Sinteze Prof Cristea

SINTEZE PROF.
CRISTEA
“Moara cu noroc”de Ioan Slavici

-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate sunt
problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul este
unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru
echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”,
aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii, veridicitatea faptelor si prin
personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra unui conflict de natura psi-hologica, din
sufletul personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea
fata de familie si patima banului care pune stapanire pe el.
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu actiune care se concentreaza
asupra unui singur conflict, cu personaje putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin inlantuire, elipsa,
alternanta si insertie. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana
a III-a, de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se la Hanul Moara cu
noroc si in localitatile din zona Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci
linistea colibei tale te face fericit” reprezinta cheia morala a operei, norma pe care personajele
ar trebui sa o respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Personajul principal, Ghita,
cizmar de meserie, este casatorit cu Ana si au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia
materiala, se muta la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri
comerciale. O vreme afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii dintre Ghita si Lica, in
urma careia Ghita devine partas la afacerile lui Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita
ar fi trebuit sa mearga la biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor
lui la han. Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe preot ca vor intarzia,
ca masura de precautie. Lica reuseste sa ii imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii
da lui Ghita o legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere
cheia hanului si ia bani din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand devine ironic cu Ghita,
care ramane fara reactie, atunci acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia.
Ghita il avertizeaza ca si-a trimis sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau, drept urmare
Ghita ii raspunde ca “oamenii ca el sunt slugi primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el
accepta sa devina partas la afacerile ilegale ale samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze
aparentele. Aceasta scena este semnificativa pentru ca marcheaza inceputul degradarii morale
a lui Ghita, care devine complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in
favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui Ghita atinge punctul
culminant deoarece decide sa-si foloseasca propria sotie in cursa pe care i-o intinde
samadaului. Lica il avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui, sugerandu-i ca
va avea bani insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei,
dar decide sa ramana la han, plecand doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi
de sotul ei, desi Lica ii ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum
promisese, se infurie cand o vede pe Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii
propune sa il vindece el de aceasta slabiciune si ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede
acum ocazia unica de a merge la jandarmul Pintea sa-l anunte ca Lica este la han si are bani
insemnati asupra sa. Cand descopera ca a fost parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru
ceea ce ajunge acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita nu e decat o muiere in haine
barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se intoarce la han si o
injunghie pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica porunceste sa se dea foc hanului, iar el
incearca sa fuga, insa cand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria incipitului cu finalul.
Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu privire la goana dupa inavutire, sunt
ignorate de Ghita, iar acesta isi pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima
banului il loveste treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in complice la talharie si omor,
iar in final, in criminal. In concluzie, sanctionarea dras-
tica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le stapanirea de sine si simtul masurii.

-caracterizare personaj-
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai
necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin
intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin autoca-
racterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate
personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai
modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui
sociala, Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la
carciuma aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu vrea decat sa
agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias,
muncitor, Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede
ca afacerile ii merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin caracterizare directa facuta
de narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de
familie si patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia,
naratorul urmareste degradarea morala si psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il conduce la
dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica Samada-ul, seful
porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita incearca initial sa se arate
autoritar, darz si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau dezvaluie
nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte era “un om
mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru
orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie
deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul cinstit al lui
Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la afaceri necurate
complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces
este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata copiilor:
“voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea
in vileag pe Lica, amana foarte mult momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani.
Constient ca nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba,
autocaracterizandu-se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat
vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept momeala pentru
a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
ajunsese Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Prabusirea
psihologica a lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el insusi criminal, injunghiind-o pe
Ana. El este ucis de Raut, devenind astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de
a se impotrivi setei sale nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol moralizator, intrucat
ilustreaza consecintele devastatoare pe care le are asupra omului dorinta de imbogatire. Chiar
daca oscileaza si are momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza treptat,
transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si
omor, iar in final in criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru care
Slavici pledeaza in opera sa.

-relatia dintre personaje-
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai
necinstite.
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin
intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar prin caracterizare indirecta
ce reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti in casa soacrei, mama
Anei, intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie,
nu are de lucru. Nemultumit de situatia sa materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la
carciuma aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat sa isi angajeze
zece calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se arunca “rasfatata” asupra lui,
iar lui Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca afacerile ii merg bine, iar familia este
fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care stie ce simt,
gandesc, ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa atent transformarea morala
si psihologica a personajelor. Prin monologul interior se evidentiaza conflictele interioare ale
personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care incepe sa puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea
incredere sau nu in sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul, personaj malefic
de care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este oarecum “fioros la fata” si-l
avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte. Naratorul observa, prin caracterizare
directa, schimbarea lui Ghita, care inainte era “mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi
devenise “ursuz, se aprindea din orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”.
Ajunge chiar sa regrete ca avea sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin
imi pasa”. Se indeparteaza incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”.
Refuza sa-i dea amanunte despre afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti
devin tot mai reci: “ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice la talharie si
omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de
remuscari sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma, Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am
sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in care decide sa
o paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii lui Lica. Vazandu-se
parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este, la randul sau,
ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand conse-cintele
devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca are momente de
regret, patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda
nu numai increderea in sine, dar si pe cea a sotiei sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la
ruptura. Ana impartaseste acelasi destin pentru ca incalca norme morale importante, precum
cinstea si loialitatea fata de sotul ei.
In concluzie, drama familiei este generata de lipsa de sinceritate si de comunicare, iar goana
dupa inavutire cu orice pret provoaca dezechilibre si chiar catastrofe la nivelul relatiilor
interumane.
“O scrisoare pierduta”de Ion Luca Caragiale

-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea
lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si
a fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui
curent: autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca
piesa este inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul
1883 si revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar
faptele au un caracter verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii
umane, iar tema operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea sa-tirizeaza
aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind
rasul moralizator. Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod
fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru
functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin
triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si
mai multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se imple-teste cu
monologul dramatic. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre
decor, dar mai ales despre mimica, gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice
devin astfel un mijloc de caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza
contrastul dintre aparenta si esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui
judet de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si
oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de
pierderea scrisorii de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-
centreaza asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei
satirizeaza aspecte sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti,
demagogi din piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura
din avutul statului si slujea interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos
si discuta politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele corespondentei)
si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa de scandal, folosita in
interese politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care
Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae
Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a
lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei
scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul
sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii,
acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita
Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-
are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza
coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul
cenzitar care dadea drept electoral doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista
persoane care nu au aceasta calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut
vota candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui
Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de
puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar
Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a
facut si ii face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte
tulburat”, iar cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de
tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul
autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid

al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Teme
secundare sunt iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si
Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de
pierderea scrisorii de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te
personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii
locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de
respect si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui
Catavencu: “am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu
Zoe si are dintr-o casatorie anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan
Tipatescu, amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le
dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul
personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales
de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea
comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat
Trahanache pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care ii
asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre
care spune ca i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena
semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui
Tipatescu modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea
altceva decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand atent reactiile
lui Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau,
insa adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului.
Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea
5000 lei de la societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la
“centru” si sustine candidatul pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache
este demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in
acest sens este cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul
Trahanache reactioneaza brutal atunci cand este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe
Farfuridi si Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot! Solid
barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahana-che
repeta mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate
fara printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe
de o parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica
de care el se foloseste pentru a castiga timp de gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale
operei, prin ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul
este fie foarte naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia
din dorinta de a-si pastra situatia conjugala si cea sociala.

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid

al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de
parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media
satirizeaza si aspecte din viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin
caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin
caracterizare indirecta ce reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand
un statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar
Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu student. Este bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza
triunghiul conjugal, un mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar
Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod
indirect, prin comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si
sugereaza dulcegaria, ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca
moale, relevand maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu
are o rezonanta istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de
la tip, sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un
politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul
dintre aparenta si esenta deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-
si apere interesul. Pe de alta parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza
chiar agresiv atunci cand se simte ame-nintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul
piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat
de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de
moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si
inseland astfel increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in
posesia unei scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va
publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt
surprinse in didascalii, prin caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”,
“in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre
deosebire de Tipa-tescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta
este o ca-litate esentiala pentru un om politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie
sa ai si putintica diplomatie”. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru
functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna
cu Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand
averea necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului
Ghita Pristanda, pe care-l foloseste in serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa
lui Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-
i multe functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena
semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu
avea drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe
Tipatescu sa-i cedeze santajului, sustinand candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei,
de la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru
prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii,
autorul precizeaza ca “Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile
accentueaza imaginea triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o pastreaza
din interes. Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a Zoei.
Trahanache pare ca accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul social pe care-l are,
amandoi incercand sa salveze aparentele.
“Flori de mucigai”de Tudor Arghezi
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii
romane, criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric,
inspiratia din mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea
unor idei filosofice profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului romanesc, atat prin
imaginarul poetic, cat si prin limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” des-chide volumul
omonim, publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un teren total nou: o
lume a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de mahala, transfi-gurata artistic insa conform
crezului sau ca “pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia autorului despre statu-tul
artistului si misiunea artei sale. Poetul traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a
universului captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit careia si din urat se poate
crea ceva frumos artistic. Totodata, poezia se incadreaza in modernism si prin expresivitatea
deosebita a limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme: “firida”, “stihuri”, “mucigai”,
dar si simboluri religioase pentru a sugera atemporalitatea stari-lor sufletesti ale eului liric. De
asemenea, structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din doua strofe inegale,
versuri cu masura variabila, valorificand tehnica ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care este dispus artistul sa le
faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea, viata, lumina, in timp
ce mucegaiul reprezinta uratul, moartea, descompunerea si intunericul. Titlul devine astfel
semnificativ pentru ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca poezia se constituie intr-o
confesiune, eul liric exprimandu-si in mod direct, la persoana I, propriile conceptii,
sentimente. Primele versuri evoca eforturile artistului de a crea in absenta elementelor
necesare si in conditii neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”. Versurile sugereaza totodata
si suferinta artistului care incearca totusi sa zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta
puternica de a se exprima, de a comunica, de a res-tabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile neajutate”. Repetitia negatiei
“nici” inaintea termenilor enumeratiei: “taurul”, “leul”, “vulturul” accentuea-za starea de
deprimare a artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele creatiei poetice: vesnicia
(“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de apa”) si
arderea existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul poetic, dar intrucat inspiratia
“s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai permite creatorului revelatia deoarece “nu a mai crescut”.
Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori spirituale (“sau nu o
mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia care se creeaza intre
universul interior si cel exterior, simbolizat de atmosfera sumbra: “era intune-ric”, autumnala:
“ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza conti-nuitatea in timp a
sentimentelor eului liric, suferinta profunda din cauza neputintei de a scrie: “Si ma durea
mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine
vizuala foarte plastica eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange degetele
pentru inchinaciune, pentru invocatia inspiratiei divi-ne.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga” releva efortul,
sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera reprezentativa pentru
modernismul romanesc, atat prin ideea esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului artistic,
Tudor Arghezi putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de vedere, intrucat
“limbajul sau exceleaza mai mult decat al oricarui scriitor roman prin bogatie, noutate si
varietate.
Particularităti ale unui text poetic studiat, aparținând lui Tudor Arghezi
Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al modernismului

interbelic, prin temperamentul artistic de substanţă, prin forţa de expresie şi estetica
novatoare, opera lui constituind nu numai o revoluţie literară formală, ci o izbitoare luptă a
eului cu lumea, o pendulare „între păcat şi înălţare, între materie şi spirit”. (Pompiliu
Constantinescu)
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților
care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de
debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.
Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în
curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu
contradictorii a autorului.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține
modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de
inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului
vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul
arhaic, regional, argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-
o când să-mbie, când să-njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de
existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri
și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța
lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”. O altă trăsătură a modernismului este
limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și
fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică
gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”,
,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape
familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau
potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

de Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii
romane, criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric,
inspiratia din mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea
unor idei filosofice profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului romanesc, in a carui
opera se regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga:
“Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece exprima conceptia autorului
despre menirea sa si a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar si prin influentele
expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic. Astfel, se re-marca
numeroase metafore revelatorii, in special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja
nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”, “nentelesul”.
Compozitional, poezia este alcatuita din 20 versuri libere, ce valorifica si tehnica
ingambamentului, prin care este redata frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului filosof de a
proteja misterele lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata
si prin cele 2 metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri
de cunoastere specifice sistemului filosofic blagian: cunoaste-rea luciferica - atitudinea
poetica de potentare a marilor taine ale universului si cu-noasterea paradisiaca - intentia de
descifrare a misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora revelatorie care
exprima crezul artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze misterele universului:
“corola de minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”. Pronumele la persoana I
“eu” este expresia lirismului subiectiv ce caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele
expresioniste (exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii luciferice. Verbul la
forma negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora
revelatorie: “corola” intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul
cercului. Determinantul: “de minuni” exprima revelatia eului liric in fata acestor frumuseti,
mistere ale lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa: “nu ucid/cu
mintea” ce potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul la forma negativa se
asociaza metaforei: “calea mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva dintre teme-le
creatiei poetice, dar si unele dintre cele mai frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura,
viata, frumosul, “ochi” - simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa
semnificatie de sarut, iubire, dar si de cuvant, rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica
moartea, care insa in opera blagiana nu este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere”
intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua metafore: “lumina
mea”, “lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere:
cunoasterea poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip logic
(paradisiaca). Apozitia dintre cele doua sintagme poetice este potentata si de antiteza verbelor
“sugruma” - “sporesc”, respectiv de constructia adversativa “dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o explicatie a ideii exprimate
anterior. Astfel, cunoasterea pe care o aduce artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu
lumina lunii, care nu desluseste misterul noptii, ci il potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei
albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc
si eu intunecata zare / cu largi fiori de sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de contemplatie: “si
tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei” si de iubire: “caci eu
iubesc / si flori si ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o arta
poetica reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie
evidentiaza problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se deplaseaza de la
tehnica poetica la relatia poet - lume si poet - creatie.
“Ion”de Liviu Rebreanu

-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al
XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica,
realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea
problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea
unor surse de inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal,
povestea de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si
personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la
tehnica detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea
traiesc. Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este,
de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar pe
parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul
pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc Pripas,
la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia simbolica
a destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea
vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile
specifice, personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat
de cei mai saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa bucatariei”,
neindraznind sa intre in vorba cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o
invita la dans pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe
Ana la joc, desi o iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era
“mai saraca decat dansul”, pe cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o
invita pe Ana la dans, dar si intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu,
care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion
resimte dureros umilinta, “schimba fete-fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare.
Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza inceputul conflictului exterior dintre cei doi,
conflict dublat de cel interior, din sufletul personajului principal care oscileaza intre dragostea
fata de Florica, fata cu care fusese pana atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant,
care se putea implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea
de sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru a
prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile,
starostele vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o
data, conflictul interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica,
ii tine locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat
ii revin in minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o
muiere?”. Ion danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se
poate abtine si ii marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care
“tresari ca muscata de vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si
incepe sa planga, insa Ion este nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi
strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui
Ion. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea
Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul,
dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la
Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii
comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a
societatii transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului,
institutiile (scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul
bisericii, tocmeala zestrii, inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor
despre care George Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei
si ai generatiei”.

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier obiectiv
al vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune
veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta si
cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului,
resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si
discuta “treburile obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un
caine la usa bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza
saraciei si incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe
la bogati abia strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza
averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin
care dobandea respect si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia
tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza
in mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si
Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a
facut dansul stalpul casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-
si schimba statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele
moralei pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se
apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din monologul
sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta de a
avea pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul
romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana
cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai
frumoasa ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare
directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci
pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion incalca
regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si
vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-
l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste
in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci cand
acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de
luni, Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca
pamantul se inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate
pamanturile. Se ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii
zambea de o fericire nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a
biruit […] o ceata de balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca
tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta
a pamantului, sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat prin
individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte
este apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar
pe de alta parte este condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului
propus. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul
sau destin.

Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este
considerat primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului principal si
eponim, un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”,
ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre narator si celelalte
personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este fiul lui Alexandru
Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp ce Ana e fiica lui Vasile
Baciu, un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul bucata cu bucata, in timp ce Vasile
Baciu muncise si isi sporise averea. Ion sufera cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa
obtina pamant prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti.
De aceea, ii incolteste in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in
care obtinea respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia morala a arivistului.
Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare directa: “era harnic si iute”, “unde
punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai
instrainase de cand devenise el stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese
elevul preferat al profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt
suficiente pentru a fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si
schimba statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o fire tacuta si
oropsita, menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru ca mama ii murise de
mica, iar tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca
mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de narator,
care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau interior:
dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea pamant, care
se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca
legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana “cu ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si
case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se
trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci
cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul
mortii incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George la
care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca tot
pe ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine crancena
ii ardea sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe
Ion: “am sa ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-
o recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de
George, care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional, in
care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua
personaje se degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana
doar posibilitatea de a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza,
facandu-se vinovat moral de moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau,
aspru sanctionat.
“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu
Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada ce

se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o etapa
de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea, reflectia
filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” aparut in
1964 si este o arta poetica erotica deoarece exprima atat viziunea eului liric asupra iubirii, cat
si impactul pe care acest sentiment il are asupra sa si asupra universului exterior. Se
evidentiaza astfel o prima trasatura neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic. Astfel, se
remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus tasni”) si metafore subtile (“coltii albi mi
i-a infipt in fata”). La nivel formal se remarca strofele si versurile inegale, precum si tehnica
ingambamentului in acord cu libertatea de exprimare a sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental, capabil sa produca o
metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit dintr-o metafora:
“leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”, sugerand viziunea eului liric asupra acestui sentiment
imaginat ca un animal de prada agresiv care poate ataca pe neasteptate si poate rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei secvente lirice:
prima descrie momentul indragostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea il are asupra
universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica agresiva ce apare pe
neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I sugereaza prezenta lirismului
subiectiv, eul liric exprimandu-si in mod direct sentimentele, gandurile. Versurile urmatoare:
“Ma pandise-n incordare / mai demult” sugereaza ideea ca eul liric era constient de
posibilitatea aparitiei sentimentului de dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic:
“Coltii albi mi i-a infipt in fata, / m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora din aceste
versuri, precum si repetitia substantivului “fata” releva ideea ca impactul este perceput
aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are asupra eului liric:
“Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura”. Perceptia asupra universului
exterior capata o aura idilica, sugerata de simbolul perfectiunii, cercul. Jocul cercurilor
concentrice: “cand mai larg, cand mai aproape / ca o strangere de ape” accentueaza ideea ca
forta iubirii poate reordona lumea dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale
umanului, ce releva ideea ca iubirea este perceputa, mai ales, prin aceste simturi, iar directia
ascensionala accentueaza starea de beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen
rar si fascinant, ca si simbolul ciocarliei, pasarea care zboara foarte sus si are un cantec aparte,
releva aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului interior. Eul liric nu se
mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si bulversat de trairea acestui sentiment puternic:
“Mi-am dus mana la spranceana, / la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie”. Metafora
“desert in stralucire” defineste sufletul care este pustiu in absenta iubirii, dar capata stralucire
dupa aparitia sentimentului. Epitetele “alene”, “miscari viclene” releva modul in care
sentimentul se strecoara in suflet. Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie cu
incipitul, evidentiind ideea ca iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat profunzime
si maturitate. Repetitia din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele
de suspensie accentueaza continuitatea in timp a sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru neomodernismul romanesc
si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin viziunea poetica originala asupra iubirii, prin
ambiguitatea planurilor poetice si prin limbajul inedit.
“Iona”de Marin Sorescu

-tema si viziune
Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind o

revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor modele, dar distantandu-se de
ele prin noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o
meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu, aluziv. Se remarca
valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta universul, pestele cel mare -
idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul - un spatiu limitat, burtile de peste -
orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care neaga caracterul
rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul (vorbirea personajului cu
sine ca si cand ar avea un interlocutor fictiv), galimatiasul (comunicarea ideilor fara o
inlantuire logica), flashback-ul (amintirile lui Iona despre familia sa), intertextualitatea
(trimiterea la mitul biblic al lui Iona), ludicul (ideea de a cons-trui o banca in mijlocul marii),
ironia (la adresa pestilor) si autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile constiintei si conditia
umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea se
concentreaza asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o permanenta stare
dramatica si au un destin nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o
posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin
Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare. Titlul devine un
element de structura semnificativ deoarece evidentiaza atat ideea singuratatii, cat si ideea
cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub forma unui
solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii des-pre decor, dar
mai ales despre gesturile, mimica, atitudinea si comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este reprezentat de relatiile
spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru imaginar, burtile de peste, iar perspectiva
temporala este discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un pescar ghi-nionist.
De la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu constientizeaza acest lucru. Dupa
ce devine prizonier in burta chitului incearca sa evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar, dar
constata ca ajunge in burta altui peste si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa ii scrie mamei
sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o bucata de piele din palma
stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor
sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot
teribil. Iona este naucit si, observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care
“vrea sa induioseze lumea cu soarta lui neno-rocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari
in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul
este singur. Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are senzatia ca s-a
eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie. Privind la orizont, constata ca nu
vede “nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si intelege atunci drama umana care se desfasoara
intr-un spatiu limitat: “Toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii, scoala, propria
viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma numesc eu?”, insa in final se
regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea cealalta”, vazand ca nu poate
evada din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate de a se elibera din captivitate, sperand
ca se va renaste intr-un mediu liber. Astfel, se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul
sau sugerand constientizarea la care a ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple
variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea
tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria
persoana si nu undeva in exterior.
“Iona”de Marin Sorescu
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o
meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o
posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin
Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru individua-lizarea
personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului principal si eponim, iar tema se
contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect prin fapte, vorbe,
gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin caracterizare
indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii si este un pescar
ghinionist, dar nu se stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale sunt urma-rite atent
de autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla in sufletul sau. In teatrul
modern nu intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului, cat mai ales relatia lui cu
lumea, imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca sa gaseasca
raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce aspira spre cunoastere
si libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe parcursul piesei sunt solitudinea,
locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva, meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o stare. Aceasta
trasatura este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare directa, facuta de autor in
didascalii: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si
raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi doua perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si
la inceputul secventei in care Iona striga si reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind
inconjurat de pustietate: “Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o forma de
libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea de singura-tate: “Sa
vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata, vorbirea este o expresie
de a comunica, de a restabili o legatura cu lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat solitudinea, cat si
dorinta de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o scrisoare mamei sale in care
sa-i ceara sa-l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea cu
sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau.
Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit
si, observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea
cu soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in
cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare,
renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple
variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea
tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria
persoana si nu undeva in exterior.
Drama existentiala si de idei- Tema şi viziunea despre

lume
Iona Marin Sorescu
Autor
Marin Sorescu a fost un scriitor complex, apartinand literaturii postbelice alaturi de Nichita
Stanescu, integrandu-se incurentul literar neomodernism.
Anul publicarii
Opera literara “Iona” a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul”, fiind inclusa in triologia
cu titlu simbolic “Setea muntelui de sare”, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”. Volumul are
un titlu sugestiv pentru conturarea dorintei nesfarsite a omului de a cauta un absolut pe tot
parcursul vietii. Paralela este expresiva “Cum un munte de sare nu-si poate potoli setea
niciodata, nici omul nu va inceta sa viseze la o realitate la care probabil nu va ajunge
niciodata”. “Iona” deschide o directie a meditatiei filosofice asupra omului si a vietii lui.
Geneza
Scrierea operei are doar aparent legatura cu mitul biblic, scriitorul imprumutand doar numele
personajului si cele 3 zile in care Iona a stat in burta chitului. Mitul biblic il arata pe Iona ca
un simplu pescar, ducandu-si existenta de pe o zi pe alta. Pentru a-l verifica, Dumnezeu il
insarcineaza pentru a merge in cetatea Ninive sa-i duca cuvantul spre oamenii care si-au
pierdut increderea in el. Dorind sa nu duca la indeplinire, Iona s-a imbarcat intr-o corabie, dar
vazandu-i impotrivirea, Dumnezeu a iscat o furtuna puternica. Pescarii, stiind ca Iona este
vinovat, l-au aruncat in apele involburate. Dupa 3 zile in care a stat in burta unui chit, avand
timp sa mediteze asupra consecintele faptelor sale, a fost eliberat si a continuat drumu. El s-a
asezat la umbra unui vrej de ricin, simtindu-se liber, dar D-zeu a uscat ricinul, amintindu-i lui
Iona ca nimeni nu este liber cu adevarat.
Ipoteza
Opera literara Iona de Marin Sorescu apartine genului dramatic si este o parabola moderna de
tip drama, cultivand categoria estetica a absurdului.
Teorie
Parabola este o povestire epica sau dramatica de tip alegoric ce are la baza invataturi morale
sau biblice al caror targ descifreaza sensul parabolei.
Alegoria este procedeul artistic prin care datorita unei insiruiri de metafore, epitete,
personificari, comparatii se trece de la o reprezentare abstracta la una concreta, materiala.
Drama este specia literara a genului dramatic in versuri sau in proza care prezinta o actiune
cu un conflict puternic si personaje conflictuale, ce sunt angajate in lupta cu destinul sau cu
sinele.
Absurdul este categoria estetica specifica genului dramatic prin care sunt evidentiate fapte sa
elemente ciudate, bizare al caror inteles este ilogic.
Explicarea titlului
Titlul operei este format dintr-un substantiv propriu. In sens denotativ, „Iona”, in vreo limba
veche, semnifica „eu”, iar in sens conotativ, titlul desemneaza un personaj aflat in cautarea
propriului „eu”. „Iona” reprezinta intreaga omenire, fiind conditia umana in fata vietii sau in
fata mortii.
Tema
Tema textului este conditia omului intr-un univers configurat ca spatiu inchis, se dezvolta o
dezbatere despre libertate si necesitate, despre individ si sinele existential, despre singuratate
si moarte.
Structura
Piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri, fiecare dintre acestea prezinta alt
context in care se afla personajul. Datorita faptului ca opera apartine genului dramatic, modul
de expunere predominant este dialogul, dar in acest text este prezent monologul prin care
personjul isi exprima framantarea sufleteasca.
Chiar daca existenta in scena a unui singur personaj poate parea surprinzatoare, nu este
neaparat neobisnuita. Sorescu renunta la dialog, obligandu-si personajul (si implicit, actorul)
sa se „dedubleze”, sa se plieze, sa se „stranga” dupa cerintele vietii sale interioare si
trebuintele scenice, facandu-l sa se comporta „ca si cum in scena ar fi doua persoane”.
Consecintele sunt disparitia conflictului si a intrigii, iar plasarea actiunii are loc in planul
parabolei.
Indicatii scenice
Rolul indicatiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificatiilor simbolice si de

asemenea, de a oferi un sprijin pentru intelegerea problematicii textului. Evident, nimic din ce
se intampla in scena nu trebuie interpretat in plan real, piesa fiind o parabola a cautarii
spirituale a individului. Toate gesturile eroului, indicatiile de regie, decorul, totul trebuie
asadar „citit” in cheie simbolica.
Actiunea
Tabloul 1 prezinta dorinta puternica a personajului de a-si auzi ecoul, in timp ce isi striga
propriul nume. Este un pescar fara noroc aflat pe o mare bogata. Pescuieste in acvariu,
aruncand pestii in navod. Acvariul cu pestisori = comuni, nu exotici – semnifica existenta
limitata. Libertatea pestilor din acvariu este o falsa libertate, ca si cea a lui Iona.Datorita
faptului ca destinul ii este neprielnic, acesta isi aduce pestii de acasa. Iona are sentimentul
ratacirii, al incapacitatii de a-si scimba propriul destin si este obligat sa-si accepte propria
soarta. La finalul tabloului, este inghitit de pestele urias pe a carui gura statea. Se identifica
motivul vanatorului devenit vanat. Inghitirea lui Iona de catre chit are o semnificatie concreta,
peste mare il inghite pe cel mic.
Tabloul 2 arata captivitatea, se petrece in intuneric, in interiorul pestelui 1. Iona nu isi mai
aminteste daca a fost inghitit de viu sau mort. Vorbeste mult, incearca sa se convinga ca este
liber, ca poate sa faca ce vrea, pentru a-si demonstra ca nu ii este frica. Meditatia sa capata
note existentialiste. Gaseste un cutit pe care pestele uitase sa i-l ia. In finalul tabloului, devine
melancolic, visator si este ispitit de o banca de lemn pe care sa o aseze in mijlocul marii.
Tabloul 3 arata ca Iona este in interiorul pestelui 2, care inghitise primul peste. Apar in scena
doi pescari, purtand pe umeri barne grele, simbolizand oamenii resemnati cu povara in spate a
propriei existente. Iona ajunge in burta pestelui 3 si isi aminteste lucruri marunte din viata sa.
In finalul tabloului este dominat de o spaima ivita din enin si se simte privit de o multime de
ochi.
Tabloul 4 il arata pe Iona in burta ultimului peste spintecat, unde se zareste o plaja. Este tot
singur, dar apar din nou in scena cei doi pescari, purtandu-si in continuare barnele. Vazandu-i
ajunge la concluzia ca orizontul e „un sir nesfarsit de burti”. Nu isi aminteste cine este, de
aceea incearca sa se regaseasca. La final, constientizeaza propria-i identitate „Iona. Eu sunt
Iona”. Prin sinucidere, Iona isi redescopera propria individualitate. Iona se va regasi in final,
prin sinucidere.
Simboluri si semnificatii
La nivelul operei, regasim diferite simboluri si semnificatii care imbogatesc textul.
Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie, labirintul

semnifica spatiul initierii prin cunoastere, iar iesirea din labirint inseamna renastere.
Apa este existenta intesata de un sir neintrerupt de capcane.
Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute al unui exil fortat.
Dedublarea arata faptul ca personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El
vorbeste cu sine, se striga. Iona sufera de singuratate si cauta sa o depaseasca, fiind instrainat,
el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste, chiar daca nu i se raspunde, aceasta fiind conditia
omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud.
Pestii sunt simboluri ale fiintelor primare, ale tacerii si ale plutirii.
Marea inseamna libertate, iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii –
simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.
Constructia personajului si explicarea comportamentului
„Iona” este personajul principal , masculin, neomodernist, simbolic, alegoric. Este inspirat de
personajul biblic, Iona, fiind un personaj care aspira spre absolut. Un pescar ghinionist,
copilaros si inocent, vorbeste mult considerand singura metoda de a supravietui, devine
vanatorul vanat. Fiind un prizonier al vietii, al societatii, al familiei, al propriului caracter, al
propriei mentalitati, de fapt este simbolul omului secolului 20, care se confunta cu numeroase
probleme existentiale. Iona este, asadar omul prins fara voia lui intr-o capcana din care
incearca pur si simplu sa scape. Dar constientizarea propriei conditii si, drept urmare, gandul
ca trebuie sa gaseasca o solutie de salvare nu vine de la sine. Ideea cautarii se insinueaza mult
mai tarziu in mintea lui. Primele sale actiuni sunt mai degraba rodul unor impulsuri de
moment decat niste acte rationale. Iar rezultatul este nul. Iona spinteca burta pestelui care l-a
inghitit si se trezeste in burta altuia mai mare decat a primului. Iesirea din limite inseamna
intrarea in limite noi. Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare data cu acelasi rezultat,
caci vointa de a se salva, ea singura, nu este suficienta. “Doamne, cati pesti unul in altul,
exclama el mirat, cand au avut timp sa se aseze atatea straturi?” Intelegerea se va produce abia
la final. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de
altfel, se afla inlauntrul nostru. “Trebuie sa o iau in partea celalata…E invers. Totul e invers”,
exclama el in final, iluminat. Cuvantul “magic”, care marcheaza clipa descoperirii propriei
identitati, a fost eu:”Eu sunt Iona!”.
Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio
actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar
aceasta se afla in sine.
Limbajul
Limbajul este comun, piesa fiind o parabola sub forma unui monolog dramatic.
Concluzie
„Iona” este o meditatie asupra conditiei omului modern care, ca orice om privit generic,
sufera rigorile unei cauzalitati exterioare.
Caracterizarea personajului dramatic “Iona”

Despre autor
Marin Sorescu a fost un scriitor complex, apartinand literaturii postbelice alaturi de Nichita
Stanescu, integrandu-se incurentul literar neomodernism.
Geneza operei
Opera literara “Iona” a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul”, fiind inclusa in triologia
cu titlu simbolic “Setea muntelui de sare”, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”. Volumul are
un titlu sugestiv pentru conturarea dorintei nesfarsite a omului de a cauta un absolut pe tot
parcursul vietii. Paralela este expresiva “Cum un munte de sare nu-si poate potoli setea
niciodata, nici omul nu va inceta sa viseze la o realitate la care probabil nu va ajunge
niciodata”. “Iona” deschide o directie a meditatiei filosofice asupra omului si a vietii lui.
Scrierea operei are doar aparent legatura cu mitul biblic, scriitorul imprumutand doar numele
personajului si cele 3 zile in care Iona a stat in burta chitului. Mitul biblic il arata pe Iona ca
un simplu pescar, ducandu-si existenta de pe o zi pe alta. Pentru a-l verifica, Dumnezeu il
insarcineaza pentru a merge in cetatea Ninive sa-i duca cuvantul spre oamenii care si-au
pierdut increderea in el.
Dorind sa nu duca la indeplinire, Iona s-a imbarcat intr-o corabie, dar vazandu-i impotrivirea,
Dumnezeu a iscat o furtuna puternica. Pescarii, stiind ca Iona este vinovat, l-au aruncat in
apele involburate. Dupa 3 zile in care a stat in burta unui chit, avand timp sa mediteze asupra
consecintele faptelor sale, a fost eliberat si a continuat drumu. El s-a asezat la umbra unui vrej
de ricin, simtindu-se liber, dar D-zeu a uscat ricinul, amintindu-i lui Iona ca nimeni nu este
liber cu adevarat.
Ipoteza
Opera literara “Iona” de Marin Sorescu apartine genului dramatic si este o parabola moderna
de tip drama, cultivand categoria estetica a absurdului.
Teorie
Parabola este o povestire epica sau dramatica de tip alegoric ce are la baza invataturi morale
sau biblice al caror targ descifreaza sensul parabolei.
Alegoria este procedeul artistic prin care datorita unei insiruiri de metafore, epitete,
personificari, comparatii se trece de la o reprezentare abstracta la una concreta, materiala.
Drama este specia literara a genului dramatic in versuri sau in proza care prezinta o actiune
cu un conflict puternic si personaje conflictuale, ce sunt angajate in lupta cu destinul sau cu
sinele.
Absurdul este categoria estetica specifica genului dramatic prin care sunt evidentiate fapte
sau elemente ciudate, bizare al caror inteles este ilogic.
Tipologizare
“Iona” este personajul principal, masculin, neomodernist, simbolic, alegoric. Este inspirat de
personajul biblic, Iona, fiind un personaj care aspira spre absolut.
Caracterizarea lui Iona si simboluri
Este un pescar pasionat care intruchipeaza omul obisnuit ce aspira spre libertate si spre ideal,
simbolizate prin marea care il fascineaza.
Marea inseamna libertate, iluzie. Visul lui Iona de a instala o scandura in mijlocul marii –
simbol al statorniciei in jocul neobosit al apelor.
El este un simbol, nu o individualitate, un om singur care se zbate nepuncios intre limitele

sale “Toti ne nastem morti”, “Trupul e inchisoare a sufletului”. Trasatura fundamentala a
personajului este revolta provenita din faptul nu se poate exterioriza. Are un singur tel in
viata, acela fiind de a prinde pestele cel mare, de aceea devine o victima a propriului ideal,
mergand pe drumul sau cautandu-si scopul.
Datorita meditatiei la posibilele solutii de a-si implini idealul, el se pierde pe sine. Fiind
inghitit de un chit, el intra intr-un spatiu inchis, un labirint care ii naste dorinta de a se elibera.
Dedublarea arata faptul ca personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El

vorbeste cu sine, se striga. Iona sufera de singuratate si cauta sa o depaseasca, fiind instrainat,
el vrea sa comunice cu cineva. El vorbeste, chiar daca nu i se raspunde, aceasta fiind conditia
omului intr-o lume in care ceilalti tac sau nu aud.
Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie, labirintul
semnifica spatiul initierii prin cunoastere, iar iesirea din labirint inseamna renastere.
Spintecand burta pestilor este doar un act instinctiv, nu rational. In peste, Iona descopera ca
este condamnat la eterna conditie de prizonier si cauta comunicarea cu ceilalti, dar se zbate
neputincios.
Metafora pestelui semnifica spatiul singuratatii absolute al unui exil fortat. Inauntru, el se
gandeste la problemele existentiale, iar in ultimul tablou apare batran, dar plin de intelepciune
si inspaimantat de orizontul care i se arata, “sirul nesfarsit de burti de peste”. In final, isi
spinteca propriul abdomen cu speranta de a-si regasi libertatea”.
Sinuciderea reprezinta incercarea de salvare prin cunoasterea de sine.
Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio
actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar
aceasta se afla in sine.
Concluzie
Avand in vedere aceste caracteristici, caracterizarea lui Iona impresioneaza prin faptul ca el
reprezinta un prizonier al vietii, al societatii, al familiei, al propriului caracter, al propriei
mentalitati, dar de fapt este simbolul omului secolului 20, care se confunta cu numeroase
probleme existentiale.
Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creanga

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de
Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un
veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Povestea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate
probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse.
Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind
un moment esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron
deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza
statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un
narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta
atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba, insa, pe
parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta
avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar
se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului, din
scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari.
Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima sa” si
se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste,
iar aceasta ii rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu
care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este
supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod deghizat in
urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea a
imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De aceea, se
lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de
credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea personajului este
evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la
trebi aieste”. Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar si in
momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el invata acum ca
orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce
reiese din comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece ocoleste
furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de
cele cinci personaje fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si
face prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului, caci ele duc la
ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc), ospatul, proba
indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru
casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al
conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care
este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al basmului,
explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare
[…] vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”. Constructia personajului
reflecta viziunea despre lumea autorului deoarece este umanizat prin comportament si limbaj,
neavand trasaturi supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni
omenesti, momente de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate
conducand la desavarsirea sa ca om.
“Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creanga

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de
Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un
veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate
probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse.
Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind
un moment esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron
deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza
statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare
indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu de crai,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul accepta initial ipostaza umila de
sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie, reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar
se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele raului, individul perfid, obisnuit a obtine
avantaje si bogatie prin inselaciune. Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din
caracterizarea directa facuta de narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om
“insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a intalnirii in padure,
labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in
ea. Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in
felul sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il
pandea. Spanul devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata
“ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece
este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a
infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in momentele dificile. Pe de
alta parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung
la curtea Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele
Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca
Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenesc”.
Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat
considera ca stie sa-i fie stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea din
finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul dorea
sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca
Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui,
care il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il
readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a
se casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere
intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre bine si rau,
deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui asupra raului.
Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza
pentru a merita sa devina imparat. Un rol important in acest proces il are si spanul, care
intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza, “e un rau necesar”. Ambele personaje sunt
umanizate prin comportament, ganduri, limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a
autorului.

Sinteze Prof Cristea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteze Prof Cristea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SINTEZE PROF.

“Moara cu noroc”de Ioan Slavici

“Moara cu noroc”de Ioan Slavici

“Moara cu noroc”de Ioan Slavici

“O scrisoare pierduta”de Ion Luca Caragiale

“O scrisoare pierduta”de Ion Luca Caragiale

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid

“O scrisoare pierduta”de Ion Luca Caragiale

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid

Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al modernismului

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

“Ion”de Liviu Rebreanu

“Ion”de Liviu Rebreanu

“Ion”de Liviu Rebreanu

“Leoaica tanara, iubirea”

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada ce

“Iona”de Marin Sorescu

Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind o

Drama existentiala si de idei- Tema şi viziunea despre

Rolul indicatiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificatiilor simbolice si de

La nivelul operei, regasim diferite simboluri si semnificatii care imbogatesc textul.

Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoasterea de sine. In mitologie, labirintul

Constructia personajului si explicarea comportamentului

Caracterizarea personajului dramatic “Iona”

Caracterizarea lui Iona si simboluri

El este un simbol, nu o individualitate, un om singur care se zbate nepuncios intre limitele

Dedublarea arata faptul ca personajul ajunge la dedublarea verbala si a propriei fiinte. El

Sinuciderea reprezinta incercarea de salvare prin cunoasterea de sine.

Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creanga

“Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creanga

S-ar putea să vă placă și