1

1. Teorii cu privire la integrarea europeana

Principalele teorii cu privire la integrarea europeana sunt: neofuncționalismul,
interguvernamentalismul, instituționalismul, constructivismul si teoria integrarii in prezent.
Neofuncționalismul
Contribuția majoră a neofuncționaliștilor la studiul elaborării politicilor UE a constat în
conceptualizarea unei ”metode comunitare” de elaborare a politicilor. Se baza în mare parte pe observarea
câtorva sectoare specifice (PAC și uniunea vamală) în perioada anilor de formare ai Comunității. Prezenta o
imagine distinctă a elaborării politicilor CE ca un proces condus de o Comisie care iniția propuneri. Astfel
metoda comunitară era nu doar un ansamblu juridic de instituții de elaborare a politicilor ci și un ”cod
procedural” condiționând așteptările și comportamentul participanților la proces.
Interguvernamentalismul
Porinid de la ipoteza lui Hoffman potrivit căreia statul național, departe de a fi depășit, se dovedise a fi
încăpățânat să reziste, o nouă școală ”interguvernamentalistă” și-a făcut apariția în domeniul teoriilor cu
privire la integrare.
La jumătatea anilor `80 cercetările asupra UE au explodat iar dezbaterea teoretică s-a înviorat.
Interguvernamentalismul liberal este un model în trei etape care combină:
1) O teorie liberală asupra formării preferințelor naționale
2) Un model interguvernamental de negociere la nivelul UE
3) O perspectivă a alegerii instituționale
În etapa liberală a modelului, șefii de guvern naționali unesc interesele alegătorilor interni și propriile
interse și-și expun preferințele naționale față de UE. Astfel preferințele naționale sunt complexe dar sunt
determinate pe plan intern. În etapa interguvernamentală, guvernele naționale își pun preferințele pe masa
negocierilor la Bruxelles, unde acordurile reflectă puterea relativă a fiecărui stat membru și unde organiz
supranaționale exercită prea puțină influență asupra rez. În cursul anilor `90 interguvernamentalismul
liberal s-a impus drept teoria principală cu privire la integrarea europeană, cu toate acestea au mai existat si
cercetători care nu au fost de acord cu întregul model.
”Noile instituționalisme”
În cursul anilor `80 și la începutul anilor `90 s-au dezvoltat trei tipuri de ”instituționalisme”, fiecare
având o abordare diferită : 1. Institutionalismul alegerii rationale, 2. institutionalismul sociologic, 3.
institutionalismul istoric.
Cercetătorii din dom alegerii raționale au obsevat că deși modelele majoritare de luare a deciziilor în
Congresul american anticipau o instabilitate a politicilor, totuși numeroși cercetători specializați în dom
Congresului american au constatat o stabilitate considerabilă a politicilor acestuia.
Institutionaliștii istorici s-au pozitionat intre aceste doua tabere, concentrandu-se asupra efectelor
produse în timp de către instituții.
Inițial , instituționalismul istoric a fost văzut ca având efecte duale, influențând atât constrângerile
asupra actorilor individuali, cât și preferințele acestora.
Atât pentru instituționaliștii alegerii raționale cât și pentru cei istorici, instituțiile UE ”contează”,
modelând în mod previzibil atât procesul de elaborare a politicilor cât și rez acestuia.

1
 2

Constructivismul și remodelarea identităților și preferințelor europene

Constructivismul nu este o teorie substanțială cu privire la integrarea europeană, ci o orientare ”meta-
teoretică” mai largă, cu implicații pentru studiul UE.
Pt constructiviști, instituțiile sunt înțelese ca incluzând nu numai regulile formale ci și normele
informale și se consideră că aceste reguli și norme îi constituie pe actori, adică le modelează identitățile și
preferințele.
Constructivismul sugerează că instituțiile influențează identitățile, preferințele și comportamentul
individual în mod mai profund decât teoreticienii alegerii raționale.
Autorii sugereaza că UE modelează nu numai comportamente, ci si identitățile și preferințele
indivizilor
Teoria integrarii în prezent
Teoria cu privire la integrarea europeana este in prezent mult mai complexa decât în 1977. Anii `90 au
fost martorii apariției unei noi dihotomii în studiile europene, între cercetătorii raționaliști și cei
constructiviști.
Teoreticienii mai optimiști tind să fie atrași din rândurile neofuncționaliștilor și constructiviștilor, care
subliniază potențialul integrării, primii prin difuzare funcțională și politică, ceilalți prin europenizare
graduala a identităților și preferințelor atat a elitelor, cat și maselor în urma unei cooperări prelungite și
productive.

2. Separarea verticala a puterilor: UE ca sistem federal

UE nu s-a născut ca o uniune federală, şi, în opinia celor mai mulţi analişti, nici în prezent nu
reprezintă o federaţie complet dezvoltată. Din punct de vedere politic, chiar termenul “federal” a fost
contestat, făcându-se trimitere la acesta în mod ocolit; iar din punct de vedere analitic, anumiţi cercetători se
întreabă dacă UE poate fi sau trebuie descrisă ca un stat federal.
UE a fost concepută şi rămâne în 1 rând o instituţie internaţională limitată la coordonarea
reglementărilor naţionale priv comerţul cu bunuri şi servicii, precum şi a fluxurilor rezultate de factori eco.
Domeniul său de competenţă şi prerogativele instituţionale sunt limitate în mod corespunzător.“.
Termenul “federalism“ a fost subiectul unor definiţii contradictorii, dar cele mai multe se bazează pe
trei elemente subliniate de R. Daniel Kelemen, care defineşte federalismul drept “un aranjament instituţional
în care:
a. autoritatea publică este divizată între guvernele statelor şi un guvern central;
b. fiecare nivel de guvernare are anumite domenii în care ia decizii definitive;
c. o înaltă curte federală soluţionează disputele legate de federalism.”
Totodată, în cele mai multe sisteme federale structura de reprezentare este dublă, interesele populare
sau funcţionale fiind reprezentate într-o cameră inferioară aleasă în mod direct, în timp ce unităţile teritoriale
sunt de obicei reprezentate într-o cameră superioară, ai cărei membri pot fi aleşi direct (ca în Senatul
american) sau numiţi de guvernele statelor (Bundesrat-ul german).
În ambele sensuri, UE este deja un sistem federal, cu o separare a puterilor garantată la nivel
constituţional între UE şi statele membre şi un sistem dual de reprezentare prin Parlamentul European (PE) şi
Consiliul de Miniştri.

2
 3

3.Separarea orizontala a puterilor: puterea legislativă, executivă şi judiciară

În cazul UE, spre exemplu, funcţia legislativă este în prezent impărţită între Consiliul de Miniştri şi
Parlamentul European, agenda fiind stabilită de către comisie; funcţia executivă este împărţită între Comisie,
statele membre şi (în anumite domenii) agenţiile independente de reglementare; iar funcţia juridică între
CEJ, Tribunalul de Primă Instanţă şi un număr mare de instanţe naţionale legate direct de CEJ prin procedura
deciziilor preliminare.
Politica legislativă: către bicameralism
Bazându-se în mod substanţial pe teoriile despre comportamentul legislativ (respectiv modul în care
votează legiuitorii) şi despre organizarea legislativă (modalităţile în care adunările legislative îşi organizează
activitatea), cercetătorii politicii legislative a UE au adaptat, aplicat şi testat politici standard din domeniul
politicii legislative, pentru a înţelege procesul decizional în cadrul Consiliului de Miniştri şi al Parlamentului,
puterile acestora şi asemănarea crescândă a acestora cu un legislativ bicameral clasic.
Primele studii având ca obiect Parlamentul, din anii ’80 şi de la începutul anilor ’90, au stabilit în mod
oarecum izbitor că variabila care indică cel mai bine comportamentul de vot al MPE nu este cetăţenia, ci
grupul parlamentar de apartenenţă MPE, studiile empirice asupra voturilor exprimate demonstrând o coeziune
extraordinar de ridicată în rândurile partidului de centru-stânga al socialiştilor europeni, partidul popular
european de centru-dreapta şi al altor grupuri mai mici.
Alte studii s-au concentrat pe organizarea legislativă a PE, inclusiv puternicele sale comitete, ai caror
membri joacă un important rol de stabilire a agendei în pregătirea legislaţiei de dezbătut în plenul
Parlamentului, având astfel un efect tangibil asupra politicilor pe care UE le poate adopta.
Politica executivă: delegare şi putere discreţionară
De-a lungul istoriei UE, cercetătorii au dezbătut rolul cauzal al actorilor supranaţionali în procesele de
integrare şi elaborare a politicilor la nivel european, neofuncţionaliştii în general afirmând, iar
interguvernamentaliştii negând orice rol cauzal important al organizaţiilor supranaţionale.
Cercetatorii politicii executive din cadrul UE au început să dedice din ce în ce mai multă atenţie unui
fenomen relativ nou: BCE şi gama diversă de agenţii independente de reglementare la nivelul UE. BCE, în
prezent banca centrală colectivă a zonei euro, este fără îndoială cel m spectaculos ex de delegare
supranaţională din istoria UE. Într-adevar, atât cercetătorii alegerii raţionale, cât şi specialiştii UE, au
considerat BCE ca fiind cea m independentă bancă centrală din lume, atat din cauza mandatelor lungi ale
membrilor săi, care nu pot fi reînnoite, cât şi datorită izolării Băncii şi atribuţiilor sale, care pot fi modif numai
prin acordul unanim al statelor membre.
In ultimul deceniu a aparut un numar ridicat de agenţii ale UE, precum Agenţia Europeană pentru
Medicamente (AEM) şi Agenţia Europeană pentru Siguranţa Alimentelor (AESA), pe lângă multe altele. Deşi
cele mai multe dintre aceste agenţii sunt încă în primii ani de viaţă, cercetările de până acum le-au catalogat
diversele funcţii, precum şi gama largă de mecanisme de control concepute de guvernele statelor membre
pentru a limita puterea acestor agenţii în modalităţi corespunzătoare diverselor sarcini ale acestora.

Politica judiciară şi CEJ

De asemenea, instituţionaliştii alegerii raţionale s-au angajat în cercetări din ce în ce mai sofisticate cu
privire la natura politicii judiciare a UE şi a rolului CEJ în procesul de integrare. Geoffrey Garrett a fost
primul care, în baza analizei mandant-mandatar, a argumentat că, în calitate de mandatar al guvernelor
membre ale UE, Curtea era obligată să urmeze preferinţele celor mai puternice state membre.

3
 4

Alţi cercetători au argumentat cu tărie că modelul lui Garrett supraestima mecanismele de control
aflate la dispoziţia statelor membre puternice şi uşurinţa sancţionării unei Curţi activiste, care de fapt era mult
mai autonomă decât sugera Garrett. Aceste opinii sugerează că CEJ a putut duce procesul de integrare juridică
mult dincolo de preferinţele colective ale guvernelor membre. Acest lucru se datorează parţial costurilor
ridicate ale statelor membre în anularea sau nerespectarea deciziilor CEJ, şi pe de altă parte faptului că CEJ
are aliaţi puternici sub forma instanţelor naţionale şi petenţilor individuali, care trimit Curţii sute de cazuri pe
an prin procedura “deciziilor preliminare“ (stabilită prin articolul 234 TCE).
4. Perspectiva guvernanţei europene: Guvernare fără guvern
Perspectiva guvernanţei nu este o teorie unică cu privire la UE sau integrarea europeană, ci o grupare
de teorii cu teme comune.
Cartea Albă defineşte guvernanţa ca reprezentând „regulile, procesele şi activităţile care influenţează
modul în care puterile sunt exercitate la nivel european”.
Carta Albă îşi exprimă dorinţa de a organiza un dialog sistematic cu guvernele regionale şi locale.
De asemenea, se lansează şi o nouă idee şi anume de a implica nivelul regional şi cel local în cadrul
contractelor tripartite. Acestea reprezintă contracte între statul membru, localităţile şi regiunile lui, şi
Comisia Europeană.
Perspectiva guvernanţei constituie o agendă de cercetare distinctă în patru privinţe:
-Perspectiva guvernanţei teoretizează guvernanţa UE ca fiind non-ierarhică,
-Practicienii perspectivei guverna susţin necesit unui nou vocabular pt a captura trăsăturile distinctive ale
guvernanţei UE.
-Cercetătorii din domeniul guvernanţei UE subliniază capacitatea UE de a promova „deliberarea” şi
„persuasiunea”-
-Teoreticienii guvernanţei exprimă în mod frecvent o preocup normativă cu priv la „deficit democratic” din
UE punând accent pe potenţialul UE ca „democraţie deliberativă”-
Guvernanţa în termeni de „reţele auto-organizate, interorganizaţionale”, şi trece la identificarea a
patru caracteristici de bază ale „guvernanţei”, care disting termenul de noţiunea tradiţională de
„guvernare”:
-Interdependenţa dintre organizaţii: guvernanţa acoperă actori non-statali;
-Interacţiuni continue între membrii reţelei: generate de necesitatea de a face schimb de resurse şi de a
negocia obiective împărtăşite reciproc.
-Interacţiuni de tip joc: bazate pe încredere şi reglementate de regulile jocului negociate şi convenite de
participanţii la reţea.
-Un grad semnif de autonomie faţă de stat: reţelele nu st subord statului, acest se auto-organizează.

5. Perspectiva guvernanţei europene: a) guvernanaţa multistratificată b) sistem de guvernanta de tip

reţea
1.Conceptul de guvernanţă multistratificată cuprinde atât dimensiuni verticale cât şi orizontale. Prin
„multistratificare” se înţelege interdependenţa în creştere a guvernelor care funcţionau la diferite niveluri
teritoriale, în timp ce guvernanţa semnala mărirea interdependenţei dintre guverne şi actori
neguvernamentali la diverse niveluri teritoariale.
Guvernanţa multistratificată se concentrează în mare parte pe aspectele teritoriale ale guvernanţei în
Europa. Totuşi, spre deosebire de literatura federalistă, cercetătorii din domeniul GMS sunt preocupaţi nu

4
 5

numai de distribuţia autorităţii între statul naţional şi UE, ci în general de transferul de autoritate de la
guvernele naţionale către actori supranaţionali şi subnaţionali.
2. guvernanţa tip reţea reprezintă o structură în care atât organizarea statală cât şi cea societală sunt
dezagregate vertical şi orizontal, dar conectate prin schimb cooperativ. În logica acestui tip de guvernanţă stă
reunirea unor actori diferiţi în jurul unor proiecte specifice, orientate către soluţii instituţionale.
Alţi cercetători s-au concentrat pe aspectele orizontale sau de reţea ale integrării europene, bazându-se
pe teoria reţelelor pentru explica funcţionarea reţelelor transnaţionale şi transguvernamentale, care pot devia
de la „comunităţile de elaborare a politicilor” relativ închise, cu actori publici şi privaţi din domenii
cercetarea şi dezvoltarea , la „reţelele de problematici”,în domenii precum reglementarea de mediu. Mai mult,
această guvernanţă sub forma de reţea a fost accentuată şi mai mult în ultimul deceniu prin crearea unor
reţele formale şi informale ale autorităţilor naţionale de reglementare.
Cercetătorii reţelelor de elaborare a politicilor pun accentul pe politica informală a Uniunii, în care
aceste reţele de actori privaţi şi publici determină substanţial orientările politicilor care sunt prezentate ulterior
Consiliului şi Parlamentului European în vederea adoptării lor oficiale.

6. Globalizare, europenizare şi chestiunea legitimităţii democratice

1. Globalizarea este un termen ce se întrebuințează pentru a descrie procesul multicauzal al cărui
rezultat este faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni asupra societăților și
problemelor din alte părți ale globului.
Doua dintre cele mai cunoscute definiţii ale globalizării:
 Giddens susţine că aceasta reprez “intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care
locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze a.î. evenimentele dintr-un loc sunt
marcate de procese care au loc într-un loc de la mulţi km depărtare şi viceversa.”
 În opinia lui Schumann şi Martin, globalizarea este “descătuşarea puterilor pieţei mondiale şi
slăbirea puterii economice a statului.”
2. Europenizarea reprezintă ”procesul prin care instituţiile şi politicile UE influenţează instituţiile şi
politicile naţionale” ale statelor membre.
Cowles, Caporaso şi Risse susţin că gradul de europenizare depinde de trei factori:
 Presiunile de adaptare, ce sunt mai slabe sau mai puternice în funcţie de diferenţele existente
între instituţiile şi politicile UE şi cele ale statelor membre
 Variabilele interne, inclusiv restricţiile interinstituţionale
 Culturile organizaţionale şi politice ale instituţiilor naţionale
Astfel, UE poate influenţa politica internă fie prin limitarea opţiunilor naţionale, fie prin inducerea de
norme noi.
3. Legitimitatea democratică. În anii ’80 şi ’90 au apărut lucrări în care cercetători precum Streeck şi
Scharpf susţin că UE practică „integrarea negativă”, prin care este subminată autoritatea şi capacitatea de
guvernanţă internă a statelor membre şi în acelaşi timp nereuşind să instituie o guvernanţă supranaţională
legitimă din punct de vedere democratic. Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei idei este faptul că
reglementările UE privind piaţa internă şi deciziile CEJ au erodat sau au înlocuit reglementările naţionale,
primejduind astfel preferinţele alegătorilor exprimate în mod democratic de către aceştia şi adunările
legislative naţionale. Chiar şi în cazul în care legislaţia UE nu intervine în ceea ce priveşte reglementările,
sistemele de impozitare şi cele de protecţie socială ale statelor membre, dispoziţiile privind libera circulaţie
lansează o „concurenţă reglementară”, deoarece guvernele naţionale vor încerca să devină cât mai atractive

5
 6

capitalului mobil, scăzând ficalitatea şi reglementările aplicate firmelor. Amploarea acestui fenomen variază
în funcţie de domeniu.

7.Care este specificitatea rolului actorilor implicati in procesul politicilor publice la nivel european
Principalii actori implicati in procesele politicilor la nivelul democratiilor liberale sunt politicienii,
birocratii si grupurile de interese. Politicienii, fie legiuitori, fie membri ai guvernului, sunt principalii
decidenti. Birocratii ofera consiliere politicienilor din cadrul administratiilor, iau unele decizii privind
politicile si pun in aplicare politicile. Grupurile de interese incearca sa promoveze politicile si sa influenteze
deciziile politicienilor si ale birocratilor si deseori joaca un rol in punerea in aplicare a politicilor.
Desi politicienii de la nivelul administratiei sunt intotdeauna importanti in procesul politicilor,
importanta lor ca legiuitori depinde de distribuirea puterii intre institutiile politice. Grupurile de interese sunt
asociatii de persoane fizice sau alte organizatii, fara scop lucrativ, nonviolente si neguvernamentale, care
conjuga interese si le introduc in procesul politicilor. Toate grupurile de interese trebuie sa se confrunte cu
‘logica actiunii colective’.
Acesti actori joaca, in procesul UE, roluri care sunt usor diferite de cele pe care le joaca la nivel
national. In UE, birocratii de la Comisie au un rol importat in ceea ce priveste stabilirea agendei si formularea
politicilor si unul mai putin important in ceea ce priveste punerea in aplicare a politicilor decat corespondentii
acestora de la nivel de stat. Ministrii de la nivel national se reunesc in Consiliul de Ministri si joaca un rol
important in adoptarea legislatiei, desi unul prin care isi reprezinta propriile interese tind sa devina grupuri de
asociatii nationale, ceea ce poate ridica probleme pentru atingerea unor pozitii comune, cu toate ca exista un
numar din ce in ce mai mare de grupuri europene care au membri directi. Grupurile de productori se bucura de
acces privilegiat la decidentii UE, concetrandu-se in special asupra Comisiei, care, impreuna cu resursele
organizationale si informationale, au determinat multi analisti sa caracterizeze UE drept “un mediu pluralist al
elitelor”.

8. Explicati specificitatile procesului de luare a deciziilor la nivel european din perspectiva comparata
Luarea deciziilor: sa alegem ceea ce sa (nu) facem:
Analiza luarii deciziilor in UE este bine inradacinata, in primul rand, in ”noile intitutionalisme”;
institutionalismul istoric, institutionalismul alegerii rationale si institutionalismul sociologic. A existat
tendinta ca varianta istorică și cea alegerii raționale să fie aplicată mai frecvent în cazul studiilor de elaborare
a politicilor în special privind politica executivă în primul rând în cadrul comisiei și politica legislativă
focalizată asupra parlamentului european. Cu toate acestea atât abordarea instituționalista sociologică cât și
cea alegerii raționale au fost aplicate în cazul analizelor privind luarea deciziilor în Consiliul de Miniștri.
Politica executiva: luarea deciziei prin delegare :
Politica executivă este de cele mai multe ori asociată cu asigurarea unei autoritati publice de exemplu pentru
stabilirea agendei și elaborarea politicilor precum și cu supravegherea punerii în aplicare a legislatiei. Cu toate
acestea în acest caz, noi ne concentrăm asupra delegării responsabilității luării deciziilor către organismele
executive. Atât lucrările de politică comparativă cât și cele privind relatiile internationale iau în considerare
decizia de a delega responsabilitati, dar lucrările de politică comparativă, în special privind delegarea din
partea congresului SUA catre agetii de reglementare independente, sunt cele care se concentrează mai degrabă
asupra delegării luării deciziilor, decât asupra stabilirii agendei sau a monitorizării conformității. Aceste

6
 7

lucrări își au originea originile raționalism în special în analiza decident-agent. Se consideră că beneficiile
delegării luării deciziilor sunt deosebit de pronunțate în anumite împrejurări, de exemplu în cazul unei
necesități semnificative de expertiză relevantă în domeniul de politici, datorita complexitatii teoretice
științifice a unui domeniu de politici.
Delegarea luării deciziilor este de asemenea mai profitabilă în cazul în care îndoielile privind
angajamentul politicienilor fata de o politică ii pot submina eficacitatea. Problema lipsei de credibilitate a
angajamentelor poate fi accentuata atunci când există un conflict între costurile pe termen scurt și beneficiile
pe termen lung, precum in politica monetara, ori atunci cand o politica publica aduce beneficii difuze, dar
impune costuri concentrate si genereaza asadar o puternica presiune politica pentrua abandona respectiva
politica. De asemenea, luarea deciziilor se poate delega pentru a face mai dificil pentru viitorii decidenti sa
schimbe politica. Din acest punct de vedere orice analiză a luării deciziilor de către Comisie trebuie să ia în
considerare autoritatea delegată în acest sens și modul în care preferintele sale relaționează cu cele ale statelor
membre.
Politica legislativa sau negociere interationala?
Datorită separării puterilor executivă și legislativă este sub semnul întrebării dacă politica legislativă a
uniunii europene în special în parlamentul european este mai apropiată prin analogie de cea a statelor unite
decât de cele existente în majoritatea statelor membre ale uniunii europene. Se impune atentie atunci când se
fac comparatii in special deoarece legătura dintre alegători si reprezentanti este mult mai slabă în Parlamentul
European decât în Camera Reprezentantilor deoarece competentele Consiliului și al Parlamentului European
nu sunt egale ca și cele ale Senatului și Camerei si deoarece separarea puterilor executivă și legislativă este
mult mai putin stricta în Uniunea Europeană decât în SUA mai mult în ciuda rolului sau legislativ Consiliul
pare să opereze în multe privinte ca o instanta de negociere instituțională.
Politica ”pur” legislativa in Parlamentul European:
Teoria ”coalitiilor minimal castigatoare” se aplică în special in mod luarii deciziilor în Uniunea
Europeană. O coaliție minimal câștigătoare, prin implicarea unui număr minim de voturi necesare pentru a
asigura victoria, înseamnă faptul că sunt mai putine interese de avut în vedere și oferă membrilor coalitiei, în
special, celor decisivi în vederea creării unei majoritati câștigătoare, o mai mare influență în privința politicii
în cauză. Este mai corect sa gandim in termenii unor coalitii ”castigatoare minimal apropiate” ale
legislatorilor sau ale partidelor care au preferinte privind politicile relativ apropiate.
Legifererare, negociere sau argumentare? Luarea deciziilor in Consiliu:
Este o importanta dezbatere privind modul in care Consiliul ia deciziile. Prin urma unei analize s-a
constatat ca preferintele relative ale guvernelor tarilor membre sunt relevante, este mai posibil ca guvernele cu
preferintele apropiate de centrul gamei de preferinte cu privire la o chestiune data sa se afle intr-o majoritate
castigatoare independent de ponderea formala a votului acestuia. Modelele de negociere, care au fost
dezvoltate si aplicate, in mod extensiv, negocierilor internationale, par sa dea rezultate mai bune in cazul
anticiparii deciziilor. In cazul negocierilor, se cade de acord asupra politicii printr-un proces de identificare al
unui rezultat care sa nu dezavantajeze pe nimeni, sa dua la rezultate de tipul ”cel mai mic numitor”, ori prin
utilizarea corelarii chestiunilor supuse negocierilor, prin stimulente, sau prin amenintari.
Dinamica interinstitutionala a puterii:
Desi sunt cateva domenii de politici, de exemplu, politica externa si de securitate si aspecte ale justitiei
si afacerilor interne, in care Consiliul este, in esenta, singurul decident in majoritatea demeniilor de politici ale
UE, Comisia si PE joaca un rol in procesul de luare a deciziilor . Majoritatea literaturii existente, constata ca
influenta PE este mult mai mare in cazul procedurii de codecizie decat in cazul procedurii de cooperare, si se

7
 8

poate sustine pana la nivelul la care constituie un colegiuitor alaturi de Consiliu. Prin contrast, se considera ca,
in general, Comisia si-a pierdut influenta, in vreme ce influenta PE a crescut. Puterile formale ale instituiilor
UE si regulile privind adoptarea deciziilor in cadrul Consiliului sunt importante deoarece cu cat sunt mai
multi actori care pot bloca o decizie ”jucatori veto” cu atat mai dificil este sa ajunga la un acord. Nevoia de a
se adopta atat de multi jucatori veto pentru a adopta o politica l-a facut pe Simon Hix sa caracterizeze UE
drept un „sistem de guvernare prin hiper-consens”.

9. Comisia Europeana
Este principalul organ executiv al UE, cu rol extrem in cadrul guvernantei comunitare, putand fi consid un fel
de guv neoficial al UE. Datorita autonomiei si competentelor sale complexe, Comisia este principalul
antreprenor al activitatilor UE.
Incepand cu 2004, fiecare tara este reprezentata de un comisar si exista 5 vicepresedinti. Comisarii pot
fi numai cetateni ai statelor membre. Pres Comis e desemnat de CE si aprobat de PE. Pentru a a vea calitate a
de membru al Comisiei trebuie sa indeplinesti conditii legate de cetatenie europeana, nationalitate,
competenta,indepedenta.
Responsabilitatile și atribuțiile Comisiei
1. Asigurarea aplicarii prevederilor tratatelor si actelor adoptate de institutiile comunitare – preved
legisl primare si legislatiei secundare (adica dr comunitar) trebuie respectate de statele membre, institutiile
comunitare, pers fizice si juridice, iar Comisia supravegheaza acest process. Comisia are puteri imp legate de
unele politici comune, indeosebi concurenta, comert, transport si poate impune amenzi, penalitati, sanctiuni cu
precadere agentilor eco din UE.
2. Formularea de recomandari si furnizarea de opinii –Comis face recomand sau pub opinii, inclusiv
notificari si comunicari, toate neavand caract obgl, ci fiind deci de ordin inf sau consultative.
3. Exercitarea propriilor puterii decizionale/executive –prin tratat Comisia are putere de decizie in
domeniul pietei comune si in domeniile uniunii vamale, concurentei, agriculturii, executiei bugetului UE si
relatiilor externe.
4. Exercitarea puterilor conferite de Consiliu –Delegarea de putere este limitata. Exista patru procedure
diferite: cea consultativă, cea de management, cea de reglementare si cea de siguranta.
5. Participarea la procesul legislativ –Comisia are dr exclusiv de initiativa legislativa ;
6. Negocierea acordurilor institutionale si reprezentarea Comunitatii –dupa aprobarea recomandarilor
sale facute Consiliului, Comisia negociaza acordurile international, mai ales cele comerciale, in consultare cu
comitetele special desemnate de Consiliu.
7. Implementarea bugetului UE –Comisia poate propune propriul buget si face unele estimari pentru
celelalte institutii in cadrul proiectului preliminary de buget propus Consiliului.
8. Publicarea raportului general anual al activitatilor Comuniatii - aceasta acopera activitatea tuturor
institutiilor si organelor, dar nu prezinta detaliat toate domeniile.

10. Consiliul UE si Consiliul european si COREPER I si II

Consiliul UE este atat o institutie cu functii colective, cat si creatia guvernelor membre. In principiu si
in drept exista un singur Consiliu imputernicit sa ia decizii in orice privinta, desi structurile sale sunt mai
complexe. Membrii sai sunt ministri din guvernele statelor membre, dar ministrii care iau parte la reuniuni
variaza in functie de subiectele discutate, precum si de modul in care guvernele aleg safie reprezentate.
Reuniunile ministrilor sunt pregatite de functionarii nationali in comitetele si grupurile de lucru ale
Consiliului. In mod traditional, cel mai important dintre acestea este Comitetul Reprezentantilor Permanenti
(Coreper), compus din reprezentantii permanenti (Coreper II) si reprezentantii permanenti adjuncti (Coreper
I) ai reprezentantilor permanente ale statelor membre la Bruxelles. Ambele se intrunesc cel putin o data pe

8
 9

saptamana pt a conveni cu privire la chestiunile inscrise pe ordinea de zi a Cons si pt a le identifica pe cele

care trebuie discutate de catre ministri.
In diversele sale formatiuni Consiliul in cea mai mare parte negociaza propunerile detaliate de actiune
ale UE, deseori in baza unui proiect elaborat de Comisie. Lucrarile Consiliului sunt gestionate de presedintia
acestuia. Presedintia Consiliului conduce reuniunile la toate nivelurile intre ministri si functionari, cu exceptia
unui numar mic de comitete care au presedintii alese, inclusive Eurogrupul ministrilor de finante. Presedintia
vorbeste in numele Consiliului in dialogul cu alte institutii ale UE si partenerii externi. In domeniul
legislative, presedintia Consiliului si cea a PE trebuie sa colaboreze pentru a reconcilia perspectivile celor
doua institutii asupra modificarilor legislative.
Este imp de mentionat ca Consiliul este institutia UE care apartine guv membre. Consiliul petrece o
mare parte a timpului jucand rolul de forum de discutii privind raspunsurile guvernelor membre la
propunerile Comisiei. Realiz aceast lucru prin negociere continua, incercand sa ajunga la un consens. Exista
multe neintelegeri cu priv la modul in care se desfas efectiv acest process.
Consiliul European a luat nastere din reuniunile ,,la nivel inalt’’ocazionale ale sefilor stat (Franta si
Finlanda) sau de guvern (respective prim-ministri). Doua reuni importante ce de la Haga(1969) si alta la Paris
(1972) au stabilit agenda si au creat pachetele de masuri pt mai multi ani succesivi, iar reformele successive
ale tratatelor au conferit Consiliului European un cadru mai formal. EL a devenit un forum pt rezolvarea
problemelor asupra carora ministrii de resort nu puteau conveni sau asupra carora existau dezacorduri in
cadrul guvernelor membre.
In plus, Consiliul European a devenit, incepand cu negocierile asupra Actului Unic European,
principalul forum pentru stabilirea reformelor aduse tratatelor in etapele finale ale Conferintelor
interguvernamentale. Consiliul European a ajuns sa exercite din ce in ce mai mult o conducere politica
explicita in procesul UE, in ciuda bazelor sale organizationale slabe.
Cons UE Reprez împreună cu PE latura legislativă a U.E. Are ca prim loc de întâlnire sediul de la
Bruxelles, iar ca al doilea loc Strasbourg. Mai poartă denumirea de „Consiliul de Miniștrii” și este des
confundată cu Consiliul Europei și Consiliul European, care sunt instituții diferite.
Membrii săi sunt miniștrii din guvernele statelor membre UE. Reuniunile miniștrilor sunt pregătite de
funcționarii naționali din comitetele și grupurile de lucru ale Consiliului. Cel mai important dintre comitete
este Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper). Coreper este alcătuit din funcționari naționali.

11. Parlamentul
La inceput s-a numit Adunarea Parlamentara Europeana fiind o institutie comuna a tuturor celor trei
comunitati economice, iar apoi isi schimba numele in Parlamentul European, treptat devinde o institutie de
prim rang a Comunitatii. Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod
direct.
Parlamentul European are sedii la Strasbourg, unde se tin sesiuni lunare, dar si la Bruxelles unde se
intrunesc comitetele, precum si la Luxembourg unde se afla secretariatul si departamentele. Mandatul
parlamentarilor europeni este de cinci ani, ei fiind alesi pe baza unui sistem de reprezentare proportional in
circumscriptii regionale sau nationale.

9
 10

Activitatea PE se desfasoara in sedinte plenare, in intrunirile comisiilor sau intalnirile grupurilor

politice. Presedintele ales pe 2.5 ani, supravegheaza activitatile PE si componentelor sale, prezideaza sedintele
plenare, reprezinta PE in relatiile cu tertii, semneaza bugetul UE si actele adoptate prin codecizie.
Biroul PE este alcatuit din presedinti si chestori (membri conslutativi fara drept de vot) si se ocupa de
probleme fin, organizationale si administrative, inclusiv de alegerea secretariatului general.
Responsabilitatile si atributiile PE sunt destul de numeroase si dupa Tratatul de la Amsterdam are
puteri egale cu cele ale Consiliului prin procedura de codecizie si anume: participarea la procesul legislativ
prin intermediul celor patru proceduri diferite: consultarea, cooperarea, avizarea si codecizia; dreptul la
petitii si numirea Avocatului Poporului; interpelarea Consiliului, Comisiei, Presedintiei (inclusiv asupra
PESC) ; aprobarea numirii presedintelui Comisiei si Comisarilor; participarea la procedura bugetara;

12. Curtea europeana de justitie

Reprezintă instituția jurisdicțională comunitară. Este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție,
Tribunalul de Primă Instanță si Tribunalul Funcției Publice, ale căror misiuni esențiale sunt examinarea
legalității actelor comunitare și aplicarea uniforma a dreptului comunitar.
Fiecare stat membru ar trebui sa aiba un judecator, care sa cunoasca foarte bine sistemul juridic al
statului sau si sa aiba competenta in domeniu. Avocatii generali sunt desemnati de statele mari si restul prin
rotatie de catre statele mici. Judecatorii si avocatii sunt de regula cetateni europeni, sunt independenti si au
resedinta la Luxembourg, un regim special de imunitati si incompatibilitati, iau deciziile in colectiv.
Exista un presedinte ales de judecatori pentru 3 ani , care asigura un anumit management. Exista de
asemenea un grefier, asistat de un adjunct.
Judecatorii si avocatii generali sunt asistati de cate doi referenti, care sunt experti in drept si alcatuiesc
cabinetul personal al judecatorilor si avocatilor.
Procedurile sunt alcatuite din doua faze: cea scrisa si cea orala, urmate de deliberari secrete si
adoptarea unei decizii a Curtii.
Procedura scrisa incepe cu prezentarea unei cereri scrise grefierului din partea unui reclamant, care
poate fi persoana fizica sau juridical, institutie comunitara, stat membru, alta autoritate nationala, care trebuie
sa fie reprezentat de un agent sau de un avocat autorizat.
Procedura orala incepea, de regula, cu citirea raportului judecatorului raportor( nu se mai
practica),apoi cu audierea agentilor, martorilor si expertilor, daca este cazul, cu citirea opiniei avocatului
general.
Hotararile CEJ sunt publicate in (C ) Rapoartele Curtii Europene, partea I, iar cele ale Tribunalului de
Prima Instanta in (T) Rapoartele Curtii Europene, partea a II.

13. Cadrul institutional mai larg

Sistemul institutional al UE include o serie de organizatii suplimentare care au un impact asupra
politicilor UE sau ofera instrumente pentru acestea. Unele sunt consultative, unele furnizeaza mecanisme de
control. In timp ce altele ofera elemente operationale autonome.
Consultare si lobby: Tratatele fondatoare au instituit Comitetul Economic si Social si Comitetul
Consultativ pentru CECO, ca punct de acces al grupurilor socio-economice la procesul politicii. Crearea
acestuia s-a inspirat din traditiile corporatiste ale anumitor state membre fondatoare. Incepand cu anii 60,
grupurile socio-economice si-au gasit propriile puncte de acces mai directe, atat prin intermediul
confederatiilor de la nivelul UE, cat si prin intermed organiz sectoriale ale comerciantilor si producatorilor.

10
 11

Aceastea au devenit si mai active in per dezv pietei unice europene. Firmele mari au depus eforturi pt a
stabili legaturi cu institutiile UE, intr-un numar tot mai mare si cu mai multa forta de la inceputul anilor 80. O
evolutie mai recenta a fost intensificarea activitatii grupurilor si grupurilor de lobby reprezentand interesele
societale, consumatorii, ecologistii, organizatiile femeilor si a unei serii din ce in ce mai mari de alte grupuri
de lobby si organizatii neguvernamentale. TUE a introdus un al doilea organism colsultativ, Comitetul
Regiunilor, drept raspuns la implicarea extensive a autoritatilo locale si regionale in efortul de a influenta
acele politici ale UE care aveau impact asupra lor.
Control si supraveghere: La jumatatea anilor 70 au inceput sa apara preocupari referitoare la faptul
ca procesul politicilor UE era supus in mica masura controlului extern.
Cresterea si diversificarea bugetului UE si a programelor de cheltuieli au fost cele care au condus la
controversele cu priv la caracterul inadecvat al supravegherii. Aceasta a det crearea Curtii de Conturi
Europene, pt eval in mod sistematic atat ca cresterii veniturilor, cat si a cheltuielilor.Atat in rapoartele anuale
cat si in rapoartele specific, aceasta a atras atentia asupra diferitelor deficient ale procesului bugetar gestionat
de Comisie si de agentiile nationale. Un alt nou instrument de control post hoc este reprezentant de
Ombudsmanul European, atasat pe temeiul dispozitiilor TUE. Acest oficiu a fost responsabil de imbunatatiri
modeste ale functionarii procesului politicii la nivel micro.
O parte a controlului si a supravegherii depinde de institutiile nationale, atat parlamentare cat si
financiare.
Alte agentii si banci: Cea mai veche agentie autonoma este Banca Europeana de Investitii (BEI).
Sarcina sa era si este sa acorde imprumuturi pentru investitii convenite in sprijinul obiectivelor UE, atat in
cadrul UE , cat si in tarile terte asociate. Aceasta functioneaza ca o banca privata. Activitatea sa este mai mult
sau mai putin coordonata prin programe administrative direct de catre Comisie, precum fondurile structurale.
Cel mai important exemplu de agentie operationala noua si autonoma este Banca Centrala Europeana,
dezvoltarea propriei indentitati functionale si operationale a Bancii Central Europene a demarat in mod
impresionant.

14. Institutiile nationale si rolul lor in elaborarea politicilor UE ( tratatul Lisabona)

Elaborarea politicilor europene este un proces foarte complex, datorită diversităţii actorilor implicaţi
şi naturii competenţelor pe care aceştia le deţin. Institutiile din statele membre sunt elemente fundamentale ale
arhitecturii institutionale a UE si parteneri in procesul policilor UE.
Dimensiunea europeana nu este doar un supliment la activitatea guvernelor nationale; in mod real si
tangibil, guvernele nationale si alte autoritati si agentii furnizeaza o mare parte din seva operationala a UE.
Sistemul UE doreste extinderea resurselor de politica disponibile catre statele membre si exista o varietate de
moduri in care se realizeaza aceasta extindere. Invatarea modului de gestionare a acestei dimensiuni
suplimentare a politicilor publice nationale a fost una din cele mai importante incercari cu care s-au confruntat
guvernele nationale timp de mai multi ani.
Actorii natio joaca roluri imp si influente in toate etapele proces de elab a politicilor europene.
Administratiile centrale din fiecare stat membru au trebuit sa se confrunte cu o mare parte din aceasta
provocare, iar modelele de raspunsuri au variat mult de la caz la caz. Oportunitatile de acces si influenta nu
sunt distribuite uniform in cadrul statelor membre.
Agentii economici si organizatiile non-guvernamentale par sa functioneze cel mai flexibil atat la
nivelul european cat si la cel national.

11
 12

Autoritatile subnationale au devenit din ce in ce mai capabile, desi parlamentele nationale s-au adaptat
mult mai lent, numarandu-se printre institutiile nationale cele mai afectate de aparitia unei puternice
dimensiuni europene de elaborare a politicilor.
15. Variante ale metodelor de elaborare a politicilor ( metoda comunitara traditionala, modalitatea de
reglementare a UE, modalitatea distributiva a UE, coodonarea politicilor, transguvernamentalismul
intensiv)
Elaborarea politicilor trebuie sa tina cont de diversele locatii de abordare a chestiunilor, de la nivelul
local la cel global. Argumentul central este ca modelele de elaborare a politicilor in UE sunt mult mai diverse,
ele reflecta diferentele intre domenii.
1. Metoda comunitara clasica
O lunga perioada de timp a existat opinia potrivit careia a fost o unica metoda comunitara de elaborare
a politicilor, modelul acesteia fiind PAC (datorita prioritatii sale pe agenda la inceputurile CEE). Acesta a fost
definit la sfarsitul anilor ’60 ca:
- Un rol puternic atribuit prin delegare Comisiei Europene in conceperea, negocierea si executarea politicilor
si relationarea cu exteriorul;
- Un rol mai puternic pentru Consiliul de Ministri pentru negocierea strategica si solutii de ansamblu
2. Metoda UE de reglementare
Aceasta a fost caracterizate de urmatoarele elemente:
- Comisia ca arhitect si gardian al obiectivelor si normelor de reglementare din ce in ce mai mult prin referire la
criterii economice;
- Consiliul ca un forum de convenire a unor standarde minime si de ghidare a armonizarii;

3.Metoda de distributie in cadrul UE se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:

- Incercarea Comisiei de a concepe programe, in parteneriat cu autoritatile locale si regionale sau cu partile
interesate si de a utiliza stimulente financiare pentru a atrage atentie si clienti;
- Sub presiunea autoritatilor locale si regionale sau a altor parti interesate, guvernele membre negociaza aprins
in Consiliu, asupra unui buget cu anumite elemente redistributive
4.Coordonarea politicilor principalele caracteristici sunt :
- Comisia in calitate de dezvoltator al unor retele de experti adunand argumente in favoarea promovarii
modernizarii si inovarii;
Implicarea unor experti ,,independenti’’ ca promotori de idei si tehnici;
-Convocarea unor grupuri la nivel inalt de experti nationali si uneori ministri in cadrul Consiliului pentru
activitati de brainstorming sau debilerative mai degraba decat de negociere;
5. Transguvernamentalismului intensiv este caracterizat prin :
- Implicarea activa a Consiliului European in stabilirea orientarii de ansamblu a politicilor;
- Predomina Consiliul de Ministri in consolidarea cooperarii;
- Rolul limitat sau marginal al Comisiei;
Aceasta este o metoda politica preferata in multe regimuri europene puternice. NATO este un exemplu
evident; Agentia Spatiala Europeana este un altul, foarte diferit. In ambele cazuri s-a realizat o colaborare
destul de extinsa si durabila, chiar daca cu unele limitari evidente. In al doilea rand, in cadrul UE aceasta
metoda a fost uneori un vehicul de dezvoltare a unei cooperari mai extensive si cumulative.

12
 13

16. Explicati tendintele in elaborarea politicilor UE

Sist elaborarii politicilo publice nu a fost niciodata static.Se remarca anumite tendinte globale .
 In primul rand nu exista un „echilibru institutional” stabil intre institutiile politice ale UE, respectiv
Comisia, Consiliul si Cons Eu, PE si CEJ. In acest peisaj institutional schimbator, par sa existe tendinte
secundare.CEJ si instantele nationale au devenit tot mai importante in domenii netraditionale. In politica
sociala cat si cea a ocuparii fortei de munca pare ca exista o tendinta catre extinderea juridicizarii pe masura
ce procesul legislativ pierde importanta iar semnificatia hotararilor instantelor UE si nationale devinde un
motor tot mai important al evolutiei politicilor. Perechea traditionala fraco-germana functioneaza de-o
maniera sporadica, iar Consiliul European inca nu a perluat controlul sistematic asupra agendei, in profida
importantei sale considerabile .
 In al doilea rand politica interna in cadrul statelor membre a „aderat” tot mai mult la problemele
europene, pe masura ce sursele de critica la dresa procesului UE au devenit tot mai puternice si politicienii
nationali au devenit tot mai timorati si mai dispusi sa faca pe plac publicului lor intern.Criza financiara
sporeste presunile in aceasta directie. Influenta crescanda a proceselor de coordonare a politicilor si a retetelor
de autoritati de reglementare nationala a implicat o serie tot mai mare de institutii si actori interni in
elaborarea dar si punerea in aplicare a politicilor UE.
 In al 3 rand interfata dintre europeniz si globaliz a devenit m relevanta, insa m greu de manev pt
decidentii europeni, politici„interne”aleUEinfluentand si fiind influentate de mediul internat extins.
Experimentare si hibridizare a metodelor de politici.
 Metoda comunitara clasica a fost asociata in mod traditional cu policile consacrate si puternic
„comunitarizate”, ca de ex politica in dom concurentei politica agricola comuna si politica in dom comertului,
insa studiile noastre de caz privind aceste domenii arata ca politicile si procesele de politici se afla in continua
schimbare. PAC mai ales preia elemente din metoda reglementarii. Metoda comunitara a devenit mai rar
intalnita si se combina cu alte metode in timp.Eficacitatea politicii de coordonare ramane sub semnul
indoielii.Metodele de distributie si cea a transguvernalismului isi mentin importanta in anumite domenii
tematice principale,prima fiind vizibila in leborareabugetului UE, politica se coeziune si elemente ale PAC,
cealalta continuand sa domine in domeniile tot mai dinamice ale politicii externe si de securitate comune
(PESC) si ale justitiei si afacerilor interne.(JAI).
 In spatele acestor tendinte globale in prevalenta anumitor metode de politici specifice, se gaseste o alta
tendinta, aceea a unei utilizari crescande a metodelor multiple de guvernanta in cadrul unor dom tematice
individuale.Politica UE de ocupare a fortei de munca nu e sinonima cu metoda de coordonare a politi a MDC
si Strategia europeana pt ocuparea fortei de munca, ci se caracterizeaza si prin reglementari ale UE extinse si
continue , precum si printr-un nr crescand de hotarari judecatoresti
 Anumite aspecte ale justitiei si afacerilor interne au capatat un caracter tot mai „comunitarizat” in
timp, Comisia si alte instit ale UE devenind tot mai mult asociate cu anumite aspecte specificeale politicii
chiar si in conditiile in care guvernele membre isi mentin ferm controlul asupra altor aspecte.
 O alta tendinta pe care o remarcam se ref la aceast diversif, dar merge m departe, incluzand un proces
al metodelor de politici „inovative”, „experimentele”(Sabel si Zeitlin2008) sau „hibride” care fac combinatii,
adaptari si ajustari intre noile si tradtionalele metode de politici si instrumente , in moduri extrem de flexibile
si inovatoare , in vederea adaptarii la cerintele in continua schimbare , ale politicii de mediu , precum si
sensibilitatile continue ale guvernelor membre UE
 Sabel si Zeitlin sustin ca legislatia adoptata in conformitate cu metoda comunitara sau cu metoda de
politici de reglementare inglobeaza din ce in ce mai mult nu numai reglementari de comanda si control ci si
intreaga gama de noi instrumente de guvernanta , inclusiv eforturi de coordonare a politicilor si crearea unor
retele europene de autoritati de reglementare.

13
 14

17. Explicati influenta guvernantei nationale si a guvernantei globale asupra guvernatei europene
„Bruxelles” si guvernanta nationala
 Guvernele nationale ale statelor membre au fost dintotdeauna profund implicate in elaborarea
politicilor UE atat ca negociatori in Consiliu, cat si ca responsabile pt punerea in aplicare a politicilor pe
teren.CEJ si instantele nationale sunt de asemenea strans imbinate in ordinea juridica a UE. Complexitatea
interactiunilor intre Bruxelles si guvernanta nationala este in crestere si exista dovezi ale intensificarii disputei
si contestarii pe marginea modurilor in care se stabilesc limitele intre cele 2 niveluri de
guvernanta.Modernizarea politicii UE in domeniul concurentei, combina o elaborare a politicilor UE
centralizata de catre Comsiei cu coordonarea politicilor si partajarea competentelor in cadrul unei retele mai
coezive de autoritati nationale de reglementare a concurentei.
 Dezvoltarea unei retele de autoritati nationale de reglementare a concurentei, este menita, partial, sa
administreze autoritatea extinsa a autoritatilor nationale de reglementare care face parte dintr-un al doilea
proces de dezvoltare recent: re-nationalizarea partiala a anumitor politici UE
 Dezvoltarea cooperarii in domeniul politicii ocuparii fortei de munca ramane foarte discutabila, iar
opozitia statelor membre a necesitat aparatori care sa faca uz de interpretari creative ale fundamnetului
tratatelor
Guvernanta Europeana si cea globala in interactiune
 Definirea politicilor UE nu s-a facut niciodata in vid asa cum este evidentiata clar de politicile UE,
pentru comert extern, politica externa si de securitate comuna, precum si cea pentru extindere, iar aceste
„politici externe” ale UE au continuat sa se dezvolte in conditii institutionale si fundamentale.Politica UE in
domeniul comertului s-a institutionalizat si consolidat de-a lungul anilor, incluzand tot mai multe tematici si o
mai ampla centralizare a puterii la Bruxelles , desi nr crescand de actori a ingreunat tot mai mult capacitatea
UE de a modela forma si fondul regimului comercial global.In schimb politica externa de securitate comuna a
UE ramane in principal transguvernamentala.Politica de extindere a UE a evoluat dintr-un proces , in esenta
de reactie, de acceptare si negociere a cererilor de aderare a tarilor candidate intr-o politica externa regionala
distincta avand ca obiectiv modelarea relatiilor UE cu vecinii sai apropiati.
 Politicile Interne ale UE au devenit tot mai intrepatrunse cu relatiile cu alte state si cu o serie de
regimuri internationalesi globale. Cauzalitatea in aceste cazuri functioneaza in ambele sensuri: pe de o parte
cresterea nr si densitatii politicilor UE i-a determinat pe membrii UE sa actioneze sa negocieze si sa se judece
impreuna pe scena internationala extinsa „externalizand” politicile interne la nivel global, pe de alta parte
extinderea abordarilor tematice regimurilor intrenationale si globale , mai ales extinsa abordare si legalizare a
sistemului comercial multilateral prin crearea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) in1995 , au creat in
mod progresiv presiuni externe supra UE pt remodelarea si reformularea politicilor sale interne pt a le face
compatibile cu angajamentele sale internationale.

18. Explicati impactul extinderii asupra elaborarii politicilor europene

In trecut, extinderile au constituit intotdeauna un fel de soc pentru sistemul UE, insa s-a considerat in
general ca acestea produc beneficii, dar si costuri. In linii mari, extinderea a fost mai putin perturbatoare decat
s-a anticipat. Adaptarea institutionala s-a facut intr-o maniera informala. La nivelul politicilor, impactul
extinderii a variat mult in functie de sector si sunt mai vizibile in sectoarele politicilor in care subdezvoltarea
economica relativa este cea mai relevanta sau in care noua geografie europeana influenteaza optiunile
politicii.
Variatia trans-tematica in cadrul impactului politicii de extindere

14
 15

Studiile au aratat ample variatii ale impactului extinderii asupra politicilor, fie in privinta modului in
care se formuleaza politicile, fie in privinta rezultatelor.
Dintr-o alta perspectiva s-a observat impactul extinderii asupra politicii si a dezbaterii politicilor in
cadrul vechilor state membre UE - problemele ocuparii fortei de munca si migratiei sunt in prim-plan,
accentuate de criza financiara. In alte domenii, extinderea geografica spre est a UE a schimbat radical natura
problemelor de politici in care trebuie abordate si a introdus preocupari de politici foarte diferite in dezbatere,
ca de ex: securitatea energetica, JAI si PESC.
Perspectiva extinderii spre est, de ex, a fost una dintre fortele calauzitoare care militau pentru reforma
PAC. Consturile la nivelul bugetului si consumatorilor ale extinderii vechii PAC catre est a contribuit la
sporirea stimulentelor pt a accepta trecerea de la sprijinul pt produse si piata la noile forme de plata pe
exploatatie, atenuate de dispozitiile amanate pentru extinderea PAC spre est. Cel putin la fel de clar este
impactul extinderii asupra dezvoltarii politicii de coeziune - in doua sensuri. Pe de o parte, in privinta
criteriilor obiective pentru distribuirea fondurilor noile state membre ar fi in primele randuri ca beneficiari,
data fiind nevoia lor evidenta de imbunatatire a infrastructurilor lor economice atat la nivel regional, cat si
national. Pe de alta parte, mai vechii beneficiari ai fondurilor structurale au facut eforturi pentru a nu le scapa
toate beneficiile statutului de mebri. Acest doi factori, in combinatie cu presiunile asupra contributorilor neti
la bugetul UE, au ingreunat negocierile asupra acestor chestiuni si mai mult decat in trecut.
Membrii zonei euro au avut o capacitate autonoma de a controla impactul extinderii, in privinta atat a
votului, cat si a economiilor care pot fi incluse. Intre timp, pe partea macroeconomica a UEM, evolutia
discutiilor asupra politicilor este cu mult mai deschisa incat extinderea care are un impact limitat.

19. Explicati impactul impasului constitutional indelungat si al crizei financiare asupra guvernantei
europene
Primul deceniu din secolul XXI a fost caracterizat de o dezbatere contitutionala prelungita: negocierea
Tratatului constitutional (TC), respingerea acestuia prin referendumurile din Franta si Tarile de Jos (in 2005);
si renegocierea acestuia sub forma Tratatului de la Lisabona (TL). Aceasta istorie haotica ridica doua
probleme in special pentru noi: prima- oare aparenta ”criza” din UE a afectat procesul obisnuit al elaborarii
politicilor din domeniile noastre tematice? Si, a doua, ce modificari va produce Tratatul de la Lisabona in
domeniile politicilor .
Referitor la prima intrebare, ratificarea TL, aduce anumite modificari in procedurile oficiale conform
carora sunt elaborate politicile. Trebuie remarcat ca modificarile procesului de elaborare a politicilor provin m
mult din politica proceselor de reforma a tratatelor decat dintr-o evaluare serioasa a ceea ce ar putea fi necesar
pt a promova eficacitatea functionala a UE ca sistem de elaborare si de emitere a politicilor. Tratatul
constitutional fusese redactat avandu-se in vedere modif institutionale din motive politice, mai degraba decat
o functie a unor cerinte de politici bine specificate. Responsabilii pentru redactarea TL erau mai preocupati sa
restranga ambitiile TC decat sa adauge elemente noi. In consecinta, impactul potential al TL, difera in
functie de domeniile politicilor.
Pe scurt, conform devezilor din acest volum , TL ca atare nu pare orientat spre transformarea radicala
fie a proceselor de elaborare a politicilor UE, fie a eficacitatii politicilor UE. Asa cum s-a mai intamplat in
trecut, ramane un spatiu consistent pentru evolutie si experimentare, tot asa cum raman numeroase domenii in
care totul se va verifica in practica, cu alte cuvinte rezultatele vor depinde de modul in care decinentii
interpreteaza modificarile normelor si in care confuziile restante in cadrul responsabilitatilor institutionale in
temeiul TL sunt abordate si modelate de practici. Intr-adevar, este posibil ca efectul cel mai important al
ratificarii finale a TL in noiembrie 2009 sa reprezinte finalul proastei dispozitii ai al sentimentului de ”criza

15
 16

institutionala” care a blocat Europa pentru aproape jumatate de deceniu. Totodata, se elimina un alibi tentant
pt insuccesul unui acor in privinta vreunei propuneri de politica. Cel m imp aspect al UE este crearea unei
piete unice europene cu reguli si elaborarea regulilor normative comune, iar pentru membrii zonei euro, cu
experimentul aferent politicii monetare comune si fiscale coordonate. Se subliniaza unele aspecte care au fost
evidente in scurta perioada de la inceputul crizei si care par sa necesite solutionare in anii urmatori:
 Tiparul economic al UE pus la incercare
 Liberalism contra protectionism
 Lucratorii nostri- sau lucratorii lor?
 Bani insuficienti sa ajunga pentru toti.
 Cat de ecologica sa fie economia in recesiune?
 Unde-s multi puterea creste- sau nu?
Efectul final al crizei in toate aceste domenii a depins atat de durata si amploarea recesiunii, cat si de politica
si raspunderile politice institutiilor UE si ale guvernelor membre, care pot accepta sau refuza tendinta
politicilor de tipul „cersit prin vecini”.

20. Consideratii privind dinamica si rolul institutiilor comunitare (principii de baza ale constructiei
institutionale a UE)
Prin metoda comunitara s-au creat institutii intercorelate si complementare, care asigura functionarea
eficienta a unui sistem de guvernare multistratificat sau multinivel.
Trataul de la Roma stipuleaza competentele sau puterile institutiilor comunitare, compozitia, structura,
instrumentele, sistemul de vot sau procedura de luare a deciziilor.
Activitatea institutiilor comunitare este ghidata de trei principii importante ,incluse in dreptul
comunitar:
a) Principiul autonomiei de vointa , care inseamna posibilitatea de a-si elabora regulamente proprii
de organizare si functionare se de a-si numi proprii functionari.Institutiile n-au personalitate juridica, ci ele
reprezinta Comunitatile Europene in raporturile cu tertii, acestea din urma fiind entitati de drept international,
iar reprezentarea Comunitatilor Europene de catre institutiile comunitare se face in virtutea mandatului
conferit de statele membre prin tratate;
b)Principiul atribuirii de competente, institutiile indeplinind numai atributiile stabilite in mod
expres, nefiind permisa indeplinirea unor atributii implicite sau deduse. Ratiunea acestui principiu rezida in
necesitatea asigurarii unei rigori in planul actiunii si raspunderii institutiilor pentru indeplinirea sau
neindeplinirea atributiilor, competentelor lor. Fiecare institutie promoveaza.
c)Principiul echilibrului interinstitutional presupune separarea puterilor sau competentilor, ceea ce
inseamna ca ele nu pot fi delegate, transferate de la o institutie la alta,ca nici o institutie nu poate bloca
indeplinirea atributiilor alteia si ca nu-si poate spori puterile pe seama celorlalte. De asemenea, acest principiu
presupune cooperarea sau colaborarea intre institutii pentru indeplinirea obiectivelor UE si sarcinilor specifice

16
 17

21. Procesul decizional al UE

Procesul de luare a deciziilor in UE este unul extrem de laborios. Procesul decizional are doua fatete
principale: elaborarea politicilor si adoptarea legislatiei. Tratatele CECO si EURATOM au creat un cadru
destul de strict pentru elaborarea politicilor in domeniile respective, care nu permitea institutiilor comunitare
mai multe optiuni sau variante in schimb, Tratatul CEE a fost mai general in descrierea elaborarii si
implementarii politicilor comune.
Comisia Europeana initiaza si implementeaza politicile comune, insa ca initiator actioneaza uneori la
cererea Consiliului sau a PE. Cand lanseaza propuneri Comisia se consulta cu grupurile de interese si expertii
din serviciile publice ale statelor membre. Pentru elaborarea si implementarea unei politici se recurge, de
obicei, la mai multe instrumente legislative, ceea ce implica coordonare si un program bine stabilit si se aplica
principiile managementului strategic , care inseamna definirea precisa a unor obiective clar stabilite si a
instrumentelor folosite pentru atingerea lor.
Adoptarea legislatiei comunitare este un proces complex care implica interactiunea institutiilor si
dialogul intre acestea, fiecare institutie avand rolul ei specific si contributia sa. Exista 6 proceduri:
-Procedura traditionala era aplicata pe scara larga pana la Actul Unic European si insemna doar initiativa
Comisiei si decizia finala a Consiliului.
-Procedura de consultare implica consultarea obligatorie a PE, dar pot fi consultate si alte institutii in functie
de specificul politicii, cum sunt CES si CR.
-Procedura de conciliere , o varianta a consultarii, este folosita numai cand masurile legislative sunt de
aplicabilitate generala, cand apar implicatii financiare importante si numai pentru cheltuielile neobligatorii.
-Procedura de cooperare introdusa de AUE a marit influenta PE, dar tratatele care au urmat au restrans sfera
de aplicabilitate a sa.
-Procedura de codecizie a marit puterile PE la nivelul celor detinute de Consiliu, practic PE, are drept de
Veto daca nu ajunge la un acord cu Consiliul dupa intrunirea Comitetului de Conciliere, format dintr-un
numar egal de reprezentanti ai celor doua institutii.Procedura are trei etape, primele doua fiind similare cu
procedura de cooperare.In caz ca PE respinge pozitia comuna cu majoritate absoluta , actul nu este adoptat,
dar daca face amendamente si Consiliul nu le aproba, atunci presedintele Consiliului si cel al PE convoaca
Comitetul de Conciliere, unde participa si Comisia.
-Procedura de avizare introdusa prin AUE, confera cel mai puternic rol PE, care poate intarzia adoptarea
actelor sau le poate respinge.
-Procedura de adoptare a bugetului UE este destul de greoaie si consumatoare de timp si are patru etape:
prima etapa –o reprezinta elaborarea proiectului de buget si prima lectura in Consiliu, a doua etapa – este
prima lectura in PE, a treia etapa –Consiliul discuta proiectul cu Comisia si alte institutii, a patra etapa – este
a doua lectura in PE, care in termen de 15 zile poate amenda sau respinge modificarile Consiliului, adoptand
bugetul.

22. Institutionalismul si guvernanta comunitara

Existenta institutiilor poate fi formalizata prin constitutii tratate legi, dar poate mai importante sunt
implicarea lor si consistenta rolului lor politic. Organizatiile care influenteaza doar pe termen scurt rezultatele
unor politici dar care nu influenteaza deloc actiunile si planificarea pe termen lung cu greu pot fi definite drept
institutii functionale. O institutie autentica este una durabila cu impact semnificativ asupra procesului politic

17
 18

si elaborarii politicilor si care are raporturi de colaborare cu alte institutii si un anumit grad de
reprezentativitate si legitimitate.
Neoinstitutionalismul ofera o metodologie cercetarilor privind guvernanta comunitara desi nu este
o teorie comunitara avand variantele ei.El se indeparteaza de abordarile constitutional juridice ale guvernantei
luand in considerare zone mai putin oficilizate ale spectrului politic si aspecte mai largi ale guvernantei.
Neoinstitutionalismul are meritul ca pune accentul pe sistemul de guvernare, insa imparte domeniul politic in
3componente separate: arta guvernarii, sistemul de guvernare, politicile specifice.
Institutiile ar juca un rol meditor esential si ar include nu numai pe cele oficializate ci si pe cele
neoficializate, ar incorpora norme si simboluri, dar si instrumente de politica si proceduri. Sistemul de
guvernare isi pune amprenta asupra contributiei fortelor politicem economice si sociale si are un impact
notabil asupra rezultatelor politicilor promovate. La randul lor fortele mentionate sunt la punctul de plecare al
oricarei guvernante fie ea si comunitara.
Institutiile poseda o anumita autonomie si au o influenta sesizabila asupra dinamicii procesului politic
neputand fi considerate arene neutre pentru actorii respectivi.
Institutionalismul istoric reprezinta o abordare care include interpretarea rolului institutiilor dar
trebuie facuta distinctia clara intre sintitutionalismul istoric al alegerii rationale si cel care include dimensiuni
normative si culturale . Simon Bulmer a identificat in conexiune cu institutionalismul istoric 4trasaturi
specifice ale guvernantei comunitare:schimbarile sistemice, structurile guvernantei, evolutia politicilor, rolul
valorilor si normelor.

23. Sistemul de guvernanta multi-nivel

Conceptul de guvernanță multinivel își trage seva din analiza cadrului instituțional al elaborării
politicilor comunitare și al procesului politic comunitar și pleacă de la prezumția că sist de guvernare
comunitar are un grad înalt de diferențiere și integrare atât pe vertical, cât și pe orizontal.
Gary Marks si Edgar Grande au evidentiat 3 trasaturi principale ale guvernantei multinivel:
a) Arhitectura institutionala neierarhizata-interdependenta intre UE , statele membre si
regiunile din cadrul lor reprez o stransa cuplare institutionala intre intit supranational si cele nationale care are
la baza si 2 principii structurale esentiale ale dr comunitar:
1. Principiul cooperarii intre ue si statele membre
2. Principiul repartizarii competentelor, unde regasim si subsidiaritatea.
b) Caracterul neierarhic al procesului de luare al deciziilor - proces care se bazeaza pe
negocieri intre actorii principali si pe principiul consensului si al votului ne-majoritar. In cazul unui
aranjament institutional integrat, caracterul ierarhic ar afecta legitimitatea deciziilor si ar ridica sensibil costul
implementarii lor. In deciziile sau domeniile de impotanta majora se ajunge de regula, la un acord pe baza
consensului.
c) Dispersia dinamica a autoritatii – competentele de luare a deciziei sunt impartite intre actori
situati la diverse niveluri teritoriale. Edgar Grande afirma ca guvernanta multinivel ar avea un caracter
dinamic datorita faptului ca functiile si competentele la diferite niveluri nu au fost si probabil nu vor fi fixate
precis. Pentru ca interactiunile intre difeite niveluri ale guvernantei multinivel nu aunt disciplinate de norme
constitutionale exista o puternica concurenta pentru competente care confera dinamism guvernantei. Pentru a
face referire la caracterul dinamic al guvernantei, diversi autori fac trimitere la dinamica sistemelor politice
federale, care provine din coexistenta si interactiunea diferitelor niveluri ale guvernantei.

18
 19

Intr-un sistem de guvernare multinivel puterea exercitata asupra resurselor, indeosebi fiscale,
este extrem de importanta, iar masurarea precisa a rolului fiscal al unei jurisdictii se poate face prin
intermediul nivelului veniturilor si cheltuielilor fiscale.
Intr-o guvernanta multinivel de tip federal sau comunitar, dispersia autoritatii peste jurisdictii
multiple este mai eficienta si normativ superioara monopolului statului national centralizat. Tipul de
guvernanta multinivel, in care dispersia autoritatii este limitata la un anumit numar de jurisdictii nesuprapuse
pentru un numar limitat de niveluri, jurisdictii care se evidentiaza a fi permanente sau stabile si cu sarcini
multiple, este specific atat statelor federale cat si Comunitatii Europene.
Guvernanta comunitara este un sistem multinivel cu particularitati distincte in care autoritatea in
materie de decizie si/sau politica specifica este dispersata sau impartita pe cele 3 niveluri teritoriale:comunitar,
national, subnational dar si pe un spectru larg de actori.
In viziunea lui Edgar Grande, cele 3 caractristici ale guvernantei multinel a UE au unele consecinte
importante asupra sistemului de guvernare. Astfel ar exista o cerinta imperioasa pentru coordonarea
politicilor, atat in ceea ce priveste diversele institutii cu competente oficiale, cat si privind gama larga de
actori sociali implicati intr-un anumit domeniu de politica. De asemenea, se constata o redistribuire partiala a
puterii in cadrul organizatiilor implicate in favoarea actorilor care actioneaza la interfata dintre nivelurile si
domeniile de luare a deciziei.
In opinia lui Francis McGowan, ar exista 2 modele ale guvernantei multinivel, unul orientat spre
interior, celalalt spre exterior. Primul model este bazat pe negocierea politicilor, pe un mod redistributiv al
guvernantei, pe rolul central al institutiilor comunitare si pe atributiile sau puterile semnificative ale nivelului
subnational. Al doile model care are tangenta cu guvernarea globala s-ar baza pe negocierea politicilor, pe un
grad al reglementarilor al guvernantei, pe rolul central al institutiilor comunitare si pe cautarea compatibilitatii
cu regimurile multilaterale.
24. Guvernanta multinivel, stabilitatea europeana si reconsiderarea rolului statului national:
a)abordarea centrata pe stat b)abordarea centrata pe guvernanta- studiul lui Bob Jesop privind 3
tendinte ale evolutiei statelor nationale: conceptul de metaguvernanta si sist de guvernanta multi-nivel
ale UE in opinia lui Telo si Schimitter
UE se bazeaza pe o guvernanta multinivel si reprez un punct de cotitura in transformarea statalitatii
in Europa. Pt a reconsidera rolul statului in cadrul acestui tip particular de guvernanta si de controversata
entitate politica s-au folosit unele abordari sau teorii, cum sunt abordarea relational strategica, abordarea
centrata pe stat, abordarea centrata pe guvernanta.
Abordarea relational strategica vizeaza structura si strategia la divesre paliere ale vietii sociale si,
fiind aplicata statului, ea nu-l considera pe acesta un subiect politic unitar sinici un instrument pasiv, ci
reprezentand mai degraba o relatie sociala complexa.
Abordara centrata pe stat pleaca de la statul national suveran ca punct de referinta si examineaza UE
in doua moduri. Primul ar fi acela ca in conditiile supranationalismului in ascenisune statele nationale
incearca sa-si promoveze propriile interese, ca atare prevaleaza relatiile interguvernamentale si nu se
intrevede o noua forma statala. Un alt mod de examinare il reprezinta constatarea translatarii formei
traditionale a statului de la nivel national la nivel supranational, care ar culmina pana la urma cu o forma
statala supranationala. Pentru interguvernamentalisti,statele nationale raman actorii-cheie ai spatiului politic
european, ele nu abandoneaza suveranitatile si au un mandat constitutional consistent in contrast cu puterile
limitate ale UE. Interactiunile dintre ele iau forma rel internationale orientate spre promovarea intereselor
nationale, iar prin unirea suveranitatilor se promoveaza interesele comune.
Abordarea centrata pe guvernanta pune accentul pe tendinta de destatalizare a politicilor decat pe
cea de deznationalizare a statalitatii si ea subliniaza rolul sporit al autoorganizarii in rezolvarea problemelor

19
 20

complexe care implica o gama larga de parteneri sau actionari in cadrul statului si din afara sa. Pe baza
acestei abordari, UE este perceputa ca avand o guvernanta implicand o pluralitate de state si de actori statali si
nestatali sa-si organizeze interesele lor comune pe cateva niveluri teritoriale sau pe o gama larga de domenii
functionale. Actorii statali coopereaza ca parteneri de negocieri intr-o retea complexa , prin gruparea
autoritatii lor suverane si a altor capacitati distincte pt a atinge in colectiv teluri si obiective in numele retelei.
studiul lui Bob Jesop privind trei tendinte ale evolutiei statelor nationale comunitare care sunt
strans legate de dezvoltarea economiei capitaliste europene.
Prima ar fi deznationalizarea statlitatii teritoriale prin transferarea puterilor de decizie si
reglementare catre nivelul supranational de desecentralizarea autoritatii in favoarea nivelurilor teritoriale
subordonate, cu efectul unei proliferari institutionale in luare deciziei. A doua ar fi destatalizarea sistemului
politici care implica translatia de la guvernare clasica la guvernanta la diverse paliere teritoriale si pentru
variatele domenii functionale, rolul central al aparatului de stat se atenueaza in favoarea parteneriatului intre
organizatiile guvernamentale si alte organizatii publice. A treia tendinta ar fi internationalizarea regimurilor
politice, factori si procese extrateritoriale si transnationale au impact asupra actiunii statelor.
Telo si Schmitter intrevad pentru UE un nou sistem de legitimitate democratica si guvernanta:
multinivel (international, national, supranational, transnational), multifatat (teritorial, functional, modern si
post-modern), o multitudine de actori (politici, economici, sociali, culturali, institutionali si
extrainstitutionali). In opinia celor doi, acest sistem complex de guvernanta este mult mai plauzibil pentru
exprimarea statalitatii UE decat un model politic clasic, cum este cel federal/constitutional.

25. Guvernanta multinivel si rolul grupurilor de interese

Conceptul de guvernanță multinivel își trage seva din analiza cadrului instituțional al elaborării
politicilor comunitare și al procesului politic comunitar și pleacă de la prezumția că siatemul de guvernare
comunitar are un grad înalt de diferențiere și integrare atât pe vertical, cât și pe orizontal. Puterea politică este
distribuită peste diverse niveluri teritoriale și peste diverse sfere funcționale de luare a deciziei. Chris Ansell
consideră că guvernanța multinivel este focalizată pe îndepărtarea unor rețele suprapuse care acționează
simultan în sfere funcționale multiple și la scări geografice multiple
Dezvoltarea in timp a sistemului de guvernare multinivel a modificat posibilitatile grupurile de
interese de a influenta procesul de elaborare a politicilor publice. Dinamica integrarii europene a remodelat
cadrul institutional al acestui proces prin sporirea numarului de actori si institutii publice, ca atare grupurile de
interese a trebuit sa-si reconsidere strategiile de lobby.
Principalii actori publici cu un rol important in elaborarea politicilor comunitare si in refigurarea
politicilor nationale sunt: ministerele, departamentele si agentiile guvernamentaledin fiecare stat, Consiliul de
Ministri, Comitetul Economicsi Social, Parlamentul European, Comitetul Regiunilor si alte organizatii
europene.
Arhitectura institutionala a guvernantei multinivel afecteaza rolul si puterea grupurilor de interese din
cadrul UE? Philippe Schmitter si Wolfgang Streek analizeaza aceasta problema din prisma a doua directii:
O logica a calitatii de membru: impactul pe care sistemul multinivel il are asupra capacitatii
grupurilor de a se organiza, de a agrega interesele, de a constitui structuri organizationale si de a integra
membrii ei.
Logica influentei: posibilitatea grupurilor de interese de a participa la elaborarea politicilor
comunitare, de a influenta rezultatele lor si de a ridica puterea puterea organizationala.

Grupurile de interes au puncte de acces la toate etapele procesului de elaborare a politicilor

comunitare, care cuprinde si procesul decizional. Deciziile luate la nivelul UE reflecta interesele statelor
membre, dar si ale altor actori privati si ele se traduc indeosebi printr-o legislatie comunitara obligatorie si nu

20
 21

neaparat, care se repercuteaza asupra politicilor comunitare. In procesul de elaborare a politicilor comunitare
se distinge etapa nivelului comunitar si etapa nivelului national, care se suprapun cand statele membre isi
elaboreaza pozitiile sustinute in Consiliul de Ministri, COREPER si grupurile de lucru.
Atunci cand se mentioneaza calea nationala sau implicarea nivelului national in elaborarea politicilor
UE se are in vedere rolul complex al statelor membre in etapele de proiectare, etapa deciziei in Consiliu, etapa
implementarii.
Calea nationala este una administrativa, cu implicare limitata a politicienilor la nivel national. Etapa
de proiectare are un impact important asupra rezultatului final, iar pentru statele membre, implicarea din timp
este esentiala prin prisma confruntarilor si dezbaterilor care vor avea loc ulterior.

26. Explicati rezolutiile Parlametului european privind viitorul Europei

27. Guvernanta de tip retea in UE

Guvernanţa tip reţea reprezintă o structură în care atât organizarea statală cât şi cea societală sunt
dezagregate vertical şi orizontal, dar conexate prin schimb cooperativ. În logica acestui tip de
guvernanţă stă reunirea unor actori diferiţi în jurul unor proiecte specifice, orientate către soluţii
instituţionale. Astfel, actorii guvernamentali cu o poziţie centrală în totalitatea conexiunilor
interorganizaţionale vor asigura o conducere adecvată în alcătuirea şi ghidarea acestor echipe de
proiect.
Alţi cercetători s-au concentrat pe aspectele orizontale sau de reţea ale integrării europene,
bazându-se pe teoria reţelelor pentru a descrie şi explica funcţionarea reţelelor transnaţionale şi
transguvernamentale, care pot devia de la „comunităţile de elaborare a politicilor” relativ închise,
cuprinzând actori publici şi privaţi din domenii precum cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, la
„reţelele de problematici”, mai deschise şi poroase, predominante în domenii precum reglementarea
de mediu. Mai mult, această guvernanţă sub forma de reţea a fost accentuată şi mai mult în ultimul
deceniu prin crearea unor reţele formale şi informale ale autorităţilor naţionale de reglementare,
în domenii precum politica concurenţei, reglementarea utilităţilor publice şi reglementarea sectorului
financiar.
Prin contrast cu cei mai mulţi cercetători ai politicii legislative, care accentuează importanţa
regulilor formale în modelarea comportamentului actorilor şi a rezultatului politicilor, cercetătorii
reţelelor de elaborare a politicilor pun accentul pe politica informală a Uniunii, în care aceste reţele
de actori privaţi şi publici determină substanţial orientările politicilor care sunt prezentate ulterior
Consiliului şi Parlamentului European în vederea adoptării lor oficiale.

28. Strategia Europa 2020 – directii de actiune

O agendă digitala pentru Europa – valorificarea poteţialului TIC (tehnologia informaţiilor şi
comunicaţiilor) într-o Europa slăbită de criza economică. Consta in a accelera dezvoltarea serviciilor de
internet de mare viteză şi pentru a valorifica beneficiile pe care le oferă o piaţă digitală unică gospodăriilor şi
întreprinderilor;
Tineret în mişcare. Consolidarea performanţei sistemelor de educaţie şi pentru a facilita intrarea
tinerilor pe piaţa muncii;

21
 22

O Uniune a inovării. Are in vedere îmbunătăţirea condiţiilor-cadru şi accesului la finanţările pentru

cercetare şi inovare, astfel încât să se garanteze posibilitatea transformării ideilor inovatoare în produse şi
servicii care creează creştere şi locuri de muncă
O politică industrială integrată pentru era globalizării. Permite decuplarea creşterii economice de
utilizarea resurselor, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a creşte
utilizarea surselor regenerabile de energie, pentru a moderniza sectorul transporturilor şi a promova eficienţa
energetică;
O agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă – contribuţia europeană la ocuparea totală
Modernizarea pieţelor muncii şi oferirea autonomiei cetăţenilor, prin dezvoltarea competenţelor
acestora pe tot parcursul vieţii în vederea creşterii ratei de participare pe piaţa muncii şi a unei mai bune
corelări a cererii şi a ofertei în materie de forţă de muncă, inclusiv prin mobilitatea profesională;
Platforma europeană împotriva sărăciei şi excluziunii sociale – un cadru european pentru coeziune
socială şi teritorială.
O Europă eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor. Permite decuplarea creşterii economice
de utilizarea resurselor, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a creşte
utilizarea surselor regenerabile de energie, pentru a moderniza sectorul transporturilor şi a promova eficienţa
energetică;
Obiective:
 rată de ocupare a populaţiei cu vârsta între 20-64 ani de 75%;
 investiţii (publice şi private) în cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul UE;
 atingerea obiectivului “20/20/20” în domeniul energiei şi al schimbărilor climatice (reducerea
emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20% faţă de nivelurile din 1990; creşterea la 20% a ponderii
surselor regenerabile de energie în consumul final de energie şi o creştere cu 20% a eficienţei energetice).
 nivel maxim de 10% al ratei părăsirii timpurii al şcolii şi un nivel minim de 40% al ratei de absolvire
a unei forme de învăţământ terţiar în rândul tinerilor cu vâsta între 30-34 de ani.
 reducerea cu 20 de milioane a numărului de cetăţeni europeni ameninţaţi de sărăciei şi excluziune
socială.

29. Tratatul fiscal

In cadrul Uniunii economice si monetare, cunoscut si sub numele de 'pactul fiscal', a intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 2013, dupa ratificarea sa de catre Finlanda. Scopul tratatului este de a întari disciplina fiscala
în zona euro prin asa-numita 'regula a echilibrului bugetar' si printr-un mecanism de corectie automat.
Pentru ca tratatul fiscal sa intre în vigoare, acesta trebuia sa fie ratificat de 12 state membre. Conditia a
fost îndeplinita dupa ce Finlanda, cel de al 12-lea stat din zona euro care a adoptat tratatul, a depus
instrumentele de ratificare la 21 decembrie 2012.
Tratatul a fost conceput dupa ce sefii de stat si de guvern din zona euro au decis în decembrie 2011 ca
sunt necesare masuri mai puternice pentru a întari stabilitatea în zona euro. Pactul fiscal a fost semnat la 2
martie 2012 de 25 de state membre UE, mai putin Cehia si Marea Britanie.
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta ar urma sa fie încorporat cât mai curând posibil
în tratatele UE existente, iar pasii necesari pentru realizarea acestui lucru ar trebui sa fie facuti în urmatorii
cinci ani.
Noul tratat stipuleaza ca bugetele nationale ale statelor care au aderat trebuie sa fie echilibrate sau
excedentare. Scopul se considera a fi îndeplinit daca deficitul lor structural anual nu depaseste 0,5% din PIB.
În plus, deficitul trebuie sa fie în conformitate cu obiectivul minim pentru sustenabilitate pe termen lung al

22
 23

tarii, stabilit prin Pactul de stabilitate si crestere. Abaterea temporara de la aceasta 'regula de aur' a echilibrului
bugetar este permisa numai în circumstante economice exceptionale, de exemplu în cazul unor decline
economice. Daca datoria guvernamentala este semnificativ sub valoarea de referinta de 60% din PIB, limita
pentru deficit poate fi stabilita la 1% din PIB.
Tratatul mai stipuleaza ca sefii de stat si de guvern ai zonei euro trebuie sa se întâlneasca cel putin de
doua ori pe an în summit-uri ale zonei euro, la care vor participa ti reprezentantii Comisiei Europene. În
cadrul acestora, ar urma sa fie ales cu o majoritate simpla un presedinte al summitului. Nu în ultimul rând,
mentioneaza pactul fiscal, presedintii Bancii Centrale Europene si respectiv al Parlamentului European pot fi
invitati la aceste summituri ale zonei euro.
Atunci când se va considera necesar si cel putin o data pe an, liderii statelor non-euro care au aderat la
tratat pot participa la si ei la aceste reuniuni.
30. Metoda de coordonare – trasaturi si aplicabilitate- MDC – ca nou mod de transguvernanta
Definirea MDC ca nou mod de guvernanţă are la bază 6 caracteristici ale metodei:
1. Rolul mai limitat al dreptului comunitar diferit de cel al guvernanţei tradiţionale. Nu există o
demarcaţie reală între elaborarea şi implementarea reglementăriulor în cadrul MDC şi răspunderea
juridică în faţa unor curţi
2. O nouă abordare a rezolvării problemelor. MDC funcţionează prin repetare, cooperare multilaterală,
stabilire de standarde
3. Participarea şi împărţirea puterii între autorităţile comunitare, guvernamentale şi societatea civilă
sunt esenţiale deorece conferă legitimitate şi eficacitate. Participarea nu trebuie limitată la actorii care
operează la nivelul Comitetelor Comunitare trebuind extinsă la nivelulactorilor locali
4. Diversitatea şi subsidiaritatea sunt inseparabile. MDC se bazează pe recunoaşterea diversităţii
plecând de la premisa că modelele diferite de dezvoltare capitalistă au propriile soluţii la problemele cauzate
de factorii care determină complexitatea şi competitivitatea.
5. Noi moduri de a produce cunoaşterea utilă. MDC utilizează instrumente specifice care sunt coerente
cu scopul învăţării
6. Învăţarea politicilor. MDC are un potenţial considerabil în domeniul învăţării politicilor.
Pe baza celor 6 caracteristici, Claudio Radaelli trage concluzia că MDC constituie un nou mod al
guvernanţei comunitare, cu accentul pus pe învăţare.
Radaelli identifică o tensiune în cadrul acestui nou mod de guvernanţă comunitară, care îşi pune
amprenta pe rezultatele obţinute. Deşi la nivelul politicilor specifice tensiunea poate fi atenuată în funcţie de
anumite împrejurări, totuşi există un număr de contradicţii ce pot provoca neajunsuri şi dificultăţi greu de
depăşit.

31. Tratatul de la Lisabona ( cuprins si noutati)

Noul Tratat a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene (UE). Este primul tratat al Uniunii semnat de România în calitate de stat membru UE. Documentul
amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui. Doc este rez unui proces mai îndelungat prin care s-a
urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în
urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a
modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar.

23
 24

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii instrumentele adecvate pentru a face faţă provocărilor
complexe ale secolului 21, precum globalizarea, schimbările climatice, securitatea energetică, mediul şi
dezvoltarea durabilă, criminalitatea organizată sau imigraţia.
Douăsprezece inovaţii cheie introduse de Tratatul de la Lisabona
1. Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat de 2 ani şi jumătate,
cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată.
2. Uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va înlocui pe
actualul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va
fi, în acelaşi timp, şi vice-preşedinte al Comisiei.
3. Numărul de membri ai Parlamentului European este fixat la 750 plus preşedintele PE. Numărul minim şi
maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni. România
beneficiază de 33 de deputaţi europeni.
4. Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu.
5. Tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislaţia
europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedură cunoscută sub numele de
„co-decizie”).
6. Votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE. Se va renunţa astfel la
dr de veto în multe domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de acţiune comunitară.
7. Deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a 55% dintre
statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene.
8. Parlamentele naţionale dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că
atribuţiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau european) – respectarea
principiului subsidiarităţii.
9. Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică.
10. Importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la niv de Tratat, ca politi integrată.
11. Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii, precum combaterea
schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în dom energiei
12. Statele memb se pot retrage din UE, urmând procedura prevăz în acest sens de clauz de retragere
Structura Tratatului de la Lisabona Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a
tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare, Tratatul de la Lisabona va amenda cele două tratate majore ale
Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă va fi redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE). O serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului. Cu titlu separat va fi
menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE), aşa cum este amendat de Tratatul de la Lisabona, reflectă cadrul general al Uniunii şi
principiile sale, incluzând, de asemenea, şi dispoziţiile

32. Abordari conceptuale privind integrarea flexibila

În anii ’90 integrarea flexibilă sau diferențiată a fost considerată drept un instrument adecvat pentru a
depăși piedicile din calea progresului integrării vest-europene. Europa à la carte, Europa cu două-trei viteze,
Europa cu geometrie variabilă, Europa cercurilor concentrice sunt concepte vehiculate intens în anii’90 și la
începutul acestui deceniu.
În continuare vom sintetiza diferite viziuni privind integrarea flexibilă.
Astfel, Franklin Dehousse și Wouter Coussens consideră că integrarea flexibilă este o cheie de boltă
referitoare la toate felurile de acțiuni comune dintr-un domeniu specific, care nu implică toate statele

24
 25

comunitare din cauza lipsei de consens politic sau a capacității lor de a participa. Cooperarea întărită, în acest
caz, ar reprezenta una dintre formele de integrare flexibilă.
Giovanni Grevi consideră că abordarea metodologică prezintă trei aspecte:
1. primul, al clarificării și interpretării unitare a terminologiei folosite;
2. al doilea este definirea mai precisă a domeniilor sau politicilor implicate;
Les Metcalfe identifică trei principii ale integrării flexibile:
1.- aranjamentele nu trebuie să pune în discuție acquis-ul comunitar;
2. - flexibilitatea trebuie utilizată în cadrul instituțional comunitar;
3. - toate statele membre trebuie să aibă acces la noile dezvoltări sau inițiative.
Ben Hall argumentează necesitatea integrării flexibile prin diversitatea mare de ordin economic,
politic, social, cultural, și prin faptul că n-ar fi posibilă și nici de dorit o Uniune monolitică și omogenă.
Pentru Mathis Dewatripont, integrarea flexibilă este un model de reformă menit să depășească
impasul creat de confruntarea dintre federaliști și antifederaliști și să armonizeze interesele eterogene din UE
fără să prejudicieze realizările anterioare. Integrarea flexibilă combină angajamentul ferm al tuturor
membrilor față de un fundament supranațional comun cu opțiuni integraționiste în alte domenii printr-un
parteneriat deschis.
Conceptul de integrare diferențiată a apărut încă din anul 1974, când cancelarul vest- german Willy
Brandt a sugerat că diferențele de potențial economic dintre membrii UE din acea perioadă ar fi impus
diferite niveluri de integrare.
John Major a introdus termenul de Europa a la carte sau Europa flexibilă în 1994. În cadrul integrării
flexibile, singurul angajament comun tuturor statelor membre ar fi fost cel față de piața unică, pe celelalte
domenii existând grupuri variate de țări dispuse să coopereze între ele. Prin această idee, s-ar fi generalizat
sistemul de excepții care ar fi afectat grav sistemul comunitar de guvernare prin abandonarea caracterului
global al calității de membru al comunității.
În 1994, Wolfgang Schauble și Karl Lamers, au propus ca un nucleu dur compus din Franța,
Germania și țările Benelux să avanseze mai repede pe drumul integrării, în special pe pilonii II și III, dar și pe
calea integrării monetare. Această abordare se bazează pe conceptul ”Europei cu mai multe viteze” și a
introdus o diferențiere a ritmurilor integrării, nerenunțându-se la obiectivul dificil, dar ambițios al Europei
federale.

33. Cooperarea intarita – instrumente ale integrarii flexibile

Conform Tratatului de la Amsterdam, cooperarea întărită trebuia să sprijine obiectivele UE și
interesele sale, să respecte principiile stabilite de tratate și cadrul instituțional comunitar, să fie un mijloc
alternativ și să angajeze majoritatea statelor membre, să nu afecteze acquis-ul comunitar, să fie deschisă
tuturor statelor membre.
Acest tip de cooperare trebuie utilizată dacă nu privește domeniile de competență exclusivă a
Comunității, dacă nu afectează politicile, acțiunile și programele comunitare.
Cooperarea întărită trebuie reglementată foarte strict și nu trebuie să conducă la fragmentarea Uniunii.
Cooperarea întărită sau consolidată, introdusă oficial prin tratatul de la Amsterdam, dar demarată în
afara prevederilor tratatului prin acordul Schengen, era văzută mai degrabă ca direcție necesară de dezvoltare
instituțională (adâncire) a UE în raport cu dezvoltarea sa pe orizontală (extindere).
Comisiei Europene i s-a conferit un rol cheie în reglementarea utilizării cooperării întărite prin decizia
sa privind viabilitatea și adecvarea unei cereri de cooperare întărită, dar și prin faptul că propune forma acestei

25
 26

cooperări. În cazul respingerii unei inițiative opinia sa este considerată a fi finală. În principiu, Comisia ar
trebui să sprijine cooperarea întărită pentru a favoriza progresul integrării cu condiția respectării condițiilor
stabilite de tratate, dreptului comunitar sau ordinii juridice comunitare.
Cooperarea întărită ar fi o formă cuprinzătoare de integrare flexibilă, țintind direct consolidarea
procesului de integrare prin realizarea obiectivelor Comunității și prezervarea intereselor sale. Cooperarea
întărită este singura formă de integrare flexibilă înzestrată cu o puternică dimensiune normativă, ceea ce-i
conferă atât forță cât și anumite limite. Ea iese din tiparele clasice ale metodei comunitare de guvernare și
încearcă să valorifice inițiative sau opțiuni care țin de diversitatea sau de diferențele existente între țările
membre. În același timp, ea nu poate asigura progrese politice majore.
În afară de acordul Schengen, cooperarea întărită sau consolidată a mai fost folosită în cazul, discutabil
de altfel, al Uniunii Europei Occidentale, protocolului privind politica socială de la Maastricht, Uniunii
Economice și Monetare, dar ea are perspective de aplicare și în dome politicii fiscale, politicii mediului,
apărării, PESC, ariei de libertate, securitate și justiție..

34.Posibilitati si perspective de aplicare a guvernantei flexibile

Uniunea Economică şi monetară
Cooperarea în domeniul politicilor economice poate fi îmbunătăţită prin diverse forme de integrare
flexibilă care nu necesită neapărat modificarea tratatului.
Politica fiscală
În domeniul impozitării indirecte, cooperarea întărită poate duce la progrese suplimentare în
armonizarea accizelor şi în domeniul taxelor ecologice şi energetice.
În domeniul impozitării directe, este vizată impozitarea corporaţiilor, unde nu este totuşi posibilă
aplicarea unei cote unice. Aceasta ar duce la evitarea dublei impuneri.,În acest caz, cooperarea întărită ar
putea să vizeze o funcţionare mai bună a pieţei interne.
Politica mediului
. Politica de mediu este un exemplu de mod în care metoda comunitară poate coexista cu metoda
flexibilă de guvernanţă reprezentată prin cooperarea întărită.
Politica socială
Cooperarea întărită se poate folosi într-o abordare de tip proactiv a europenizării politicii sociale, prin
crearea contractului european de muncă. Problema coeziunii economice şi sociale poate veni în contradicţie
cu integrarea flexibilă, care poate avea unele efecte distorsionate pe planul concurenţei economice.
Armonizarea, cel puţin parţială, realizată prin integrarea flexibilă poate avantaja agenţii economici care se
confruntă cu o multitudine de sisteme şi reglementări sociale.
Apărarea
Constituirea unei forţe europene de apărare (Eurogrup) pe baza cooperării întărite este teoretic
posibilă, deşi nu este menţionată în tratatul constituţional. Criteriile de convergenţă în domeniul apărării ar
putea fi stipulate într-un protocol anexat la tratat, dar acesta necesită aprobarea tuturor statelor membre, ceea
ce e dificil de realizat.
Politica externă şi de securitate comună
Reprezentanţele diplomatice ale ţărilor membre pot întări cooperarea cu delegaţiile Comisiei pe
diverse teme de interes. Promovarea mai bună a intereselor UE, inclusiv în cadrul organizaţiilor
internaţionale, şi realizarea de importante economii bugetare ar fi miza acestei activităţi diplomatice
complexe.

26
 27

Aria de libertate, securitate şi justiţie

Cooperarea întărită ar permite crearea unor corpuri de poliţie pentru anumite sarcini specifice, cu
puteri de investigare şi aplicare a legii pe teritoriul tuturor statelor. În materie de cooperare judiciară, ţările
participante pot urmări o armonizare mai mare a incriminărilor, sancţiunilor, procedurilor, cât şi un schimb
permanent de informații. Cooperarea mai strânsă între serviciile secrete pe calea schimbului de infomații
poate conduce la rezultate mai bune, mai ales dacă este implicat un număr limitat de țări.
Concluzii privind perspectivele integrării flexibile
În ceea ce privește cooperarea întărită, există perspective favorabile pentru inițiative din cadrul tratatelor, dar
și din afara lor.

35. Reforma guvernatei economice la nivel european

Guvernanta economica se refera la sistemul de institutii si procedure instituit cu scopul de a realiza
obiectivele Uniunii din domeniul economic, adica coordonarea politicilor economice pt a promova progresul
economic si social al UE si al cetatenilor sai.

Obiective:
A. Dispozitiile din tratate.
In cadrul TUE este prevazut faptul ca UE actioneaza pentru dezvoltarea durabila a Eurpei, pe baza
unei cresteri economice echilibrate si pe stabilitatea preturilor, pe o economie sociala de piata cu grad ridicat
de competitivitate.
B. Guvernanta economica incepand cu 2011
Datorita crizei, pe parcursul timpului multe probleme fundamentale din tarile europene au iesit la
suprafata, iar intre economiile din UE exista o interdependenta stricta. Pt solutionarea problemelor e nevoie de
o mai buna coordonare a politicilor economice in intreaga UE.
Consiliul European este cel care stabileste prioritatile politice coordinate si orientari la cel mai inalt
nivel. Acesta adopta recomandari si decizii pe baza propunerilor formulate de Comisei. Comisia e cea
responsabila cu alaborarea de recomandari si decizii, dar si cu evaluarea punerii lor in aplicare. Statele sunt
cele responsabile cu rapoartele nationale, punerea in aplicare a recomandarilor si deciziilor adoptate de
Consiliu.

36. Explicati care sunt scenariile Comisiei Europene privind viitorul Europei

Comisia Europeană a adoptat în 2017 un plan de reformare a Uniunii Europene, preşedintele Jean-
Claude Juncker prezentând în Parlamentul European cinci posibile direcţii ale Blocului comunitar, axate
pe o cooperare a ţărilor în grade diferite, eventual prin concentrarea pe zona euro, pe apărare şi
securitate.

Scenariul 1: Continuarea actualei direcţii - Cele 27 de state UE se vor concentra pe implementarea agendei
de reformă în spioritul Comisiei Europene conduse de Jean-Claude Juncker şi a Declaraţiei de la Bratislava.

27
 28

Scenariul 2: Nimic altceva în afara pieţei unice - Cele 27 de state membre transferă treptat accentul pe
piaţa unică, dat fiind că statele membre nu reuşesc să ajungă la poziţii comune într-un număr din ce în ce
mai mare de direcţii politice de cooperare.

Scenariul 3: O Europă cu mai multe viteze - Ţările cele mai puternice ar putea decide să prindă un avans în
ceea ce priveşte cooperarea pe subiecte mai sensibile, precum apărarea, securitatea internă şi terorismul,
armonizarea fiscală sau chestiunile sociale, fără a aştepta ca toate cele 27 de state membre să-şi dea
acordul. Acest lucru ar permite, de exemplu, schimbul de informaţii în timp real între autorităţile şi
instituţiile judiciare din diversele statele ale blocului comunitar, însă riscul ar fi acela ca procesul decizional în
sânul Uniunii „să devină mai complex".

Scenariul 4: Să facem mai multe, dar mai puţin - Mutarea accentului pe domenii extrem de precise, cum ar
fi diplomaţia, sfera informaţională sau gestionarea comună a frontierelor UE, nu legiferarea cu orice preţ,
mai ales când vine vorba de subiectele cotidiene. Această nouă abordare ar trebui să răspundă criticilor
referitoare la o Uniune mult prea birocratică şi invazivă.

Scenariul 5: Federalism sporit - Cele 27 de ţări ar putea lua decizia de a „gestiona în comun mai multă
putere, mai multe resurse şi procese decizionale, în toate domeniile" (zona euro, afaceri externe şi apărare,
imigraţie, energie, probleme de mediu etc.). Însă, avertizează Comisia, „există riscul ca acuzaţiile potrivit
cărora UE este lipsită de legitimitate sau acaparează prea mult puterea, în detrimentul autorităţilor
naţionale, să se augmenteze".

1. De ce UE nu este o federatie ca SUA si ce ar trebui sa faca in acest sens?

Uniunea Europeană este o structura sui generis, nici o data in istoria Europei si a lumii nu a mai existat o
asemenea strctura in care statele isi impart o parte din suveranitate pentru a fi folosita in comun. Statele UE si-
au unit drepturile suverane in domeniul financiar, economic, partial judiciar si suveranitatea granițelor prin
comunitatea Shenghen. UE detine atat trasaturile unei confederatii cat si a unei federatii.

Pentru ca UE să evolueze către o federaţie a Statelor Unite ale Europei, în care guvernele naţionale să devină
guverne locale, asemenea statelor federale din SUA. Pentru a atinge un asemenea stadiu, UE ar trebui să aibă
un sistem fiscal comun, forţe militare comune dar şi instituţii care să acţioneze în numele ei în plan extern.
Cum federalismul se dovedeşte a nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută, ci unul dinamic, care
îmbracă forme diferite în situaţii şi perioade diferite, nu sunt suficiente argumente care să susţină ideea că
federalismul european ar trebui să arate exact ca cel american. Aşa cum, până în acest moment, procesul
integrării s-a dovedit a fi unul extrem de prielnic inovaţiei, cu certitudine şi drumul pe care se va merge în
viitor va fi unul particular UE şi numai ei.

Ofensiva pentru o Uniune Europeană federală, cu propria conducere şi armată, este faza finală a distrugerii
democraţiei şi a statului-naţiune"

28
 29

2. Pe ce pozitie ar trebui sa se situeze Romania in disputa dintre supranationalisti si

interguvernamentalisti?

Romania ar trebuie sa se mentina pe pozitia interguvernamentalistilor, deoarece pentru

interguvernamentalisti,statele nationale raman actorii-cheie ai spatiului politic european, ele nu abandoneaza
suveranitatile si au un mandat constitutional consistent in contrast cu puterile limitate ale UE. Interactiunile
dintre ele iau forma rel internationale orientate spre promovarea intereselor nationale, iar prin unirea
suveranitatilor se promoveaza interesele comune.
Interguvernamentalismul isi are originea in teoriile relatiilor internationale, respectiv in teoria realista.
Conform acesteia, statele-natiune sunt actori principali pe scena internationala, dezvoltarea relatiilor politice
dintre state fiind rezultatul actiunii guvernelor nationale.

In concluzie, interguvernamentalismul considera statul natiune ca reprezentand „ cel mai mare posesor de
putere”, „ prinipal initiator, supervizor si chiar distrigator” a procesului de integrare initiat in afara granitelor
nationale.

3. Pe ce pozitie ar trebui sa se situeze Romania in disputa dintre pro-federalism si pro-integrare

flexibila?

Romania ar trebui sa se situeze pe pozitia pro-integrare flexibila, deoarece Uniunea Europeană este o formă
instituţionalizată de cooperare interstatală, cooperare ce a fost necesară pentru supravieţuirea într-o lume
bipolară.

4. Explicati ce metode de guvernanță au fost folosite de-a lungul timpului pentru elaborarea
politicii din domeniul ales pt referat?

În cadrul implementării politicii în domeniul energiei, a fost utilizată „Metoda comunitară clasică”.

Metoda comunitară permite gruparea (sau transferul) suveranităților statelor membre și promovarea
intereselor comune ale acestora sau a intereselor generale ale UE. Comparativ cu modul în care acționează
organizațiile internaționale clasice metoda comunitară oferă avantajul ca acțiunile factorilor de decizie sunt
ghidate de reglementări legale clare, procesul de decizie e transparent și include dezbateri publice în PE,
procedurile juridice transparente garantează responsabilitatea actorilor implicați, se asigură reprezentarea
unică a statelor membre în raporturile cu terții ceea ce permite acțiuni rapide și eficace, se dă prioritate
interesului general al Comunității pe baza tratamentului egal și cu protejarea intereselor minoritarilor, Comisia
asigură echilibrul între diferite politici sectoriale (sau agregarea intereselor sectoriale) și consistența acțiunilor
cu principiile sistemului, iar în calitatea sa de gardian al tratatelor asigură ca procesul de decizie garantează
certitudinea juridică pentru agenții economici și persoanele fizice. Metoda comunitară previne: fărămițarea
excesivă a inițiativei în domeniul legislativ și al politicilor și dominarea procesului de un număr limitat de
state, aplicarea mijloacelor metodei interguvernamentale prea puțin ghidate de dreptul comunitar și care ar
accentua deficitul democratic, deteriorarea echilibrului interinstituțional și a eficacității procesului decizional

29
 30

la nivel comunitar, diminuarea controlului judiciar asupra puterilor publice (proces existent in cazul pilonilor
2 și 3), reducerea încrederii reciproce între statele membre în absența unui actor neutru de talia Comisiei.

5. Explicati care este impactul guvernantei multi-nivel asupra rolului statelor nationale

Conceptul de guvernanță multinivel își trage seva din analiza cadrului instituțional al elaborării politicilor
comunitare și al procesului politic comunitar și pleacă de la prezumția că sist de guvernare comunitar are un
grad înalt de diferențiere și integrare atât pe vertical, cât și pe orizontal.

Modelul guvernantei multi-nivel ilustreaza modul in care sunt transferate anumite competente ale statului
national catre nivelul supranational sau spre autoritatile sub-nationale, publice ori private. uterea politicǎ este
distribuitǎ peste diverse niveluri teritoriale si peste diverse sfere functionale de luare a deciziei, depǎsind
jurisdictiile formale, fiind constituitǎ dintr-un mare numǎr de actori juridic independenti si functional
interdependenti, institutii si sfere de luare a deciziei.

Obiectivul fundamental al guvernantei multi nivel consta in implicarea tuturor actorilor in procesul de
guvernare si luare a deciziei, indiferent daca acestia sunt guverne nationale, grupuri de interese, autoritati
regionale sau locale, institutii comunitare sau chiar societatea civila.

6. Explicati care este perpectiva guvernanței europene din prisma conceptelor invatate.

Perspectiva guvernanţei europene: Guvernare fără guvern

Perspectiva guvernanţei nu este o teorie unică cu privire la UE sau integrarea europeană, ci o grupare
de teorii înrudite subliniind teme comune.
Cartea Albă defineşte guvernanţa ca reprezentând „regulile, procesele şi activităţile care influenţează
modul în care puterile sunt exercitate la nivel european”.
Tot Carta Albă este cea care explică în ce constă reformarea guvernanţei şi care este procesul ce îl
doreşte implementat. Carta Albă îşi exprimă dorinţa de a organiza un dialog sistematic cu guvernele
regionale şi locale. De asemenea, se lansează şi o nouă idee şi anume de a implica nivelul regional şi cel local
în cadrul contractelor tripartite. Acestea reprezintă contracte între statul membru, localităţile şi regiunile
lui, şi Comisia Europeană. Guvernul central va juca un rol important în relaţia dintre aceştia şi va fi
responsabil pentru implementarea activităţilor.
Simon Hix a contrastat în mod util şcoala guvernanţei cu alternativa sa
raţionalistă/comparativă/pozitivistă, argumentând că perspectiva guvernanţei constituie o agendă de cercetare
distinctă în patru privinţe:
-Perspectiva guvernanţei teoretizează guvernanţa UE ca fiind non-ierarhică, mobilizând reţele de actori
privaţi şi publici angajându-se în deliberare şi eforturi de soluţionare a problemelor prin instituţii informale cât
şi prin cele formale.
-Practicienii perspectivei guverna susţin necesit unui nou vocabular pt a captura trăsăturile distinctive ale
guvernanţei UE.
-Cercetătorii din domeniul guvernanţei UE subliniază capacitatea UE de a promova „deliberarea” şi
„persuasiunea”- un model de elab a poli în care actorii sunt deschişi la schimbarea credinţelor şi pref
acestora, şi în care argumentele pot conta la fel d mult sau poate m mult decât puterea de negociere.

30
 31

-Teoreticienii guvernanţei exprimă în mod frecvent o preocup normativă cu priv la „deficit democratic” din
UE punând accent pe potenţialul UE ca „democraţie deliberativă”- soluţion colectivă a prob oferă o
alternativă superioară dpdv normativ de elab a poli într-o Uniune multinaţională.
Unul dintre cercetătorii care a studiat acest nou concept a fost Rod Rhodes care oferă cea mai
sistematică definiţie a guvernanţei ce defineşte guvernanţa în termeni de „reţele auto-organizate,
interorganizaţionale”, şi trece la identificarea a patru caracteristici de bază ale „guvernanţei”, care disting
termenul de noţiunea tradiţională de „guvernare”:
-Interdependenţa dintre organizaţii: guvernanţa acoperă actori non-statali, schimbarea limitelor statului
înseamnă că frontierele dintre sectoarele pub, pv şi voluntar devin flexibile şi opace.
-Interacţiuni continue între membrii reţelei: generate de necesitatea de a face schimb de resurse şi de a
negocia obiective împărtăşite reciproc.
-Interacţiuni de tip joc: bazate pe încredere şi reglementate de regulile jocului negociate şi convenite de
participanţii la reţea.
-Un grad semnif de autonomie faţă de stat: reţelele nu st subord statului, acest se auto-organizează.
sau
Perspectiva guvernanţei europene: a) guvernanaţa multistratificată b) sistem de guvernanta de tip
reţea
1.Conceptul de guvernanţă multistratificată cuprinde atât dimensiuni verticale cât şi orizontale. Prin
„multistratificare” se înţelege interdependenţa în creştere a guvernelor care funcţionau la diferite niveluri
teritoriale, în timp ce guvernanţa semnala mărirea interdependenţei dintre guverne şi actori
neguvernamentali la diverse niveluri teritoariale.
Guvernanţa multistratificată se concentrează în mare parte pe aspectele teritoriale ale guvernanţei în
Europa. Totuşi, spre deosebire de literatura federalistă, cercetătorii din domeniul GMS sunt preocupaţi nu
numai de distribuţia autorităţii între statul naţional şi UE, ci în general de transferul de autoritate de la
guvernele naţionale către actori supranaţionali şi subnaţionali.
2. guvernanţa tip reţea reprezintă o structură în care atât organizarea statală cât şi cea societală sunt
dezagregate vertical şi orizontal, dar conexate prin schimb cooperativ. În logica acestui tip de guvernanţă stă
reunirea unor actori diferiţi în jurul unor proiecte specifice, orientate către soluţii instituţionale. Astfel,
actorii guvernamentali cu o poziţie centrală în totalitatea conexiunilor interorganizaţionale vor asigura o
conducere adecvată în alcătuirea şi ghidarea acestor echipe de proiect.
Alţi cercetători s-au concentrat pe aspectele orizontale sau de reţea ale integrării europene, bazându-se
pe teoria reţelelor pentru a descrie şi explica funcţionarea reţelelor transnaţionale şi transguvernamentale,
care pot devia de la „comunităţile de elaborare a politicilor” relativ închise, cuprinzând actori publici şi
privaţi din domenii precum cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, la „reţelele de problematici”, mai deschise
şi poroase, predominante în domenii precum reglementarea de mediu. Mai mult, această guvernanţă sub
forma de reţea a fost accentuată şi mai mult în ultimul deceniu prin crearea unor reţele formale şi
informale ale autorităţilor naţionale de reglementare, în domenii precum politica concurenţei,
reglementarea utilităţilor publice şi reglementarea sectorului financiar.
Prin contrast cu cei mai mulţi cercetători ai politicii legislative, care accentuează importanţa regulilor
formale în modelarea comportamentului actorilor şi a rezultatului politicilor, cercetătorii reţelelor de
elaborare a politicilor pun accentul pe politica informală a Uniunii, în care aceste reţele de actori privaţi şi
publici determină substanţial orientările politicilor care sunt prezentate ulterior Consiliului şi Parlamentului
European în vederea adoptării lor oficiale.

31
 32

7. Explicati rolul UE –ca entitate politica si ca sistem specific de guvernanță.

Uniunea Europeană este o entitate politică unică, a cărei autoritate este exercitată împreună de statele membre
în câteva domenii esențiale, în scopul îndeplinirii obiectivelor comune.
8. Explicati care ar trebui sa fie pozitia Romaniei daca s-ar pune problema unei politici fiscale
comune in domeniul impozitarii veniturilor persoanelor fizice, dar in domeniul impozitarii
profitului intreprinderilor.

întrucât fiecare stat promovează distinct propria politică fiscală, stabilind exact numărul de taxe, impozite și
contribuții, dar și cuantumul acestora necesar a fi suportat de contribuabilii persoane fizice sau persoane
juridice. Această stabilire trebuie să fie în concordanță cu puterea economică a contribuabililor, permisivă și
în context cu principiile promovate de sistemul fiscal.
Un factor important în liberalizarea companiilor la nivel european îl constituie globalizarea. Globalizarea
activității economice și creșterea importanței acordate companiilor multinaționale le-au condus în
confruntarea cu politicile fiscale aferente fiecărui stat vizat.
9. Explicati cum s-a modificat guvernanta UE in perioada dificila a crizei economico-financiare.

Criza eco si fin care a început în 2008 a scos în evidenta necesit consolidarii guvernantei eco la niv UE si al
zonei euro. Guvernanta defectuoasa a permis ca, în unele tari, datoria si deficitul public sa atinga niv
nesustenabile. Aceasta situatie a stat la baza crizei datoriei suverane care afecteaza unele state membre si care
le obliga sa aplice acum politici dure de reducere a deficitului. Într-o lume agitata dpdv fin, UE a ramas unita,
sub forma unui bloc eco major, aratând astfel ca poate rezista furtunii si ca poate ajuta tari membre care, în
absenta sprijinului sau, ar fi mult m vulne.
Principalele elemente ale noului cadru de guvernanta sunt:
Semestrul european: o per de coordonare politica la niv UE (prima jumatate a anului), în care tarile UE au
sansa de a-si revizui reciproc politicile eco si fiscale înainte ca acestea sa fie implementate. În plus, tarile din
zona eur trebuie sa prez Comisiei proiectele de buget pt anul urmator, pt ca acestea sa poata fi evaluate sub
aspectul respectarii cerintelor PSC si ale Sem europea
Analiza anuala a cresterii: un raport al Comisiei Europene care lanseaza Semestrul european. În cadrul
acestuia, Comisia prezinta o analiza solida a progresului catre obiectivele strategiei Europa 2020, un raport
macroeconomic si raportul comun privind ocuparea fortei de munca. Analiza stabileste o abordare integrata
pentru redresare si crestere economica, punând accentul pe masurile esentiale. Ea se aplica Uniunii în
ansamblu, fiind convertita apoi în recomandari specifice fiecarei tari în cea de-a doua etapa a Semestrului
european
Monitorizarea mai stricta a nivelurilor datoriei publice: tarile cu o rata de îndatorare ridicata au fost afectate
mai grav de criza economica si financiara. Supravegherea fiscala, care s-a concentrat mai mult asupra
deficitelor decât a datoriei, a trecut cu vederea acumularea vulnerabilitatilor pentru sustenabilitatea fiscala pe
termen lung. Pentru a solutiona aceasta problema, exista un obiectiv obligatoriu de reducere a datoriei pentru
statele membre a caror datorie depaseste 60% din PIB. Nerespectarea acestuia poate duce la aplicarea de
sanctiuni financiare pentru tarile din zona euro.
Implementare mai stricta: tarile din zona euro care nu respecta normele fiscale convenite se expun unor
consecinte financ m sev, aplicate mai automat, de la constituirea unor depozite purtatoare de dobânda pâna la
amenzi.

32
 33

Noile norme ale UE în materie de guvernanta economica includ o gama larga de elemente si actori care
compun o structura relativ complexa. Cu toate acestea, esentialul acestor reforme este ca au fost luate masuri
pentru a consolida uniunea economica, în special între tarile din zona euro, pentru a se evita aparitia în viitor
a unei crize precum cea care a început în 2008. Aceasta implica noi elemente de coordonare, cum ar fi
prezentarea ex ante a bugetelor publice pentru a fi examinate de catre omologi, acordul asupra unor obiective
economice etc.
Noua arhitectura economica asigura totodata faptul ca angajamentele luate de tarile Uniunii Europene la
Bruxelles sunt îndeplinite în mod corespunzator la nivel national, altfel spus, ca vorbele sunt transpuse în
fapte. Toate aceste elemente ar trebui sa contribuie la consolidarea si la cresterea stabilitatii UEM, ceea ce va
permite atingerea obiectivelor finale de integrare sporita în UE, crestere economica mai solida si mai multe
locuri de munca pentru cetatenii UE.
10. Explicati care a fost impactul extinderii asupra guvernantei europene

Liberalizarea comerţului a început sa înregistreze rezultate notabile începând cu primii ani ai tranziţiei, UE
devenind în timp principalul partener comercial al acestor țări. Creşterea comerţului exterior bilateral are la
bază următorii factori determinanţi: • Crearea cadrului juridic prin diverse instrumente juridice între care
acordurile europene de asociere chiar daca acestea au fost oarecum afectate de deficitele comerciale ale
acestor tari cu cele din UE; • Caracterul de monopol al relaţiilor comerciale din partea UE susţinut de faptul că
ţările candidate s-au orientat masiv spre UE în detrimentul altor relaţii existente anterior realizând după unii
autori aşa numita deturnare de comerţ; • Reformele structurale desfăşurate sub impulsul cerinţei dezvoltării
unei economii de piaţă funcţionale – criteriul economic de aderare – cu implicaţii favorabile asupra creşterii
schimburilor comerciale bilaterale, al intrării pe piaţa unică internă a UE; • Avantajul comparativ al ţărilor
candidate decurgând din situaţia că acestea au o forţă de muncă calificată, numeroasă şi ieftină care plasează
aceste ţări în concurenţi redutabili pentru anumite produse.

Politica de extindere a UE a evoluat dintr-un proces , in esenta de reactie, de acceptare si negociere a cererilor
de aderare a tarilor candidate intr-o politica externa regionala distincta avand ca obiectiv modelarea relatiilor
UE cu vecinii sai apropiati.

In trecut, extinderile au constituit intotdeauna un fel de soc pentru sistemul UE, insa s-a considerat in general
ca acestea produc beneficii, dar si costuri. In linii mari, extinderea a fost mai putin perturbatoare decat s-a
anticipat. Adaptarea institutionala s-a facut intr-o maniera informala. La nivelul politicilor, impactul extinderii
a variat mult in functie de sector si sunt mai vizibile in sectoarele politicilor in care subdezvoltarea economica
relativa este cea mai relevanta sau in care noua geografie europeana influenteaza optiunile politicii.
Variatia trans-tematica in cadrul impactului politicii de extindere
Studiile au aratat ample variatii ale impactului extinderii asupra politicilor, fie in privinta modului in
care se formuleaza politicile, fie in privinta rezultatelor.
Dintr-o alta perspectiva s-a observat impactul extinderii asupra politicii si a dezbaterii politicilor in
cadrul vechilor state membre UE - problemele ocuparii fortei de munca si migratiei sunt in prim-plan,
accentuate de criza financiara. In alte domenii, extinderea geografica spre est a UE a schimbat radical natura
problemelor de politici in care trebuie abordate si a introdus preocupari de politici foarte diferite in dezbatere,
ca de ex: securitatea energetica, JAI si PESC.
Perspectiva extinderii spre est, de ex, a fost una dintre fortele calauzitoare care militau pentru reforma
PAC. Consturile la nivelul bugetului si consumatorilor ale extinderii vechii PAC catre est a contribuit la

33
 34

sporirea stimulentelor pt a accepta trecerea de la sprijinul pt produse si piata la noile forme de plata pe
exploatatie, atenuate de dispozitiile amanate pentru extinderea PAC spre est. Cel putin la fel de clar este
impactul extinderii asupra dezvoltarii politicii de coeziune - in doua sensuri. Pe de o parte, in privinta
criteriilor obiective pentru distribuirea fondurilor noile state membre ar fi in primele randuri ca beneficiari,
data fiind nevoia lor evidenta de imbunatatire a infrastructurilor lor economice atat la nivel regional, cat si
national. Pe de alta parte, mai vechii beneficiari ai fondurilor structurale au facut eforturi pentru a nu le scapa
toate beneficiile statutului de mebri. Acest doi factori, in combinatie cu presiunile asupra contributorilor neti
la bugetul UE, au ingreunat negocierile asupra acestor chestiuni si mai mult decat in trecut.
Membrii zonei euro au avut o capacitate autonoma de a controla impactul extinderii, in privinta atat a
votului, cat si a economiilor care pot fi incluse. Intre timp, pe partea macroeconomica a UEM, evolutia
discutiilor asupra politicilor este cu mult mai deschisa incat extinderea care are un impact limitat.

11. Explicati care a fost influenta reciprocă a guvernatei globale in raport cu cea europeana
Guvernanta Europeana si cea globala in interactiune
 Definirea politicilor UE nu s-a facut niciodata in vid asa cum este evidentiata clar de politicile UE,
pentru comert extern, politica externa si de securitate comuna, precum si cea pentru extindere, iar aceste
„politici externe” ale UE au continuat sa se dezvolte in conditii institutionale si fundamentale.Politica UE in
domeniul comertului s-a institutionalizat si consolidat de-a lungul anilor, incluzand tot mai multe tematici si o
mai ampla centralizare a puterii la Bruxelles , desi nr crescand de actori a ingreunat tot mai mult capacitatea
UE de a modela forma si fondul regimului comercial global.In schimb politica externa de securitate comuna a
UE ramane in principal transguvernamentala.Politica de extindere a UE a evoluat dintr-un proces , in esenta
de reactie, de acceptare si negociere a cererilor de aderare a tarilor candidate intr-o politica externa regionala
distincta avand ca obiectiv modelarea relatiilor UE cu vecinii sai apropiati.
 Politicile Interne ale UE au devenit tot mai intrepatrunse cu relatiile cu alte state si cu o serie de
regimuri internationalesi globale. Cauzalitatea in aceste cazuri functioneaza in ambele sensuri: pe de o parte
cresterea nr si densitatii politicilor UE i-a determinat pe membrii UE sa actioneze sa negocieze si sa se judece
impreuna pe scena internationala extinsa „externalizand” politicile interne la nivel global, pe de alta parte
extinderea abordarilor tematice regimurilor intrenationale si globale , mai ales extinsa abordare si legalizare a
sistemului comercial multilateral prin crearea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) in1995 , au creat in
mod progresiv presiuni externe supra UE pt remodelarea si reformularea politicilor sale interne pt a le face
compatibile cu angajamentele sale internationale.

12. Explicati care sa fie pozitia Romaniei in ceea ce priveste scenariile privind viitorul Europei
Scenariul 5: Federalism sporit - Cele 27 de ţări ar putea lua decizia de a „gestiona în comun mai multă
putere, mai multe resurse şi procese decizionale, în toate domeniile" (zona euro, afaceri externe şi
apărare, imigraţie, energie, probleme de mediu etc.). Însă, avertizează Comisia, „există riscul ca acuzaţiile
potrivit cărora UE este lipsită de legitimitate sau acaparează prea mult puterea, în detrimentul autorităţilor
naţionale, să se augmenteze".
Acest scenariu, rezumat succint de Comisia Europeana prin sintagma "Mult mai mult impreuna",
presupune ca statele membre sa aloce structurilor comune mai multe atributii, resurse si putere
decizionala. Deciziile se vor lua mai rapid la nivel european si vor fi implementate mai repede.

34
 35

13. Explicati rolul semestrului european si cum impacteaza el asupra Romaniei

Semestrul european reprezintă un ciclu de coordonare a politicilor economice și bugetare în cadrul UE.
Face parte din cadrul de guvernanță economică al Uniunii Europene.
Are rolul de a preveni discrepanțele și contribuie la sprijinirea convergenței și a stabilității în întreaga UE
și în statele membre ale acesteia.
Semestrul european evaluează situaţia economiei româneşti în contextul priorităţilor de acţiune
identificate si poate oferi recomandări în fiecare an pentru a reflecta progresele înregistrate și diferitele
evoluții intervenite.
14. Argumente pro si contra pentru o uniune politica

35