitatea
analitico-sintetică evidenţiată prin promptitudinea în emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale şi juste, care să nu dea naştere
la interpretări, confuzii sau care să genereze reacţii nedorite, violente, periculoase pentru ordinea publică.
Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele calităţi: gîndire constructivă, operativitate, cumpătare,
stăpînire de sine, independenţă în luarea hotărîrilor, imparţialitate, logică juridică, imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva
cazului în faza de urmărire penală şi anchetă judiciară, rezistenţă psihologică, atenţie la detalii.
Aspectul comunicativ al poliţistului este unul dintre cele mai importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de a
întreţine relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica permanent cu ei, de ase ataşa de ei, de a colabora, de a trăi împreună
succesele şi insuccesele. Mai mult decît oricare profesie, mai mult decît oricare persoană, poliţistul trebuie să fie sociabil, să se
apropie fără dificultate de alte persoane chiar necunoscute.
Poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul deschis, să aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie volubil, să fie
interesat de problemele acestora, să fie binevoitor.
O altă capacitate este forţa de convingere prin aducerea argumentelor. Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru profilarea
personalităţii poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai printr-o capacitate persuasivă, prin raţionament logic, prin argumente în
conformitate cu actele normative în vigoare poliţistul poate dobîndi respect şi admiraţie din partea semenilor. Pentru aceasta
trebuie să posede arta conversaţiei şi a tehnicilor de convingere. Puterea de influenţare a celor din jur se realizează nu numai
printr-o conduită faptică, ci şi printr-o conduită verbală corespunzătoare.
Poliţistul trebuie să aibă următoarele trăsături de caracter: insistenţă, consecvenţă, concentrare, calitatea de a convinge şi
constrînge în limitele normelor de drept, empatia, stăpînire de sine, capacitatea de a-şi exprima clar şi corect gînd urile,
sociabilitate, bunăvoinţă, capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa, compătimire, spirit de observaţie, calitatea de a face
compromisuri.
Aspectul organizaţional se manifestă prin autodisciplină, folosire raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe durata
zilei de lucru a persoanelor ce sînt implicate benevol în realizarea acestor acţiuni, organizarea ordinii la trafic, folosirea eficientă
a mijloacelor tehnice.
Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele colectivităţii, care solicită devotament şi fidelitate exemplară,
respectare a cerinţelor regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor de linie.

Structura și conținutul Codului deontologic al colaboratorului poliției

Codul de etică şi deontologie al funcţionarului public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne reglementează
conduita acestuia în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi în afara îndeplinirii acestora.
Codul are drept scop ghidarea comportamentului funcţionarilor publici cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne, astfel încît aceştia să respecte valorile morale şi profesionale, principiile şi normele de conduită, contribuind la prevenirea
corupţiei şi crearea unui climat de încredere în societate.
Prevederile Codului se aplică tuturor angajaţilor care cad sub incidenţa Legii nr.288 din 16 decembrie 2016 privind funcţionarul
public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Respectarea prezentului Cod este obligatorie pentru toţi angajaţii atestaţi ai organelor afacerilor interne ale RM care au drept
sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi combaterea criminalităţii şi care sînt autorizate de către stat să exercite forţa şi
competenţe speciale pentru îndeplinirea acestor sarcini.

Principiile de etica profesională ale colaboratorului poliției

Conduita profesională a funcţionarului public cu statut special se bazează pe următoarele principii:
 legalitatea – respectarea Constituţiei RM, cadrului normativ în vigoare şi tratatelor internaţionale la care RM este parte;
 umanismul – apărarea, în mod prioritar, a persoanei ca valoare supremă a societăţii, a drepturilor şi libertăţilor acesteia;
 egalitatea şi nediscriminarea – aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, fără discriminări pe considerente de
apartenență etnică, rasă, religie, opinie politică sau de orice altă opinie, vîrstă, sex, orientare sexuală, avere, statut social, limbă,
dizabilitate sau orice alt criteriu;
 imparţialitatea – manifestarea unei atitudini obiective şi neutre de către funcţionarii publici cu statut special faţă de orice
interes personal, economic, politic, religios etc.;
 transparenţa – asigurarea accesului populaţiei la informaţiile cu caracter public, în condiţiile legislaţiei;
 disponibilitatea – intervenţia funcționarului public cu statut special în orice situaţie în care ia cunoştinţă de atingerea adusă
vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de momentul constatării acesteia, capacitatea de a percepe şi de a soluționa
problemele celor aflaţi în dificultate ori de a îndruma către alte autorităţi cazurile care se situează în afara competenţei sau
atribuţiilor sale;
 profesionalismul – îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitudine şi
corectitudine;
 confidenţialitatea – garantarea securităţii datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor stabilite de cadrul
normativ;
 respectul – consideraţia acordată persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaţilor, drepturilor şi libertăţilor acestora,
instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi deontologice;
 integritatea profesională – capacitatea funcționarului public cu statut special de a-şi exercita obligaţiile şi atribuţiile legale
şi profesionale în mod onest, ireproşabil, dînd dovadă de o înaltă ţinută morală şi corectitudine, precum şi abilitatea de a-şi realiza
activitatea în mod imparţial şi independent, fără a comite vreun abuz, respectînd interesul public, supremaţia Constituţiei RM şi a
legii;
 59
 loialitatea – obligaţia de a servi cu bună-credinţă instituţia în care activează, precum şi interesele legitime ale cetăţenilor,
de a se abţine de la orice act sau faptă care poate prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale instituţiei;
 intoleranţa faţă de corupţie – aplicarea măsurilor legale, potrivit competenței, pentru prevenirea, depistarea, suprimarea şi
pedepsirea comportamentului corupţional;
 prioritatea interesului public – obligaţia de a considera interesul public mai presus decît interesul personal în exercitarea
funcţiilor;
 prezumţia de nevinovăţie;
 intoleranţa (toleranţa zero) faţă de tortură, pedepse sau tratament inuman şi degradant – nimeni nu poate fi supus torturii,
nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Toleranța față de cei care vor admite în activitatea lor acte de tortură,
tratament inuman sau degradant va fi „zero”;
 integritatea morală – adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și respectate în societate.

Statutul etico-moral al colaboratorului poliției

Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al ordinii publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat,
să nu confunde libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia, mai ales că el este chemat să muncească nesupravegheat de şefi
şi superiori.
Un poliţist trebuie să fie dornic de a învăţa tehnici de investigaţie şi cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a disocia
adevărul de minciună. Prin hărnicie acumulează experienţă, dobîndeşte cunoştinţe şi deprinderi necesare profesiei, îşi fortifică
voinţa şi dezvoltă personalitatea.
Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional activitatea zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic neterminat din
ceea ce şi-a propus să înfăptuiască. Pentru a îndeplini la timp volumul mare de lucru, el caută şi adoptă cele mai adecvate metode
de muncă.
Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sînt: responsabilitatea, conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea, capacitatea de a
se orienta în situaţie, punctualitatea şi autodisciplina, voinţa puternică, dragostea faţă de muncă, îndeplinirea la timp a sarcinilor
funcţionale, alegerea mijloacelor optimale, flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în acţiuni, autoritate şi menţinerea ei.
Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să realizeze cu succes atribuţiile, executînd fiecare acţiune la timpul propus.
Ultimul aspect al activităţii poliţistului este cel de perfectare a documentelor: explicaţii, încheieri, procese-verbale, citaţii,
ordonanţe, certificate, acte de examinare şi cercetare, rapoarte ş.a. Este important de specificat că toate aceste documente sînt
transmise apoi organelor de urmărire penală, procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe publice ale statului. Din acest
motiv, este nevoie să fie respectate cu toată stricteţea cerinţele înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice. In felul acesta
organele ce au de lucrat cu aceste acte nu vor avea de „descifrat cu mare greu" semnele şi formulările întortocheate întocmite de
poliţişti. Problema care persistă în acest domeniu poate fi motivată prin agramatism şi modul de exprimare inadecvat care uneori
fac imposibilă înţelegerea sensului celor redate, diminuînd eficienţa şi corectitudinea aplicării dreptului.
Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se cere perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe,
cunoaşterea specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat, capacităţi de a transpune vorbirea orală într-o formă desluşită
scrisă, capacitatea de a lucra cu tehnica de scris, capacitatea de a întocmi documente procesuale, operative de investigaţie şi
confidenţiale, de a argumenta juridic concluziile, fixarea şi păstrarea probelor materiale, însuşirea limbii populaţiei din sectorul
unde lucrează, claritate şi precizie în formulare, cunoaşterea terminologiei de specialitate (este corect ca o lămurire să fie întocmită
după spusele martorului, însă în cazul în care exprimarea acestuia depăşeşte orice limită admisă, poliţistul transpune această
vorbire în una corectă din punct de vedere lingvistic şi juridic; în unele cazuri se păstrează şi originalul şi traducerea corectă de
către colaborator), corectitudinea gramaticală, capacitatea de a desena scheme grafice, mai ales în cazul inspectorului de securitate
a circulaţiei.
Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat să fie înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi interpretat
în modul corespunzător.
Din lista aptitudinilor poliţistului fac parte şi însuşirea şi aplicarea mijloacelor tehnice ca:
 tehnică specială de cercetare;
 mijloace de transport, utilaje;
 arme;
 raţie;
 dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;
 instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în anumite situaţii.
Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită,
în afara aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi sănătatea. La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea
ascuţită şi capacitatea de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite să-şi poată îndeplini munca, să inspire încredere,
simpatie şi chiar admiraţie din partea cetăţenilor cu care vine în contact şi care să-i ofere o colaborare firească, voluntară, sinceră.
Toate aceste aspecte, luate împreună, formează profesiograma sau deontologia poliţistului.