ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIŢIE

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof. univ. dr.
UNGUREANU ŞTEFANIA GEORGETA

DOCTORAND:
Lixandru Oana- Cristina

Bucureşti
2011

1
 ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”
FACULTATEA DE POLIŢIE

MANAGEMENTUL CONSTITUIRII ŞI FUNCŢIONĂRII STRUCTURILOR

SPECIALIZATE ÎN INVESTIGAREA CRIMINALITĂŢII
TRANSFRONTALIERE

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof. univ. dr.
UNGUREANU ŞTEFANIA GEORGETA

DOCTORAND:
Lixandru Oana- Cristina

Bucureşti
2011

2
CUPRINS:
ARGUMENT

CAPITOLUL I: CRIMINALITATEA TRANSFRONTALIERĂ ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII CRIMINALITĂŢII
Secţiunea 1. Definiri conceptuale

Secţiunea 2. Criminalitatea transfrontalieră în Europa

Secţiunea 3. Globalizarea criminalităţii

Secţiunea 4 : Formele criminalităţii transfrontaliere

3.1. Terorismul

3.2. Traficul de droguri

3.3. Spălarea capitalurilor

CAPITOLUL II: CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ - CADRUL LEGAL ÎN PREVENIREA

ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE

Secţiunea 1: Conceptul de regiune transfrontalieră

Secţiunea 2: Cadrul legal european în cooperarea poliţienească
2.1. Acordul de cooperare pentru prevenirea si combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere
2.2. Tratatului de la Lisabona
2.3. Tratatul de la Maastricht
2.4. Tratatul de la Amsterdam
2.5. Tratatul de la Prum

CAPITOLUL III. PLATFORMA NAŢIONALĂ DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ ÎN

DOMENIUL TRANSFRONTALIER

Secţiunea 1. Centrul de Cooperare poliţienească Internaţională - componentă

modernă în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere
Secţiunea 2. Punctul Naţional Focal
2.1. Serviciul operaţional
2.2. Europol-ul
2.3.. Biroul Sirene
2.4 Cooperarea cu Centrul Regional S.E.C.I.
2.5. Cooperarea cu ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state şi
cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România
Secţiunea 3 Interpolul

3
CAPITOLUL IV: ALTE STRUCTURI UTILIZATE ÎN COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE

Secţiunea 1: Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la

Frontierele Externe ale Statelor Membre – FRONTEX

1.1.Cadrul legal

1.2. Structura FRONTEX

1.3.Operaţionalizarea şi dezvoltarea la nivelul Frontex

Secţiunea 2 : Acordurile interpoliţieneşti regionale şi interguvernamentale

2.1.Cooperarea între statele vecine şi grupurile specializate

2.2. Organismele de cooperare în domeniul migraţiei

2.3.Cooperarea poliţienească interguvernamentală informală

2.4.Cooperarea poliţienească interguvernamentală formală

CAPITOLUL V: COOPERAREA STATELOR EUROPENE ÎN SPAŢIUL

SCHENGEN
Secţiunea 1: Istoria şi extinderea Spaţiului Schengen
1.1.Organizarea asistenţei dintre serviciile de poliţie
1.2.Dreptul de observare transfrontalieră

1.3.Dreptul de urmărire transfrontalieră

1.4.Sistemul de informaţii Schengen – S.I.S.

Secţiunea 2. S.I.R.E.N.E.( Informaţii Suplimentare Necesare la Intrările

Naţionale)
2.1.Efectele juridice ale Convenţiei Schengen
2.2.Organizarea de ansamblu a sistemului

2.3. Funcţionarea SIRENE

2.4. Relaţia între SIRENE şi SIS

Secţiunea 3. Conformitatea legală S.I.S. şi principiile de protecţie a datelor

CAPITOLUL VI: COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ PENTRU PREVENIREA ŞI

COMBATEREA PRINCIPALELOR FORME DE CRIMINALITATE
TRANSFRONTALIERĂ

4
 Secţiunea 1. Traficul ilicit de droguri
Secţiunea 2. Spălarea banilor
Secţiunea 3. Traficul de persoane

CAPITOLUL VII. COOPERAREA JUDICIARĂ A STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII

EUROPENE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
TRANSFRONTALIERE

Secţiunea 1. Cadrul juridic

Secţiunea 2 Asistenţa judiciară internaţională
Secţiunea 3 Organisme europene create în scopul cooperării poliţieneşti şi
judiciare în materie penală
Secţiunea 4 Cooperarea judiciară internaţională în materie penală
4.1. Comisia rogatorie internaţională
4.2. Extrădarea
4.3 Mandatul european de arestare

CAPITOLUL VIII: PROPUNERI ŞI CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

5
ARGUMENT:
Asigurarea climatului de normalitate civică, de ordine şi siguranţă publică a
reprezentat şi reprezintă o cerinţă absolut necesară pentru societatea românească,
aflată în continuă transformare care, prin structurile sale specializate, caută să
identifice cele mai eficiente forme şi modalităţi de realizare a acestui obiectiv.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a experimentat, succesiv, mai multe
modele instituţionale care să fie compatibile cu cerinţele de siguranţă publică specifice
societăţii româneşti corelate structural şi acţional cu cele existente în ţările membre
N.A.T.O. şi ale Uniunii Europene.
Necesitatea armonizării şi compatibilizării structurilor sistemului românesc de
ordine publică cu cele din statele Uniunii Europene a generat cercetări în domeniu în
scopul realizării unui cadru juridic şi acţional, capabil să corespundă transformărilor şi
obiectivelor preconizate în plan structural şi funcţional.
În contextul responsabilităţilor asumate de România, aşa cum rezultă din poziţia
comună a Uniunii Europene, se impune cu prioritate repoziţionarea actualului sistem
de ordine şi siguranţă publică, astfel încât efortul prioritar al Ministerul Administraţiei
şi Internelor să fie concentrat pe eficientizarea serviciilor tuturor instituţiilor publice
menite să asigure gândirea şi siguranţa publică a cetăţeanului şi a graniţelor statului.
Statele sunt cele care construiesc, prin transformare în timp şi spaţiu a unei
responsabilităţi unitare astfel încât adevărata lor menire este să asigure securitate
internaţională. Statele nu sunt produse ale NATO şi ale Uniunii Europene, ele sunt
structuri care cooperează pentru asigurarea unui climat de siguranţă şi securitate.
Structurile de ordine publică din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor trebuie
să fie structuri flexibile, suple, mobile capabile să se integreze în arhitectura globală şi
de securitate a Uniunii Europene. România contribuind astfel la finalizarea
conceptuală şi implementarea sistemului NATO ca răspuns la crizele internaţionale,
în scopul asigurării unui climat de ordine şi siguranţă naţională, în strânsă legătura cu
prevederilor acordului cu Uniunea Europeană privind participarea la operaţiuni de
gestionare a crizelor.

6
 CAPITOLUL I: CRIMINALITATEA TRANSFRONTALIERĂ ÎN CONTEXTUL
GLOBALIZĂRII CRIMINALITĂŢII

Criminalitatea a devenit un subiect de preocupare politică, pentru statele lumii şi

în special pentru statele europene. Guvernele sunt nevoite de acum încolo să facă faţă
nu doar unei criminalităţi naţionale importante, dar şi unei criminalităţi transfrontaliere
în plină evoluţie. Acest nou tip de criminalitate obligă sistemele tradiţionale de poliţie
şi justiţie să descopere metodele cele mai potrivite în ceea ce priveşte controlul
delincvenţei1.
La originea cooperării dintre forţele de poliţie în Europa, miza era aceea a
pregătirii unei riposte instituţionale comune în faţa ameninţării teroriste şi a
dezvoltării criminalităţii transfrontaliere. Mafiile naţionale şi grupurile teroriste au
pus în practică, înaintea tuturor, principiile liberei circulaţii în Europa.
Sens în care criminalitatea transfrontalieră depăşeşte cu mult cotele alarmante ale
efectelor produse la nivel micro şi macro social.
Este dificilă realizarea unui bilanţ clar al criminalităţii întrucât, la fel ca în cazul
oricărui act ilegal, se poate observa doar partea de suprafaţă a aisbergului, după cum
se menţionează: „ Prin definiţie, practicile ilicite caută să scape de ochiul societăţii.
Frecvenţa lor şi caracteristicile evoluţiilor lor nu pot astfel să permită nicio estimare
cantitativă fiabilă şi exhaustivă.”2
Cu toate acestea criminologii sunt interesaţi de mult timp de diferitele statistici
privind criminalitatea, aceasta în ciuda numeroaselor obiecţii existente conform cărora
statisticile oficiale nu pot oferi o idee valabilă asupra realităţii criminale. 3 Există
diferite metode de a realiza un recensământ al nivelului criminalităţii în general. Pe de
altă parte, există foarte puţine statistici specifice criminalităţii transfrontaliere,
deoarece fiecare stat îşi incriminează infracţiunile conform legilor naţionale.
Globalizarea are sensuri multiple, ea desemnând pentru diferite segmente ale
opiniei publice internaţionalizarea producţiei şi a schimbului, triumful pieţelor
financiare şi al liberului schimb, era reţelelor internaţionale de informaţie şi

1
Constance Chevallier-Govers; De la cooperare, la integrarea poliţiei în Uniunea Europeană ,Bruylant,Bruxelles, 1999
2
Sullerot E. “Problemele ridicate de toxicomanie”, Raport pentru Consiliul Economic şi Social, Paris, Jurnale Oficiale, 1989, pp. 9-10;
3
Cusson M., Creştere şi descreştere a crimei, P.U.F., Paris, 1990, pp. 14-26;
7
comunicare, efectul industriilor culturale transnaţionale, presupusa „victorie” a
multinaţionalelor asupra guvernelor sau chiar pierderea suveranităţii naţionale 4.
Globalizarea se manifestă nu numai în domeniul economic, care este
determinat, ci şi în sfera politică şi socială, aşa încât putem afirma că în prezent
politica internaţională nu este făcută numai în state şi că puterea poate şi este
exercitată, atât de guverne cât şi de autorităţi non statale.
Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal
care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au
repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte spaţii
geografice. Nu s-a descoperit încă o definiţie a globalizării într-o formă universal
acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă din faptul că globalizarea
subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând
domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau
toate la un loc.
Una dintre formele cele mai îngrijorătoare ale criminalităţii transfrontaliere este
criminalitatea organizată. Aceasta reprezintă conform Naţiunilor Unite “una dintre
cele mai de temut provocări pe care le va întâlni colectivitatea mondială.” In
consecinţă, aceasta din urmă tinde să se internaţionalizeze făcând cu atât mai dură
lupta împotriva acesteia. Prin criminalitate organizată, opinia publică înţelege de cele
mai multe ori banditismul structurat la scală internaţională.5 Organizaţiile cele mai
cunoscute sunt Mafia siciliană6, Camorra napolitană, Triadele chinezeşti, Yakuzele
japoneze, Cartelele de droguri columbiene şi mexicane, dar mai există multe altele în
Rusia şi în Europa de Est, neexistând o definiţie judiciară a acestui fenomen. 7
Criminalitatea organizată îşi are originile în asociaţii, carteluri şi bande
criminale şi societăţi ecran, având drept scop prioritar crime, exploatarea slăbiciunilor
pentru obţinerea de câştiguri şi profituri, influenţă şi putere prin mijloace legale şi
ilegale. Metodele utilizate sunt: violenţă, eliminare, trafic organizat, extorcare,
corupţie, manipulări, fraude, spălarea banilor iar valorile prejudiciate sunt: viaţa,

4
Serge Cardellier, Modernizarea dincolo de mituri, ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 11.
5
Parlamentul European,Raport asupra programului de acţiune relative a criminalităţii organizate, întocmit de Salich H. & Speroni F. în numele
comisiei libertăţilor publice şi a afacerilor interioare, A3-0033/94 din 27 ianuarie 1994, p. 9;
6
Maruzzo F., « Organizaţiile de tip mafiot la orizont 2000 », Revista Internaţională de Criminologie şi Poliţie Tehnică, nr. 2, 1997, pp. 221-232 ;
7
Marion W.& Manzanares F., “Criminalitatea organizată”, Scrisoarea H.E.S.I-ului, nr. 15, 1996, pp.3-6;
8
libertatea, integritatea fizică, securitatea publică, libertăţi democratice8.
Aceste ameninţări teroriste atât interne cât şi externe au reprezentat unul dintre
factorii de stimulare pentru cooperarea în materie de securitate internă. Vom încerca să
definim terorismul, înainte de a-i arăta amploarea. Internaţionalizarea acestei forme de
criminalitate ne va face să ne oprim asupra rolului frontierelor în prevenirea acestui
flagel şi să redactăm o privire generală asupra premiselor cooperării în acest domeniu.
Spălarea capitalurilor şi „banii murdari” a devenit un subiect mediatizat datorită
caracterului său alarmant. Această activitate infracţională constituie fără nici cea mai
mică îndoială una dintre cele mai grave încercări la care sunt supuse societăţile noastre
de către crima organizată. Este de asemenea necesar să precizăm de la bun început
exact ceea ce înţelegem prin spălarea capitalurilor, apoi vom vedea care este
amploarea acestei probleme şi în final recţiile pe care le creează .
Infracţiunea de spălare a banilor presupune un complex de activităţi, procedee,
tehnici şi metode dintre cele mai rafinate. Spălarea banilor închide, practic, cercul
infracţional, care începe cu săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, continuă cu
obţinerea produsului financiar (banii murdari) şi se finalizează prin spălarea acestui
produs, prin utilizarea unor procedee, tehnici şi scheme mai simple (de exemplu,
scoaterea fizică a banilor peste graniţă( sau mai complexe (de exemplu, prin utilizarea
circuitelor financiar-bancare.
Dimensiunile accentuate ale fenomenului infracţional, în special dezvoltarea
criminalităţii organizate, care reprezintă un risc la adresa asigurării unui climat de
siguranţa si securitate, au impus înfiinţarea unei formaţiuni specializate pentru
combaterea formelor de manifestare a criminalităţii, mai ales sub aspectul sau
organizat.
Spălarea capitalurilor poate fi definită ca un proces caracterizat prin trei
elemente:
- existenţa capitalurilor provenite din activităţi ilicite şi/sau din activităţi ilegale
(în virtutea legii);

8
Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner 2006, pg.18;
9
 - existenţa unor posesori care resping imposibilitatea utilizării în interiorul
statului a capitalurilor respective;
- deţinătorii care exercită un tratament specific asupra capitalurilor respective
care să le permită o utilizare a acestora în economia legală, mascând astfel originea
lor;9

CAPITOLUL II: CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ - CADRUL LEGAL ÎN

PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
TRANSFRONTALIERE

Recursul la analiza sistemică în vederea abordării problemei frontierei ne

permite să subliniem că frontiera, mai mult decât “bornă fizică”, este înainte de toate o
limită de sistem între state-naţiuni. Ea necesită deci un demers orginal atât pentru
descrierea caracteristicilor regiunilor transfrontaliere, pentru recensarea şi
selecţionarea problemelor după priorităţile ce trebuie definite la nivelul unei politici
regionale, naţionale şi europene – dacă e posibil coordonate – cât şi pentru încercarea
de a da răspunsuri specifice pe termen scurt, mediu şi lung. Acest demers
interdisciplinar – şi internaţional, de-a lungul frontierelor – e indispensabil pentru
determinarea diferitelor tipuri de relaţii economice, culturale şi politice care apar sau
se dezvoltă în aceste spaţii frontaliere şi periferice, în arii care nu trebuie definite după
criterii „a priori”, ci considerate într-un mod suplu, după funcţiile studiate: este vorba
de aşa numitele “regiuni transfrontaliere cu o geometrie variabilă”.
Orice regiune transfrontalieră este formată dintr-un spaţiu, un anumit număr de
colectivităţi umane şi din reţeaua specifică de relaţii care leagă aceste colectivităţi şi
acest spaţiu, dar care sunt perturbate sau chiar în opoziţie din cauza frontierei. Oricare
ar fi sistemele politice în care se înscriu, regiunile frontaliere, deseori periferice,
trebuie să facă faţă problemelor specifice la nivel spaţial, socio-economic, socio-
cultural, politic şi instituţional.

9
Floret L., „Strategia de spălare internaţională a capitalurilor”, Caiete ale Securităţii Interne, nr. 19, 1995, pp. 46-55;
10
 Construcţia europeană, cu atât mai mult integrarea europeană, are în mod
fundamental nevoie de aceste spaţii transfrontaliere pentru a-şi demonstra fiabilitatea,
autenticitatea şi legitimitatea; regiunile transfrontaliere devin într-un fel laboratoare
privilegiate ale construcţiei europene.
Principiul de bază al cooperării transfrontaliere este realizarea în ariile
frontaliere a unor spaţii contractuale în scopul de a permite găsirea de soluţii comune
la problemele similare, entităţile statale neignorând, faţă de colectivităţile lor
periferice, particularitatea şi specificul problemelor de vecinătate cu care acestea se
confruntă. Acest fapt subliniază în mod simultan nevoia de a asigura nu numai
perenitatea identităţilor regionale, cât şi necesitatea de a face să beneficieze procesul
construcţiei europene de dinamismul şi de geniul propriu colectivităţilor locale şi
regionale situate de o parte şi de alta a unei frontiere 10, atunci când ele încearcă să
dezvolte împreună un parteneriat real, o adevărată sinergie şi deplină soldaritate
conform imaginii a ceea ce ar trebui să constituie o Europă unită şi diversă.
Din dorinta de a lărgi şi diversifica relaţiile de cooperare in cadrul
programului Initiativei de Cooperare in Sud-Estul Europei, a fost recunoscut interesul
ţărilor in ceea ce priveste combaterea infractionalitatii transfrontaliere si
dezvoltarea unei mai strinse cooperari regionale in aplicarea legislatiei, fiind
convinse ca infractionalitatea existenta la frontierele Partilor reprezinta o
amenintare serioasa pentru suveranitatea acestora si pentru comertul legal, aceasta
putind fi combatuta in mod eficient prin cooperarea intre autoritatile cu atributii
legale specifice.
Pentru a realiza acest obiectiv, ar trebui să existe un angajament de
dezvoltare a cooperarii in cel mai inalt grad intre autoritatile cu atributii legale
specifice. Plecând de la ideea că infractionalitatea transfrontaliera prejudiciază
interesele economice, fiscale si comerciale ale respectivelor tari şi având în vedere
acordurile, intelegerile sau tratatele existente privind asistenta reciproca, precum si
alte acorduri internationale cu privire la aplicarea legii, deja acceptate de Parti, acordul

10
Prof. Charles Ricq, Les Cantons frontaliers et l’intégration européenne, Acte Unique Européen – 1992, Actele simpozionului din 28 octombrie 1988,
p. 56

11
la care facem referire au convenit ca autorităţile cu atribuţii in aplicarea legii
privind infractionalitatea transfrontalieră şi vamală înseamnă autorităţi naţionale
competente desemnate de Parti; Aceasta desemnare va fi confirmata la
Secretariatul SECI si va putea fi modificata printr-o notificare adresata
Secretariatului. Infracţionalitatea transfrontalieră, fiind definită pentru toate părţile
implicate, ca toate încălcările sau tentativele de incalcare a legislatiei si
reglementarilor naţionale in scopul organizării, dirijarii, sprijinirii sau facilitării
infractionalitatii internationale11;
Tratatul de la Lisabona12 a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi ani de
negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia
Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor
viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
Astfel Tratatul de la Lisabona a urmărit patru mari direcţii de acţiune în consens cu
doleanţele tărilor participante. În primul rând cel mai important principiu de
funcţionare era acela în scopul unei Europe mai democratică şi mai transparentă, în
care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în
care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de
făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.
Parlamentul European ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, acesta are
noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile
internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul
elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate
cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai
mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. Parlamentele naţionale pot participa într-o
măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou
mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot
obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de
rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale

11
Art 1 din "Tratate internationale", 2001, volumul 27, pag.91
12
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm
12
conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor
Uniunii. Datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre
pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice, iar relaţia dintre statele membre şi
Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competenţelor. Un punct
foarte important al Tratatul de la Lisabona este faptul că recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
Al doilea principiu fundamental al tratatului este Europă mai eficientă, cu metode de
lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune
Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate
majoră. Procesul decizional să fie eficient în sensul ca votul cu majoritate calificată
din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se
desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii
calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,
reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o
decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din
populaţia Uniunii.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia
ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de
Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi
Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică
europeană.
De multe ori, politicile comune răspund şi unui principiu fundamental al
construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa acestor politici
comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea
cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene. Toate
acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai
bune la nivel european decât la nivel naţional, astfel încât s-a ajuns la nivelul tuturor
statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe
întreg teritoriul Uniunii.

13
 Tratatul este un pas înainte în îmbunătăţirea cooperării practice între statele
membre ale Uniunii Europene în contextul intensificării abordărilor diferite asupra
problematicii criminalităţii transfrontaliere şi necesităţii identificării unor noi
posibilităţi de cooperare care să includă şi ultimele evoluţii în domeniul stocării
diferitelor tipuri de date care pot contribui la identificarea mai rapidă a autorilor unor
infracţiuni grave cu caracter transnaţional, inclusiv prin utilizarea bazelor de date
ADN.
Valoarea specială a Tratatului constă în procedurile de schimb de informaţii care
sunt substanţial ameliorate şi sunt organizate mai eficient. Acesta este un mare pas
înainte în schimbul de informaţii transfrontaliere. Astfel, statele implicate pot să îşi
acorde unul celuilalt acces automat la bazele naţionale de date specifice:
Părţile Contractante işi dădeau acordul pentru crearea unor baze juridice şi tehnice
necesare, care să contribuie la perfecţionarea cooperării transfrontaliere, sub control
judiciar şi fără să aducă atingere legislaţiilor naţionale aflate în vigoare în statele
implicate. Deci, scopul primordial era intensificarea cooperării transfrontaliere, în
special schimbul de informaţii, acest tratat fiind deschis pentru aderare şi altor state
membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL III. PLATFORMA NAŢIONALĂ DE COOPERARE

POLIŢIENEASCĂ ÎN DOMENIUL TRANSFRONTALIER

Centrul de Cooperare poliţienească Internaţională constituie autoritatea

naţională centrală în domeniul cooperării poliţieneşti internaţionale, specializată în
schimbul de informaţii operative în domeniul combaterii criminalităţii la nivel
internaţional, cu rang de direcţie în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei
Române, care, potrivit legii, asigură legăturile operative dintre autorităţile române
competente şi autorităţile de aplicare a legii din străinătate prin intermediul ataşaţilor
de afaceri interne şi al ofiţerilor de legătură ai Ministerului Administraţiei şi Internelor
din România acreditaţi în alte state sau la organizaţii/organisme internaţionale, al
ataşaţilor de afaceri interne şi al ofiţerilor de legătură străini acreditaţi la Bucureşti,

14
precum şi prin intermediul canalelor de legătură avute la dispoziţie, respectiv
INTERPOL, EUROPOL şi, în viitor, SIS/SIRENE.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională gestionează fluxul
informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale derulată de
structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau de alte
autorităţi de aplicare a legii din România, prin canalele avute la dispoziţie.
Serviciul Operaţional din cadrul Punctului Naţional Focal este un serviciu care
are ca principal scop cooperarea cu reprezentanţii pe linie de poliţie şi vamă din cele
12 state membre, în sensul schimbului de date şi informaţii sau asistenţă în
derularea unor acţiuni operative (task-force-uri) pentru îmbunătăţirea, prevenirea
şi combaterea actelor de criminalitate transfrontalieră.
Europol este organizaţia care se ocupã de aplicarea legii în cadrul Uniunii
Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Europol-ul are
misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativã la acţiunea Uniunii Europene de
aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi
eforturile asupra organizaţiilor criminale.
Dat fiind faptul cã activităţile din sfera crimei organizate nu se opresc la
graniţele naţionale, Europol şi-a îmbunătăţit modalităţile de cooperare privind
aplicarea legii internaţionale prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau
strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmeazã: România,
Rusia, Bulgaria, Islanda, Norvegia, Elveţia, Turcia, Columbia, Banca Centralã
Europeană, Comisia Europeanã, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF),
Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri,
O.I.P.C.-Interpol, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile şi
Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor.

CAPITOLUL III: ALTE STRUCTURI UTILIZATE ÎN COMBATEREA

CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE

Controlul şi supravegherea efectivă a frontierelor externe, reprezintă o

problematică majoră pentru statele membre, indiferent de poziţia lor geografică. În
15
consecinţă, este necesară promovarea solidarităţii între statele membre în domeniul
gestionării frontierelor externe. Instituirea agenţiei, care acordă asistenţă statelor
membre la punerea în aplicare a aspectelor operative ale gestionării frontierelor
externe, inclusiv returnarea resortisanţilor ţărilor terţe care se află în situaţie de şedere
ilegală în statele membre, reprezintă un pas important în această direcţie. Pe baza unui
model de analiză comună şi integrată a riscului, agenţia trebuie să realizeze analize
ale riscului pentru a pune la dispoziţia Comunităţii şi a statelor membre informaţiile
adecvate care să permită adoptarea măsurilor corespunzătoare sau abordarea
ameninţărilor şi riscurilor identificate în vederea îmbunătăţirii gestionării integrate a
frontierelor externe13
Uniunea Europeană a adoptat instrumente care redau exact cooperarea judiciară în
materie penală. Este vorba de CEJ-UE şi de Protocolul său adiţional. Ea a reglementat
în plus texte care reprimă anumite comportamente determinate, cum ar fi spălarea
banilor, crima organizată, corupţia şi frauda, care conţin de asemenea dispoziţii care
reglementează anumite aspecte ale cooperării pentru reprimarea acestor delicte.
14
Convenţia privind cooperarea judiciară îşi întinde domeniul de aplicare a
actelor care sunt pedepsite într-un stat sau alt stat, sau în ambele, cu titlu de infracţiuni
reprimate de către autorităţile administrative, a căror decizie poate constitui obiectul
unui recurs de pe lângă o jurisdicţie competentă în materie penală 15. Vom remarca
faptul că această extindere a cooperării nu este limitată de o clauză care să stabilească
o cotă minimă de sancţiune. CEJ-UE prevede de asemenea, în acest context, acordarea
cooperării pentru cazul în care responsabilitatea unei persoane juridice ar putea fi
introdusă în statul solicitant16. Statul solicitat nu refuză cooperarea pentru că dreptul
lui nu prevede posibilitatea de a pedepsi, ca atare, persoanele juridice.
Convenţia privind cooperarea judiciară simplifică procedura de cooperare,
dacă este vorba de executarea cererilor, raportarea directă a procedurilor, transmiterea
cererilor, schimbul spontan de informaţii, predarea obiectelor în vederea restituirii,
transferul temporar al deţinuţilor cu scop de investigaţie. Ea stabileşte de asemenea,

13
Nota de fundament a Consiliului U.E.de instituire a Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 de instituire a
Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operationale la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene;
14
CEJ-UE;
15
Art. 3 par.1;
16
Art. 3 par.2;
16
 17
noi moduri de cooperare: audierea prin videoconferinţă şi teleconferinţă 18; livrări
supravegheate, echipe comune de anchetă şi anchetele discrete 19.
Eurojust contribuie, şi trebuie să continue cu promovarea încrederii între
autorităţile care aplică legea în statele membre. Acest lucru trebuie făcut printr-un
dialog permanent între membrii naţionali şi autorităţile naţionale de la toate nivelele,
începând foarte de jos, până în vârf. Depinde de legislatori naţionali să furnizeze
fundamentul instituţional necesar pentru acest schimb transversal de informaţie.
Canalele formale trebuie completate de unele informale iar, treptat, trebuie să se
creeze un mediu de credinţă.
Eurojust poate fi direct implicat în cazuri penale prin intermediul actualizării
sarcinilor sale europene şi prin intermediul puterilor membrilor naţionali. În orice caz,
statutul şi eficienţa Eurojust-ului depinde, într-o mare măsură, de standardul puterilor
de care dispun membrii naţionali în cadrul jurisdicţiei lor interne. Acest standard
trebuie optimizat, căci pare că este necesară centralizarea puterilor pentru o luptă
eficientă împotriva unor forme serioase de infracţionalitate. Acest fapt este dovedit de
dezvoltările din Belgia , Finlanda sau Olanda. Centralizarea, care pe de-o parte, şi
regionalizarea, pe de altă parte, trebuie să meargă mână în mână.
Cooperarea în problemele de infracţionalitate trebuie să se bazeze pe un cadru
instituţional puternic şi transparent, care să fie integrat orizontal şi vertical, şi care să
opereze într-un mediu de credinţă, care va respecta drepturile omului şi libertăţile şi
care se va supune controlului democratic. Doar un astfel de cadru instituţional, din
care Eurojust poate deveni o piatră de temelie, poate asigura faptul că executarea
funcţiilor justiţiei penale duce la scopul dorit, la o luptă eficientă împotriva
infracţionalităţii transnaţionale, la o protecţie eficientă a intereselor naţionale, comune
şi comunitare. Aşa cum Abbé Sieyès a spus odată: „Credinţa trebuie să vină de jos,
puterea trebuie să vină de sus!”
Eurodac a fost conceput iniţial ca un sistem computerizat de baze de date pentru
înregistrarea amprentelor persoanelor care solicitau azil. Cu toate acestea, obiectivul

17
Art. 10;
18
Art. 11;
19
Art. 14;
17
sistemului a fost extins prin protocoale20 la Convenţia Eurodac de atunci (în prezent
Regulamentul Eurodac)21 pentru a include înregistrarea amprentelor imigranţilor
ilegali. În primul rând, conform articolului 8 din Regulamentul Eurodac, fiecare Stat
Membru trebuie "să preleveze în mod prompt amprentele fiecărui cetăţean străin cu
vârsta de cel puţin 14 ani care este arestat de către autorităţile competente în legătură
cu traversarea clandestină terestră, maritimă sau aeriană a frontierei acelui Stat
Membru, venind dintr-o terţă ţară şi care nu a revenit în ţara de origine". Regulamentul
Eurodac este conceput ca un instrument pentru a asista la implementarea prevederilor
Regulamentului de la Dublin, în special Articolul 15 (în prezent articolul 21 din
Regulament)22. Acest articol stipulează categoriile de informaţii pe care Statele
Membre trebuie, sau pot (în cazul în care solicitantul de azil consimte) să le comunice
între ele pentru a determina responsabilitatea conform Regulamentului Dublin. Deşi
Eurodac nu este prevăzut în Convenţia Schengen, acesta reprezintă fără îndoială un
aspect important al măsurilor compensatorii privind politicile legate de azil, vizate de
Convenţia Schengen şi în prezent responsabilitatea Regulamentului de la Dublin. 23

CAPITOLUL V: COOPERAREA STATELOR EUROPENE ÎN SPAŢIUL

SCHENGEN

Fiecare stat, prin intermediul instanţei sale centrale, poate comunica din oficiu
informaţii considerate drept importante privind represiunea infracţiunilor viitoare,
prevenirea infracţiunilor sau prevenirea ameninţărilor împotriva ordinii sau siguranţei
publice. Dispozitivul de asistenţă dintre forţele de poliţie din spaţiul Schengen este
completat de o practică formalizată de schimb de funcţionari.
Un aspect important al cooperării poliţieneşti în spaţiul Schengen este
reprezentat prin detaşarea funcţionarilor de legătură. Această tehnică nu este o inovare
a Acordurilor Schengen întrucât statele europene efectuaseră deja asemenea schimburi

20
Protocol redactat pe baza Articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene, care extinde obiectivul ratione personae al Convenţiei privind crearea
"Eurodac" în vederea comparării amprentelor pentru solicitanţii de azil;
21
Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000 privind crearea "Eurodac" în vederea comparării amprentelor pentru
aplicarea efectivă a Convenţiei de la Dublin;
22
Camera Lorzilor: Comitetul Comunităţilor Europene – Cel de-al zecele Raport ;
23
Consultaţi de asemenea Aus., P.J., 2003, p. 7 ;
18
în cadrul Trevi. 24 Totuşi, este prima dată când modalităţile acestui schimb sunt
descrise în mod precis. Convenţia prevede, în consecinţă, schimbul de poliţişti,
precum şi cel al altor funcţionari. 25
Dreptul de observare transfrontalieră, numit şi « filare », este definit de
articolul 40 care reia de fapt o practică destul de frecventă. Convenţia prevede că
”agenţii uneia din părţile contractante, care în cadrul unei anchete judiciare, observă în
ţara lor o persoană despre care se presupune că ar fi participat la un act care ar putea
constitui motivul extrădării, sunt autorizaţi să continue această observaţie pe teritoriul
unei alte Părţi contractante atunci când aceasta a autorizat observaţia transfrontalieră
pe baza unei cereri de întrajutorare judiciară prezentată în prealabil”. Convenţia
Schengen precizează condiţiile în care poate avea loc filarea.
Dreptul de observare nu poate astfel să fie exersat decât prin întâlnirea unei persoane
care este pe de parte observată în cadrul unei anchete judiciare (flagrant delict,
comisie rogatorie, anchetă preliminară) şi care de altă parte, este presupusă vinovată
sau participantă la un act care ar putea duce la extrădare. Acestea sunt condiţiile
privind persoana observată. Mai mult, dreptul de observare este limitat la anumiţi
agenţi ai forţei publice definiţi prin articolul 40, pct. 4. În Franţa, este vorba despre
ofiţerii şi agenţii de la poliţia judiciară , de la poliţia naţională şi agenţii vamali, care
au şi acest element printre propriile lor atribuţii. Pentru Belgia, este vorba de membrii
poliţiei judiciare de pe lângă parchete, jandarmeria, poliţia municipală şi în anumite
condiţii intră aici şi agenţii vamali. Pentru Germania, este vorba de agenţii de poliţie ai
Länder şi într-o oarecare măsură şi agenţii de la Zollfahndungsdienst.26 În fine, pentru
Olanda sunt funcţionarii de la Rijkspolice şi Gemeentepolitie, în Luxemburg este
vorba despre poliţie şi jandarmerie. Acestor condiţii personale se alătură condiţiile
legate de exercitarea acestui drept de observaţie.

24
Catulle, Cooperarea poliţienească europeană în practică, în BIGO D., Europa poliţiştilor şi a siguranţei interne, Bruxelles, Complexe, 1992, p. 133-
143;
25
Wezembergh A., Spre o reţea judiciară europeană împotriva criminalităţii organizate, Revista de Drept Penal şi Criminlogie, nr. 9-10, 1997, pp. 868-
900;
26
Vama;
19
 Urmărirea reprezintă căutarea unei persoane care a comis o crimă sau un delict.
În mod normal, aceasta nu poate fi realizată dincolo de graniţă27. Convenţia
consacreează un drept de urmărire transfrontalieră agenţilor de poliţie ale statelor
Schengen. Datorită circumstanţelor în care este utilizată această tehnică, informarea
prealabilă a autorităţilor naţionale rezultă a fi imposibilă. Tocmai datorită acestui
lucru, putem spune că dreptul de urmărire reprezintă o violare a autorităţii suveranităţii
naţionale şi necesită o încadrare legislativă minuţioasă. Convenţia stabileşte astfel în
articolul său 41 principiul conform căruia Părţile contractante acceptă ca serviciile de
poliţie ale unui alt stat să poată să îşi exercite urmărirea pe teritoriul lor sub condiţiile
strict definite şi aplicând nişte modalităţi care pot varia de la o Parte contractantă la
alta.
Sistemele SIS şi SIRENE au fost primele blocuri construite în reţeaua
sistemelor de control şi de supraveghere, legate de cooperarea poliţiei transfrontaliere.
De atunci, lor li s-au alăturat alte sisteme în plus, expansiunea şi incorporarea de noi
funcţii şi date prin amendamente a legii curente SIS şi includerea de noi date şi funcţii
în viitor prin SIS II ar mări nivelul de control şi supraveghere în societate.
Acestă secţiune este dedicată evaluării conformităţii SIS cu Articolul 8 ECHR şi
principiilor de protecţie a datelor. Criteriile de evaluare în domeniul drepturilor omului
şi a transparenţei protecţiei datelor şi modelul de proporţionalitate sunt folosite ca
instrumente de evaluare. Discuţia din acestă secţiune nu se bazează pe situaţia de fapt,
ci pe situaţia oficială. Este o discuţie cu privire la drepturi şi obligaţii. Concluziile sunt
bazate pe interpretarea autorului, a obligaţiilor şi drepturilor din Convenţie. Lipsa
legislaţiei Schengen la nivel de ECHR, face dificilă exprimarea legii28.
În ceea ce priveşte SIRENE, nu există norme care reglementează natura şi
calitatea datelor suplimentare deţinute de către birourile SIRENE. Există, de
asemenea, lipsa de orientare în ceea ce priveşte tipul de date suplimentare care ar
putea fi ţinute în Convenţie sau SIRENE, pentru a salva manual intrările de extrădare
în conformitate cu Articolul 95. Nu există rapoarte cu privire la conţinutul datelor, dar

27
În dreptul public internaţional, doar urmărirea transfrontalieră pe mare este autorizată. În virtutea dreptului de urmărire, un stat este autorizat
să urmărească pe mare, să urce la bord, să oprească şi să readucă într-unul din porturile sale o navă care călătoreşte în mod ilegal, despre care are
motive serioase să creadă că i-a încălcat legile şi regulamentele.
28
Karanja K.S., Transparenţa şi proporţionalitatea în Sistemul de Informaţii Schengen şi cooperarea la controlul frontierei, Leiden/Boston 2008
20
 informaţiile uşor secrete, care sunt atât personale cât şi variabil fiabile, sunt probabil
incluse.29

CAPITOLUL VI: COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ PENTRU

PREVENIREA ŞI COMBATEREA PRINCIPLALELOR FORME DE
CRIMINALITATE TRANSFRONTALIERĂ

Fenomenului criminalităţii transfrontaliere a fost şi este amplificat prin foarte

numeroase şi variate infracţiuni precum: crima organizată, fenomenele de corupţie,
evaziunea fiscală, migraţia ilegală trafic de droguri, acte de terorism şi crimă organizată,
comise în scopul de a inspira teamă şi insecuritate în rândul populaţiei, dar şi o serie de
delicte şi crime, ce violează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna armată şi alte fapte care afectează
siguranţa civică şi individuală.
Sens în care în contextul arătat cooperarea poliţienească pentru prevenirea şi
combaterea principalelor forme de criminalitate transfrontalieră constituie un deziderat de
politică penală pentru fiecare stat, fie el din UE fie regăsindu-se într-un alt spaţiu
geografic.

CAPITOLUL VII. COOPERAREA JUDICIARĂ A STATELOR MEMBRE

ALE UNIUNII EUROPENE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE

Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare,

armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională
(Eurojust, EJN – European Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de
justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca
necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen,
primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la

29
Raportul pe Justiţie 2000, p. 56 ;
21
 Amsterdam. În cooperarea judiciară europeană sunt implicate agenţii descentralizate30
ale Uniunii Europene, precum: Europol, Centrul european de monitorizare a drogurilor
şi a dependenţei de droguri, Oficiul European de luptă împotriva fraudei (OLAF),
Eurojust şi reţeaua judiciară europeană.
Majoritatea convenţiilor în această materie au fost adoptate sub egida
Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a
încheiat peste 20 de tratate bilaterale. Cea mai cunoscută Convenţie multilaterală şi,
prin natura lucrurilor, cel mai frecvent utilizată de România este Convenţia europeană
de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.
Bătrâna Convenţie a Consiliului Europei este aplicată de România în relaţia cu
celelalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, dar şi cu state nemembre care au
ratificat-o. Ea este completată de Protocolul adiţional din 17 martie 1978 şi de al
doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001. Cel de-al doilea Protocol adiţional,
copie aproape fidelă a Convenţiei UE din 29 mai 2000, a intrat în vigoare pentru
România la 1 martie 2005 şi, ca şi Primul Protocol adiţional, se aplică în relaţia cu
acele state parte la Convenţia - mamă care l-au ratificat.
Cererile de asistenţă judiciară adresate statelor care nu sunt parte la instrumentele
Consiliului Europei vor fi formulate în baza tratatelor bilaterale, în baza convenţiilor
ONU aplicabile sau, în lipsa oricărui instrument juridic multilateral sau bilateral, pe
bază de reciprocitate.
Europol este organizaţia Uniunii Europene care aplică legea comunitară pentru
combaterea criminalităţii. Obiectivul comun31 al statelor semnatare ale Convenţiei
Europol este de a îmbunătăţi eficienţa cooperării între autorităţile competente ale
statelor membre pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate internaţionale.
Misiunea EUROPOL este de a aduce o contribuţie importantă la aplicarea legii
comunitare pentru combaterea crimei organizate, punându-se accentul pe depistarea
organizaţiilor criminale.
Eurojust, este organismul european care are rolul de a intensifica cooperarea şi
coordonarea judiciară între statele membre prin adoptarea de măsuri structurale la
30
Ioan Hurdubaie – Cooperarea judiciară europeană – Cadru convenţional penal, Editura Ministerul Afacerilor Interne, 2003
31
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în România, Bucureşti, 2006, pag. 99.

22
 nivelul Uniunii Europene pentru facilitarea coordonării optimale a acţiunilor în
investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe teritoriul statelor membre,
respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.

Mandatul european de arestare reprezintă o decizie judiciară ce emană de la

autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene prin care se
dispune arestarea şi predarea către un alt stat membru a unei persoane solicitate în
vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii ori în scopul executării unei pedepse
sau a unei măsuri privative de libertate.
Executarea mandatului european de arestare are loc în baza principiului
recunoaşterii şi încrederii reciproce32, potrivit dispoziţiilor Deciziei-cadru a
Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
În România, mandatul european de arestare este emis de instanţele judecătoreşti.
Autorităţile judiciare române desemnate prin lege cu executarea mandatelor europene
de arestare sunt curţile de apel.
Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei. Trebuie subliniat că
România a acceptat mandatul european de arestare fără a ţine cont de data comiterii
infracţiunii.33
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea
unui mandat european de arestare se poate efectua prin SIS, prin intermediul
sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene când acesta va fi
disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Criminale (Interpol) sau prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă în condiţii care
permit ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea.

32
L. Benoit - “Le mandat d’arrêt européen“, Revue du marché commun de l’Union Européenne nr.465/2003, pag. 106;
33
Art. 32 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 prevede faptul că cererile de extrădare primite înainte de 1
ianuarie 2004 vor continua să fie guvernate de instrumentele existente referitoare la extrădare;

23
 CAPITOLUL VIII: CONCLUZII

Ordinea internaţională în contextul globalizării criminalităţii se circumscrie unor

două mari capitole, respectiv; justiţia şi securitatea. Chiar daca cele două concepte
merg în paralel , ambele se determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc. Sens în
care ne simţim obligaţi să facem o strictă diferenţă între cooperarea judiciară şi
cooperarea poliţienească – ambele circumscrise investigării şi totodată prevenirii
criminalităţii transfrontaliere.
Astfel se impune să subliniem faptul că scopul cooperării judiciare este acela de
recunoaştere reciprocă a deciziilor judiciare, de armonizare legislativă şi de
dezvoltare a unor mecanisme de cooperare operaţională pentru realizarea unui spaţiu
de justiţie (legalitate).
De asemenea, la momentul actual, nu se poate vorbi, în cadrul Uniunii Europene
de armonizarea dreptului penal material şi procedural, ci doar de recunoaştere
reciprocă, pe baza valorilor comune ale statelor membre. Aşadar, nu există un drept
penal european unic, ci doar un drept european (comunitar) penal, format din
ansamblul normelor comunitare care reglementează acest domeniu).
Asistenţa judiciară în materie penală la momentul actual, reprezintă principalul
instrument juridic între statele membre ale Uniunii Europene în lupta împotriva
criminalităţii. Astfel instrumentul juridic comunitar permite comunicarea actelor de
procedură, totodată reglementând noi forme moderne de asistenţă: livrările controlate,
supravegherea transfrontalieră, transmiterea spontană de informaţii.
Considerăm oportună realizarea unui sistem unic (informaţional şi de
comunicare) între statele Uniunii Europene, de natură a eficientiza contactul direct
între autorităţile judiciare solicitante şi solicitate, cu strictă referire la instituţia
extrădării şi a mandatului european de extrădare.
Considerăm că Mandatul european de arestare reprezintă succesul cooperării
judiciare în Europa. În prezent predarea infractorilor între state a devenit un fenomen

24
 normal care se petrece zilnic, în punctele de trecere a frontierei.Consider că şi în
domeniul poliţienesc este nevoie de o legislaţie unitară, cu aplicabilitate în toate ţările
Uniunii Europene, iar cooperarea judiciară reprezintă un model care trebuie luat în
considerare.Un ideal al cooperării poliţieneşti europene ar fi ca Statele Membre ale
U.E., să se regăsească în totalitate, pe lista ţărilor Schengen şi să aibă aceeaşi
conducere şi sistem de informaţii.
De asemenea evidenţiem în conformitate cu art. 69A, alin. (1) din Tratatul de la
Lisabona,faptul că instituţia cooperării judiciare în materie penală se întemeiază pe
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare şi
include apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre în domeniile criminalităţii prevăzute la art. 69B, alin (2)
Ca şi prioritate putem afirma ideea conform căreia cooperarea internaţională a
statelor în materie juridică, se impune în sensul colaborării şi asistenţei în diversele
domenii ale activităţii juridice.

Nu lipsit de importanţă ar fi şi necesitatea, atât a abordării, cât şi a operaţionalizării

unui sistem on-line direct şi permanent între Birourile Naţionale INTERPOL.
Acest sistem la care ne raportăm reprezintă de fapt o conexiune între toate
birourile importante de poliţie din Europa. Astfel introducerea unui sistem on-line, de
tipul messenger se impune a se implementa. Necesitatea acestui sistem de acest tip
derivă cu prioritate din modul de cooperare al Punctelor de Contact Focale sau
Frontex, care fac verificări mult mai rapide pe anumite segmente ale infracţionalităţii,
cu ajutorul internet-ului.
Verificările unor persoane sau vehicule se realizează deseori cu greutate făcând
facilă părăsirea Spaţiul European de către persoanele sau vehiculele înainte de a fi date
în urmărire. Durata de verificare este deasemenea mare, punând în dificultate organele
abilitate să respecte principiul operativităţii fără a încălca vreunul din drepturile
fundamentale ale omului.
Considerăm oportună şi eficientă implementarea acestui sistem de comunicare
on-line deoarece ar putea fi realizată pe deplin printr-o transmisie de date securizată.

25
Rolul acestui sistem este acela ca pănă la introducerea alertei în sistemul de informaţii
european, să nu-i permită infractorului să scape, eludând în continuare legea.
Eficientizarea cooperării poliţieneşti internaţionale raportată la acutizarea
criminalităţii transfrontalieră determinată de noul prototip unional se impune
infiinţarea unor proceduri comune de lucru care alături de sistemul on-line să conferă
tuturor structurilor specilizate în materie oportunităţi menite să asigure o intervenţie
rapidă, o investigare complexă, a cărei finalitate să conveargă înfăptuirii unui act de
justiţie legal, coerent, şi obiectiv.
Numai experienţa derivată dintr-un cadru jurisdicţional, comunitar solid cât şi
dintr-o practică judiciară nou apărută în contextul eliminării frontierelor interne din
cadrul Uniunii Europene – poate concura cu un management eficient la nivelul
structurilor specializate în contracararea şi prevenirea tuturor formelor de criminalitate
transfrontalieră.

BIBLIOGRAFIE:
1. George Antoniu – Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (II) -
Revista de drept penal nr. 2-3/2007
2. Ioan Hurdubaie – Cooperarea judiciară europeană – Cadru convenţional penal,
Editura Ministerul Afacerilor Interne, 2003
3. Monitorul Oficial Partea I, Nr. 751 din 6.11.2007

4. http://www.crj.ro/publicatii.php
5. Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească
internaţională în România, Bucureşti, 2006, pag. 99.
6. Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistenţa juridică în procesul penal,
Ed. M.I., Bucureşti, 1993, p. 24.
7.
R.M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Acade-
miei, Bucureşti, 1975,
8. V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1975

26
9. Nicu Jidovu- Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007
10. Constantin Creangă – Crima organizată şi terorismul – riscurile securităţii
mondiale, Editura POLIROM, Bucureşti, 2002
11. Florin Răzvan Radu - De la extrădare la mandatul european de arestare. O
privire istorică şi juridică, Revista „Dreptul”, nr. 2/2006
12. www.mediafax.ro
13. Ioana Cristina Morar- “Mandatul european de arestare. Context european şi
intern”, Revista “Curierul judiciar” nr. 4/2005;
14. L. Benoit - “Le mandat d’arrêt européen“, Revue du marché commun de
l’Union Européenne nr.465/2003
15. Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 prevede faptul că cererile de extrădare primite înainte de 1 ianuarie 2004
vor continua să fie guvernate de instrumentele existente referitoare la extrădare;
16. Olivian Mastacan- “Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Mandatul european de arestare“, Analele Facultăţii de Ştiinţe Juridice,
Universitatea “Valahia“- Târgovişte, anul IV, nr. 1(8)- martie 2007
17. Constance Chevallier-Govers; De la cooperare, la integrarea poliţiei în Uniunea
Europeană ,Bruylant,Bruxelles, 1999
18. Conferinţa de la Colegiul Naţional de Poliţie în Marea Britanie, decembrie 1966
19. Montreuil J., Organizaţia internaţională de poliţie Criminala (Interpol),
Arhivele Dreptului internaţional, Fasc. 405-C-1, Organizaţia internaţională de
poliţie Criminala –Interpol;
20. Instrucţiunile. O. I. C. P asociate cooperării internaţionale în lupta împotriva
traficului ilicit de stupefiante.
21. Sullerot E. “Problemele ridicate de toxicomanie”, Raport pentru Consiliul
Economic şi Social, Paris, Jurnale Oficiale, 1989,
22. Cusson M., Creştere şi descreştere a crimei, P.U.F., Paris, 1990, pp. 14-26;
23. Picca G., « Aspecte internaţionale ale evoluţiei criminalităţii », Revistă
Internaţională de Criminologie şi Poliţie Tehnică, nr. 2, 1994,

27
24. Elspeth Guild, Florian Geyer :Securitatea vs Justiţie? Cooperarea poliţienească
şi judiciară în Uniunea Europeană, England, Ashgate 2008;
25. Mueller G.O.W, “Globalizare a vieţii pe Pământ, a crimei şi a prevenirii crimei:
Un eseu despre cum să procedăm cu criminalii majori care ameninţă existenţa
continuă a omenirii” în ESSER A. şi LAGODNY P., Principii şi proceduri
pentru o nouă lege criminală transnaţională, Friesburg in Breisgau,
Documentaţie a unei lucrări internaţionale, 1997.
26. Ravillard P., Cooperarea în materie de luptă împotriva traficului de bunuri
culturale în sânul Uniunii Europene , Revistă Internaţională a Poliţiei Criminale,
august 1994, pp. 74-18 ;
27. The Times, 11 aprilie 1991;
28. Regulamentul C.E.E. nr.3911/92, J.O.C.E., nr. L 395 din 31.12.1992.
29. Directiva 93/7/C.E.E, J.O.C.E., nr. L74 din 27/03/1993.
30. Serge Cardellier, Modernizarea dincolo de mituri, ed. Trei, Bucureşti, 2001.
31. Susan Strange, Retragerea statuluii Di fuziunea puterii în economia
mondială,ed. Trei, Bucureşti, 2001.
32. Maruzzo F., « Organizaţiile de tip mafiot la orizont 2000 », Revista
Internaţională de Criminologie şi Poliţie Tehnică, nr. 2, 1997.
33. Marion W.& Manzanares F., “Criminalitatea organizată”, Scrisoarea H.E.S.I-
ului, nr. 15, 1996
34. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea
organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner 2006.
35. Grigore Geamănu , Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977,
36. H.Meiyrowitz , Decizia tribunalului impotriva criminalităţii organizate, Paris,
1960,
37. Convenţia din 1904 privind traficul cu fiinţe umane şi Convenţia din 1961
privind traficul de stupefiante;
38. Stancu Şerb, C-tin Drăghici, A.Iacob, A.Ignat , Drept poliţienesc, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2003,

28
39. V.V.Pella , La criminalite collective des etats, Bucureşti, 1927,
40. St.Glaser , Droit international penal conventional, Paris, 1929,
41. Colocviu despre criminalitatea organizată care a avut loc în Saint-Cloud , din 16
pînă în 19 mai 1988;
42. Cusson M., „Noţiunea de crimă organizată”, Colocviu organizat de Institutul de
Ştiinţe Penale şi de Criminologie, Criminalitate organizată şi ordine în societate,
Aix-en-Provence, 5, 6, şi 7 iunie 1996, Presa Universitara din Aix-Mareseilles,
1997.
43. Consiliul Uniunii Europene, program de acţiune privind criminalitatea
organizată adoptat în 28 aprilie 1997, J.O.C.E., nr. C251 din 15/08/97
44. Margue(T-L), „Cooperarea europeană în materie de luptă împotriva
criminalităţii organizate în contextul tratatului de la Amsterdam”, Revista Pieţei
Unice Europene, nr. 3, 1997.
45. 1Lacaze J. ,Parlamentul european, Raport asupra terorismului şi a influenţei sale
asupra siguranţei în Europa, întocmit de în numele comisiei afacerilor străine şi
a securităţii, A3-0058/94 din 2 februarie 1994.
46. Cartier M.E., „Europa orizont 2000: noi ameninţări, noi teroriste”, Revista
Internaţională de Criminologie şi de Poliţie Tehnică, nr2, 1997.
47. Levasseur G.,Aspectele represive ale terorismului internaţional, Institutul
Înaltelor Studii Internaţionale de la Paris, Paris, Pedone, 1977.
48. Joxe A., „Un concept adună-tot: terorismul”, Lumea diplomatică, aprilie 1996
49. Buttice A.,”Fraudele care aduc prejudiciu asupra bugetului comunitar şi
represiunea marii delincvenţe comunitare”, în Fenet (A.) & Sinay- Citermann
(A.), Uniunea Europeană: integrare şi cooperare, Acte ale colocviului ţinut la
Amiens, C.R.U.C.E, Paris, P.U.F, 1995.
50. De Angelis F., « Lupta împotriva fraudei: primul şi al treilea punct important de
la Maastricht », în PAULY A., De la Schengen la Maastricht : cale regală şi
curse de obstacole, Maastricht, Institutul European de Administraţie Publică,
1996.
51. Africa Caraibe Pacific, State asociate Uniunii prin Convenţia de la Lome;

29
52. House of Commons, Seventh Report on Practical Police Co-operation in the
European Comunity, 1990.
53. Le Jeune P., Lupta internaţională împotriva terorismului, Paris, Documentaţia
Franceză, 1992.
54. Sow Sibide A, Convenţia europeană pentru pedepsirea terorismului din 27
ianuarie 1977, „Internaţionalizarea abolirii terorismului”, Micile Afişe, 22
noiembrie 1991, nr. 140.
55. Gautier Y., „Convenţia din 27 septembrie 1996 privind extrădarea dintre statele
membre ale Uniunii Europene”, Europa, decembrie 1996.
56. Bettardi M., O.N.U şi drogul, A.F.N.U, Pedone, Paris, 1995.
57. Chantal DEBROCK , Tablel al prezentării sinoptice ale legislaţiilor europene ,
„În faţa drogului: ce fel de politică?, Probleme Politice şi sociale, nr. 745 din 2
martie 1995.
58. Bole-Richard M., „Droguri în Europa: a ajuta sau a pedepsi. Idei false despre
Spania”, Le Monde, 5/01/94;
59. Senat, Raport asupra întocmirii şi funcţionalităţii convenţiei de aplicare a
acordului Schengen, nr. 262;
60. Franco A., „Drog . ambiguităţi olandeze”, Le Monde, 31/10/95, p. 13
61. Masson P., Senat, Raport întocmit în numele delegaţiei pentru Uniunea
Europeană privind Europol şi lupta împotriva traficului de droguri,înregistrat la
preşedenţie la 15 martie 1995, nr 235.
62. Floret L., „Strategia de spălare internaţională a capitalurilor”, Caiete ale
Securităţii Interne, nr. 19, 1995.
63. Van Outive L., „A lupta împotriva spălării banilor: a căuta acul în carul cu
fân?”, Deviere şi Societate, nr. 4, 1995
64. Incizan E., „Spălare a banilor şi destabilizare a economiei- Tehnci sofisticate.”,
Le Monde, 29/06/94;
65. Fabre T. „Felul în care mondializarea a înmulţit venitul obţinut de pe urma
narcoticelor”, Expansiunea, ianuarie 1998.

30
66. Tenhumen M., „Lupta împotriva criminalităţii informatice”, Revistă
internaţională a Poliţiei Criminale, martie-aprilie 1989, nr. 41

67. Charles Ricq, Les Cantons frontaliers et l’intégration européenne, Acte Unique
Européen – 1992, Actele simpozionului din 28 octombrie 1988,
68. "Tratate internationale", 2001, volumul 27
69. Acordul de cooperare privind prevenirea şi combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere Publicat in ediţia oficiala "Tratate internaţionale", 2001,
volumul 27
70. http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm
71. M. Anderson şi J. Apap (eds), Realizarea unui echilibru între libertate,
securitate şi justiţie într-o Uniune Europeană mărită (Bruxelles 2002),
72. M. Daman, Urmărirea aprinsă a graniţei în EU, Jurnalul European al crimei,
legii criminale şi justiţiei criminale (2008),
73. M. den Boer, Spre un regim de responsabilitate pentru o guvernare politică
europeană care să iasă la iveală, Politică şi societate (2002)
74. N. Diaconu, D.A. Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile
comunitare, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
75. M. Profiroiu, I. Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2003.
76. P. Manin, Les Communautés européennes. Droit institutionnel, Paris, Pedone,
1993.
77. L. Mureşan, A. Pop, F. Bonciu, Politica europeană de securitate şi apărare -
element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate
şi apărare, Studiu, Institutul European Român, 2004.
78. Charlotte Bretherton and John Vogler, The European Union as a Global Actor,
Routledge, London and New York, 1999,
79. Parlamentul European – Decizia de la Prumm, OJ 664063RO.doc
80. Jurnalul oficial al UE - C 125 E/120 - P6_TA(2007)0228 din 07.06.2007
81. Tratatul de la Prüm - www.mira.gov.ro.

31
82. Decizia-cadru din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului
(2002/475/JAI) prevede la art. 1-3 infracţiunile care pot fi interpretate ca fiind
teroriste.
83. M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.

84. (http://www.politiaromana.ro/ccpi.htm)
85. Legea nr. 357 din 2001
86. Vasile Troneci, Ioan Hurdubaie – România în Interpol, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1994
87. Sabatier M, Cooperarea poliţienească Europeană, L Harmattan, Franţa , 2001;
88. P. Allies, "Cooperarea poliţienească în Europa", Mem. DEA Drept Penal, Aix-
en-Provence, 1982;1 Napombejra B., Evoluţia cooperării internaţionale a
poliţiei, Teză de doctorat sub îndrumarea lui Jacques Leaute, Universitatea din
Strasbourg, 1957
89. Monet J.-C., Poliţii şi societăţi în Europa, Paris, Documentaţia franceză, 1993
90. Borricand J., „Crimă organizată şi cooperare europeană”, Revista Internaţională
de Criminologie şi Poliţie Tehnică, nr. 4, 1992
91. Care permite vizualizarea dintr-o singură privire;
92. Dewallef Y., „Colaborarea poliţienească internaţională sau cum se rezolvă
problemele care rezultă din permeabilitatea frontierelor”, Revista Internaţională
de Criminologie şi Poliţie Tehnică , nr. 2, 1993
93. Bresler F., Interpol, Londra, Sinclair-Stevenson, 1992
94. Schlanitz E, „Schimbul internaţional de informaţii de poliţie în cadrul
sistemelor de informare ale Interpolului şi ale Schengen”, în PAULY (A.),
Acordurile Schengen: abolirea frontierelor interioare sau ameninţare pentru
libertăţile publice, Maastricht, IEAP, 1993
95. Bossard A., „Interpol and Law Enforcement: Response to Transnational
Crime”, Police Studies, Vol. 11, nr. 4
96. Constance Chevallier-Govers, De la cooperare, la integrarea poliţienească în
Uniunea europeană, Bruylant,Bruxelles, 1999 ;

32
97. H. Feraud-E. Schlanitz, “Cooperarea poliţienească internaţională”
98. R. Kendall, “Interpolul, 40 de ani după conferinţa de la Bruxelles Montreuil,
“Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală”,
99. Dumitra Popescu şi Florian Coman , Drept internaţional public, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993
100. Ion Suceavă, Florian Coman-Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale,
Bucureşti ,Ed.Romcartexim, 1997;
101. Gh. Pele şi Ioan Hurdubaie, Interpolul şi criminalitatea internaţională,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1983
102. Montreuil J., „Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (Interpol)”,
Registrele juridice ale dreptului internaţional, 1992, Fasc. 405-C-1,
103. Iver Frigaard, Ofiţer de legătură al Interpolului;
104. O.I.C.P.- Interpol, O.I.C.P.- Interpol, informații generale, Serviciu de
documentare generală, 1995,
105. J. Suisini, “Poliţia faţă în faţă cu Europa”, RSC, No 4/1987,
A. Hamon-X. Perisse, “Seniorii ordinii publice. 2000 de comisari ai poliţiei
în funcţiile lor”, Editura Belfond, 1991
106. Nota de fundament a Consiliului U.E.de instituire a Regulamentul (CE)
nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 de instituire a Agenției
Europene pentru Gestionarea Cooperării Operationale la Frontierele Externe ale
statelor membre ale Uniunii Europene;
107. Agenţia Frontex, Evaluare şi dezvoltare în viitor – Disertaţie presentată la
Bruxelles pe 13 Februarie 2008 de Franco Frattini în cadrul Consiliului de
Miniştri al Uniunii Europene ;
108. Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004
de instituire a Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operaţionale la
Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene;
109. Regulamentul (CE) NR. 863/2007 al Parlamentului European și al
Consiliului din 11 iulie 2007de stabilire a unui mecanism de creare a echipelor
de intervenție rapidă la frontieră și de modificare a Regulamentului (CE) nr.

33
 2007/2004 al Consiliului în ceea ce privește acest mecanism și de reglementare
a sarcinilor și a competențelor agenților invitați
110. OJ C 115,9.5.2008
111. Consiliul UE, Justiţiei şi Afacerilor Interne, întâlnirea consiliului 2768,
Bruxelles, 4-5 decembrie 2006, comunicat de presă, 15801/06 ;
112. Programa Stockholm- o Europa sigură şi deschisă care serveşte şi
protejează cetăţenii, documentul Consiliului 17024/09, JAI 896, Bruxelles, 2
decembrie 2009
113. Directiva 2008/115/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 16
decembrie 2008 pentru standardele comune şi procedurile din statele membre
pentru returnarea cetăţenilor care au stat în ţările din lumea a treia ;
114. Georgiana Tudor, Mariana Constantinescu, Mandatul european de
arestare; Ed. Hamangiu 2009
115. Combaterea Terorismului şi a Crimei Internaţionale organizate în UE,
Seminar internaţionali pentru experţi, organizat de către Fundaţia Cicero din
Paris, 14 – 15 decembrie 2006 ;
116. Florin Răzvan Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în
materie penală,Ed.Wolters Kluwer 2008
117. Înţelegerea între Eurojust şi Europol, din 9 iunie 2004, Haga;
Memorandumul pentru înţelegere, semnat între Eurojust şi Biroul european anti
– fraudă, pe data de 14 aprilie 2003;
118. Protocol redactat pe baza Articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene,
care extinde obiectivul ratione personae al Convenţiei privind crearea "Eurodac"
în vederea comparării amprentelor pentru solicitanţii de azil;
119. Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000
privind crearea "Eurodac" în vederea comparării amprentelor pentru aplicarea
efectivă a Convenţiei de la Dublin;
120. Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343/2003 din 18 februarie 2003 care
stabileşte criteriile şi mecanismele pentru determinarea Statului Membru

34
 responsabil cu examinarea unei cereri de azil depuse în una din Statele Membre
de un cetăţean al unei terţe ţări;
121. Primul Raport Anual al Consiliului şi Parlamentului privind activităţile
Unităţii Centrale EURODAC SEC 2004, 1 Regulamentul Consiliului (CE) nr.
407/2002 din 28 februarie 2002
122. Regulamentul Eurodac;
123. Acordul Schengen sau Schengen 1, Cu privire la desfiinţarea completă a
controalelor la Frontieră”
124. Jocubert C. şi Breves H., Investigaţiile Schengen, Kluwer Law
International, 1996
125. Elsen C., „Structurile administrative ale Schengen”, în PAULY A.,
Acordurile Schengen: abolirea frontierelor sau ameninţări la adresa libertăţilor
publice?, Maastrcht, I.E.A.P, 1993
126. Organigramei Schengen;
127. Parlamentul european, Raport privind intrarea în vigoare a convenţiilor
Schengen, întocmit de van Outrive L. în numele comisiei libertăţilor publice şi a
afacerilor interne, A3- 0288/92
128. Decizie asupra caracterului confidenţial al documentelor adoptate de
Comitetul executiv, doc SCH/Com-ex (93( 22 cor);
129. Delvaux A.-M., „întrajutorareapoliţienească”, în PAULY (A.), Acordurile
Schengen: abolirea frontierelor sau ameninţare asupra libertăţilor publice?,
Maastricht, I.E.A.P., 1993,
130. Catulle, Cooperarea poliţienească europeană în practică, în BIGO D.,
Europa poliţiştilor şi a siguranţei interne, Bruxelles, Complexe, 1992,
131. Wezembergh A., Spre o reţea judiciară europeană împotriva criminalităţii
organizate, Revista de Drept Penal şi Criminlogie, nr. 9-10, 1997
132. Diederich F., „Cooperarea poliţienească”, în Pauly A., Schengen în
cădere, Maastricht, I.E.A.P., 1994,
133. Brammertz S., De Vreese S. şi Thys J., Colaborarea poliţienească
transfrontalieră, Bruxelles, Politeia, 1993,

35
134. Brammertz S., Cooperarea poliţienească în Europa şi în Euroregiunea
Meuse- Rhin, Deviere şi Societate, vol. 16, nr. 2,

135. Decizia nr. 91/294 DC a Consiliului constituţional din 25/07/91, J.O.R.F.,

din 27/07/91
136. Serviciul de Cooperare Tehnică Internaţională de Poliţie, Cooperarea
poliţienească în Europa, Ministerul Internelor, 1997
137. Joubert C. & Revers H., „Poliţia şi Europa”, Revista Ştiinţei Criminale ş
Dreptul Comparat, 1993
138. Sistem de Informaţii Schengen;
139. Hreblav V., Libera circulaţie a persoanelor. Acordurile Schengen, Paris,
P.U.F, 1994
140. Villepin X, Senat, Raport făcut în numele misiunii comune de informare
responsabilă cu examinarea punerii în practică şi a funcţionării convenţiei de
aplicare ale Acordului Schengen din 14 iunie 1985, anexat procesului verbal al
şedinţei din 25 ianuarie 1994, nr, 262
141. Froment-Maurice F., Mirajele Schengen, Revista Paginilor Frumoase,
1996,
142. Masson P., Senat, Raport făcut în numele delegaţiei pentru Uniunea
Europeană privind faza iniţială a aplicării acrodurilor Schengen, înregistrat la
Preşedenţie în 16 iunie 1995, nr. 316
143. Comitetul executiv Schengen, Raport anual privind funcţionarea
convenţiei de aplicare a Schengen pe perioada cuprinsă între 26 martie 1995 şi
25 martie 1996, SCH/C(96)17,
144. Manualul SIRENE p. 5;
145. Baza legală pentru SIRENE a fost lămurită în propunerile legislative 2005
SIS II;
146. Decizia Consiliului legată de introducerea unor noi funcţii pentru
Sistemul de Informaţii Schengen, mai ales în combaterea terorismului, 2005 /
211 / JAI şi Reglementarea Consiliului legată de introducerea de noi funcţii

36
 pentru Sistemul de Informaţii Schengen, mai ales în ceea ce priveşte combaterea
terorismului, (CE ) nr. 871 / 2004;
147. Decizia Consiliului 2005/211/JHA, OJ L 68/44 şi Consiliul de
Reglementare (EC) No 871/2004, OJL 162/29 ;
148. SIS II a propus legea drept îmbunătăţire în unele dintre aspectele
menţionate aici, în special cu privire la articolele 96 şi 99, dar nu s-a adresat
problemelor de supraveghere şi acces la informaţii (a se vedea capitolul 12) ;
149. Legislaţia propusă de SIS II, decizie a Consiliului Europei, ca standard
minim de protecţie a datelor în domeniul dreptului judiciar şi penal (COM
(2005) 230 final) ;
150. http://www.shengen-jsa.dataprotection.org/
151. Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004
152. Ţical George-Marius- De la plante la droguri. Trecut şi prezent, Editura
Lucman, Bucureşti, 2005
153. Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001
154. Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea României la Convenţia unică
asupra stupefiantelor şi protocolul privind modificarea acesteia;
155. Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001
156. Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001
157. Agenţia Naţională Antidrog- Raport asupra fenomenului drogurilor în
România 2004;
158. Cristian Eduard Ştefan- Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint,
Bucureşti, 2006,

37
159. Hotărârea Guvernului nr. 73 din 27.01.2005.
160. Agenţia Naţională Antidrog- Raport asupra fenomenului drogurilor în
România 2004.
161. Jerez Olivier- Le blanchiment de l’argent, Paris, Banque Editeur, 1998
162. Monitorul Oficial, Partea I nr. 904 / 2002;
163. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.
164. Costică Voicu- Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999
165. Legea nr. 263/2002.
166. U.G. nr.79 din 14 iulie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.629 din 19 iulie 2005.
167. Kartusch A. (2001), Reference Guide for Anti-Trafficking Legislative
Rewiew with Particular Emphasis on South Eastern Europe, Warsaw: OSCE.
168. M.O. nr. 783 din 11.12.2001, modificată si completată prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 143 din 24.10.2002.
169. Legea 678/2001 este principalul instrument de politică penală în materia
traficului de fiinţe umane.
170. Legea nr.301/2004 privind adoptarea noului Cod penal, publicat in
M.Of.nr.575/2004.
171. Bianca Tuncay, Traficul de persoane – formă de manifestare a
criminalităţii oraganizate, teză de doctorat,Bucureşti, 2007
172. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea
organizată în domeniul afacerilor,Editura Pildner 2006;

38