ANEXA NR.

DOCUMENTE

privitoare la poziţia Episcopului Gherasim Saffirin faţă de

legea sinodală din 1909

şi

Apărarea

Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin,

în procesul sinodal din vara anului 1911.
 CUPRINS AL ANEXEI NR.3.

I.1. Şedinţa din 5 martie 1909……………………………………………………………..31

I.2. Şedinţa din 6 martie 1909……………………………………………………………..36
I.3. Şedinţa din 7 martie 1909……………………………………………………………41
I.4. Şedinţa din 9 martie 1909……………………………………………………………41
I.5. Şedinţa din 10 martie 1909…………………………………………………………..41
I.6. Şedinţa din 11 martie 1909…………………………………………………………..41
I.7. Şedinţa din 12 martie 1909…………………………………………………………..44
II. ŞEDINŢA DIN 4 MAI 1909 A SFÎNTULUI SINOD………………………………..46
III. ŞEDINŢA DIN 11 MAI 1909 A SFÎNTULUI SINOD……………………………...47
IV. ŞEDINŢA DIN 13 MAI A SFÎNTULUI SINOD…………………………………....47
V. ŞEDINŢA DIN 12 OCTOMBRIE SFÎNTULUI SINOD………………………….....47
VI. ŞEDINŢA DIN 15 OCTOMBRIE A SFÎNTULUI SINOD………………………....57
VII. ŞEDINŢA DIN 16 OCTOMBEIE A SFÎNTULUI SINOD………………………...57
IX. ŞEDINŢA DIN 19 DECEMBRIE A SFÎNTULUI SINOD………………………….57
X. Cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului GHERASIM Saffirin, rostită în senat la 17—18 decembre 1909
prin care răspunde la învinuirile ce i s au adus în Senat de către d. Spiru C. Haret, ministru cultelor şi instrucţiunii
publice cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator G. G. Dissescu asupra faptului petrecut în Sf. Sinod la 12
octombrie 1909………………………………………………………………………………………..65
X. 1..Şedinţa din 17 decembrie 1909……………………………………………………...65
X.2. Şedinţa din 18 decembrie 1909……………………………………………………....77
XI. Şedinţa din 22 decembrie 1909 a Sfîntului Sinod…………………………………......85
XII. Şedinţa din 11 ianuarie 1910 a Sfîntului Sinod…………………………………….....86
XIII. Şedinţa din 13 ianuarie 1910 a Sfîntului Sinod………………………………………87
XIV. Şedinţa din 3 februarie 1910 a Senatului…………………………………………….89
XVII. Şedinţa din 14 mai 1910 a Sfîntului Sinod………………………………………….91
XX. Şedinţa din 24 mai 1910 a Sfîntului Sinod……………………………………………95
XXIV. Şedinţa din 13 mai 1911 a Sfîntului Sinod………………………………………...98
XXV. Petiţia P. S. Gerasim Saffirin către M. S. Regele…………………………………...100
XXVI. Epistola confidenţială adresată d-lui C. C. Arion, ministrul cultelor şi instrucţiunii
publice……………………………………………………………………………………....101
XXIX. Şedinţa din 18 mai 1911 a Sfîntului Sinod…………………………………………103
XXIX. Şedinţa din 20 mai 1911 a Sfîntului Sinod………………………………………….103
XXXI. Şedinţa de după amiază din 6 iunie 1911 a Sf. Sinod……………………………….108
XXXII. ŞEDINŢA DIN 7 IUNIE 1911 A SF. SINOD……………………………………..116
XXXIII. ŞEDINŢA DIN 9 IUNIE 1911 A SF. SINOD…………………………………….118
XXXIV. ŞEDINŢA DIN 10 1UNIE 1911 A SF. SINOD…………………………………..119
XXXV. ŞEDINŢA DIN 11 IUNIE 1911 A SF. SINOD……………………………………124
XXXVI. ŞEDINŢA DIN 24 IUNIE 1911 A SF.SINOD……………………………………126
XXXVII. ŞEDINŢA DIN 25 IUNIE 1911 A SF. SINOD…………………………………..127

2
I. Cuvântările Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostite în senat, în martie 1909,
cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii sinodale din 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului
superior bisericesc1

I.1. Şedinţa din 5 martie 1909

Domnilor Senatori!

mai întâi de toate socotesc, că este bine să ne împrospătăm în minte oarecare adevăruri pe care le ştim cu
toţii, ca creştini, despre Sfânta noastră Biserică.
Ştiţi, d-lor senatori, ca creştini, că Înfiinţătorul Sfintei Biserici, ai cărei fii suntem cu toţii, este Domnul şi
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El, cu binevoirea Tatălui şi cu împreună lucrarea Sfântului Duh, a
înfiinţat Biserica Sa în neamul omenesc. Va să zică: este o instituţiune dumnezeiască, binevoită de Tatăl, însufleţită
de Sfântul Duh, cârmuită de Fiul.
În Biserică, vă aduceţi aminte, că dătător de legi este Dumnezeu şi Biserica, al cărei Cap este Hristos.
Aceştia, şi nimeni altul, au dreptul de a legiui în Biserica lui Dumnezeu.
D-lor senatori, ca să nu mi se ia cuvântul într-un alt înţeles pre care nu-l am în sufletul meu, şi nu voiesc ca
să-l am, ţin să declar, că Biserica lui Hristos, din care şi eu fac parte, cu nevrednicie Episcop, într-o porţiune dintr-
însa, în ţara aceasta, recunoaşte Statului, pe teritoriul căruia ea trăieşte, şi dreptul şi datoria ca să legiuiască, să facă
orice legi care i-ar fi de trebuinţă şi de folos pentru realizarea scopului său, care este respectarea dreptăţii, legalitatea.
Recunoaştem până acolo dreptul Statului de a face legi, până când chiar — lucru de care să ne ferească
Dumnezeu, dar să o zicem ca să fie zis — până când chiar, zic, nu i-ar plăcea Statului ochii Bisericii lui Hristos şi ar
vrea să nu ne mai fie amic, precum azi ştim că ne este, şi-i suntem foarte recunoscători. Până acolo merg cel puţin eu
cu recunoaşterea dreptului acestuia.
Dar totdeodată, d-lor senatori, socotesc că trebuie să ni se recunoască şi nouă, membrilor Bisericii lui
Hristos, dreptul şi datoria de a ţine socoteală de libertatea conştiinţei, de a ţine socoteală că avem şi alte datorii de
îndeplinit pe lângă datoriile către Stat, care sunt pentru noi o datorie de religiune. Daţi Kesarului cele ce sunt ale
Kesarului, pentru noi este lucru sfânt; dăm şi Kesarului, dăm şi Statului, tot respectul cuvenit, ne închinăm legilor lui.
Dar pe lângă aceasta mai avem şi alte datorii: datorii ca creştini.
De Stat scăpăm prin moarte, fie că ne soseşte moartea în mod firesc, fie că pentru greşelile noastre, cine ştie
cum ne înconjură mizeriile vieţii, scăpăm cum scăpăm, pedepsiţi sau ne-pedepsiţi, dar scăpăm odată; însă de datoria
şi răspunderea ce o avem către Dumnezeu, după credinţa noastră creştină, pentru faptele noastre din cursul vieţii
acestea, de aceasta nu putem scăpa nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.
O ştim aceasta ca credincioşi ai Bisericii lui Hristos şi suntem datori cu toţii să nu uităm lucrul acesta, pe
care avându-l înaintea ochilor de-a pururea, suntem datori ca atunci, când declarăm că ne vom împlini datoriile
noastre cerute de legile Statului, să declarăm şi respectul către Legea dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi
Predania dumnezeiască, respect pe care eu, în deosebi, ca creştin şi arhiereu, sunt obligat să-l ţin de două ori; o dată
pentru că am jurat înaintea facultăţii de teologie, când m-a proclamat licenţiat în teologie, că voi păzi lucrurile
acestea în oricare parte a pământului mă voi afla, şi a doua oară am făgăduit solemn lucrul acesta înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor în ziua hirotoniei mele în arhiereu, când am pronunţat anatemele şi afurisirile cele ce au
fost de pronunţat.
Sunt dator, d-lor senatori, ca să nu uit lucrurile acestea, şi oricine mi-ar lua în nume de rău această din urmă
datorie a mea, ce pot să fac decât să-l rog să mă ierte, că nu pot face altfel decât să-mi fac datoria, de va fi trebuinţă
chiar cu preţul vieţii mele.
D-lor senatori, Biserica lui Iisus Hristos este un bold, cum a spus însuşi Întemeietorul ei atunci când s-a
arătat lui Saul — Apostolul Pavel de mai târziu — care se ducea la Damasc ca să aducă legaţi la Ierusalim pe
creştinii din părţile acelea: cu greu este ţie a te împotrivi boldurilor. Şi ştiţi, d-lor senatori, ca creştini, care erau
boldurile acelea.
Au binevoit Dumnezeu, Înfiinţătorul Bisericii Sale, care se compune din episcopi, din preoţi, din diaconi,
din călugări şi din mireni, au binevoit să ne formeze pe toţi un tot, un trup mistic al cărui Cap e El, şi ne numeşte
acum cu cuvântul de bolduri.
Îşi numeşte Biserica Sa bold, ca un tot de fiinţe vii, fiecare creştin formând un bold deosebit, iar cu toţii
alcătuind un corp mistic, un singur bold.
Cum ne face bolduri, adică ace ascuţite? Ne face ace ascuţite cu prezenţa Lui întru şi între noi, înarmându-
ne cu Harul Său, cu dumnezeiasca Scriptură, cu Predania dumnezeiască, cu cunoştinţa sfintelor dogme şi a sfintelor
canoane, cu atâta bună rânduială, care face din noi adevăraţi creştini şi ne pune în stare să lucrăm spre împlinirea
scopului nostru, care e virtutea şi mântuirea.
Aşa ne-a aşezat Dumnezeu boldurile acestea, acele acestea ascuţite, într-un tot, în aşa mod încât ne-a lăsat
libertatea de acţiune şi conştiinţa în propriul ei exerciţiu. Cine va fi omul care să îndrăznească să legiuiască lucrurile
împotriva libertăţii conştiinţei, când nici Dumnezeu nu se atinge de libertatea ei? Dumnezeu ne-a lăsat loc de joc în

1 Dezbaterile Senatului României, Şedinţele de la 5-12 martie 1909, B.C.U cota BU PIII 17

3
libertatea conştiinţei, aşa încă să nu putem avea cuvânt de răspuns şi să zicem: Doamne, de ce m-ai ţintuit, de ce m-ai
legat şi nu m-ai lăsat slobod să lucrez? poate că făceam voia ta.
Dragul meu, va răspunde, te-am lăsat slobod cu desăvârşire, nu slobod ca să-ţi faci de cap, dar slobod ca să
ai libertatea de a te mişca spre a face voia Mea.
Pentru aceasta ne e dată slobozenia. Şi cine îndrăzneşte să se mişte în Biserica lui Dumnezeu, dintre
membrii care o compun, de sus până jos, să se mişte altfel decât e voia lui Dumnezeu, exprimată prin Sfânta
Scriptura, dumnezeiasca Predanie, prin sfintele dogme şi sfintele canoane, apoi unul ca acela se luptă împotriva
boldurilor.
Asemenea copilului care e iubit de maica-sa, e luat în braţe, dar maica-sa are ceva acolo la piept, are nişte
ace, şi copilul, de bucurie că se afla în braţele maicii sale — cuvântul nu e al meu, îl am de la Sfântul Ioan Gură de
Aur — începe a sălta de bucurie, căci care e mai mare bucurie decât să fie în braţele maicii, şi a dat din mâini de
bucurie că se afla acolo, dar dând din mâini, se înţeapă.
Să băgăm de seamă cu toţii ca nu cumva să abuzăm de dragostea maicii noastre, care e Biserica lui
Dumnezeu, să luam seama ca jocurile noastre să nu devină cumva primejdioase sănătăţii şi vieţii noastre creştine.
Am ţinut, d-lor senatori, să împrospătez în sufletele d-voastre ideile acestea pe care cred că le ştiţi cu toţii
din sfânta creştere ce aţi primit şi în casa părintească şi în şcolile noastre Româneşti, unde se preda religiunea de
preoţi, de care eu nu prea am de ce mă plânge. Eu sunt mulţumit de preoţii noştri, pentru că îşi fac datoria după
Scriptură, îşi fac datoria din punctul de vedere dogmatic şi după canoane. Şi, d-lor senatori, dacă se întâmpla ici colo
câte o mică abatere excepţională, apoi ştiţi vorba românului, că nu e pădure fără uscătură, şi mai ştiţi şi adevărul
acela, că unde e omenire acolo este şi păcătuire, căci cine zice că este fără de păcat, mincinos este, după cum zice
Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Eu unul mă ştiu că sunt păcătos şi ca atare am trebuinţă de mila şi darul lui
Dumnezeu, precum şi de ajutorul şi rugăciunile tuturor: întâi ale fraţilor mei arhierei şi apoi de rugăciunile celorlalţi
creştini şi fraţi întru Hristos. De rugăciunile tuturor am eu trebuinţă, căci sunt păcătos şi de aceea se cuvine ca numai
cine e fără păcat între noi acela să ia piatra şi s-o ridice împotriva fratelui său. Eu nu cunosc pe nimeni — şi când
vorbesc aceasta, vorbesc oficial — eu d-lor nu cunosc pe nimeni, nici dintre fraţii mei, nici dintre alţii, care să fie
nevrednic de chemarea sa. De aceea zic, d-lor senatori, că nu este bine să fie cineva acuzat până nu e mai întâi
denunţat.
Şi dacă are cineva să denunţe ceva, îl rog să înceapă întâi cu mine, însă până nu e cineva denunţat, până nu e
chemat înaintea justiţiei, fie pentru lucrurile duhovniceşti, fie pentru cele lumeşti, nu poate să fie întru nimic acuzat.
Şi dacă e vinovat, el trebuie să-şi dea socoteala înaintea judecăţii bisericeşti, dacă abaterea este spirituală, ori înaintea
judecăţii lumeşti, dacă abaterea este de o altă natură. Pentru mine e nevinovat omul de care s-a vorbit pe de lături.
D. C. G. Dissescu: Chestiunea Averescu.
P. S. S. Episcopul de Roman: Eu nu fac politică.
Ştiţi, d-lor senatori, că românul mai are o vorbă, pe care vă rog să-mi daţi voie să v-o amintesc, sau dacă nu
vreţi o şi retrag; ştiţi vorba noastră Românească, că hoţul dacă nu e prins cu mâna în sac, este negustor cinstit
(Ilaritate).
Trebuie să se prindă hoţul cu mâna în sac şi să se dea judecăţii, începând cu mine, dacă voi fi vinovat. Dacă
este cineva netrebnic în Biserica creştinească, să se dea judecăţii şi să se trimită la locul său, fiecăruia să i se dea
partea ce i se cuvine, să fie trimis la plimbare şi în locul celui netrebnic să se aleagă omul de treaba, care să facă
cinste Bisericii, să muncească pentru demnitatea, pentru cinstea Bisericii.
Aşa înţeleg să se lucreze în Biserica noastră Românească.
D-lor senatori, trebuie să mă ţin de făgăduială. Mă iertaţi că simt că am cam întârziat, de aceea mă voi grăbi
să scurtez.
D. C. G. Dissescu: Vă rog continuaţi, nu scurtaţi; vă ascultăm cu atenţiune.
P. S. S. Episcopul Romanului: Aceste zise, ca început al cuvântării, viu la proiectul de lege ce ne stă înainte
şi declar, ca să scurtez...
O voce: Nu scurtaţi.
P. S. S. Episcopul Romanului: ...că mă unesc din adâncul sufletului meu, cu proiectul, în ceea ce priveşte
lărgirea cercului eligibililor la episcopii şi mitropolii.
Găsesc că este un lucru canonic ceea ce a făcut dl. ministru, şi îi mulţumesc cu recunoştinţă pentru aceasta.
Dar dacă s-a lărgit cercul eligibililor la episcopii şi mitropolii, să se ia măsuri şi să se ţină socoteală de
principiul scripturii pe care îl dă Duhul Sfânt şi care sună aşa: că cel de curând botezat să nu fie curând înaintat în
cler2. Nu doar că avem pe cineva de curând botezat între clericii noştri, dar înţeleg ca de acest principiu să se ţină
socoteală, lărgindu-se înţelesul lui, şi să se aplice şi la clerici: diaconi şi preoţi, pe care i-am găsi cu toţii vrednici
pentru sfânta treaptă a arhieriei.
Să nu ne fie de ajuns un număr de 5—6 ori nu ştiu câţi ani de când s-au hirotonisit, ci să fie sub ispitire,
adică încercare canonică şi sub privegherea Mitropoliţilor şi Episcopiilor.
Este o vorbă, că pe călugăr pustia îl creşte şi lumea îl ispiteşte. De aceea un viitor Episcop sau Mitropolit
trebuie crescut de stareţul său cu aşa îngrijire şi cu aşa asprime, încât fiind chemat ca Ierarh, să pară că este înger în
trup, şi să ducă viaţa cu atâta înfrânare şi activitate în Domnul, încât ispitele ce pot veni asupra lui să nu-l poată da la

2 Vezi Canonul 80 Apostolesc şi Canonul 2 I.(n.n.)

4
o parte din drumul care duce la împlinirea cu toată scumpătatea a sfintei voinţe a lui Dumnezeu, pentru dobândirea
mântuirii sale şi a păstoriţilor săi.
D-lor senatori, când eram profesor le Seminarul din Râmnicu Vâlcea, spuneam elevilor mei, când le
vorbeam în materie de educaţie, spre a-i face să se apropie de mine, crescătorul lor, — căci eu înţeleg să fie o sfântă
şi nevinovată prietenie între crescuţi şi crescător, căci numai astfel va produce folos — le spuneam: dragii mei, să mă
credeţi că vă este de folos o creştere mai asprişoară, amestecată cu blândeţe părintească, că aşa am fost crescut şi eu
în Liceul din Craiova şi în Internatul acelui Liceu, al cărui fiu mă cinstesc de a fi. Aşa m-au crescut crescătorii mireni
şi aşa ne-au crescut pe toţi câţi am trecut pe acolo: cu oarecare asprime, dar unită cu dragoste părintească; iar
rezultatele n-au fost rele.
Şi le mai ziceam: după cum negustorul, ştiind deprinderea cumpărătorilor de a se tocmi când cumpără vreun
lucru din magazinul lui, cere preţ îndoit, în nădejdea că i se va da pe jumătate din cât a cerut şi tot îi va rămâne
oarecare câştig, aşa şi în materie de educaţiune, care trebuie aplicată mai ales la persoanele bisericeşti, pe care vom
trebui să le învrednicim de îndoită cinste în Biserica Domnului, se cuvine ca să cerem îndoit, adică asprime
călugărească.
D-lor senatori, să nu vă înspăimântaţi. Eu sunt de ideea, că pentru creşterea seminariştilor şi teologilor,
profesorii trebuie să fie dacă nu călugări, apoi cel puţin preoţi însuraţi, pentru ca să se impresioneze viitorul cleric nu
numai din cuvintele învăţătorului, dar încă şi de ţinuta lui.
Seminaristul vine de la ţară ca un înger al lui Dumnezeu. Este în interesul nostru creştinesc ca să nu-l
scoatem în altfel din Seminar ori din Facultate, ci să-l trimitem la locul de trebuinţă tot înger al lui Dumnezeu. Şi ca
să-l trimitem aşa, trebuie să fie impresionat întru toate şi întrucât este cu putinţă numai duhovniceşte.
Să mă ierte d-ni profesori mireni, căci nu sunt contra d-lor. Îi avem aşa potrivit legiuirilor de până acum.
Ştiu că şcoala română nu a produs şi nu produce rău; ştiu că şcoala română produce bine, dar fiecare dascăl la locul
său: în şcoala militară, dascăli militari; în şcoala mireană, dascăli mireni; în şcoala bisericească, dascăli clerici.
Viitorii clerici trebuie crescuţi cu cea mai mare luare aminte şi cu toată asprimea vieţii călugăreşti. Să le
cerem, ca şi negustorul de care am vorbit, preţul îndoit — cum am zis — să le cerem un leu pentru ca să putem
obţine cel puţin 50 de bani.
Ştiu că n-au să se facă cu toţii călugări — şi nici se poate închipui că ar fi cineva, care să pretindă lucrul
acesta — dar viitorul cleric, crescut călugăreşte, în adevăratul înţeles al cuvântului, are să fie cel puţin un foarte bun
preot de enorie.
Şi dacă, din împrejurări, vreunul nu va putea intra în cler, societatea nu va fi păgubită, căci va dobândi un
creştin sfânt, un cetăţean printre cei de frunte.
Iar cât pentru cel care îmbrăţişează viaţa călugărească şi este chemat să se pregătească ca să ajungă episcop
sau mitropolit, unul ca acesta trebuie privegheat îndelung şi de aproape, căci omul este supus patimilor şi greşeşte în
tot timpul vieţii. De aceea, mai ales un asemenea călugăr trebuie ţinut strâns, trebuie trecut, cum zicem noi românii,
prin ciur şi prin dârmon. Trebuie încercat în tot felul, trebuie făurit şi oţelit în tot chipul, spre a se vedea dacă
dobândeşte răbdarea şi smerenia şi dacă îşi agoniseşte destoinicia pentru sfânta chemare de episcop sau mitropolit,
având să poarte, cu răspundere, turma cea cuvântătoare pe păşunile de mântuire.
Dacă, după toate acestea, eu, bunăoară, îmi voi forma încredinţarea, că unul ca acesta este în stare şi gata de
a-şi pune întreaga lui fiinţă pentru adevărurile credinţei şi vieţii creştineşti şi pentru turma cuvântătoare, atunci şi eu
cu dragă inimă mă voi duce la stăpânirea bisericească şi la stăpânirea lumească şi voi zice: omul acesta să nu fie
trecut cu vederea, căci uite şi uite câte calităţi are.
N-aş fi de idee ca pe tânărul care, îndată ce iese din şcoală, să-l facem mâine călugăr, poimâine diacon, după
o săptămână preot şi apoi îndată să-l alegem şi să-l înălţăm la treapta de episcop sau mitropolit. Eu — potrivit
sfintelor canoane — nu sunt de părerea aceasta. Trebuie să-l lăsăm să mai îmbătrânească, să mai dea cu făină pe
barbă, cum am zice, spre a avea timpul trebuincios ca să se deprindă cum trebuie în viaţa duhovnicească şi să se
înveţe a şti cum are să se mişte în lume, ca să fie spre edificare, iar nu spre sminteală.
Dacă se vor lua asemenea măsuri, după părerea mea, neapărat trebuitoare, apoi sunt cu dragă inimă pentru
lărgirea cercului eligibililor.
Căci să băgăm bine de seamă, d-lor senatori, că mai este la mijloc şi ideea desfiinţării Arhiereilor Titulari,
care sunt, după părerea mea, ne-canonici. Şi dacă dă Dumnezeu ca să am parte de cuvânt înaintea d-voastre, a d-lui
ministru şi a I.P.S. Mitropoliţi şi Episcopi, atunci cu atât mai mult se impune ca să luăm măsurile cele straşnice, dar
bune faţă de acei care intră de-a dreptul la episcopie şi la mitropolie, căci vom rămâne numai cu Episcopi şi cu
Mitropoliţi.
Am zis, d-lor senatori, că arhiereii titulari, sau horepiscopii, cum îi numeşte legea, sunt ne-canonici şi iată
pentru ce: Ei erau preoţi şi anume protopopi prin sate, cum vedem din canonul 8 al Sinodului din Antiohia şi tâlcul
lui în Pidalion. Ei, după canonul 14 al Sinodului din Neo-Kesaria, sunt spre închipuirea apostolilor celor 70, nu a
celor 12, căci atunci ar fi arhierei şi eu n-aş avea dreptate să vin înaintea d-voastre să susţin că sunt ne-canonici. Şi
aceia, precum ştiţi — acei 70 — erau apostoli de treapta a doua, ai căror urmaşi sunt preoţii. Ei se hirotoniseau de
episcopul — nu de episcopii — cetăţii căreia se supuneau, după canonul 10 tot al menţionatului Sinod, din care
aflăm că horepiscopii erau în sate ori prin politii, adică prin orăşele sau târguşoare.
De ar fi fost ei episcopi ar fi trebuit să fie hirotonisiţi, nu fiecare de episcopul său, precum spune acest
canon, ci de doi episcopi sau de trei, precum cere canonul 1 al Sfinţilor Apostoli.

5
 Hotărât, dar, ei erau preoţi.
Cu toate acestea, d-lor senatori, în două chipuri s-a întâmplat să aibă Biserica veche episcopi cărora de
nevoie li s-a dat numele de horepiscopi — pe la sate şi târguşoare — întâi, când a primit Biserica pre schismaticii
Novatieni cărora Pidalionul le zice Navatieni, care aveau între ei şi episcopi. S-a regulat prin canonul 8 al Sinodului I
ecumenic, ca episcopi Navatieni să fie primiţi ca episcopi unde se găsesc locuri vacante de episcopi; iar unde locul
este ocupat cu episcopul Bisericii, acolo episcopul Navatienilor va avea cinstea presviterului, afară numai dacă i se
va părea episcopului însuşi, acela care are administraţia în mâna sa, a-l împărtăşi de cinstea numelui. Şi, dacă aceasta
nu-i va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de presviter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în cler,
ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.
Deci, de nevoia, d-lor senatori, şi nu de trebuinţă şi în mod regulat îi dă loc ori de protopop, ori de presviter.
Vedeţi cum păzeau de bine regulile Sfinţii Părinţi, cei făcători de minuni iertaţi-mă, dar noi ce minuni făcut-
am până acum, ca să schimbăm ce au făcut făcătorii de minuni?
Al doilea, când independent de cazul acum arătat, şi, în mod abuziv, se vede că începuse anume obiceiul de
a se hirotonisi episcopi pe la asemenea localităţi, Sfinţii Părinţi au căutat să stârpească acest rău obicei, ori de câte ori
s-a ivit. Aşa, în canonul 6 al Sinodului din Sardica citim: „Să nu fie iertat însă oricum a se pune episcop în vreun sat
sau în cetate mică, la care şi un singur presviter ajunge, că nu este de nevoie a se aşeza acolo episcop, ca să nu se
micşoreze numele episcopului şi stăpânia; ci, episcopii eparhiei, precum mai înainte am zis, în aceste cetăţi sunt
datori a aşeza episcopi, în care şi mai înainte s-au aflat că s-au fost făcut episcopi. Iară de s-ar afla vreo cetate că aşa
s-a înmulţit întru mult număr de popor, încât să se socotească ea vrednică şi de episcopie, să-şi ia.”
Vedeţi, d-lor senatori, cât erau de geloşi Sfinţii Părinţi, nu pentru persoane, ci pentru înalta vrednicie
episcopală!
Iar Sinodul din Laodikia prin canonul 57 hotărăşte:
D. C. G. Dissescu: Laodikia, nu Laodiceea?
P. S. S. Episcopul de Roman: Laodikia este tot una cu ceea ce zicem noi în limba mai nouă: Laodiceea. Eu
sunt mai bătrân şi obicinuit cu vorbe vechi, de aceea zic Laodikia. Eu sunt de moda veche (întreruperi). Zicând că
sunt de moda veche, nu înţeleg că între noi ar fi alţii de moda nouă. Mă mărginesc aci şi pun punct.
Canonul 57 al Sinodului din Laodikia hotărăşte: „Nu se cade în sate şi târguşoare a se aşeza episcopi; ci
trecători; însă, cei acum mai înainte aşezaţi, nimic să facă fără de socotinţa episcopului celui din cetate.”
Vedeţi, canonul e blând, nu cateriseşte; nu zice: eşti ne-canonic, trebuieşti dat afară, ci constată că s-a făcut
neorânduială şi porunceşte să nu se mai facă de acum înainte.
Canonul continuă: „Dar asemenea şi presviterii nimic să facă fără de socotinţa episcopului.”
Subliniez cuvintele acestea, căci ne vor trebui mai la vale.
În tălmăcirea acestui canon citim: „Ca să nu se defaime dregătoria Episcopului, porunceşte canonul acesta,
că nu trebuie a se aşeza Episcopi prin sate şi prin târguri mici; ci, numai exarhi, adică horepiscopi. Iar câţi de acest fel
acum au apucat a se face, rămână; însă fără ştirea Episcopului cetăţii să nu facă nimica, asemenea nici preoţii. Vezi şi
canonul 39 apostolesc.” Acesta zice, că preoţii şi diaconii să nu facă nimica fără de ştirea şi învoirea Episcopului lor.
Din cele de până aci înţelegem, că în Biserica veche erau exarhi sau horepiscopi, adică protopresviteri pe la
sate şi târguşoare, care erau hirotonisiţi fiecare de episcopul său de care depindea, şi totodată alţii decât aceştia erau
episcopi, unii hirotonisiţi în mod abuziv, iar alţii dintre Navatieni, prin asemenea localităţi. Acestora din urmă, cărora
li s-au dat loc între horepiscopi, Sinodul din Anghira, prin canonul 13, le hotărăşte să nu le fie iertat a hirotonisi
presviteri sau diaconi. Dar încă nici presviteri ai cetăţii, fără a li se da voie de către Episcopul, cu scrisori, într-o altă
parohie.
Iar din tâlcuirea canonului aflăm acestea: „Nu este slobod horepiscopilor, fără de înscris slobozenie de la
Episcopul locului a face hirotonii nu numai întru alt loc, ci nici în locul lor, fără slobozenia arhiereului locului, afară
numai ipodiaconi, anagnoşti şi catehisitori, după canonul al 10-lea al Sinodului din Antiohia.”
Din suta a zecea încoace a dispărut din Biserică numele de horepiscop şi s-a înlocuit cu cel de protopop, pe
care tot preoţii îl poartă până astăzi, precum tot preoţi erau cei ce purtau pe acel de horepiscop până în suta
menţionată.
Aşa fiind, se naşte întrebarea: în ce situaţiune canonică se află arhiereii noştri titulari, numiţi în lege:
horepiscopi?
Socotesc că Prea Sfinţiile Lor se află în stare nu tocmai identică cu a episcopilor aşezaţi prin târguşoare, şi
despre care ne vorbi mai sus canonul 57 din Laodikia, cu tâlcuirea lui, ci cam asemenea. Deci este imperioasă
trebuinţă ca P.S.L. să fie la vreme aleşi episcopi şi aşa mai departe; iară alţii, pe urmă, să nu se mai hirotonisească în
locu-le pentru că nu sunt canonici.
Orice raţiuni s-ar aduce în favoarea ideii de a se menţine arhiereii titulari, numiţi horepiscopi, sunt ne-
canonice. Noi voim să stăm în canoane, căci noi înţelegem că aci este tăria noastră, în sfânta canonicitate şi
ortodoxie, în Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
Nu înţeleg să fim, cum zicea un domn senator dintre noi, mai zilele trecute: aşa şi aşa, eu înţeleg să fim ori
aşa, ori aşa; una din două: ori, ori. Ori stăm în canoane şi suntem creştini adevăraţi, ţinând socoteală de sfintele
dogme ale Bisericii creştine a Răsăritului, ori nu stăm în canoane şi atunci ieşim din Biserica lui Hristos şi ne facem
ramură uscată, bună de pus pe foc. D-lor senatori, ca să nu mai iau cuvântul a doua oară, declar acum că am pierdut
din vedere să vă spun un lucru tot cu privire la arhiereii titulari. Trebuia să încep cu ei, dar errare humanum est. Sunt,

6
în biserica Constantinopole şi în celelalte patriarhii, arhierei numai cu numele, care însă în realitate nu au catedre
episcopale.
D. C. G. Dissescu: N-au stăpânie.
P. S. S. Episcopul de Roman: Aceştia, d-lor senatori, se numesc episcopi titulari, iar în biserica papală aud că
s-ar numi episcopi în partibus infidelium.
Ce sunt aceştia, vă aduceţi aminte din istoria bisericească. Erau înainte vreme episcopii, peste care
împrejurările vremilor, împrejurări vitrege pentru unele popoare, au adus lucrurile până acolo, că cei streini de sfânta
creştinătate au pus stăpânire peste locurile şi episcopiile din acele ţinuturi. Biserica mamă, biserica patriarhală din
Constantinopole şi din celelalte patriarhii, are nădejdea că bunul Dumnezeu se va milostivi şi va face ca aceste
episcopii să se reînfiinţeze. Până atunci, patriarhii continuă a hirotonisi episcopi pe numele acelor episcopii, care de
fapt nu există.
Va să zică, d-lor senatori, înţelegeţi că acolo este nădejde de a se reintra în canonicitate.
Dar la noi este oare canonică hirotonisirea unor astfel de arhierei titulari? Titluri de mitropolii sau episcopii
desfiinţate ni s-au dat şi nouă când eram încă nerecunoscuţi ca Biserică Autocefală, de către Patriarhia din
Constantinopol. Aceia erau cu adevărat ca şi cei de mai sus.
Dar din momentul ce noi am căpătat autocefalia şi nu vrem să ştim de raportul de supus la mai mare, în
afară de hotarele ţării noastre, pentru că suntem cu mila lui Dumnezeu şi vrednicia românilor, Stat independent, ne-
am mângâiat cu cuvinte în adevăr gâdilitoare ca să dăm arhiereilor titluri Româneşti, dar care nu sunt în nici o
legătură cu mitropolii sau episcopii desfiinţate din cauza ne-creştinilor. Ei bine, suntem noi în poziţiunea acelora ale
căror episcopii şi mitropolii s-au desfiinţat de sute de ani? Nu! Din mila lui Dumnezeu suntem creştini liberi. În Stat
Românesc liber. Suntem pe pământul nostru. Avem stăpânire de sine. România este numai a românilor, nu este sub
nici o stăpânire străină, de care să ne ferească Dumnezeu în vecii vecilor!
Aici avem o stăpânire duhovnicească creştină ortodoxă peste tot teritoriul României. Deci, ce să zicem,
bunăoară, de oraşul Craiova? El se află sub păstorirea duhovnicească a Chiriarhului Eparhiei Râmnicului-Noului-
Severin. Să continuăm a face acolo episcop-horepiscop, ca să ne înşelăm aşa cu cuvinte goale? Atunci vom avea doi
episcopi într-o eparhie, ceea ce este în contra canoanelor3.
Altfel ar fi lucru când pentru arhiereii noştri titulari s-ar înfiinţa anumite eparhii, dacă cele actuale s-ar găsi
că nu sunt suficiente.
Pentru aceste cuvinte îndrăznesc, d-tor senatori, să vă rog respectuos, ca împreună să rugăm pe d. ministru
al cultelor şi instrucţiunii publice, să binevoiască a veni iarăşi la părerea d-sale cea dintâi, cea din primul d-sale
proiect, care prevedea acest lucru, şi nu puteam decât să felicit pe d. ministru pentru aceasta. Aş fi avut fericirea să-l
felicit de două ori: întâi pentru lărgirea cercului eligibililor şi acum pentru această a doua măsură.
Nădăjduiesc că veţi reveni, d-le ministru, şi aşa vă rog respectuos pe toţi, d-lor senatori, ca să încetăm cu
starea de ne-canonicitate a arhiereilor noştri titulari.
Trec, d-lor senatori, la altă schimbare, altă modificare pe care o văd că se introduce prin noul proiect de
lege. Aceasta este înfiinţarea consistoriului superior bisericesc.
Se aduc de mulţi cuvintele Sfântului Ciprian, ca Episcopul să nu facă nimic fără de sfatul preoţilor şi al
diaconilor săi. Eu completez pe aceia: „şi fără consimţământul poporului”.
Eu respect pe Sf. Ciprian respect şi opinia sa teologică, dar sunt dator să ţin socoteală şi de părerea celor mai
mulţi, de hotărârea Bisericii4.
Cu tot respectul ce am pentru fiecare dintre membrii Bisericii, mai ales când este un ierarh proslăvit de
Dumnezeu cu sfinţenie, declar că părerea aceasta, deşi nu conţine în sine ceva care să fie vătămător, căci ce face
ierarhul dacă cheamă la sine pe preoţi şi pe diaconi, fii săi duhovniceşti? Îi cheamă ca să se sfătuiască cu dânşii în
privinţa trebuinţelor bisericeşti din eparhia sa. Aşa ceva putem face şi facem pe la eparhiile noastre. Totuşi nu poate
face episcopul în eparhia sa, nici el singur, nici împreună cu preoţii şi diaconii săi, ceea ce trece peste sfera lui, căci
dacă ar îndrăzni să facă ceva ce ar trece peste competenţa lui de Episcop, şi-ar atrage după sine responsabilitatea
înaintea Sf. Sinod al Episcopilor, singurul îndreptăţit în toate, în Biserică.
Voci: Este ora 6; să se ridice şedinţa.
P. S. S. Episcopul de Roman: D-lor senatori, deşi sunt pornit către bătrâneţe, nu sunt încă bătrân. Aşa e firea
mea: slăbănoagă, căci aşa sunt din copilărie; cred, totuşi că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa d-voastre a
tuturor, aş putea merge înainte.
(Şedinţa se ridică, orele fiind 6).

I.2. Şedinţa din 6 martie 1909

Domnilor Senatori!
Urmez înainte cuvântarea mea întreruptă cu închiderea şedinţei de aseară.
Cei ce ţin ca să vadă practica Sfântului Ciprian urmată nu numai în eparhia sa generalizată, dusă până acolo

3 Situaţia de atunci îşi păstrează actualitatea. Poziţia episcopului Saffirin în chestiunea arhiereilor titulari este
împărtăşită şi de către părintele profesor de drept canonic I. Dură. (n.n.)
4 Principiu fundamental discernere între o teologumenă şi adevărul transmis de Sfînta Tradiţie. (n.n.)

7
încât să o vadă aplicată mai sus, în Sfântul Sinod, s-au încercat ca să dea oarecare canonicitate, oarecare baze
canonice, şi aduc canoanele: 41 al Sfinţilor Apostoli, 26 al Sinodului al IV ecumenic, 24 şi 25 al Sinodului din
Antiohia şi 41 al Sinodului din Cartaginea, prin care zic ei că s-ar legiui, ca Episcopul să nu facă nimic fără de sfatul
preoţilor şi al diaconilor săi.
Am deschis, domnilor senatori Pidalionul5 să văd şi eu cuprinsul canoanelor acestora şi ce am găsi!
Aceeaşi idee, îmbrăcată după canoane cu o deosebită haină şi anume ideea ca să nu facă nimic economul
Episcopiei, să nu vândă nimic din moşii, din realităţile Episcopie, fără de ştirea Episcopului.
Şi astfel: nici Episcopul să nu facă unele ca acestea fără de ştirea economului Episcopiei sale, fără de ştirea
preoţilor şi diaconilor Episcopiei sale. Şi dacă Episcopul face milostenie, să o facă prin preoţii şi diaconii săi, ai casei
episcopale.
De ce, d-lor senatori, toate acestea?
Nu vi le spun de la mine; le iau de acolo, din tâlcuiri: ca să fie numele Episcopului mai presus de orice
bănuială. Vedeţi, nu este parte duhovnicească acolo, este parte bănească, şi banul este lucru comedios. Şi au găsit de
cuviinţă Sfinţii Părinţi, geloşi de cinstea numelui Episcopului, să-l apere pe Episcop, să-i pună numele mai presus de
orice bănuială, fiindcă era chestiune de materie şi de aceea au luat această măsură, ca să nu facă unul fără ştirea
celorlalţi şi ceilalţi fără ştirea Episcopului.
Iată, d-lor senatori, acesta este cuprinsul canonului, care se pretinde a se aduce în sprijinul ideii, ca
episcopul să nu facă în general nimic fără de ştirea preoţilor şi a diaconilor săi.
Apoi, de la a-l obliga ca să nu vândă moşiile, unii fără de ştirea altora, şi până a-l obliga să nu facă nimic în
eparhia sa fără de sfatul preoţilor şi al diaconilor săi, oricare, care cunoaşte dreptul bisericesc, va înţelege că este o
mare deosebire.
Deci, aceste baze, pe care vor să pună temelia instituţiunii ce vor să înfiinţeze, neexistând, edificiul rămâne
în aer.
Mai este un canon pe care îl aduc înainte: canonul al VII-lea al lui Teofil al Alexandriei.
Am deschis Pidalionul să văd ce este acesta.—Obligaţiunea asupra Episcopului, ca atunci când are de gând
să hirotonisească un preot, să-l facă paroh, să nu facă acest lucru până nu ordonă alegerea lui de preoţii anume
hotărâţi de canoane, şi hirotonia să nu o facă în secret, căci a trecut vremea persecuţiilor, când de nevoie se putea
face şi aşa.
Acum, adică în vremea lui Teofil, Biserica fiind în libertate din mila lui Dumnezeu, să se facă hirotonia în
public.
Pentru ce şi aceasta?
Pentru ca să fie mai presus de bănuială numele Episcopului; să nu se zică cumva că a făcut cuiva vreun
hatâr.
Eu, d-lor senatori, de la obligaţiuni de felul acestora asupra episcopului şi până la aceea de a se zice că nu
poate să facă nimic, în general, absolut nimic, în eparhia sa, fără de sfatul preoţilor, înţelegeţi iarăşi că este o mare
deosebire.
Deci, şi din acest punct de vedere, al prevederilor acestui canon, cei ce ar voi să clădească un consistoriu
superior bisericesc, întemeindu-se pe aceste baze, bazele nepretându-se la întemeierea acestei instituţiuni, edificiul
rămâne în aer.
Dar se mai zice: măcar concedaţi-ne aceasta, că a fost obicei în Biserica veche a lui Hristos ca să ia parte
preoţi şi diaconi şi alte persoane, poate mult mai mici, la Sfintele Sinoade, împreună cu Sfinţii Părinţi.
Ei bine, d-lor Senatori, au luat parte, dar să vedem cum, au luat parte?
Erau unii episcopi bătrâni, aproape căzuţi de bătrâneţe.
Ştiţi cum erau căile de comunicaţie în vremea primelor veacuri ale erei creştine. Erau destul de nepractice,
în comparaţie cu binefacerile civilizaţiei aduse nouă în ziua de astăzi, şi din acest punct de vedere.
Asemenea oameni să-i pui pe drumuri, bunăoară de la Roma la Constantinopol şi până în Niceea, pe vremea
aceea, cu mijloacele acelea de comunicaţiune, aceasta ar fi însemnat a le decreta cu siguranţă moartea.
Şi ce s-a făcut?
N-a venit Statul cu legi, ca să se amestece în chestiuni care trec peste hotarele sale, căci, o repet, ca să nu mi
se interpreteze rău cuvântul meu, recunoşteam Statului, dreptul şi datoria de a face ori şi ce legi ce crede că îi sunt de
trebuinţă şi de folos pentru ajungerea scopului său, care este legalitatea.
Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul Statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi

5 „Pidalion, sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor. Adică toate Sfintele
Canoane, a Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale şi a Sfinţilor Părinţi de pe alocurea. Traduse din
greceşte în româneşte de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Chirio Chir Venianin Costachi. Iar acum întâia-ş dată, în zilele
Prea Înaltului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voievod. Cu blagoslovenia Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi
Mitropolit al Moldovei Chirio Chir Meletie. Tipărită prin sârguinţa şi cheltuiala Prea Cuviosului Arhimandrit şi
Stareţ al Sfintelor Mânăstiri Neamţul şi Secul, Chir Neonil. Îndreptate şi îndeplinite de Protosinghelul Neofit Scriban
în tipografia Sfintei Mânăstiri Neamţul, în anul 1844 de Ieromonahul Teofan şi de Monahul Cleopa tipograful.”, fila
1, Culegere de canoane cu tîlcuiri ale marilor canonişti bizantini Alexie Aristin, Valsamon şi Zonara alcătuită de
Sfîntul Nicodim Aghioritul. (n.n)

8
Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca Statul să nu ne mai fie, cum ne
este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui.
Ei bine, noi şi atunci suntem datori ca să respectăm Statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne
spunem şi noi cuvântul, în virtutea libertăţii conştiinţei, căci precum suntem datori respect şi supunere Statului şi
legilor Statului, precum suntem datori să ne supunem — după cum zice Evanghelia — Kesarului: să dăm Kesarului
ce este al Kesarului, tot aşa suntem datori în acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.
Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de cum îl înţelege eu, de aceea repet şi zic: să legiuim
împreună cu prietenie — şi se cuvine să legiuim împreună cu prietenie şi cu frăţie — să ne dăm mâna spre binele
Bisericii şi al Statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică, cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm
fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al
Statului.
Îndată ce vom îndrăzni noi, Biserica lui Hristos, să avem pretenţiei mai presus de ceea ce se cuvine, atunci
înţelegeţi că încălcăm drepturile Statului, şi este în dreptul său şi are datoria de a se apăra să ne pună la rânduială
dacă nu suntem oameni de buna rânduială, pe noi cei din Biserică. Şi altfel şi noi, la rândul nostru, avem acelaşi drept
când vom vedea, ferească Dumnezeu, că s-ar cere să se facă legiuiri împreună cu noi, dar în paguba dogmei credinţii
creştine şi a sfintelor canoane, pe care binevoieşte Statul sa ni le respecte, şi îi suntem recunoscători pentru aceasta,
căci recunoaşte printr-un articol din legea sinodală, că Sf. Sinod menţine unitatea dogmatică, canonică şi disciplinară
cu Bisericile ortodoxe. Ei bine, aceasta este o binevoire a Statului, pentru care îi suntem recunoscători, şi întemeiaţi
pe această binevoire, îndrăznim şi noi, Biserica lui Hristos, ca să zicem, când vedem că se legiuieşte ceva care ne-ar
durea: iată, ne-ai recunoscut dreptul acesta, iar acum, prin ceea ce voieşti să legiuieşti, ne doare; ne rugăm d-voastre
ca să ne ajutaţi să nu ne doară.
Aşa înţeleg, d-lor senatori, că se cuvine să fie raporturile de bună prietenie şi aşa le cred că şi sunt. Şi dacă
văd în proiectul de lege ceva care nu convine Bisericii, departe de mine gândul că ar fi provenit de la Stat, cu vreo
intenţiune duşmănoasă Bisericii; să mă ferească Dumnezeu! Nici nu mi-a venit asemenea gând, şi dacă mi-ar veni l-
aş respinge, pentru că ştiu că suntem toţi români şi creştini ortodocşi şi-mi e cu neputinţă să primesc o socoteală ca
aceasta. Nu vine d. Ministru decât cu sentimente de prietenie, binevoind Bisericii, şi tot cu aceleaşi sentimente şi cu
aceeaşi sinceritate îl rugăm să ne creadă că venim şi noi să ne dăm cuvântul nostru.
Mai fac încă o rugăminte: să nu ţineţi, d-lor senatori, socoteală de tonul vorbirii mele şi de înfăţişarea mea.
Firea mea e cam nervoasă; sunt bolnav de nervi din copilărie. Se poate întâmpla ca tonului meu să i se găsească
cusururi (protestări); gândiţi-vă la ceea ce grăiesc, căci vă grăiesc cu curăţenia inimii, pentru binele Statului şi al
Bisericii. (Aplauze).
Erau, d-lor senatori, cum ziceam, Episcopi bătrâni şi nu se puteau expune la călătorii, în condiţiunile de
atunci, fără a-şi primejdui viaţa. Ce făceau acei venerabili bătrâni ? Cu învoirea Sfintelor Sinoade, singurele care
hotărăsc în chestiuni de dogme, în care Statul nu se poate amesteca, ci binevoieşte a ne lăsa libertatea ca în
chestiunile dogmatice şi de canoane să ne ocupăm noi — aşa să mi se înţeleagă cuvintele, nu doar că eu aş refuza
Statului de a legiui cu Biserica; să mă ferească Dumnezeu aceasta ar fi nebunie, şi eu nu primesc să fiu nebun, căci
nu sunt; — cu învoirea Sfintelor Sinoade, zic, Episcopii bătrâni îşi trimiteau pe ucenicii lor, diaconi sau preoţi, pe
care îi formaseră ei, şi îi trimiteau nu ca să grăiască în Sfintele Sinoade în propria lor persoană şi autoritate, cu
drepturi egale cu Episcopii, ci ca delegaţi ai stăpânilor lor, ai Episcopilor lor, ai bătrânilor lor, şi să exprime cu
credincioşie credinţele Bisericii lui Hristos, în ce priveşte adevărurile credinţei şi adevărurile vieţii creştine, oricum
ar fi fost atacate înaintea Sinoadelor ecumenice. Şi aşa se prezentau bărbaţii aceştia, mulţi dintre dânşii, cum ziceam
ieri, făcători de minuni, se prezentau în Sfintele Sinoade şi apărau, în numele Episcopilor lor, adevărurile credinţei şi
ale vieţii creştine, şi dacă iscăleau, iscăleau pentru că erau delegaţii Episcopului. Putea să zică şi orisas ipegrapsa —
hotărând am subscris — pentru că era delegat al Episcopului.
Mai era şi alt ordin de episcopi, care tot aşa bătrâni erau, dar nu căzuţi de tot, ca să nu se poată mişca, ca cei
dintâi, de la eparhie şi să vină la Sinod. Veneau aceştia la Sfântul Sinod, aşa bătrâni, îşi târau bătrâneţile cum puteau,
căci puteau să se mai mişte. Dar gândindu-se că bătrâneţea aduce cu sine poate slăbirea memoriei, poate a puterii de
a închipui şi aş aranja ideile în ordinea în care trebuie să le expună ca să servească adevărul în Sfântul Sinod şi să
astupe gura ereticilor, nu aveau bătrânii curaj, deşi erau stăpâni pe adevărurile credinţei, ca să facă o călătorie singuri,
ci se întovărăşeau de ucenicii lor, ca Atanasie din Alexandria şi alţii.
Şi veneau la Sfântul Sinod şi ziceau fiecare ucenicului său: dragul meu, spune tu căci tu le ştii, le-ai învăţat
de la mine, adevărurile credinţei, şi voi fi şi eu de faţă cu tine, şi unde voi vedea că e lipsă, voi mai completa, unde
vei vedea că eu din bătrâneţe voi avea ceva care să-mi scape din vedere, tu, ca mai plin de vigoare, să mă ajuţi cu
cele ce de la mine ai învăţat, ca mai tânăr.
Unii din aceştia iscăleau, dar nu cu orisas ipegrapsa, căci orisas ziceau Episcopii care erau, de faţă.
Aceasta ca să astupe gura vrăjmaşilor Bisericii care erau mulţi şi primejdioşi, şi trebuia să se vadă că sunt
episcopi, că îşi dau părerea lor acolo cu energie, şi că dacă sunt unii din ei bătrâni, nu pot să fie crezuţi că şi-au
pierdut minţile, deoarece au ca martori pe fii lor veniţi acolo ca să astupe gura ereticilor că nu aveau dreptate să facă
asemenea nedrepte acuzaţii.
Aşa au luat parte la Sfintele Sinoade, dar nu cu autoritate din dreptul divin sau din dreptul bisericesc.
Numai preoţii şi diaconii ca delegaţi sau însoţitori ai episcopilor dădeau în Sinoade mărturie pentru adevăr,
dar nu în numele lor, ci în numele episcopilor lor.

9
 Deci, după canoane şi orânduirile bisericeşti, astfel de clerici nu aveau atribuţiuni ca acelea pe care le văd cu
părere de rău înscrise pe socoteala consistoriului superior bisericesc.
Preoţii şi diaconii, subrânduiţi cum sunt episcopului, îşi îndeplinesc cele ale chemării lor numai acolo unde
episcopul sau mitropolitul îi rânduieşte.
Atribuţiunile pe care proiectul de lege le dă clericilor inferiori din consistoriul superior bisericesc, sunt
atribuţiuni luate de la episcopi, sfâşiindu-se drepturile şi prerogativele pe care le are episcopul după dreptul
dumnezeiesc şi bisericesc, şi împărţindu-le în două, lăsând episcopului dogmele, cultul şi celelalte şi dând
consistoriului superior, cealaltă parte, care este ruptă de la episcop; ba ce zic dând acelui consistoriu puterea de a
hotărî în toate chestiunile privitoare la doctrină, cult şi păstorie spirituală, cu toată ratificarea de care ne vorbeşte
proiectul, — ratificare de natură mai mult de a învrăjbi, decât de a uni.
Ei bine, d-lor senatori, această socoteală jigneşte adânc interesele Sfintei noastre Biserici. Fără să se ţină
socoteală de sfintele canoane, se iau preoţii, apostoli de treapta a doua, din scaunul lor, şi sunt aşezaţi în scaunul
episcopilor, apostolii de treapta întâi.
Dacă lăsăm episcopatul în cercul său de atribuţiuni ce i se cuvin după dreptul dumnezeiesc şi bisericesc;
dacă vom lăsa pe preoţi şi pe diaconi în sfera lor de atribuţiuni, sub cârmuirea episcopatului, potrivit aceluiaşi drept
dumnezeiesc şi bisericesc, atunci sfânta armonie nu va îi vătămată. La dimpotrivă, vom expune Biserica lui Hristos la
lupte şi la însângerări duhovniceşti, la vătămarea duhovnicească până la moarte.
Suntem datori să ţinem socoteală, ca creştini, de dogma Bisericii lui Hristos, care spune că episcopul, prin
hirotonia ce i s-a conferit, are de la Dumnezeu toate darurile dumnezeieşti, are plenitudinea harurilor câte sunt de
trebuinţă Bisericii spre mântuire. Pentru aceasta şi zicem episcopului: complet hirotonisitule, căci, când îi zicem:
Prea Sfinţite, însemnează că nu este numai sfinţit, ca simplul preot, care are un cerc mărginit de daruri dumnezeieşti,
ci aceasta însemnează: complet hirotonisit, adică că a primit tot ce-i trebuie pentru conducerea oamenilor la mântuire
şi, prin urmare, că nu mai are altceva de primit de la Dumnezeu întru înlesnirea mântuirii omului.
Aceasta, d-lor senatori, este dogma credinţei creştine.
Cum stăm cu această dogmă faţă de tendinţa de a se înfiinţa un consistoriu numit superior bisericesc, cu
atribuţiunile pe care le ştim? Cu măiestrie s-au aranjat lucrurile aşa încât să putem tăcea şi să ne putem înşela pe noi
înşine, că Sfântul Sinod rămâne în actualele atribuţiuni. Se face, însă, o adunare bisericească, zice-se pentru rezonul,
că aşa este mai de folos Bisericii, pentru ca să înceteze neorânduielile şi nemulţumirile din Biserică.
Auzi d-ta!...
Apoi, pe cale de ne-canonicitate şi pe cale — cum s-o mai numesc? — să nu ţinem seamă de dogmele
creştine?!
Nu, d-lor, nu se poate aceasta; noi episcopii — şi cred că sunt autorizat şi de P.S. fraţii noştri episcopi — nu
putem admite una ca aceasta.
D. N. Economu: Bravo!
P. S. Episcop al Romanului: Şi nu putem, d-lor senatori, admite aceasta pentru simplul cuvânt, că suntem
ţinuţi, ca episcopi creştini, să respectăm dogmele pentru care am jurat să le ţinem, ca şi canoanele.
Şi vă rog, d-lor senatori, să credeţi, că prin legea în discuţiune se face o călcare de dogmă, dacă nu vom fi cu
mare băgare de seamă. Să rugăm dar pe d. ministru al cultelor şi să-i spunem:
D-le ministru, este bine că într-o legiuire de importanţa celei de faţă, suntem chemaţi ca să legiuim
împreună; bine faceţi! Dar căutând să legiuim în felul acesta, vă rugăm să credeţi, că ieşiţi din hotarele d-voastre şi
intraţi în ale noastre şi ne loviţi de ne doare... (Aplauze).
Şi ne doare, d-le ministru, pentru că îndată ce ne-am învoit la una ca aceasta, însemnează că ne-am învoit la
erezie.
Şi, d-lor senatori, nu uitaţi că Statului nu-i pasă, nu-l doare capul dacă Biserica va fi ori nu în erezie, aşa
cum ne doare pe noi, pentru că Statul are interesele lui pentru a-şi face legile de care crede că are trebuinţă, şi ce
putem noi creştinii să-i spunem? Putem noi să tăgăduim Statului dreptul acesta?
Desigur că nu, dar noi suntem datori cu atât mai mult să ne apărăm, pentru că, încă o dată, d-lor senatori, noi
nu putem admite aceasta, pentru cuvântul că, cădem în erezie, în îndoită erezie.
Întâi, în Biserică, relativ de cele sfinte dătător de lege este numai Dumnezeu şi Biserica al cărei Cap este
Hristos-Dumnezeu. A îngădui Statului, care nu este şi nu poate fi în Biserică, pe când Biserica este în Stat, care
respectă fiecărui cetăţean libertatea conştiinţei; a îngădui, zic, elementelor străine de fiinţa Bisericii să intre în
Biserică şi să facă legi privitoare la cele sfinte ale Bisericii, este abatere, este erezie.
Al doilea: dacă s-ar îngădui una ca aceasta, adică dacă s-ar îngădui Statului ca să legifereze în cele sfinte ale
Bisericii, atunci ajungem la votarea articolelor din proiectul de lege prin care se înfiinţează consistoriul superior
bisericesc, aşa cum ni se prezintă, adică ajungem la schimbarea dogmei în privinţa plenitudini harurilor dumnezeieşti
de care vorbii, ceea ce este altă abatere, adică altă erezie.
Căci, d-lor senatori, ce însemnează a întruni Sinodul cu preoţii la un loc? Însemnează a le spune: ori că
episcopii au căzut în stare de ramolire (ilaritate). Iertaţi-mă, vă rog. Dar ne vedeţi pe toţi în mijlocul d-voastre,
sănătoşi, şi pe toţi să-i ţie Dumnezeu sănătoşi. Ori că sunt nişte ignoranţi, nu cunosc adevărurile credinţei, nu cunosc
adevărurile vieţii creştine, nu au învăţat carte, nu au trecut prin şcoli. Apoi, slavă lui Dumnezeu, avem şi doctori în
teologie printre noi, şi ne cinstim cu dânşii; să ni-i ţină Dumnezeu sănătoşi.
Ajuns-au lucrurile până acolo ca fiii noştri, pe care acum i-am născut prin hirotonisire şi numai pentru

10
cercul de activitate preoţească, să vie să ne înveţe pe noi ca să înotăm?
Ei, d-lor, lucrul acesta mi se pare mie că este cu totul dea-ndoaselea.
Să aibă preoţii atribuţiuni egale cu episcopii, după dreptul dumnezeiesc şi bisericesc? Aşa este după dogma
credinţei creştine, sau ba?
Fireşte, nu este aşa!
Măcar că din gură spunem că în episcopi este plenitudinea harurilor, câte sunt de trebuinţă Bisericii spre
mântuire, măcar că din gură zicem aşa, în realitate, prin proiectul de lege se arată că le lipseşte ceva, şi ceea ce le
lipseşte trebuieşte completat cu de la preoţii pe care îi luăm din locurile lor şi îi suim în scaunele episcopilor.
Frumos compliment la dogma Bisericii dumnezeieşti!
Aş zice, pentru partea întâia, cuvântul din Evanghelie: dacă grăiesc de rău, mărturiseşte de rău.
Dacă este adevărat că noi episcopii suntem ramoliţi, dacă este adevărat că suntem ignoranţi, dacă este
adevărat că cine ştie ce am mai avea, faceţi-vă datoria după legea bisericească şi politicească. Daţi la o parte pe cei
dovediţi cu lipsuri şi aduceţi pe aceia care să-şi facă datoria, despre care să nu se poată zice nimic. Iar dacă lucrurile
n-au ajuns până într-atâta, mă exprim cu cuvintele Sfintei Scripturi: pentru ce mă baţi?
Poate că ar fi ceva măgulitor, din punctul de vedere al oricărei mândrii, ca să se suie preoţii în scaunul
episcopilor, să stea la taifas cu episcopii, hotărând cu episcopii şi celelalte. Dacă Biserica lui Hristos ar fi o
instituţiune omenească, cine ştie cum am discuta şi unde am ajunge, şi pentru dragostea omenească şi frăţească cine
ştie ce am face. Dar aceasta fiind ştiut, că Biserica este instituţiune dumnezeiască — şi este Dumnezeu care a
orânduit-o, precum ne-a orânduit pe noi, slujitorii Lui, organul Lui aci pe pământ, — nu ne este iertat, oricine am fi,
ca să slujim altfel pe Iisus Hristos, decât cum ne-a poruncit El nouă, şi să schimbăm ordinea în Biserică în altfel de
cum a făcut-o El, nici aceasta nu ne este iertat, pentru că cădem în erezie şi ne ia apa la vale, cum ziceam ieri.
Deci, să stăm în Biserică, respectând-o, aşa cum şi ea ne-a respectat şi ne-a primit pe noi în calitate de
conducători şi ne-a cinstit punându-ne în diferite trepte — ori suntem gata, ori nu, Dumnezeu ştie, — dar El ne
miluieşte. Drept recunoştinţă, să venim noi, slujitorii Lui, să schimbăm buna rânduială din Biserica lui Dumnezeu?
Aceasta nu este cu putinţă, d-lor senatori. Măcar de am muri şi tot trebuie să susţinem cele ce avem de la
Dumnezeul nostru, căci de aceea ne-a chemat, de aceea ne-a făcut ceea ce suntem. Să ne facem datoria! Ori ne-o
facem cum trebuie, până la moarte, ori mai bine ne ducem!
De aceea, d-lor senatori, voi face o respectuoasă rugăminte:
Vă rog ca, cu toţii să rugăm pe d. ministru ca să se învoiască, să binevoiască a recunoaşte, a ţine seamă de
raţiunile care i le aducem înainte cu inimă sinceră, prietenească, pentru binele Bisericii şi chiar pentru binele Statului.
Căci, dacă este adevărat — şi este adevărat — că Biserica lui Dumnezeu are trebuinţă de sprijinul Statului, în cele
externe ale sale — şi nu ne putem lipsi de acest sprijin, şi ne-am socoti foarte amărâţi şi nemulţumiţi, în cazul
nenorocit, de care să ne ferească Dumnezeu, că am fi lipsiţi de acest sprijin puternic al Statului, — de asemenea şi
Statul cred că are trebuinţă, şi neapărată trebuinţă, de ajutorul Bisericii lui Dumnezeu.
D-lor senatori, vă reamintesc lucruri pe care le ştiţi: Statul îşi face legi de care are trebuinţă pentru realizarea
scopului său, ca să se menţină legalitatea. Dar ştiţi ce fel este sancţiunea legilor omeneşti, şi ştiţi şi neputinţele
noastre, ale firii noastre omeneşti, care sunt, şi cât de multe sunt, cât suntem de dibaci, de pătimaşi, de păcătoşi, cât
suntem de meşteri ca să găsim portiţa de ieşire, să zădărnicim legile Statului. Cu toată bunăvoinţa care o are Statul
pentru menţinerea ordinii, cu sancţiunile care le pune, şi bine face de le pune, se întâmplă totuşi de multe ori călcări
de legi, pe care le regretăm cu toţii, fireşte.
Care este pricina? Pricina este că suntem oameni, ascultăm firea omenească, şi suntem maeştrii şi dibaci ca
să ne strecurăm şi să lăsăm legea fără de efect.
Ei, nu este lucru bun acesta. Dacă ar lucra Statul singur, închipuiţi-vă rezultatul la care am ajunge: ar fi o
nenorocire. De aceea îi trebuieşte Statului un prieten, un prieten vrednic şi sincer. Şi acest prieten, am onoarea de a o
spune, nu poate fi altul mai mare, mai puternic şi mai sincer decât Biserica lui Iisus Hristos, Ortodoxă de Răsărit, ai
cărei fii ne lăudăm cu toţii că suntem şi ne cinstim cu toţii ca români, că suntem fii Bisericii al cărei Cap este Iisus
Hristos. Sancţiunea ei trece dincolo de hotarele vieţii acestea.
D-lor senatori, când vom face noi, în prietenie cu Statul — precum şi suntem — educaţia fiilor acestei ţări,
membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, punându-ne înainte pe Dumnezeu, care este pretutindeni, peste tot locul şi
întotdeauna, toată viaţa, ca drept Judecător, care răsplăteşte binele cu mângâiere cerească şi pedepseşte răul cu muncă
veşnică, dacă nu se pocăieşte păcătosul, înţelegeţi d-voastre că atunci acest fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu, astfel
crescut, şi care în acelaşi timp este şi cetăţean al împărăţiei acesteia de aci, Româneşti, când îl va ispiti vrăjmaşul sau
poftele lui, să facă o neorânduială, va zice: nu mă abţin de a face răul, pentru că este poliţaiul, procurorul şi
judecătorul omenesc, care va pune mâna pe mine şi mă va da în judecată şi mă va închide, dar mă abţin pentru că
sunt om cu darul lui Dumnezeu şi am cu mine şi în mine Poliţaiul nevăzut, adecă pe Dumnezeu (Aplauze), şi pe acest
Poliţai am datoria să-l respect şi am dragoste pentru El, şi El este cu mine şi atunci când mă găsesc în întuneric, între
patru pereţi, şi de El nu pot scăpa nici aici, nici în veacul ce va să fie. Numai aşa sunt cetăţean de treabă, şi al
Împărăţiei lui Dumnezeu şi al acesteia de aici.
Oare să fie câştigul acesta de nebăgat în seamă pentru Stat?
Să fie mâna aceasta prietenească, care o întinde Biserica creştină Ortodoxă de Răsărit, Statului Român, de
nesocotit?
Desigur că nimeni nu zice că este de nesocotit. Cred, mai întâi de toate, că şi d. ministru este de părerea

11
aceasta, căci am credinţa neîndoioasă în sufletul meu, că d-sa nu a venit cu legea decât pornind din cele mai curate
intenţiuni pentru binele Bisericii şi Neamului.
Dar se întâmplă să greşim. Errare!... Să nu ne supărăm, să vorbim prieteneşte, căci ne-am întrunit ca
prieteni să ne împărtăşim ideile noastre, ca din prietenia noastră, cu pace să săvârşim un lucru care să nu fie
producător decât de linişte, de bucurie, de pace, atât Bisericii lui Dumnezeu, cât şi Statului Român.
Pentru aceste consideraţiuni, pentru aceste raţiuni, d-lor senatori, vă rog respectuos, ca împreună să rugăm
pe d. ministru al cultelor, să binevoiască a se învoi cu propunerea mea, ca oriunde, într-acest proiect de lege, este
vorba de consistoriul superior bisericesc, să se învoiască să-l scoatem afară din proiectul de lege, să rămână legea cu
celelalte îmbunătăţiri pe care le-a făcut, introducând şi ceea ce eu am propus, pentru că acelea sunt în adevăr
folositoare.
Să nu credeţi că am uitat rezonul constituţional într-adins nu m-am ocupat de el, pentru că vi-l las pe seama
d-voastre, pe care vă socotesc mai speciali decât mine în materie.
Atât rezoanele canonice cât şi cele dogmatice ne îndeamnă să ne ferim de consistoriul acesta bisericesc
superior, ca de o rană aducătoare de moarte. Să ferească Dumnezeu Biserica şi Statul Român de o rană ca aceasta,
aducătoare de moarte!
Şi cum ceea ce propun şi pentru rezoanele ce am adus nu poate fi decât în folosul Statului şi al Bisericii, îmi
place să nădăjduiesc că voi avea parte de rugăminte.
In special rog pe fiii mei duhovniceşti din Eparhia Romanului, atât Senatori cât şi Deputaţi, ca să fie cu
mare luare aminte pentru sufletele lor. V-am luat, iubiţii mei fii duhovniceşti din Eparhia Romanului, v-am luat în
cârca mea; voi răspunde lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi pentru ale voastre. Faceţi-mă să răspund cu bucurie,
iar nu suspinând, Înaintea Dreptului Judecător!
Am zis (Aplauze).

I.3. Şedinţa din 7 martie 1909

D. C. G. Dissescu căutând să probeze egalitatea între presviter şi episcop, declară: „Va să zică egalitate, căci
Mântuitorul a zis: „Iar dacă unul dintre voi vrea să fie mai mare decât celălalt, slugă să-i fie lui...”
P. S. S. Gherasim Saffirin Episcopul Romanului: Egalitate între cei de aceeaşi treaptă, d-le Dissescu; acolo
era vorba de Sfinţii Apostoli.
D. C. G. Dissescu: Da, da, şi discutând astăzi chestiunea făceam obiecţiunea aceasta; dar eu cred că aici nu
poate fi vorba de egalitatea de care vorbiţi P. S. Voastră.
P. S. S. Episcopul de Roman: Regret că nu am cuvântul acum, căci v-aş lămurii îndată.
D. vice-preşedinte Dr. Gr. Romniceanu: Aveţi cuvântul, Prea Sfinte.
P. S. S. Episcopul de Roman : Veniseră cei doi fraţi Apostoli, cu muma lor, înaintea Mântuitorului, şi I-a
cerut să-i facă hatârul ca, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos va fi în împărăţia Sa, să aşeze pe unul la dreapta,
iar pe celălalt la stânga. Aceşti doi fraţi erau: Apostolul Iacob şi Ioan. Şi Mântuitorul le-a răspuns:
Între voi nu va fi aşa, ci, cel ce vrea să fie mai mare, să vă fie vouă slugă.
Vedeţi, prin urmare, că aici e vorba de egalitate între cei de aceeaşi treaptă. Şi dacă există deosebite trepte în
ierarhia bisericească, cum sunt arhiereii şi preoţii, de exemplu, aceasta nu însemnează că cei din aceeaşi treaptă nu
sunt egali.
Dar, vedeţi că şi îngerii lui Dumnezeu nu stau pe aceeaşi treaptă, ci unii sunt mai jos, alţii mai sus, alţii şi
mai sus. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască, şi noi nu ne mândrim câtuşi de puţin de aceasta, căci aşa a fost
voia lui Dumnezeu.

I.4. Şedinţa din 9 martie 1909

D. N. Economu:.... apoi P. S. Sa Părintele a terminat cu aceste cuvinte: „Acela care va vota această lege,
votează schisma Bisericii, şi care va fi pentru această lege e eretic.”
P. S. S. Episcopul de Roman: Cer cuvântul.
D. C. G. Dissescu: I. P. S. Mitropolit de Iaşi6 a spus, că sunt în înţelegere acum.
P. S. S. Episcopul de Roman: Declar că susţin acum, voi susţine chiar înaintea morţii, şi după moarte, aceea
ce am avut onoare să susţin înaintea d-voastre.
D. N. Economu: Vă face cinste, P. S. Părinte.

I.5. Şedinţa din 10 martie 1909

I.P.S. Mitropolit Primat:... Eu, d-lor, cred că prea mult se vorbeşte de drepturi şi foarte puţin de datorii.
P. S. S. Episcopul de Roman: Nu sunt drepturi ale noastre, sunt date de Mântuitorul şi trebuie să le susţinem.
I.P.S. Mitropolit Primat: Însă şi datoriile ce ne sunt impuse trebuie să le îndeplinim. Aşezămintele sfinţilor
apostoli spun că preoţii sunt urechea ochii, inima episcopului; putem noi dar să, ne lipsim de ochii noştri, de inima

6 Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1909-1934)

12
noastră, de urechile noastre?
D. N. Economu: Să intre în Sinod atunci.
I.P.S. Mitropolit Primat: Aveţi răbdare că am să vă satisfac.
D. C. C. Arion: De sigur că îi va primi în Sinod alăturea, dar nu ena mu che ena su (ilaritate).
I.P.S. Mitropolitul Primat: Am să mai fac o observaţie asupra celor zise de un alt onorabil preopinent, care a
combătut proiectul de lege...

I.6. Şedinţa din 11 martie 1909

P. S. S. Episcopul de Huşi:... Aşadar, vă rog să credeţi, nu este vorba de schismă şi erezie, suntem toţi
români, toţi avem aceleaşi credinţe (Aplauze). Şi cred că împărtăşesc şi Prea Sfinţiţii Episcopi această părere.
P. S. S. Episcopul de Roman: Eu mă deosebesc.
D. Sp. C. Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice: ...Nu pot să mă împiedic însă de a zice un cuvânt
despre grava afirmaţie aP.S. Episcopului de Roman. Înţelegem ca P. S. Sa să combată legea; era în dreptul său. Dar a
merge până acolo încât să declare, cu anticipaţiune, ca eretică Biserica Română, dacă va primi un asemenea proiect
de lege, eu cred că nu avea dreptul să o facă; mai întâi, pentru că atâta lucru pricepem doar şi noi laicii, de unde
începe erezia şi unde se sfârşeşte; şi al doilea, pentru că declararea ereziei unui Stat întreg nu este în dreptul unui om
s-o facă, ori cine ar fi omul acela.
P. S. S. Episcopul de Roman: Şi ar fi şi absurd s-o facă. Cine ar îndrăzni să facă lucrul acesta, nu ştie ce este
Biserica.
I.P.S. Mitropolitul Primat, raportul, citeşte art. 1.
P. S. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-le preşedinte, d-lor senatori! Duhul Sfânt, care de la
început a fost, este şi va fi în Biserica lui Dumnezeu, a insuflat pe Sfinţii Apostoli, învăţându-i dintru început cum au
să se poarte în adunările bisericeşti cu privire la chestiuni bisericeşti.
Vă aduceţi aminte, că s-au întrunit Sfinţii Apostoli pentru diferite chestiuni, împreună cu presviterii şi fraţii,
şi au tratat chestiunile şi le-au dat dezlegarea pe care o vedem în cartea numită: Faptele Sfinţilor Apostoli.
Mai apoi, potrivit trebuinţelor şi gradului de dezvoltare al Bisericii, acelaşi Duh Sfânt, acelaşi Stăpân a
orânduit, împreună cu Sf. Apostoli şi prin ei, canonul 37, numit al Sfinţilor Apostoli, în care se porunceşte ca
dogmele bunei cinstiri de Dumnezeu să se cerceteze, şi întâmplătoarele bisericeştile împotrivă ziceri să se dezlege de
către Sinodul Episcopilor.
Canonul acesta nu porunceşte ca împreună cu Episcopii să se mai adune presviterii şi fraţii.
Spune, dar, hotărât canonul: din cine se compune Sinodul şi cu ce se ocupă.
După Sf. Apostoli vin Sf. Părinţi ai Sinodului I Ecumenic şi ai altor Sinoade, care au urmat după aceea, toţi
insuflaţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, întăresc canonul 37 apostolic, care are putere şi astăzi.
D-lor senatori! Să ne înfăţişăm înaintea noastră pe un stăpân de casă, stăpân înţelept, om ca şi noi, care îşi
cârmuieşte şi îşi chiverniseşte casa sa, potrivit trebuinţelor casei sale, urmând unor anumite reguli, unei anumite
norme, unei anumite legi hotărâtă şi impusă de el însuşi pentru toţi cei din casă: soţie, copii, servitori.
În casa unui asemenea stăpân, putea-vom noi să ne amestecăm cu impunere şi să-i cerem socoteală de ce îşi
cârmuieşte casa aşa sau aşa? Putea-vom noi să-i cerem schimbarea legii casei sale?
Evident că nu! Cel mult dacă noi, pentru edificarea şi învăţătura noastră, am putea să-l întrebăm, prieteneşte,
despre noima legii casei sale, iar el, tot pe cale de prietenie, să ne răspundă, el, carele singur este în măsură mai mult
decât noi să-şi ştie şi să-şi cunoască nevoile, trebuinţele casei sale.
El numai, el stăpânul, dacă interesele şi împrejurările casei sale îi dictează, îşi poate schimba mâine regulile,
norma, legea de azi a casei sale şi îşi va cârmui casa sa aşa cum el va socoti că este de trebuinţă şi mai de folos.
Ar putea atunci careva, fie chiar dintre casnicii săi, să vină şi să zică: eu — soţie, fiu, fiică, servitor — te rog
să-ţi cârmuieşti casa şi de acum înainte tot după legea cea de ieri?
Chiar dacă, în cazul acesta, — fără să mai presupunem că ar fi vorba de amestecul celor din afară de casă,
— zic: chiar dacă, în cazul acesta, soţia va mai fi tot soţie, fiul tot fiu, sluga tot slugă ce ar putea răspunde capul,
stăpânul casei?
Ar răspunde, va trebui să răspundă: eu, dragii mei, în casa mea am interesele mele pe care sunt dator să le
apăr de tot răul şi neajunsul, sunt dator să le salvez, să le scap de primejdie, căci numai aşa acele interese îmi pot fi
prielnice şi mie şi vouă tuturora, căci sunteţi ai mei. Ca soţ, ca tată, ca stăpân, aşa înţeleg eu rostul casei mele.
Voi, cei care voiţi să fiţi cârmuiţi în casa mea, după legea pe care am avut-o până ieri, iar nu după cea de azi,
după cea nouă, duceţi-vă de la mine, faceţi-vă casele voastre şi stăpâniţi acolo cum voiţi.
Dacă unele ca acestea, d-lor senatori, se săvârşesc între noi, şi recunoaştem că stau în puterea noastră,
socotesc că veţi face această concesiune şi să recunoaşteţi puternicia şi Duhului Sfânt, care este Stăpânul a toată
lumea, deci şi al nostru.
Duhul Sfânt, în timpul Sfinţilor Apostoli, a hotărât din cine să se compună Sinodul şi ce atribuţii să aibă.
Cine poate să se certe cu Duhul Sfânt? Cine poate să dea lecţii Duhului Sfânt? Eu nu îndrăznesc. Eu nu sânt
decât sluga lui Dumnezeu, şi ca slugă trebuie să îndeplinesc porunca Domnului meu. Şi dacă grăiesc înaintea d-
voastre, grăiesc ca slujitor al lui Dumnezeu, îndatorit să păzesc cuvântul Lui.
Eu nu ţin la drepturile mele, ca să ziceţi că m-am suit în prepeleag, şi că de sus mă uit la muritorii ceilalţi, ca

13
şi cum eu aş crede că voi aveţi numai datorii faţă de mine, iar eu numai drepturi faţă de voi.
Cine sunt eu, păcătosul? Recunosc: sunt un simplu muritor; un vierme. Ce drepturi am ca să vă vorbesc aşa?
Eu, d-lor senatori, ca Episcop, am drepturi care nu sunt ale mele; sunt ale Stăpânului meu, ale Domnului
nostru Iisus Hristos, care m-a făcut şi pe mine unul din organele slujbei Sale şi mi-a dat drepturi care sunt ale Lui, iar
eu, ca slugă supusă, am datoria de a apăra aceste drepturi, care nu sunt ale mele, ci ale Stăpânului meu.
Deci, eu nu vorbesc aşa pentru că aş avea vreun drept personal— cum mi s-a zis — ci Stăpânul meu are, şi
pentru că sunt slugă plecată şi supusă Lui, vreau să-mi facă datoria mea cu credinţă, măcar de mi s-ar întâmpla orice.
Socotesc, d-lor senatori, că trebuie respectate toate aşezămintele noastre bisericeşti, căci sunt de la
Dumnezeu.
Şi aşezământul cel dintru început, privitor la adunările bisericeşti ale Sfinţilor Apostoli, este de ţinut în
seamă; tot aşa şi cel de al doilea, cel mai de apoi aşezământ. Dar dintre acestea să ne ţinem după cel de al doilea, ca
fiind, omeneşte vorbind, testamentul cel din urmă, testamentul cel valabil.
D-lor senatori, din punctul de vedere canonic, din punctul de vedere dogmatic, am avut onoarea să vă
expun, în cuvântarea mea de săptămâna trecută, cele ce sunt de expus, spre a nu comite vreo abatere, adică vreo
erezie, spre a nu săvârşi vreo abatere de la canoane, vreo ne-canonicitate. Socotesc că nu mai este nevoie să revin.
Voci: Nu!
D. C. G.. Dissescu: Da!
D. vice-preşedinte C. Climescu: Vă rog să respectaţi cuvântul P. S. Sale.
P. S. S. Episcopul de Roman: Din punctul acesta de vedere nu este trebuinţă să fiţi doctori sau licenţiaţi în
teologie.
D. I. Demetrescu-Agraru: Unde e d. Romniceanu?
D. Dr. Gr. Romniceanu: Rog pe d. Agraru să nu pronunţe numele meu. N-are dreptul acesta. Nu-l cunosc!
Nu ştiu cine este!
O să-i tai eu pofta dacă nu se astâmpără. (Ilaritate).
D. vice-preşedinte, C. Climescu: D-le Romniceanu, ştiţi că dialogurile sunt oprite. Vă rog să respectaţi
cuvântul.
D. Dr. Gr. Romniceanu: Să poftiţi pe aceia care fac exces de guvernamentalism compromiţător.
P. S. S. Episcopul de Roman: D-le preşedinte, d-lor senatori! Văd că în proiect se menţine Sf. Sinod — am
recunoscut-o şi zilele trecute — dar se menţine cu atribuţiuni ştirbite, pentru că aşa de cu măiestrie este alcătuit
proiectul, încât înfiinţându-se consistoriul despre care vorbim, i se dau atribuţiuni care sunt ale Sfântului Sinod.
Făcându-se aceasta, nu ştiu cum se face, dar numai decât mă duc cu mintea la starea episcopului, aşa cum e
orânduită de Dumnezeu în Biserică, şi la starea preotului şi a diaconului.
Este în fiecare episcop şi în toţi episcopii împreună plenitudinea de haruri dumnezeieşti, câte sunt de
trebuinţă Bisericii, spre a-şi ajunge scopul său: virtutea şi mântuirea; ceea ce în măsura aceasta nu este în preot şi cu
atât mai puţin în diacon; preotul şi diaconul n-are dreptul, bunăoară, să hirotonisească preoţi, diaconi şi episcopi.
Aducându-se cu măiestrie, în acea adunare, preoţii şi diaconii la un loc cu episcopii, nu se calcă numai
canonul 37 al Sfinţilor Apostoli şi celelalte ale Sfinţilor Părinţi, ci se spune dogmaticeşte, că plenitudinea de haruri
dumnezeieşti, de care vorbim, n-ar fi în episcopi aşa după cum cu gura o mărturisim.
D-lor senatori, nu e destul să se mărturisească dogmele credinţei cu gura, ori şi în scris, căci şi dracii
mărturisesc şi se cutremură de puterea lui Dumnezeu, dar cu fapta nu vor să se mântuiască şi de aceea nu se
mântuiesc.
Noi să ne arătăm credinţa noastră din faptele noastre. Credinţa fără de fapte e moartă, zice Dumnezeu. Fapta
este consistoriul acesta, întrunit cu Sf. Sinod la un loc. Credinţa o ascult, mă închin ei, o respect; cu gura se
mărturiseşte; da, respectăm Sf. Sinod! Cine îl atinge? Cine face ceva în potriva dogmei acesteia a plenitudinii
harurilor în episcopat?
Da, dreptate aveţi, mă închin; dar fapta? La faptă mă uit, căci „credinţa fără de faptă e moartă.”
Fapta îmi mărturiseşte contrariul, fapta îmi mărturiseşte răsturnarea credinţei.
Prin faptul că se întrunesc episcopii, preoţii şi diaconii la un loc, în chestiuni de care ne vorbeşte canonul 37
apostolesc, se mărturiseşte dea-ndoaselea, se răstoarnă credinţa şi se zice cu fapta, că nu e în episcopat plenitudinea
harurilor dumnezeieşti câte sunt de trebuinţă Bisericii spre realizarea scopului ei: virtutea şi mântuirea, ci trebuie să
vie şi alţii care să completeze în mine şi în fraţii mei episcopi ceea ce dumnezeieşte nu am avea.
Vă întreb: e adevărat aceasta? Nu trebuie să fiţi licenţiaţi sau doctori în teologie; fac apel la d-voastre ca
creştini şi români, şi ştiu că românul nu e fără inteligenţă; e bogat în inteligenţă.
Fac apel la d-voastre ca români şi ca Creştini, să răspundeţi: această faptă este în armonie cu ceea ce se
mărturiseşte cu gura, sau ba?
Dacă nu găsiţi armonie, şi aveţi dreptate, apoi atunci veţi fi de ideea mea, că lucrul nu este ortodox, nu este
curat (Ilaritate).
D-lor senatori, noi trebuie să ţinem socoteală de acest adevăr mai înainte de a ne pronunţa asupra acestui
consistoriu.
Ce facem noi aci? Ni se aduce, zice-se, o simplă chestiune de administraţie; însă noi trebuie să băgăm bine
de seamă, ca nu cumva, sub forma aceasta de simplă chestiune de administraţie, să se atace dogmele credinţei, şi noi
cu toţii, d-voastre împreună cu noi prelaţii ţării, sunteţi datori, întrucât sunteţi creştini, nu întrucât sunteţi bărbaţi de

14
Stat — a, acolo nu mă amestec, sunteţi stăpâni să legiuiţi cum ştiţi — sunteţi datori să observaţi ca nu cumva să se
atace fondul credinţei creştine ortodoxe.
Eu sunt dator să vă spun aceasta, să mi întâmple ce mi se va întâmpla, căci n-am să răspund decât înaintea
lui Dumnezeu, şi nici de oameni, nici de moarte mie nu mi-e teamă; aceasta este credinţa mea acum şi mâine şi
poimâine şi în toate zilele vieţii mele.
Eu făcând asemenea expuneri şi mărturisiri şi arătând abaterea ce s-ar putea săvârşi prin înfiinţarea
consistoriului superior bisericesc, în felul acum de toţi ştiut, nu caut să acuz pe nimeni de erezie, nu caut să mă fac
judecătorul nimănui.
Îmi dau şi eu părerea în privinţa celor ce cred şi sunt convins despre ele. Şi pentru aceasta mi se poate face
vreo imputare şi să mi se zică că m-am grăbit în ale mele aprecieri?
Mai multe voci:Nu, nicidecum.
P. S. S. Episcopul de Roman: Ştiam şi eu atâta lucru, că este libertatea cuvântului în ţara mea (aplauze), că
este libertatea conştiinţei.
Ştiind eu ca român şi creştin că am şi eu dreptul să mă bucur de aceste drepturi, fără să învinuiesc pe
nimeni, am îndrăznit să-mi spun părerea mea şi vă mulţumesc, d-lor senatori, cu recunoştinţă, că m-aţi ascultat, dar
părerea mea este, pentru aceste rezoane pe care am avut onoarea să vi le spun şi săptămâna trecută şi acum, că
trebuie să eliminăm din proiectul de lege consistoriul superior bisericesc.
O voce: Nu se poate cere aceasta, căci n-am ajuns încă la consistoriu.
P. S. S. Episcopul de Roman: Ba am ajuns.
Mai multe voci: Aşa este.
P. S. S. Episcopul de Roman: Art. 1, care este acum în discuţiune, spune la al. b: „din toţi membrii aleşi ai
consistoriului superior bisericesc” şi eu nu pot să tac şi să las să treacă aceasta la vot acum, fără a-mi spune cuvântul
meu, iar când va veni vremea ca să vorbesc la articolul celălalt, 18, în mod mai special cu privire la consistoriu, să mi
se spună: s-a admis acest lucru, Prea Sfinte, la art. 1; acolo trebuia să vorbeşti, nu aici.
Prin urmare, eu trebuie să vorbesc şi acum şi sper că voi avea parte să vorbesc şi acolo (aplauze). Acum este
timpul ca să vorbesc. V-am rugat să-mi daţi cuvântul, mi l-aţi dat şi sunt în chestiune.
Vă mulţumesc, d-le preşedinte, că mi-aţi făcut cinstea de a-mi da cuvântul, şi d-voastre, d-lor senatori, că m-
aţi ascultat.
Rugămintea ce aveam de făcut, o şi fac cu toată căldura sufletului meu: să binevoiţi a vă uni cu mine ca să
propunem un amendament.
Iată amendamentul ce voiesc a propune: din art. 1, în care este vorba de compunerea Marelui Colegiu pentru
alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, să se elimine aliniatul b, în cuprinderea următoare: “Din toţi membrii aleşi ai
consistoriului superior bisericesc”, iar aliniatul c să devină b.
Rămâne să-l iscăliţi acei care dintre d-voastre vor binevoi.

I.7. Şedinţa din 12 martie 1909

— Se dă citire art. 9 devenit 10.

P. S. S. Episcopul de Roman: Dacă se menţin Arhiereii Titulari, nu pe bază de drept canonic, ci pe bază de
drept istoric, — cât de vechi? de 37 ani! — atunci să se şteargă cuvintele: „pe cât timp nu se vor fi retras la pensie”,
căci sunt contrare Epistolei Sinodului al III-lea ecumenic către Sinodul din Pamfilia (Pidalion, fila 117—119), Art. 8
devenit 9 ne obligă să ţinem şi unitatea canonică ecumenică cu biserica din Constantinopole şi cu toate bisericile
ortodoxe.
Să ţinem deci seamă de hotărârea Sinodului al treilea ecumenic.
Să nu legiferăm posibilitatea demisionării ierarhilor, căci este ne-canonică. Aşa au înţeles lucrul şi
alcătuitorii acestui proiect de lege, căci în art. 4 s-a stabilit, că mitropoliţii şi episcopii sunt pe viaţă.
— Se citeşte art. 16 devenit 18.
P. S. S. Episcopul de Roman: D-le preşedinte, d-lor senatori! Văd cu adâncă părere de rău, că încercările
mele repetate şi documentate de a face să se înlăture propunerea pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc
au rămas infructuoase. Ne aflăm acum la capitolul privitor la această inovaţiune, adică la consistoriul superior
bisericesc.
În legătură cu ceea ce am mai avut onoarea a vorbi înaintea d-voastre asupra acestei importante chestiuni,
rog şi de astă-dată pe cei în drept — în special pe I.P.S. Mitropolitul Primat, raportorul legii, să binevoiască a ne da
cuvenitele lămuriri, în interesul de obşte, lămuriri cât mai clare asupra următoarelor poziţiuni din câte s-ar putea
pune, restul lăsându-l şi în grija fraţilor mei de episcopat:
1. După legea în discuţiune, consistoriului superior bisericesc i se dă dreptul de a alcătui regulamente pentru
mănăstiri şi a lua schima monahală.
Cum se împacă aceasta cu art. 27 din proiectul de lege?
Să-l citesc:
“Chinoviile de călugări şi călugăriţe atârnă numai de puterea chiriarhului în ceea ce priveşte disciplina
eclesiastică şi datoriile lor spirituale fără nici un amestec al puterii laice.”
Aceste articole nu se lovesc cap în cap?

15
 2. Aceluiaşi consistoriu i se dă dreptul de a pronunţa caterisirea preoţilor şi diaconilor.
Cum se împacă aceasta cu art. 23 din proiectul de lege?
Să-l citesc: “Deciziunile Consistoriilor, aprobate de către Mitropoliţi sau Episcopi, pot fi apelate la Sf.
Sinod, în cazurile anume prevăzute de canoanele ecumenice, după formele şi în termenul ce se va hotărî de Sf. Sinod,
printr-un anume regulament.”
Nu e iarăşi ciocnire între aceste articole?
I.P.S. Mitropolit Primat, raportor: Nu din proiectul de lege, din legea veche.
P. S. S. Episcopul de Roman: Din legea veche, dar a rămas neschimbat şi onor. comitet al delegaţilor l-a
admis.
3. Art. 8 devenit 9, admis de onor. Senat, încredinţează Sfântului Sinod păstrarea unităţii administrative,
disciplinare şi naţionale a Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român.
Art. 18 dă consistoriului superior bisericesc dreptul de a statua asupra tuturor afacerilor disciplinare şi de
administraţie eparhială ale Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român.
Va să zică: una mie, una ţie; dar ţie mai puţin una, mai puţin: unitatea naţională bisericească — sărmana
unitate! — ca şi cum n-ar fi şi de competenţa şi mai ales de datoria şi a preoţilor şi a diaconilor, membrii în
consistoriul superior bisericesc, oameni însuraţi şi cu copii, cu legături sociale şi familiare, de a se interesa cu tot
dinadinsul şi de a-şi iubi Naţia, în toate manifestările ei prielnice!
Atunci: ce e Sf. Sinod episcopal, şi ce e Consistoriul superior bisericesc? Sunt tot una? Se identifică?
Cârmuirea bisericească, care culminează în episcopat, în apostolatul de treapta întâia, culminează ea şi în ajutoarele
subrânduite ale episcopatului, în preoţi şi diaconi, în apostoli şi sfinţiţii slujitori, bisericeşti de treapta a doua şi a
treia? Cum stăm faţă cu dogmele şi canoanele bisericeşti ecumenice, la a căror respectare ne obligă legea actuală, ne
obligă chiar proiectul de lege acum în discuţiune? (Art. 8 devenit 9).
4. Consistoriului superior bisericesc i se dă dreptul de a recompensa pe clericii meritoşi. Sfântului Sinod
episcopal nu i se dă acest drept, şi bine s-a făcut. Dar, faţă de acest drept, ce se dă numitului consistoriu, cum
rămânem noi, Episcopii şi Mitropoliţii, înaintea Sfântului Apostol Pavel, care porunceşte Sfântului Episcop Timotei
al Efesului, ne porunceşte, deci, şi nouă: „Preoţii, cei ce îşi ţin bine dregătoria, de îndoită cinste să se învrednicească,
mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură” (1 Tim. V, 17)?
Nădăjduiesc că nu mi se va lua în nume de rău, că întrebuinţez nu numai în Biserică, ci şi aici în Senat, ca şi
aiurea, cuvinte din Sfânta Scriptură, mai ales că tot Sf. Apostol Pavel ne poruncesc nouă cârmuitorilor bisericeşti:
„Propovăduieşte cuvântul; stăi asupră cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare
şi cu învăţătura. Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi
învăţători, gâdilându-i la urechi, şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca. Iar tu, privighează
întru toate, pătimeşte răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” (II Tim. IV, 2—5).
5. Consistoriul superior bisericesc va avea dreptul să reguleze cântările bisericeşti. De abia de acum înainte
va putea fi vorba de realizarea acestui progres? Străluciţii ierarhi, cârmuitori şi povăţuitori duhovniceşti din trecut ai
Bisericii noastre, pe care nu o avem de ieri, ci mai înainte de cimentarea noastră ca naţiune română, şi Sfântul nostru
Sinod din trecut şi de acum, nu s-a interesat şi de această parte a cultului divin? Suntem noi, Episcopi şi Mitropoliţi,
atât de pedestri încât privegherea asupra cântărilor bisericeşti să n-o putem avea singuri, ci să o dăm preoţilor şi
diaconilor, s-o dăm ajutătorilor subrânduiţi nouă, pentru că ar fi mai în măsură ca noi, mai apţi ca noi? Atunci, de ce
n-ar fi chemaţi la lucrul acesta, în consistoriul superior bisericesc, şi psalţii şi protopsalţii din starea mirenească?
Încailea să aplicăm întreaga practică a Sf. Ciprian, iar nu trunchiată cum ni se dă în raportul comitetului delegaţilor,
astfel: „Ciprian însuşi ne spune că el în biserica sa nu făcea nimic fără sfatul preoţilor.” Mărturisirea completă a Sf.
Ciprian este aceasta: că el, în biserica sa, nu face nimic fără sfatul preoţilor şi diaconilor şi fără consimţimântul
poporului (sine consensu plebis). Citaţiunea o am din aceeaşi carte pe care se bazează raportul comitetului
delegaţilor. Să aplicăm, zic, mărturisirea întreagă a Sf. Ciprian, cu toate că — ne spune aceeaşi carte — el întrebuinţa
un asemenea procedeu ca „pentru persoana sa.” Deci, nu ca pe o regulă obligatoare pentru întreaga Biserica lui
Hristos, regulă pe care am avut onoare s-o arăt aici, mai zilele trecute în ce constă.
6. După art. 8, devenit 9, alin. I din proiectul de lege, Sf. Sinod are această competenţă: păstrează unitatea
bisericească, dogmatică şi canonică ecumenică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit.
După ultimul alineat al art. 18 din acelaşi proiect de lege, consistoriul superior bisericesc ia hotărâri în toate
chestiunile privitoare la doctrină, adică la dogmă.
Prin urmare, consistoriul superior bisericesc hotărăşte dogma, iar Sf. Sinod o păstrează!
Unde şi când s-au mai pomenit una ca aceasta? Un biet consistoriu bisericesc, fie el cât voiţi de superior, să
aibă dreptul de a hotărî dogma? când la aşa ceva nu se încumetă, nu se poate încumeta nici Sinodul episcopal, fie el
al oricăreia din Bisericile naţionale Ortodoxe de Răsărit.
Deci, după acest proiect de lege, cine este mai mare: Sf. Sinod, compus numai din ierarhi, sau consistoriul
superior bisericesc, alcătuit şi din diaconi, din sfinţiţi slujitori bisericeşti de treapta a treia?
Ce se mai dă consistoriului superior bisericesc? I se mai dă puterea de a hotărî în toate chestiunile privitoare
la cult şi la păstoria sufletească.
Ceea ce am zis cu privire la dogmă, transcrieţi d-voastre şi: cu privire la cult.
Dar despre păstoria sufletească ce să mai zic? Zică: acei ierarhi, care vor voi să exercite dregătoria pastorală
după indicaţiunile şi hotărârile membrilor din ierarhia bisericească de treapta a doua şi a treia, după indicaţiunile şi

16
hotărârile preoţilor şi diaconilor. Ce aş putea să zic eu — nu eu, ci adevărata Biserică a lui Hristos — când noi vom
legifera că păstorii duhovniceşti devin păstoriţi, iar păstoriţii devin păstori?
7. Dar mi se va răspunde: proiectul de lege prevede că astfel de hotărâri, luate de consistoriul superior
bisericesc, pentru ca să fie executorii, vor trebui să fie ratificate de Sfântul Sinod.
Pentru ce aceasta? Nu e întreg Sf. Sinod în consistoriul superior bisericesc? Ori membrii Sf. Sinod au acolo
numai vot consultativ? Proiectul de lege nu spune aceasta. Atâta ar mai trebui!
Ce să ratifici? Ceea ce şi tu însuţi ai hotărât o dată? Vreţi să ne jucăm dea hotărârile?
În caz că tu, Sinod, vei schimba vreuna din hotărârile luate în consistoriul superior bisericesc, mai poate fi
vorba de consecvenţă cu tine însuţi? mai poate fi vorba de sfânta armonie între episcopi de o parte şi preoţi cu
diaconi de altă parte, chemaţi, aceştia, a sta, în consistoriul superior bisericesc, pe aceeaşi catedră, împreună cu
arhiereii titulari, cu episcopii şi cu mitropoliţii? Nu vi se pare, d-lor senatori, că acest proiect de lege aruncă şi din
acest punct de vedere mărul de discordie între membrii ierarhiei bisericeşti?
Dar e numai atât? Este o dogmă a Bisericii noastre după care hotărârile bisericeşti, luate de cei îndreptăţiţi
întru aceasta, se iau în asistenţa Sfântului Duh, pe care Mântuitorul Hristos L-au făgăduit că-L va trimite, şi L-au
trimis, spre a ne învăţa tot adevărul.
De aceea Sf. Sinod Apostolic din Ierusalim, hotărând au zis: „S-au părut Sfântului Duh şi nouă” (Fapt.
Apost. XV, 28).
Unde asistă Sf. Duh pe ierarhii bisericeşti, în cazul că vor schimba vreo hotărâre luată şi de ei în consistoriul
superior bisericesc? Îi asistă numai în Sinod, nu şi în consistoriul superior bisericesc?
I.P.S. Mitropoliţi şi P.S. Episcopi, d-lor membri din onor. Guvern şi din onor. Senat, membri adevăraţi ai
adevăratei Biserici a lui Hristos, nu lăsaţi să alunecăm pe această pantă nenorocită, votând şi în acest punct acest
proiect de lege! Mă cutremur la ideea că se va găsi cineva — şi la siguranţă se va găsi — care să ne învinovăţească
de hulire contra Duhului Sfânt. Vă rog pe toţi: nu ne lăsaţi să cădem în această nenorocire aducătoare de moarte
veşnică, căci ne zice Mântuitorul: „Şi oricine va zice cuvântul împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va
zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mat. XII, 32).
Prin urmare, vă rog stăruitor, scoateţi din proiectul de lege consistoriul superior bisericesc.
La urma urmelor, dacă ţineţi numai de cât să aveţi şi un consistoriu, faceţi ca acela despre care este vorba în
proiectul de lege să se transforme în consiliu administrativ bisericesc consultativ, din care să nu facă parte Arhiereii
Titulari, Episcopii.
Dar şi în cazul acesta să nu ne luăm după ceea ce vedem în Bisericile Ortodoxe de Răsărit din ţările
subjugate, unde, totuşi Biserica este autonomă şi are atribuţiuni şcolare, financiare, matrimoniale, etc. Atunci cu
dragă inimă ar putea fi şi laici într-un asemenea consiliu, cu asemenea atribuţiuni. Dacă laicii contribuie la alegerea
episcopilor şi mitropoliţilor, de ce n-ar contribui şi la bunul mers al treburilor bisericeşti externe? căci în cele interne,
în cele sfinte, n-au stăpânie, precum nu au nici în Transilvania, nici aiurea.
Sfârşesc, d-lor senatori, rugându-vă, nu ştiu pentru a câtea oară, să nu votaţi consistoriul superior bisericesc
aşa cum ni-l prezintă proiectul de lege.
Pentru combaterea acestui consistoriu superior bisericesc am pus în joc toată fiinţa mea, toată căldura inimii
mele, ca urmaş al Sfinţilor Apostoli. Sunt convins pe deplin despre dreptatea celor ce susţin, şi de la aceasta nu mă va
putea abate nimic, să mi se răsplătească aceasta cu demiterea mea din scaunul episcopal, sau, dacă voiţi, chiar cu
caterisirea mea. Aşa de dreaptă mi se pare cauza pe care o susţin.
Am zis.

II. ŞEDINŢA DIN 4 MAI 1909 A SFÎNTULUI SINOD7

I. P. S. Mitropolit Primat (Atanasie Mironescu) Preşedinte, roagă pe P.S. Membri a se ocupa de

regulamentul pentru alegerea membrilor Consistoriului Superior, care va fi pus în discuţiune în una din viitoarele
şedinţe.
P. S. Episcop al Romanului (Gherasim Saffirin) zice, că P. S. Sa se abţine de la orice discuţiune, care se va
face asupra acelui regulament, pentru că voieşte să fie consecinţe cu ceea ce a susţinut în Senat cu ocaziunea
modificării legii sinodale şi roagă a se alege un alt membru în comisiune în locul P. S. Sale.
P. S. Episcop al Dunărei de jos (Nifon Niculescu) roagă a se trimite această lucrare la altă comisiune, de
oarece comisiunea de petiţii este prea împovărată, sau să se aleagă o comisiune specială, în care P. S. Sa propune pe
I.P.S. Mitropoliţi şi P.S. Episcopi al Argeşului (Gherasim Timuş), al Romanului şi al Huşilor (Conon Arămescu-
Donici);
În urma cuvântărilor rostite de I. P. S. Preşedinte şi I. P.S. Mitropolit al Moldovei (Pimen Georgescu), prin
care au rugat pe P. S. Episcop al Romanului să nu persiste în declaraţiunea ce a făcut şi să binevoiască a lua parte
împreună cu ceilalţi P.S. Membri la toate lucrările Sf. Sinod, P. S. Episcop al Romanului declară, că primeşte a lua
parte în comisiune, pentru că are cel mai mare respect către Sf. Sinod, dar îşi menţine vederile P. S. Sale asupra
acestei chestiuni, fiind aci şi o chestiune de conştiinţă.

7 B.O.R. an XXVIII 1909-1910, pe iunie 1909, p. 266-267.

17
 III. ŞEDINŢA DIN 11 MAI 1909 A SFÎNTULUI SINOD8

P. S. Episcop al Argeşului citeşte referatul comisiunii pentru alegerea membrilor consistoriului superior
bisericesc. — Se aprobă cu lămurirea cerută de P. S. Episcop al Romanului, ca să se consemneze, că P. S. Sa deşi a
luat parte în comisiune, totuşi s-a abţinut de la discuţiunea care s-a făcut în această chestiune.

IV. ŞEDINŢA DIN 13 MAI A SFÎNTULUI SINOD9

Se citeşte sumarul şedinţei precedente şi se aprobă cu rectificările cerute de P.S. Episcop al Romanului şi al
Argeşului.
P. S. Episcop al Romanului zice că, P. S. Sa a declarat cum că s-a abţinut la discuţiunea proiectului de
regulament pentru alegerea membrilor Consistoriului superior bisericesc şi că se abţine şi acum, şi aceasta s-a omis a
se pune în sumar.

V. ŞEDINŢA DIN 12 OCTOMBRIE SFÎNTULUI SINOD10.

În şedinţa din 12 octombrie 1909 a Sfîntului Sinod P. S. Episcop al Romanului a citit următorul act pe care
l-a depus apoi pe Biroul Sfîntului Sinod şi a părăsit sala de şedinţe:

ROMÂNIA
† GHERASIM
Cu mila lui Dumnezeu Episcop al Romanului.
I. P. S. Sale,
I. P. S. Preşedinte al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, căruia Sf. Sinod se
alătură Consistoriul Superior Bisericesc.
Bucureşti.

„Decretul organic” din 1864 pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile Bisericii
Române, ca şi alte legiuiri bisericeşti de pe atunci, au pricinuit grele zdruncinări şi dureroase neajunsuri Bisericii
strămoşilor noştri.
Starea aceea nefericită a ţinut până la Statutul bisericesc din 1872 numit „Legea pentru alegerea
Mitropoliţilor şi Episcopilor eparhioţi cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe
Române”, iar pacea mult dorită s-a restabilit desăvârşit în anul 1885, în chipul următor:
La 20 aprilie 1885, I. P. S. Mitropolit Primat al României, D. Calinic, „având încuviinţarea Majestăţi Sale
regelui nostru Carol I şi a Înaltului Guvern”, a scris „în numele Sfântului Sinod al Biserici din România”, Sanctităţii
Sale D. Ioachim IV (fost Mitropolit la Derku), Arhiepiscop al Constantinopolei — Romei celei Noi şi Patriarh
Ecumenic, cum şi Sfântului Sinod celui de pe lângă El al Marii Biserici din Constantinopole, cerând „să
binecuvânteze, şi să recunoască Biserica Autocefală a Regatului României ca soră de acelaşi rit şi de aceeaşi credinţă
întru toate”, asigurând pe Întâiul Patriarh al Bisericii Răsăritului şi centrul de unitate al întregii Ortodoxii, 1) că
Biserica Ortodoxă a României „va primi pentru trebuinţele bisericeşti ale Regatului direcţiunea administrativă şi
disciplinară unicamente de la Sfântul Sinod al Regatului României; 2) că „Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a
Regatului României vă conserva intacte dogmele sacre ale sfintei noastre credinţe ortodoxe şi tradiţiunea Bisericii”;
3) că totdeauna Sfântul Sinod „va avea grija de a de Prea Sfântului Tron Ecumenic şi Patriahicesc din
Constantinopole, conform cu canoanele şi cu învăţătura Bisericii, întâietatea de onoare, care îl face întâiul Tron al
întâiului Prelat al întregii Biserici Ortodoxe a Răsăritului, şi de a se pomeni de către Preşedintele permanent al
Sfântului Sinod (adică de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei şi Primat al României), în întâiul loc, după obiceiul
stabilit, numele Patriarhului, care-şi are reşedinţa pe Tronul Ecumenic şi Apostolic al Răsăritului”; în fine 4) că
„pentru a se menţine prin mijloacele canonice şi legale unitatea credinţei, care a fost salvată prin gratia
Atotputernicului nostru Stăpân al tuturora, Iisus Hristos, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a României va sta
întotdeauna în legătură dogmatică şi canonică cu Prea Sfântul Tron Ecumenic, ca şi cu celelalte Biserici Ortodoxe
Autocefale.”
În vederea acestora, prin „Sfântul şi legalul Tom Patriarhicesc şi Sinodal”, din anul mântuirii 1885, luna
aprilie, indictioriul 13, s-a binecuvântat Prea Sfânta Biserică a României, recunoscându-se autocefală şi întru toate de
sine administrată, Sfântul Său Sinod fiind proclamat „frate în Hristos prea iubit”, „comunicându-se, după
prescripţiile vechi, acest fapt îmbucurător şi tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale.”
Tomul Patriarhicesc şi Sinodal a recunoscut Sfânta noastră Biserică „neatârnată şi autocefală,
administrându-se de propriul şi Sfântul Său Sinod… nerecunoscând în propria sa administraţie internă, nici o altă

8 Art. cit, p. 281

9 Art. cit, p. 282
10 Documente privitoare la tulburarea bisericească pricinuită de Legea Sinodală din 1909, Bucureşti, p.44;
Biblioteca Mănăstirii Frăsinei. Textul lipseşte din Sumarul şedinţei din 12 oct. 1909 din B.O.R..(n.n.)

18
autoritate bisericească, fără numai pe Capii Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, pre
Răscumpărătorul Dumnezeu-Omul, Carele singur este temelie şi piatra cea din capul unghiului, întâiul, supremul şi
veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor.”
Tomul Patriarhicesc şi Sinodal ne-a recunoscut neatârnarea şi autocefalia pe încredinţarea că „Biserica
Ortodoxă a Regatului României este tare-întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinţei noastre şi pe
învăţătura cea sănătoasă pe care ne-au transmis-o nouă Părinţii, neatinsă şi fără inovaţiune.”
Tomul Patriarhicesc şi Sinodul ne-a dat binecuvântarea ca „în toată podoaba bisericească, ordinea şi în toate
celelalte iconomii bisericeşti să ne administrăm şi să ne conducem de sine, neîmpiedicaţi şi în toată libertatea,
potrivit cu tradiţiunea continuă şi neîntreruptă a Bisericii soborniceşti ortodoxe.”
În acelaşi timp „pentru ca legătura unirii duhovniceşti şi relaţiunea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, să
rămână neatinsă întru toate, fiindcă ne-am învăţat a păstra unirea Duhului întru legătura păcii”, Sfinţitul şi legalul
Tom cere, între altele, Sfântului Sinod al Biserici României, „să se înţeleagă direct cu Prea Sfântul Patriarh
Ecumenic, cu ceilalţi Patriarhi şi cu toate sfintele lui Dumnezeu Biserici ortodoxe, în toate chestiunile importante
canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, după sfântul obicei al Părinţilor,
păstrat de la început.”
Iar în Epistola cu No. 1759 din 25 aprilie 1885, pe lângă care s-a trimis Biserici noastre Tomosul
autocefaliei, Înalt Prea Sfântul Patriarh se roagă „Începătorului şi Întemeietorul Sfintei noastre Biserici, ca să
păzească cu braţul Său cel înalt pre iubita noastră soră în Hristos, Prea Sfânta Biserică din păzitul de Dumnezeu
Regat al României, care ţine cu tărie dumnezeieştile dogme, sfintele canoane şi tradiţiunile nepătatei noastre credinţe,
strălucind prin fapte bune şi propăşind în credinţă, sub duhovniceasca ocârmuire cea neadormită şi plăcută lui
Dumnezeu a Sfântului Ei Sinod.”
Cu aceste asigurări şi garanţii de o parte, şi cu aceste condiţiuni de altă parte, Sfânta noastră Biserică
Ortodoxă din România a fost binecuvântată şi recunoscută autocefală de către Centrul bisericesc al Răsăritului.
Însufleţirea produsă de acest fapt de mare însemnătate a fost generală în toată Biserica Ortodoxă de Răsărit.
Însufleţirea noastră a românilor era şi mai mare. Însuşi Majestatea Sa Regele nostru Carol I, zicea, în
Mesagiul pentru deschiderea sesiunii Sfântului Sinod din primăvara anului 1885: „Sfântul Sinod al Bisericii
Autocefale Ortodoxe Române are a înregistra de astădată un fapt de mare însemnătate. Sunt fericit a anunţa Prea
Sfinţiilor Voastre, cu autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a căpătat binecuvântarea Sanctităţii Sale
Patriarhului Ecumenic, şi că astfel poziţiunea Bisericii Române, egal îndreptăţită cu celelalte Biserici ortodoxe
autocefale, surorile ei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se află bine definită... Faptul acesta, care întăreşte şi mai
mult poziţiunea Bisericii în înălţimea şi demnitatea, ce i se cuvine, trebuie să umple de bucurie inimile noastre ale
tuturora.”
Ce asigurări s-au făcut şi ce garanţii s-au dat ca preţ al recunoaşterii autocefaliei Bisericii noastre? —
Biserica română va primi direcţiunea administrativă şi disciplinară „unicamente” de la Sfântul Sinod al Regatului
României, care va păstra intacte dogmele şi tradiţiunea Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, va da întâietate de
onoare Patriarhului de la Constantinopole ca întâiul ierarh al întregi Biserici Ortodoxe a Răsăritului şi va sta pururea
în legătură dogmatică şi canonică cu întreaga Biserică Ortodoxă de Răsărit, pentru menţinerea unităţii de credinţă,
învăţătură şi instituţiuni, date Bisericii şi orânduite ca mijloace pentru dobândirea mântuirii.
Ce condiţiuni ni s-au pus ca preţ al recunoaşterii autocefaliei? — Biserica Ortodoxă a Regatului României
se va administra de propriul şi Sfântul Său Sinod, sub autoritatea Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii Ortodoxe de
Răsărit celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească; va ţine cu tărie credinţa şi învăţătura pe care ne-au transmis-o
Părinţii, neatinsă şi fără inovaţiuni; podoaba bisericească, ordinea şi toate celelalte iconomii bisericeşti vor fi în
potrivire cu canoanele şi cu tradiţiunea continuă şi neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului; în toate chestiunile
importante, canonice şi dogmatice, se va înţelege cu Patriarhia de Constantinopole, cu celelalte Patriarhii Orientale şi
cu toate celelalte sfinte ale lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe de Răsărit.
Prin urmare, recunoscându-ni-se autocefalia, nu ni s-a dat alt decât un rang de onoare, deopotrivă cu al
celorlalte Biserici Autocefale Ortodoxe de Răsărit. Ni s-a recunoscut egală îndreptăţire şi coordonare în organismul
mai mult federativ al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, spre a conlucra, cu neatârnare, la realizarea lucrului comun:
mântuirea sufletelor. Ni s-a recunoscut neatârnarea în administraţia interioară, fără amestecul altei biserici; însă
aceasta nu în mod absolut, ci în limitele dogmelor, canoanelor şi tradiţiei bisericeşti ecumenice şi în subordonare
către Biserica de Răsărit în a ei totalitate. Aşa că recunoaşterea autocefaliei noastre în cele bisericeşti nu exclude
unitatea dogmatică, canonică, ritualistică, administrativă, disciplinară, cu Biserica din Constantinopole şi cu toate
celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe de Răsărit. „Multe mădulare, sunt cu adevărat, dar un trup”, zice Sf-tul
Apostol Pavel (I Cor. 12, 20). Privilegiul autocefaliei bisericeşti nu aduce cu sine bunul plac în cele bisericeşti, nici
dreptul de a ne abate de la unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit. Suntem liberi a ne
administra de sine, dar această libertate şi neatârnare bisericească trebuie a se exercita în marginile hotarelor puse în
Biserică de Întemeietorul ei Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos de-a dreptul şi prin sfinţii Apostoli şi sfinţii
Părinţi. Independenţă bisericească în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit, în afară de învăţătura şi hotărârile canonice
şi tradiţionale universale ale Bisericii, nu există; e îngrădită de canoane, de anumite norme, care, date fiind de
Biserică în asistenţa Sfântului Duh, sunt permanente, au caracterul perpetuităţii, ca unele ce sunt orânduite de însuşi
Dumnezeu.
De aceea, cu privire la noi, Constituţiunea Ţării noastre prevede: „Biserica ortodoxă română este şi rămâne

19
neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a răsăritului în privinţa
dogmelor” (art. 21, alin. IV).
Legea noastră sinodală de la 1872 prevedea: „Sf. Sinod al bisericii autocefale ortodoxe Române... păstrează
şi va păstra unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu biserica din Constantinopole şi cu toate
bisericile ortodoxe” (art. 8, alin. 1).
Aceiaşi obligativitate s-a menţinut şi în legea din 26 martie 1909 prin care s-a modificat mai multe articole
din legea sinodală din 1872: „Sf. Sinod al Bisericii Autocefale ortodoxe Române fiind membru al Sfintei Biserici
Ecumenice şi Apostolice a Răsăritului, al căreia Cap este Domnul nostru Iisus Hristos, păstrează şi va păstra unitatea
în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu biserica din Constantinopole şi cu toate bisericile Ortodoxe” (art.
9, alin. I).
Se constată, deci, că prin legiuirile noastre s-a consfinţit, trebuia să se consfinţească aceea ce de mult a fost.
Aşa în Novela lui Justinian 137 citim: „Dacă legile cetăţeneşti trebuiesc păzite de toţi neatinse, cu cât mai mult
trebuie să ne silim pentru păzirea sfintelor canoane şi a legilor dumnezeieşti, care s-au dat nouă pentru mântuirea
sufletelor noastre? Cei ce calcă sfintele canoane, vinovaţi sunt judecăţii.” Acestea le-a poruncit Justinian după ce în
Novela 131 proclamă: „Noi primim dogmele ca pe Sfintele Scripturi, iar canoanele ca pe legi.”
Sub astfel de condiţiuni, Majestatea Sa Regele nostru Carol I, în Mesagiul pentru deschiderea Sfântului
Sinod la 1 mai 1885, adică îndată după recunoaşterea autocefaliei, zicea: „Ţara întreagă îşi are ochii ţintiţi asupra
acestei sfinte adunări. Cunosc simţămintele religioase şi patriotice, de care eşti însufleţit Sf. Sinod, şi de aceea
guvernul Meu îl va sprijini în toate măsurile, ce va lua în înţelegere cu dânsul şi care duc la împlinirea scopului, ce
urmărim cu toţi: întărirea şi mărirea Bisericii şi a Patriei.”
Pe această cale am urmat noi Ierarhii Bisericii Române, trecuţi şi prezenţi, fiecare în marginile puterii sale.
Guvernele de pe vremuri ale Ţării ne-au dat, când mai mult, când mai puţin, tot sprijinul putincios. Cu chipul acesta
cu toţi am tins şi tindem la „întărirea şi mărirea Bisericii şi a Patriei”, sub augusta şi mărinimoasa ocrotire a
Majestăţii Sale Regelui nostru Carol I, Carele, cu cuvântul şi cu fapta a adeverit zisele Majestăţii Sale din Mesagiul
de la 1 mai 1885: „Din cea dintâi zi şi în tot timpul Domniei Mele am avut dinaintea ochilor Mei un ţel constant:
mărirea şi întărirea Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituţiune naţională de Stat, pe care
Poporul român să se poată totdeauna sprijini.”
Pe această cale mergând, Biserica din România era invidiată de toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, căci şi
din punctul de vedere dogmatic şi canonic Ea stă drept canoniceşte cu dogma, cultul, organizaţia, administraţia,
disciplina şi cu toate celelalte sfinte iconomii bisericeşti, pe străvechiul şi apostolescul aşezământ ecumenic al
adevăratei Biserici a lui Hristos.
Ca adâncă durere trebuie să constatăm, însă, că odată cu legea din 1909 pentru modificarea mai multor
articole din legea pentru alegerea Mitropoliţilor şi Episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al
Sfintei Biserici autocefale ortodoxe Române din 19 decembrie 1872 şi pentru înfiinţarea consistoriului superior
bisericesc, bunul nostru renume bisericesc nu numai că este profund atins, dar suntem pe punctul nenorocit de a fi
priviţi şi declaraţi eretici şi schismatici de către Marea Biserică din Constantinopole şi de către celelalte Biserici
surori autocefale ortodoxe de Răsărit, deoarece prin acea lege s-a consimţit la desfiinţarea unităţii dogmatice şi
canonice cu Biserica Ecumenică a Răsăritului.
Când acea lege era numai proiect, eu numai dintre Ierarhii din Senat ai Bisericii Române, şi vreo câţiva
Domni Senatori şi un Domn Deputat din Cameră am vorbit contra acelui proiect de lege, arătându-i necanonicitatea.
În special eu am vorbit contra consistoriului superior bisericesc, prin carele, cu organizarea şi atribuţiunile
ce i s-au dat, se calcă dogma şi canoanele ecumenice, la care, de acord cu Tomosul autocefaliei, ne obligă
Constituţiunea, ne obligă legea sinodală din 1872, ne obligă şi însăşi legea despre care e vorba.
În anul 1885, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Primat al Bisericii noastre s-a adresat Înalt Prea Sfântului
Patriarh Ecumenic al Constantinopolei, cerându-i, în numele Sfântului Sinod al Bisericii noastre, recunoaşterea
autocefaliei noastre în cele bisericeşti, dând asigurarea şi garanţia solemnă că, Biserica Ortodoxă a României „va
primi pentru trebuinţele bisericeşti ale Regatului, direcţiunea administrativă şi disciplinară unicamente de la Sf.
Sinod al Regatului României”, ca autoritate sinodală centrală a Bisericii, ceea ce este şi în deplină conformitate cu
sfintele canoane.
Legea sinodală din 1909 trece peste acea asigurare şi garanţie, căci în art. 8 hotărăşte: „Autoritatea sinodală
centrală a regatului român este Sfântul Sinod, căruia se alătură consistoriul superior bisericesc, în alcătuirea şi cu
atribuţiunile prevăzute în art. 18 până la 21.”
I. P. S. Voastră, ca raportor al acelei legi, aţi explicat în Senat, la 10 martie 1909, că „se înfiinţează pe lângă
Sf. Sinod un nou organism bisericesc, sub numele de consistoriul superior bisericesc” (Desb. Sen., No. 32, pag. 359,
col. 3), care „nu trebuie a se confunda cu Sinodul propriu zis” (Desb. Sen., No. 32, pag. 361, col. 1). „Am admis,
ziceaţi, înfiinţarea unui nou organism bisericesc în care Preoţii şi Diaconii să conlucreze cu Membrii Sf. Sinod în
afacerile administrative ale Bisericii” (Desb. Sen., No. 32, pag. 364, col. 1).
I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, D. Pimen a declarat, în Senat, în şedinţa de la 7 martie 1909, că
modificarea legii sinodale din 1872 vine înaintea Parlamentului în urma unei simţite necesităţi (Desb. Sen., No. 30,
pag. 344, col. 1); iar în şedinţa de la 9 martie 1909, a Senatului, a mai zis că, prin noua lege se înfiinţează pe lângă
Sf. Sinod, o nouă instituţiune de adunare bisericească, adică consistoriul superior bisericesc (Desb. Sen., No.
31„ pag. 346, col. 2) „în care se vor întruni preoţii din toate unghiurile ţării, şi pe lângă ei vor fi şi reprezentanţi ai

20
mănăstirilor noastre, precum şi reprezentanţi ai instituţiunilor noastre de cultură bisericească” (Desb. Sen., No. 31,
pag. 346, coala 3).
P. S. Episcop al Huşilor, D. Conon a zis în Senat, în şedinţa de la 11 martie 1909, că legea sinodală în
discuţiune „este cu caracter administrativ”; „este un lucru de bună administraţie”; „erezie şi schismă nu poate fi,
întrucât în această lege nu este vorba de dogma bisericii creştine” (Desb. Sen., No. 33, pag. 371, col. 2).
Domnul Sp. C. Haret, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în discursul de la Senat, din aceeaşi şedinţă,
vorbeşte de asemenea despre două organe bisericeşti: Sf. Sinod şi consistoriul superior bisericesc, şi declară că s-a
silit, după sfatul înalţilor ierarhi, şi a precizat cât s-a putut mai bine atribuţiunile respective ale celor două organe,
sau, mai exact ale unui singur organ, ale consistoriului, alăturat pe lângă Sf. Sinod, cu rol pur consultativ, în
atribuţiunile de natură pur administrativă, deosebit de atribuţiunile de natură episcopală, care n-au avut nevoie de
precizare, căci atribuţiunile Sf Sinod'' erau fixate prin legea din 1872 şi au rămas neschimbate. Şi adaugă: „Socotesc
că ar fi greu să se mai teamă cineva de conflicte de atribuţii între un corp pur consultativ, şi unul deliberativ, care este
Sinodul” (Desb. Sen. No. 33, pag. 373, col. 3). .
Se va vedea, însă, că rolul consistoriului superior bisericesc nu e consultativ, cu toate că, aşa ceva am cerut
şi eu în Senat, în vorbirea mea din şedinţa de la 12 martie 1909, cu adausul ca din acel consistoriu să nu facă parte
Arhiereii titulari, Episcopii şi Mitropoliţii, şi să aibă alte atribuţiuni (Desb. Sen., No. 34, pag. 389, col. 2).
Dar se vede că aşa au sfătuit înalţii ierarhi pe D-l Ministru şi aşa vor fi prezentat lucrul încât Domnia-Sa să
creadă întru adevăr, că rolul consistoriului superior bisericesc este consultativ, iar nu deliberativ, cum este.
Fără îndoială, D-l Ministru, ca organ al Statului, a fost de bună credinţă, spunând că rolul consistoriului este
consultativ, deoarece a declarat, în şedinţa de la 12 martie 1909 a Senatului: „Nu se cuvine să legiferăm în opoziţiune
cu canoanele” (Desb. Sen., No. 33, pag. 381, col. 3). „Nu voim să răsturnăm organizarea canonică a bisericii
noastre.” „Canoanele trebuie să aibă ultimul cuvânt” (Desb. Sen., No. 34, pag. 395, col. 3). D-sa a mai declarat,
referitor la formularea proiectului de lege: „Am făcut o primă formulare; am dat-o în discuţiunea tuturor şi am primit
orice fel de obiecţiuni şi de observaţii mi s-a făcut. Şi am ţinut seamă de toate acelea pe care le-am crezut întemeiate.
Am făcut o a doua, o a treia, pună la a şasea redacţiune, căutând în aceste succesive redacţiuni să elimin una câte una
toate cauzele de dificultăţi, care puteau împiedica realizarea scopului la care tindeam”: „întâi, să facem să se
lărgească cercul de alegere al mitropoliţilor şi episcopilor, şi al doilea, să dăm posibilitate totalităţi clerului ca să
contribuie la binele biserici” (Desb. Sen., No. 33, pag. 372, col. 1 şi 2).
Lucrul acesta l-aţi confirmat şi I. P. S. Voastră zicând: „S-a prezentat acest proiect de lege la început sub
diferite forme. Se modifică radical alcătuirea actuală a Sfântului Sinod, dar, în urma consfătuirilor dintre noi,
chiriarhii şi d-l Ministru al Cultelor, s-a părăsit acea idee, ca necorespunzând spiritului organizării celei adevărat
canonice a biserici ortodoxe” (Desb. Sen., No. 32, pag. 359, col. 3). „Primesc, ziceaţi, proiectul de lege”, carele — „o
ştiu bine fraţii mei de pe acea bancă” — în formaţiunea aceasta — „mai potrivită cu sfintele canoane” — „şi singura
posibilă şi acceptabilă, mi se datorează mie în cea mai mare parte.” „Am rugat, mai ziceaţi, pe d-l Ministru, am rugat
guvernul, să rămână la această întocmire.” (Desb. Sen., No. 32, pag. 366, col. 1). Aţi îndemnat apoi, I. P. Sfinţite, pe
domnii senatori să adopte proiectul de lege, asigurându-i că Domnul va zice şi Domniilor Lor cuvântul, care vi se va
zice I. P. S. Voastre: „Bine slugă bună şi credincioasă; peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în
bucuria Domnului tău”, ca plată pentru „noua creaţie în organizaţia biserici noastre” care „este o adăogire la talanţii
ce mi-a încredinţat Dumnezeu, mie” adecă I. P. S. Voastre — „şi fraţilor mei, pentru a-i neguţători şi la vreme a da
dreptului judecător socoteală de chipul cum i-am înmulţit” (Aplauze) (Desb. Sen. No. 32, pag. 366, col. 2). Şi aţi mai
adăugat, I. P. Sfinţite: „Primesc proiectul de lege. Şi îmi aduc aminte de cuvântul evangheliei pe care dator sunt să-l
urmez, îmi aduc aminte de acele cuvinte rostite de Mântuitorul lumii în ultimele zile ale vieţii sale” — probabil, I. P.
Sfinţite, că aţi voit să ziceţi, nu: „în ultimele zile ale vieţii sale”, căci viaţa Domnului e veşnică, ci: „ în ultimele zile
ale vieţii sale pământeşti”: — „Părinte Sfinte, pe care mi i-ai dat mie, ai tăi erau şi eu i-am păzit pre ei, şi nimeni din
ei nu au pierit.” Aţi continuat apoi: „Am păzit, D-lor, pe cât mi-a stat în puterea mea.... dar n-am voit cu nici un preţ
ca să las ceva din ceea ce am apucat de la sfinţii mei predecesori. Este datoria mea, ca păstor, ce cu încrederea ţării
sunt, să păstrez neştirbit depozitul ce mi s-a încredinţat, şi acest depozit îl voi păstra cu preţul vieţii mele” (Aplauze
(Desb. Sen., No. 32, pag. 366, col. 1). Ca să nu mai aduc şi alte citaţiuni voi încheia cu aceasta: I. P. S. Voastră aţi zis:
„vorbesc din cea mai intimă a mea convingere şi sunt convins în privinţa legii acesteia că este bună şi canonică”
(Desb. Sen., No. 34, pag. 394, col. 2)..
Legea, însă, este rea şi necanonică, I. P. Sfinţite. Dar de aceasta nu poate fi învinovăţit Domnul Ministru,
nici Guvernul, nici Corpurile legiuitoare, nici ceilalţi bărbaţi politici, la care V-aţi referit I. P. S. Voastră în Senatul
Ţării (Desb. Sen., No. 34, pag. 394, col. 2), şi cu atât mai puţin Capul Statului, ferească Dumnezeu! Vinovaţi sunt
sfătuitorii, acei „înalţi ierarhi” de ,care ne-a vorbit D-l Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care cu ale lor
expuneri meşteşugite, accente ditirambice, benedicţiuni largi, asigurări ameţitoare şi promisiuni transcendentale, au
indus lumea în greşeală.
Sfinţii predecesori de care ne-aţi vorbit, I. P. Sfinţite, au ţinut ca să primească pentru trebuinţele bisericeşti
ale noastre direcţiunea administrativă şi disciplinară numai de la Sf. Sinod al Bisericii din Regatul României, aşa
precum Ierarhii noştri din 1885 au făcut asigurări şi au dat garanţii cu prilejul cererii de a ni se recunoaşte
autocefalia. Aceasta ni s-a recunoscut cu expresa condiţiune ca Biserica noastră să se administreze de propriul şi
Sfântul Său Sinod, proclamat “frate în Hristos prea iubit” de către Sfânta Biserică Patriarhală din Constantinopole, pe
care şi Înalt Prea Sfinţia Voastră, în şedinţa de la 12 martie 1909 a Senatului, aţi recunoscut-o ca având „prioritatea”

21
în Biserica Ortodoxă de Răsărit (Desb. Sen., No. 34, pag. 386, col. 3).
Deci atunci era vorba numai de un singur organ bisericesc administrativ central: Sf. Sinod canonic, compus
numai din Arhierei; iar din aprilie 1909 este vorba de două organe bisericeşti administrative centrale: Sf. Sinod al
Arhiereilor şi consistoriul superior bisericesc, în care intră preoţi şi diaconi, separat şi la un loc cu Sf. Sinod- (art. 18,
alin. ultim din lege).
Aceasta este nu numai abatere de la angajament şi de la Tomosul autocefaliei, care, dacă n-ar fi canonic, n-
ar forma autoritate, ci şi de la dogma privitoare la ierarhia bisericească şi la organismul Bisericii creştine, care este
institutul dumnezeiesc întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ şi pentru dobândirea vieţii de veci.
Spre a dovedi că legea, opera I. P. S. Voastre, e necanonică, să vedem ce ne învaţă cuvântul dumnezeiesc şi
sfintele canoane despre ierarhia şi cârmuirea bisericească.
După dogmele bisericii adevărate a lui Hristos ierarhia bisericească este din instituţiune dumnezeiască, se
continuă neîntrerupt şi are trei grade: întâi episcopatul, al doilea presviteratul, subordonat celui dintâi, şi al treilea
diaconatul, subordonat şi celui dintâi şi celui de al doilea.
Episcopii sunt locţiitorii lui Hristos şi urmaşii Sfinţilor Apostoli, fiecare în eparhia sa (Mărt. Ort. I, răsp. la
întreb. 85 şi 109), aşezaţi în Biserică de către Duhul Sfânt (Fapt. Apost. 13, 2—4; 20, 28; etc).
Numai episcopii au fost şi sunt înzestraţi cu dreptul şi autoritatea ce aveau Sfinţii Apostoli, adică: să înveţe
pe credincioşi (I Tim. 6, 20; II Tim. 2, 15; 4, 2; Tit 2, 1), să săvârşească serviciul dumnezeiesc (I Tim. 2, 1, 2) şi să
pască, adică să cârmuiască turma lui Hristos (Fapt. Apost 20 28- I Petru 5, 2).
În cercul său de activitate episcopul este capul ierarhiei întregi pusă sub conducerea sa, precum şi al turmei.
El este primul învăţător în Biserica sa (I Tim. 4, 16; Can. 19 al Sin. VI ecum.), pregăteşte pe viitorii
învăţători (II Tim. 2, 2), învredniceşte de îndoită cinste pe clericii care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură (I Tim 5,
17).
În biserica de sub conducerea sa episcopul este întâiul săvârşitor şi slujitor al sfintelor taine şi al tuturor
ierurgiilor bisericeşti. Numai el hirotoniseşte preoţi şi diaconi (Tit 1, 5; I Tim. 5, 22; Can. 2 Apost.; 9 din Antiohia),
pe când episcop nu pot hirotonisi decât 2 sau 3 episcopi (Can. 1 Apost.). „Treapta episcopilor este mai cu deosebire
destinată pentru naşterea părinţilor, căci ei se cuvine în biserică dreptul a înmulţi părinţi spirituali. Este şi altă treaptă
— a preoţilor — care nu poate naşte părinţi; prin baia naşterii de a doua, naşte fii bisericii, dar nu părinţi sau
învăţători. Cum se poate ca un preot să hirotonisească pe alt preot, neavând spre aceasta nici un drept de hirotonie?
Sau cum poate preotul să fie egal episcopului”? zice Sf. Epifanie (Haeres. 75).
Apoi materia tainei Mirungerii şi antiminsul le sfinţeşte numai episcopul (Can. 6 al Sin. din Cartag.; Mart.
Ort. I, răsp. la întreb. 105). Preotul poate împărtăşi Sfântul Mir numai dacă e sfinţit de episcop; Sfânta Liturghie nu o
poate săvârşi preotul fără altar sau antimins sfinţit de episcop.
„Dreptul de a împărtăşi botezul se cuvine episcopului, pe urmă preoţilor... dar nu fără autorizarea
episcopului” (Tertul., De bapt. 17). Celelalte sfinte taine şi serviri bisericeşti preotul le săvârşeşte numai în urma
împuternicirii din partea episcopului său (Sf. Ignatie al Antiohiei, în Epist. Către Smirn. 8; Sf. Ciprian, în Epist. 38).
Fără de socotinţa şi voia episcopului, nici preoţii, nici diaconii nimic nu pot săvârşi din cele ale sfintei serviri, pentru
că el este căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi de la el se va cere cuvântul cel pentru sufletele lor (Can. 39
Apost.).
Episcopul este şi principalul cârmuitor sau administrator în cercul său de activitate, în eparhia sa (Can. 2 al
Sin. II ecum.). Preoţii, diaconii şi ceilalţi slujitori bisericeşti sunt sub autoritatea lui, ascultă de orânduirile lui şi nu
pot să facă nimic în Biserică fără voia lui (Can. 39 Apost.; 57 de la Laod.; 8 al Sin. IV ecum.). Episcopul are
jurisdicţie asupra lor (I Tim. 5, 19) şi îi poate pedepsi (Can. 12, 15 şi 32 al Sf. Apostoli; Can. 5 al Sin. I ecum.; 9 al
Sin. IV cum.; etc.). El are îndeosebi dreptul de a lega şi dezlega (Can. 31 Apost.; can. 6 al Sin. de la Cartag.).
„Episcopul este închipuirea vie a lui Dumnezeu pe pământ şi, prin puterea Duhului Sfânt, izvorul
îmbelşugat al tuturor tainelor bisericii ecumenice, prin care se capătă mântuirea, şi că nu sunt mai puţin trebuincioşi
biserici decât respiraţia pentru om şi soarele pentru lume” (Epist. Patr., art. 10; vezi şi Mărt. Ort. I, răsp. la întreb.
85). De aceea şi Sf. Ciprian zice: „Trebuie deci să ştii, că episcopul este în biserică şi biserica în episcop, şi cine nu e
cu episcopul, nu e nici în biserică” (Epist. 66, 8).
Origen — cel condamnat de Biserică — n-a cutezat să înveţe în altfel în această privinţă, căci zice: „Se cere
de la mine — preot — mai mult decât de la un diacon, de la un diacon mai mult decât de la un laic; dar de la acela
care ţine în mână autoritatea bisericească asupra tuturor, se cere fără de asemănare mai mult decât de la fiecare din
noi” (In Ierem., Omil. XI, 3).
Pe Aeriu, cel care învăţa că episcopul nu are mai mare autoritate şi putere ca preotul, Biserica întreagă l-a
numit eretic şi l-a tratat ca pe un eretic, precum ne spune Sf. Epifanie (Haer. 75, 1) şi Fericitul augustin (Lib. de
haeres. 53). .
Şi cu drept cuvânt, pentru că preoţii au a lor autoritate de la episcop prin hirotonia ce el le administrează,
precum am arătat. Episcopul este care îi aşează preoţi prin cetăţi, după apostoleasca poruncă (Tit 1, 5). Dacă îşi
părăseşte enoria sau parohia sa şi se mută la alta, fără socotinţa şi voia episcopului său, preotul nu mai are voie să
servească cele ale preoţiei (Can. 15 apost.). Sub a sa priveghere episcopul dă drept preoţilor de a predica, adică de a
învăţa turma încredinţată de el păstoriei lor spirituale (Tit 1, 5; I Tim. 5, 17; Can. 58 apost.). Din motive
binecuvântate le poate interzice dreptul de a predica, precum episcopul Alexandriei Egiptului, bunăoară, a interzis

22
tuturor preoţilor de sub jurisdicţia sa, din cauza turburări păcii bisericeşti pricinuită de erezia propovăduită de preotul
eretic Arie (Socrat, Ist. Bis., Cartea 5, Cap. 22). Cum am mai arătat, sfintele taine şi serviri dumnezeieşti, afară de
cele ce sunt rezervate episcopului, preotul le săvârşeşte numai în urma împuternicirii din partea episcopului său.
Dreptul de a lega şi a dezlega şi în genere de a paşte turma încredinţată păstoriei sale, preotul îl are de la episcop,
prin hirotonie, cum am zis, sub privegherea şi jurisdicţia episcopală (Car.. 6 al Sin. din Cartag.). Cu un cuvânt preotul
nu poate săvârşi nimic din cele ale preoţiei fără socotinţa şi voia episcopului său (Can. 39 apost).
Dacă episcopul voieşte, poate lua dintre preoţii distinşi pe câţiva, ca să poarte împreună sarcina
administraţiei bisericeşti, formând împreună consistoriul, senatul, comitetul, sfatul administrativ bisericesc eparhial;
dar cum preoţii sunt socotiţi de către vechi învăţători bisericeşti ca ochi ai episcopului, ei nu pot face nimic fără
consimţimântul lui (Sf. Ciprian, Epist. 3, 8, 13 etc.), al capului lor, al stăpânitorului lor spiritual (Mărt. Ort. I, răsp, la
întreb. 85), căruia se cuvine toată stăpânirea preste eparhia sa şi ocârmuirea, toată purtarea de grijă asupra clericilor
şi laicilor şi are dreptul a împărţi toate cu judecată (Can. 9 de la Antiohia).
Diaconii sunt inferiori nu numai episcopilor, ci şi preoţilor. Sunt servitorii episcopului şi preoţilor; le este
permis a şedea cu preoţii, dar mai jos decât ei (Can. 18 al Sin. I ecum.; 20 al Sin. din Laod.), căci, după cuvântul
Apostolului „Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează” (Evr. 7, 7), iar nu din potrivă. „Ei au a se supune
episcopului ca harului lui Dumnezeu şi preoţilor ca legii lui Iisus Hristos” (Sf. Ignatie, Epist. către Magnez. 2). Cu
învoirea episcopului pot predica, ca şi primii diaconi; n-au dreptul a săvârşi sfintele taine şi serviri dumnezeieşti, ci
numai asistă şi ajută pe episcop şi preoţi; nici puterea de a lega şi dezlega n-o au. Ei pot fi, însă, ochii, ureche,
mâinile episcopului (Const. Apost. III, 44; Sf. Ciprian, Epist. 69).
Deci, cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească este episcopatul; aceasta din drept dumnezeiesc, iar nu
omenesc. În biserica de sub conducerea sa duhovnicească, adecă în una din bisericile particulare ce compun Biserica
universală, sau în o porţiune din vreuna din acele biserici particulare, episcopul este centrul autorităţii şi puterii
spirituale; episcopul este izvor al învăţământului religios, al plinirii slujbei dumnezeieşti şi al administrării sau
cârmuirii bisericeşti; episcopul este cel investit de Dumnezeu cu toate daniile dumnezeieşti, el are plenitudinea
harurilor câte sunt de trebuinţă Bisericii spre mântuire.
Preoţii şi diaconii sunt organe ierarhice de treapta a doua şi a treia, subordonate episcopului, sunt sub
autoritatea lui, ascultă de poruncile lui şi nu fac nimic în biserică fără voia lui.
Precum Sfinţii Apostoli au avut de la Domnul aceeaşi onoare şi putere, egalitate şi neatârnare unul fiecare
faţă de celălalt, precum ne dovedeşte Sfânta Scriptură, tot astfel au fost şi sunt episcopii, urmaşii lor, ori în care parte
s-ar găsi: La Roma, la Constantinopole, la Alexandria, la Antiohia, la Ierusalim sau aiurea. Hirotonia în episcop
săvârşindu-se de către mai mulţi episcopi (Can. 1 Apost.), judecarea episcopului prihănit făcându-se de către mai
mulţi episcopi, întruniţi în Sinod (Canon. 74 apost.), urmează că episcopul atârnă de mai mulţi episcopi, este supus
episcopilor, este sub autoritatea episcopilor întruniţi în Sinod, ca autoritate mai înaltă în biserică, în Sinodul
episcopilor, poruncit de Sfântul Duh prin canonul 37 al Sfinţilor Apostoli, care canon are putere obligatoare şi
permanentă, neîntreruptă în Biserica lui Hristos (Can. 2 al Sin. Trulan, 1 al Sin. VII ecum.). Numai Sinodul compus
din episcopii locali, adecă ai unei ţări sau provincii, judecă pe episcopul respectiv, pentru învinuiri de ordine morală
sau materială (Can. 74 Apost.; 25 Antioh.; 5 al Sin. I ecum.) şi numai un asemenea Sinod dezleagă, pentru acea ţară
sau provincie, şi hotărăşte în toate treburile bisericeşti de obşte, care covârşesc puterea unui singur episcop, acestuia
rămânându-i neatinsă stăpânia de a făptui cele ce se cuvin, după canoane, în hotarele episcopiei sale şi în satele care
sunt supuse episcopiei sale (Can. 34 şi 37 apost.; 2 al Sin. II ecum.; 25 de la Antiohia, etc.).
Chivernisirea sau cârmuirea, adecă conducerea sau administrarea tuturor bisericilor particulare, care
compun Biserica ecumenică, este în seama tuturor episcopilor (Sf. I. Damaschin, în Episp. 4 către Africani). Spre
acest sfârşit se adunau în Sinoade ecumenice episcopii din toată lumea creştina, sau cel puţin atâţia ca să poată
reprezenta toată Biserica. Hotărârile luate de o astfel de adunare a episcopilor, ca autoritate supremă, văzută, în
biserică, — căci cea nevăzută o are Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea şi lucrarea cea
nevăzută a Duhului Sfânt, până la sfârşitul veacului (Mat. 28, 18—20; Ioan 14, 16; Efes. 1, 22; 4, 15, 16; 5, 23; Col.
1, 18; Gal. 2, 20) — au fost şi sunt recunoscute de întreaga Biserică şi în toată vremea ca legi în veci obligatoare
(Can. 1 al Sin. IV ecum.; 1 şi 2 al Sin. VI ecum.; 1 al Sin. VII ecum.).
La Sinoadele locale sau provinciale numai episcopii, ca unicele centre canonice ale autorităţii spirituale, ca
începători ai celor bisericeşti în eparhiile sau episcopiile lor, au fost şi sunt organe deliberative, au avut şi au vot
hotărâtor, în treburile bisericeşti, iar nu şi preoţii şi diaconii, care atârnă în totul de episcopii lor locali, şi cu atât mai
puţin laicii (Can. 34 şi 37 apost. şi celelalte). De aceea Sinoadele se şi numesc de către canoane: Sinoade sau Adunări
ale Episcopilor.
Tot asemenea şi la Sinoadele ecumenice sau de a toată lumea.
Pot, însă, atât preoţii cât şi diaconii să fie admişi la Sinoade, dar numai cu consimţământul episcopilor şi nu
în altă calitate decât ca însoţitori, ca sfetnici, ca ajutători, ca împreună luptători, ca sfătuitori sau ca împuterniciţi ai
episcopilor (Sf. Irin., Contr. erez. III, c. 14; Sf. Ciprian, Epist. 35), şi pot sta numai în locul al doilea (Orig., Tract. 14
în Mat.; Const. Apost. Cartea III, c. 57). Chiar şi în această din urmă calitate nu au putut şi nu pot fi admişi, faţă cu
cele mai sus expuse, în virtutea propriei lor autorităţi, în numele lor ca preoţi ori diaconi, ci în numele şi în virtutea
supremei autorităţi cea proprie episcopilor lor (vezi şi în Pidalion f. 154 şi 327).
Să ilustrez acestea cu un exemplu: la Sinodul întâi ecumenic (an. 325) au venit mai mult de 300 episcopi.
Au venit nenumăraţi preoţi, diaconi, acoliţi şi mulţi laici învăţaţi. Mai înainte de a se fi adunat episcopii în acel

23
Sinod, aceia fiind şi ei pricepuţi şi isteţi în cele ale raţionamentului şi logicei au început să discute chestiunile în
conferinţe private. Printre ei excela diaconul Atanasie pe care îl adusese cu sine foarte înaintatul în vârstă episcop
Alexandru al Alexandriei, spre a-l avea ca împreună luptător. După aceea episcopii s-au adunat la un loc. Rezultatul
dezbaterilor a fost aprobat şi iscălit de cei 318 episcopi. Aceştia au zis în epistola către biserica din Alexandria şi din
alte părţi: „noi am ţinut marele şi Sfântul Sinod din Niceea” (Socrat, Ist. Bis., cartea I, cap. 8 şi 9).
Aceasta este dogma despre ierarhia bisericească şi organismul biserici celei adevărate a lui Iisus Hristos.
Acestea sunt hotarele veşnice pe care le-au pus sfinţii Apostoli şi sfinţii Părinţi ai noştri, luminaţi de Duhul Sfânt.
Cu toate că nu este drept şi nu este permis asemenea hotare veşnice a strămuta, totuşi dogma cea adevărată
despre ierarhia şi organismul Bisericii n-o găsim în legea sinodală din 1909, al cărei raportor aţi fost I. P. S. Voastră.
În Biserică, precum am arătat, este numai un organ central îndreptăţit a se ocupa de toate treburile
bisericeşti, de obşte: Sinodul compus numai din arhiereii ţării sau provinciei, potrivit canonului 37 apostolesc şi altor
canoane. Legea inspirată şi susţinută de I. P. S. Voastră, dă atare îndreptăţire şi unui al doilea organ: consistoriului
superior bisericesc, în care intră preoţi şi diaconi, la un loc cu Sfântul Sinod şi separat (art. 18, alin. ultim). Cu alte
cuvinte: preoţilor şi diaconilor li se acordă putere şi autoritate egală cu cea a arhiereilor, ba încă şi mai mare, căci, pe
când după art. 18, alin. 1, acel consistoriu compus din 16 arhierei şi din 21 preoţi şi diaconi (art. 19) statuează, adecă
hotărăşte, în interesul unităţii, asupra tuturor afacerilor disciplinare şi administrative în toată Biserica Ortodoxă din
cuprinsul Statului Român, Sf. Sinod, după art. 9, alin. II, păstrează acea unitate administrativă, disciplinară, plus:
naţională. Sf. Sinod păstrează, ţine hotărârile pe care le vor lua preoţii şi diaconii în adunarea în care au vot
deliberativ, egal cu al arhiereilor. Cum ei sunt în număr mai mare, urmează ca de multe ori, dacă nu în toate
împrejurările, să covârşească cu ale lor voturi, voturile arhiereilor titulari, episcopilor şi mitropoliţilor, şi să-şi
impună hotărârea ce vor voi să ia. Aceasta însemnează că autoritatea şi puterea spirituală, ce au episcopii, prin
hirotonie, este supusă puterii spirituale pe care legea sinodală din 1909 o dă preoţilor şi diaconilor. Aceasta
însemnează nimicirea autorităţii Sfântului Sinod şi înlocuirea ei cu autoritatea preoţilor şi diaconilor, care nu sunt
aceea ce sunt în Biserică, cu Darul lui Dumnezeu, decât prin episcopi, de la care au cuvenita autoritate prin hirotonia
pe care numai ei au dreptul a o săvârşi. Deci de la început legea nesocoteşte şi răstoarnă dogma despre ierarhia
bisericească şi gradele ei, dogma despre raportul dintre episcopi, preoţi şi diaconi, şi dogma despre centrul autorităţii
bisericeşti.
În urma acestei constatări m-aş putea dispensa, I. P. Sfinţite, de a pune în evidenţă şi alte abateri ale legii de
la dogmă şi canonicitate, dar merg mai departe.
Alin. II al art. 18 dă preoţilor şi diaconilor, adunaţi la un loc cu membrii Sf. Sinod, şi alte atribuţiuni care,
după dogmele şi canoanele Bisericii, sunt de competenta numai a celor ce au stăpânia, adică sunt de competenţa
ierarhilor sau chiriarhilor şi de competenţa Sfântului Sinod, ca autoritate mai înaltă în Biserică, precum: formarea
parohiilor şi schimbări în statul clerului parohial, facere de regulamente pentru buna funcţionare a bisericilor şi
monastirilor.
Ştiut este însă, că parohiile sunt părţi ale bisericilor particulare, ale eparhiilor sau episcopiilor. Acele parohii
sunt orânduite şi încredinţate spre păstorie unuia sau mai multor preoţi de către episcopul respectiv (Tit 1, 5), de la
care preoţii au primit autoritate spirituală asupra acelor parohii. De unde până acum candidatul de preoţie, potrivit
art. 5 din canonicescul Regulament al nostru din 1884, pentru buna conduită a clerului în genere, trebuia, înainte de
hirotonie, să se lege în scris şi cu jurământ, în biserică, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, că -şi va conforma
activitatea preoţească şi viaţa, după învăţăturile sfintei Evanghelii, ale sfinţilor Apostoli, şi după canoanele şi
învăţăturile sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, intru toate fiind supus şi ascultător episcopului sau mitropolitului
său, de acum va putea nesocoti totul, căci va sta alăturea cu episcopii sau mitropolitul său şi va avea glas deliberativ
în constituirea şi conducerea parohiilor, adecă în chestiuni ce ies din cadrul competenţei sale canonice, va avea chiar
glas impunător, dată fiind disproporţia, voturilor de care am vorbit.
Cât pentru monastiri, pe acestea art. 33 din lege le lasă sub directa şi exclusiva autoritate a chiriarhului
respectiv, potrivit canoanelor (can. 4 al Sin. IV ecum., etc.). Dar art. 18, alin. 2 din aceeaşi lege le pune şi sub
cârmuirea preoţilor şi diaconilor de mir. Ba încă se aduc şi doi stareţi în consistoriul superior bisericesc spre a
reglementa, la un loc cu chiriarhii şi cu egală putere, buna funcţionare a monastirilor, împotriva hotărârii canonului 8
al Sinodului IV ecumenic, care este: „Clericii mănăstirilor... să rămână sub stăpânirea episcopilor celor ce sunt în
fiecare cetate, după predarea sfinţilor părinţi şi nu cu obrăznicie să se desfrâneze împotriva episcopului lor. Iar cei ce
vor îndrăzni a răsturna acest fel de întipuire, ori în ce chip, şi nu se vor supune episcopului lor, de vor fi clerici, să-i
supui certărilor canoanelor, iar de vor fi monahi sau mireni, să fie achinoniţi” (vezi şi can. 4 al aceluiaşi Sfânt Sinod
şi alte canoane paralele). Prin „mireni” tâlcuirea canonului înţelege „pe mirenii aceia în al căror reazim şi apărare
sprijinindu-se clericii şi monahii, se obrăznicesc asupra arhiereului şi nu i se supun.”
Celelalte atribuţiuni prevăzute în alin. II al art. 18 din lege: programe de studii şi regulamentele şcolare de
ordine şi disciplină, numirea unui inspector pentru seminarii, fiind de mai mică importanţă, faţă cu cele mai sus
expuse, nu mă opresc asupra lor.
Nu mă opresc nici asupra celor cuprinse în alin. III al aceluiaşi art., în care e vorba de atribuţiuni ale
consistoriului superior bisericesc compus numai din preoţi şi diaconi sub preşedinţia I. P. S. Mitropolit Primat (art. 12
din lege), în asistenţa, cu vot consultativ, a D-lui Ministru al Cultelor (art. 13), dar ale cărui hotărâri, în chestiunile
acolo precizate, — unele de competenţa chiriarhilor, altele de competenţa Sfântului Sinod, potrivit canoanelor —
trebuiesc ratificate de Sfântul Sinod spre a avea cuvenita tărie.

24
 Însă acel drept de ratificare sau aprobare ori întărire va produce învrăjbire şi turburarea sfintei armonii
dintre gradele inferioare şi superioare ale ierarhiei bisericeşti, în cazul că Sf. Sinod nu va consfinţi cele hotărâte de
preoţi şi diaconi, bunăoară în privinţa recompensării clericilor pe care ei i-ar socoti meritoşi, adecă a recompensării
colegilor lor, cu toate că un asemenea drept îl au numai episcopii, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: „Preoţii
cei ce îşi ţin bine dregătoria de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru
învăţătură” (I Tim. 5, 17).
Art. 20 din lege prevede: „Membrii aleşi ai consistoriului superior bisericesc, în timpul cât vor funcţiona în
această calitate, nu vor putea fi judecaţi şi pedepsiţi pentru abaterile lor bisericeşti decât de către consistoriul superior
bisericesc în întregime....” Prin urmare legea scoate de sub jurisdicţie episcopală pe ieromonahii, preoţii şi diaconii
din consistoriul superior bisericesc, ceea ce este în contra celor stabilite prin canoane de către sfinţii Apostoli (Can.
12, 15, 32 apost.) şi sfinţii Părinţi (Can. 5 al Sin. I ecum.; 9 al Sin. IV ecum.; 5 Antioh,; 31 al Sin. VI ecum.; 12 al
Sin. I—II). Aceasta este anarhie, dezordine, confuziune, tulburare, răzvrătire.
Anarhia îşi ajunge apogeul prin art. 21 din lege care zice: „Consistoriul superior bisericesc în urma
intervenirii Ministrului Cultelor, se va pronunţa şi în chestiile de administraţie eparhială şi hotărârile sale vor deveni
executorii după ce vor fi ratificate de Sf. Sinod” şi celelalte. Se dă, adecă, consistoriului superior bisericesc, compus
şi de astădată numai din ieromonahi, preoţi şi diaconi, sub preşedinţia I. P. S. Mitropolit Primat şi în asistenţa, cu vot
consultativ, a D-lui Ministru la Cultelor, dreptul de a se pronunţa şi hotărî în chestiuni de administraţie eparhială.
După can. II al Sin. II ecum, şi celelalte canoane referitoare, administraţia eparhială fiind numai a episcopului,
urmează ca de acum înainte, conform legii, episcopii şi mitropoliţii din Biserica Ortodoxă a Regatului României, să
fie sub jurisdicţia gradelor ierarhice subrânduite şi inferioare episcopatului, adecă sub autoritatea, ascultarea şi
judecata subalternilor lor.
I. P. S. Voastră ca fost raportor al legii formulată după indicaţiunile I. P. S. Voastre, cum aţi declarat, şi cu
ceilalţi Fraţi în Domnul, împreună susţinători ai ei, în loc de a pune în acea lege, şi în această privinţă, principiul
ratificării, eraţi datori, căci la hirotonia de arhierei aţi jurat să păziţi dogmele şi sfintele canoane, eraţi datori să nu
treceţi peste can. 74 apostolesc şi celelalte canoane, care nu trimit pe episcop în judecata preoţilor şi a diaconilor, fie
chiar pentru obţinere de indicaţiuni sau pentru orientare, cum s-ar putea pretinde, ci de-a dreptul în judecata
Sinodului Episcopilor. Eraţi datori ca ceea ce stabileşte dreptul dumnezeiesc în privinţa ierarhiei, anume ca episcopul
să fie diriguitor, iar preoţii şi diaconii să fie diriguiţi de el, să nu lăsaţi să se distrugă prin această dispoziţiune a legii.
Nu aşa se păstrează, I. P. Sfinţite, depozitul ce Vi s-a încredinţat, de care ne-aţi vorbit în Senatul Ţării. Nu aşa se
serveşte Biserica şi Neamul.
Nădăjduiesc, I. P. Sfinţite, că chestiunile ce ridic nu le veţi numi şi acum „oţioase”, cum le-aţi numit în
Senatul Ţării, în şedinţa de la 12 martie 1909 (Desb. Sen., No. 34, pag. 293, col. 3) şi pentru aceea n-aţi binevoit să
daţi vreun răspuns la întrebările ce pusesem, care întrebări, totuşi, au contribuit la modificarea art. 18 din proiectul de
lege sinodală, deşi nu în felul cum eu cerusem atunci în Senatul Ţării, şi cer şi acum în urma atitudinii mele din Sf.
Sinod, în luna mai 1909, contrară proiectului de regulament pentru consistoriul superior bisericesc, când I. P. S.
Voastră aţi binevoit să-mi ziceţi, că acea atitudine este „un început de rebeliune pe care nu o veţi tolera.” Eu V-am
răspuns atunci, că n-aveţi decât să-mi aplicaţi canonul 74 al Sfinţilor Apostoli, adecă să mă chemaţi în judecată
înaintea Sfântului Sinod, iar eu fără împotrivire mă voi supune, plecându-mi capul spre lovire, dacă aceasta se va
găsi cu cale, drept plată că-mi fac datoria, cerând respectarea dogmelor şi supunerea la canoanele Bisericii. V-am
cerut tot atunci să faceţi ca să fiu chemat şi în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie, promiţând că nu-mi voi
lua apărători, căci singurul meu mijloc de apărare este şi va fi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul”, este şi va fi dreptatea şi adevărul. Aceea ce am cerut în Senatul Ţării,
în martie 1909, cer şi acum pentru a treia oară, când mă aflu din nou în exerciţiul demnităţii mele episcopale ca
membru al acestui Sfânt Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române; cer şi acum după ce am văzut cu
durere, că I. P. S. Voastră şi I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, aţi îndemnat cu străjnicie pe preoţi şi diaconi
ca să pună şi ei în lucrare necanonicitatea ce aţi formulat I. P. S. Voastră prin legea sinodală din 1909, cu toate că
aceeaşi lege, prin art. 9, alin. I, ne obligă pe noi — Sf. Sinod— să păstrăm unitatea în privinţa dogmelor şi a
canoanelor ecumenice cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile ortodoxe.
Mare şi grea răspundere veţi avea înaintea Dreptului Judecător pentru cele ce aţi făptuit şi făptuiţi. Nu în
chipul acesta să neguţătoresc talanţii pe care Domnul ni i-a încredinţat. O neguţătorie ca aceasta, protivnică sfintelor
şi dumnezeieştilor aşezăminte ale Bisericii, aduce moarte veşnică, duce la „întunerecul cel mai dinafară, unde va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 25, 30), în urma dumnezeiescului şi stăpânescului glas: „Din gura ta te voi
judeca, slugă vicleană” (Luca 19, 22) şi „netrebnică” (Mat. 25, 30).
Sfintele canoane poruncesc celor care se hirotonisesc Arhierei, Preoţi şi Diaconi, ca să făgăduiască
sărbătoreşte, că vor păzi cu scumpătate toate cele bisericeşti (can. 2 al Sin. VII ecum,; 24/19 Cartag.).
Acestei obligaţiuni ne-am supus şi noi membrii ai acestui Sf. Sinod, nu de silă, ci de bună voie, în ziua
hirotoniei noastre ca arhierei, mărturisind şi jurând, că până la suflarea noastră cea mai de pe urmă vom păstra şi vom
păzi cu sfinţenie toate sfintele canoane, toate învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi întreaga predanie a
Sfintei biserici celei drept măritoare de Răsărit, rostind atunci şi anatemile şi afurisirile cele ce sunt de rostit (vezi
„Arhieraticonul”).
Unii din noi, însă, şi-au călcat promisiunile şi jurămintele, nesocotind învăţătura şi canoanele Sfintei noastre
Biserici, cu prilejul discuţiunii asupra proiectului devenit legea sinodală de azi, atrăgându-şi prin aceasta

25
canoniceasca afurisire şi anatemă.
Scriu şi grăiesc astfel ca smerit episcop în Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, în care sunt şi vreau să
rămân, iar nu „considerându-mă că întrupez în persoana mea întreaga biserică, că eu aş fi capul şi conducătorul
bisericii creştine şi că pe mine s-ar răzima întreaga biserică creştină, ca şi pe Petru, care ar fi avut şi El această
prerogativă dată de Hristos”, cum mi s-a adresat I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, D. Pimen, în Senatul
Ţării, în şedinţa de la 9 martie 1909 (Desb. Sen., No. 31, pag. 350, col. 2).
Scriu şi grăiesc astfel ca episcop ortodox, ca organ al slujbei Mântuitorului, ca slugă supusă Stăpânului meu
Hristos, pe care vreau să-L servesc cu credinţă, măcar de mi s-ar întâmpla orice în această lume.
Mă rog lui Dumnezeu ca toţi Înalt Prea Sfinţiţii şi Prea Sfinţiţii mei Fraţi în Hristos din această Sfântă
Adunare să meargă cu toată vârtutea şi hotărârea pe această cale şi să moară pe acest drum, păzind şi apărând cu
toată căldura, până la suflarea cea mai de pe urmă, legile şi hotarele bisericeşti pe care Domnul, iar nu omul le-a pus!
Iar dacă, din nenorocire, se vor găsi vreunii dintre noi, ostaşii lui Hristos şi cârmuitorii spirituali văzuţi ai
Bisericii Lui, care să considere învăţătura din legea sinodală din 1909 ca învăţătură dreaptă a Bisericii şi să privească
dispoziţiunile ei şi să le urmeze ca pe nişte norme ce ar fi în concordanţă cu sfintele canoane, eu Gherasim al
Romanului, în puterea Darului arhieresc ce am de la Duhul Sfânt şi în calitatea mea de episcop şi membru al
Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, proclamat şi socotit membru şi frate în Hristos prea
iubit al Sfintei Biserici Ecumenice şi Apostolice a Răsăritului, unora ca acelora le aduc aminte de canonul 1 al
Sinodului al şaptelea ecumenic, care glăsuieşte:
„Celor ce s-au norocit de vrednicia ierarhicească, mărturiile şi isprăvile „le sunt însemnările cele ale
canoniceştilor aşezăminte, pe care cu bucurie primindu-le, împreună cu arătătorul de cele dumnezeieşti David cântăm
către Stăpânul Dumnezeu zicând: „În calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia, şi ai poruncit
dreptate a fi mărturiile tale în veac; înţelepţeşte-mă şi voi fi viu.” Şi dacă prorocescul glas porunceşte nouă în veac să
păzim poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân pururea neclătite şi nemişcate. Că şi
văzătorul de Dumnezeu Moisi aşa zice: „Întru ele nu este cu putinţă a se adăugi, şi din ele „nu este cu putinţă a se
scădea.” Şi dumnezeiescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: la care doresc Îngerii a privi. Şi Pavel zice:
„Sau noi, sau Înger din cer de va vesti vouă afară de ceea ce aţi primit, anatema „fie.” Deci acestea aşa fiind şi
mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca şi cum ar afla cineva dobânzi multe, cu îmbrăţişare primind
dumnezeieştile canoane, şi întreg pe aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-au aşezat de către trâmbiţele
Duhului, prea-lăudaţii Apostoli şi de către sfintele ecumenicele Sinoade şi de către cele ce s-au adunat pe alocurea
spre „predarea unor aşezăminte ca acestea şi de către sfinţii Părinţii noştri, „că toţi de unul şi acelaşi Sfânt Duh
luminându-se, au hotărât cele folositoare.”
Dacă însă unii ca aceia dintre Fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se
cutremură la auzul acestei ecumenice hotărâri de Dumnezeu poruncită, ci stăruie în antidogmatica situaţiune în care
au pus Biserica Autocefală Ortodoxă română, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică ecumenică cu
Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe
sfârşitul Canonului 1 de mai sus al Sinodului al şaptelea ecumenic, aplicându-l întocmai acelor Fraţi în Domnul şi
celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Şi pe cei ce ei
îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi
afurisim, iară pe cei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem.” Aplic de asemenea şi Canonul 2 combinat cu
Canonul I al Sinodului al şaselea ecumenic.
Rup, deci, orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi
afurisesc îi dau anatemei ca pe nişte „mădulare putrede şi streine” trupului Bisericii, ca pe nişte „păgâni şi vameşi''
(Mat. 18, 17), vrednici de Dumnezeiescul glas: „Nu vă ştiu pre voi” (Mat. 25, 12); „depărtaţi-vă de la mine toţi
lucrătorii nedreptăţii” (Luca, 13, 27).
Spre încredinţare şi cuvenita regulă, depun aceasta la Biroul Sfântului Sinod.
Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele
Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pre noi toate (Ioan 14, 26), îmi zic sfintele canoane
ecumenice, că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei Fraţi în Domnul, membrii ai Sfântului Sinod, care
sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afurisanie şi anatema.
Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale
Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului,
apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza Constituţiunii Ţării mele şi pe
baza Legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus — ştie aceasta şi Domnul Ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, organ al Statului — mă supun şi mă voi supune, întru atâta, însă, întru cât această lege
pământească nu-mi va cere să nesocotesc legea cerească, adecă dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice
ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adecă al legii sinodale din 1909, şi pe care mi le impune nu numai
conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica dominantă a Statului Român,
adecă în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.
Citită în Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinţa de la 12 octombrie 1909.
† GHERASIM Episcop al Romanului

26
 VI. ŞEDINŢA DIN 15 OCTOMBRIE A SFÎNTULUI SINOD11

P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanul citeşte o declaraţiune a P. S. Sale că împărtăşeşte memoriul P. S.

Episcop al Romanului şi o depune la birou. Se decide a se considera şi această declaraţiune ca neavenită şi a se trece
la ordinea zilei, cum s-a decis şi asupra memoriului P. S. Episcop al Romanului, cu care aceasta este în legătură.
D-nul Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (Spiru C. Haret) întreabă dacă P. S. Arhiereu Callistrat
Bârlădeanul, care se pune în rebeliune cu Sf. Sinod, mai poate fi redactor la revista Sf. Sinod?.
P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanul zice, că este uşor D-lui Ministru să ceară înlocuirea D-lui Dragomir
Demetrescu şi a P. S. Sale de la revista Sf. Sinod, dar crede că nu e drept a-l înlocui pentru că se asociază la acel
memoriu.
P. S. Episcop al Dunărei de jos roagă pe D-l Ministru să binevoiască a consimţi ca să nu fie înlăturat şi P. S.
Callistrat de la revistă pentru că poate că a făcut această declaraţie într-un moment de turburare sufletească şi se
poate să vină la sentimente mai bune, pentru care P. S. Sa îl roagă chiar pe P. S. Callistrat ca să-şi retragă acea
declaraţiune.
I. P. S. Mitropolit Primat, Preşedinte zice, că-l miră persistenţa P. S. Callistrat într-o chestiune pe care Sf.
Sinod o consideră neavenită şi care nu poate să atingă demnitatea Sf. Sinod. I. P. S. Sa îl roagă pe P. S. Callistrat să
nu persiste în acea declaraţie, pentru că P. S. Sa ca redactor la Revistă este şi subaltern al Sf. Sinod şi nu poate a se
pune în rebeliune cu Sf. Sinod.
P. S. Callistrat nevoind să cedeze, Sf. Sinod decide înlocuirea P. S. Sale la Revistă; abţinându-se de la acest
vot P.S. Episcop al Dunărei de jos şi al Râmnicului” (Ghenadie Georgescu).

VII. ŞEDINŢA DIN 16 OCTOMBEIE A SFÎNTULUI SINOD12

P. S. Nifon Episcopul Dunărei de jos roagă pe Sf. Sinod să menţină în comitetul de redacţie al Revistei Sf.
Sinod pe P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu, pe care îl roagă să-şi retragă declaraţiunea făcută în şedinţa din 15
octombrie 1909.
P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu mulţumeşte P. S. Episcop al Dunărei de jos pentru sentimentele şi
dragostea ce-i arată, dar P. S. Sa nu poate să-şi retragă declaraţiunea ce a făcut, până când nu se va limpezi chestiunea
cu memoriul P. S. Episcop al Romanului. P. S. Sa zice că nu este chestiune de dogmă, că dacă cineva are o părere
deosebită, să fie pedepsit, şi dacă P. S. Episcop de Roman va fi pedepsit de Sf. Sinod primeşte să fie pedepsit şi P. S.
Sa pentru că a declarat că împărtăşeşte memoriul P. S. Episcop al Romanului şi menţine acea declaraţiune.
Se decide trecerea la ordinea zilei.

IX. ŞEDINŢA DIN 19 DECEMBRIE A SFÎNTULUI SINOD

S-a comunicat următoarea adresă cu No. 1905 din 14 Dec. 1909 a P. S. Episcop al Romanului către I. P. S.
Preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului Superior Bisericesc:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

În vederea adresei I. P. S. Voastre cu No. 238 din 5 decembrie a.c., am onoare a Vă înainta cuvenitul răspuns
aici anexat, în 38 exemplare imprimate, din care, unul pentru Cancelaria Consistoriului Superior Bisericesc, iar restul
pentru membrii acelui Consistoriu.
Din acel răspuns se văd şi motivele pentru care nu pot răspunde afirmativ la poftirea ce mi-aţi făcut de a lua
parte la şedinţele Consistoriului Superior Bisericesc.
† GHERASIM Episcop al Romanului
.
Acel răspuns este următorul13:

GHERASIM
Cu mila lui Dumnezeu smeritul Episcop al Eparhiei Romanului şi membru al Sfântului Sinod al Sfintei
Biserici Autocefale Ortodoxe Române.

Înalt Prea Sfinţiei Sale,

Înalt Prea Sfinţitului Preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului Superior Bisericesc D. Dr. Athanasie
Mironescu,

11 B.O.R.. an XXVII 1909-1910, noiembrie 1909, p. 877 şi 878

12 Art.cit. p. 881- 882
13 Răspuns la adresa cu No. 238 din 5 Decembrie1909 al IPS preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului
Superior Bisericesc Dr. Athanasie Mironescu către Prea Sfinţitul Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului, Ed Socec
Bucureşti 1909; Documente…p. 63-75

27
 Bucureşti

Nu fără adâncă întristare am primit şi citit adresa I. P. S. Voastre cu No. 238 din 5 decembrie 1909, ştiut
fiind, că în urma actului ce am citit şi depus la Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în
şedinţa de la 12 octombrie 1909, orice legătură şi comuniune canonică între noi este ruptă, în urna afurisaniei şi
anatemei ce V-aţi atras prin abaterea de la dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Sfintei Biserici
Creştine Ortodoxe de Răsărit, căzând sub osânda pe care o porunceşte Sfântul Apostol Pavel prin următoarele
cuvinte: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte,
fiind singur de sine osândit” (Tit III, 10 şi 11).
În vederea acestora, nici la menţionata adresă, prin care mă chemaţi pre mine şi pre cei doi Prea Cucernici
Preoţi din Eparhia Romanului, ca să luăm parte la dezbaterile Consistoriului Superior Bisericesc, care încep azi 14
decembrie 1909, n-aş putea răspunde, dar, din supunerea către capul Statului, către celelalte organe ale Stăpânirii
lumeşti şi către Legile Statului, mă execut şi răspund.
*
* *
Prea Cucernicilor Protoierei ai judeţelor Roman şi Putna am dat următoarele Ordine cu No. 1884 şi No.
1885 din 8 decembrie 1909:
Prin Înaltul Decret Regal cu No. 3236/1909 s-a convocat, pe ziua de 14 decembrie 1909, în sesiune
extraordinară, Consistoriul Superior Bisericesc, compus din toţi membrii prevăzuţi în articolul 19 din Legea sinodală
sancţionată cu Înaltul Decret Regal No. 1097 din 26 martie 1909 şi publicată în M. O. No. 2 din 3 aprilie 1909.
În consecinţă scriem Prea Cucerniciei Tale să pui în vedere Prea Cucernicului Econom Stavrofor T.
Teodorescu din Urbea Roman (Prea Cucernicului Sachelar D. Popescu din parohia Mănăstioara, judeţul Putna), ales
de Onor. Minister, dintr-o anumita listă, şi confirmat prin Înaltul Decret Regal cu No. 3002/1909, membru în
numitul, Consistoriu, că trebuind să se conformeze Legii, îi dăm canonica binecuvântare să se înfăţişeze în ziua de 14
decembrie 1909, orele 10 de dimineaţă, în localul Seminarului Central din Bucureşti, pentru deschiderea sesiunii
extraordinare a acelui Consistoriu Superior Bisericesc.
Vei pune în vedere, din partea Noastră, Prea Cucernicului Econom Stavrofor T. Teodorescu (Prea
Cucernicului Sachelar D. Popescu) că, după cum suntem datori, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel să facem
rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumite pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi carii sunt în dregătorii, ca
să petrecem viaţă lină şi cu odihnă, întru toată buna credinţă şi curăţia, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui
Dumnezeu Mântuitorului nostru, carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (I
Timotei II, 1—4), de asemenea, după porunca aceluiaşi Sfânt Apostol suntem datori să ne supunem stăpânirilor celor
mai înalte, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, şi stăpâniile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite...
Pentru aceea trebuie să vă supuneţi nu numai pentru mânia, ci şi pentru ştiinţa. Că pentru aceasta şi dajdie daţi, că
slujitori ai lui Dumnezeu sunt, spre însăşi aceasta îndeletnicindu-se. Daţi dară tuturor cele ce sunt cu datorie: celui cu
dajdia, dajdie; celui cu dijma, dijmă; celui cu frica, frică; celui cu cinstea, cinste” (Romani XIII, 1—7).
În acelaşi timp îi vei mai pune în vedere că, Mântuitorul fiind întrebat de farisei şi irodiani, de se cuvine a
da dajdie Chesarului, sau nu, a răspuns: Ce mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-mi banul dajdiei. Iar ei au adus lui un
dinar. Şi a zis lor: al cui este chipul acesta şi scriptura cea de pre el? Zis-au lui: ale Chesarului. Atunci a zis lor: daţi
dar înapoi pre cele ce sunt ale Chesarului, Chesarului, şi pre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Matei
XXII, 17—21). Iar Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan fiind prigoniţi de Iudei din cauza că propovăduiau pre Domnul
nostru Iisus Hristos şi învăţătura Lui, făcând şi minuni în numele Lui, au fost chemaţi la judecată şi li s-a poruncit ca
nici de cum să nu mai grăiască nici să înveţe în numele lui Iisus. Iară Petru şi Ioan răspunzând au zis către dânşii: de
este drept înaintea lui Dumnezeu, a asculta pre voi mai vârtos decât pre Dumnezeu, judecaţi; pentru că nu putem noi
cele ce am văzut şi am auzit, să nu le grăim (Faptele Apostolilor IV, 18—20).
Drept aceea, P. Cuc. Econom Stavrofor T. Teodorescu (P. Cuc. Sachelar D. Popescu) va trebui, după
dumnezeiasca poruncă, să se supună Legii şi Stăpânii, ducându-se, în mai sus arătata zi şi oră, la Consistoriul
Superior Bisericesc, dar acolo va căuta, după aceeaşi dumnezeiască poruncă, să nu făptuiască ceva, ce ar fi protivnic
dumnezeieştilor învăţături, aşezăminte şi întocmiri ecumenice ale unei şi sfintei noastre Biserici soborniceşti,
apostolice şi ortodoxe de Răsărit, cunoscând că, în cazul nenorocit de a nu fi următor, vom avea durerea să-l certăm
cu toată asprimea pe care sfintele canoane Ne-o poruncesc.
Odată cu o întocmai copie după acesta îi vei da şi alăturatele două broşuri, dintre care una cuprinde vorbirile
mele din Senat cu ocaziunea discuţiunii asupra modificării Legii sinodale, iar cealaltă cuprinde actul ce am citit şi
depus la Sfântul Sinod în şedinţa de la 12 octombrie 1909. De a lor predare vei lua cuvenita dovadă de primire, pe
care Ne-o vei înainta.
Vei căuta ca, în timpul cât P. Cuc. Econom Stavrofor T. Teodorescu (P. Cuc. Sachelar D. Popescu) va lipsi
din parohie, participând în Consistoriul Superior Bisericesc, drept credinciosul popor din acea parohie să fie servit şi
mângâiat cu cele religioase şi duhovniceşti de către vreun alt preot.
*
* *
Astfel mi-a fost şi-mi va fi, Înalt Prea Sfinţite, atitudinea mea faţă de Biserica şi Ţara mea, pe care am căutat
şi caut să le servesc ca un supus şi disciplinat fiu al lor, cu toate că străduinţa mea pe calea adevărului şi dreptăţii nu

28
o dată mi s-au răsplătit cu defăimări de tot felul, şi în trecut şi acum. Eu, însă, n-am încetat şi nu încetez de a-mi face
datoria, nu am încetat şi nu încetez de a da slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Nu mai departe decât în luna octombrie 1909, bunăoară, am fost atacat şi descris în Sfântul Sinod al Sfintei
Biserici Autocefale Ortodoxe Române ca cel mai înfricoşat criminal, aducându-mi-se cele mai înspăimântătoare
acuzaţii ca: necumpănit, uşuratic, nechibzuit, abuziv, răzvrătitor, inconştient, vrăşmaş ordinii de Stat, fără respect
către legile Ţării, vândut străinilor, agent al Înalt Prea Sfântului Patriarh Ecumenic de la Constantinopole, turburător
al Ţării şi Bisericii (M. O. No. 184/1909), ba încă într-o publicaţie recentă mi se zice, că aş fi şi agent al Papei de la
Roma.
Pentru ce am fost eu tratat în chipul arătat, în Sfântul Sinod, în luna octombrie, anul 1909? — Pentru că prin
actul ce am depus la Sf. Sinod am făcut o expunere documentată cu citaţiuni din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţiune
- cele două izvoare ale revelaţiunii divine — asupra ierarhiei şi organizării Bisericii şi pentru că rupând legătura şi
comuniunea canonică cu acei care prin însuşi faptul abaterii de la dumnezeieştile dogme şi călcării sfintelor canoane
sunt puşi de drept şi de fapt sub afurisanie şi anatemă, am plecat din Sfântul Sinod, cerând reaşezarea Bisericii
Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, potrivit
străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, potrivit şi articolului 21 din
Constituţiunea Ţării mele şi potrivit articolului 9 din Legea sinodală din 1909.
*
* *
A crede şi a propovădui că Biserica cea adevărată a lui Hristos este una, sfântă, sobornicească şi
apostolească, este dogmă a Bisericii, cuprinsă în Simbolul de credinţă, fiind recunoscută şi formulată sărbătoreşte de
întreaga Biserică a lui Hristos în Sinodul al doilea ecumenic, ţinut la Constantinopole la anul 381.
În ce constă însuşirea Bisericii de a fi apostolică? acestea: să fie în perpetuitate zidită pe temelia Apostolilor,
piatra cea din capul unghiului, fiind însuşi Domnul nostru Iisus Hristos; să fie cârmuită neîntrerupt numai de
episcopi, proprii şi adevăraţii urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, locţiitorii lui Hristos, aşezaţi în, Biserică de către Duhul
Sfânt, înzestraţi cu dreptul şi autoritatea pe care o aveau Sfinţii Apostoli; învăţătura să se ia din scrierile şi tradiţiunile
apostolice, păstrându-se în toată întregimea şi neschimbat; serviciul divin să se săvârşească potrivit aceloraşi scrieri
şi tradiţiuni apostolice; credincioşii să fie conduşi după canoanele Sfinţilor Apostoli şi celelalte tradiţiuni ale lor,
conservate în Biserică.
Orice atingere s-ar aduce acestei dogme despre apostolicitatea Bisericii, constituie o abatere de la adevărata
şi apostolica învăţătură, constituie o erezie.
Este clar ca lumina zilei că, a da preoţilor şi diaconilor, precum le dă art. 18 alin. I şi II din Legea sinodală
din 1909, drept egal cu al episcopilor, cu glasuri nu consultative, ci deliberative, şi la un loc cu ei, în adunarea
compusă din 16 arhierei şi din 21 preoţi şi diaconi, întru a cârmui biserica; sau, între altele, a da preoţilor şi
diaconilor, precum le dă art. 21 din aceeaşi Lege, dreptul de a se pronunţa şi hotărî, ca instanţă consultativă de astă
dată, căci arhiereii lipsesc dintre ei, dreptul, zic, de a se pronunţa şi hotărî, după cererea Ministrului, în chestiuni de
administraţie eparhială, sub rezerva ratificării, în unele cazuri a Sfântului Sinod, sub rezerva aprobării, în alte cazuri,
a Consiliului de Miniştrii, fără ca Sf. Sinod să ştie ceva despre aceasta, însemnează a crede şi a propovădui, cum s-a
şi crezut şi s-a propovăduit de către unii din cei ai Bisericii noastre, că preoţii şi diaconii au nu numai putere şi
autoritate egală cu a episcopilor ci şi superioritate în toate sensurile asupra episcopilor, însemnează abatere de la
dogma despre apostolicitatea Bisericii, abatere de care, cum am zis şi în actul meu de la 12, octombrie, 1909, nu
poate fi învinuit nimeni decât acei oameni ai Bisericii, care au indus lumea în greşeală, zicând în Senat şi după aceea
în Sfântul Sinod, că Legea sinodală de acum este bună şi în deplină concordanţă cu dogmele şi canoanele Bisericii,
deşi, de altfel, un alt ierarh, unul din susţinătorii Legii în Senat, a mărturisit în Sf. Sinod, că prin acea lege nu se ating
aşa de grav nici dogmele, nici canoanele («M. O.» No. 184 din 1909, pagina 7258, coloana III).
Cum că faptul de a nu fi ieşit Legea în potrivire cu dogmele şi canoanele, nu se datorează Corpurilor
Legiuitoare, se dovedeşte şi prin următoarea constatare făcută în Adunarea Deputaţilor, în şedinţa de la 30 noiembrie
1909, de către un domn deputat din majoritate: „Guvernul şi partidul liberal nu avea nici o dorinţă să se pună în
conflict cu Biserica şi cu sfintele ei canoane. Prezentată acelora care singuri puteau să-şi spună cuvântul lor în
această materie, adică membrilor Sf. Sinod” — din Senat; eram 2 Mitropoliţi şi 4 Episcopi — „s-a atras atenţiunea
guvernului liberal cum că ar fi, aşa cum se găsise formula, o oarecare jignire faţă de unele canoane şi că interpretând
canoanele în mod strict, s-ar putea naşte un conflict între lege şi canoane. Atunci guvernul liberal a făcut imediat
modificări, şi le-a făcut în sensul în care membrii Sf. Sinod— afară de mine cel puţin — au arătat că trebuia să se
adapteze legea cu canoanele; şi a făcut aceasta atât de mult după îndemnul membrilor Sf. Sinod, încât ştiţi că însuşi
Mitropolitul ţării a fost raportorul legii, care a fost prezentată şi votată de Parlamentul liberal.” (Supliment la ziarul
„Viitorul” No. 741/1909).
Totuşi „conflictul între lege şi canoane” s-a produs, contrar art. 21 din Constituţiune şi articolului 9 din
Legea sinodală. Iar toţi cei bisericeşti, care, cu ocaziunea discuţiunii asupra Legii sinodale în Senat, şi după aceea, au
contribuit şi au îndemnat la legiferare protivnică sfintelor canoane ecumenice şi dogmei despre apostolicitatea
Bisericii, şi-au atras prin ei înşişi, de fapt şi de drept, soarta ereticului Aeriu, anatema rostită de Sinodul al V—VI-lea
ecumenic, prin canonul 1, caterisirea, afurisirea, anatema şi tot felul de epitimie rezervată de canonul 1 al Sinodului
al VII-lea ecumenic, tuturor călcătorilor de canoniceşti aşezăminte ale Sfintei noastre Biserici.
În faţa acestei triste privelişti, în urma căreia Biserica dominantă a Statului Român a fost smulsă de sub

29
scutul Constituţiunii şi Legii sinodale, care vor s-o ţină, precum se şi cuvine, în unitate dogmatică şi canonică
ecumenică cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile ortodoxe, ce era să fac eu, după ce de mai multe ori
— în conferinţele intime pe care Domnul Ministru le-a avut cu I.P.S. Mitropoliţi şi P.S. Episcopi înainte de aducerea
proiectului de lege la Senat, în şedinţele publice ale Senatului de la 5, 6, 7, 9, 10, 11 şi 12 martie 1909 şi în şedinţele
Sfântului Sinod din 4 şi 11 mai, şi 12 octombrie 1909 — ce era să fac eu, după ce de atâtea ori, zic, m-am străduit din
răsputeri ca să ne rămână Biserica pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de
Răsărit? Conştiinţa chemării mele, demnitatea mea ca episcop în Biserica Ortodoxă de Răsărit şi calitatea mea de
membru al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, mi-a impus sfânta datorie de a rupe
orice legătură şi comuniune canonică cu acei ierarhi, care înşişi s-au osândit pre sine, răzvrătindu-se şi păcătuind
împotriva dumnezeieştilor dogme şi sfintelor canoane, şi prin aceasta punându-se pre sine, de fapt şi de drept, sub
afurisania şi anatema poruncită de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţiune.
În adevăr, Sf. Apostol Pavel zice: „Sau noi, sau înger din ceriu de va vesti vouă afară de ceea ce am
binevestit vouă, anatema să fie. Precum am zis mai înainte, şi acum iarăşi zic: oricine vă va binevesti afară de ceea ce
aţi primit, anatema să fie” (Galat. I, 8 şi 9). „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te fereşte, ştiind că s-a
răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit III, 10 şi 11)
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Tot cel ce calcă porunca şi nu rămâne întru învăţătura lui Hristos, nu
are pre Dumnezeu. Iar cel ce rămâne întru învăţătura lui Hristos, acela şi pre Tatăl şi pre Fiul are. Oricine va veni la
voi şi nu va aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui:
bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele” (II Ioan I, 9-11).
În «Ierarhia bisericească» (cap. 7) a Sfântului Dionisie Areopaghitul, citim: „Ierarhii au şi afurisitoarele
puteri, ca nişte arătători ai dumnezeieştilor drepturi, nu că doară pre înţeleapta Dumnezeiasca începătorie ca să zicem
aşa, slujitoreşte urmează pornirilor lor celor fără cuvânt, ci ca cum ei, cu chip poruncitor mişcându-i Duhul
începătorul săvârşirilor, pre cei judecaţi de Dumnezeu, după dreptate afurisindu-i... Deci dumnezeieştii ierarhi, aşa se
cuvine a întrebuinţa şi afurisirile şi toate ierarhiceştile puteri, în ce chip i-ar mişca pre ei Dumnezeiasca începătorie
cea săvârşitoare” (în Pidalion, fila 28).
În canonul 15 al Sinodului întâi al doilea citim: Cele rânduite pentru presviteri, episcopi şi mitropoliţi, cu
mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun presviter, sau episcop, sau mitropolit ar
îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său şi n-ar pomeni numele lui, precum este hotărât şi
rânduit, întru dumnezeiasca mistagogie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osândire ar face
schismă, acesta, au hotărât sfântul Sinod, cu totul a fi strein de toată ieratia, dacă numai se va vădi, că au nelegiuit
acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se
depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă şi rump unirea Bisericii; că cei ce se despart pre sineşi de
împărtăşirea cea către întâiul şezător al Lor, pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade sau de sfinţii Părinţi, de
acela adecă, care eresul în public îl propovăduia şi cu capul descoperit în Biserică îl învăţa, unii ca aceştia nu numai
canoniceştei certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineţi despre împărtăşirea numitului episcop mai înainte de
Sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednicii, că nu au osândit Episcopi,
ci minciunoepiscopi şi minciunoînvăţători, şi nu cu schismă au rumpt unirea Bisericii, ci s-au ,silit a izbăvi Biserica
de schisme şi de împărţiri.”
Tâlcuirea din Pidalion atât a canonului acestuia cât şi a canonului 14 al aceluiaşi Sinod este aceasta: «Cele
ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi şi mitropoliţi, acesteaşi le rânduieşte şi cu mult mai vârtos,
canonul acesta, pentru patriarhi, zicând: Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem, sau
ierosilii (adică furare de cele sfinţite) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul şezător al lor; iară
dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se
despart de ei şi mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de aceia,
nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită, ca nişte Dreptslăvitori, sunt vrednici, că nu au pricinuit
schismă Bisericii cu osebirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciunoepiscopilor acelora».
Şi, referitor la schismă, citim următoarele, în Pidalion (fila 26 şi 27): «Zice însă dumnezeiescul Hrisostom
(în a 11 voroavă către Efeseni) cum că au zis un om sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate a spăla păcatul osebirii
şi a despărţiri Biserici. Şi a dezbina cineva Biserica este răul cel mai cumplit, decât a cădea în eres. Scrie însuşi
Dionisie al Alexandriei mărturisitorul, în Epistolia cea către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orişice rău
ar fi numai a nu dezbina Biserica, şi că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica,
decât mucenicia ce o ar răbda pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor,
mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica, mărturiseşte pentru folosul şi
unirea a toată Biserica».
Totuşi «minciunoînvăţătorii», cum îi numeşte canonul, au săvârşit la noi şi această crimă bisericească, dar
vrednicul de osândă sunt eu, cel care am atras atenţiunea asupra călcării dogmelor şi canoanelor şi asupra nesocotiri
Constituţiunii şi Legii respective.
S-a şi pus la cale justificarea osândei ce mi s-ar pregăti de către cei interesaţi. O aştept cu toată liniştea
omului care este conştient că şi-a făcut datoria pe deplin, gândindu-mă la cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi veţi fi
când vă vor ocărî pre voi oamenii şi vă vor goni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri că aşa au gonit pre prorocii cei mai înainte de voi”
(Mat. V, 11 şi 12).

30
 Anume, s-a zis în Sf. Sinod, în sesiunea din toamna anului 1909, că pe baza tâlcuirii canonului 10
apostolesc, care prevede că episcopii pot osândi pe un episcop, iar nu dimpotrivă, «ieşirea P. S. Episcop al
Romanului e nechibzuită, e una din acele ieşiri medievale, care azi nu-şi au nici o raţiune. După cum se vede chiar
din canoane, afurisania P. S. Episcop al Romanului nu trebuie să ne închieteze pentru că este un act nechibzuit din
partea P. S. Sale», afurisania este nulă şi de nul efect.
I. P. S. Voastră, care V-aţi făcut judecător fără a ţine seamă—cum n-a ţinut seamă nici I. P. S. Mitropolit al
Moldovei şi Sucevei D. Dr. Pimen Georgescu, nici P. S. Episcop al Huşilor D. Dr. Conon Arămescu Donici — de
canonul 118/112 cartaginean care zice: Au plăcut, ca un episcop să nu judece judecata sa, nu trebuia să luaţi
argumente din tâlcuirea canonului 10 apostolesc, ci din însuşi canonul, a cărui cuprindere este aceasta: «Dacă cineva,
cu cel scos de la împărtăşire (akinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească». Iar în
tâlcuirea acestui canon, după ce se arată cele trei însemnări ale numiri «akinonitos», citim: «Iar canonul acesta,
neîmpărtăşit înţelege, după a doua însemnare, pentru care şi zice: oricine s-ar ruga împreună cu acela ce pentru
păcate s-au osebit (s-au afurisit) de la adunare şi de la rugăciunea credincioşilor, măcar şi de nu s-ar împreună ruga în
biserică, ci în casă, unul ca acesta ori hirotonosit de va fi, ori mirean, să se afurisească asemenea cu acela, de la
biserică şi de la rugăciunea cea cu hristianii, pentru că această împreună împărtăşire de rugăciune, pre care o face cu
cel afurisit (osebit sau despărţit), cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-au
despărţit, şi îl cleveteşte pre el ca şi cum cu nedreptate l-au despărţit (afurisit)».
Vedeţi, I. P. Sfinţite, că, afirmaţia ce aţi făcut, nu rezultă nici din canonul 10 apostolesc, nici din propria
tâlcuire a acelui canon. Aţi preferat, căci vă convenea, să Vă referiţi la explicarea însemnărilor cuvântului
«akinonitos», iar nu la canon şi la adevărata tâlcuire a lui, cu totul defavorabile temei pe care în zadar încercaţi a o
susţine, căci adevărul nu e pe partea I. P. S. Voastre.
Şi încă: puterea de a afurisi, putere dată în biserică de Mântuitorul, care a rostit cuvintele: să-ţi fie ţie ca un
păgân şi vameş, adecă păgân şi om nelegiuit, o batjocoriţi cu înfricoşata şi cutezătoarea expresiune păgână:
medievală? Până la atâta înstreinare de duhul bisericesc, nimeni nu se aştepta de la un Ierarh al Ţării, investit cu
onoarea de Primat în Biserica României! Tristă situaţiune! Grele vremuri!
*
* *
În şedinţa de la 21 octombrie 1909 a Sfântului Sinod, V-aţi referit, I. P. Sfinţite, cu gândul de a mă mai
îngreuia, la tâlcuirea canonului 3 apostolesc, citând: «Dacă soborul nu pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisania, ori anatematizarea mirenilor, preoţii aceştia nici caterisiţi sunt cu lucrul, precum nici mirenii nu sunt
afurisiţi, nici anatematizaţi de fapt», ca şi cum eu aş fi caterisit pe cineva sau aş fi afurisit şi anatematizat pe vreun
mirean. Şi conchideţi: «prin urmare, anatema pronunţată de P. S. Episcop al Romanului nu leagă pe nimeni».
Înainte de oricare apreciere trebuie să transcriu aici canonul în chestiune. Iată-l: «Dacă vreun episcop, ori
presviter, afară de rânduirea Domnului cea pentru jertfă, va aduce alte oarecare la jertfelnic: ori miere, ori lapte, ori,
în loc de vin, beuturi meşteşugite, ori paseri, ori oarecare vite, ori legumi, afară de rânduire, caterisească-se, afară de
mănunchi de grâu nou, ori struguri, la vremea cuviincioasă. Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în Oltar, decât unt-
de-lemn la candelă şi tămâie la vremea aducerii înainte».
Cum vedeţi, cuvintele citate de I. P. S. Voastră nu se găsesc în acest canon. Nu se găsesc nici în tâlcuirea lui,
cum pretindeţi, nici în simfonia la el. Prin urmare aţi falsificat şi aţi denaturat adevărul. Se găsesc, totuşi, însă nu în
canon sau în tâlcuirea lui, ci într-o „însemnare” subliniară, într-o „adăogire” în care se dau explicaţiuni asupra
însemnări cuvintelor: „să se caterisească”, dar şi acele expresiuni nu le reproduceţi din cuvânt în cuvânt, ci cu
schimbări şi trunchiat. Spre încredinţare le reproduc aici în paralel:

După I. P. S. Voastră:
Dacă soborul nu pune în lucrare caterisirea
preoţilor, ori afurisania, ori anatematizarea mirenilor,
preoţii aceştia nici caterisiţi sunt cu lucrul, precum nici
mirenii nu sunt afurisiţi, nici anatematizaţi de fapt
După Pidalion:
Canoanele poruncesc Soborului episcopilor
celor vii, să caterisească pe preoţi, ori să afurisească pe
mireni, când calcă canoanele. Însă dacă Soborul nu va
pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, ori
anatematizarea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nici
caterisiţi sunt cu lucrul, nici afurisiţi, ori anatemetisiţi;
învinovăţiţi însă sunt, aicea spre caterisire şi afurisire,
ori anatematisire, iar acolo, spre dumnezeiasca osândă.
Precum şi când un împărat va porunci slugii sale să bată
pe un altul, carele i-au greşit; dacă sluga cea poruncită
nu va lucra porunca împăratului, acela ce au greşit
împăratului au rămas nebătut, învinovăţit însă spre

31
 bătaie.”

Aţi răstălmăcit, I. P. Sfinţite, până şi o notiţă explicativă din Pidalion, referitoare la altă chestiune, numai
pentru ca să vă susţineţi tema, cu orice preţ, fie şi cu acel al falsei interpretări, şi, cu aer de triumf aţi zis: „Anatema
pronunţată de P. S. Episcop al Romanului nu leagă pe nimeni, întru cât Biserica Autocefală Română şi ortodoxia ei
culminează în totalitatea membrilor Sfântului Sinod, iar nu în părerea singuratică a unui singur episcop.”
Da, I. P. Sfinţite! Între altele cunosc şi eu următorul caz: În timpul Mitropolitului transilvănean Atanasie s-a
făcut unirea cu Roma a unei părţi din Biserica românilor din Transilvania. Acelui Atanasie i s-a şi zis „Satanasie”, în
următorul act de afurisanie sau excomunicare, ce şi-a atras: „ Judecat-am şi am aflat nici într-un chip a fi, fără numai
a-l goni din turma lui Hristos pre mâncătorul de sânge acela lup, cu praştia Sfântului Duh. Drept aceea scriem şi
adeverim . . . că acel rău gânditor şi amăgitorul Atanasie, sau mai vârtos a zice Satanasie, caterisit să fie şi dezgolit de
toată arhiereasca slujbă şi orânduială, şi scăpătat şi scos din arhierescul cin şi lipsit de dumnezeiescul dar, neavând
nici o voie de a se îmbrăca cu arhiereasca podoabă, şi arhierească slujbă a săvârşi, ca un caterisit şi fără de preoţie şi
unul din cei proşti cunoscându-se şi de către toţi lepădat şi gonit. Iar care ar cuteza a se îmbrăca cu dânsul, sau a sluji
împreună, sau ca pre un arhiereu a-l cinsti, sau mână a-i săruta, sau blagoslovenie şi sfinţenie de la dânsul a primi,
sau venit bisericesc a-i da lui, preoţi de vor fi, opriţi să fie de toată slujba preoţiei, ca nişte părtaşi celui nepărtatec şi
nebăgător de seamă de oprire, şi afurisiţi să fie de la Dumnezeu ca nişte vinovaţi celui desăvârşit caterisit. Iar mireni
de vor fi, tineri sau bătrâni, câţi neascultând de bisericeasca poruncă, împreună următori se vor arăta şi ajutori
vicleanului acestuia, afurisiţi să fie de la Dumnezeu şi neiertaţi şi blestemaţi şi după moarte nedezlegaţi şi afară de
Biserica lui Hristos, neprimindu-se în Biserică sau sfinţindu-se; întru grea legătură şi afurisanie să fie până ce se vor
lepăda de vicleanul acesta” (Unirea românilor din Transilvania, pag. 176 şi 177, de Dr. theol. George Popoviciu,
protopresviter ort. român în Logoj; Logoj în 1901).
Da, I. P. Sfinţite! Dar eu cunosc şi cazuri potrivnice afirmaţiei I. P. S. Voastre. Cunosc pe un omonim al I. P.
S. Voastre: pe apărătorul şi reprezentantul de frunte al ortodoxiei contra Arienilor, adecă pe Marele Atanasie al
Alexandriei, pe care, cu toate că sinodul din Arelate de la anul 353 şi cel din Mediolan de la anul 355 l-au
condamnat, totuşi cunoaşteţi onoarea de care se bucură în Biserică, cunoaşteţi şi împrejurarea, că învăţătura susţinută
şi apărată de el, este învăţătura dominantă a Bisericii.
Mai cunosc, că sinodul din Efes de la anul 449 a declarat ortodox eresul lui Evtihie. Flavian patriarhul
Constantinopolei, protivnic acelui eres, a fost maltratat atunci atâta de cumplit încât după trei zile a murit; de aceea
sinodul acela a fost numit „sinod tâlhăresc”, iar pe Flavian Biserica îl prăznuieşte ca sfânt.
Trecând peste alte exemple, cunosc pe un Mitrofan de la Cizic, care, la sinodul de la Florenţa (1439) a luat
de la stăpânirea lumească un ogor ca preţ al subscrieri actului de unire cu biserica papistăşească şi mai pe urmă i s-a
mai dat un blid de linte: demnitatea de patriarh la Constantinopole; dar mai cunosc şi pe Marcu Eugenicul
Mitropolitul Efesului, carele n-a voit să trădeze cauza ortodoxei; numai el n-a voit să semneze actul unirii de la
Florenţa, cu toate ameninţările şi cu toată cererea Papei de a fi condamnat şi pedepsit cât mai degrabă, iar Biserica îl
onorează ca sfânt, după ce fapta lui a fost aprobată de Sinodul de la Ierusalim din anul 1443 şi de Sinodul din
Constantinopole de la 1450, aderând şi Biserica română, căci Mitropolitul Damian, care semnase la Florenţa actul
unirii, a fost alungat.
Prin urmare, cu nedreptul mi s-a zis şi mi se zice, că am abuzat de darul meu arhieresc. E o nedreptate
strigătoare la ceriu a mai numi şi necumpănit, uşuratic, nechibzuit, inconştient, vândut streinilor şi turburător al
liniştii şi păcii Bisericii, pe cel care, chiar cu preţul sacrificării persoanei şi demnităţii sale, susţine cu toată tăria şi
convingerea, apostolescul şi imutabilul aşezământ al Sfintei noastre Biserici.
Tot aşa de strigătoare la ceriu este şi acuzaţia ce mi se aduce, că n-aş avea respect către Legile Ţării, că aş fi
vrăşmaş al ordinii de Stat, răzvrătitor şi turburător al Tării. Actul ce am citit şi depus la Sfântul Sinod în ziua de 12
octombrie 1909, precum şi actul de faţă, sunt cele mai categorice dezminţiri ale acestor insinuări şi calomnii, în
contra cărora protestez şi le resping cu cea din urmă energie.
Cum este cu putinţă să fie tratat atâta de neomenos şi de necreştineşte, cel care îşi expune pieptul la toate
loviturile, în lupta pentru salvarea principiului pus în art. 21 din Constituţiune şi în art. 9 din Legea sinodală din
1909?
De când s-a votat, sancţionat şi promulgat actuala Lege sinodală, de două ori, a fost convocat Sfântul Sinod,
cu nerespectarea articolului 15 din acea Lege, care zice: „Sf. Sinod se va adună de două ori pe an, primăvara şi
toamna, a doua zi după închiderea sesiunilor respective ale Consistoriului superior bisericesc.” Totuşi, eu sunt cel
care n-am respect către Legile Ţării.
Prin art. 32 din acea Lege se porunceşte: „Fiecare Arhiereu locotenent va fi dator sub pedeapsă de a fi
considerat ca retras din această demnitate, să locuiască la reşedinţa Mitropoliei sau Episcopiei respective.” Totuşi, la
o lună după votarea, sancţionarea şi promulgarea acelei Legi, adecă în luna mai 1909, domnul Ministru al Cultelor şi
Instrucţiuni Publice a zis, în Sfântul Sinod, că pe Arhiereii titulari nu-i va sili să se stabilească la Eparhiile respective
pentru că voieşte să aplice legea cu bună înţelegere şi chiar cu oarecare îngăduinţă”, că „are bunăvoinţă de a fi cu
îngăduinţă în ceea ce priveşte pe P.S. Arhierei; iar dacă la toamnă va fi interpelat în Senat, declară că va veni cu
modificarea acestui articol şi totdeodată că va dispune chiar de acum să se înfiinţeze postul de Arhimandrit de scaun
la toate Episcopiile în contul salariilor Arhiereilor care nu s-au dus la Eparhii.”
Acestea le-a rostit Domnul Ministru după ce şi I. P. S. Voastră, raportorul Legii sinodale în Senat, aţi zis

32
membrilor Sfântului Sinod: „Să rugăm pe d-l ministru ca să binevoiască a aplica legea cu îngăduinţă” (M. O. No.
54/1909).
Acea „îngăduinţă” a fost şi este călcarea legii; dar eu am fost şi sunt acuzat, că critic legea şi fac, în Sf.
Sinod, proces Corpurilor Legiuitoare, proces Statului şi război între Stat şi Biserică, că atac o lege sancţionată de
Capul Statului, că turbur Ţara.
În ceea ce mă priveşte pe mine, însă, eu mi-am făcut datoria întru păzirea ordini de Stat şi întru respectarea
Legilor Tării, căci am cerut oficial Domnului Ministru aplicarea Legi în privinţa P. S. Arhiereu cu titlul Băcăuanul,
care şi acum e reţinut la Sfânta Mitropolie a Moldovei şi Sucevei de către I. P. S. Mitropolit de acolo, unul din
susţinătorii Legi sinodale, în loc de a-l lăsa să stea la reşedinţa Sfintei Episcopii a Romanului, potrivit Legii, dar
Domnul Ministru a găsit de cuviinţă să nu-mi dea nici un răspuns la Adresa ce i-am trimis, pe această chestiune, în
luna mai 1909. Totuşi, Domnul Ministru găseşte de cuviinţă a zice, că nu Domnia-Sa se răzvrăteşte contra Legilor
Ţării ci eu; nu Domnia-Sa nesocoteşte ordinea de Stat, ci eu. Chiar şi I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
găseşte de cuviinţă a zice, că nu I. P. S. Sale îi lipseşte respectul către Legile Ţării, ci mie.
Tot eu sunt cel vinovat, că în Sfântul Sinod, în sesiunea din primăvara şi toamna anului 1909, vor fi
participat şi P.S. Arhierei titulari, care, prin faptul nelocuirii la reşedinţele eparhiale respective, Legea îi consideră
retraşi din exerciţiul demnităţii arhiereşti; tot eu voi fi acuzat, poate, şi de nelegalitatea actelor şi hotărârilor ce se vor
fi făcut şi se vor fi dat de Sf. Sinod, compus şi din membri, consideraţi de Lege ca „retraşi.”
*
* *
In potopul de nedrepte acuzaţii ce mi se aduc, am o supremă mângâiere; aceasta: marea majoritate a
Membrilor Sfântului Sinod este însufleţită de acelaşi dumnezeiesc dor, ca şi mine, de a avea, sub scutul
Constituţiunii şi Legii respective, reaşezată Sfânta noastră Biserică pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale
Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, proclamată dominantă în Statul Român.
În adevăr, în şedinţa de la 19 octombrie 1909 s-a cerut, în Sfântul Sinod, modificarea alineatului ultim al art.
32 din Lege, pe motivul „că este greu şi pentru P.S. Chiriarhi şi chiar pentru P.S. Arhierei de a-i constrânge să
îndeplinească serviciul de Arhimandriţi de Scaun.” Nu s-a făcut nici o obiecţiune, căci se luase un angajament încă
din luna mai 1909.
Încă mai înainte, în şedinţa de la octombrie 1909 a Sfântului Sinod, un alt membru al acestui Sacru Corp, P.
S. Arhiereu Calist Botoşăneanu, unul dintre cei mulţi, care nu sunt de părerea P. S. Episcop al Huşilor, care a zis, în
Sfântul Sinod, că Legea sinodală „având un caracter mai mult administrativ, ea, ca şi toate legile administrative, se
poate face, şi în caz de a se dovedi nepractică, ca şi multe alte legi pe care anual le facem, se va putea reveni asupra
ei şi se va îndrepta lucrul, prin care nu se ating aşa de grav nici dogmele nici canoanele” — cât de cu puţin duh
bisericesc tratează şi P. S. Sa, Biserica, singura instituţiune cu caracter imutabil, având organizare şi întocmire
corespunzătoare acelui caracter! — P. S. Arhiereu Calist Botoşăneanu, zic, a cerut în Sfântul Sinod, fiind prezenţi toţi
I.P.S. şi P.S. Membri, lipsind motivat numai eu, modificarea art. 18 şi 21 din Legea sinodală actuala, zicând:
D-l Ministru a făgăduit în prima şedinţă a acestei sesiuni — adecă după ce am citit şi depus în Sf. Sinod
actul meu de la 12 octombrie 1909 — «că dacă legea pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc ar avea ceva
de rectificat, printr-o înţeleaptă chibzuinţă între P.S. Chiriarhi şi Guvern se va aduce îndreptarea cuvenită. Întemeiat
pe această binevoitoare declaraţiune a d-lui ministru, P. S. Sa crede că ar fi bine să se modifice art. 18 şi 21 în sensul:
că toate lucrările cu care se va ocupa consistoriul superior să fie supuse aprobării Sf. Sinod şi numai după ce vor fi
aprobate de Sf. Sinod să aibă dreptul de a se considera ca bune şi legale».
S-a cerut, deci, şi modificarea acelor articole care, mai mult decât altele, sunt împotriva dumnezeieştilor
dogme şi sfintelor canoane ecumenice ale Bisericii, sunt în potriva chiar a articolului 9 din aceeaşi Lege şi a art. 21
din Constituţiune. Sunt acele articole — în special art. 18 — care au format şi formează obiectul de căpetenie al
preocupării mele, ca şi a altora, pentru menţinerea prestigiului adânc jignit al Sfintei noastre Biserici. I. P. S. Voastră
V-aţi ridicat imediat şi aţi declarat: nu mă opun la cererea exprimată de către P. S. Arhiereu Calist Botoşăneanu (M.
O.) No. 184/1909, pagina 7254, coloana I). Cum? Nu Vă opuneţi? Blamaţi, în chipul acesta, o lege votată de
Corpurile Legiuitoare, sancţionată de S. M. Regele, promulgată şi pe cale de a se aplica în totul? Apoi atunci pentru
ce aţi mers până acolo ca să fiţi raportorul unei legi pe care acum o blamaţi? Pentru ce aţi produs schismă în
Biserică?
Cu gândul de a nu Vi se face vădită cumplita contradicţie între ceea ce aţi făcut şi între ceea ce ziceţi, aţi
adaus imediat: «dar ţin să se ştie, că orice propuneri s-ar face în consistoriul superior, privitoare la doctrină şi în
special la dogme, cult, disciplină şi administraţie bisericească, nu pot avea valoare decât fiind aprobate de către Sf.
Sinod.»
Dar cu această afirmare aruncaţi un nou blam asupra Legii pe care aţi formulat-o şi susţinut-o în Senat ca
raportor.
Această afirmare uimitoare a I. P. S. Voastre este protivnică alineatului IV al art. 18 din Legea sinodală, care
zice: «La rezolvarea chestiunilor menţionate în alin. III nu vor lua parte membrii Sfântului Sinod. Hotărârile ce se
vor lua, cu privire la aceste chestiuni, nu vor avea tărie decât după ce vor fi ratificate de Sf. Sinod.»
Deci este clar că în chestiunile cuprinse în primele două aliniate ale art. 18, lucrează la un loc şi cu vot
deliberativ, nu consultativ, atât membrii Sfântului Sinod cât şi clericii inferiori cu care se ocupă art. 19 din aceeaşi
Lege.

33
 Este uimitoare şi declaraţiunea făcută de Domnul Ministru, în Sf. Sinod, la 12 octombrie 1909, că
consistoriul superior bisericesc „nu jigneşte întru nimic drepturile şi atribuţiunile Sf. Sinod şi că este pur şi simplu un
organ consultativ.”
Afirmaţia I. P. S. Voastre şi a Domnului Ministru stă în cea mai crasă contradicţie cu Legea.
Să fii ţinut a te ocupa de o lege şi să te rosteşti asupra ei fără a o cunoaşte, după ce tu însuţi ai formulat-o şi
susţinut-o, e de ne mai auzit.
V-aţi amăgit a crede, I. P. Sfinţite, că veţi putea induce în eroare şi pe întreg Sfântul Sinod, dar n-aţi reuşit,
căci, fără nici un glas protivnic, Sfântul Sinod a luat act de cererea P. S. Arhiereu Calist Botoşăneanu, de a se
modifica Legea sinodală tocmai în punctele pe care cu atâta stăruinţă le-am cerut şi eu, cel atât de ponegrit şi insultat
sub protecţia I. P. S. Voastre!
Simţit-aţi, oare, blamul pe care Vi l-a dat Sfântul Sinod? Sfântul Sinod a salvat cinstea Bisericii noastre,
dându-şi consimţimântul pentru modificarea noii Legi sinodale.
Dacă marea majoritate a Sfântului Sinod ar fi făcut în altfel, ar trebui să zicem, că în Biserica Ortodoxă din
România nu mai avem ierarhi conştienţi de chemarea şi demnitatea lor!
Cu acel salutar consimţimânt Sfântul Sinod a strigat sus şi tare, că nu trebuie să ne luăm după ceea ce va fi
pe aiurea, dacă va mai fi precum este acum la noi, ci să ne ţinem de adevărata aşezare şi întocmire bisericească, aşa
cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţiune.
Exemplele nepotrivite, ce vor fi pe aiurea, la cei care împrejurările vor fi nefavorabile şi condiţiunile
neprielnice, să nu ne servească de modele, ci să ne ţinem de axioma, de acest adevăr învederat de sineşi, fără a mai
avea trebuinţă de dovadă: „Toate cele rari, şi economicos, şi de nevoie urmate, ori din vreun obicei rău, şi de obşte a
zice: toate cele ce afară de Canon s-au făcut, lege sau canon şi pildă a Bisericii nu sunt. Însă şi iconomia aceasta şi
nevoia trecând, iarăşi canoanele stăpânesc” (Pidalion, fila 9).
Să nu ne atingem nici de dumnezeieştile dogme, nici de sfintele canoane!
Altele sunt mijloacele prin care s-ar putea constrânge fiecare ca să-şi îndeplinească cum se cuvine
îndatoririle sale, dacă se va constata în chip cu totul obiectiv, că în Biserica noastră ar fi păstori cu metehne şi
inconştienţi, fie între ierarhi, fie între clericii inferiori, iar nu prin desfiinţarea dogmelor Bisericii şi prin abrogarea
canoanelor ecumenice ale Ei.
În vederea celor şi aici expuse, menţin în totul cele cuprinse în actul meu de la 12 octombrie 1909, citit şi
depus pe biroul Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe Autocefale Române.

14 decembrie 1909
† GHERASIM Episcop al Romanului

X. Cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului GHERASIM Saffirin, rostită în senat la

17—18 decembre 1909 prin care răspunde la învinuirile ce i s-au adus în Senat de către d. Spiru C. Haret,
ministru cultelor şi instrucţiunii publice14 cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator G. G. Dissescu
asupra faptului petrecut în Sf. Sinod la 12 octombrie 190915

X. 1. Şedinţa din 17 decembrie 1909

D-l Preşedinte, General C. Budişteanu: Orele fiind 5, consult Senatul asupra prelungirea şedinţei.
— Se pune la vot prelungirea şedinţei şi se primeşte.
D-l Preşedinte, General C. Budişteanu: P. S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul în chestiune personală.
P. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-lor Senatori16, ţin mai întâi să fac o declaraţiune, faţă de
moţiunea ce aţi binevoit a vota.
O voce: Este deja votată.
P. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: Sunteţi suverani şi aţi făcut ce aţi crezut.
Vă rog, însă, să nu uitaţi un lucru, că eu pe lângă că sunt cetăţean român, ca oricare dintre D-voastre, mai
sunt — după cum ştiţi — şi episcop şi călugăr în Biserica Ortodoxă română, şi ca atare sunt dator, mai ales călugăr
fiind şi episcop, să mă mulţumesc cu toate împrejurările.
Cine dintre călugări şi dintre episcopi nu se mulţumeşte cu toate împrejurările, acela nu merge pe drumul
călugăresc şi episcopesc (D. Dissescu aplaudă).
Şi mă mulţumesc cu toate împrejurările, slavă lui Dumnezeu, că doar nu mă bat turcii sau păgânii, ci
românii, fraţii mei.
Şi este pentru mine o mare mângâiere, că sunt în ţara mea şi că sunt tratat aşa cum sunt tratat de ai mei, în
familia mea, cum cred ei de cuviinţă.
Datoria mea nu e să mă formalizez de toate acestea. Datoria mea e să caut, cu frica lui Dumnezeu, cu inimă
şi cu cuget curat, să-mi fac sfânta datorie.

14 Tipărit ca broşură, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti 1910, Bibl.Facultăţii de Teologie, cota II 18417
15 Dezbaterile Senatului României, Şedinţele de la 17-18 decembrie 1909, B.C.U cota BU PIII 17
16 Toţi Înalţi Prelaţi din Senat, împreună cu dl. Haret, Ministrul cultelor, au părăsit sala de şedinţe (n.a.)

34
 Acestea zise, declar, domnilor senatori, că merg înainte.
Nu mă prăpădesc cu inima.
Se va fi aşteptat cineva ca de acum Episcopul Romanului s-a burzuluit şi pleacă.
Nu. Nu plec şi nu încetez a vă respecta şi iubi, cum se cuvine a iubi un părinte pe fiii săi.
Rămân şi las lucrul la Dumnezeu şi la înţelepciunea Domniilor-Voastre.
Voi continua cu răbdarea de a fi aici, în mijlocul D-voastre, nu pentru altceva decât ca să-mi fac datoria până
la cea din urmă a mea răsuflare, sau până când veţi binevoi, dacă vă va cădea cu greu cuvântul meu.
Dar până atunci trebuie să-mi fac datoria.
D-lor senatori, când d. Dissescu a anunţat interpelarea sa nu mă gândeam să iau cuvântul la dezvoltarea
acestei interpelări, pentru că credeam şi cred că am vorbit şi am scris îndeajuns în această chestiune.
Ce aş mai fi avut de adaus, peste ceea ce am vorbit şi scris, nu văd nimic, de aceea nu mă gândeam să
vorbesc.
Când însă d. Dissescu, în dezvoltarea interpelării, face apel la mine, m-a provocat şi pe mine la vorbă.
Socotesc, D-lor Senatori, că atunci când îţi dă cineva bună dimineaţa, fie chiar un copil, dar un Senator —
hatârul Senatului este mare — când unul din membrii Senatului mă provoacă la vorbă, socotesc că este necuviinţă
din partea mea ca să rămân mut.
Cel puţin sunt dator să cer cuvântul ca să spun omului, că nu am nimic de a vorbi, să nu zică omul, că nul l-
am băgat în seamă şi mai ales pe un Senator.
Chestia de bună cuviinţă şi de dragoste Românească şi creştinească. Aşa înţeleg eu cuviinţa, aşa înţeleg eu
dragostea.
Iacă, pentru aceasta cerusem cuvântul, nu ca să fac cuiva vreun război, căci aveam şi am credinţa, că aşa
cum sunt, să nu mă amestec, în afară de hotarele Sfântului Sinod, ca nu cumva să se cheme că am mutat judecata de
la judecătorii mei cei fireşti şi am dus-o aiurea.
Din cele ce am grăit până acum aţi înţeles ce am voit să zic, când am cerut cuvântul, că n-am nimic de zis.
Era chestie de bună cuviinţă, de dragoste către acest Senat, când unul din membrii săi m-a provocat la
vorbă; să nu-i întorc capul, ci să-l tratez cu cinstea care i se cuvine D-sale şi oricărui d. Senator.
A venit rândul să vorbească d. ministru al cultelor, ca să răspundă d-lui Dissescu.
Sunt silit acum să ating măcar cât pe de departe chestia cea mare de care mă feresc.
În răspunsul său, cum aţi văzut, a fugit de chestia cea mare, şi, ca să facă umbră în jurul chestiei celei mari,
a găsit cu cale ca, în calitatea sa de ministru al cultelor în Ţara aceasta, în Ţara aceasta care are raporturi de prietenie
cu Sfânta Biserică Ortodoxă — şi suntem datori pentru binele comun, cetăţenesc şi bisericesc ca să avem aceste
raporturi, — a găsit cu cale şi a crezut că este de folos să mă zugrăvească pe mine, Episcopul de Roman, aşa precum
am auzit cu toţii, ca aşa arătându-mă în faţa fiilor mei duhovniceşti, preoţi şi mireni, din Eparhia Romanului, aşa
arătându-mă în faţa a toată Ţara şi poate şi a străinătăţii, căci hotarele sunt deschise ca să citească întreaga lume ce
facem şi ce grăim noi aici, să-şi piardă oamenii încrederea şi dragostea în episcop, să se zdruncine evlavia într-unul
din Episcopii Bisericii Ortodoxe Române. Dacă lucrul acesta este spre folosul fie naţional, fie bisericesc, rămâne la
Dumnezeu şi la D-voastre să judece. Eu m-am simţit dator să semnalez acest lucru.
A venit d. ministru, în zugrăvirea ce mi-a făcut, cu o sumedenie de acuzaţii. Ei bine, D-lor Senatori, eu
consider acestea ca pe atâtea interpelări. Şi mă minunez. D. ministru oare să nu ştie, că atunci când unul dintre
ierarhii Ţării, sau altul dintre slujbaşii Ţării, din administraţia sa, dă probe vădite, că nu prea este regulat, atunci eu
aşa ştiu — şi dacă greşesc, vă rog să mă îndreptaţi — că se ridică cineva dintre D-ni Senatori sau, dacă este vorba
dincolo, dintre D-ni Deputaţi, şi face plângere în regulă şi anunţă şi formulează interpelare ministrului împotriva
aceluia, a episcopului să zicem acum?
D. Th. Ioan: S-a făcut la Cameră, dar nu s-a dezvoltat.
D. N. Economu: S-a anunţat numai.
D. Th. Ioan: Şi în spirit de pace s-a abandonat.
D. C. C. Arion: Nu s-a dezvoltat.
P. S. S. Episcopul de Roman: Se cer dosare, şi este de datorie să se dea; se cere anchetă, şi este de datorie să
se facă. Căci, cum să te pronunţi asupra unui om, să-l judeci, să-l tai, să-l spânzuri, fără ca să cercetezi la faţa locului,
fără ca să faci anchetă, fără ca să intri în cancelarie şi să scotoceşti toate dosarele de acolo, de câte crezi că ai nevoie.
Şi după ce ţi-ai format părerea, ori da, este vinovat, ori nu, nu este vinovat, hotărăşti şi tu dacă trebuie da sau nu să-ţi
mai dezvolţi interpelarea sau să renunţi la ea.
Aşa mi se pare că este omeneşte şi creştineşte, şi să zic, şi româneşte, căci suntem români.
Ei bine, când se face o interpelare, pe chestiunea cea mare bisericească, la care să vă mărturisesc, dacă voiţi
să credeţi, nu m-am gândit; când se face interpelarea aceasta, să se vină, în răspunsul la interpelare, cu învinuiri
asupra Episcopului de Roman, tocmai când Episcopul de Roman a susţinut lupta şi şi-a pus pieptul în foc pentru
apărarea adevărului şi credinţei Bisericii Ortodoxe! Apărarea făcută a fost de dragul şi de cheful lui? A făcut-o pentru
ca să-şi facă o ambiţiune nesocotită?
D-lor, vă declar, dacă voiţi să mă credeţi, n-am făcut-o pentru altceva decât din dragoste pentru sufletul
meu, ca să nu-l pierd, şi din dragoste pentru sufletele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, ca să le dau înapoi
nevinovate, cum mi le-a încredinţat, şi în acelaşi timp să ajut la mântuirea şi a D-voastre, măcar că nu sunteţi din
Eparhia mea.

35
 O voce: Suntem afurisiţi! (Ilaritate).
P. S. S. Episcopul de Roman: Nu e nimeni afurisit! (Ilaritate).
Tocmai în momentul acesta să se vină cu acuzaţii împotriva Episcopului de Roman? D-lor, trebuie să
recunoaşteţi, or cât de mult aş iubi eu pe d. ministru... (Ilaritate). Nici eu nu-l urăsc, dacă mă credeţi, veţi vedea acum
probe. M-am rugat la Dumnezeu pentru aceia care m-au; atacat la Râmnicu-Vâlcea.
Voci: Pentru ce ai fost atacat?
P.S.S. Episcopul de Roman: Se falsificase o matriculă a seminarului din Râmnicu-Vâlcea. Episcopul
Atanasie, bătrânul, răposatul, Dumnezeu să-l ierte! primind un denunţ, a pus mâna pe matriculă, a trimis veste la
minister. S-a făcut ancheta şi s-au găsit vinovaţii; au scos pe director şi m-au pus director pe mine. Eram arhidiacon,
iar în ziua de Paşti din anul 1878 m-a făcut popă, Vlădica Atanasie, dându-mi şi rangul de protosinghel.
În seminarul de la Râmnic erau vreo 700 de externi, pe lângă 44 interni.
Oraşul era plin de seminarişti externi şi eu mă interesam de creşterea lor creştinească, căci ei erau viitorii
păstori în Oltenia, şi eu ca român şi creştin trebuia să-mi fac datoria. Erau prea mulţi şi nu se puteau controla.
Când într-o clasă sunt mai mult de 50 elevi, ştiţi ce control se mai poate face.
Atunci mi-am zis: trebuie să pun mâna de fier.
A venit la ministerul cultelor d. D. A. Sturdza, după repausatul Chiţu, şi a dat o circulară straşnică — n-o voi
uita niciodată—pentru buna rânduială cu privire la promoţia elevilor.
Şi am făcut — iertaţi-mi cuvântul — o prostie, zicând în cancelarie, în faţa profesorilor: „Slavă ţie
Dumnezeule, că văzui un ministru după placul sufletului meu!.”
Că aşa cum doream eu, cu mână de fier să fac rânduială în şcoală, tocmai aşa vrea şi d. Sturdza.
A fost o prostie din partea mea, căci m-am trădat!
Aceasta a trebuit vrăşmaşilor mei ca să mă joace, cum m-au jucat. Mi-au făcut toate mizeriile.
D-lor Senatori, casele din ţigănie, de lângă reşedinţa Episcopiei Râmnicului Noului Severin—cei ce sunt din
Râmnicu-Vâlcea ştiu — sunt case sărace, cu păreţii subţiri, n-ai trebuinţă să vorbeşti tare, ca de la o casă să se audă
la alta tot ce se vorbeşte.
S-a dus acolo unul din profesori —a murit, Dumnezeu să-l ierte — iertaţi că nu sunt aşa familiarizat cu
parlamentarismul — la o femeie de moravuri urâte.
Alături de camera în care locuia acea femeie erau băieţi, copii externi în gazdă, şi auzeau în camera de
alături, că profesorul propunea femei aceleia să-i dea 200 lei pentru ca să vie la mine, directorul seminarului, şi să
zică că-mi cere milostenie.
Aflase, se vede, că nu puteam ţine mâna strânsă.
Tu să te duci să ceri călugărului milostenie, şi când te vei vedea în casă cu el să începi a ţipa şi a striga:
„călugărul nu este om de treabă.”
Femeia a răspuns sunt o ticăloasă, după cum mă vedeţi, dar să, îndrăznesc să mă duc la omul acela, nu fac
fapta aceasta; mai bine să mă trăsnească Dumnezeu.
Profesorul ieşit atunci de acolo şi s-a dus la altă femeie, care-a primit.
Auzind lucrul acesta unul dintre seminariştii de lângă acea odaie a venit la mine şi mi-a spus:
Iată, respectabile părinte, ce are să vi se întâmple. Foarte mulţumesc băiete, i-am zis; să-ţi dau acum şi eu ţie
un sfat: să nu te mai întorci acasă pe calea pe care ai venit, ca să nu te vadă cei interesaţi, că au să te nenorocească; să
te duci pe altă cale.
Ce a făcut călugărul?
A încuiat frumuşel uşa — era în amurgul serei— şi s-a dus şi s-a culcat, fără să aibă trebuinţă de somn, căci
nu puteam să dorm, gândindu-mă: de câte este capabil omul!
Nu a trecut multă vreme şi aud bătând la uşă (ilaritate). Am tăcut ca mortul. După oarecare pauză, după
oarecare tăcere, am crezut că se va fi deznădăjduit şi va fi plecat. M-am sculat şi m-am uitat pe fereastră, spre şosea.
Nu-văd nimic. Va să zică e tot pe-aci. N-am deschis uşa. Mă preumblam prin cameră de colo până colo. Ce să fac?
Aud a doua şi; a treia bătaie în uşă. Călugărul nu a deschis. S-a deznădăjduit femeia, şi a plecat. Am văzut-o cum se
ducea pe drum în vale.
De atunci, Domnilor, mi-am făcut legea vieţii mele, şi s-a făcut la mine ca un fel de a doua fire: Cum intru
în chilioara mea învârtesc cheia în uşă pe dinlăuntru. Ce să mai fac? Acum, ca Episcop, dacă servitorii mei au
trebuinţă de a ieşi din casa episcopală, le spun: Încuiaţi-mi voi uşa pe dinafară, luaţi cheia la voi, iar eu rămân
înăuntru, căci am de lucru în chilie. Pe uşa principală când va veni cineva, voi deschide eu, căci mă vede toată lumea.
Aşa mă apăr până în ziua de azi.
Nu au putut reuşi cu chipul arătat; mi-au înscenat o nebunie.
D. C. G. Dissescu: Ştim că e înscenare.
P. S. Sa Episcopul de Roman: S-a făcut anchetă de către d. Al. Viţu, Dumnezeu să-l ierte! Ştiţi cum s-a
îmbolnăvit şi cum a murit! (Protestări).
Sunt, D-lor, în chestiune. Pentru că d. ministru a pomenit în acuzaţiile aduse, şi chestiunea de la Râmnicu-
Vâlcea, eu sunt dator ca şi în această chestiune să-mi fac apărarea.
S-a făcut anchetă. D. ministru Dimitrie A. Sturdza, socotindu-i pe toţi de bună credinţă ca pe D-sa, a crezut
lesne şi a hotărât înlocuirea, mea din directoratul seminarului.
Ce fac eu după ce primesc ordinul ministerului? Mă apuc îndată, şi scriu o broşură de apărare, căci eu

36
înţeleg D-lor Senatori, că episcopul, preotul, diaconul, dacă vreţi şi orice muritor, care ţine la demnitatea şi la cinstea
sa când este învinovăţit de ceva, demn, creştinesc, omenesc este ca să se apere, să se spele, să se dezvinovăţească şi
dacă nu se dezvinovăţeşte atunci este semn că e vinovat şi trebuie să se dea într-o parte, să vie altul în loc.
Ştiam lucrul acesta şi îndată am procedat la apărare. Am scris răspunsul tipărit, apărându-mă. Ce am zis,
între altele, în apărare ? — Vă rog respectuos, d-le ministru, dacă până acolo a ajuns credinţa noastră creştină către
cinstea preoţilor ortodocşi români, că nu mai sunt crezuţi pe cuvânt, vă rog şi insist să binevoiţi a mă chema la
Bucureşti, să chemaţi toţi medicii d-voastre şi să fiu supus la examinarea corpului.
Voci: A! A! (Zgomot).
O voce: Ar trebui, acum şedinţa să fie secretă.
D. C. G. Dissescu: Trebuia, D-lor, să protestaţi când d. ministru a adus chestiunea înaintea noastră.
P.S.S. Episcopul de Roman: Am mai cerut, fiindcă eram cleric, protosinghel, profesor, director de seminar,
am cerut, pentru cinstea Bisericii, ca şi I.P.S. Mitropolitul Primat să trimită pe medicul Său în comisiunea medicilor
ministerului (Întreruperi).
D-lor Senatori, cum nu aţi fost chemaţi D-voastre la Bucureşti, aşa nu am fost nici eu.
Pentru ce? Oare mai e nevoie să răspund la aceasta? Trebuia să fiu chemat, după cum am cerut, şi trebuia să
fiu dat judecăţii şi să fiu călugăr aruncat în ocnă, să înveţe tot neamul Românesc din ticăloşia unuia ca să se păzească
şi să nu mai facă ticăloşii.
Nimeni din toţi aceia nu au fost chemaţi; şi au tăcut frumuşel, mai ales după apărarea mea.
Era aceasta pe la 1885 şi se scotoceşte şi se scoate acum ca să servească de umbră întunecoasă împrejurul
chestiunii celei mari!
Las la Dumnezeu şi la D-voastre să judecaţi.
D-lor Senatori, actualul d. ministru al cultelor, care repetă această istorioară, era pe atunci secretar general la
ministerul cultelor şi instrucţiunii publice.
De ce, cu toată energia d-sale şi iubirea de cinste şi curăţie, nu a stăruit pe lângă d. ministru să fiu dat
judecăţii şi băgat în puşcărie? D-sa, care ştie acest lucru, oare de ce credinţă e astăzi când vine şi aduce această
chestiune înaintea Onor. Senat, înaintea Ţării, înaintea fiilor mei duhovniceşti?
Eu nu am pretenţia şi nu cerşesc de la nimeni, ca să facă către mine cinstea care au făcut-o fiii lui Noe către
dânsul, pentru că nu m-am îmbătat. Nu pretind de la nimeni să fie către mine Sim şi Iafet; a fost Chaam care si-a râs
de tatăl său.
Dacă cineva, dintre fiii mei duhovniceşti, are ceva în potriva mea? să poftească şi să ceară să mă ducă la
judecată, şi merg înaintea oricărei judecăţi.
E, dar, D-lor Senatori, o vădită nedreptate care mi-o face d. ministru al cultelor şi instrucţiunii publice cu
chestiunea aceea.

Mai aduce altă chestiune:

Niciodată nu s-a pomenit, în biserică cu un episcop, să arunce anatema asupra întregului Sinod.
Mult doream să mă feresc de chestiunea aceasta, pentru că socotesc eu, că este bine să se ocupe de ea numai
S-tul Sinod; fiindcă, însă, sunt provocat, vă rog să-mi îngăduiţi să spun şi eu un cuvânt la cuvintele spuse de. Onor. d.
Dissescu în privinţa lui Flavian, patriarhul Constantinopolei.
Flavian a fost în contra sinodului din Efes de la anul 449, şi pentru că acest sinod propovăduia erezia lui
Evtihie şi a maltratat pe Flavian atât de cumplit încât după trei zile a murit, sinodul acesta a fost numit: sinod
tâlhăresc.
Marcu de la Efes, în contra tuturor, n-a voit să semneze unirea cu Roma.
Vă amintesc numai, fără alte lămuriri, aceste două cazuri, şi cred că sunt destule.
De altmintrelea în „Răspunsul” la adresa prin care am fost chemat să iau parte la şedinţele Consistoriului
Superior Bisericesc, la 14 decembrie acest an, mai sunt şi altele. Nu vreau să vă mai citez şi altele, ca să nu lungesc
prea mult discursul meu şi astfel să vă obosesc.

O altă acuzaţie, D-lor Senatori, ce mi se aduce de către d. ministru este aceasta:

La o oră după ce am citit actul meu de la 12 octombrie a. c., în Sf. Sinod, zice d-sa, a apărut într-un jurnal
cotidian o relaţiune completă asupra celor petrecute la Sf. Sinod, cu portretul P. S. Sale.
Ei bine, şi din acest fapt mi se face un cap de acuzaţie.
Doamne, mare om trebuie să fiu eu în România şi mare putere magică trebuie să am eu, de vreme ce un ziar
mi-a publicat portretul!
Voci: Era Adevărul.
P. S. S. Episcopul de Roman: Oricare ar îi fost, pe mine puţin mă importă, ştiţi că cu nu fac politică.
După cât îmi aduc aminte, imediat ce am citit actul meu în ziua de 12 octombrie, părăsind sala de şedinţe a
S-tului Sinod şi ieşind afară în antreu, îmi apare înaintea ochilor un civil, care mă ia la întrebări, spunându-mi în
acelaşi timp că e ziarist.
Mi-am uitat dacă l-am întrebat de la ce jurnal este.
Şi apoi nici nu aveam dispoziţiune şi nici nu voiam să stau de vorbă. Voiam ca cele ce am citit în şedinţa S-
tului Sinod, să rămână acolo, şi eu tot să mă tot duc, ca să ajung mai repede acasă.

37
 Ziaristul în chestiune, îmi aduc aminte, că m-a întrebat: ce mai am de făcut? Atâta tot.
Eu îmi explic în următorul mod acest lucru:
În tot timpul cât am citit eu în Sf. Sinod actul meu, una din uşi era puţin deschisă, crăpată, cum zicem noi
Româneşte, şi este foarte probabil ca ziaristul acela să fi fost în antreu şi să fi auzit tot ce s-a petrecut în sala
şedinţelor Sf. Sinod.
Cum vă spun, eu nu pot să afirm nimic în mod precis, d. ziarist poate să mă dezmintă; eu nu spun decât
aceea ce presupun, şi nu avansez absolut nimic pozitiv.
Este, însă, probabil că ziaristul a stat în antreu, şi cum eu citesc de felul meu cam tare, a putut lua notă de tot
ce s-a petrecut înăuntru, căci eu când am ieşit l-am văzut toarte emoţionat, ceea ce m-a făcut chiar să-i spun, când m-
a întrebat: dar bine nu m-ai auzit?
M-am despărţit şi am plecat acasă.
Cred, că acela o fi care mi-a dat portretul, odată cu darea de seamă. Ziserăţi D-voastre că e de la Adevărul.
Aşa se explică acel lucru.
Lucrul acesta se poate întâmpla. Ori, am eu putere ca să închid gura ziariştilor şi să le leg mâinile pentru a
nu scrie? Doar este libertatea presei în Ţara aceasta, şi dacă doreşte cineva ca presa să nu dea raport despre ce se
întâmplă în Ţară, cred că este bine să se purceadă pe cale legală, să se vie aici înaintea D-voastre şi a Camerei cu o
lege şi să legiuiţi cele ce veţi crede de cuviinţă şi să puneţi, dacă este trebuinţă, o înfrânare presei. Nu este treaba mea
să mă amestec în lucruri care nu mă privesc.
Ce sunt eu, păcătosul, vinovat de acest lucru? Pentru ce mi se aruncă în spate?
Dar fotografia? Nu pot să ştiu, dar bănuiesc. Ştiţi, D-voastre, că de câte ori se reînnoiesc Corpurile
Legiuitoare prin noi alegeri, aveţi dragostea cu toţii ca să ne fotografiem. Şi mie unuia, cel puţin, nu mi-a trecut prin
minte ca să pretind fotografului ca să strice clişeul meu şi aşa să nu mai aibă după ce copia (Întreruperi).
D.C.G. Dissescu: Nu te lua după ei să răspunzi, Prea Sfinte, căci fac înadins ca să te deruteze (Ilaritate).
P. S. S. Episcopul de Roman: Prin urmare o altă nedreptate care mi se face.

Trec la altă acuzaţie.

O voce: Dar Focşani ?
P. S. S. Episcopul de Roman: Viu şi la aceea. Vă voi servi cu mare plăcere şi cu dragoste.
O voce: mai sunt multe?
D. C. G. Dissescu: D-lor Senatori, regret că nu v-aţi bătut joc de mine; să vă puneţi cu mine, nu cu P. S. Sa,
un bătrân fără experienţă parlamentară.
P. S. S. Episcopul de Roman: Mi s-a făcut învinuirea...
O voce: Care?
D. C. G. Dissescu: Aceste întreruperi şi batjocoriri la fiecare clipă mă revoltă. Aş fi vrut să mă întrerupeţi pe
mine, dar nu pe P. S. Sa, un om bătrân şi neobişnuit cu vorbirea parlamentară.
P. S. S. Episcopul de Roman: Declar că deşi nu sunt experimentat, dar mă pricep ca să mă apăr aşa cum pot
(aplauze), şi dacă nu o fac la fiecare ocaziune, este ca să vă gândiţi că sunt călugăr şi episcop. Şi vai de capul
călugărului şi al femeii fără bărbat! (Ilaritate, aplauze).
D-lor Senatori, pentru ce vai de capul lor?
Pentru că ori de câte ori sunt atacaţi, nu sunt în stare să se apere singuri din cauza gingăşiei poziţiunii lor.
De aceea de multe ori sunt dator să fac pe prostul şi să tac şi să aştept până îmi veţi da răgaz ca să-mi fac
datoria cum voi putea.
De ce nu m-am pronunţat asupra proiectului de lege, în conferinţele particulare ce au fost?
De ce am tăcut?
Dacă nu greşesc data, dar pe cât mi-aduc aminte, a fost o întrunire imediat după Sfintele Serbători ale
Crăciunului şi anului nou 1909. A ţinut o conferinţă d. ministru cu Episcopii şi cu Mitropolitul răposat Iosif
Gheorghian, Dumnezeu să-l ierte! acasă la Mitropolitul, unde ne-a făcut cunoscut primul proiect al d-sale.
Eu ca mai de curând episcop, ca mai tânăr în episcopat, am crezut de cuviinţă ca să las loc de vorbă celor
mai bătrâni în episcopat decât mine, precum şi I. P. Sfinţitului Mitropolit— Dumnezeu să-l ierte,— iar de mă va
întreba şi pe mine mai la urmă, să răspund şi eu. Chestiune de bună cuviinţa.
Apoi am văzut că îndată ce d. ministru a dat citire proiectului, cel dintâi care a luat cuvântul a fost P. S. Sa
Episcopul Râmnicului, Domnul Atanasie, actualul Mitropolit Primat.
D. Al. Tătăranu: De ce Domnul Atanasie?
P. S. S Episcopul de Roman: Aşa se vorbeşte bisericeşte.
Văzând pe P. S. Sa că ia cuvântul şi cu atâta putere şi energie combate proiectul d-lui ministru, în cât a ajuns
la un fel de ceartă între P. S. Sa şi d. ministru, bietul Mitropolit, care era suferind, se făcu şi mai mic decât era, de
părere de rău, că în casa lui se petrece o asemenea întâmplare ca aceasta, şi a făcut apel la noi ca să ne mai
astâmpărăm inima, să ne domolim cuvintele.
Nu ştiu ce va fi făcut d. ministru, dacă n-ar fi ţinut socoteală de persoana şi autoritatea bătrânului Mitropolit.
De sigur îi face mare cinste că s-a stăpânit, cred din respect, dacă nu către episcopi şi ceilalţi, dar să zic:
către Bătrânul.
Bine a făcut că s-a stăpânit!

38
 În sfârşit se termină conferinţa şi ieşim afară, eu neluând cuvântul.
De ce? — Pentru că mi-a plăcut cum fratele meu mai vechi în hirotonie, P. S. Sa Episcopul de Râmnic, a
tratat chestiunea, afară de nepotrivita asprime cu care trata pe d. ministru.
Mi se pare că trebuia să fie mai puţin dârz. Cred că se cuvine să fim energici, dar şi blândeţea trebuie s-o
întrebuinţăm faţă de oricare muritor, cu atât mai mult faţă de un ministru al Ţării.
Ieşind afară în geamlâc, ce cuvânt îmi rosteşte Fratele Atanasie al Râmnicului, la dreapta mea, lângă mine?
„De acum, P. S. Frate, noi suntem ca nişte oi spre junghiere.”
Adică: noi, Episcopii, de acum, adică după ce auzirăm acest proiect, suntem ca nişte oi spre junghiere, gata
de a fi jertfite. Ce răspund eu, Gherasim al Romanului? — „Sărut mâna P. S. Stăpâne, vă mulţumesc de modul cum
aţi vorbit, dar prea aspru aţi fost; dacă eraţi mai blând, era mai bine; dar din punctul de vedere al canonicităţii aţi fost
admirabil. Să fiţi sigur P. S. Stăpâne, că toţi P.S. Fraţi, Te vom seconda, vom fi alături cu P. S. Ta.”
Ne-am sărutat mâinile şi ne-am despărţit de la scară, fiecare plecând întru ale sale, şi nu ne-am mai văzut de
atunci la nici o întrunire. Cel puţin ei unul nu am mai fost chemat şi n-am luat parte la vreuna.
Dacă memoria mă înşeală, rog pe cei ce ştiu, a-mi aduce aminte şi voi recunoaşte. Ştiu însă că nu am mai
luat parte la nici o conferinţă cu onor. d. ministru al cultelor.
Până când? Până la 6 februarie a. c., orele 8 dimineaţa, aici în Senat, în sala secţiunii a V-a, la stânga cum
intri în antreu.
Acolo d. ministru a dat citire iarăşi proiectului, mi se pare acum modificat, după dorinţa I. P. Sfinţitului
Atanasie Mironescu.
Am luat şi eu cuvântul, după cât mi-aduc aminte, după P. S. Sa Episcopul de Argeş, şi am arătat şi eu
părerile mele aici, şi a putut înţelege d. ministru, că nu aprob proiectul în punctele ştiute — ca să nu lungesc vorba.
Au luat şi alţii cuvântul şi ne-am despărţit.
Într-o vorbire a d-lui ministru de culte — nu ştiu care, căci nu ţin minte — d-sa a spus că ne-am fi întrunit
cu nişte teologi, profesori de teologie. Eu nu am nimic pe sufletul meu. S-or fi întrunit alţii, dar fără de mine. Nu ştiu
altă întrunire decât de aceea de care am vorbit; nu ştiu.
Prin urmare, D-lor Senatori, cum rămâne cu acuzaţia aceasta, că n-am zis nimic în contra anteproiectului de
lege?
Că am făcut? Că am aprobat proiectul, când eu vă arătai raţiunile pentru care am tăcut?
Iar altă nedreptate, şi trecem înainte.

O altă acuzaţie pe care mi-o aduce d. ministru de culte este, că n-am respectat legile Statului.
A mai zis că la 5 mai n-am protestat în şedinţa Sf. Sinod.
Ei bine, D-lor Senatori, vă aduceţi aminte din ceea ce am vorbit primăvara trecută aici înaintea D-voastre,
faţă de respectul ce datorez eu şi noi toţi ierarhii, Statului şi legilor Statului. Ziceam:
„Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul Statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi
Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca Statul să nu ne mai fie, cum ne
este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui. Ei bine, noi şi atunci
suntem datori ca să respectăm Statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne spunem şi noi cuvântul, în virtutea
libertăţii conştiinţei.”
Până aici a binevoit să mă citeze d. ministru, şi înaintea D-voastre şi înaintea Onor. Camere. De aci înainte a
pus hotar pe care n-a voit să-l treacă, — se înţelege, pentru cuvintele d-sale; — eu însă, care sunt acuzat, sunt dator
să mă apăr, sunt dator să completez.
Iacă şi partea doua:
„Căci precum suntem datori respect şi supunere Statului şi legilor Statului, precum suntem datori să ne
supunem — după cum zice Evanghelia — Kesarului: să dăm Kesarului ce este al Kesarului, tot aşa suntem datori în
acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de
cum îl înţeleg eu, de aceea repet şi zic: să legiuim împreună cu prietenie— şi se cuvine să legiuim împreună cu
prietenie şi cu frăţie — să ne dăm mâna spre binele Bisericii şi al Statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică,
cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos
scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al Statului.”
Ei bine, vedeţi că eu îndată ce am văzut că nu se stă în hotare, a trebuit să mă ţin de cuvânt.
Eu sunt consecinţe cu ceea ce am zis.
Eu ce am făcut şi am zis atunci, am ţinut firul, lanţul neîntrerupt, eu nu m-am contrazis niciodată.
Prin urmare, altă nedreptate.

Relativ de atitudinea mea în sesiunea din mai a. c., a Sfântului Sinod, sunt cunoscute cele ce le-am scris în
actul meu de la 12 octombrie a. c., în care se citeşte:
„Nădăjduiesc, Înalt Prea Sfinţite, că chestiunile ce ridic nu le veţi numi şi acum „oţioase” cum le-aţi numit
în Senatul Tării, în şedinţa de la 12 martie 1909 (Dezb. Sen. No. 34, pag 239, col. 3), şi pentru aceea n-aţi binevoit să
daţi vreun răspuns la întrebările ce pusesem, care întrebări, totuşi, au contribuit la modificarea art. 18 din proiectul de
lege sinodală, deşi nu în felul cum eu cerusem atunci în Senatul Ţării, şi cer şi acum în urma atitudinii mele din Sf.
Sinod, în luna mai 1909, contrară proiectului de regulament pentru consistoriul superior bisericesc, când Înalt Prea

39
Sfinţia Voastră aţi binevoit să-mi ziceţi, că acea atitudine este „un început de rebeliune, pe care nu o veţi tolera.” Eu
v-am răspuns atunci, că n-aveţi decât să-mi aplicaţi canonul 74 al Sfinţilor Apostoli, adică să mă chemaţi în judecată
înaintea Sfântului Sinod, iar eu fără împotrivire mă voi supune, plecându-mi capul spre lovire, dacă aceasta se va
găsi cu cale, drept plată că-mi fac datoria, cerând respectarea dogmelor şi supunerea la canoanele Bisericii. V-am
cerut tot atunci să faceţi ca să fiu chemat şi în judecata Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie, promiţând că nu-mi voi
lua apărători, căci singurul meu mijloc de apărare este şi va fi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul”, este şi va fi dreptatea şi adevărul.”
La 24 mai am slujit la Iaşi, cu ocaziunea unei hirotonii de Arhiereu. Mi s-a zis: de ce nu ai protestat atunci,
de ce nu ai dat alarma care ai dat la 12 octombrie, de ce nu ai făcut denunţarea care ai făcut atunci, şi ai lăsat să o faci
mai târziu?
D-lor Senatori, am crezut şi cred că trebuie răbdare multă şi stăruinţă îndelungată, până când m-am convins
că se arată în destul de îndărătnici pentru a intra pe calea canoanelor şi a dogmelor.
Am dat timp să se gândească şi să se răzgândească, să nu tăiem capul aşa de o dată.
Când am văzut că după atâta îndelungată răbdare şi chibzuinţă, în loc să se facă intrare pe calea dogmelor şi
a canoanelor, văd poruncă straşnică cu privire la alegerile pentru Consistoriu, atunci m-am convins că nu mai este
îndreptare, şi am zis că trebuie să fac pasul pe care l-am făcut, trebuie să fac denunţare, iar nu acuzaţie, să dau
alarmă, iar nu să acuz, că este erezie, că este anticanonicitate, şi să se pronunţe cei în drept, şi am făcut-o aceasta...
D. Theodor Ioan: Erezie era de la mai.
P. S. S. Episcopul de Roman Gherasim Saffirin:... întemeiat, D-lor Senatori, pe canonul al XlV-lea, unit cu al
XV-lea al Sf. Sinod I—II din Constantinopole, care îmi dă dreptul să fac ceea ce am făcut.
În canonul 15 al Sinodului întâi al doilea citim: „Cele rânduite pentru presviteri, episcopi şi mitropoliţi, cu
mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun presviter, sau episcop, sau mitropolit ar
îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său şi n-ar pomeni numele lui, precum este hotărât şi
rânduit, întru dumnezeiasca mistagogie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţoşare şi de deplina lui osândire ar face
schismă, acesta, au hotărât Sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia, dacă numai se va vădi că au nelegiuit
acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se
depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă şi rump unirea bisericii: că cei ce se despart pre sineşi de
împărtăşirea cea către întâi şezător al lor, pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade sau de sfinţii Părinţi, de
acela adică, care eresul în public II propovăduia şi cu capul descoperit în Biserică îl învăţa, unii ca aceştia nu numai
canoniceştei certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pre sineşi despre împărtăşirea numitului episcop mai înainte de
Sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednici, că nu au osândit Episcopi,
ci minciunoepiscopi şi minciunoînvăţâtori, şi nu cu schismă au rumpt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de
schisme şi de împărţiri.”
Tâlcuirea din Pidalion atât a canonului acestuia cât şi a canonului 14 al aceluiaşi Sinod este aceasta: „Cele
ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi şi mitropoliţi, aceleaşi le rânduieşte şi cu mult mai vârtos,
canonul acesta, pentru patriarhi, zicând: însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem, sau
ierosilii (adică furare de cele sfinte) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul şezător al lor; iară
dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se
despart de ei şi mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de aceia,
nu numai nu se osândeşte, ci şi de cinstea cea cuvenită, ca nişte Dreptslăvitori, sunt vrednici, că nu au pricinuit
schismă bisericii cu osebirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciunoepiscopilor acelora.”
,Iată, D-lor Senatori, pe ce canon am fost întemeiat de am dat alarma şi am luat măsuri de apărare a
sufletului meu şi al celor ce îmi sunt încredinţate, şi m-am despărţit, potrivit canonului acestuia, care îmi dă această
autoritate.
D. Theodor Ioan: Cam târziu, aici e acuzaţia, căci aţi lucrat împreună.
P. S. S. Episcopul de Roman: Am arătat rezoanele pentru care am întârziat; cred, D-lor Senatori, că nu mai e
nevoie să mai repet.
D-lor Senatori, mi s-a mai adus altă acuzaţie: că am fost în contra arhiereilor titulari, declarându-i
anticanonici; că am fost şi eu arhiereu titular, prin urmare şi eu am fost anticanonic, deci cum stau? Ei bine, D-lor m-
am sculat, precum ştiţi, în contra necanonicităţei arhiereilor, nu din punctul de vedere al puterii darului arhieresc cu
care sunt împodobiţi, ci din punctul de vedere al cerinţei canonice de a avea fiecare eparhia sa. N-am cerut ca actualii
arhierei să fie îndepărtaţi cumva şi dezbrăcaţi de puterea lor arhierească, ci am cerut să fie înaintaţi la vreme
episcopi, mitropoliţi; iar alţii în locul lor să nu se mai facă în condiţiunile de azi, mai ales că legea de astăzi îi
tratează ca pe simpli Arhimandriţi de Scaun, puşi sub ordinele Episcopului, pe când canoanele nu permit să fie doi
Episcopi într-o cetate, ci fiecare să-şi aibă Eparhia sa.
Iată, d-lor Senatori, că v-am împrospătat ideea despre cum am combătut eu pe arhierei. Deci dar, pentru ce
mă învinovăţeşte d. ministru.
Altă nedreptate: broşurile scrise. Pentru faptul că pe mine mă apără un jurnal şi broşurile scrise de către
autori cu alte vederi decât ale noastre, d. ministru mă face de părtăşie cu vrăşmaşii Bisericii Creştine Ortodoxe.

40
 Cred că face aluziune d. ministru la directorul revistei Vestitorul, d. Theodorian17.
Ei bine, D-lor, e adevărat că cunosc de mult pe d. Theodorian. Am cunoştinţă cu d-sa, dar nu prietenie, cum
înţelegem cu toţii, de aproape. Atâta sunt eu de prieten cu d. director al jurnalului Vestitorul, în cât vă rog să-mi daţi
voie să vă spun o întâmplare, din care veţi înţelege prietenia mea cu d. Theodorian.
A trecut din viaţa aceasta regretatul Vasile Lascăr. Mă pomenesc cu o scrisoare de la d. Theodorian şi cu o
listă de subscripţie pentru ridicarea unei statui în onoarea răposatului Vasile Lascăr. Bună idee, însă mie nu mi-a venit
la socoteală.
O voce: Socoteală din economie.
P. S. Sa Episcopul de Roman: Nu; vă înşelaţi. Deşi sunt sărac, aş fi putut să dau 20 de lei; dar nu voiesc să
fac politică, pentru că, D-lor Senatori, clericul care face politică militantă, ajunge la durerosul rezultat să-şi sfâşie
turma ce i s-a încredinţat, în două şi în trei; a sfâşiat cămaşa cea necusută de mână a lui Iisus Hristos, a sfărâmat
unitatea Bisericii, clericul acela, căci omul nu mai vine cu inima plină şi deschisă la el să-şi mărturisească gândurile,
fiindcă zice că popa e al cutărui sau cutărui partid. De aceea cred că e bine să-şi dea votul mut şi să se întoarcă mut.
Politică militantă să nu facă. Ce, credeţi că nu aş fi dat 20 lei? Dacă credeţi că nu miroase a politică, voi da de aci
înainte.
L-am refuzat pe d. Theodorian spunându-i că miroase a politică. S-a supărat pe mine şi mi-a scris o
scrisoare cam asprişoară. I-am răspuns cum se cuvenea, alăturându-i scrisoarea d-sale la a mea, rugându-l să o
păstreze. Mi-a mai scris şi mi se pare că nu-i am mai răspuns.
Iată prietenia dintre mine şi dintre directorul ziarului Vestitorul; iată pentru ce sunt învinuit că am dat mâna
cu vrăşmaşii Bisericii!...
D-lor Senatori, interesaţi-vă acum, dacă e posibil, despre tot ce vă afirm în aceste momente, şi în timpul cât
D-voastre veţi face aceasta, pe mine să mă sechestraţi aci, trimiţând omul D-voastre de încredere pe care-1 voiţi la d.
Theodorian ca să-1 întrebe asupra celor ce vă spun eu acum şi să vă convingeţi dacă cele ce vă spun eu sunt
adevărate sau nu.
În acelaşi timp mai puteţi să întrebaţi pe d. Theodorian dacă de atunci şi până acum, până în momentul de
faţă, m-am mai încercat eu, fie direct, fie indirect, să mă împrietenesc cu d-sa în urma corespondenţei aceleia cam
oţerite şi în caz, D-lor Senatori, când se va constata că lucrurile sunt altfel de cum le istorisesc eu, primesc să fiu
spânzurat de limbă în mijlocul Bucureştilor.
Iată în ce constă prietenia mea cu persoanele de care mă acuză d. ministru.
Vă mărturisesc, D-lor Senatori, că citesc şi eu jurnalul acesta, după cum citesc multe alte jurnale, de câte ori
am vreme, pentru că socotesc că sunt dator, nu spre a face politică, dar să ştiu ce idei se strecoară acolo; şi dacă sunt
unele contra Bisericii mele, pe care sunt dator să o apăr, eu să iau măsuri de apărare.
Eu vreau să mai ştiu, D-lor Senatori, cine vine la dăscălie în Eparhia mea, cine se impune acolo—cu voie,
fără voie— şi să iau măsurile necesare, că de aceea m-a pus Dumnezeu pândar în via ce mi s-a încredinţat, şi să strig:
cine e acolo? Şi dacă nu vor să înţeleagă, atunci întrebuinţez arma duhovnicească.
Citesc, aşadar, şi eu, diferite gazete, D-lor Senatori, şi văd că în ele se scriu multe lucruri.
Aşa, nu demult, am găsit în „Vestitorul” o corespondenţă între un ierarh, care nu sunt eu, şi între d. director
al acelui jurnal.
În acea corespondenţă se dă pe faţă uneltirile împotriva colegilor de episcopat ai acelui ierarh, pentru ca să
poată răzvrăti şi pe ceilalţi contra unora din aceia. Ei bine, D-lor Senatori, eu nu am făcut lucrul acesta, pentru
Dumnezeu, nici nu-l fac şi nici nu mi-a trecut cândva prin minte să-l fac.
De ce, dar, să fiu acuzat?
Cum să mi se strepezească mie dinţii, când n-am mâncat aguridă?
Dar, D-lor, în acel jurnal se publică multe, multe, multe... Şi ca să nu fiu învinuit şi să nu mi se zică că sunt
răutăcios, prefer mai bine să tac, pun streajă gurii mele!
Toţi acei, însă, câţi citesc lucruri împotriva loruşi, sunt datori să se spele, şi cine nu se spală, rămâne rău,
rămâne rău în faţa Bisericii, rămâne rău în faţa Ţării!...
Toţi aceştia, aşadar, sunt datori, caută neapărat să-şi limpezească situaţiunea.
D-lor Senatori, făcut-am eu ceva dintre acestea? M-am plimbat eu două ore noaptea cu directorul jurnalului
aceluia?! L-am chemat eu vreodată la telefon?! Trimis-am vreun telefon viu ca să ţină corespondenţă între mine şi d-
sa?! Să se probeze toate aceste acuzaţii şi dacă se vor dovedi, atunci sunt vinovat şi primesc orice osândă.
Până atunci, însă, nu pot să fiu acuzat de către nimeni.
Ei bine, D-lor Senatori, eu nu mă ştiu vinovat cu nimic; pentru ce, dar, mi se aduce asemenea învinuiri?! E,
prin urmare, mare nedreptatea ce mi se face!
Vedeţi că mă cercuesc în jurul cuvântului nedreptate. Doamne, multe aş putea să zic, însă... Dumnezeu să ne
ierte!...

17 MARIN THEODORIAN CARADA, autor al unui manual de drep canonic Drept Canonic Oriental, Bucureşti
1905-1907 în trei volume ce cuprind canoanele comentate catolicizant. apud Pr.prof.univ. dr. AL. I. STAN, Drept
Bisericesc Ortodox, (curs pentru anii III-IV) Tîrgovişte 2002. Theodorian trece la greco-catolicism şi este implicat în
criza bisericească din anii 1909-1911, apud Pr. prof. univ. dr. M. PĂCURARIU Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. III, Ed. Inst. Biblic. 1994

41
 Apoi sunt acuzat de o parte, cum vedeţi, că am dat mâna cu Papa de la Roma şi că sunt una şi una cu Papa
de la Roma. Dar dacă sunt mână în mână cu Papa de la Roma, cum se potriveşte că d. ministru în acelaşi timp să-mi
facă capăt de acuzaţiile, care urmează, că am făcut act de nenaţionalism, de turburător în Biserică şi Stat, prin actul
de la 12 octombrie, că am pomenit acolo numele de „Biserica de la Constantinopole?
Ei, D-lor Senatori, ori sunt cu Constantinopolul şi am raporturi canonice şi atunci nu-s legat cu Roma, ori
sunt Roman, cu Roma, şi atunci nu mai rămâne acuzaţia ce se aduce că sunt cu Constantinopolul.
Apoi din două trebuie să fie una.
Bine, D-lor Senatori, cu Roma nu pot fi, pentru că avui onoare acuma să arăt pentru ce.
Onor. d. Dissescu v-a spus acum ce am scris eu pentru apărarea credinţei ortodoxe, în sânul Bisericii
Române. Am tradus din franţuzeşte „Papalitatea eretică” la care ţin şi în ziua de azi. Ei bine cum mai sunt unit cu
vrăşmaşii Bisericii noastre? Ce am făcut prin actul meu de la 12 octombrie, ca să fiu acuzat că, pentru că am pomenit
de Patriarhul şi de legăturile noastre dogmatice şi canonice cu el, ca şi cu toate Bisericile Autocefale de Răsărit, am
făcut o crimă naţională şi bisericească?
Cuvintele acestea le ştiţi cu toţii că sunt trecute în lege, sunt trecute în Constituţie. Bine, Constituţia noastră
prevede unirea noastră dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit, în fruntea căreia este Biserica
patriarhală din Constantinopole. Bine, lucrurile acestea care sunt şi în lege le-am adus în sânul Bisericii, în Sf. Sinod,
şi îmi face d. ministru o acuzaţie din aceasta, că am vătămat interesul naţional, că sunt un răzvrătitor al Poporului
român şi al Bisericii Ortodoxe Române? Bine, să înţeleagă cine o înţelege aceasta, dar este o vădită nedreptate.
D. ministru mă învinuieşte că am combătut la 1895 regulamentul Sfântului Sinod relativ la costumul
preoţilor. Aşa a fost, aşa este şi va fi convingerea mea. Chestie de convingere. Şi mă întreabă d. ministru că, pe care
canon m-am întemeiat? Răspund, deşi nu mi-a făcut onoarea să mă asculte; şi îmi pare rău, căci eu în potriva Statului
nu am nimic de zis, am tot respectul pentru Stat şi pentru toate legile Statului şi pentru toate autorităţile legitim
constituite şi prin urmare şi pentru onor. d. ministru, cu toate că d-sa mi-a adus atâtea acuzaţii pe care le socotesc ca
atâtea interpelări. Şi vedeţi că răspund pe cât ţin minte, căci la interpelare trebuia să mi se dea şi mie răgaz de trei zile
să-mi aduc orice acte voi avea şi dosarele de la cancelaria episcopală şi să le consult, căci sunt şi eu om, uit, nu ţin
toate minte, şi să dau răspunsuri cu care să vă fac mai mare mulţumire D-voastre şi D-lui ministru şi Onoratului
public român din toată Ţara.
Am onoare a răspunde că, după câte ţin minte, m-am întemeiat pe canonul al 27-lea al Sinodului al V—VI-
lea ecumenic, care hotărăşte, că preotul dacă îşi va lăsa costumul său şi va umbla într-altfel — spun după cum îmi
aduc aminte, ideea însă este exactă — şi se va prezenta neregulat, pe o săptămână să se suspende de la cele preoţeşti,
afurisindu-se. Se înţelege că dacă la sfârşitul săptămânii se poartă tot astfel, va fi afurisit iarăşi pe o săptămână, şi tot
astfel până va intra în rânduială. Măsură înţeleaptă, pedagogică; îl ia cu binişorul, pentru ca în pace, cu linişte şi
dragoste să se cuminţească.
Am dezvoltat canonul, am adus probe din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţie în favoarea tezei mele. Şi dacă îmi
aduc bine aminte am zis că, canoanele Sinoadelor ecumenice nu se pot desfiinţa decât de un Sinod ecumenic. Aceasta
ca să fie zis, însă în realitate, D-lor Senatori, nu se pot desfiinţa, căci ceea ce a făcut un Sinod ecumenic este bine
făcut, căci este asistat de Sf. Duh, şi cel ce vine nu desfiinţează, ci întăreşte, dezvoltă. Deci mai drept este a zice că
întăreşte şi dezvoltă.
Ei bine, d. ministru mi-a făcut şi din aceasta o acuzaţie, zicându-mi că am mania de a mă împotrivi, de a stă
împotriva tuturor.
D. ministru mă acuză, apoi, că aş fi avut neînţelegeri cu Onor. Guvern şi apoi cu membrii Sfântului Sinod.
Apoi bine, D-lor Senatori, când păzeşti legile şi canoanele, eu nu îţi zic nici dă-te mai încolo; când însă nu
le păzeşti, sunt dator, ca pândar, să te chem la dreptate cu ajutorul luminilor ce mi le pune la îndemână Sf. Scriptură
şi Sf. Tradiţiune, şi să nu îţi las sufletul să se piardă, ci să-1 aduc la mântuire. Iată cum stă şi cu chestiunea aceasta, că
aş fi avut neînţelegeri cu Guvernul şi apoi cu membrii Sf. Sinod:
Că m-ar fi rugat I. P. S. Partenie, fost Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. ca să vin la Sf. Sinod şi nu am venit
nu este exact, D-lor Senatori.
Şi ca să scurtez vorba, — căci d. ministru, pentru a înmulţi capetele de acuzare, a repetat aceeaşi acuzaţie de
două şi de trei ori, ba pe una chiar de patru ori, — eu pe cât voi putea am să caut să le adun la un loc pe toate cele de
un fel, şi va fi şi pentru mine mai bine şi pentru D-voastre, căci nu vă voi ţine, prea mult timp.
Această chestiune, D-lor Senatori, a refuzului meu de a mă duce la Sf. Sinod, după chemarea I. P. S.
Mitropolit al Moldovei, despre care a vorbit d. ministru, stă în legătură cu altă acuzaţie, care s-a repetat de trei ori în
decursul acuzaţiilor, că aş fi lăsat penitenciarul Târgul-Ocna ne servit cu cele religioase.
D. N. Săveanu: Şi spitalul din Focşani.
P. S. Sa Episcopul de Roman: Mi-e şi drag şi neplăcut ca să vorbesc. Mi-e drag să vorbesc, pentru că
chestiunea dreaptă este de partea mea, şi îmi e neplăcut să vorbesc, pentru că voi fi silit a arăta pe d. ministru ca
nefăcând dreptate.
Aş fi dorit să nu fim în neînţelegere, că aşa stă bine să fim faţă de Ţară, mână în mână, spre întărirea
Norodului şi a Bisericii.
Cred că de bună credinţă m-a acuzat d. ministru, dar cred că s-a înşelat.
D-lor Senatori, la Târgul-Ocna, — ca să dăm lucrurile pe fată, — este penitenciarul de care aveţi cunoştinţă.
D. Theodor Ioan: Are preot?

42
 P. S. Sa Episcopul de Roman: Aveţi răbdare. N-am luat cuvântul ca să mă ajute cineva în a-mi face datoria.
Vă sunt foarte recunoscător că-mi daţi ajutor, dar, iertaţi-mă, am mândria aceasta ca deocamdată să nu mă slujesc de
el. .
D-lor Senatori, penitenciarul de la Tg.-Ocna cade bisericeşte pe teritoriul parohiei Precista-Mare. La
Precista-Mare au fost până la începutul episcopatului meu doi preoţi; unul a murit şi a rămas acum unul şi nu doi,
cum spune d. ministru. Despre aceasta rog să se ţină socoteală.
Acest preot al parohiei, după legea noastră românească şi bisericească a clerului de mir, este reprezentantul
Episcopului în parohia sa, iar nu sluga lui.
Voi vorbi eu de slugi mai pe urmă, — las la sfârşit. El este reprezentantul Episcopului în parohia aceea, pe
tot teritoriul ei, că aşa spune legea. În timpul Guvernului conservator, nu ştiu pentru ce rezon, — cei localnici l-or şti,
eu nu-1 ştiu — s-au ivit neînţelegeri şi s-a căutat ca Prea Cucernicul Preot Arghir Goagă, parohul de acolo, să se
retragă de la penitenciar, şi s-a retras. Iar l-am numit, după cât ţin minte, şi când aţi venit D-voastre la putere iar s-a
găsit, că preotul nu este bun, şi zor nevoie ca preotul să fie scos. D-lui ministru sau d-lui director general al
închisorilor — căci îmi pare că de acolo îmi venea ceva- — i-am spus: nu se scot preoţii din locul lor aşa cum se
scoteau pe vremea logofătului Costache de la Sf. Episcopie a Argeşului.
Nu se scot preoţii din locurile lor aşa după pofte. Nici eu episcopul, dacă aş avea ceva contra vreunui preot,
nu mi-aş putea permite să fac ce aş vrea trebuie scos cu anchetă, cu rânduială, dacă este vinovat.
Mi s-a zis, totuşi, că eu sunt răzvrătit în contra Guvernului. Pot fi eu, era dreptul lui ca să slujească acolo. Eu
am respectat legea şi am zis: Găsiţi probe de vinovăţie preotului şi să ştiţi că împreună cu d-voastră mă voi face
acuzatorul lui, îl voi da împreună cu d-voastră pe mâna Consistoriului şi să facă cu el, după lege şi canoane, ce o găsi
de cuviinţă.
După lege, d-le ministru, iar nu cum voiţi d-voastră, nici după placul meu ca episcop, sau al altuia.
Apoi dacă tindem, D-lor Senatori, ca să ne facem fiecare poftele, înţelegeţi unde ajungem.
Mi s-a zis, totuşi, că eu sunt răzvrătit în contra Guvernului. Pot fi eu acuzat de răzvrătire pentru că ţin la
legile votate de Corpurile Legiuitoare ale Ţării mele?
Aceasta e o vină pentru mine, D-lor Senatori?
D. Theodor Ion: Ţii la ele când îţi convine.
P. S. S. Episcopul Romanului: Nu s-a voit să se intre în lege, în ruptul capului.
Dar ce pot să fac eu, decât să ţin la lege şi la canoane?
Făcând aşa, pot fi eu răspunzător dacă se pierde vreun suflet de acolo?
Nu! Spun aceasta în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Eu sunt dator, sub pedeapsa de a mi se lua capul, duhovniceşte, să respect sfintele canoane şi legile Ţării
mele.
Că din cauza aceasta se poate întâmpla să am multe suferinţe, am cel puţin conştiinţa împăcată că mi-am
făcut datoria.
Dacă este cineva vinovat, sunt acei care nu respectă legea şi canoanele, acei care nu vor să facă anchetă,
acei care nu voiesc să se facă judecată, ci vor ca hotărârile să se ia după placul lor. Aceştia sunt vinovaţi.
De altfel, să credeţi, D-lor Senatori, că toţi creştinii care au murit în acel penitenciar, dacă au murit, au murit
întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, dacă au dorit mărturisire şi împărtăşire. Chiar dacă n-au avut parte de ele, ei
totuşi, ca creştini, sunt primiţi în împărăţia lui Dumnezeu.
Să ilustrez aceasta cu un exemplu, pe care îl iau din cărţile noastre călugăreşti:
Un om în toată viaţa lui a dorit călugăria, dar n-a avut parte de ea. A murit şi parte de ea n-a avut.
A venit un altul la călugărie şi s-a făcut călugăr, dar de multe ori mintea îi era departe de la Dumnezeu;
mintea lui rătăcea pe la toţi cu cei care trăise în viaţa mirenească.
A murit şi acesta şi a fost îngropat.
Când s-au dezgropat, după legea noastră creştinească, a făcut Dumnezeu minunea aceasta, că s-a găsit haina
mireanului pe călugăr, iar haina călugărului pe mirean.
Vedeţi, D-lor Senatori, că Dumnezeu se uită la inimă; se uită la fapte, nu la lapte.
Dacă cei de la penitenciar au fost porniţi în inima lor spre pocăinţă şi au dorit mărturisirea la duhovnic şi
împărtăşirea, sunt primiţi înaintea lui Dumnezeu.
Dacă n-au avut parte de mărturisire şi împărtăşire, vina nu este a mea, căci eu m-am ţinut de sfintele
canoane şi de lege.
Ca să mă facă d. ministru să mă plec, adică să calc legea şi sfintele canoane s-a rugat de I. P. S. Partenie, pe
atunci Mitropolit al Moldovei, ca să uzeze de autoritatea sa — după cum crede d. ministru că ar avea autoritate să
poruncească Mitropolitul ca unui protopop sau ca unui stareţ de la mănăstirile sale unui Episcop, care, după canoane,
e Chiriarh — şi să mă cheme la Bucureşti, căci eram la Roman. M-a şi chemat telegrafic; dar tot telegrafic l-am rugat
să binevoiască a-mi spune despre ce putea fi vorba, căci îl pot servi mai bine de la Roman, de oarece putând fi vorba
despre o chestiune de administraţie, am lângă mine cancelaria şi pot uşor să răsfoiesc dosarele, şi să-i fac serviciul
precum îi doreşte inima.
În urma răspunsului meu, I. P. S. Sa mi-a trimis o scrisoare, arătându-mi cazul; cazul era acesta de care
vorbirăm până acum, ca să viu să ne înţelegem, că Paştile sunt aproape, că trebuie credincioşii împărtăşiţi şi celelalte.
Eu am răspuns la scrisoare, cum se cuvenea, în hotarele canoanelor şi bunei cuviinţe, dar energic, pentru că

43
eram dator să-mi apăr drepturile mele ca Chiriarh, fiindcă nu mă pot face protopop, nici stareţ de mănăstire, când
sunt Chiriarh în Eparhia mea, căci aşa îmi poruncesc canoanele. L-am nemulţumit pe I. P. S. Mitropolit; îmi pare rău
pentru persoana sa ca om, dar nu-mi pare rău că mi-am făcut datoria.
Aşa stă chestiunea cu penitenciarul. Înţelegeţi nedreptatea care mi se face.

Viu acum la cazul de la Focşani, după care va urma cazul de la Precista-Mare din Roman.
Chestiunea începe cam de pe la anul 1902. În acel an îmi cer epitropii spitalelor şi ospiciilor Sf. Spiridon din
Iaşi binecuvântare ca să mai aibă un preot la biserica spitalului Profetului Samuil din Focşani, şi că persoana pe care
o doresc este tânărul Ştefan Bazgan, licenţiat în teologie.
Răspunzând favorabil, mi-au cerut în formă şi am dat cuvenita binecuvântare. A venit tânărul, l-am hirotonit
diacon şi preot şi l-am trimis la biserică.
A slujit, câtă vreme a slujit, dacă aş avea dosarele v-aş spune cât, şi au intrat neînţelegeri între el şi o seamă
din cei de la Focşani.
O voce: Din cauză de economie.
P. S. S. Episcopul de Roman: Vor mai fi şi altele.
Cineva din localitate mi-a cerut verbal şi în particular să fac cum voi şti şi să îndepărtez pe preotul Ştefan
Bazgan de la biserica Sf. Profet Samuil din Focşani.
I-am răspuns: nu pot d-le — dacă voiţi îi spun numele — să fac lucrul acesta, căci nu mă lasă dreptatea,
legea şi sf. canoane. Preotul vi l-am dat după cererea prietenilor d-voastre, din Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi, şi
acum va trebui una din două: ori preotul trebuie să treacă din viaţa aceasta, ceea ce eu nu-i doresc, din potrivă doresc
şi lui şi tuturor să trăiască, ori să ceară transferarea de bună voie, ca să rămână toată lumea mulţămită; altfel nu pot
să-l dau încolo.
I-am mai spus: dacă e vreun motiv de îndepărtare, să facem o anchetă şi să-l dăm la o parte, dacă judecata îl
va găsi vinovat.
Nu s-a făcut nimic.
Ei, cum voieşte cineva să mă leg de acest preot, care e om şi el, şi să-l dau afară pe consideraţiunea că aşa-i
place lui A sau lui B?
Ce facem cu legea şi cu sf. canoane? De ce s-au făcut legi? Ca să ne batem joc de ele?
Ce a făcut Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi? Văzând că onor. intermediator, care m-a rugat, nu a reuşit, a
alergat la mijlocul acesta: la facerea bugetului să scoată pe preot din buget, să meargă cu bugetul la Cameră, iar
aceasta să voteze bugetul astfel cum au fost alcătuit.
Şi au şi surprins buna credinţă a Camerei, căci cum putea să bănuiască Camera pe cineva că prezintă un
buget în care sunt lucruri în potriva legii?
Legea prevede, că dacă fondurile vreunei biserici permit ca să se plătească mai mulţi preoţi peste cei ceruţi
de lege, biserica respectivă poate să aibă mai mulţi preoţi; dar odată dobândiţi, nimeni nu-i mai poate scoate din
buget până la vacantarea acelor locuri.
Camera, de bună credinţă, se înţelege a votat bugetul Epitropiei cu toată încrederea.
Cine sunt vinovaţii?
Vinovaţii sunt aceia care au dus la Cameră bugetul format în nepotrivire cu legea.
Epitropia, după aceasta, întemeiată pe buget, scoate pe preot de acolo, trimite pe omul său să se asigure şi de
concursul poliţiei, ca la caz de împotrivire să-şi facă datoria. Şi vine poliţia în biserică, intră intendentul spitalului în
Altar.
D. Dr. Macridescu: Art. 35 din legea parohială spune că se numeşte un epitrop ortodox şi P. S. Voastră n-aţi
protestat că s-a pus un armean!...
D. preşedinte, general C. Budişteanu: D-le doctor, vă rog nu mai întrerupeţi; cu mijlocul acesta nu faceţi
decât să lungiţi discuţiunea şi mai mult.
P. S. S. Episcopul de Roman: Nu e această chestiune în discuţie, d-le doctor.
Cei doi preoţi ai bisericii Sf. Profet Samuel, vin amândoi la biserică, D-lor Senatori.
De rând era preotul Bazgan, cel cu pricina. Intră amândoi în Altar. Odată cu ei intră şi intendentul spitalului
în Altar, cu toate că nu era nici măcar citeţ sau cântăreţ.
D. Dr. Macridescu: Are dreptul să intre.
P. S. S. Episcopul de Roman: Nu are drept; cu binecuvântarea preotului da; altfel nu!
Preotul, care nu era de săptămână îndrăzneşte şi ia epitrahilul, îl pune pe grumaz şi începe serviciul, după ce
ar mai fi zis, că Epitropia este Episcopul său.
Preotul cel blezat, cel cu dreptul de a face serviciul în săptămâna de rând, iese afară, se aşează în strană şi
ascultă rugăciunea.
Despre toate acestea mi s-a raportat, Eu am ordonat cercetare asupra acestui scandal.
După ce s-a făcut cercetarea, am constatat vinovăţia acelui preot, care intrase pe nedrept în atribuţiunile
colegului său, şi, prin urmare, fără nici un drept, l-a oprit de a-şi face datoria.
Eu atunci îl întreb:
Cu ce drept, preote, ai făcut lucrul acesta? Ai nesocotit pe fratele tău, l-ai despărţit de la tine.
Şi pentru că l-ai despărţit pe el, fără a fi fost în drept, te despart şi eu de la împărtăşirea cu mine, până vei da

44
semne de îndreptare.
D. Dr. Macridescu: Cât timp? Aţi lăsat ca Biserica să fie închisă un an de zile.
P. S. S. Episcopul de Roman: Atâta cât a trebuit.
D-lor Senatori, cred că aproape toţi dintre D-voastre sunt căsătoriţi şi din mila lui Dumnezeu aveţi şi copii,
să vă trăiască! Sunteţi tată de familie, şi în această calitate sunteţi datori să puneţi bună rânduială.
Tot astfel se petrec lucrurile şi în biserică.
D. Al. Tătăranu: Ce fel de orânduială e asta, să laşi oamenii să moară fără preot?
P. S. S. Episcopul de Roman: Aş fi către sfârşitul cuvântării mele, dacă aş fi lăsat în pace.
Precum părinţii îndreaptă pe copii când greşesc, prin certări potrivite aşa şi preoţii în scaunul mărturisirii,
îndreaptă pe creştini prin sfaturi şi canonisiri potrivite abaterii săvârşite.
Deci, dacă preoţii au de la Episcop, prin hirotonie şi hirotesie, acest drept, apoi însuşi Episcopul să nu-l
aibă? Avându-l, am aplicat preotului şi personalului bisericesc, care împreună cu el s-au făcut vinovat, precum şi
intendentului care a intrat în atribuţiunile mele, în sfântul Altar, şi a dat ordine acolo, pedeapsa ce şi-au atras fiecare.
O voce: Ce era vinovat spitalul să fie fără preot?
P. S. S. Episcopul de Roman: Şi aici, D-lor Senatori, s-a pus îndărătnicie din partea celor de acolo şi n-au
vrut să înceteze, să vie la buna rânduială, la starea de canonicitate. Am fost nevoit să supun cazul d -lui prim-ministru
şi ministru de interne, şi nu odată, ci de două ori, şi d-lui ministru al cultelor de asemenea, arătând totul pe larg.
Vedeţi decât folos mi-ar fi fost dosarele, dacă aş fi avut timpul trebuincios să mi le pot procura.
D. Dr. Macridescu: Vă aduc eu dosarele.
D. Pavel Brătăşanu: Dar şi pe ale d-tale.
P. S. S. Episcopul de Roman: Vin acum la chestia de la Precista-Mare din Roman, altă biserică pendinte de
Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi.
Locul de egumen a rămas neocupat din mai, dacă nu din aprilie a. c., până şi în ziua de azi.
La o lună, D-lor Senatori, după ce văd că nu se ia nici o măsură din partea Epitropiei ca să-mi ceară
binecuvântarea să numim pe cineva acolo, pe care îl agreează d-lor — şi s-a făcut loc nu numai acolo, dar şi la
Măgura-Ocnei — am scris eu din oficiu, m-am smerit eu, măcar că legea nu mă obligă, dar mi-am zis: hai să treacă
de la mine mai mult; sunt parte bisericească, să nu fie neorânduială, şi le-am scris: văd că pentru această vacanţă nu
mi-aţi recomandat şi nu mi-aţi cerut pe nimeni să binecuvintez.
Cred, d-lor epitropi, ziceam, că poate nu aveţi pe cine numi acolo, căci este cam lipsă de călugări în ziua de
azi pentru asemenea locuri mai însemnate; dacă nu aveţi, am eu.
Iată bunăvoinţa mea. Şi le-am recomandat un preot, foarte de treabă şi foarte smerit, licenţiat în teologie, om
de bună rânduială. Mă lipseam de unul din cei ai Bisericii Sfintei Episcopii, pentru ca să văd ocupat locul vacant de
la biserica Precista-Mare, spre buna rânduială.
Ştiţi ce răspunde, D-lor Senatori, Epitropia din Iaşi? — P. S. Părinte, până când nu vei veni la simţiminte
mai drepte — auziţi — în chestiunea Sf. Prooroc Samuil din Focşani — că acum aveţi idee de chestiunea de la
Focşani — noi nu ne vom gândi să intrăm în corespondenţă cu P. S. Voastră, nu vom cere binecuvântarea P. S.
Voastre pentru acest loc.
A! înţeleg, D-lor Senatori, ce puteam face, şi aş fi făcut-o poate de eram mai tânăr, mai fără experienţă. E!
am îmbătrânit şi am făcut experienţă. Am crezut ca să nu uzez de drepturile mele de Chiriarh şi să poruncesc
protopopului să ia antiminsul şi să închidă biserica.
D. Dr. C. Bucşenescu: Ai închis-o un an.
P. S. S. Episcopul de Roman: Nu. Am zis: rabdă călugăre, căci cu răbdarea ta vei câştiga plata ta. Odată şi
odată trebuie să câştige biserica şi legea să-şi aibă cinstea lor, ca şi sf. canoane pe a lor.
Şi ce am făcut?
Mi s-a comunicat, că Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi a dat unui preot al bisericii Precista-Mare atribuţiuni de
egumen, fără ştirea şi binecuvântarea mea.
Preotului aceluia i-am spus: nu se cuvine să iei asupră-ţi astfel de atribuţiuni înainte de ce Epitropia va
solicita a mea binecuvântare.
Preotul m-a ascultat, precum mă ascultă şi ceilalţi preoţi din Eparhie, şi mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a
dăruit o Eparhie de care sunt foarte mulţumit!
Ce face atunci Epitropia? A pus pe un mirean, pe intendentul spitalului, ca egumen acolo, iarăşi fără
binecuvântarea mea ca Episcop, ceea ce nu i se putea da chiar dacă mi se cerea.
Mi-am zis: această purtare a Epitropiei este anarhică. Am comunicat aceasta Ministerului, din câte mi-aduc
aminte, dar anarhia a rămas tot anarhie până şi în ziua de astăzi.
În vederea acestora aveam încă un motiv de a închide biserica. N-am închis-o şi nici nu este închisă până
astăzi, şi ca chestiune de prudenţă pastorală, şi ca chestiune de milă faţă cu personalul bisericii de acolo. Pentru ce să
sufere bieţii oameni nevinovaţi, şi familiile lor? Mila mea s-a întins până acolo în cât unui slujitor bisericesc mirean
de acolo, i-am înlesnit, fără mă laud, cele trebuincioase pentru hrană.
Acum de curând am primit aici în Bucureşti — sunt silit să denunţ totul — o scrisoare din partea unui preot
de la biserica Precista-Mare, comunicându-mi că Onor. Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi, i-a trimis personal, prin
scrisoare de valoare, salariul ce i se cuvine pe patru luni, şi mă întreabă dacă poate ridica sau nu, scrisoarea de la
poştă.

45
 Am stat puţin la socoteală şi mi-am zis: modul acesta de plată nu e regulat, căci cine au întocmit state de
prezenţă şi cine au adeverit de prezenţă în serviciul bisericesc?
Dar mi-am mai zis: oamenii aceştia sunt în suferinţă de atâtea luni de zile. Eu nu pot să împiedec pe nimeni
să primească bani prin poştă, de acolo de unde se trimit. Cine trimite bani, ori de unde ar fi, şi cine îi primeşte, este
afacere personală. Nu pot să iau eu oamenilor pâinea de la gură.
Deci nu m-am împotrivit, şi cu chipul acesta personalul Bisericii nu este în suferinţă materială, iar pe Onor.
Guvern l-am scutit de orice neplăcere; în schimb, însă, d. ministru al cultelor, prin acuzarea nedreaptă ce-mi aduce, a
dat Ţării trista privelişte la care cu toţii asistăm!
Multe am pe suflet, D-lor Senatori, de când sunt Episcop, dar n-am venit niciodată cu plângere în contra
vreunui d. ministru, măcar că am avut deseori ocaziunea a mă plânge. Mi-am zis: rabdă!
Acuma ştiţi ce zic? — declar deschise porţile Eparhiei Romanului — cum de altfel au fost şi până astăzi,
căci la mine domneşte buna rânduială şi sfânta libertate; — Declar deschise uşile amândouă ale cancelariei. Toţi
slujbaşii Sfintei Episcopii sunt la dispoziţia oricui. Să poftească să ceară orice dosare, orice hârtie, orice lămurire. Să
cutreiere comune întregi, în fiecare parohie, să vorbească cu fiecare preot, cu fiecare cântăreţ, cu fiecare
binecredincios în parte, şi să audă ce zic ei despre mine, păcătosul Gherasim, care aşa frumos este încondeiat de d.
ministru al cultelor, în faţa Ţării şi a Bisericii Ortodoxe!
D. preşedinte: D-lor, orele fiind înaintate şi Senatul fiind descomplectat, ridic şedinţa şi anunţ cea viitoare
pentru mâine, 18 decembrie, orele 2 p. m., când va continua P. S. Sa Episcopul de Roman.
— Şedinţa se ridică la orele 7 p. m.

X.2. Şedinţa din 18 decembrie 1909

D. preşedinte, General C. Budişteanu: P. S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul, în continuare, în chestiune

personală18.
P. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-lor Senatori, trec de la chestiunea Precista-Mare din
Roman, cu care am sfârşit aseară, la învinuirea ce mi-a făcut d. ministru al cultelor, că firea mea ar fi pornită spre
caterisire, afurisire, etc.
Între altele aducea ca exemplu mai multe afurisiri ce aş fi făcut diferiţilor credincioşi din Eparhie, şi sfârşea
cu afurisirea ce am făcut-o celor răzvrătiţi în anul 1907.
D-lor Senatori, ceea ce numeşte d. ministru afurisire, ce eu aş fi făcut-o diferiţilor credincioşi, o numeşte cu
greşeală, căci aceea nu este afurisire, ci este o epitimie duhovnicească, pe care o poate da şi un preot, în scaunul
mărturisirii, când vine credinciosul să-i spună păcatele sale.
Apoi, dacă un preot poate da epitimie, şi credinciosul trebuie să i se supună, cu respect şi cu dragoste, căci
singur, de bună voie, a venit la mărturisire, cine poate contesta acest drept Episcopului, care, atunci când este
provocat de protoiereul locului, iar acesta, la rândul său, de preoţi — ce să fac P. S. Stăpâne în cutare şi cutare
chestiune, în cutare şi cutare caz? — cine poate contesta, zic, un asemenea drept Episcopului?
Este cu putinţă ca eu, episcop, să rămân mut când sunt întrebat de protopopii mei şi de preoţi, ce este de
făcut?
Şi când îmi supun la cunoştinţă oarecare abateri săvârşite, se poate să le las neîndreptare?
Pentru ce sunt pus eu ca episcop, pândar în via Domnului?
Să mănânc, să beau şi să dorm? Nu ca să-mi iac datoria? Ei bine, D-lor Senatori, cum ziceam aseară, D-
voastre sfătuiţi, mustraţi, certaţi, îndemnaţi pe copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu, când fac oarecare neorânduieli, şi
sunteţi stăpâni să o faceţi, şi bine faceţi. Tot asemenea şi noi, în cercul nostru de activitate, suntem datori să facem
lucrul acesta. Apoi, din aceasta să-mi facă d. ministru un punct de acuzaţie şi să mă zugrăvească aşa de frumos
înaintea Ţării şi Bisericii?
Mi se pare că este mare nedreptate.
Afurisirea ce am făcut-o celor răzvrătiţi în primăvara anului 1907, aceea da, D-lor, este o adevărată afurisire.
Însă eram, după cum ştiţi, în fierberea aceea, care a primejduit liniştea Statului nostru. Eu atunci eram
bolnav pe patul de moarte, în Roman. A venit directorul cancelariei mele cu hârtia de la Minister, prin care, arătându-
mi-se cum stau lucrurile în Ţară, mi se cerea concursul.
Nu am lăsat pe directorul cancelariei să lucreze singur, măcar că eram oprit de doctor şi eram ameninţat cu
ieşirea sufletului.
Mi-a zis directorul: „Hârtia asta lăsaţi-mi-o mie, o fac eu; Prea Sfinţia Voastră sunteţi slab, vă prăpădiţi!”
Dar eu am crezut că este de datoria mea cea mai sfântă, ca, deşi pe patul de moarte, să contribui la potolirea
ticăloasei răzvrătiri şi răscoale, care se făcuse în sânul Ţării noastre.
Nu eram în stare să mă duc în fiecare sat şi să spun cuvântul convingător şi dulce, mai pe larg, dar am făcut
o telegramă, de care cred că aveţi cunoştinţă, D-lor Senatori, căci s-a tipărit, şi am fost blând, dar şi energic; blând,
întru cât spuneam: fiţi cuminţi, şi Dumnezeu are să vă blagoslovească — iată partea de bunătate, — iar de nu veţi fi
cuminţi şi vă veţi apuca de turburări, să faceţi ruşine Neamului şi Bisericii, atunci să ştiţi că daţi peste mine, şi ce pot
să vă fac, vă fac. Nu pot să am împărtăşire duhovnicească cu omul care se răzvrăteşte în potriva ordinii în Stat; să

18 Toţi Înalţii Prelaţi din Senat, împreună cu D-l Haret, ministru al cultelor, au părăsit sala de şedinţe. (n.a.)

46
ştiţi că dacă veţi muri ca răsculaţi, nu veţi fi îngropaţi creştineşte, ci ca dobitoacele.
Aceasta este chestie, va să zică, de libertatea omului. Voiesc să fiu om de treabă, am să am blagoslovenia
episcopului; n-am să fiu om de treabă, episcopul se va tine de cuvântul ce a dat.
Apoi, ce sunt eu vinovat pentru acei ce n-au voit să ţie oameni de treabă? Când D-voastre aţi găsit de
cuviinţă să întrebuinţaţi tunul, să vin şi eu acuma să vă fac învinuire pentru aceasta?
Auzit-aţi din gura mea vreodată cuvânt de învinuire pe tema aceasta? Nu! N-aţi auzit!
Eu am poruncit supunere la Stăpânire că e de la Dumnezeu.
Să va fac şi eu acum D-voastre, să fac D-lor Miniştri învinuire pentru că au întrebuinţat tunul? Eu am
ameninţat cu tunul cel duhovnicesc, după care cei care m-au ascultat au rămas în viată; şi mulţumesc lui Dumnezeu
că în Eparhia mea şi cu asprimea de care sunt învinuit că i-am tratat, ştiţi cu toţii, foarte puţine cazuri nenorocite s-au
întâmplat în timpul răscoalelor.
Mai înainte de a ajunge hârtia mea cea aspră la cunoştinţa lor, s-au întâmplat acele puţine cazuri nenorocite;
iar după ce a ajuns, oamenii s-au liniştit.
După ce s-au înmormântat ca dobitoacele, acei puţini căzuţi prin judeţul Tecuci, dacă nu şi prin Putna, au
rămas lucrurile ca familia lor să facă apel la iubirea mea de omenire şi să dau voie preoţilor ca să-i pomenească între
cei morţi.
Am făcut ce s-a putut, în hatârul sfintei înţelepciuni şi Româneşti şi creştineşti, fără ca să se aducă vreo
jignire nici intereselor Statului, nici intereselor Bisericii.
Ei bine, pentru că am contribuit cu tunul cel duhovnicesc, după care au rămas în viaţă şi bună orânduială, în
toată Eparhia Romanului, cei care m-au ascultat, şi D-voastre aţi contribuit cu tunul cel material, eu sunt vinovat? Eu
sunt bun de trimis la închisoare?
Dacă D-voastre socotiţi că e drept aceasta, eu mă supun Neamului meu; dar de, eu socotesc că e nedrept. Voi
muri aici în credinţa că e nedrept ceea ce mi se face, dar sunt încredinţat că dincolo, în viaţa cealaltă, nu voi fi
osândit, căci mi-am făcut datoria şi către Stăpânirea lumească, dar şi către Dumnezeu.
Mai sunt învinuit, că în 1901 aş fi înfiinţat o taxă de 5 bani în Eparhia Romanului, fără ca să întreb: pe Onor.
Ministru al cultelor şi instrucţiunii publice.
Iată, D-lor Senatori, cum stă lucrul:
In anul 1901, văzând articolul în legea clerului mirean, articol şi în regulamentul de aplicarea acelei legi,
care zice că pe măsură ce bisericile îşi vor forma fond din care să se întreţină pe sine şi personalul lor, Statul şi
Comunele îşi vor retrage ajutoarele, care, după actuala lege, le dau bisericilor.
Ce înţelegeţi, D-lor Senatori, — că mulţi, dacă nu toţi, sunteţi mai cunoscători decât mine în materie de
drept, — ce înţelegeţi din aceste dispoziţiuni ale legii? Că se lasă posibilitate bisericilor să-şi facă un fond, din al
cărui venit pe viitor să se întreţină pe sine şi personalul lor.
Ei bine, ceea ce am făcut eu ca episcop, am făcut ceea ce putea să facă, nu un episcop, D-lor Senatori, dar
fiecare preot cu fiii lui duhovniceşti, în cercul său de activitate pastorală. Aceasta putea să o facă încă de la votarea,
sancţionarea şi promulgarea legii asupra clerului de mir, fără a se mai cere aprobarea cuiva.
Eu am făcut, dar, ceea ce am crezut că e bine, potrivit legii, ca să vin în ajutorul Comunelor şi Statului, care,
ştiţi cu toţii, au destule cheltuieli de făcut pentru preîntâmpinarea diferitelor alte trebuinţe. Am venit şi eu în ajutorul
Statului şi Comunelor, pentru un viitor nu apropiat, ci depărtat, dar am voit şi vreau, să fac ceea ce se poate,
propunând credincioşilor şi preoţilor din Eparhie ca, de câte ori vin la Biserică, în Duminici şi Serbători, pe care îi
trage inima pentru binele Bisericii, pentru mântuirea sufletelor lor, să dăruiască de bunăvoie, absolut de bunăvoie,
cinci bani măcar pe săptămână, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte şi îl primeşte Dumnezeu, şi să se treacă într-
un registru numele său când dă, ca să se ştie din neam în neam şi după moartea noastră cine e acela care a dat, şi să
fie pomenit la sfânta liturghie, numele lor. Şi dacă din neamul lor a rămas cineva în nenorocire scăpătat, să se aibă în
vedere, după registrul Bisericii, şi să i se dea câte o pereche de încălţăminte, ori o haină ca să nu moară de frig iarna,
să facă şi alte acte de binefacere, după ce Biserica îşi va satisface trebuinţele sale.
D-lor Senatori, mi s-a atras luarea aminte — nu-mi aduc aminte anul, nu e prea mult, sunt doi-trei ani, — de
către d. ministru al cultelor, că a avut o plângere primită din comuna Bătineşti, jud. Putna, în care se spunea că P. S.
Episcop al Romanului a impus o taxă ce este afară din lege, şi că se făcea rugare d-lui ministru, să se înceteze cu
perceperea acelei taxe.
D. ministru mi-a adus la cunoştinţă lucrul şi mă întreba dacă nu cumva sunt de părere să înceteze.
I-am dat lămuriri, precum vi le dau şi D-voastre acum, şi am spus: D-le ministru, dacă socotiţi că lucrul
acesta este cumva jignitor Bisericii, Comunelor şi Statului, sunteţi stăpân, luaţi orice măsură, eu nu pot să revin.
Spuneţi d-voastră credincioşilor din eparhia mea să nu mai dea nimic, căci mie îmi este ruşine să spun lucrul acesta.
Ceea ce pot spune este, că darea aceasta fiind benevolă, absolut benevolă, este la libertatea fiecăruia să se hotărască
dacă trebuie sau nu să mai dea aceşti păcătoşi de cinci bani; nu au decât să nu dea şi nimeni nu-i strânge de gât; se
desfiinţează prin faptul că nu mai dă.
— D. Vice preşedinte, C. Costescu-Comăneanu, ocupă fotoliul prezidenţial.
P. S. S. Episcopul Romanului: D-lor Senatori, ca să vă încredinţaţi şi mai bine că lucrul este aşa, la ancheta
parlamentară pe care şi eu vă rog să o faceţi, să vă interesaţi şi de lucrul acesta şi veţi vedea că sunt comune întregi în
Eparhia Romanului, care nu au dat o centimă de la 1901 până astăzi Le-a zis cineva măcar: dă-te mai încolo? Am
spus eu vreun cuvânt cât de puţin jignitor la adresa cuiva pentru lucrul acesta? Absolut nimic, D-lor Senatori. Actele

47
vă vor dovedi, că nimic nu s-a făcut credincioşilor, ci veţi auzi cu urechile D-voastre, la ancheta pe care din nou vă
rog să faceţi, şi vă veţi încredinţa pe deplin, că nici o imputare nu s-a făcut celor ce n-au contribuit la mărirea
„fondului lui cinci bani.”
Apoi, dacă lucrul este aşa, şi aşa este, cum mi se face învinuire şi din faptul, că aduc serviciu Comunelor şi
Statului, întru a le uşura cheltuielile ce au de suportat?
A! mi s-ar putea zice: prin aceasta ai de gând, Prea Sfinte, să refuzi ajutorul Comunelor şi Statului. Nu,
niciodată!
Celor care m-au întrebat le-am spus: şi trăind eu, dragii mei, şi după moartea mea, numai atunci să vă lipsiţi
de ajutorul Statului şi al Comunei, când Statul şi Comuna vă vor spune că sunt în imposibilitate de a vă ajuta; dar, pe
câtă vreme Statul şi Comuna vă vor drăgosti, ca şi în trecut, ca să vă ajute, măcar să fiţi putrezi de bani, să primiţi
dragostea şi mila Statului ca semn de bună prietenie între Biserică şi Stat.
D. Theodor Ioan: Nu este prietenie între Biserică şi Stat, ci Biserica este o instituţiune a Statului.
D. C. G. Dissescu: Dar nu a creat Statul Biserica.
D. Theodor Ioan: Biserica Românească, aşa cum este, este a Statului, nu este Stat în Stat, nici nu este
concordat la noi.
D. C. G. Dissescu: Dumnezeu a făcut pe om, iar nu omul pe Dumnezeu
D. vice-preşedinte, C. Costescu-Comăneanu: Vă rog, D-lor Senatori, să nu mai întrerupeţi, ci să lăsaţi pe
orator să-şi continue cuvântarea.
P. S. S. Episcopul de Roman: Această dispoziţie, cum vedeţi, D-lor, luată cu aşa socoteală şi aplicată de o
manieră pe care avui onoarea de a v-o spune, vedeţi că mi se aduce ca o învinuire, şi este şi ea, ca şi celelalte, o altă
nedreptate pe care mi-a făcut-o onor. d. ministru al cultelor.

Mă mai acuză d. ministru, că am oprit să cânte muzica instrumentală la îngroparea celor repausaţi.
D. C. G. Dissescu: Aşa spun canoanele.
P. S. S. Episcopul de Roman: D-lor Senatori, iată ce găsim în „Pidalion” cu privire la înmormântarea
repausaţilor. La fila 194 citim: „numai glasurile cele omeneşti sunt primite în biserică, care sunt împărtăşite firii şi
simple„ iar organiceştile sunete cele luminate, ca pe cele cu totul oprite, le izgonesc dumnezeieştii Părinţi” (Meletie
Pigas, în A treia scrisoare cea pentru creştinism).
Iar Sf. Ioan Gură-de-Aur, în cuvântul cel pentru a nu plânge cu amar pe cei ce au murit, zice: „Cu psalmi şi
cu cântări petrecem pre cei morţi, arătând cu aceasta pre mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos pentru
moartea lor. Cu pânze noi îi îmbrăcăm, însemnând haina cea noua a nestricăciunii pe care vor să o ia. Untdelemn
turnăm peste dânşii, şi ungerea de botez, crezând noi că aceasta se va face lor ajutor în calea lor cea către viaţa de
acolo. Cu tămâieri şi cu luminări îi petrecem, însemnând că s-au slobozit de întunerecul vieţii acesteia şi s-au dus la
adevărata lumină. Către răsărit mormântul şi trupul lor îl închipuim, însemnând pre învierea ce au să o ia.”
Voci: În biserică, nu afară din biserică.
P. S. S. Episcopul de Roman: Vedeţi, D-lor Senatori, că de aci trebuie căpătată ideea despre „organiceştile
cântări.” Ce este serviciul înmormântării repausatilor? Este un serviciu laic, profan? Sau este un serviciu bisericesc
creştinesc?
Voci: Şi una şi alta.
P. S. S. Episcopul de Roman: Ba este un serviciu bisericesc creştinesc, şi vedeţi că în serviciile bisericeşti
Sfinţii Părinţi izgonesc dintr-însele instrumentele muzicale. La înmormântare noi suntem în procesiune sacră,
îmbrăcaţi în sacrele veşminte, şi executăm sfintele cântări de la casa răposatului şi până la mormânt. şi nu mergem
tăcând, avem de lucru, precum ştiţi; zice preotul al său, zic cântăreţii ce li se cuvine lor.
D-lor Senatori, se poate întâmpla ca noi oamenii să nu putem fi capabili de a face două lucruri în acelaşi
timp.
Bunăoară, eu acum vă vorbesc. Dacă în acelaşi timp aici ar cânta şi o muzică militară, să zicem, D-voastre
nu puteţi de odată să mă ascultaţi şi pe mine şi muzica. Tot astfel şi pentru respectul serviciului dumnezeiesc la
înmormântare, cum e cazul, se cuvine să lăsăm linişte sufletului mai ales atunci când nu e vreme nici măcar de un
minut pentru îndreptarea atenţiunii în altă parte decât la slujba pentru cel repausat.
Sf. Ioan Gură-de-Aur, cum aţi auzit, zice că, prin psalmi şi cântările cu care petrecem pe cei morţi, arătăm
mulţumirea ce o facem către Stăpânul Hristos, pentru moartea acelora.
Cine poate zice despre cei care mor în timpul de faţă, că au trăit în această lume fără de păcate şi, prin
urmare, că pot merge fără grijă de pedeapsă înaintea Dreptului Judecător?
Putem să zicem, în conştiinţă, că nu avem nimeni nici o urmă de păcat? Dacă va fi cineva care să zică
aceasta, nu am cuvinte de ajuns să-l fericesc şi îi doresc ca după mulţi ani ce va trăi încă, să ajungă la sfârşitul acela,
aşa de norocit!
Dar nu se poate; unde e omenire nu e cu putinţă să nu fie şi păcătuire. Astfel fiind lucrul, să ne gândim, D-
lor Senatori, că dacă bunăoară eu am avut nenorocirea să supăr pe cineva, să mă ferească Dumnezeu, dar să zicem
aşa, e bine să viu înaintea domnului pe care l-am supărat, cu flori la ureche şi cu bandă de lăutari, cântând până la
casa domnului pe care l-am supărat şi acolo să fac acte de pocăinţă înaintea d-sale; credeţi că nu o să zică domnul pe
care l-am supărat, că-mi bat joc de dânsul? Credeţi că nu mă va da afară din casă? Credeţi că dacă voi lua chiar şi
mijlocitori cu mine, nu-i va înfrunta şi pe ei precum se cuvine? De sigur, domnul acela îşi va zice: omul acesta, dacă

48
a venit cu lăutari, şi-a ieşit din minţi; dar d-voastre, oameni cu mintea întreagă, să veniţi să ajutaţi pe omul acesta să-
şi bată joc de mine?
Ei bine, dacă noi găsim că aşa ceva este necuviincios faţă cu un semen al nostru, cu cât mai mare va fi
necuviinţa faţă cu Fiinţa Cea prea Înaltă, faţă cu Dumnezeu?
Să mergem, deci, cu toată smerenia mai ales înaintea lui Dumnezeu. Zdrobirea inimii care o avem în
sufletul nostru, mai ales când petrecem până la mormânt pe o rudă a noastră, pe un om asemenea nouă, să se
manifeste în toate actele vieţii noastre, dacă suntem adevăraţi creştini.
Dacă suntem mincinoşi, să fim sinceri, să mărturisim aceasta.
Cu toate acestea, D-lor Senatori, mi s-a făcut repetate cereri stăruitoare pe chestiunea aceasta. Însuşi d. D.
A. Sturdza, fost prim-ministru şi ministru de război ad-interim, acum câţiva ani în urmă, mi-a scris cel puţin o adresă,
dar mi se pare că două, prin care mă ruga să revin asupra ordinului ce am dat, ca preoţii să nu mai admită cântare din
instrumente muzicale la înmormântări.
La rugăciunea D-lui Sturdza, am răspuns: D-le prim-ministru, am dat ordin întemeiat pe rezoane
duhovniceşti, şi pentru mine, ca episcop, este ruşine să retrag cele ce am ordonat; însă dacă d-voastră stăruiţi aşa
mult, ca să se revină asupra acestei dispoziţiuni luată de mine, vă rog să primiţi sfatul ce vă dau, cu ajutorul căruia
veţi ajunge la împlinirea dorinţei d-voastre şi anume, vă rog să aduceţi cazul înaintea Sf. Sinod, şi cred că Sf. Sinod
are să dea voia cerută de d-voastră. Şi eu, în ceea ce mă priveşte, vă declar că acolo, deşi voi arătă rezoanele care m-
au făcut să iau dispoziţiunea aceasta, dar când va veni lucrul la vot, eu mă voi abţine şi nu voi face opoziţiune, spre a
nu se zice că mă opun dorinţei Stăpânirii lumeşti pe o chestiune ca aceasta.
Sf. Sinod a aprobat, şi de atunci cântă şi în Eparhia Romanului muzici instrumentale la morţi, iar d. ministru
nu trebuia să mă acuze pe nedrept.
Apoi, D-lor Senatori, mai mare plecăciune către Guvernul Ţării mele se poate?
Am lucrat, prin urmare, după cum vedeţi, D-lor Senatori, în contra convingerilor mele. Mi-am zis, însă, în
adâncul inimii mele: am această convingere; însă cedez, pentru că aşa mi-o pretinde Puterea lumească; dar las la voia
lui Dumnezeu, ca El, când şi cum ştie, întru ale Sale de noi nepătrunse judecăţi, să îndrepte lucrul acesta, că eu
singur, în împrejurările expuse, nu sunt în stare să-l îndrept.
Se vede, D-lor Senatori, că Dumnezeu, în economia Sa, a făcut ca lucrul acesta să ajungă la cunoştinţa
tuturor pe calea aceasta.
Fără să fac eu interpelare, fără să mă plâng contra Guvernului, s-a prezentat ocaziunea aceasta şi graţie ei
am prilejul, încă odată repet, fără ca eu să fi dorit aceasta, de a spune înaintea D-voastre, că am făcut plecăciune.
Dacă, prin urmare, mi se poate aduce vreo vină, dacă cumva sunt vinovat, apoi sunt vinovat că am făcut
plecăciune; recunosc aceasta.
Aşa dar, cine crede că sunt vinovat, n-are decât să mă pedepsească.
Iată, prin urmare, că şi aceasta este o nedreptate ce-mi face d. ministru.

Acum vin, D-lor Senatori, la chestiunea cununiilor.

Ei, cununiile!
Cununiile şi cununii în post!
Chiar de la începutul episcopatului meu, am aflat, D-lor Senatori, că în Eparhia Romanului, dacă nu şi în
toată Moldova, până nu de mult, nu se făceau nunţi în post.
Am voit să introduc din nou obiceiurile sfinte moldoveneşti, potrivite cu sfintele canoane în privinţa
aceasta.
Bătrânii moldoveni, D-lor Senatori, în înţelepciunea lor, cresc pe copiii lor. Ei aveau un principiu pedagogic,
întemeiat pe cuvântul Apostolului Pavel: „Tuturor toate m-am făcut ca măcar pe vreunii să-i dobândesc.”
Bătrânii nu ştiau toţi carte, erau însă, adânc pătrunşi de sfânta credinţă şi de bunătatea vieţii creştineşti.
Ştiau bătrânii că filozofia vieţii creştine şi vorbirea filozofică creştină nu prea prinde degrabă în sufletele
celor tineri. Bătrânii sunt dispuşi la o astfel de filozofie, iar cei tineri, ajunşi în starea de a se căsători, deşi înţeleg
filozofia creştină, dar nu toţi se împrietenesc cu ea în totul, căci sosind vremea căsătoriei, sunt o seamă din ei care
socotesc că nunta s-ar putea face şi post.
Ce au făcut bătrânii, în înţelepciunea lor, ca să câştige pe cei tineri întru a respecta porunca bisericească de a
nu se face nunţi în post?
Au văzut că nu fac treabă cu filozofia înaltă creştină, care unor tineri li se pare cam greu de aplicat, şi au
îmbrăcat-o în haina poeziei populare. Au căutat bătrânii să crească pe tânăr, refuzându-i poftele inimii lui, nu
încruntându-se asupra lui, nu trăznind şi fulgerând, căci l-ar fi adus în stare de a săvârşi acte de nesupunere, ci sub
formă blândă şi zâmbind să-l facă a săvârşi cele cu cale.
De aceea şi porunca bisericească de a nu se face nunţi în post au îmbrăcat-o în o formă care a căpătat
rădăcini adânci şi în popor, dându-se naştere poeziei populare, pe care d. ministru mi-o aduce între învinuiri: „Frunză
verde, verde ai fost, mai văzut-ai nuntă-n post?”, etc. (Ilaritate).
Natural că îi vine omului să râdă, dar vedeţi cum porunca bisericească este îmbrăcată în aşa haină frumoasă
încât deşi aspră poate, deşi usturătoare, se primeşte şi se execută zâmbind de către cel cu duh creştinesc.
Iată cât de înţelepţi şi sfinţi au fost bătrânii moldoveni. De când moldovenii au înnebunit? De când, D-lor
Senatori, această poezie moldovenească s-a făcut vrednică de a ne ruşina de ea? Este o poezie a Neamului Românesc,

49
care ne face onoare. Nu am cuvinte cu care să mă închin înaintea neamului de acolo, a fraţilor noştri români
moldoveni, că au făcut ca prin această dibace şi genială înţelepciune exprimată prin poezia de mai sus, cei tineri să
aibă şi respect către părinţi şi către Biserica lui Dumnezeu.
Eu, ca bătrân şi ca episcop, când vine la mine un tânăr care voieşte să se căsătorească în post, şi nu vrea să
ştie de filozofia creştină îmbrăcată în haina ei serioasă, ce vroiţi să fac decât să-mi aduc aminte de principiul S-tului
Apostol Pavel: făcutu-m-am tuturor toate ca măcar pe vreunii să dobândesc, şi să întrebuinţez argumente luate şi din
viaţa locală? pentru că acelea cad românului la inimă; se supune mai cu plăcere când îi vorbeşti graiul lui şi după
obiceiul lui.
Eu n-am învăţat să vorbesc ca un strein în Biserică; înţeleg să vorbesc creştineşte şi Româneşte, şi fiindcă
sunt în mijlocul fraţilor mei români, acolo, am înţeles să vorbesc astfel şi să întrebuinţez învăţătura filozofiei lor.
Dacă moldovenii sunt vinovaţi cu a lor poezie, sunt şi eu cu ei împreună.
Dar şi în privinţa cununiilor am fost silit să mă plec. Am primit obiceiul care este pe aiurea în biserică, aşa
că în Eparhia mea se binecuvântează căsătorii, în postul Crăciunului, până la prăznuirea Sfântului Nicolae.
Pentru că n-am mai putut rezista, nici nu critic, nici nu zic ceva. Priveşte pe acei care au ţinut şi ţin să se
facă nunţi în post.
Eu mi-am făcut datoria, eu îmi voi lua plata de la Dumnezeu, precum zice Sf. Evanghelie: „Adevăr grăiesc
vouă, îşi va lua plata sa.”
M-am plecat. Prin urmare nu este exact că eu şi în ziua de azi ţin ca să nu se facă nunti în post.
Vedeţi, dar, D-lor Senatori, că şi în privinţa aceasta, nedreptatea ce mi-o face d. ministru al cultelor este
strigătoare la cer, şi las şi aceasta la judecata D-voastre şi a lui Dumnezeu.
Dar ce înseamnă şi această acuzaţie, tocmai când suntem asupra unei chestiuni de la a cărei înălţime nu se
cuvine să ne pogorâm? Pentru ce înfăţişezi pe Episcopul Romanului în umbră întunecoasă? Pentru ce încarci pe
Episcopul Romanului, cu învinuiri peste învinuiri?
Răspunsul este învederat: Să-l îmbrăcăm în haina neagră ,a învinuirilor, de sus până jos, ca să-i întunecăm şi
puterea şi strălucirea — căci aşa li se pare, că strălucesc, eu nu ştiu aceasta — să-l întunecăm în toată Eparhia, în
toată Ţara, pentru ca toate simpatiile pe care le are Episcopul Romanului şi pentru care vedem că este tare, să se
prefacă în antipatie. Îndată ce vom constata că a devenit antipatic, vom putea să dăm Episcopului de Roman, lovitura
de graţie căci atunci nu se va mai găsi un singur om în Ţara Românească care să ni se împotrivească.
Aceasta este o părere a mea, se poate să mă înşel, dar prea văd, după atâtea nedreptăţi, după atâtea învinuiri
aduse aici, prea văd că miroase a pornire în felul acesta, ca să dispară Episcopul Romanului.
Ei, şi? Dispare un călugăr. Nu se face gaură în Cer! Dumnezeu nu dispare, El va face minuni, cum ştie El să
facă — eu nu ştiu, nu mă pricep,— ca să menţină curată Biserica Lui din toată lumea şi cea de aici.
Altă acuzaţie, D-lor Senatori, este aceea că eu aş fi primit în Eparhia mea pe un preot dovedit escroc, aşa s-a
zis, şi fără consimţământul Onor: minister de culte.
D-lor Senatori, dacă d. ministru ar fi aici, l-aş ruga să binevoiască a-mi spune: cine e preotul acela? Eu nu îl
ştiu. Dacă vreunul dintre D-nii Senatori din judeţele Eparhiei Romanului îl ştie, îl rog să binevoiască a-l arăta, căci eu
nu am pe sufletul meu, pe conştiinţa mea, nimic apăsător, că aş fi primit vreun preot dovedit escroc şi l-aş fi menţinut
preot fără voia Guvernului, în Eparhia mea.
Nu ştiu, dar fiindcă s-a spus, sunt dator să zic şi eu o vorbă.
Dacă d. ministru îl ştia că este escroc, căci susţine că a venit din altă Eparhie, fac şi eu o întrebare: de ce,
când l-a prins că este escroc, acolo în Eparhia aceea, nu a stăruit să fie dat, fie pe mâna justiţiei civile, fie bisericeşti?
D. C. G. Dissescu: De unde? De la Buzău?
D. C. Mănescu: mai întâi a fost în Eparhia P. S. Tale şi pe urmă în cealaltă.
P. S. S. Episcopul de Roman: Mă rog. spuneţi cine este?
D. C. Mănescu: A fost în Eparhia Buzăului.
P. S. Episcopul de Roman: Acum ştiu cine este. Este preotul Grigorie Mazăre.
D-lor Senatori, l-am primit cu cartea canonică a P. S. Episcop al Buzăului, în care era scris negru pe alb, că i
se dă voie să iasă din Eparhia Sa şi să se ducă în orice Eparhie, că are binecuvântarea să lucreze cele preoţeşti.
Cine dă cartea canonică? Ministrul de Culte, sau Episcopul Eparhiei? După canoane, ştiu, că Episcopul.
Când a venit preotul la mine cu cartea canonică dată de Episcop, pentru mine era curat, spălat, binecuvântat.
Şi dacă s-a întâmplat cumva ca ministrul să nu-şi dea consimţământul ca preotul să treacă în Eparhia mea,
mă rog, încă o dată, îl întreb: cum de şi-a dat consimţământul ca acest preot să liturgisească în Eparhia Buzăului,
până când a venit în Eparhia Romanului? Cum? Acolo este altă creştinătate şi în Eparhia Romanului este alta? Noi
ştim că tot una este.
Atâta ştiu, D-lor Senatori, că preotul acesta nu serveşte în Eparhia mea fără consimţământul onor. d-lui
ministru al cultelor.
Să se facă anchetă, dacă vă îndoiţi, şi vă rog să se facă cât mai curând, chiar până în Serbători, ca să se
lumineze lucrurile.
D. Teodor Ion: Academia nu a cerut pe acest preot şi aţi refuzat să-l primiţi? Asta este chestiunea. Să vă
explicaţi asupra acestei chestiuni.
P. S. S. Episcopul de Roman: Dacă preotul funcţionează în Eparhia Romanului cu învoirea d-lui ministru de
culte, apoi atunci înţelegeţi dreptatea învinuirii.

50
 Rog pe d. ministru, dacă are ceva de zis asupra preotului, să binevoiască a-mi cere să-l dau în judecata
Consistoriului, şi-l voi da, cum am dat totdeauna pe câţi preoţi mi-a cerut să-i dau în judecată, sau să-l dea d-sa pe
mâna justiţiei civile, sau cum va crede de cuviinţă, pentru mine este indiferent, şi voi face şi eu cele ce se vor cuveni
din partea mea.
Eu nu cer nimic altceva decât legalitatea şi canonicitatea.
Prin urmare, pe nedrept mă învinuieşte d. ministru şi în această chestiune.
D-lor Senatori, de vreo trei ori a adus d. ministru al cultelor chestiunea cu penitenciarul din Târgu-Ocna.
Cred că nu mai e nevoie să revin asupra ei; dar dacă o amintesc şi acum este pentru ca să adaug ceva ce mi-a scăpat
ieri din vedere. Din neputinţă omenească am uitat ieri ceva, şi pentru că d. ministru a repetat-o, sunt şi eu în
chestiune şi nu mi se poate zice că revenirea n-ar fi permisă.
D-lor Senatori, nu este exact că până astăzi penitenciarul stă fără preot; penitenciarul a avut şi are preot.
Preotul paroh al bisericii, pe al cărei teritoriu parohial se află penitenciarul, nefiind primit de onor. direcţiunea
generală a închisorilor, am propus numirea ori şi căruia alt preot de mir din T.-Ocna. Propunerea n-a fost primită.
Mi s-a cerut să numesc preot la penitenciar pe superiorul schitului Măgura-Ocnei. Cererea a fost satisfăcută.
Dar cu aceasta s-a comis o ilegalitate, de care nu eu sunt responsabil.
Legea clerului mirean cere ca nici un ieromonah să nu servească în parohii, unde nu pot fi admişi decât
preoţii de mir.
Penitenciarul, căzând pe teritoriul unei parohii, nu se cuvenea ca să aibă ca preot paroh decât un preot de
mir; dar, cum zisei, mi s-a refuzat propunerea legală şi canonică de a se numi acolo preot de mir, şi mi s-a făcut
propunerea ilegală şi necanonică de a li se da preot călugăr.
Am făcut-o.
Tăiaţi-mi capul!
Am făcut-o, dar am zis că nu-mi iau răspunderea pentru aceasta.
Am scris ieromonahului să se ducă şi să-şi facă datoria, şi el nu este împiedecat nici chiar până astăzi, deşi
se duce tocmai de la Monastirea Bogdana, unde se află acum, ca să-şi facă datoria la penitenciarul din Tg.-Ocna.
Şi cu toate acestea, mi se aduce acuzaţia că aş fi răzvrătitor.
Binevoiţi a spune D-voastre, D-lor Senatori, cum să calific acest fapt? Eu mă abţin şi zic: pune Doamne
streajă gurii mele.
Este învederată, însă, nedreptatea care se face Episcopului de Roman.
D. ministru al cultelor a adus pentru a treia oară chestiunea bisericii Sf. Profet Samuil din Focşani. Am
vorbit despre această chestiune; dar dacă credeţi că mai e de spus ceva, sunt gata.
Voci: Nu, nu.
P. S. S. Episcopul de Roman: Trec atunci la învinuirea ce mi se aduce cu preotul Stratulat din oraşul Tecuci,
că acesta a murit, fiind omorât de Episcopul Romanului.
D-lor Senatori, preotul Stratulat era licenţiat în teologie, era hirotonisit diacon şi preot şi cinstit cu rangul de
sachelar de smerenia mea; şi neavând loc unde să-şi exercite preoţia, a primit să fie numit la o comună de lângă
Roman. După o vreme, îi vine rândul să treacă la oraş.
Ce face însă acest preot, pe care atâta îl plânge onor. d. ministru al cultelor?
Se apucă şi cade la învoială — îmi pare rău că sunt silit să o spun — cade la învoială cu un coleg al său de
la oraş, ca să facă schimb unul cu altul cu învoială bănească, sub formă de chirie. Cu cât? Cu 1.000 de lei, fapt pe
care la anchetă îl veţi vedea consemnat în acte, căci am orânduit atunci anchetă.
Stau, totuşi, frumuşel să mă mai gândesc: ce e de făcut? Era greu lucru. Aveam înainte un preot tânăr,
licenţiat în teologie, îmi era milă de dânsul, cum să nenorocesc pe un biet tânăr la începutul carierei sale? M-am
hotărât să-i dau deocamdată o dojană, care să-i fie lecţiune pentru toată viaţa şi să se înveţe minte.
Cererea de transferare a unuia în locul altuia n-am aprobat-o.
Iată toată pedeapsa ce am dat.
Nu credeţi, D-lor Senatori, că i se cuvenea ceva mai mult? Iată răutatea inimii Episcopului de Roman faţă de
preoţi, pentru care mi s-a adus şi acuzaţia că i-aş fi numit slugile mele.
Când a venit vremea, l-am numit membru în Consistoriul bisericesc.
Fiind de neam din judeţul Tecuci şi dorind să se apropie de părinţi şi de moşia sa, am împlinit dorinţa
acestui preot tânăr şi teolog şi l-am aşezat preot în oraşul Tecuci, la una din parohiile de acolo, unde a cerut el.
Iată vrăjmăşia mea faţă de preoţi! în decursul preoţiei lui acolo, a început să se poarte aspru cu colegul lui
de la biserică. A ajuns până acolo, că a refuzat să dea salariul ce se cuvenea colegului său de la aceeaşi biserică,
pentru cuvântul că, pentru un motiv oarecare, refuzase să iscălească statele de prezentă.
Mai în urmă s-a dus, când a putut, şi a iscălit statele la Primărie. S-a ordonanţat suma, parohul Stratulat a
încasat banii; dar pe tovarăşul său, preot cu 7—8 copii, n-a voit să-l plătească. A fost silit preotul să reclame la
episcop. Am dat ordin parohului să plătească preotului. Mi-a răspuns că nu a iscălit statele. I-am zis: a iscălit, nu a
iscălit, să dai preotului ceea ce i se cuvine, de vreme ce ordonanţa de plată s-a achitat, iar preotul a slujit.
Nici a doua oară nu s-a supus.
Ce să fac eu ca episcop cu un preot care tratează astfel pe episcopul său? Am luat măsuri pentru darea lui
afară din Consistoriu, căci vreau ca judecătorul să fie pildă de fapte bune şi de viaţă corectă. Şi d. ministru de şapte
ori m-a refuzat, luând pe preotul Stratutat sub protecţia şi apărarea d-sale.

51
 Ei bine, tot eu sunt vinovat pentru aceasta?
În cele din urmă a ajuns preotul la încredinţarea, că nu merge astfel, şi mi-a cerut iertare prin anume
petiţiune.
Când cere omul iertare la biserică, mai lesne află iertare. Îndată, în sânul dragostei mele de părinte
duhovnicesc, s-a găsit iertare. Dumnezeu să te ierte, părinte, i-am zis. Să fii cuminte pe viitor. Du-te acasă şi vezi-ţi
de cele ale Preoţiei şi Consistoriului. Iată o iertare.
După aceea a săvârşit altă abatere.
În timpul pe când eu ceream d-lui ministru, cu argumente întemeiate, consimţirea la darea lui afară din
calitatea de membru în Consistoriu, au trecut două luni, în care el nu servise la Consistoriu — lunile septembrie şi
octombrie, pare-mi-se, în anul 1907 — şi nici nu fusese trecut în state.
Se apucă preotul Stratulat şi face petiţiune la d. ministru al cultelor, cu pâră contra episcopului, în care
spune că nu ştie pentru care rezon P. S. Episcop i-a oprit salariul pe lunile septembrie şi octombrie în anul acela, şi
roagă pe d. ministru să-i ordonanţeze suma ce i se cuvine.
D. ministru, ce este drept, m-a întrebat pe mine, trimiţându-mi şi cererea preotului. Am răspuns d-lui
ministru: vă aduceţi aminte că n-a făcut serviciu la Consistoriu; atunci cum credeţi că este drept să i se plătească,
când nu a făcut serviciu două luni? Şi cum poate el să iscălească cu conştiinţa împăcată lucrul acesta?
Deci, o nouă răzvrătire a preotului Stratulat contra episcopului său. Am cerut din nou îndepărtarea lui din
Consistoriu, dar n-am fost luat în seamă.
Văzând, în cele din urmă, că d. ministru nu-mi dă cuvenitul ajutor pentru restabilirea ordinii, a trebuit să iau
măsuri canonice în potriva preotului, şi l-am oprit de la lucrările preoţeşti până la alte dispoziţiuni.
Şi de astă dată, ca şi în cazul celălalt, a venit preotul cu petiţiune, cerându-şi iertare, recunoscându-şi
greşeala.
L-am iertat şi a doua oară, şi i-am dat din nou dreptul să slujească.
Dacă mai în urmă s-a întâmplat să moară de o dublă pneumonie, d. ministru zice că a murit din cauza mea.
Întrebaţi în localitate, în ancheta pe care o veţi face, şi veţi constata ca este aşa: că a murit de dublă
pneumonie şi că nu Episcopul Romanului este pricina pentru care omul acesta a trecut la Cel-de-sus.
Las la inteligenta D-voastre, ca să vă spuneţi cuvântul în ceea ce mă priveşte; iar eu, şi în această privinţă,
ca şi în celelalte, constat o nouă ne-dreptate care mi se face din partea onor. d. ministru al cultelor.
Eu vă spun numai lucrurile de care îmi aduc aminte; dacă aş fi avut dosarele, înţelegeţi ce-aş mai fi spus.
Învinuirile cu nota personală a mea, a Episcopului de Roman, că aş ţine ascunse aspiraţiuni greu de
satisfăcut, este o nouă acuzare; că preoţii de mir ar fi consideraţi de mine ca slugi, alta.
D-lor Senatori, vă mărturisesc că aci îmi este greu de tot să mă apăr; dar, fiind acuzat, sunt dator şi trebuie
să mă apăr.
Cari să fie decepţiunile mele ascunse şi aspiraţiunile greu de satisfăcut?
Nu a binevoit să le spună d. ministru. Merge pe presupuneri.
Poate bănuieşte d. ministru că eu voi fi avut dorinţa ca să fiu mai mare decât sunt ; şi pentru că nu am avut
partea aceasta, m-am supărat pe sat.
Aşa cred că bănuieşte d-sa.
Speranţe greu de satisfăcut cu decepţiuni ascunse le întrupează intr-una.
Cum să mă apăr de lucrul acesta? E greu. Găsesc, pare-mi-se, un mijloc de apărare, făcând o declaraţiune:
să arate, fie dintre bărbaţii de Stat din Corpurile Legiuitoare, fie dintre foştii şi actualii Miniştri, în potriva mea, că eu
m-aş fi dus să deschid uşa casei la vreunul şi să-l trag de mânecă cu rugăminţi şi făgăduieli ca să mă facă mai mare
decât sunt. De se va găsi cineva care să dovedească aceasta, atunci eu sunt vinovat de caterisire.
Mai fac o altă declaraţie — după ce am sfârşit cu trecutul — dacă de astăzi înainte Dumnezeu va face în
judecăţile Lui cele neştiute de mine şi de D-voastre, va iace să fie un loc vacant mai mare decât locul pe care eu
astăzi îl am, dacă mă va prinde cineva că-i deschid uşa casei şi-l trag de mânecă, rugându-l să mă facă mai mare,
atunci să facă cu mine ce mi se cuvine după canoane şi după legi.
Vă mai fac o declaraţie: oricine va veni să roage pe cei mari în numele lui Gherasim al Romanului, să-l facă
mai mare decât e, sa-l primiţi ca pe un mincinos, care nu e autorizat de mine, pentru că Gherasim are credinţa că
lucrul acesta se dă de la Dumnezeu prin plăcuţii Săi de aici de pe pământ, iar nu se cere; şi dacă cineva cere aceasta,
trebuie trimis la plimbare ca un ticălos.
Altă apărare nu am să fac aci. Dacă credeţi că mai e un alt mijloc de apărare, ajutaţi-mă şi spuneţi-mi-l, căci
eu nu am alt mijloc de apărare.
A mai zis d. ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, că eu urăsc preoţii de mir şi că eu aş fi zis aici, către
un d. senator, că preoţii sunt slugile mele.
Să se arate, cine e acel d. senator către care eu aş fi spus aceasta? Care din D-voastre este acela?
Dacă nu e nici unul, atunci înţelegeţi cât de nedreaptă e învinuirea d-lui ministru.
Ei bine, eu, faţă de preoţimea din Tară, pe când aici raportorul legii sinodale îi învinuia, de la vlădică până la
opincă, că sunt aşa şi aşa, eu, când am luat cuvântul, am crezut că e bine să spun ceea ce e în sufletul meu şi pentru
arhierei şi pentru preoţi.
Am declarat că sunt mulţumit şi de preoţi şi de arhierei, şi că e calomnie ceea ce li se aduce, că nu ar fi la
înălţimea misiunii.

52
 Ce semn mai mare de dragoste şi respect voieşte d. ministru să arăt preoţimii de mir, decât să le fac lauda
aceasta bine meritată?
Nu vorbesc numai de acei preoţi pe care îi cunosc mai bine, de acei preoţi pe care i-am crescut eu şi de
bătrânii pe care nu i-am crescut, acolo de unde am venit eu în Eparhia Romanului şi în Eparhia Romanului, ci de toţi
preoţii, şi cred că toţi în toată Ţara sunt oameni de treabă şi îşi fac cum trebuie datoriile lor.
D-lor Senatori, eu, în copilăria mea, voiam să mă fac preot de mir, cu orice preţ; şi atât de mare dragoste
aveam pentru aceasta încât multă vreme am mâncat colaci şi colivă în casa preoţilor de mir din Craiova. Nu numai
atât, dar în tinereţea mea am cântat în strană alăturea cu cântăreţii şi în altar alăturea cu preoţii şi în totdeauna mă
simţeam mândru şi fericit că puteam să-mi satisfac această nestrămutată dorinţă pe care o aveam.
Aşa fiind, vă întreb: oare se poate, D-lor Senatori, ca eu, care încă din cea mai fragedă copilărie aveam
această înclinaţie firească, se poate — zic — ca acelaşi eu, după ce am ajuns episcop, să mă sui, după cum zice
poporul, în prepeleag şi să acuz pe preoţii de mir?!
Mie, D-lor Senatori, în totdeauna mi-a plăcut să dau fiecăruia ce este al său, însă, cu această condiţiune: să
se ţină strict de dogme şi de canoane.
Iată, D-lor Senatori, puterea învinuirilor ce mi s-au adus de către d. ministru al cultelor şi instrucţiunii
publice. Iată pentru ce am fost şi sunt acuzat.
Ce-mi mai rămâne mie acum să mai zic?
Nu-mi mai rămâne altceva de zis decât să repet rugăciunea pe care v-am mai făcut-o.
După cum vă amintiţi, d. ministru al cultelor a cerut de la D-voastre acest lucru: anchetă parlamentară. Ei
bine, D-lor Senatori, şi eu nu cer altceva de la D-voastre decât tot anchetă parlamentară.
Am spus ieri şi o spun şi astăzi şi în totdeauna: deschid larg porţile Sfintei Episcopii a Romanului şi uşile
cancelariei mele episcopale; deschid larg uşile tuturor cancelariilor protopopiilor şi tuturor parohiilor din Eparhia
Romanului şi dau ori cui va voi voie să se plimbe peste tot şi să vină să vadă toate rapoartele, toate dosarele şi toate
actele, şi în caz când, D-lor Senatori, în urma unei astfel de minuţioase cercetări, dacă părintele Gherasim al
Romanului va fi găsit vinovat numai de o singură incorectitudine, notaţi bine că repet din nou, în caz când îl veţi găsi
vinovat numai cu una, vă rog să-l daţi fără nici o milă pe mâna justiţiei, fie politiceşti, fie bisericeşti, să-şi ia
pedeapsa meritată, ca un netrebnic! Pentru că, D-lor Senatori, nu mă tem absolut de nici o justiţie şi de nici o
pedeapsă, dacă o merit.
Numai aşa înţeleg eu că merită un episcop să stea pe scaunul episcopal! Cine e episcop şi cine e învinuit că
a comis o greşeală sau alta, care-l face impropriu de a mai sta pe scaunul episcopal, acela este dator să se spele, şi
dacă nu se spală, e ruşine nu numai pentru el, dar e ruşine şi pentru noi că-l îngăduim să mai stea pe scaun în
asemenea situaţiune.
Toate acestea, D-lor Senatori, le zic la adresa mea, le zic pentru mine. Vă rog să faceţi dreptate pentru mine
şi să mă daţi în judecată, ca să fiu judecat după faptele mele, fie — după cum vă spuneam — acea judecată
politicească, fie bisericească.
Şi, D-lor Senatori, vă mărturisesc, că dacă judecata ce va fi orânduită, va osândi pe Gherasim al Romanului,
cu toate că eu, în adâncul conştiinţei mele, voi avea convingerea că este nedreaptă, totuşi voi crede de a mea datorie
să mă supun acestei judecăţii.
Şi tot cu această ocaziune, D-lor Senatori, vă fac această declaraţiune: în caz când mă veţi judeca şi mă veţi
găsi vinovat şi, prin urmare, va trebuii să mă depuneţi, nu va trebui să fiu scos din scaunul meu episcopal cu
jandarmii sau cu ajutorul de jandarmi, căci eu înţeleg să mă supun de bunăvoie.
Veţi trimite procurorul să-mi aducă la cunoştinţă rezultatul judecăţii şi să execute sentinţa. Mă voi închina
lui ca înaintea unui trimis al Puterii lumeşti, voi asculta sentinţa cu tot respectul ce datorăm cu toţii legilor Statului şi
autorităţilor. Şi nu e trebuinţă să se întrebuinţeze forţa. Să mi se spună şi îndată voi pleca, căci şi atunci voi şti să dau
Kesarului ce este al Kesarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.
Dar, plecând de acolo, voi ruga pe d. procuror să spună mai marilor săi cuvântul acesta: Faceţi ca Sfânta
Biserică Autocefală Ortodoxă Română să fie reaşezată pe bazele dogmatice şi canonice ale unei, sfinte,
sobornicească şi apostolească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, cum a fost până mai deunăzi, şi curăţiţi-o de toţi
lucrătorii nedreptăţii.
Faceţi aceasta şi atunci voi rămâne mulţumit pe unde voi fi, căci reaşezându-se Biserica pe bazele ei
dogmatice şi canonice, nu se va putea ca Gherasim să fie tratat altfel decât ca Episcop al Romanului.
D. vice-preşedinte, C. Costescu-Comăneanu: Ridic şedinţa. Şedinţa viitoare mâine, la orele 2.
Avem la ordinea zilei secţii şi indigenate. Şedinţa se ridică la orele 4.50 minute.

XI. Şedinţa din 22 decembrie 1909 a Sfîntului Sinod

P. S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe Birou următoarea Adresă cu No. 1947 din 22 decembrie
1909 către I. P. S. Preşedinte al Sf. Sinod, după care a părăsit sala de şedinţe:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte19,

19 Documente… p. 111.

53
 La poftirea ce mi-aţi făcut prin P.S. Episcopi al Râmnicului Noul Severin şi al Dunărei de jos, iată mă
prezint la Sf. Sinod.
Rezoanele pentru care de la 12 Oct. 1909 n-am venit să iau parte la şedinţele Sfîntului Sinod, sunt cele
cuprinse în cunoscutele mele acte pe care Vi le-am dat la 12 Oct. şi 14 Dec. 1909, ca urmare a combaterii ce am făcut
în Senat proiectului de modificarea legii sinodale din 1872 şi a cunoscutei mele atitudini în sesiunea din mai 1909 a
Sf. Sinod, toate având de scop, sub scutul Art. 21 din Constituţiune şi Art. 9 din legea sinodală din 1909, păzirea şi
păstrarea neştirbită şi fără pată sau zbârcitură a străvechiului şi apostolescului aşezământ dogmatic şi canonic
ecumenic al adevăratei Biserici a Mântuitorului Iisus Hristos din care face parte şi Sf. noastră Biserică Creştină
Ortodoxă Autocefală română.
Aceleaşi rezoane, cuprinse în menţionatele mele acte, mă împiedecă şi azi de a lua parte la şedinţele Sf.
Sinod.
Conştient de datoria ce am, prin chemarea mea şi prin jurământul ce am depus, ca să păstrez şi să păzesc
până la suflarea mea cea mai de pre urmă, în toată a lui curăţie, sfântul depozit ce mi s-a încredinţat, şi neputând
concede că Sf. noastră Biserică ar putea sta un singur moment pe alte baze decât pe cele dogmatice şi canonice
ecumenice ale Ei, rog pe A tot bunul Dumnezeu să facă a dispărea ştiutele motive, care mă împiedecă a sta aici, şi
atunci cu bucurie voi lua parte la lucrările Sf. Sinod.
† GHERASIM Episcop al Romanului
No. 1947 / 22 decembrie 1909

XII. Şedinţa din 11 ianuarie 1910 a Sfîntului Sinod

P. S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe Birou următoarea Adresă 20 cu No. 35 din 11 ianuarie 1910
către I. P. S. Preşedinte al Sfântului Sinod:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Pre lângă Adresa I. P. S. Voastre cu No.336 din 22 Dec. 1909, privind avertismentul Sf. Sinod, socotesc de a
mea sfântă datorie să mă prezint spre a face întâmpinarea cuvenită la acest act.
Prin el sunt învinovăţit, că m-am răzvrătit contra Sf. Sinod, nesupunându-mă Lui, că atac legea sinodală şi
că am săvârşit acte necumpănite şi nejustificate.
Resping toate acele acuzaţii ca nedrepte şi nefondate, căci atât actul meu de la 12 oct. 1909, cât şi Răspunsul
meu de la 14 Dec. acelaşi an, dovedesc cu prisosinţă, că eu pe de o parte mi-am făcut datoria în conştiinţă, ca Ierarh
al Sf. Biserici Autocefale Ortodoxe Române, şi în Senat, şi în Sf. Sinod către Fraţii mei, iar pe de altă parte ele
dovedesc, că eu m-am supus, după datorie, ca Episcop, cu punctualitate, legii votate de corpurile legiuitoare şi
sancţionată de M. S. Regele.
Iar obligaţiunea ce mi se impune, prin acel avertisment, ca să pomenesc la sfintele slujbe numele I. P. S.
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Pimen, aceasta nu o pot face, căci sunt oprit de canonul 15 al Sfântului Sinod întâi
al doilea din Constantinopole, citat şi în Răspunsul meu pagina 13, deoarece I. P. S. Sa împreună cu I. P. S. Mitropolit
Primat al României Atanasie şi P. S. Episcop al Huşilor Conon, se află încă sub epitimia prevăzută de canoanele ce
am indicat în actele mele de la 12 Oct. şi 14 Dec. 1909, ce V-am prezentat.
† GHERASIM Episcop al Romanului

În sumarul şedinţei21 din 11 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod citim: „P. S. Episcop al Romanului luând
cuvântul zice, că a venit în Sf. Sinod ca să-şi facă o sfântă datorie, relativ la avertismentul ce i s-a trimis de Sf. Sinod,
şi face o întâmpinare pe care o citeşte învinuirile ce i se fac; că s-a răzvrătit în contra Sf. Sinod, nesupunându-se lui,
că atacă legea sinodală şi că a săvârşit acte necumpănite şi nejustificate, le respinge ca nedrepte şi nefondate. Mai
adaugă apoi, că prin actele ce a dat Sfântului Sinod la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909 n-a avut în vedere persoana
P. S. Sale, nici vreo chestiune de amor propriu, ci a avut în vedere principiile sfinte şi înalte ale Bisericii Ortodoxe. P.
S. Sa nu se crede că a ajuns la o înaltă perfecţiune stoiciană, pentru că ştie că e slab şi are nădejde în rugăciunile
fraţilor în Hristos şi aşa cu mila lui Dumnezeu merge înainte. Declară că P. S. Sa ţine foarte mult la pacea Sf. noastre
Biserici şi a Ţării noastre, pe care o doreşte din adâncul sufletului. Arată că pe când se afla elev în clasa V-a a liceului
din Craiova l-au pus amândoi Directorii liceului, adecă şi al liceului şi al internatului, pedagog, şi fiindcă era fără
experienţă a făcut greşeli din cauză că era prea autoritar cu elevii, care au început să-şi arate nemulţumirea lor, să i se
împotrivească. Văzându-i nemulţumiţi i-a întrebat, care e pricina nemulţumirii lor. Ei i-au răspuns: Vina eşti D-ta,
pentru că nu te porţi bine cu noi. De atunci s-a îndreptat şi a fost iubit şi respectat de elevi. Această lecţiune i-a servit
şi mai pe urmă când a ajuns profesor şi director de seminar şi chiar astăzi îi prinde bine. Zice că această întâmplare
din viaţa P. S. Sale a spus-o nu pentru ca să facă cuiva lecţiuni; că P. S. Sa îşi cunoaşte puterile şi ştie că ceilalţi P.S.
Membri ai Sf. Sinod sunt mai puternici decât P. S. Sa şi cu ştiinţa şi cu experienţa şi de aceea îi roagă ca şi în
împrejurarea de faţă să fie tot aşa de prudenţi, după cum au fost şi în trecut şi să judece obiectiv şi cu înţelepciune.”
Declară că n-a luat cuvântul asupra sumarului, pentru rezerve canonice, care-l privesc pe P. S. Sa. Că nu s-a

20 Idem, p. 112
21 B.O.R., an XXVIII, feb. 1910, p. 1243-1245 şi 1250

54
condus în actele ce a făcut de nimeni, decât numai de capul P. S. Sale, şi mulţumeşte mult milostivului Dumnezeu, că
până acum se conduce singur. Că dacă vine cineva la P. S. Sa în casă, nu poate să-l dea afară, primeşte pe cine este de
primit şi stă de vorbă cu dânsul, după cum crede că face fiecare din P.S. Membri. Acestea, zice P. S. Sa că s-a crezut
dator să le spună, pentru că s-a zis, că n-are ştiinţă şi voinţă de ceea ce face, cu toate că s-a putut vedea din actele
sale, şi din cele ce a susţinut în Senat, că are ştiinţă şi voinţă din mila lui Dumnezeu. Ca om, zice că, poate să ceară şi
sfatul cuiva, căci românul zice: De toţi să asculţi, dar să faci cum crezi că e mai bine. În privinţa legii sinodale zice că
aproape toţi recunosc, că trebuie a se modifica şi dacă este astfel, atunci nu rămâne decât chestia de procedură, dacă
nu este vorba de jignirea amorului propriu al cuiva.
P. S. Sa crede, că trebuie a se gândi creştineşte şi zice, că întrucât îl priveşte pe P. S. Sa, declară că nu s-a
gândit să înfrângă voia Guvernului sau a Corpurilor Legiuitoare, sau a Sf. Sinod, sau a Capului Statului. Trebuie să
fie cineva cu mintea de jelit, ca să ceară aceasta. Cum pot eu, zice P. S. Sa, să am pretenţia aceasta? Pretenţia mea
este că, ca creştini suntem datori să judecăm creştineşte, nu lumeşte. E aici vorba de pofta lui Gherasim, Episcopul
Romanului, sau de adevărul lui Hristos, întrupat pentru mântuirea noastră? Să respectăm adevărul, călcând chiar
preste amorul nostru propriu. Suntem datori să recunoaştem adevărul şi să nu ne uităm la amorul propriu. Dacă
suntem creştini adevăraţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu smerenie, să recunoaştem că trebuie a se modifica legea.
Dar cum s-ar putea face? Dacă suntem însufleţiţi din adâncul inimii, ca să se păstreze Biserica pe bazele ei
canonice şi dogmatice, trebuie a se proceda astfel ca să se împace toate; să procedăm cu răbdare, cu pace, cu
prudenţă şi cu înţelepciune. Să se vadă dacă Gherasim Episcopul Romanului are dreptate sau nu; dacă însă nu voiţi
aşa, ci voiţi să se facă cu turburare, cu război, rog pe Dumnezeu să nu puteţi să daţi cât voi putea eu să rabd; dar mă
voi apăra şi eu, să înţelege, cum voi putea. Nu fac ameninţări. Acestea am avut de zis.”
După acestea P. S. Sa depune la birou întâmpinarea pe care a citit-o şi voieşte să plece din sala de şedinţă.
Mai mulţi P.S. Membri stăruie ca P. S. Sa să stea pentru a se putea ajunge la o bună înţelegere pentru a se readuce
pacea în Biserică.
D-l Ministru zice, că P. S. Episcop al Romanului este dator să stea în şedinţă, pentru ca să se termine odată
această chestiune, care turbură Ţara şi Biserica de trei luni de zile; căci dacă nu voieşte să stea, însemnează că îi este
frică de răspunsurile care trebuie să i se dea.
P. S. Episcop al Romanului declară că stă în şedinţă, dar să se considere ca şi cum n-ar fi.
D-l ministru întrebându-l ce voieşte, P. S. Episcop al Romanului zice că P. S. Sa a arătat ce voieşte, în actele
ce a dat Sfântului Sinod. Că P. S. Sa voieşte să se reaşeze Biserica pe bazele Ei canonice şi dogmatice, aceasta a cerut
şi tot aceasta cere şi acum. Ca P. S. Sa cere să se modifice legea în acest sens, însă nu cere să se modifice imediat, ci
când se va găsi cu cale de Onor. Guvern şi de Sf. Sinod. Dacă însă Sf. Sinod crede că P. S. Sa n-are dreptate, să se
constituie în tribunal bisericesc şi să-l judece. Că P. S. Sa doreşte să fie pacea în Biserică, dar nu cu călcarea
dogmelor şi a canoanelor. Dacă se modifică legea P. S. Sa se împacă, că şi P. S. Sale i se sfâşie inima pentru
turburarea păcii Bisericii, dar crede că nu P. S. Sa e vinovat de aceasta.”

XIII. Şedinţa din 13 ianuarie 1910 a Sfîntului Sinod22

P. S. Episcop al Romanului citeşte o propunere prin care arată, că deoarece Sf. Sinod însuşi, prin moţiunea
sa de la 21 decembrie 1909, recunoaşte că consistoriul superior bisericesc nu trebuie şi nu poate să aibă decât
atribuţiuni pur consultative în toate chestiunile, care după apostolicul aşezământ ecumenic al Sf. noastre Biserici,
sunt de căderea Chiriarhilor. Şi deoarece în legea sinodală din 1909 sunt dispoziţiuni contrare aşezământului nostru
bisericesc, contrare chiar principiului cuprins în amintita moţiune a Sf. Sinod, căci consistoriul superior bisericesc nu
dă avize, ci ia hotărâri chiar asupra unor chestiuni de competinţă canonică chiriarhală sau sinodală; P. S. Sa declară
că de îndată ce acele dispoziţiuni vor fi modificate sau se va hotărî acum de Sf. Sinod intervenirea pentru modificarea
lor, este gata cu cea mai mare bucurie să reia, pe baza Sf. Canoane, legăturile canonice, căci n-a urmărit şi nu
urmăreşte nimic în contra cuiva, ci numai ca legea sinodală să nu dea consistoriului superior bisericesc alte
atribuţiuni decât cele curat consultative, în limitele dictate de caracterul apostolic al aşezământului Sf. noastre
Biserici23.
P. S. Episcop al Romanului zice: eu credeam că Sf. Sinod o să primească propunerea de împăcare pe care
am făcut-o, pentru că toţi vă gândiţi că legea are trebuinţă de modificări. Ca să ne liniştim fiecare conştiinţa, ce
urmează? Ca să se facă modificarea legii. Acum cine este mai în măsură de a face guvernului propunerea aceasta? Sf.
Sinod, de sigur. Eu cer, aşadar, ca Sf. Sinod să uzeze de dreptul său şi să facă intervenire la onor. guvern ca să
modifice legea în părţile în care se loveşte în drepturile chiriarhilor şi ale Sf. Sinod. Dar nici eu nu cer, nici Sf. Sinod
nu cere să se facă modificarea chiar acum. În guvernul ţării sunt români, oameni înţelepţi, primind propunerea Sf.
Sinod, se va lua act de dânsa şi guvernul va aduce modificarea cerută—de sigur că nu peste nouă ani. Eu cer, aşadar,
ca Sf. Sinod să facă această intervenire la onor. guvern. I. P. S. Preşedinte a dat mai multe lămuriri în cuvântarea I. P.
S. Sale cu privire la consistoriul superior bisericesc, pe care eu nu-l atac, dar am susţinut numai că aşa cum este
făcut, cu atribuţiunile care i s-au dat prin lege, încalcă în drepturile chiriarhilor şi pentru că încălcările sunt de natură
dogmatică şi canonică, de aceea am susţinut ca să convenim cu toţii şi să recunoaştem că acolo unde se zice „că va

22 M. O. No 62/ 20 iunie 1910, p. 2659, col. 1 vezi B.C.U. Colecţia M. O. 1901-1947, cota PIII15
23 Această întâmpinare poartă No. 36 din 13 ianuarie 1910

55
statua”, adecă preoţii vor regula împreună cu P.S. membri ai Sf. Sinod, de pildă cele ce privesc Monastirile şi alte
chestiuni privitoare la biserică, precum parohiile şi altele, este o încălcare a drepturilor chiriarhilor căci, ce va să zică
a statua? Va să zică, că preoţii deliberează împreună cu membrii Sf. Sinod, iau măsuri, votează una şi una cu membrii
Sf. Sinod, li se dă deci un drept, pe care, după Sf. Canoane, nu-l au, pentru că în lege nu se specifică că au acest drept
numai în ce priveşte partea economică a Monastirilor, ci e în general. Azi suntem noi care suntem cu toţii animaţi de
sentimente de pace, împreună cu d. ministru, dar noi o să ne ducem şi alţii vor veni în locul nostru şi se poate ca să se
ţină strict de litera legii, care lasă multe lucruri nelămurite bine şi care trebuiesc neapărat lămurite toate. Noi o să
lucrăm cât Dumnezeu ne va da viaţă, să lucrăm cu înţelepciune, fără gâlceavă, dar este bine ca şi cei care vor veni
după noi să găsească lucrurile lămurite.
În lege se zice că consistoriul superior bisericesc are să facă regulamente pentru Monastiri în general, iar în
art. 33 se lasă la Chiriarhi. Să băgăm de seamă că acest articol lasă la cârmuirea chiriarhilor Monastirile, dar
chiriarhii trebuie să se supună unei legi sau unui regulament, care după art. 18 se face de preoţi împreună cu
chiriarhii cu vot deliberativ, şi alta este a cârmui, a executa şi alta a statua, a face regulamente. Iată pentru ce eu
susţin să se precizeze ca consistoriul superior bisericesc şi aici se cuvine să aibă numai vot consultativ. Trebuie să
recunoaştem aceasta cu toţii. Nu fac pe nimeni vinovat, eu nu impun, ferească Dumnezeu, dar să ia act onor. Guvern
şi să facă modificările cuvenite când va crede de cuviinţă. Pe nedrept mi s-a atribuit că eu nu pot să sufăr pe preoţi;
ce, nu ştiu eu că la Sinodul VII ecumenic au avut vot consultativ ieromonahii şi arhimandriţii? Aceasta o ştim cu
toţii. Eu nu cer ce nu e drept, mi-e ruşine să cer ce nu e drept pentru că sunt om bătrân.
Rog dar pe Sf. Sinod să primească propunerea ce am făcut de a se interveni la Onor. Guvern să binevoiască
a face modificările care se vor găsi cu cale legii, pentru ca să fie în conformitate cu canoanele şi dogmele bisericii
ecumenice24.
P. S. Episcop al Romanului zice că P. S. Sa a făcut propunerea de împăcare, pe care a citit-o cu inimă curată
şi a arătat ce este cu putinţă să se facă pentru ca să fie pace în Biserică. Temerile care se arată, că va zice lumea ceva
de anatemă, erau şterse prin aceste cuvinte din propunerea P.S. Sale: „că e gata să reia cu cea mai mare bucurie
legăturile canonice.” Că P. S. Sa n-a cerut lucruri imposibile; crede că nu se strânge nimenea de gât, când propune
Sfântului Sinod ca să ceară Onor. Guvern modificarea legii şi socoteşte că acum este timpul să se facă această
intervenire din partea Sfântului Sinod.”
I. P. S. Mitropolit Primat, Preşedinte.... conchide că, de vreme ce Sf. Sinod a declarat, prin moţiunea votată,
că legea se va modifica când se va dovedi că are părţi rele, urmează că şi P. S. Episcop al Romanului să declare că
revine asupra actelor P. S. Sale, că ridică anatema şi toate învinuirile cuprinse în ele şi reia relaţiunile canonice cu Sf.
Sinod şi cu I. P. S. Mitropolit al Moldovei, chiriarhul său canonic. 25

Atunci s-a petrecut următorul fapt asupra căruia sumarul şedinţei din 13 ianuarie 1910 tace: P. S. Episcop al
Romanului a dat citire următoarei petiţii26:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Văzând că Sf. Sinod n-a binevoit să ia în seamă cele cuprinse în Adresa mea cu No.36 de azi, prin care am
arătat condiţiunile în care pot relua legăturile canonice cu acei trei ierarhi, care, prin însăşi fapta lor de a se fi abătut
de la dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane, sunt puşi sub afurisania şi anatema, prevăzută de sfintele canoane, vă
rog să fiu judecat ca pârâtor, fiind gata a primi eu pedeapsa dacă pârele ce am făcut şi pe care le voi completa şi
dezvolta în toată a lor plenitudine, se vor găsi neîntemeiate; iar în cazul contrariu Sf. Sinod să hotărască cele ce
poruncesc canoanele faţă de cei vinovaţi, ca, cu modul acesta, să reintrăm cu toţii în domeniul dogmatic şi canonic,
curăţindu-se Biserica de orice ramură uscată.
Pentru judecarea acestei pricini nu e nevoie de trei acuzatori întru cât, potrivit canonului 118 Cartaginean eu
mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu acei trei Ierarhi la care m-am referit în actul meu de la 12 octombrie
1909 şi în toate celelalte posterioare declaraţiuni făcute în scris sau verbal.
Dacă actele mele de până acum nu se consideră ca pâră, sunt gata a depune o nouă pâră pe deplin
completată, căci ceea ce ţin şi pentru care sunt gata să-mi dau viaţa este să văz Biserica pusă din nou pe bazele
dogmatice şi canonice anterioare şi spălată de relele care depărtează pe credincioşi şi face să sporească
indiferentismul şi imoralitatea, atât de periculoase românimii, ca Stat şi ca Popor.
† GHERASIM Episcop al Romanului
13 ianuarie 1910, Bucureşti.

Sumarul şedinţei din 13 ianuarie 1910 urmează astfel27:

Şedinţa se suspendă pentru cinci minute. La redeschidere I. P. S. Preşedinte zice că în urma explicaţiilor ce
s-au dat P.S. Episcop al Romanului, cu bucurie vede că P. S. Sa a consimţit să retragă în mod formal anatema şi

24 Art. cit. p. 2660, col. II şi III, p. 2651,col. I.

25 Art. cit. p. 2661, col. III, p. 2662, col. I.
26 Documente…p. 116-117.
27 M. O., an XXVII, feb.1910, p. 2661, col. III, p. 2662, col. 1

56
învinuirile aduse în precedentele sale acte, dacă Sf. Sinod va primi să facă intervenirea către onor. Guvern de a se
modifica legea în părţile în care s-ar jigni drepturile canonice ale Chiriarhilor şi ale Sf. Sinod.
P. S. Episcop al Dunărei de jos, secretar, citeşte declaraţiunea scrisă a P. S. Episcop al Romanului în
următoarea cuprindere28:

„Sf. Sinod însuşi, prin moţiunea sa de la 21 decembrie 1909, recunoaşte că, Consistoriul Superior Bisericesc
nu trebuie să aibă şi nu poate să aibă decât atribuţiuni pur consultative în toate chestiunile, care, după apostolicul
aşezământ ecumenic al Sf. noastre Biserici, sunt de căderea Chiriarhilor.
Totuşi, în legea sinodală din 1909, în articolele amintite atât în actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi în
Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909, sunt dispoziţiuni contrare aşezământului nostru bisericesc, contrare chiar
principiului cuprins în mai sus amintita moţiune a Sf. Sinod, căci Consistoriul Superior Bisericesc nu dă aviz, ci ia
hotărâri chiar asupra unor chestiuni de competenţă canonică chiriarhală sau sinodală.
De îndată ce acele dispoziţiuni vor fi modificate sau se va hotărî acum de către Sf. Sinod intervenirea pentru
modificarea lor, ca în adevăr Consistoriul Superior Bisericesc să nu aibă decât atribuţiuni pur consultative, sunt gata
cu cea mai mare bucurie, să reiau, pe baza Sf. Canoane, legăturile canonice, şi revin asupra epitimiei de afurisanie şi
anatemă cuprinsă în actele mele anterioare; căci n-am urmărit şi nu urmăresc nimic în contra cuiva, numai ca legea
sinodală să nu dea Consistoriului Superior Bisericesc alte atribuţiuni decât cele curat consultative, în limitele dictate
de caracterul apostolic al aşezământului Sfintei noastre Biserici.”
† GHERASIM Episcop al Romanului

Punându-se la vot această declaraţiune a P. S. Episcop al Romanului, s-a primit în unanimitate 29.
I. P. S. Preşedinte zice că, în baza votului dat de Sf. Sinod, se va face intervenire la Onor. Guvern ca să se
modifice legea şi crede că acum şi P. S. Episcop al Romanului consimte a se declara incidentul închis.
I. P. S. Episcop al Dunărei de jos... mulţumeşte P. S. Episcop al Romanului pentru că a venit la această
dragoste frăţească, care trebuie să ne unească totdeauna. Totodată P. S. Sa roagă pe Sf. Sinod să binevoiască a-l scuti
de a mai lua parte în comisiunea pentru revizuirea textului Bibliei, fiind suferind, şi propune a se alege în locul P. S.
Sale, dacă Sf. Sinod încuviinţează, pe P. S. Episcop al Romanului, care este un bun elenist şi cunoscător adânc al
scrierilor Sf. Părinţi.
P. S. Episcop al Romanului declară că primeşte cu mare plăcere această însărcinare, dar şi P. S. Sa este slab
şi roagă, să fie păsuit câtva vreme.
Punându-se la vot propunerea P. S. Episcop al Dunărei de jos de a fi ales în comisiunea pentru revizuirea
textului Bibliei P. S. Episcop al Romanului, s-a primit.
P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu roagă a fi reintegrat în postul de redactor la revista Sf. Sinod atât P. S.
Sa cât şi D-l Drag. Demetrescu, care a dovedit prin scrisoarea S. S. Patriarhul de Constantinopol, că n-au fost
adevărate învinuirile ce i s-au adus.
I. P. S. Preşedinte zice că acum Sf. Sinod fiind la sfârşitul sesiunii, roagă pe P. S. Arhiereu Callistrat să aibă
puţină răbdare şi toate se vor regula cu bine.
D. ministru citeşte Mesagiul Regal de închiderea sesiunii. Şedinţa se ridică la ora 12½.

XIV. Şedinţa din 3 februarie 1910 a Senatului30

„D. preşedinte, General C. Budişteanu:P.S. Episcopul de Roman are cuvântul.

P. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-le preşedinte, am cerut cuvântul ca să fac o comunicare şi
o rugăminte.
Sf. Sinod al Sf. noastre Biserici a admis în unanimitate, părerea mea, că legea sinodală din 1909 conţine
dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice, adecă eretice.
Potrivit votului unanim al Sf. Sinod, I. P. S. Preşedinte al acelui Sf. Sinod a şi intervenit la Onor. Guvern,
cerând modificarea legii.
În aceste condiţiuni am reluat legătura canonică cu acei cu care o întrerupsesem.
Rog respectuos pe Onor. Guvern să binevoiască, pentru liniştirea spiritelor creştinilor noştri ortodocşi de
Răsărit, să vie cu modificările necesare.
Fac această cerere respectuoasă pentru că numai cu chipul acesta se poate consfinţi pacea pusă la cale în
ziua de 13 ianuarie 1910, şi pe care din suflet o doresc să fie definitivă, lucru ce nu este cu putinţă decât prin
modificarea legii în cel mai scurt termen.
D. preşedinte, General C. Budişteanu: D. ministru al cultelor are cuvântul.

28 Aceasta este adresa cu No. 36 din 13 ianuarie 1910, apud Documente…p. 117.
29 apud Documente…, p. 118: „Pe originalul acestei declaraţiuni s-a pus următoarea rezoluţie:
Şed. 13 ianuarie 1910
Sf. Sinod a primit propunerea. Se va intervenii la Onor. Minister în sensul prezentei propuneri, înaintându-
se în copie (s.) Atanasie”
30 Dezbaterile Senatului, No. 35, din 6 februarie 1910, p. 373- 374 şi 375

57
 D. Spiru Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice:... Prin urmare, nu voi aduce nici o modificare legii
sinodale (aplauze prelungite), până când ea nu va fi aplicată un timp oarecare, ca să i se cunoască defectele la
aplicaţie... Ceea ce vrea P.S. Episcopul de Roman, este să se desfiinţeze Consistoriul superior bisericesc, şi la aceasta
noi nu consimţim cu nici un preţ (Aplauze repetate).
P. S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: D-le preşedinte, ţin să se noteze bine, că Sf. Sinod a ştiut şi
ştie ce face.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 ianuarie 1910, a recunoscut trebuinţa modificării legii şi a hotărât, în
unanimitate, intervenirea în acest sens la Onorabilul Guvern.
Acesta este cuvântul cel de pe urmă al Sfântului Sinod.
Acum, faţă de acest cuvânt al autorităţii supreme bisericeşti ortodoxe din Ţara aceasta, mi se pare că suntem
cu toţii datori, în interesul păcii şi al dragostei, să ne gândim şi la ceea ce ştiţi cu toţii că prevede Constituţia Ţării
noastre.
Ea prevede ca Biserică agreată a Statului Român — pe care o numeşte dominantă în Statul Român, faţă,
fireşte, de altele — pe Biserica Autocefală Ortodoxă Română.
Faţă cu votul din urmă al Sfântului Sinod, prin care s-a arătat trebuinţa de modificare a legii, pentru ca să
fim împăcaţi în sufletele noastre, să fim în unire cu dogmele şi canoanele, se naşte întrebarea:
Cum stăm faţă de pronunţarea Sfintei Biserici Ortodoxe Române, că este trebuinţă de modificarea legii?
Cum stăm din punctul de vedere constituţional?
Eu nu mă adresez Onorabilului Guvern, ca unui Guvern care este străin de neamul meu şi de legea mea, ci
din bună norocire mă adresez unui Guvern ai cărui membri sunt români, sânge din sângele nostru şi creştini
ortodocşi.
Ca pe creştini şi români, ca pe fii adevăraţi ai Bisericii noastre, îi rog, în numele lui Dumnezeu, îi rog să se
gândească pentru pace şi dragoste, căci n-am nici un interes de a turbura pe nimeni şi mai ales pe Onor. Guvern.
Cine sunt eu ca să fac turburare? Nu vin decât cu cel mai adânc respect către Guvernul Ţării mele, rugându-l
să se gândească şi la cele ce cere Constituţia, şi la ceea ce s-a pronunţat Sf. Sinod, şi să facă ce-l va lumina
Dumnezeu, ca, cu pace să se sfârşească lucrurile. Căci mai bine este să fie pace, decât să fim turburaţi.
E bine să fim în situaţiunea de a ne ruga fiecare lui Dumnezeu cu sufletul liniştit, iar nu turburaţi.
Vedeţi că nu vin cu impunere la Onor. Guvern, ci vin cu respectuoasă rugăminte, şi rugămintea mea este
întemeiată pe textul Constituţiei, care recunoaşte Biserica ortodoxă ca agreată a Statului Român, şi pe pronunţarea
Sf. Sinod cea de pe urmă, că legea are trebuinţă de modificări.
Dar oare nu se modifică atâtea legi, şi ce treabă mare ar fi dacă s-ar modifica şi legea aceasta?
Nu am cerut la 13 ianuarie 1910, ca în momentul acela să se modifice legea, şi nici acum nu cer ca în acest
moment să se facă lucrul, căci am atâta pricepere în capul meu ca să înţeleg, că nu este cuviincios din partea nimănui
şi mai ales din partea mea, ca să viu cu astfel de pretenţie.
De aceea am lăsat să treacă atâta vreme de atunci.
Şi, dacă nu ar fi legea aceasta aducătoare de durere sufletească, din cauza caracterului ei antidogmatic şi
anticanonic, ci ar fi numai de un cuprins nevătămător din punct de vedere dogmatic şi canonic, vă rog să mă credeţi,
că nu aş veni să vă fac supărare cu rugămintea mea, poate nici peste doi ori trei ani. Măcar că o lege ca aceea ar
cuprinde puncte ce nu mi-ar veni la socoteală, totuşi aş zice: Nu taie în mântuirea sufletului meu şi a celorlalţi şi de
ce să nu mai rabd, căci „răbdarea trece marea.” Şi când se va găsi de cuviinţă de către cei mai mari decât mine, din
punctul de vedere cetăţenesc, vor veni şi o vor îndrepta.
Aşa aş zice eu, dacă legea sinodală din 1909 n-ar avea caracterul antidogmatic şi anticanonic ce are; dar
fiindcă are acest caracter, e şi sufletul meu în joc şi sufletele d-voastre, d-lor senatori, căci sunteţi creştini şi doritori
de liniştea şi mântuirea sufletului. Dacă nu primiţi cuvântul acesta, îl iau înapoi; cred, însă, că îl primiţi de oarece şi
d-voastre sunteţi creştini.
Cu aceste cuvinte, d-le preşedinte, d-lor miniştri şi d-lor senatori, viu eu înaintea d-voastre, nu cu vreun
sentiment de ostilitate, ci cu rugămintea respectuoasă ca să facem pace desăvârşită în biserică, modificând legea,
precum am cerut. Aşa mă rog lui Dumnezeu să ne ajute tuturor!
I. P. S. Mitropolitul Primat:... S-a făcut un început de experienţă (cu legea), adecă la mijlocul lunii
decembrie, când s-a deschis pentru prima oară Consistoriul superior şi începutul a fost cât se poate de îmbucurător
(Aplauze)....
Eu cred că în acest punct de vedere are dreptate d. ministru, pentru că experienţa este cel mai bun învăţător
al omului, şi dacă Sf. Sinod în ceea ce îl priveşte a făcut ce se cuvenea să facă, potrivit dorinţei P.S. Episcop al
Romanului, a cărui pricepere şi valoare în mijlocul nostru o apreciem toţi cu drag, avem încredere în d. ministru al
cultelor şi în onor. guvern, că va găsi momentul oportun ca să vină cu modificările ce vor fi de trebuinţă atunci când
va crede şi când experienţa va dovedi că în adevăr e nevoie de a se face acele modificări (Aplauze).
Mai vorbeşte încă o dată D-l Ministru, opunându-se la modificarea legii înainte de a se experimenta, apoi se
cere închiderea discuţiei. Se pune la vot închiderea discuţiunii şi se primeşte.”

XVII. Şedinţa din 14 mai 1910 a Sfîntului Sinod

„Se citeşte sumarul şedinţei precedente (12 mai n.n.) şi se aprobă cu rectificarea cerută de către P. S.

58
Episcop al Romanului ca să se menţioneze, că P. S. Sa a cerut cuvântul imediat după discursul de deschiderea
sesiunii al I. P. S. Mitropolit Primat, Preşedinte şi că nu i s-a dat atunci cuvântul.
P. S. Episcop al Romanului cere cuvântul în chestie de regulament.
I. P. S. Preşedinte zice că a cerut cuvântul întâi P. S. Arhiereul Valerian Râmniceanu tot în chestie de
regulament.
P. S. Episcop al Romanului zice că P. S. Sa n-a auzit când a cerut cuvântul P. S. Arhiereu Valerian.
I. P. S. Preşedinte zice că P. S. Arhiereu Valerian nu face gălăgie când cere cuvântul.
P. S. Episcop al Romanului protestează că nu-l lasă să-şi facă datoria şi declară că se retrage din şedinţă. P.
S. Sa venind la birou, zice că a cerut cuvântul pentru ca să citească o hârtie prin care acuză de erezie şi imoralitate pe
I. P. S. Preşedinte.
D. Ministru zice că şi d-sa acuză pe P. S. Episcop al Romanului de imoralitate, pentru că a fost dat afară din
directoratul seminarului de Vâlcea pentru imoralitate şi cere ca Sf. Sinod să ia act de aceasta. Sf. Sinod ia act.
P. S. Episcop al Romanului depune hârtia la birou şi iese din şedinţă. Hârtia depusă, nefiind semnată de trei
P.S. Membri se consideră ca nulă şi neavenită.”

Iată hârtia pe care Sf. Sinod a considerat-o nulă şi neavenită31:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Împrejurările triste prin care trecem mă silesc să zic şi aici, în Sfântul Sinod, ceea ce am zis în Senatul Ţării,
în şedinţa de la 5 martie 1909, când am combătut proiectul de lege sinodală, şi în şedinţele: de la 17 şi 18 decembrie
1909, când am avut cuvântul în chestiune personală cu D-l Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice:
Dacă este cineva netrebnic în Biserica creştinească, să se dea judecăţii şi să se trimită la locul său; fiecăruia
să i se dea partea ce i se cuvine, să fie trimis la plimbare şi în locul celui netrebnic să se aleagă omul de treabă, care
să facă cinste Bisericii.
Episcopul, preotul, diaconul, dacă vreţi şi ori care muritor, care ţine la demnitatea şi la cinstea sa, când este
învinovăţit de ceva, demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere, să se spele, să se dezvinovăţească, şi dacă nu se
dezvinovăţeşte, atunci este semn că e vinovat şi trebuie să se dea într-o parte.
Toţi câţi citesc lucruri împotriva loruşi sunt datori să se spele, şi cine nu se spală, rămâne rău, rămâne rău în
faţa Bisericii, rămâne rău în faţa Ţării. Toţi aceştia sunt datori, caută neapărat să-şi limpezească situaţiunea.
Cine e Episcop şi cine e învinuit că a comis o greşeală sau alta, care-l fac impropriu de a mai sta pe scaunul
episcopal, acela este dator să se spele, şi dacă nu se spală, e ruşine nu numai pentru el, dar e ruşine şi pentru noi că-l
îngăduim să mai stea pe scaun în asemenea situaţiune.
Consecvent cu această linie de purtare ce mi-am tras şi de care m-am condus şi mă conduc, eu nu pot
îngădui ca vreun Ierarh al Sfintei noastre Biserici să stea sub acuzaţii de natură a ne compromite şi pe noi dacă tăcem
şi nu voim să se facă lumină.
Prin presă se aduc I. P. Sfinţitului Mitropolit Atanasie Mironescu o mulţime de grave acuzaţii privitoare la
viaţa intelectuală şi morală a I. P. S. Sale.
Este acuzat de un plagiat, care s-a dovedit din destul prin publicitate, şi s-a afirmat prin presă, că I. P. S. Sa a
făcut apel la papistaşi, care l-au scăpat de un proces literar pe care era să i-l intenteze iezuitul Victor Cathrein.
Faţă cu acestea trebuie să rămânem înmărmuriţi înaintea acestor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură-de-Aur:
când predicatorul amestecă în ale sale cuvântări, gândiri date la lumină de către alţii, el sufere mai mare umilire decât
cel din urmă dintre tâlhari. Numai bănuiala că un plagiat este îndeajuns spre a-l trată ca pe un om prins în flagrant
delict de furtişag (în Despre Preoţie).
Mai este acuzat că a fost sau este legat cu poftele şi cu desfătările trupeşti, care, după cuvântul din
Liturghier, pe oricare slujitor al Altarului îl fac nevrednic de a se apropia şi a sluji Împăratului slavei.
Prin ziare s-au scris împotriva I. P. S. Sale şi lucruri despre care ruşine este a şi grăi; este vorba de excese de
neînfrânare şi de ruşinoase neorândueli, de care trebuie să fie departe şi strein ori care drept slăvitor creştin şi cu atât
mai vârtos un slujitor al Altarului şi mai ales un Ierarh, în care nu trebuie să vedem un om de rând, ci un înger în trup,
dezbrăcat de orice meteahnă, dezbrăcat de orice neajuns, dezbrăcat de orice slăbiciune omenească, care l-ar putea
descalifica, care l-ar pune în poziţiune de a-şi pierde caracterul sacerdotal, vrednicia arhierească.
Am citit prin ziare că s-au formulat şi reclame în scris contra I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu şi că au
fost adresate acestui Sfânt Sinod.
Aceasta constituie o obligaţiune mai mult pentru Sf. Sinod ca să se facă lumină, lumină deplină, şi să ia
măsuri împotriva acuzatorilor, în cazul că cel până se va dovedi că este curat.
Chiar dacă învinuirile vor fi neîntemeiate, oile se pierd dacă nu se face lumină, şi „vai! păstorilor, care pierd
şi risipesc oile păşunii Mele”, zice Domnul prin Profetul Ieremia (23, 1).
Lumină trebuie făcută cât mai neîntârziat. E deja prea mult de când s-au adus acuzaţii şi nici până azi nu s-a
făcut lumină.

M. O. No. 62 din 20 Iunie 1910, p. 2663, col. III

31 Documente … p.124-130

59
 Acuzaţiile aduse împotriva I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu sunt cunoscute de toate păturile noastre
sociale şi influenţa lor este absolut păgubitoare şi nouă conducătorilor turmei lui Hristos şi însăşi Bisericii Lui, de
vreme ce mulţi confundă, cu nedreptul, instituţiunea cu persoanele.
Asemenea acuzaţii ajungând până în Sf. Sinod, ele nu pot fi tăinuite.
Deşi nu-mi însuşesc răspunderea urmărilor pomenitelor învinuiri de ordine morală, totuşi cer ca Sf. Sinod să
facă lumină deplină pentru ca cei care conduc Biserica să rămână, după cuvântul Sfintei Evanghelii, sarea
pământului, cetate stând pe munte şi făclie nu pusă sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor ce sunt în
Casa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Mat. 5, 13—15).
Cer să se facă lumină, şi dacă este de trebuinţă voi contribui şi eu la facerea ei, rugând pe Sf. Sinod să mă
considere ca pârâş, şi la vremea ce mi se va indica, voi prezenta mărturiile trebuincioase, cerute de canonul 75
apostolesc, pe baza canonului 74 apostolesc şi canonului 118/112 cartaginean. În asemenea caz, potrivit canonului al
şaselea al Sinodului al doilea ecumenic voi primi să fiu certat cu întocmai primejdie dacă se va dovedi că clevetesc
pe pârât, adecă pe I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu.
În acelaşi timp ţin, I. P. S. Preşedinte, să aduc la cunoştinţa Sfântului Sinod şi următoarele:
Grelele zdruncinări şi dureroasele neajunsuri pricinuite Bisericii strămoşilor noştri în anul 1864, au fost
reîmprospătate în martie 1909 şi durează încă şi astăzi.
În urma raportului I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Primat al României şi
Preşedinte al Sfântului Sinod, şi în urma discursurilor I. P. S. Sale şi ale I. P. S. Pimen Georgescu Mitropolit al
Moldovei şi Sucevei şi Prea Sfinţitului Conon Arămescu-Donici Episcopul Huşilor, Parlamentul a votat în anul 1909
o lege sinodală protivnică organizării imutabile apostoleşti a Bisericii, organizare cerută de sfintele canoane
ecumenice, lege protivnică şi dogmei despre apostolicitatea, Sfintei Biserici a lui Hristos.
Acestei dureroase împrejurări se datorează actul meu de la 12 octombrie 1909 prin care, ascultând poruncile
sfintelor canoane, rupsesem toată legătura şi comuniunea canonică cu numiţii trei Ierarhi, care, prin ei înşişi îşi
atrăseseră caterisirea, afurisirea, anatema şi tot felul de epitimie rezervată de canonul 1 al Sinodului al cinci—şaselea
ecumenic, de canonul 1 al Sinodului al VII-lea ecumenic şi de celelalte sfinte canoane, tuturor călcătorilor de
canoniceşti aşezăminte ale Sfintei noastre Biserici.
Am şi plecat din Sf. Sinod cerând, pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei
Biserici căreia slujesc şi pe baza articolului 21 din Constituţiunea Ţării mele şi articolului 9 din însăşi legea sinodală
din 1909, reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine
Ortodoxe de Răsărit.
Cererea de la 12 octombrie 1909, repetată prin Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909 şi prin alte acte şi
vorbiri ale mele ulterioare, am reînnoit-o la 13 ianuarie 1910, când, prin Adresa cu No. 36, am rugat pe Sf. Sinod, ca,
în vederea liniştii şi păcii ce trebuie să domnească în Biserică, acum să hotărască intervenirea la Înaltul Guvern al
Ţării pentru modificarea tuturor dispoziţiunilor din legea sinodală, protivnice aşezământului nostru bisericesc,
protivnice chiar principiului cuprins în moţiunea de la 21 decembrie 1909 a Sf. Sinod, protivnice Constituţiunii şi
Legii respective, dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice, adecă eretice, arătate atât în actul meu de la 12
octombrie 1909, cât şi în Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909.
Am declarat, în acelaşi timp, că, sub aceste condiţiuni, sunt gata, cu cea mai mare bucurie, să reiau, pe baza
sfintelor canoane, legăturile canonice cu I.P.S. Mitropoliţi al Ungro-Vlahiei şi al Moldovei şi Sucevei şi cu P. S.
Episcop al Huşilor, mai sus pomeniţi.
În urma cunoscutelor discuţiuni ce au fost în Sf. Sinod, în ziua de 13 ianuarie 1910, cererea şi propunerea
mea au fost apreciate, Sf. Sinod le-a recunoscut îndreptăţirea şi dreptatea şi a salvat cinstea Sfintei noastre Biserici,
hotărând, în unanimitate, imediata intervenire pentru modificarea legii, ca astfel să se înlăture din ea toate
dispoziţiunile necanonice şi nedogmatice, ce cuprinde, să reintrăm în dispoziţiunile sfintelor canoane ecumenice şi să
respectăm dumnezeieştile dogme ale sfintei noastre Biserici.
În vederea acestui memorabil şi salvator act săvârşit de unanimitatea Sfântului Sinod, eu am reluat legăturile
canonice cu cei trei Ierarhi şi, deşi nu mai era de trebuinţă, dar după cererea stăruitoare a I. P. S. Mitropolit Atanasie
Mironescu, care, în şedinţa de la 21 octombrie 1909 a Sf. Sinod, zisese că „anatema pronunţată de P. S. Episcop al
Romanului nu leagă pe nimeni”, am adaus în Adresa mea cu No. 36 din 13 ianuarie 1910, următoarele cuvinte: „şi
revin asupra epitimiei de afurisanie şi anatemă cuprinsă în actele mele de mai înainte.”
Biserica proclamată dominantă în Statul Român s-a rostit prin supremul ei organ administrativ şi disciplinar
central, recunoscut prin lege ca autoritate sinodală centrală a Regatului Român. Aşteptam cu toţii ca Onor. Guvern să
prezinte Corpurilor Legiuitoare un proiect de lege pentru introducerea cuvenitelor modificări în legea sinodală.
Parlamentul aflându-se spre sfârşitul sesiunii ordinare din 1909—1910, iar despre modificarea legii sinodale
nefiind vreo vorbă, mi-am permis, în şedinţa de la 3 februarie 1910 a Senatului Ţării, să rog pe Onor. Guvern ca să
binevoiască a tine seamă de hotărârea unanimă a Sf. Sinod şi să modifice legea în cel mai scurt termen, pentru că
numai cu chipul acesta se poate consfinţi pacea bisericească pusă la cale în ziua de 13 ianuarie 1910 (Dezbaterile
Senatului No. 35/1910).
Cu acea ocaziune am avut durere să constatăm cu toţii, că I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu, în calitate
de Preşedinte al acestui Sf. Sinod, în loc de a se conforma unanimului vot din 13 ianuarie 1910 al Sf. Sinod şi a cere
modificarea legii sinodale în sensul Adresei mele cu No. 36 din 1910, precum hotărâse unanimitatea Sfântului Sinod,
a cutezat să trimită D-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice o Adresă în care, după afirmaţia făcută de D-l

60
Ministru în Senatul Ţării, se spune: „În urma rugăciunii Episcopului de Roman, vă înaintăm părerea P. S. Sale, cum
că legea s-ar cuveni să fie modificată; Vă rugăm să luaţi act de această cerere şi să aduceţi aceste modificări atunci
când veţi crede de cuviinţă” (Desbaterile Senatului No. 35 din 6 februarie 1910, pag. 374).
Cu chipul acesta I. P. S. Sa a nesocotit şi zădărnicit votul Sfântului Sinod falsificându-l şi a încercat să
denatureze caracterul păcii pusă la cale la 13 ianuarie 1910, ca astfel să poată rămâne în fiinţă acele dispoziţiuni pe
care le osândesc sfintele canoane şi din cauza cărora, cei care le-au apărat şi le apără, cad sub epitimiile prevăzute de
canoanele citate nu numai aici, ci şi în actul meu de la 12 octombrie 1909, cum şi în Răspunsul meu de la 14
decembrie 1909, prezentate la timp Sfântului Sinod şi pe care le anexez şi la acest act, în câte un exemplar.
Mai mult: I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu a cutezat să spună, tot în şedinţa de la 3 februarie 1910 a
Senatului Ţării că, Consistoriul Superior Bisericesc a avut prima sesiune în decembrie 1909 „şi începutul a fost cât se
poate de îmbucurător”, şi apoi s-a declarat mulţumit de declaraţiunea D-lui Ministru, care a zis: „Prin urmare, nu voi
aduce nici o modificare legii sinodale, până când ea nu va fi aplicată un timp oarecare, ca să i se cunoască defectele
la aplicaţie.”
Liber a fost şi este D-l Ministru să facă ce-i convine ca organ al Statului, dar Biserica dominantă în Stat
făcându-şi datoria şi rostindu-se prin Sf. Sinod, singurul organ îndreptăţit a judeca şi hotărî în chestiuni dogmatice şi
canonice, pe baza dumnezeieştilor dogme şi sfintelor canoane ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit,
se cuvenea să fie ascultată şi să se modifice legea sinodală pentru ca să fie potrivire între ea şi dogmele şi canoanele
ecumenice ale Sfintei noastre Biserici, şi să se restabilească unitatea dogmatică şi canonică pretinsă şi de
Constituţiunea Ţării şi de Legea respectivă, dar desfiinţată prin unele dispoziţiuni ale legii Sinodale din 1909.
Chiar dacă puterea lumească n-ar fi convenit la aceasta, cum a şi făcut, noi cei bisericeşti eram datori,
potrivit organizării noastre bisericeşti şi potrivit votului unanim al Sf. Sinod, să rămânem cu tărie în păstrarea
sfântului depozit ce ni s-a încredinţat şi să susţinem în mod pasiv dogmaticeasca şi canoniceasca alcătuire a Sfintei
noastre Biserici.
Spre uimirea noastră a tuturor, însă, numai I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu a cutezat să declare în
Senatul Ţării, la 3 februarie 1910: „Avem încredere în Domnul Ministru al Cultelor şi în Onor. Guvern, că va găsi
momentul oportun ca să vină cu modificările ce vor fi de trebuinţă atunci când va crede şi când experienţa va dovedi
că în adevăr e nevoie de a se face acele modificări.”
O mai făţişă şi mai categorică desconsideraţiune şi împotrivire din partea I. P. S. Sale la dogmatica şi
canonica hotărâre unanimă de la 13 ianuarie 1910 a Sf. Sinod, nu se poate concepe.
S-a dovedit, deci, încă o dată, că I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu, principalul autor al ereziei de care
sufere Sf. noastră Biserică Autocefală Ortodoxă română, precum am dovedit prin actul meu de la 12 octombrie 1909,
deşi s-a alipit cu votul I. P. S. Sale la unanimitatea Sfântului Sinod, în ziua de 13 ianuarie 1910, nu şi-a părăsit
ereticele păreri, ci năzuieşte în toate chipurile a propovădui erezia şi a da tot sprijinul, ca dispoziţiunile eretice din
legea sinodală să fie impuse cu dea sila Sfintei noastre Biserici.
S-a dovedit, deci, încă o dată că, nu numai prin raportul şi discursurile sale din Senatul Ţării, în martie 1909,
I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu a contribuit la votarea legii eretice, ci şi în urma votului unanim de la 13
ianuarie 1910 al Sf. Sinod, I. P. S. Sa continuă să aibă şi menţine cu îndărătnicie concepţiunea bisericească absolut
vrăşmaşă organizării dogmatice şi canonice a Sf. noastre Biserici şi face tot ce-i stă prin putinţă ca eresul să
domnească în Sf. Biserică Autocefală Ortodoxă română.
În această tristă şi dureroasă împrejurare, dacă Sf. Sinod nu va lua toate măsurile ce ni le poruncesc sfintele
canoane ecumenice, pe care am jurat să le ascultăm, să le păzim şi să le apărăm cu toată căldura şi cu orice jertfe
până la suflarea noastră cea mai de pe urmă, eresul va cuprinde definitiv Sf. noastră Biserică, pe care suntem datori s-
o slujim şi s-o apărăm cu toată credinţa şi cu toată căldura de care suntem capabili.
Ereziile neputându-se experimenta, fiecare zi în care trăim în eres, este zi care ne şterge din cartea vieţii şi
ne face nevrednici de a vedea lumina cea neapropiată, ne face nevrednici adecă de mântuire nu numai pe noi
Membrii Sfântului Sinod, slugi ale lui Dumnezeu şi chivernisitori duhovniceşti ai Bisericii Lui din această de El
păzită Ţară, ci şi pe poporul ce ne este dat spre păstorire.
Pentru aceasta cu cutremur să ne aducem aminte de canonul 71 al Sf. şi Marelui Vasilie, care porunceşte:
„Cel ce ştie păcatele fiecăruia din cei ce s-au zis mai înainte şi nu va mărturisi, ci vădindu-se, în atâta timp în cât s-au
certat lucrătorul relelor, şi el va fi în certare.” Iar zicerea din Pidalion (fila 163) ne este cunoscută: „Cel ce poate a
opri răul şi nu-l opreşte, însuşi este carele îl face.”
Cu frică să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care porunceşte: „Dacă ochiul
tău cel drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el şi-l leapădă de la tine, că-ţi foloseşte ţie ca să piară unul din
mădularele tale, şi nu tot trupul tău să se arunce în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pre tine, taie-o
pre ea şi o leapădă de la tine, că îţi foloseşte ţie ca să piară unul din mădularele tale, şi nu tot trupul tău să se arunce
în gheenă” (Mat. 5, 29 şi 30).
Cu groază să ne gândim, ce vom răspunde la înfricoşata judecată, când ni se vor pomeni aceste cuvinte ale
Mântuitorului: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră pre dânsul între tine şi între el singur; deci, de te va
asculta, ai dobândit pre fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă pre unul sau doi, ca prin gura
a două sau trei mărturii să stea tot graiul. Iar de nu va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de
sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mat. 18, 15—17).
În consecinţă, acuz pe I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu:

61
 Că a nesocotit şi a călcat dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici,
propovăduind prin raportul şi prin discursurile ce a ţinut în Senatul Ţării, în luna martie, anul 1909, învăţături eretice
contra dogmei despre apostolicitatea Bisericii şi în contra organizării apostolice şi imutabile a Bisericii, făcându-se,
după expresiunea din canonul 15 al Sinodului întâi al doilea, minciunoepiscop şi minciunoînvăţător;
Că eresul cel pierzător de suflet atât a pătruns şi s-a înrădăcinat în firea I. P. S. Sale, în cât şi după ce Sf.
Sinod în unanimitate s-a rostit că legea cuprinde dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice şi a votat imediata
intervenire pentru modificarea ei, prin Adresa ce a trimis D-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate
de Preşedinte al Sf. Sinod, şi prin cuvântarea ce a ţinut în Senatul Ţării la 3 februarie 1910, a nesocotit şi a zădărnicit
votul Sfântului Sinod falsificându-l, a denaturat caracterul păcii bisericeşti pusă la cale la 13 ianuarie 1910, făcând
tot ce-i stă prin putinţă, ca eresul să rămână în lege, şi că a propovăduit încă rătăcita învăţătură, că eresurile se pot
experimenta, ba a mers până acolo încât a declarat, că începutul eresului a putut fi cât se poate de îmbucurător.
Cer, prin urmare, ca, pentru asemenea abateri, I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu să fie judecat de Sf.
Sinod.
Declar, I. P. S. Preşedinte, că deşi ca Episcop şi membru al Sf. Sinod am dreptul a face acuzări, fără a mă
declara însumi pârâş, totuşi, în nestrămutata dorinţă ce am de a vedea odată curăţită Sfânta noastră Biserică de relele
care o bântuie, înţeleg a lua asupra mea întreaga răspundere, ca şi ori care drept credincios pârâş, şi observ că, pentru
judecarea acestei pricini nu e nevoie de mulţi acuzatori întru cât, după canonul 9 al lui Teofil arhiepiscopul
Alexandriei, canonul 9 al Sinodului al IV-lea ecumenic, canonul 27/22 al Sinodului de la Cartagina şi altele, şi unul
singur poate prihăni sau pârî pe vreun membru al Clerului, fie el şi Ierarh. Numai pentru dovedirea pârei, canonul 75
apostolesc şi altele cer nu doi sau trei pârâşi, ci doi sau trei marturi.
De aceea, potrivit şi canonului 118/112 cartaginean eu mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu I. P. S.
Mitropolit Atanasie Mironescu, la care m-am referit şi în actul meu de la 12 octombrie 1909 şi în toate celelalte
posterioare declaraţiuni făcute de mine în scris sau verbal.
Stăruiesc în toate acestea.
Aşa de mult ţin să văz Biserica curăţită de eres şi spălată de relele care depărtează pe credincioşii creştini de
la Ea şi fac să sporească indiferentismul şi imoralitatea, cele atât de periculoase românimii, ca Stat şi ca Popor, în cât
sunt gata să apăr, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstea, curăţia şi sfinţenia Bisericii noastre, cu jertfirea a tot ce am mai
scump pe acest pământ: cu vrednicia mea de episcop şi chiar cu viaţa mea.
† GHERASIM Episcop al Romanului
şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.

No. 645. 12 mai 1910, Bucureşti.

Tot în şedinţa de la 14 mai 1910, Sfântul Sinod reintegrează în postul de redactor la revista „Biserica
Ortodoxă română” pe P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu (având a i se plăti onorariul şi pe lunile de când a fost
suspendat), care, apoi citeşte o propunere prin care se exprimă deplina încredere în I. P. S. Preşedinte al Sfântului
Sinod, propunere care se primeşte în unanimitate32.
Tot atunci se primeşte în unanimitate o propunere citită de P. S. Arhiereu Meletie Constănţeanu, semnată de
încă patru P.S. Arhierei (şi anume: Calist Botoşăneanu, Sofronie Craioveanu, Nicodim Bacăuanu şi Teodosie
Ploieşteanu), prin care „se dezaprobă cu energie atitudinea şi purtarea P. S. Episcop al Romanului Gherasim” 33.
P. S. Arhiereu Valerian Râmniceanu a citit, în aceeaşi şedinţă, o propunere şi un proiect de Regulament
privitor la cazuri de afurisanie şi anatemă 34. Acest regulament s-a votat în unanimitate de Sf. Sinod în şedinţa din 20
mai 191035 şi s-a publicat în M. O. No. 63 din 22 iunie 1910 (Decretul Regal No. 2075 din 14 iunie 1910).

XX. Şedinţa din 24 mai 1910 a Sfîntului Sinod36.

P. S. Episcop al Argeşului citeşte Enciclica făcută de comisiunea aleasă de Sf. Sinod, spre liniştirea opiniunii
publice a dreptcredincioşilor creştini faţă de ştirile răspândite prin ziare cu privire la turburările ivite în Biserică. În
urma discuţiunii urmată, se subscrie de către toţi P.S. Membri, se votează în unanimitate şi se decide a se publica în
Monitorul Oficialşi în foaie volantă spre a se citi în biserici.
I. P. S. Preşedinte arată, că Sf. Sinod ş-a terminat lucrările sale din această sesiune şi exprimă mulţumiri
călduroase Sf. Sinod pentru modul înţelept cu care a rezolvat diferitele chestiuni care au venit în această sesiune.
Unirea şi solidaritatea zice I. P. S. Sa, de care Sf. Sinod a fost însufleţit în lucrările sale va servi ca o binefăcătoare
pildă drept credincioşilor, spre a nu da crezământ zvonurilor ce se răspândesc de către rău voitorii, ci să aibă deplină
încredere în Ierarhii Bisericii cărora Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos au încredinţat păstorirea şi

32 M. O. No. 62 din 20 iunie 1910, p. 2664, col. III; p. 2665, col. I; p. 2667 col. II şi III
33 Art. cit. p. 2667, col. I şi II.
34 Art. cit. p. 2667, col. III
35 Art.cit. p. 2673, col. III
36 B.O.R. an XXIX, decembrie 1910, p. 868 şi 869.

62
conducerea sfintei sale Biserici până la sfârşitul veacurilor.”

La acea Enciclică sinodală, publicată în M. O. No. 43 din 27 mai (9 iunie) 1910, s-a dat următorul răspuns37:

ROMÂNIA
† GHERASIM
Cu mila lui Dumnezeu smeritul Episcop al Eparhiei Romanului.

Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.

Bucureşti.
Aş fi tăcut şi aş fi aşteptat în linişte rezultatul pârei ce am depus pe Biroul Sfântului Sinod la 14 mai 1910,
dacă Enciclica sinodală de la 24 mai 1910, publicată în „M. O.”, în diferite ziare şi reviste, cum şi în foi volante, nu
m-ar sili să răspund.
Ca Episcop şi Membru al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române sunt dator să mă
apăr în public de învinuirile ce mi se aduc, în public, prin Actul Sinodal, adresat clerului şi tuturor binecredincioşilor
creştini din păzitul de Dumnezeu Regat al României, adecă şi fiilor mei duhovniceşti din Eparhia ce-mi este dată,
spre păstorire.
Mi se zice, că m-am făcut unealtă şi că servesc interesele celor ce caută să ne înstrăineze de legea
strămoşească.
De această acuzaţie eu m-am apărat şi în şedinţele Senatului Ţării, de la 17 şi 18 decembrie 1909, când am
răspuns la învinuirile ce-mi făcuse, în Senat, D-l Spiru Haret Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Întreaga mea viaţă este un protest energic împotriva acestei învinuiri. Consider de ajuns a aminti şi aici, că
eu am tradus din franţuzeşte „Papalitatea eretică” la care ţin cu toată tăria şi în ziua de azi. Ca urmare, şi acum după
25 de ani de la publicarea acelei cărţi, nu mai departe decât anul trecut, un papistaş anonim de peste Olt îmi scria să
retrag „acea traducere infamă, perversă şi plină de otravă”, zicându-mi în acelaşi timp că „suferinţele pe care trebuie
să le îndur şi să le întâmpin în timpul de faţă nu sunt decât o admoniţiune şi pedeapsă cerească pentru furorile ce am
crezut că fac cu traducerea cărţii nenorocitului de Ghèthé sau Goethé.”
Prin urmare, papistaşii mă consideră ca protivnic al lor, şi au dreptate; iar confraţii mei din Sfântul Sinod mă
numesc unealtă a papistaşilor şi-mi zic că servesc interesele celor ce caută să ne înstrăineze de legea strămoşească!
Oricine poate vedea pe a cui parte e dreptatea.
Faptul că, de peste zece ani păstoresc o Eparhie în care sunt mulţi papistaşi, şi în care timp nici un creştin
ortodox n-a trecut la papistăşism, arată lămurit netemeinicia învinuirii ce mii se face.
Mi se zice apoi, că eu, sub cuvânt că apăr canoanele, am aruncat anatemă asupra confraţilor mei.
Se ştie însă, că eu n-am rupt, la 12 octombrie 1909, legătura şi comuniunea canonică cu toţi Membrii
Sfântului Sinod, ci nu-mai cu acei trei, care, în Senatul Ţării, au contribuit şi au îndemnat la legiferare protivnică
dumnezeieştilor dogme şi sfintelor canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici.
Ei înşişi s-au pus sub afurisanie şi anatemă prin însuşi faptul abaterii de la dumnezeieştile dogme şi călcării
sfintelor canoane.
Apărarea din partea mea a dogmelor şi canoanelor n-a fost un pretext, ci adevărata primejdie în care ne
aflăm, că Biserica Regatului României nu mai stă pe străvechiul, apostolescul şi imutabilul aşezământ al Sfintei
Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, poruncit şi de articolul 21 din Constituţiunea Ţării noastre.
Cum că lucrul este aşa, am arătat atât în Senatul Ţării, în martie 1909, cât şi în Actul meu de la 12 octombrie
şi în Răspunsul meu de la 14 decembrie 1909, prin care am făcut cuvenita expunere, pe care am documentat-o din
destul şi temeinic, cu citaţiuni din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţiune, cele două izvoare ale descoperirii
dumnezeieşti, de care datori suntem să ne conducem, dacă vrem să fim adevăraţi membri ai Împărăţiei lui Hristos.
A lucra împotriva acelui aşezământ este abatere din cale, este călcare de jurământ şi răsturnarea temeliei
aşezământului nostru bisericesc.
A pune pe un Episcop, cum e cazul cu mine, în situaţie de inferioritate faţă de Episcopii care au luat parte la
hirotonia lui, este o învăţătură, care nu consună cu învăţătura Bisericii noastre şi care este plină de cele mai
periculoase urmări, căci se ridică Episcopului, faţă de aceştia, dreptul divin de egalitate, pe care îl are în virtutea
aceluiaşi dar dumnezeiesc, dobândit prin aceeaşi hirotonie.
În virtutea hirotoniei am aceleaşi puteri spirituale ca şi oricare Ierarh al Bisericii şi le exercit, potrivit
sfintelor canoane, şi nu mi se poate zice, că am abuzat sau abuzez de Darul meu arhieresc; nu mi-am făcut şi nu-mi
fac decât datoria, atunci când sfintele interese ale Bisericii îmi poruncesc.
De altfel însuşi I. P. S. Mitropolit Primat actual, I. D. Atanasie Mironescu, de exemplu, deşi a fost hirotonisit
Arhiereu de fostul Mitropolit Primat Ghenadie Petrescu, totuşi aceasta nu l-a împiedicat să se facă acuzatorul I. P. S.
Sale în anul 1896, după cum nici Vicarul Sfintei Episcopii a Romanului, P. S. Arhiereu Nicodim Bacauanul, nu s-a
sfiit să semneze contra mea Episcop al acelei Eparhii, propunerea de la 14 mai 1910, cu toate că şi eu am luat parte la
hirotonia P. S. Sale.
Mi se zice, că am rostit anatema împotriva tuturor ereticilor. Ce rău am făcut cu aceasta? Au nu şi Sf.

37 Răspuns la Enciclica Sfântului Sinod din 24 mai 1910, Tip. Leon Friedmann, Roman, 1910.

63
Scriptură, şi Sfinţii Părinţi, şi Sfintele Canoane poruncesc aceasta?
Dar Monitorul Oficial a rectificat, prefăcând cuvântul: eretici, în: creştini. Deci mi se zice, că am rostit
anatema împotriva tuturor creştinilor.
Eu sunt străin de aşa ceva. Când vorbeam în Senatul Ţării, la 17 decembrie 1909, apărându-mă de acuzaţiile
ce formulase împotriva mea D-I Spiru Haret Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, un Domn Senator m-a
întrerupt zicându-mi: „suntem afurisiţi.” Eu am răspuns: „Nu e nimeni afurisit” şi „Dezbaterile Senatului” sunt la
îndemâna orişicui; lucrul se poate lesne dovedi.
Dacă Enciclica sinodală face aluziune la afurisirea ce am rostit în anul 1907 împotriva tuturor celor din
Eparhia mea, care nu se vor supune Stăpânirii, care e de la Dumnezeu, şi se vor răzvrăti împotriva ordinii în Stat,
apoi eu, în Senatul Ţării, în şedinţa de la 18 decembrie 1909, am lămurit chestiunea, şi cred că, din o faptă pornită
din cel mai curat şi mai înalt sentiment de patriotism şi naţionalism, care faptă, din fericire, a avut bune urmări în
Eparhia mea, nu mi se poate face o acuzaţie cu atât mai mult, cu cât fapta mea este şi în limitele sfintelor canoane.
mai sunt învinovăţit, că „turbur liniştea şi conştiinţa credincioşilor, aruncând învinuiri fără temei, împotriva
Preşedintelui Sfântului Sinod, pentru care nu-mi iau răspunderea.”
Turburător al liniştii şi conştiinţei credincioşilor nu se poate numi denunţătorul faptelor celor rele săvârşite,
ci autorul, sau făptuitorul, ori săvârşitorul acelor fapte.
Numai în urma unei conştiincioase cercetări s-ar putea zice, că învinuirile sunt fără temei. Făcut-a Sfântul
Sinod vreo cercetare? Chemat-a pe cineva în judecată?
Nu cunosc să se fi adus la îndeplinire aceste cerinţe precise şi categorice ale Sfintelor Canoane ecumenice
ale Sfintei noastre Biserici, spre a se putea zice, apoi, că învinuirile sunt fără temei, şi în urmă să se procedeze la
pedepsirea pârâşilor.
Canonul 134 (adecă 139/134) carthaginean la care se referă Enciclica Sinodală, este citat numai, nu şi
aplicat de către Sfântul Sinod.
În acest canon se porunceşte ca, dacă se spun mai multe învinovăţiri împotriva Episcopilor sau clericilor, şi
cea dintâi învinovăţire, care se ia în cercetare, nu se poate proba ca adevărată, celelalte învinovăţiri nu se mai
primesc.
În pâra mea de la 12 mai 1910, pe care n-am putut reuşi s-o depun pe Biroul Sfântului Sinod, decât a treia
zi, adecă la 14 mai, am cerut ca Sfântul Sinod să facă lumină asupra acuzaţiilor privitoare la viaţa intelectuală şi
morală a I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu şi apoi a urmat acuzaţia de erezie împotriva I. P. S. Sale.
Acuzaţia de erezie este cea din urmă, nu cea dintâi din cele produse. Pentru ce nu se va fi luat în cercetare
cea dintâi acuzaţie, ci cea din urmă? Şi cum este cu putinţă a se zice, că acuzaţia de erezie nu s-a putut dovedi, când
nu s-a făcut cercetare şi nici pârâşul, adecă eu, n-am fost chemat la judecată, şi apoi să se afirme că celelalte acuzaţii
cad de la sine?
Este de netăgăduit, că eu nu mi-am luat răspunderea pentru acuzaţiile de imoralitate împotriva I. P. S.
Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, pe care acuzaţii nu le-am formulat eu; dar ca Episcop şi Membru al Sfântului
Sinod sunt dator, pentru cinstea Sfintei Biserici căreia slujesc, să nu permit ca asupra vreunui Ierarh al Ei, Frate al
meu în Domnul, să planeze acuzaţii şi să nu se ia nici o măsură pentru spulberarea lor. Cu toţii suntem datori să nu
acoperim lucrul, ci să cerem, ca să se facă lumină. În această ordine de idei eu m-am oţerit şi ca acuzator, dacă
cererea de a se face lumină nu poate să fie admisă fără luarea răspunderii pretinsă pârâşului de către Sfintele
Canoane. Eu mi-am luat şi această răspundere, declarând că primesc să fiu certat cu întocmai primejdie, dacă se va
dovedi că cel pârât, adecă I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu ar fi cumva victima unei clevetiri.
Cum că acele acuzaţii vor fi neîntemeiate, trebuie să credem, până la proba contrară; dar proba trebuie
făcută prin canonicească cercetare şi judecată. De lumină nu trebuie să fugim.
Cei care nu găsesc cuvinte mai violente cu care să vestejească amestecul meu, destul de cruţător în
acuzaţiile de imoralitate ce s-au adus I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, uită că eu n -am făcut aceasta din
dorinţa de a deschide cartea faptelor cuiva, ci din dorul de a se face lumină, din dorul de a feri pe un Frate al meu în
Domnul de acuzaţii de imoralitate, cum şi din dorinţa de a nu-l lăsa să fie spre scandal în Biserică.
Aceia însă, nu găsesc nici un cuvânt de împotrivire contra faptului, că şi eu sunt acuzat de imoralitate, prin
Enciclica Sfântului Sinod, în care se zice, că „este cu neputinţă de a se ţine seamă de învinuirile aduse de un membru
al Sinodului, al cărui trecut n-a fost scutit de unele prihăniri foarte grele.”
În acea Enciclică se mai adauge: „Nimeni altul din membrii Sfântului Sinod nu împărtăşeşte vederile sale şi,
potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, mărturia unuia nu se primeşte.” Dar se ştie, că nu se poate confunda pârâşul cu
martorul. După Sfintele Canoane, ca şi după Sfânta Scriptură, pârâş poate fi şi numai unul; numai ca martori, se cer
doi sau trei.
Fraţii mei în Domnul, ca şi D-l Spiru Haret Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, mă acuză, că trecutul
meu n-a fost scutit de unele prihăniri foarte grele, şi pare a li se da crezământ din partea celor care ar dori să mă vază
umilit şi batjocorit.
Eu mă ştiu nevinovat şi mărturisesc că sunt nevinovat. De altfel încă de acum 25 de ani s-a stabilit acest
lucru.
Acuzaţia aceasta mi s-a adus şi în Senatul Ţării în decembrie 1909, de către D-l Ministru Spiru C. Haret şi
am răspuns.
Dacă totuşi constatările de acum 25 de ani, ca şi dezvinovăţirea mea făcută prin apărarea tipărită şi înaintată

64
Domnului D. A. Sturdza, Ministrul de atunci al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, la 6 Iulie 1885, cum şi apărarea
mea din Senatul Ţării, la 17 decembrie 1909, se consideră ca neîndestulătoare, atunci cer să fiu judecat de Sfântul
Sinod.
Nu e de trebuinţă ca să mă acuze toţi Membrii Sfântului Sinod, cum au şi făcut, căci atunci ar deveni
imposibilă facerea unei judecăţi sinodale în Biserica Autocefală Ortodoxă română, nici doi sau trei, ci numai unul
singur. Unul singur să mă acuze şi să-şi ia răspunderea acuzării, potrivit Sfintelor Canoane, iar eu mă ţin gata a sta la
judecată.
Cer convocarea de urgenţă a Sfântului Sinod ca să mă judece, căci eu nu pot suferi să fiu prihănit şi pălmuit
pe nedreptul chiar în faţa fiilor mei duhovniceşti din Eparhia ce-mi este dată spre păstorire; nu pot suferi ca Biserica
căreia slujesc să fie pătată un singur moment prin menţinerea mea între Ierarhii Ţării, dacă sunt vinovat şi vrednic de
a mi se lua arhieria.
Se mai zice în Enciclica Sinodală, că eu nu puteam arunca vina de erezie împotriva acelora cu care am făcut
pace şi am fost în cele mai bune legături frăţeşti până mai deunăzi; că prin nimic nu se poate dovedi că s-ar fi atins
sau călcat vreun articol al credinţei; numai cel care ar îndrăzni să facă cea mai mică schimbare în simbolul credinţei,
acela cu drept cuvânt se poate numi eretic; prin legea sinodală nu s-a adus nici o vătămare aşezământului
fundamental al Sfintei noastre Biserici; cine turbură Biserica pe asemenea învinuiri nedrepte, este un vrăjmaş al Ei.
Răspund că, până la 12 octombrie 1909 şi de atunci înainte eu am fost în pace şi în legături canonice cu toţi
Prea Sfinţiţii Membri ai Sfântului Sinod. De la 12 octombrie 1909 am întrerupt acele legături cu I.P.S. Mitropoliţi: al
Ungro-Vlahiei şi al Moldovei şi Sucevei şi cu P. S. Episcop al Huşilor pentru motivele de toţi ştiute.
În urma votului unanim al Sfântului Sinod, din şedinţa de la 13 ianuarie 1910, prin care vot s-a recunoscut
îndreptăţirea şi dreptatea cererii mele din Adresa cu No. 36 1910, şi s-a hotărât imediata intervenire la Onor. Guvern,
pentru a modifica Legea sinodală, eu imediat am reluat legăturile canonice cu acei trei Ierarhi mai sus pomeniţi.
Sunt şi azi în legătură canonică cu toţi Membri Sfântului Sinod, afară de I. P. S. Mitropolit al Ungro-Vlahiei
şi Primat al României Atanasie Mironescu, care la 3 februarie 1910, s-a împotrivit, în Senatul Ţării, la modificarea
legii Sinodale, iar eu am formulat pâră numai împotriva I. P. Sale, nu şi împotriva acelora cu care am făcut pace”,
cum mă văz învinovăţit în Enciclica Sinodală şi am depus acea pâră pe Biroul Sfântului Sinod la 14 mai 1910, cerând
Sfântului Sinod să cerceteze şi să judece cele reclamate, dar judecată nu s-a făcut.
E de prisos a mai dovedi şi aici, că legea sinodală din 1909 cuprinde dispoziţiuni antidogmatice şi
anticanonice, adecă eretice, şi că s-a violat şi Simbolul credinţei, adecă crezul nostru, în articolul privitor la dogma,
că Biserica este apostolică. În acestea, unanimitatea aceluiaşi Sfânt Sinod mi-a dat toată dreptatea, în şedinţa de la 13
ianuarie 1910, căci pe Adresa mea cu No. 36 din 13 ianuarie 1910, prin care ceream Sfântului Sinod să intervină
imediat la Onor. Guvern, pentru a modifica legea, s-a scris, că Sfântul Sinod, în şedinţa de la 13 ianuarie 1910, a
primit propunerea mea şi că se va interveni la Onor. Guvern în sensul acelei propuneri. Iar din sumarul care mi s-a
prezentat spre a vedea, înainte de transcriere pe curat, rezumatul vorbirilor mele din şedinţa Sfântului Sinod de la 13
ianuarie 1910, mi-am notat următoarele rânduri, ce urmează imediat după Adresa mea No. 36/1910 transcrisă în acel
sumar: „Punându-se la vot această declaraţiune a P. S. Episcop al Romanului s-a primit în unanimitate. I. P. S.
Preşedinte zice, că în baza votului dat de Sfântul Sinod, se va face intervenire la Onor. Guvern, ca să se modifice
legea, şi crede că acum şi P. S. Episcop al Romanului consimte a se declara incidentul închis.”
Mult mă minunează, deci, cum de Enciclica Sinodală din mai 1910 îmi atribuie, că am făcut nedrepte
învinuiri şi mă numeşte vrăjmaş al Bisericii!
Eu am conştiinţa împăcată, că mi-am făcut datoria. Sfântul Sinod m-a aprobat, în unanimitate, încă de la 13
ianuarie 1910.
Deci, fără motiv mi se mai zice, în sfârşit, că aş fi mândru, răzbunător şi că cele ce scriu şi spun ar proveni
dintr-un duh, ce nu este de la Dumnezeu.
Dacă, totuşi, sunt cu adevărat vrăjmaş al Bisericii, cer să fiu judecat după lege şi dreptate, şi dacă se va
dovedi că într-adevăr sunt vrăjmaş al Bisericii, să fiu azvârlit de pe scaunul episcopal şi izgonit din Sfântul Sinod ca
un netrebnic.
Aştept în Roman, reşedinţa mea episcopală, rezultatul pârei ce am depus pe Biroul Sfântului Sinod la 14
mai 1910, cum şi chemarea mea în judecata Sfântului Sinod, cerută prin actul meu de faţă.
† GHERASIM Episcop al Romanului
şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.

No. 906. 18 iunie 1910, Roman.

XXIV. Şedinţa din 13 mai 1911 a Sfîntului Sinod38

P. S. Episcopul Romanului citeşte o petiţie adresă prin care repetă acuzaţiile aduse în contra I. P. S.
Mitropolit Primat Preşedinte39.
Iată acel act:

38Prima şedinţă din sesiunea de primăvară.

39 Documente… p.151-153

65
 Înalt Prea Sfinţiei Sale
Înalt Prea Sfinţitului Preşedinte al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.
Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Acum un an în sesiunea de Primăvară a Sf. Sinod am depus pâră împotriva I. P. S. Mitropolit Primat
Atanasie Mironescu pentru imoralitate, plagiat şi erezie; iar Sf. Sinod, samavolniceşte prezidat şi tiranizat de cel
acuzat, nu au fixat în acea sesiune termen de judecată.
În sesiunea din Toamna anului trecut, am reînnoit acuzaţia, venind în Bucureşti spre a o susţine, dar Sf.
Sinod înţelegând greşit că aş fi bolnav, când eu zisesem numai, că deşi bolnav sunt gata să stau la judecată, au hotărât
amânarea judecării pricinii până la însănătoşirea mea.
În acea zi am comunicat Preşedinţiei Sfântului Sinod că sunt restabilit cu sănătatea şi că declar nule şi de
nul efect orice deciziuni se vor lua sub preşedinţia acuzatului, până ce mai întâi se va judeca pricina. I. P. S.
Mitropolit Primat Atanasie Mironescu nu au comunicat protestul meu Sfântului Sinod, şi ,chiar a doua zi, sub pretext
că Sf. Sinod şi-ar fi terminat lucrările, au cerut şi au obţinut închiderea sesiunii.
Astăzi când se deschide sesiunea din nou, viu în faţa Sfântului Sinod să mă ridic împotriva faptului că I. P.
S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu au dosit protestarea mea de atunci, că protestez contra faptului că
prezidează necanoniceşte Sf. Sinod, care, potrivit Sfintelor Canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici Creştine
Ortodoxe de Răsărit trebuie mai înainte de orice să cerceteze pâra mea, şi să declar că sunt gata chiar astăzi, dacă Sf.
Sinod constituit canoniceşte porunceşte astfel, chiar astăzi, zic, sunt gata:
1. Să dovedesc nu numai cu acte scrise şi subscrise de însuşi I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu,
că au căzut în păcatul neînfrânării, că din această pricină au dobândit boli urâte şi că aşa necurat au târnosit o
biserică, făcându-se vinovat de imoralitate şi sacrilegiu, fără de legi pedepsite de Sfintele Canoane cu caterisirea, ci şi
cu martorii propuşi de cei ce au mai făcut acuzaţii împotriva I. P. S. Atanasie Mironescu, marturi pe care mi-i
însuşesc şi eu;
2. Să dovedesc cu depunerea a două opere, că au plagiat două lucrări străine, dându-le drept ale sale, şi
plagiatul, după învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur este asemenea furtişagului, şi, deci, I. P. S. Mitropolit Primat
Atanasie Mironescu făcându-se vinovat de un furt literar, este vrednic de caterisire;
3. Să dovedesc cu Sfintele Canoane şi cu votul Sfântului Sinod de la 13 ianuarie 1910 că reforma sinodală
votată în Parlament după asigurarea I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, raportorul legii, că este perfect
canonică şi dogmatică, conţine lucruri anticanonice şi antidogmatice, adecă erezii, că ştiindu-se plin de păcate şi din
ambiţie de a ajunge Mitropolit ş-au vândut credinţa şi au mers până la a susţine în Senatul Ţării, în şedinţa de la 3
februarie 1910 că ereziile se pot experimenta, toate acestea dovedite cu acte, cărţi, scrisori şi discursuri ale pârâtului.
Declar că primesc să fiu eu caterisit în locu-i, dacă după citirea actelor şi ascultarea martorilor nu se vor
dovedi aceste acuzări.
mai protestez împotriva faptului că se încearcă terorizarea mea, zvonindu-se şi publicându-se că Sf. Sinod
mă va suspenda ori mă va destitui, fără să se ţină seamă că, după Sfintele Canoane, Sf. Sinod canoniceşte constituit,
nu are altă cale a mă pedepsi decât judecându-se pricina, şi dacă eu nu dovedesc că I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie
Mironescu este vinovat de cele ce îl acuz.
Este ştiut de altmintrelea că episcopatul fiind o sarcina inamovibilă, atât după Sfintele Canoane, cât şi după
legile Ţării, eu nu pot fi nici destituit, nici suspendat decât prin judecată dreaptă pentru abateri bisericeşti de către Sf.
Sinod canoniceşte constituit, iar pentru delicte ordinare şi politice de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, şi prin
urmare aceste zvonuri nu sunt decât ameninţări, care nu pot speria pre smerenia mea, căci eu nu am teamă de lumină
şi de judecată.
Încă o dată declar supunere şi ascultare Sfântului Sinod canoniceşte constituit şi, sunt gata a primi orice
pedeapsă dacă nu voi putea dovedi acuzaţia ce fac de un an, dar declar nule şi de nul efect orice deciziuni s-ar lua sub
preşedinţia I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu prin violare de canoane şi fără arhierească judecată, pe care
o cer şi o voi cere până când Prea Sfinţiţii Arhierei, care pot fi judecători, vor înţelege că, precum eu am dreptul a
cere, Prea Sfinţiile Lor au datoria a ne cita la judecată dreaptă, şi judecând cu marturi şi documente să hotărască aşa
ca să dea pacea şi liniştea după care oftez, dar care nu se poate obţine decât prin judecată dreaptă şi inatacabilă.
Turburător al păcii este acela care nu se poate dezvinovăţi şi care îşi închipuie că, speriind, ameninţând şi
lovind, poate ucide dreptatea şi adevărul, şi ridicând imoralitatea în dogmă, acela nu sunt eu, ci Înalt Prea Sfinţitul
Mitropolit Primat Atanasie Mironescu.
† GHERASIM Episcop al Romanului
şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale OrtodoxeRomâne

No. 605. 13 mai 1911, Bucureşti.

După citirea acestui act pe care îl depune pe Biroul Sf. Sinod „P. S. Episcop al Romanului voieşte să iasă
din sala şedinţelor declarând că acum este vremea ca Sf. Sinod să hotărască în linişte despre ce are de făcut, iar P. S.
Sa aşteaptă chemarea la judecată.
I. P. S. Mitropolit Primat Preşedinte protestează în contra învinuirilor nedrepte care i se aduc şi asupra

66
cărora Sf. Sinod s-a rostit deja. I. P. S. Sa declară că aceasta e un adevărat şantaj din partea P. S. Episcop al
Romanului.
P. S. Episcop al Romanului zice că P. S. Sa se retrage pentru ca Sf. Sinod să facă ce va crede de cuviinţă.
Mai mulţi P.S. Membri zic că P. S. Episcop al Romanului trebuie să stea la şedinţă.
P. S. Episcop al Romanului iasă din sala şedinţelor.
Terminându-se comunicările, I. P. S. Preşedinte roagă pe Sf. Sinod să-şi dea părerea asupra hârtiei P. S.
Episcop al Romanului.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei zice că, în prima linie să ne gândim la rezolvarea chestiunii propusă de d.
ministru (modificarea legii sinodale).
P. S. Episcop al Argeşului zice că, P.S. Membri trebuie să chibzuiască asupra acestor chestiuni.”
P. S. Arh. Valerian Râmniceanu zice că, hârtia P. S. Episcop al Romanului nu poate fi luată în consideraţie
pentru că nu e semnată decât de P. S. Sa şi după canoane trebuie să fie semnată de trei.”
I. P. S. Preşedinte zice, că Sf. Sinod consimte a se modifica legea şi deci rămâne ca în şedinţa viitoare să se
aleagă comisiunea, care să se ocupe cu modificarea ce trebuie a se aduce legii.”40

XXV. Petiţia P. S. Gerasim Saffirin către M. S. Regele41

Majestăţii Sale Regelui României

Sire,
E un an de când am deschis înaintea Sf. Sinod un proces canonic I. P. S. Mitropolit Primat al României
Atanasie Mironescu pentru imoralitate, plagiat şi erezie, proces care, după Sf. Canoane ecumenice ale Sf. noastre
Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, consfinţite prin Art. 21 din Constituţiunea Ţării noastre şi prin Art. 9 din legea
sinodală din 1909, şi după precedentele istorice, trebuie judecat, căci în Biserică, ca şi în Stat, nu e admisă tăgada de
dreptate.
Pentru diferite motive, unele mai neîntemeiate ca altele, procesul nu s-a judecat în precedentele două sesiuni
ale Sf. Sinod.
Acum văzându-se că nu mai e posibil a se tăgădui existenţa arătatelor acuzaţii, mi se face nemaiauzita
propunere ca să renunţ la acuzări, pentru ca în schimb să se execute votul dat de Sf. Sinod în şedinţa de la 13 ianuarie
1910 pentru modificarea legii sinodale în părţile ei anticanonice şi antidogmatice, introduse prin legea sinodală din
martie 1909.
Mai mult: prin viul grai şi prin comunicate sunt ameninţat cu depunerea, ori suspendarea, dacă nu mă
învoiesc la această necanonicească propunere.
Sire, când unui ierarh i se aduc acuzaţii atât de clare şi de precise, ca cele ce am adus eu I. P. S. Mitropolit
Primat Atanasie Mironescu, demnitatea Sf. Sinod, precedentele istorice cer ca acele acuzaţii să se cerceteze chiar ex
officio, dacă acuzatorul ar renunţa la acţiunea sa. Nu s-a mai pomenit, Sire, un târg ca acel ce mi se oferă mie.
Evident că numai prin terorizarea ce I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu exercită asupra Sf. Sinod,
s-a putut vorbi de depunerea, ori suspendarea mea; căci dacă prin acuzările mele aduc turburare, apoi aceasta nu e cu
putinţă decât în cazul când ele ar fi neadevărate, şi atunci pedepsirea mea se impune, ca şi achitarea I. P. S. Mitropolit
Primat Atanasie Mironescu, dacă la judecată se va dovedi că eu am adus Mitropolitului Primat al României acuzaţii
nedrepte.
Altfel nu sunt turburător, precum nu sunt turburători Sf. Părinţi, care, în trecut, au făcut acuzaţii unor
arhierei păcătoşi, fie aceia episcopi, mitropoliţi, ori chiar patriarhi, acuzaţii şi procese de care e plină istoria
bisericească, şi care nici o dată nu au adus turburări decât atunci când cel acuzat a îndrăznit, prin făţărnicie, ori
îndărătnicie, a se sustrage de la porunca Sf. Canoane.
Şi atari nenorocite cazuri au fost uneori. De aceea Sf. Părinţi de la Sinodul din Carthaghen, prin Canonul
115/109 au poruncit, că toţi cei sfinţiţi şi clericii să ceară Împăratului judecată, zicând: „Au plăcut, ca oricare cândva
ar cere de la împăratul cercetarea judeţelor publice, să se lipsească de cinstea sa; iar de ar cere de la împăratul
episcopicească judecată, nimic să-l oprească pre el.”
În puterea acestui canon, cu smerenie rog pe Majestatea Voastră să binevoiască a Se milostivi spre Sf.
Biserică Autocefală Ortodoxă română şi a porunci să se facă judecată.
Biserica nu piere dacă se vădeşte vina vreunui ierarh păcătos. Biserica, însă, piere dacă poporul se convinge
că în Ea se permit arhiereilor păcate, ne îngăduite mirenilor. Biserica piere, Sire, dacă poporul vede că în Ea nu este
respectată dreptatea, nu este respectat adevărul.
„Justiţia est fundamentum regnorum”, aţi zis Majestatea Voastră. „Pereat mundus, fiat justitia”, au zis vechii
jurisconsulţi romani. Pe dreptate este întemeiată Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.
Pentru a asigura dreptatea, Sf. Canoane au acordat Suveranului dreptul personal de a porunci să se facă
judecată de către Sinodul arhieresc.
Sf. Biserică a pus în dipticile Sale pre Sf. Împărat şi întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare, care a
poruncit să se judece pricina lui Arie. Pronia Vă cheamă, Sire, să îndepliniţi un act mai mare ca cel săvârşit de Sf.

40 M. O. No. 106 din 13 august 1911, p. 5159, 5160 şi 5161

41 Documente…, p. 155-157

67
Împărat Constantin cel Mare, căci eresul lui Arie depărta de la adevărata credinţă câţiva clerici şi câteva mii de
creştini; iar ceea ce I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu voieşte să facă prin tăgăduirea dreptăţii, prin
introducerea în Biserică a principiului că arhiereii nu sunt ţinuţi a răspunde de faptele lor imorale, şi că trebuiesc
pedepsiţi cei care supunându-se Canonului Sf. Vasilie cel Mare, dezvăluie păcatele ce ştiu că sunt făcute de arhierei
nevrednici, prin aceasta se distruge creştinismul din România şi se înfiinţează o religiune de făţărnicie, imoralitate,
neadevăr şi nedreptate.
Pentru ca poporul Românesc să fie izbăvit de un asemenea dezastru, viu prea plecat a solicita canoniseasca
Majestăţii Voastre poruncă, pentru ca judecată să se facă; iar cel care se va dovedi vinovat, să se osândească.
Porunciţi, Sire, căci Sf. Canoane Vă dau dreptul; porunciţi, şi veţi reda Sf. noastre Biserici, pace, linişte,
slavă şi cinste.
Sunt, cu cel mai profund respect,
Sire, Al Majestăţii Voastre
Prea plecat şi prea supus servitor şi către Dumnezeu smerit rugător.
† GHERASIM Episcop al Romanului
13 mai 1911, Bucureşti.

XXVI. Epistola42 confidenţială adresată d-lui C. C. Arion, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice 43.

Domnule Ministru,
După cele petrecute azi şi din cele ce mi s-au comunicat, nu m-aş mira de loc ca Sf. Sinod terorizat, să ia
vreo măsură împotriva mea, prin violarea nu numai a sfintelor canoane, dar şi a celor mai elementare principii de
drept natural, care poruncesc ca nimeni să nu fie osândit fără a fi chemat să se apere în toată libertatea şi cu toate
mijloacele legale şi permise.
Când am pornit lupta împotriva necanonicităţii legii sinodale, atunci când am avut fericirea să Vă aud alături
de mine contestând sinceritatea afirmaţiilor celui ce-şi vându-se conştiinţa pentru a obţine demnitatea de Mitropolit
Primat, mi-am dat perfect de bine seama de greutatea luptei ce întreprind, şi de atunci am fost gata la orice sacrificiu.
Mântuitorul porunceşte Sfinţilor Săi Apostoli ca să se apere de nedreptate, cu atât mai mult cu cât
nedreptatea ce li se face este, prin caracterul ei, menită să lovească în adevărul etern. În lupta ce se dă pre pământ,
între bine şi rău, interesul general cere ca binele să reuşească.
De aceea eu nu m-am temut nici de ameninţările Guvernului I. I. C. Brătianu, nici nu m-am bucurat de
laudele opoziţiunii de atunci. Nici făţarnicele sfaturi de moderaţiune ale Guvernului de ieri, nici îndemnurile la luptă
ale opoziţiunii nu au contribuit să-mi schimbe atitudinea, nici cu o liniuţă.
Perfect convins de vinovăţia I. P. S. Mitropolit Primat din cauza imoralităţii sale, pentru care există şi
dovezi, din care pe unele le-a văzut cu ochii şi D-l Ministru Titu Maiorescu, am pornit lupta ca să scap Biserica de pe
povârnişul din care nu se poate opri, decât respectându-se sfintele canoane şi morala publică.
De aceea astăzi, după cele ce văzui şi auzii, în puterea dreptului ce-mi dă canonul 115/109 cartaginean, cerui
Majestăţii Sale Regelui ca să facă uz de o prerogativă regală, consfinţită de acel canon, şi să poruncească Sf. Sinod a
judeca pricina, după cum pretind Sfintele Canoane. Nu mă îndoiesc că Majestatea Sa, ca un al doilea Constantin cel
Mare, va şti să exercite această prerogativă, în interesul dreptăţii şi moralei.
Scrisoarea aceasta nu are alt scop decât a Vă comunica aceasta şi a Vă atrage luarea aminte, că pe calea ce
pare că este pornit I. P. S. Mitropolit Primat, se face un scandal absolut nefolositor I. P. S. Sale, dar care va face mult
rău Ţării şi Bisericii, fără ca cel puţin să-l scape.
Nu e nevoie să Vă spun, că nu voi recunoaşte nici o măsură luată de Sf. Sinod, până ce mai întâi nu va
judeca procesul ce am făcut, şi să-l judece absolut după Sfintele Canoane, consfinţite prin articolul 21 din
Constituţiunea Ţării noastre şi prin art. 9 din Legea sinodală din 1909.
Prin urmare ori ce suspendare, ori depunere ce mi s-ar administra, o voi considera nulă şi neavenită. Şi dacă
nu se adună Sf. Sinod ca să ne judece, silit voi fi a-mi apăra calitatea de Episcop ortodox şi inamovibil, pe toate căile
legale şi canonice: proteste la Bisericile ortodoxe spre a interveni în favoarea dreptăţii, procese înaintea instanţelor
civile din Ţară, cerând daune pentru nedreptatea ce mi s-ar face; nimic nu voi cruţa spre a-mi căpăta dreptul şi a
dovedi direct sau indirect, că nu sunt turburător, ci un om însetat de dreptate, un om a cărui gură se voieşte a se
închide, pentru ca un om imoral să poată ocârmui Biserica de care nu este vrednic.
Domnule Ministru, sunteţi un jurisconsult prea inteligent ca să nu pricepeţi, că nu e cu putinţă a mi se
închide gura. Prin urmare înţelegeţi de aici că este în interesul Statului, în interesul Guvernului din care faceţi parte,
ca această curăţire să se facă cu cât mai puţin scandal, şi prin urmare aveţi cel mai mare interes ca Sf. Sinod să nu
facă ireparabila greşeală de a crede, că o hotărâre dată aşa cum s-a dat împotriva unor nenorociţi preoţi va servi să
închidă conflictul.
Nu sunt turburător, iubesc pacea, nu urăsc pe nimeni, dar iubesc mai mult decât orice curăţia Bisericii al

42 Documente…p.157-159.
43 Acesta precum şi petiţia de mai sus adresată regelui s-au dat publicităţii după ce au fost divulgate de C. C. Arion,
comunicîndu-le Sf. Sinod în şedinţa din 20 mai 1911.

68
cărei Arhiereu sunt. Prin urmare nu pot da înapoi, sunt silit să merg înainte, fie ce-o fi.
Domnia-Voastră puteţi servi mult Bisericii dacă D-v. ca Ministru al Cultelor nu Vă învoiţi la nimic ce este
împotriva Sfintelor Canoane ecumenice şi dreptăţii, căci eu, Domnule Ministru, nu pot transige nici cu morala, nici
cu dogmele, căci amândouă au acelaşi preţ în faţa Bisericii, şi de aceea cer modificarea legii sinodale pentru că este
anticanonică şi antidogmatică, cer curăţirea Bisericii de un arhiereu imoral, căci în zadar am reveni pe hârtie la
canonicitate, când în practică ne-am bate joc şi de canoane şi de morală.
Primiţi, Vă rog, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni şi arhierească binecuvântare.
† GHERASIM Episcop al Romanului Bucureşti,
13 mai 1911.

XXVII. ŞEDINŢA DIN 16 MAI 1910 A SF. SINOD.

P. S. Episcop al Romanului citeşte o petiţie-adresă prin care arată, că Sf. Sinod n-a procedat bine cu pâra P.
S. Sale şi cere a se face judecată, potrivit sfintelor Canoane. Totodată declară că se bucură din tot sufletul că actualul
Guvern este hotărât să modifice legea sinodală din 1909. După citirea acestei petiţii-adrese, P. S. Sa iasă din sala
şedinţelor44.

Iată acea Adresă45:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

În şedinţa de la 13 mai a. c. a Sf. Sinod, când am depus din nou pâra mea împotriva I. P. S. Mitropolit
Primat D. D. Atanasie Mironescu, cunoscând ceea ce poruncesc Sfintele Canoane şi crezând că, cel puţin de astă
dată, toţi ne vom supune Sfintelor Canoane, am părăsit sala de şedinţă, pe deplin încredinţat fiind, că aşa va face şi
cel pârât, şi că după aceea Sf. Sinod se va constitui canoniceşte în Tribunal judecătoresc şi va fixa termen pentru
judecarea pârei ce am făcut.
Cu mare mirare am aflat, însă, că prin o violentă călcare a Sf. Canoane, I. P. S. Mitropolit Primat D. D.
Atanasie Mironescu a rămas în scaunul prezidenţial, şi sub prezidenţia I. P. S. Sale s-a discutat ce este de făcut cu
pâra mea.
În această situaţiune anticanonică şi cu totul anormală, când acuzatul prezidează consfătuiri la care nu are
drept nici să asiste, e natural să viu din nou şi cu toată smerenia să arăt Prea Sfinţiţilor Ierarhi, canoniceşti membri ai
Sf. Sinod judecătoresc, că greşit şi anticanonic se procedează cu pâra mea.
Într-adevăr Sfintele Canoane spun hotărât, că pâra trebuieşte cercetată, că cel pârât trebuieşte chemat la
judecată; iar dacă pârâşul sau acuzatorul nu-şi dovedeşte acuzarea, Sf. Sinod trebuie să-l pedepsească. Atât şi nimic
mai mult.
Din Istoria bisericească ştiţi de sigur mai bine decât mine, că nici o dată nu s-a îngăduit celui acuzat să facă
parte din Sf. Sinod, care judecă pricina. Canonul 118/112 Carthaginean porunceşte ca Episcopul să nu judece
judecata sa, adecă Episcopul ca şi Mitropolitul, sau ori care alt înalt demnitar bisericesc, nu poate fi judecător în
propria sa cauză. Numai un blestemat ca Dioscur Alexandreanul, fiind interesat în procesul ereticului Evtihie, pe care
îl susţinea şi-l apăra, au îndrăznit să conducă şi să influenţeze sinodul de la Efes din anul 449, ale cărui hotărâri au
fost anulate şi condamnate de Biserică; iar pentru cele câte s-au mai săvârşit acolo acel sinod au fost înfierat cu titlu
de ,,sinod tâlhăresc.”
Deci vedeţi bine, că nici vorbă nu poate fi, ca discuţiuni asupra acuzării ce am făcut, să se poată ţinea în
prezenta şi sub prezidenţia acuzatului, când Sfânta noastră Biserică nu îngăduie să prezideze astfel de şedinţe nu
numai cel acuzat, dar nici chiar cel interesat în achitarea acuzatului. De asemenea nu e cu putinţă să se ia vreo
măsură împotriva mea, până nu se dovedeşte că I. P. S. Mitropolit Primat D. D. Atanasie Mironescu este nevinovat de
acuzările clare şi precise ce i le-am adus şi i le aduc.
De aceea, dar, propunerile făcute de unii Prea Sfinţiţi Membri ai Sf. Sinod nu sunt temeinice şi nu pot
rezolva pricina.
Vă rog să nu pierdeţi din vedere, că suspendarea, ori depunerea cuiva nu se poate face decât prin judecată şi
prin urmare despre aceasta nu poate fi vorbă până nu mi se dă voie să dovedesc acuzările, cu acte şi cu martori, aşa
cum îmi permit Sfintele Canoane.
Canonul 2/22 Carthaginean nici pe ierarhul cel pârât nu-l opreşte măcar de împărtăşire, îndată după pâră,
decât dacă după două luni de la chemarea în judecata mai marilor din tara lui, nu se apără. Dacă unul ca acesta nu va
voi să facă cuvenita întâmpinare şi să se judece la Sinodul ce în fiecare an se adună, se va judeca, că însuşi au rostit
asupra-şi hotărârea osândirii.
Cât pentru pârâş sau acuzator, acelaşi Canon Carthaginean îi rezervă numai oprirea de împărtăşire, iar nu
suspendarea ori depunerea. Dar şi acea oprire i se poate aplica numai în cazul când s-ar dosi pre sineşi, în timpul

44 M. O. No. 106 1911, p. 5163, col. II

45 Documente…p.160-162.

69
procesului. Chiar şi atunci când pârâşul va fi oprit de împărtăşire, Canonul porunceşte să nu i se ia posibilitatea de a
dovedi, la alt termen, pâra sa.
O suspendare sau depunere, dată înainte de judecată, nu mă leagă canoniceşte şi prin urmare nu numai că nu
rezolvă chestiunea, dar conţine în ea germenul unor conflicte cu mult mai mari şi cu mult mai periculoase. Nu am
nevoie să insist, dar cred că toţi, cei ce doresc pacea în Biserică, trebuie să se convingă o dată, că ea nu e cu putinţă
decât urmând singura cale pe care ne-o indică Sfintele Canoane, adecă constituirea Sf. Sinod în Tribunal
judecătoresc, sub prezidenţia altuia decât a celui acuzat, şi cercetarea dreaptă a acuzării ce am depus.
M-am bucurat şi mă bucur din tot sufletul că Onor. Guvern actual s-a decis a modifica legea sinodală din
1909, în părţile ei eretice, părţi introduse şi menţinute numai din cauza I. P. S. Mitropolit Primat D. D. Atanasie
Mironescu, care au afirmat Mitropolit Primat D. D. Atanasie Mironescu, care au afirmat în Parlamentul Ţării, că se
pot introduce în lege erezii ca cele cunoscute; dar înţelegeţi bine că nu putem serios discuta despre această chestie, cu
autorul rătăcirii.
Pentru a vă supune acestea la cunoştinţă şi a vă ruga să nu călcaţi Sf. Canoane şi să evitaţi Bisericii ruşinea
pe care nu o merită, am venit azi în şedinţă, precum şi ca să protestez şi astăzi contra a tot ce se face sub prezidenţia
I. P. S. Mitropolit Primat D. D. Atanasie Mironescu, care nu poate lua parte la nici o lucrare până nu se spală de
acuzările ce-i aduc şi pe care nu mi s-au dat încă ocaziunea să le dovedesc atât cu acte scrise şi subscrise chiar de cel
acuzat, cât şi cu marturi.

† GERASIMU Episcop al Romanului

No. 610. 16 Mai 1911, Bucureşti.

Această Adresă a fost depusă la Biroul Sfântului Sinod.

XXIX. Şedinţa din 18 mai 1911 a Sfîntului Sinod46.

Se proclamă aleşi membrii în comisiunea, care se va ocupa cu modificarea legii sinodale din 1909, P.S.
Episcopi al Argeşului, al Râmnicului şi al Dunărei de Jos... D-l Ministru intră în sala şedinţelor... D-sa spune că e
autorizat să facă, în numele Guvernului, următoarea declaraţiune:
„In ultimele vremi s-au petrecut în sânul Bisericii fapte care sunt de natură a slăbi autoritatea şi disciplina ei.
Astfel, am văzut că un Înalt Prelat a refuzat de a se supune deciziunilor şi Enciclicei Sfântului Sinod. Fără a voi să
judecăm hotărârile Sfântului Sinod şi să indicăm soluţiuni, Guvernul este de părere ca P. S. Episcop de Roman să fie
tras la răspundere de către Episcopatul Roman.” .
P.S. Arhierei: Sofronie Craioveanu, Teodosie Ploieşteanu şi Nicodim Bacăuanul îşi însuşesc propunerea D-
lui Ministru C. C. Arion. Cel dintâi citeşte în Sf. Sinod următoarea propunere:
„Subsemnaţii, membrii ai Sf. Sinod, ascultând propunerea scrisă, făcută de d. Ministru al cultelor, în şedinţa
din 18 mai curent, declarăm că ne însuşim această propunere a d-lui ministru, prin care d-sa semnalează Sfântului
Sinod răzvrătirea făcută de P. S. Episcop al Romanului şi având în vedere numeroasele vini, de mare greutate, ale P.
S. Sale precum: criticarea prin publicitate a hotărârilor şi actelor Sfântului Sinod, defăimarea I. P. S. Preşedinte al Sf.
Sinod prin publicitate că a slujit Sf. Liturghie, neîmpăcat cu fraţii săi în Domnul, în contra poruncii din Sf.
Evanghelie şi alte abateri canonice ale P. S. Sale, cerem Sfântului Sinod chemarea în judecată a P. S. Episcop
Gherasim al Romanului.” Semnaţi: Sofronie Craioveanu, Teodosie Ploieşteanu, Nicodem Băcăuanu. Discutându-se
asupra acestei propuneri, P. S. Episcop Nifon al Dunărei de jos interpretează propunerea celor trei în sensul „de a se
pildui P. S. Episcop al Romanului pentru răzvrătirea adusă în Biserică”, iar nu în sensul categoric exprimat de a fi
chemat în judecată. Propunerea s-a votat, nu cu bile, cum se ceruse de P. S. Episcop ai Dunărei de jos — care zicea
că aceasta n-o cere pentru că s-ar îndoi că ar fi vreunul din P.S. Membri care să n-o voteze, din contra crede că va fi
primită cu unanimitate, dar a cerut votul cu bile, pentru ca să nu se poată obiecta că, fiind d. Ministru de faţă în
şedinţă, s-ar fi influenţat în ceva votarea”—ci cu apel nominal precum a cerut P. S. Episcop al Râmnicului.
„Rezultatul votului este: Votanţi 12. Au votat pentru, 12. Se proclamă propunerea primită cu unanimitate de 12
voturi, fiind 4 absenţi”.
S-a decis de Sf. Sinod chemarea P. Sfinţitului Episcop al Romanului în judecată pe ziua de vineri 20 mai
1911, orele 9 dimineaţa.

XXIX. Şedinţa din 20 mai 1911 a Sfîntului Sinod.

P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu zice, că în şedinţa precedentă n-a putut lua parte până la sfârşit, pentru
că se găseşte suferind. Că a luat cuvântul ca să declare, că P. S. Sa s-a solidarizat cu P. S. Episcop al Romanului
numai când era vorba de Legea sinodală din 1909, dar acum când s-a hotărât a se modifica legea, nu mai are nimic de
zis. Se ia act.

46 M. O. No.106/1911, p. 5166, col. II şi III.

Art.cit, p. 5165, col. III.

70
 P. S. Arhiereu Meletie Constanteanu depune la birou dovada dată de P. S. Gherasim Saffirin Episcopul
Romanului în semn de primirea adresei de chemarea în judecată.
D-l Ministru al cultelor şi instrucţiunii zice: Pentru ca Sf. Sinod să fie pus în cunoştinţă de toate actele
săvârşite de către P. S. Episcop al Romanului, se crede dator să comunice două petiţii adresate de P. S. Sa, una d-sale,
ca ministru al cultelor, şi una M. S. Regelui. D-sa citeşte petiţiile adresate de P. S. Episcop al Romanului, atât d-sale
ca ministru al cultelor cât, şi M. S. Regelui. Se ia act.
P. S. Episcop al Romanului este poftit în şedinţă.
P.S. Episcopi al Dunărei de Jos şi al Râmnicului Noul Severin propun împăcarea între I. P. S. Mitropolit
Primat şi P. S. Episcop al Romanului.
Deci, propunerea de pace, după formala chemare în judecată a P. S. Episcop al Romanului, care, din
acuzator se vede transformat în acuzat.
P. S. Episcop al Romanului zice: Ţin să declar că n-am nici o ură asupra nimănui şi n-am nici un cuvânt, nici
duhovnicesc, nici material de a urî pe cineva. Dacă vreo ură e aceea care ne e iertată, ura împotriva relei credinţe, ura
împotriva nerânduielii în general; dar asupra omului nu. Declară că pe I. P. S. Mitropolit Primat nu-l urăşte personal,
că e o nedreptate; care i s-a făcut când se zice că P. S. Sa face chestie personală, pentru că văzând nerânduiala a
pornit pe drumul acesta. P. S. Sa zice: sunt vrăjmaş al nerânduelii, nu al omului, să mă ferească Dumnezeu. Cum au
făcut Sfinţii Părinţi predecesorii noştri, tot aşa şi eu smeritul mă sârguiesc ca nerânduiala să fie prefăcută în bună
rânduială. Numai din curată dorinţă de a vedea biserica pusă în bună rânduială fac ceea ce fac; îmi dau bine socoteală
de ceea ce se va putea întâmpla cu mine, căci nu sunt copil, sunt om bătrân; dar cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata la
toate. Ce are să fie dacă nu voi putea dovedi pârele aduse, mă veţi pedepsi şi ştiu că nu mă pedepsesc păgânii, ci fraţii
mei în Domnul. Avem căi unde să căutăm dreptatea pentru; cele ce voi crede că e nedrept; veţi pedepsi un călugăr, pe
Gherasim.
Faceţi ce credeţi pentru că eu am cerut judecată. Aşa vă rog să se înţeleagă toată atitudinea mea. De altfel,
zice P. S. Sa, vă sunt foarte recunoscător şi cu respect ascult cuvintele P.S. Voastre pentru că sunt pornite din inimă,
dar vă rog să nu mai stăruiţi ca să revin asupra hotărârii ce am luat pe răspunderea mea.
P. S. Episcop al Huşilor zice, între altele, ca P. S. Episcop al Romanului să-şi calce pe inimă şi să cedeze: P.
S. Arhiereu Callist Botoşăneanu a zis, între altele, că, P. S. Episcop al Romanului să nu se joace cu judecata, ci mai
bine să voiască pacea frăţească şi să renunţe la judecată. I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Preşedinte, roagă
pe P. S. Episcop al Romanului să revină asupra hotărârii şi insistenţei de a se judeca. „Stăruiţi să se facă judecată sau
voiţi să vă împăcaţi aici în incinta Sf. Sinod”?
P. S. Episcop al Romanului zice: Sunt dator să răspund. În dragostea ce aveţi, şi aceasta vă face cinste, văd
că doriţi pacea. Şi eu doresc pacea şi cred că lucrez pentru pace, dar mă tem să nu fac o greşeală plecând pe panta
dragostei câtre aproapele, să nu fac greşeală de a da cuvintelor Mântuitorului alt înţeles. S-a adus cuvântul
Evangheliei: cu aruncarea pietrei. Vă aduc aminte că Mântuitorul a zis aceasta fiind provocat de cei care cereau
judecată. Dar tot Mântuitorul a zis: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Să nu punem în contradicţie cuvintele
Domnului. Trebuie să ştim când să uzăm de fiecare cuvânt din învăţăturile Domnului în păstoria duhovnicească. Şi
mie nevrednicul mi s-a dat scaun de judecată şi când văd oaia că vrea să mănânce iarba rea, să o găsească gălbeaza,
sunt dator să o trag înapoi. Când mă spovedesc la duhovnic şi-i spun un păcat pe care l-am făcut, dar pe care nu îl
mai ştie nimeni afară de Dumnezeu şi el mi-ar zice: să nu mai slujeşti cele arhiereşti că îţi pierzi sufletul, rămâne la
credinţa mea să mă folosesc de sfatul ce mi-a dat duhovnicul. Dar când păcatul meu e cunoscut de oameni, atunci se
schimbă chestia.
Atunci Arhiereii în scaun de judecată sunt datori să-şi calce pe inimă, să se uite la ce zice Mântuitorul, nu la
persoana lui Gherasim sau a I. P. S. Mitropolit Primat. Că Mântuitorul, a însărcinat pe Duhovnici şi Arhierei să
primească mărturisirea păcatelor. Dar aici e cazul de greşeli ajunse la cunoştinţa şi a copiilor. Că faţă de asemenea
greşeli, Biserica din oficiu e datoare să-şi facă datoria 47. Dorim cu toţii pacea, dar n-avem ce face, trebuie să stăm

47 Documente…, p.168, nota 1: „P. S. Episcop al Romanului auzind în şedinţa Sf. Sinod de la 23 mai 1911, Sumarul
şedinţei de la 20 mai 1911, şi văzând că ideile i s-au dat foarte pe scurt, în cât mai mult îi păgubeşte gândirea decât i-
o foloseşte, şi neputând lua cuvântul spre rectificare, fiindcă nu se afla în Sf. Sinod ca membru deliberant, ci ca
acuzat, şi-a fixat în scris, ,pentru întrebuinţare ulterioară, cele ce urmează, din câte şi-a adus aminte că le-a supus
verbal la cunoştinţa Sf. Sinod în şedinţa de la 20 mai 1911:
„Prea Sfinţiţii cari au vorbit mai înainte de mine mă îndeamnă la împăcare, aducându-mi înainte cuvintele
Domnului: „cine este fără de păcat între voi să rădice întâi piatra asupra ei”. E bun cuvântul acesta, şi pre lângă el aş
mai putea adauge şi eu încă şi altele tot ale Domnului, ca de ex.: „de şapte zeci de ori câte şapte de-ţi greşeşte ţie
fratele, iartă-i lui”; şi: „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”; însă tuturor acestora de le vom da înţeles că se aplică în
toate cazurile şi totdeauna, le vom da aşa putere, că, prin ele, vom ajunge să desfiinţăm instituţia judecătorească, ca
fiind adecă în împotrivire cu aceste învăţături ale Domnului. Apoi, unde mergem!? Ele, ne-am învăţat că trebuiesc
înţelese să nu-şi facă oamenii singuri Loruşi dreptate, ci să lase judecata la Dumnezeu, care dă fiecăruia dreptatea
prin aceia cărora El le-au dat scaun de judecată, cum este judecata ce o face arhiereul şi duhovnicul în scaunul
mărturisirii şi cum este judecata ce o fac arhiereii în scaunul public de judecător, în Sf. Sinod”.
Astfel fiind înţelesul cuvintelor ce mi se aduc înainte spre a mă pleca la împăcare, ţin să arăt că, dacă ar fi vorba de
păcate făcute, să zicem de preot ori de arhiereu, şi ştiute numai de păcătos, de Dumnezeu, de diavolul şi de duhovnic,

71
strâmb, dar să judecăm drept. P. S. Sa zice: Cu I. P. S. Mitropolit Primat n-am nimic personal, bine mi-a făcut, rău nu.
Dar din cele ce a spus se vede care sunt rezoanele pentru care să şi vrea să se împace nu poate.”
Judecata începe.
P. S. Arhiereu Callist Botoşăneanu zice: Pentru că în pârele ce a făcut P. S. Episcop al Romanului în contra
I. P. S. Mitropolit Primat a pomenit şi de Sinodul lui Dioscur, numit tâlhăresc şi aceasta crede că a făcut-o nu fără
intenţie, cu profund respect îl întreabă pe P. S. Episcop al Romanului: Sf. Sinod cum este constituit, canoniceşte sau e
tâlhăreşte?
Această întrebare o face P. S. Sale şi P. S. Episcop al Dunărei de jos şi I. P. S. Mitropolit al Moldovei,
Preşedinte, şi îl roagă să se rostească.
P. S. Episcop al Romanului zice: Să mă ferească Dumnezeu a crede că Sf. Sinod al Bisericii Române e
tâlhăresc şi să ferească Dumnezeu ca acest Sf. Sinod să facă acte de acelea care să fie de aşa natură ca să merite acest
nume; că până acum abia este la început şi aceasta nu s-ar putea zice decât atunci când s-ar face vreo călcare de
canoane.
P. S. Episcop al Huşilor şi I. P. S. Mitropolit al Moldovei, Preşedinte, îl întreabă pe P. S. Episcop al
Romanului şi-l roagă să declare: E constituit canoniceşte Sf. Sinod sau nu ?.
P. S. Episcop al Romanului zice: că ar fi zis că nu e canoniceşte constituit dacă ar fi fost sub preşedinţia I. P.
S. Mitropolit Primat, dar întru cât este sub preşedinţia I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, n -are de cât să zică,
că e constituit canoniceşte. Totuşi, întrucât vede că asistă şi I. P. S. Mitropolit Primat, face o întrebare: Ştie că I. P. S.
Mitropolit Primat are tot dreptul să stea la locul I. P. S. Sale, pentru că Dumnezeu dă jos din scaun, dar îl roagă, dacă
crede că e bine, fiindcă e chemat în judecată P. S. Sa, pentru a fi ferit de orice bănuială ca să stea sau nu în locul I. P.
S. Sale, pentru a nu se putea zice că a înrâurit în ceva judecata 48. Trebuie să se ştie dacă I. P. S. Sa stă la locul I. P. S.
Sale ca judecător sau ca asistent. Că P. S. Sa l-ar primi şi ca judecător, dacă n-ar avea ce are cu I. P. S. Sa. Că I. P. S.
Mitropolit Primat a fost reclamat de către P. S. Sa să fie chemat în judecata Sf. Sinod de doi ani, iar P. S. Sa este
chemat în judecată numai de ieri şi s-a supus.
D. Ministru zice că d-sa este de părere că n-ar trebui a se prelungi chestia.
I. P. S. Preşedinte declară că Mitropolitul Primat e numai ca asistent.
P. S. Episcop al Romanului declară, că dacă I. P. S. Mitropolit e aici ca asistent, n-are nimic de zis. Că P. S.
Sa recunoaşte că Sf. Sinod este constituit canoniceşte, dar crede că aceasta nu-i ridică dreptul de a putea să facă
recuzări.
Se citeşte actul de acuzare împotriva Prea Sfinţitului Episcop al Romanului, act care nu i-a fost comunicat
odată cu chemarea în judecată.
P. S. Episcop al Argeşului zice, că fiind timpul întârziat, crede că trebuie a se amâna pentru altă şedinţă şi să
i se comunice Prea Sfinţitului Episcop al Romanului actul de acuzare în copie.
I. .P S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Preşedinte, adresându-se către P. S. Episcop al Romanului; zice:
După ce aţi ascultat actul de acuzare şi propunerea făcută de P. S. Episcop al Argeşului, cred că aveţi trebuinţă de a vi
se trimite copie de pe actul de acuzare.
P. S. Episcop al Romanului zice: Cred că e bine a mă asculta şi pe mine.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Preşedinte zice că e târziu, fiind orele 12½ şi crede că ar fi bine să
se continue luni, iar până atunci să i se trimită actul de acuzare în copie.
D. Ministru zice, că deoarece P. S. Episcop al Romanului insistă să i se dea voie să vorbească, d-sa crede că
e bine a-l lăsa să vorbească.
P. S. Episcop al Romanului citeşte următorul act49 pe care apoi îl depune pe Biroul Sfântului Sinod:

„Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Răspund cu grabă la chemarea Sfântului Sinod. Zic: cu grabă, ca să adaug imediat, că-mi cunosc datoria ce
am ca Episcop, să dau ascultare unei chemări a Sfântului Sinod şi că niciodată nu voi lipsi de la supunerea cu care îi
sunt dator, din porunca Sfintelor Canoane.
Dar Sfintele Canoane nu numai că nu-mi impun să renunţ, din porunca cuiva, la acuzări pe care conştiinţa şi
cunoştinţele mele mi le indică să le fac, dar acele Sfinte Canoane mă pedepsesc chiar, dacă ştiind păcatele unui
arhiereu, le-aş ascunde. Aşa porunceşte Canonul 71 al Sfântului Vasilie cel Mare şi Canonul 25 al Sinodului de la

rămâne la păcătos sau să se supună canonului duhovnicului, dacă are frica lui Dumnezeu şi grijă de mântuirea sa, sau
să nu se supună dacă e ticălos, în care caz îşi va pierde sufletul său, dar nu va mai sminti şi pre alţii. Când însă e
vorba de păcate, cum e cazul cu ale I. P. S. Mitropolit Primat, cari au ajuns să fie cunoscute de toată lumea, pentru
acestea trebuieşte să se facă judecată. Dumnezeu au dat Prea Sfinţiilor Voastre scaun de judecată; sunteţi datori, ori
vă place ori nu vă place, să faceţi judecată, ca să se vază şi de cler şi de popor că, ţinem la viaţa curată a Bisericii,
precum voieşte Dumnezeu. Prin urmare, înţelegeţi că şi de aş voi eu să iert, n-aş putea să fac aşa ceva, căci
procurorul duhovnicesc, Biserica, din oficiu, e datoare să judece şi să aplice doftoria de tămăduire. Deci, pentru
aceste rezoane eu nu pot face împăcarea; ci, pentru curmarea scandalului, sunteţi datori să judecaţi, căci numai aşa se
face folos duhovnicesc”,
48 Forma de expunere este a celor ce au făcut sumarul şedinţei.(n.a.)
49 Documente…, p. 170-173.

72
Anghira.
Este o nouă erezie de care s-a făcut vinovat I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, în şedinţa de la 18
mai a. c. a acestui Sfânt Sinod, dând cuvintelor unui sfinţit Dascăl: „pe cele ce nu le vedem să le lăsăm la judecata lui
Dumnezeu”, o altă însemnare decât cea adevărată, pentru a ajunge la concluziunea, că tot ce se face pe ascuns, să nu
se cerceteze.
De aceea dar, după ce Sfântul Sinod l-a auzit propovăduind şi această nouă erezie, care distruge şi taina
pocăinţei şi autoritatea duhovnicească a arhiereului, cu mare mirare am văzut că Sfântul Sinod în loc să-l cheme pe I.
P. S. Sa la răspundere şi pentru această nouă abatere, am văzut că eu sunt chemat la judecată, ca acuzat, pentru
abateri grave canonice şi pentru răzvrătire. Prin urmare din acuzator mă văd transformat în acuzat.
De abateri canonice nu mă ştiu vinovat, căci numai abatere de la canoane nu este ceea ce am făcut eu până
acum, cerând judecată. Iar de răzvrătire de aş fi vinovat, D-l Ministru trebuia să mă trimită în judecata Înaltei Curţi
de Justiţie şi Casaţie potrivit articolului 17 din Legea sinodală. Să mă ferească Dumnezeu de a bănui, că Sfântul
Sinod ori Stăpânirea lumească vrea să osândească pe un nevinovat, pentru ca să scape un păcătos!
Dar datoria de a mă apăra, mă sileşte să ridic, în prealabil, câteva incidente pe care le voi dezvolta pe rând,
sigur fiind că, potrivit afirmaţiei de mai multe ori repetată a D-lui Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, judecata
se va face cu respectarea tuturor principiilor de drept.
Acum, mai înainte de toate, rog pe Sfântul Sinod să binevoiască a vedea că acuzarea ce mi s-a adus în
Sfântul Sinod, în şedinţa de la 18 ale curentei luni, trebuieşte suspendată până ce mai întâi se va judeca procesul
canonic ce am făcut de acum un an, I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, pentru imoralitate,
sacrilegiu, plagiat şi erezie.
Aşa este canonic căci aşa porunceşte Canonul 74 al Sfinţilor Apostoli zicând: „Episcopul de s-ar prihăni
pentru oarece, de către oameni vrednici de credinţă, nevoie este a se chema el de către Episcopi.”.. În Pidalion citim
următoarea tâlcuire la acest canon: „Dacă vreun Episcop s-ar pârî de oameni vrednici de credinţă şi neprihăniţi,
pentru vreo bisericească vină, este nevoie a se chema de Episcopi la judecată.” Aşa porunceşte Canonul 37 al
Sfinţilor Apostoli, Canonul 20 al Sinodului de la Antiohia şi toate Sfintele Canoane referitoare. Aceasta este şi
raţiunea pentru care Sfintele Canoane poruncesc, ca de două ori pe an să se adune Sinodul Episcopilor. Între
atribuţiunile unui asemenea Sinod este şi judecarea pârilor împotriva Ierarhilor Sfintei Biserici. Sinodul este dator să
cheme părţile în judecată, fără nici-o întârziere, să cerceteze şi să hotărască, spre a nu da prilej celui pârât să
socotească, că fugind de judecată şi prelungind vremea, cu aceasta câştigă şi se foloseşte.
Aşa porunceşte partea din urmă a Canonului 74 al Sfinţilor Apostoli.
Dacă Sf. Sinod procedează în altfel, se calcă Sfintele Canoane şi se desfiinţează principiul cel mare şi sfânt,
care dă drept oricărui creştin, — în împrejurări şi unui păgân, — ca să ceară Sinodului Episcopilor să-i permită a
dovedi vinovăţia vreunui arhiereu. În asemenea nenorocit caz ar fi absolut cu neputinţă ca vreodată vreunul mai mic
să poată ajunge a dovedi vina unuia mai mare, căci totdeauna se vor putea pune la cale slujitori, care să
învinovăţească pe cel mai mic de abateri canonice şi de răzvrătire, ca să scape pe cel mai mare dar vinovat. În
asemenea nenorocit caz, s-ar stabili principiul, că un general, bunăoară, care ar fi învinovăţit de către vreun ofiţer
inferior, sau de către altul din afară de starea militară, în loc să se apere şi să se dezvinovăţească pe căile legale, ar
putea scăpa de acuzator, poruncind trupei de sub comanda sa, să culce pe acela la pământ, prin străpungeri cu
baionetele.
În cazul meu, mai mult decât în oricare altul, se impune ca Sf. Sinod să cerceteze întâi acuzările formulate
de mine, care privesc nu numai necanonicitatea legii sinodale pe care I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu a
susţinut-o, iar astăzi cu toţii, împreună cu Onor. Guvern, aţi recunoscut şi aţi declarat că trebuie modificată şi vă şi
mişcaţi în acest sens, ci şi faptele personale ale I. P. S. Sale.
Nu o dată, nu de trei ori, ci de nenumărate ori am chemat în judecată pe I. P. S. Sa, dar a fugit de judecată,
sub mai multe pretexte; şi acum chiar, ca o ultimă zvârcolire, încearcă prin alţii să facă a fi eu osândit, înainte de a
dovedi vinile I. P. S. Sale.
Protestez împotriva faptului, că în loc de a se judeca acuzaţia ce am făcut eu şi am depus-o pe Biroul Sf.
Sinod, se încercă osândirea mea.
Cer să dovedesc acuzaţiile pe care le-am formulat de atâtea ori. Cer aceasta spre a mă disculpa pe mine
însumi de acuzaţia de răzvrătire ce mi se face.
De aceea, chiar acum depun fotografia uneia din scrisorile scrise şi subscrise de I. P. S. Mitropolit Primat,
Atanasie Mironescu, din care se vede, din destul, că I. P. S. Sa şi-a călcat jurământul curăţiei şi s-a făcut vinovat de
sacrilegiu, căci fiind bolnav de boli lumeşti, în anul 1899 când era Episcop al Eparhiei Râmnicu Noul Severin, a
îndrăznit să târnosească biserica din comuna Turburea, judeţul Gorj. Scrisoarea originală o ţiu la dispoziţia Sf. Sinod.
Iată câteva pasagii din acea epistolă: „...Din parte-mi vei şti că o duc acum mai rău de cum eram când ai
venit dăunăzi la mine. Medicamentele din urmă mi-a agravat boala şi crede-mă că nu ştiu ce să mă fac, acum mai
ales, când la 2 Sept. trebuie să particip la primirea congresului studenţilor universitari în Râmnic, iar la 15 trebuie să
plec în Dolj în vizită canonică şi de acolo în Gorj, la sfinţirea Bisericii din Turburea... Adu-mi-le singur” — nişte
certificate de liberă călătorie (32) pe căile ferate Române — „împreună cu ceva medicamente, însă nu mai mult de
aceste din urmă, ci de celelalte — interne în flacoane, vreo 4, iar externe-Bru, mai bine îmi priesc acele.”..
Când vom intra în fond, voi întări cu marturi şi expertiză medicală gravitatea probei materiale ce V-am
produs.

73
 Pentru asemenea fapte trebuieşte luată măsura poruncită de Canonul 25 apostolic şi altele dacă ne e frică de
Dumnezeu, dacă ascultăm porunca Sf. Canoane şi dacă voim ca poporul să nu se depărteze de la noi toţi, ca fiind şi
noi infectaţi de păcatele I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat Atanasie Mironescu.
Depun şi opera iezuitului Victor Cathrein, intitulată „Die Sittenlehre des Darwinismus”, împreună cu opera
I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, intitulată „Etica evoluţionistă”, pe care în câteva momente controlând-
o Prea Sfinţiile Voastre, vă puteţi convinge că este un plagiat, un furt literar, pedepsit de acelaşi canon 25 apostolic.
Când vom intra în fond vă voi dovedi că I. P. S. Sa a mai plagiat şi altă operă. Vă voi dovedi de-asemenea
cu o scrisoare a I. P. S. Sale că însuşi se recunoaşte pe sine plagiator zicând: „sufăr cu resemnare acuzarea de
plagiator ce mi s-a făcut.”
Voi dovedi cu o carte adnotată de însuşi I. P. S. Sa şi cu o scrisoare a adormitului întru fericire Mitropolit
Partenie către I. P. S. Atanasie Mironescu, cu marturii ce-i propun, că înainte de a ajunge Mitropolit combătea
proiectul de lege sinodală, precum se mai constată şi din o scrisoare a I. P. S. Sale din 17 ianuarie 1909, pe care o voi
depune la judecarea în fond a procesului şi din care reproduc aici următoarele rânduri: „...Cu deosebită plăcere am
văzut în „Vestitorul” notiţa despre neadmiterea laicilor în Sinod. Actualul proiect al guvernului pentru modificarea
legii sinodale n-a mers aşa departe, ci s-a mărginit a propune participarea la Sinod a clericilor mireni şi monahilor din
treptele inferioare. Dar şi aceasta este nu mai puţin anticanonică, deoarece clericii inferiori s-ar învesti de către
puterea lumească cu atribuţiuni administrative, disciplinare şi judiciare de ordin pur spiritual pe care după legea
dumnezeiască nu le au decât clericii din treapta cea mai superioară, îşi nu le sunt date de oameni, ci de Dumnezeu.”
Voi dovedi cu marturi şi cu amintita scrisoare a repausatului Mitropolit Parthenie că I. P. S. Atanasie
Mironescu a ajuns Mitropolit cu ajutor de boieri stăpânitori, faţă de care şi-a luat angajamentul să susţină legea
necanonică şi nedogmatică, al cărei raportor a fost, şi prin aceasta s-a făcut vinovat de pedeapsa prevăzută de
Canonul 3 al Sinodului al VII-lea ecumenic.
Chiar după ce Sf. Sinod a votat în şedinţa de la 13 ianuarie 1910 modificarea legii sinodale. I. P. S. Sa a
susţinut în Senatul Ţării la 3 februarie 1910 că erezia se poate experimenta. Toate acestea le voi dovedi când se va
trata chestia în fond. E foarte trist că I. P. S. Sa n-a urmat pilda I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Pimen
Georgescu şi P. S. Episcop ai Huşilor Conon Arămescu Donici, care, după ce s-au convins că susţinuseră erezii, în
urma votului de la 13 ianuarie, n-au mai susţinut că legea e bună şi că se poate experimenta.
Acum, după ce văzurăţi cu ochii mărturisită prin scrisul şi subscrisul I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie
Mironescu, dovada materială a imoralităţii 51 sacrilegiului, ca să nu mai zic nimic deocamdată despre celelalte fapte,
Vă întreb cu smerenie, dacă nu vedeţi că se impune imediata caterisire a I. P. S. Sale.
În orice caz, eu conchid şi cer, în preliminar, ca cel puţin Sf. Sinod să declare că acuzaţiile ce mi s-au adus
mie, nu se pot judeca până ce mai întâi nu se vor judeca acuzaţiile ce am adus eu I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat
Atanasie Mironescu, sau în cel mai extrem caz să dispună a se uni într-un singur proces ambele acuzări, adică să se
conexeze şi să se dispună şi citarea I. P. S. Sale la judecată.
Dacă Sf. Sinod, prin imposibil, mi-ar respinge acest incident prealabil, voi trece la ridicarea altor incidente
tot aşa de importante.
Depun cu aceasta, lista marturilor de care am trebuinţă în dovedirea celor mai sus expuse.
† GHERASIM Episcop al Romanului
Bucureşti, 20 mai/ 1911.

LISTA DE MARTORI
Dr. C. Chiricescu, profesor universitar, str. Italiană, 30, Bucureşti.
D. Gomoiu, directorul Închisorii Mislea.
Preot. Ec. Niculescu, fost protopop de Tulcea, fost director de Seminar. R.-Vâlcea.
Tudorică Ionescu, fost frate în Monastirea Cozia; în serviciul Căilor Ferate Ploieşti, cunoscut Poliţiei şi
Parchetului Prahova.
D-na Cati Varlaam. Institutul Surorilor de caretate, str. C. A. Rosetti, Bucureşti.
D-na Olimpia Vasilescu, Institutul Surorilor de caretate, str. C. A. Rosetti, Bucureşti.
D-na Horvat, Instit. Surorilor de caretate, str. C. A. Rosetti, Bucureşti..
Preotul D. Lungulescu, Biserica Madona Dudu, Craiova, şi
D-na Preotul D. Lungulescu.
Preotul Mălăescu, Tg.-Jiu, şi
D-na Preotul Mălăescu.
Arhimandritul Pahomie, Sf. Episcopie. R.-Vâlcea.
C. Cernăianu, str. Schitul maicelor, 9 bis, Bucureşti. .
Preotul Ilie Roşoga, Turburea, Gorj.
Dr. Şunda, farmacist, Bucureşti.
Dr. Dragomir Demetrescu, Muzelor, Loco.
Ec. Săndulescu, protopop de Vlaşca.
Preotul Partenie P., directorul Cancelariei Episcopale. R.-Vâlcea.
Preotul Romulus Săvulescu, prezident al Consistoriului spiritual al Eparhiei Râmnicului Noului Severin,
dimpreună cu ceilalţi membrii ai Consistoriului, care au judecat procesul Săndulescu, şi împreună cu dosarul acestei

74
cauze.
Preotul D. Cunescu, Piatra-Olt.
Preotul Gibescu, eparhia Buzău, Jud. R.-Sărat, com. Andriaşu.
P. Gârboviceanu, fost administrator al Casei Bisericii.
Dr. I. Cornoiu, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
Dr. I. Mihălcescu, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
Preotul I. Popescu-Mălăeşti, agregat la Facult. de Teologie, Bucureşti.
Dr. D. Boroianu, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
Preotul Ec. C. Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
Dr. Badea Cireşanu, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
N. Dobrescu, agregat la Facultatea de Teologie, Bucureşti.
Spiru Haret, fost ministru, Bucureşti.
Arhimandrit Iuliu Scriban, Directorul Seminarului Central.
(s.) † GHERASIM Episcop al Romanului.

XXXI. Şedinţa de după amiază din 6 iunie 1911 a Sf. Sinod.1

P. S. Arhiereu Callist Botoşăneunu întreabă dacă P. S. Episcop al Romanului mai are incidente.
P. S. Episcop al Romanului roagă să i se acorde încă o zi ca să-şi coordoneze materialul de apărare.
P. S. Arh. Callist Botoşăneanu întreabă dacă materialul este pentru incidente sau pentru fond.
P. S. Episcop al Romanului zice că la fond, dar dacă în decursul judecăţii se va ivi ceva, atunci poate să mai
aibă şi incidente.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, Preşedinte zice: Vă amintesc că Sf. Sinod a admis marturii ce i-aţi propus.
Aţi cerut câteva zile şi v-a admis şi această cerere, având de la începerea procesului până acum mai mult de 10 zile.
P. S. Episcop al Romanului zice că în adevăr i s-au acordat câteva zile, dar în tot acest timp a avut de lucru
cu comisiunea la Sf. Mitropolie, cu ascultarea marturilor, aşa că nu se pot numi zile de lucru propriu zis. De aceea
roagă a i se mai acorda o zi.”
Sf. Sinod nu admite cererea.
P. S. Episcop al Romanului zice că se supune deciziunii Sf-lui Sinod şi va căuta să se apere de învinuirile ce
i s-au adus.

Iată apărarea Prea Sfinţiei Sale50

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu căutând să scape de mine ca acuzator, m-a acuzat, în
incidentele ce a ridicat, că aş fi sub prihană, că n-aş fi român, că aş fi unealta catolicilor şi că aş fi maniac religios.

Prihana
Cu privire la prima acuzare, aducând în sprijin ziarului „Vâlcea” redactat de d. Oprea Demetrescu, pe care l-
a şi cerut ca martur, am a răspunde că eu mă ştiu nevinovat şi mărturisesc că sunt nevinovat, lucru ce s-a şi stabilit de
acum 25 de ani.
Spre încredinţare iată ce scriam eu în anul 1885 luna Iulie: în 6, din Râmnicu-Vâlcea, D-lui D. A. Sturdza
Ministru de atunci al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apărându-mă şi justificându-mă încă de atunci:
Domnule Ministru,
Fiindcă pe de o parte, mă văd calomniat prin publicitate atribuindu-mi-se lucruri care, de ar avea existenţa,
m-ar omorî pentru toată viaţa mea, iară pe de alta Domnia Voastră, indus în eroare de răuvoitorii Bisericii noastre
creştine ortodoxe de răsărit, ca şi când v-aţi fi convins că acele calomnii ar fi însuşi adevărul, mă înlocuiţi în
directoratul Seminarului din Râmnic - cu Părintele I. Petrescu, profesor de religiune la acest Seminar, — spre a vedea
atât Domnia Voastră cât şi toţi românii de la mare până la mic, cum stă chestiunea ce se voieşte să se arate ca
scandaloasă pe spinarea Bisericii creştine şi a clerului său, m-am decis să dau aici mai jos publicităţii actele relative
la vinovăţia sau nevinovăţia elevilor, după care voi arăta cele ce vor fi de trebuinţă şi pentru mine.
Actele elevilor către mine ca director al Seminarului:
Cinstite Părinte,
Subsemnaţii elevi stipendişti din Seminarul Eparhiei Râmnicu Noul Severin, relativ la chestiunea Sfinţiei
Voastre despre explicaţiile D-lui Profesor de ştiinţele naturale, Dobre Rădulescu, cu ocaziunea excursiei ştiinţifice de
la 21 aprilie, în afară de domeniul pur ştiinţific, şi care sunt atingătoare de religiune, respectuos vă răspundem în
modul următor:
1. Noi, Casanescu Ioan, Ciuciu Ioan, Filimon Demetru, Lăzărescu Gregoriu, Mălăiescu Basiliu, Popescu
Michael, Gregorescu Alexandru şi Ştefănianu Ioan, ştim că: între alte explicaţii date de D-nu Dobre Rădulescu, a

1 M. O. No. 108/1911, p. 5260 şi 5261

50 Documente…p.204-245.

75
venit vorba şi despre generaţia spontană, relativ la care D-lui ne au dat explicaţia următoare: că, în adevăr, generaţia
spontană, până mai de curând a fost admisă de toţi savanţii; însă, în timpul de faţă, în urma mai multor experienţe
relative, această teorie a căzut, şi s-a admis că, fără o pereche de sex diferit, nici o fiinţă nu se mai poate reproduce.
Noi, în adevăr, cunoscând cele ce ne spune Sf. Scriptură relativ la naşterea primei perechi de oameni, şi fiind bine
întăriţi într-aceasta, — dar în acelaşi timp dorind să aflăm şi raportul în care ştiinţa din timpul de faţă, relativ la
aceasta, stă cu Sf. Scriptură, ca astfel, bine asiguraţi şi de o parte şi de alta, să ne putem apăra bine sfânta noastră
credinţă, atât pe terenul religios cât şi pe terenul ştiinţific, am întrebat pre d-l Rădulescu: de unde şi-a luat existenţa
prima pereche a genului uman, după ştiinţă? Şi D-lui ne-a răspuns astfel: după cum admit învăţaţii, prima pereche din
fiecare fel de fiinţe şi-a luat naştere dintr-o singură celulă, compusă din patru simple elemente: cărbune, hidrogen,
oxigen şi azot; dar în această privinţă nu putem merge mai departe..., căci naturalele se pot concorda cu religiunea de
cine voieşte. Apoi a urmat a ne mai desluşi astfel: că după cum, de exemplu, un viţel ia naştere şi se dezvoltă în
pântecele vacii, aşa şi omul.
2. Eu, Ioannescu Eliă, am auzit pre un copil, în etate cam de zece ani, nepot al D-lui Oprea Demetrescu,
zicând printre noi, că: „nu este Dumnezeu.” Tot cu această ocaziune au mai zis copilul, că omul la început a fost un
vierme, apoi, cu timpul, trecând prin diferite forme, s-a perfecţionat.
Despre aceasta auzind Pennoiu Gregoriu a comunicat şi altor elevi. Însă, mai pe urmă, fiind chemat să
declare aceasta în scris, a zis că el n-a auzit aceste vorbe direct de la copil, ci din zvonul elevilor; — dară eu,
Căsănescu Ioan, mărturisesc că l-am auzit zicând că se teme să spună în scris, de oarece, D-l Rădulescu mai are să-i
fie profesor încă doi ani de acum înainte; — iară noi, Ciuciu Ioan şi Mălăiescu Basiliu, mărturisim că l-am auzit
spunând cum că însuşi a auzit pre copil spunând acelea.
3. Venind chestiunea şi despre faptul, cum de nu se strică apa de la Bobotează, D-l Rădulescu a început a
susţine între noi: Căsănescu Ioan şi Ştefănianu Ioan, ideea D-lui A. Vitzu, care este: că busuiocul, omorând microbii,
împiedică stricarea apei, adăogând că: „D-voastră, până când nu veţi face experienţă, nu puteţi zice nimica în privinţa
aceasta.”
Acestea fiind cele ce ştim, relativ de chestiunea propusă, primiţi, Vă rugăm, Cinstite Părinte, profundul
respect şi devotamentul ce Vă conservăm:
Semnaţi: Clasa IV. Casanescu Ioan, Ciuciu Ioan, Filimon Demetru, Lăzărescu Gregoriu, Mălăiescu Basiliu,
Popescu Michael.
Clasa III: Gregorescu Alexandru, Ioannescu Eliă, Stefănianu Ioan.

Cinstite Părinte,
Subsemnaţii elevi de clasa treia ai Seminarului Eparhiei Râmnic Noul Severin, respectuos răspundem la
întrebarea Sfinţiei Voastre că, D-l Alexandru Vitzu, inspector general al şcolilor din România ne-a făcut următoarele
chestiuni:
Întâia întrebare adresată colegului nostru Urşanu Nicolau a fost aceasta: „Unde s-a adunat al doilea sinod
ecumenic şi la ce an?” La care colegul nostru a răspuns că, s-a adunat la Constantinopole în anul 381. La care
chestiune a rămas pe deplin mulţămit.
A doua chestiune adresată tot mai sus numitului nostru coleg a fost: „Prin ce se deosebeşte Tatăl de Fiul şi
de Sfântul Duh?” Şi i s-a răspuns: că, Tatăl se deosebeşte prin aceea că este nenăscut, Fiul născut şi Duhul Sfânt
purces.
A treia chestiune a fost: „Cum Fiul s-a născut din Tatăl mai înainte de orice timp, căci orice lucru se face în
timp, şi trebuie să treacă un timp, fie ori cât de scurt ar fi, până să se facă acel lucru”, aducând de exemplu: „D-
voastră aveţi de la 8—9 ore cu religia, de la 9—10 cu limba latină etc., şi trebuie să fi trecut un timp cât de scurt până
ce să Se nască Fiul.” La această chestiune colegul nostru n-a răspuns nimica. Iar D-l Inspector a zis: „Aceasta este
chestiune grea”, şi nu a provocat nici pre părintele profesor de religie ca să o explice şi nici D-lui nu ne-a dezlegat
chestiunea.
A patra chestiune făcută colegului nostru Pennoiu Ioan a fost aceasta: „Câte persecuţii au fost şi sub cine s-
au întâmplat?” La care colegul nostru a răspuns că, au fost zece persecuţii şi au început să le numere pe rând.
A cincia chestiune a fost: „Cu ce ocaziune s-a întâmplat cea dintâi persecuţie?” La care colegul nostru
Pennoiu a răspuns că, Nerone a dat foc Romei ca să-şi reprezinte arderea Troiei, şi, fiind acuzat de popor, el a aruncat
vina asupra creştinilor. D-l Inspector a adaus că, „Nerone era un nebun căci da cu arcul să vâneze muştele de prin
cameră, astfel că găurise păreţii camerei cu împunsături.”
A şasea întrebare a fost: „Care dintre imperatorii păgâni au posedat icoana lui Dumnezeu?” Colegul nostru a
răspuns că, Flavian a posedat bustul lui Hristos.
Primiţi, Cinstite Părinte, răspunsul pe care noi subsemnaţii elevi şi fii spirituali ai Sfinţiei Voastre îl aducem
cu profund respect la întrebarea ce ne-aţi făcut.
Semnaţi Stipendişti: Gregorescu Alexandru, Ioannescu Eliă, Pennoiu Ioan, Popescu Porfyriu, Preuţescu
Ioan, Stefănianu, Urşanu Nicolau, Beznea Nicolau, Popescu Petru.
Externi: Constantinescu Dem., Negoescu Const., Romanescu Georgiu, Nicolaescu Const., Zografu
Mattheiu, Murescu Georgiu, Kyriţescu Ioan, Marinescu Eustaţiu.
Cinstite Părinte,
Subsemnaţii elevi stipendişti şi externi ai clasei a IV-a din Seminarul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, la

76
întrebarea Sf. Voastre despre chestiunile ce D-l Alexandru Vitzu, Inspector general al şcolilor din România, ne-a
propus la religiune, respectuos Vă răspundem în modul următor.
Prima chestiune făcută de D-l Inspector colegului nostru Popescu Georgiu, a fost asupra acestei citaţiuni din
Sf. Scriptură: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai cel ce s-a pogorât din cer”, de unde urmează, că: „Hristos cel ce
s-a pogorât din cer, s-a şi suit; dar cu suirea lui Ilie, Enoh şi a maicii Domnului la cer, cum se uneşte acest text?”
Fiind întrebarea a aruncat privirea sa şi la Păr. Profesor respectiv, fără a zice ceva. Apoi întorcându-se iarăşi către noi,
a adaus, că: „Sau textul evanghelic nu este adevărat, sau Ilie, Enoh şi maica Domnului nu s-au suit la cer.”
După câteva momente de cugetare, nefiind în stare a răspunde nimeni dintre noi la întrebare, a zis: „lăsaţi-o
că este încurcată”; şi nici D-lui nu a binevoit a ne desluşi, nici pre Părintele Profesor respectiv nu l-a provocat la
aceasta, el ne-a lăsat în dubiu.
A doua chestiune făcută iarăşi sus menţionatului coleg, a fost asupra diferenţelor ce există între Biserica
Orientală şi Occidentală, şi răspunzându-i-se a rămas pe deplin mulţămit.
A treia chestiune a fost: „Ce se cântă la strane când preotul săvârşeşte prefacerea Dumnezeieştilor Taine?” şi
răspunzându-i-se a rămas satisfăcut.
A patra chestiune făcută tot colegului Popescu Georgiu, a fost în privinţa misterelor credinţei: „Ce se
numeşte mister? Şi cate sunt ele?” Şi i s-a răspuns în conformitate cu dorinţa D-lui.
A cincia chestiune a fost: „Ce este maslul?” Şi după ce i s-a răspuns, a întrebat din nou: Dar asupra
animalelor, cum de se săvârşeşte maslul, şi este bine a se săvârşi?” Părintele Profesor respectiv a zis colegului nostru
Popescu Georgiu, căruia fusese adresată această întrebare: „Este scris în Canoane?” S-au răspuns: „Nu.” Şi luând din
nou cuvântul Părintele Profesor, a zis: „Aşadar, dacă se face astfel pe undeva, ceea ce D-l Inspector a afirmat, cauza
este abuzul.”
A şasea chestiune a fost: „Nunta este un mister, şi pentru ce se zice mister?” Răspunzându-i-se a rămas
satisfăcut.
În fine ultima chestiune propusă a fost : „Pentru ce apa sfinţită la 6 ianuarie nu se strică, oricât de mult ar fi
conservată; iar cea nesfinţită se strică în scurt timp?” La această chestiune colegul nostru a răspuns: „Sfinţenia este
care lucrează”; iar D-l Inspector a adaus că: „Pe lângă sfinţenie mai este şi o altă cauză, şi anume: busuiocul, care
conţine un principiu puternic aromatic, când se afundă în apă, acel principiu aromatic face a muri toţi microbii, şi
astfel apa se poate conserva. Vedeţi dar, a zis, vechii Sf. Părinţi au fost foarte înţelepţi; căci au ştiut a uni cu
rugăciunile şi mezii artificiali.”
Acestea fiind cele ce voiţi a Vă arăta, binevoiţi a primi, Cinstite Părinte, profundul respect şi devotament al
spiritualilor Sf. Voastre fii.
Semnaţi Stipendişti: Braviceanu Demetru, Căsănescu Ioanne, Ciuciu Ioanne, Didicescu Eliă, Filimon
Demetru, Kyrionescu Ioanne, Lăzărescu Gregoriu, Mălăiescu Basiliu, Popescu Georgiu, Popescu Ioanne, Popescu
Michael, Popescu Ioanne.
Externi Clasa IV: Ioannescu Basiliu, Ioannescu Constantin, Manescu Constantin, Nicolăescu Ioachim,
Popescu Ioanne, Sultănoiu Georgiu, Tomescu Georgiu,

Raportul meu cu No. 48 din 15 mai anul curent 1885 către Prea Sfinţia Sa Părintele Episcop al Eparhie
Râmnicu Noul Severin Iosif.

Prea Sfinţite Stăpâne,

Cazul relativ la purtarea elevilor acestui Seminar, pe care l-am supus verbal la cunoştinţa Prea Sfinţiei
Voastre, a luat: sfârşit de la Onor. Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice ca, să se excludă din toate Seminariile
Ţării elevii Popescu Georgiu din Clasa patra, Pennoiu Ioan din Clasa treia şi Tomescu Georgiu din Clasa patra,
pentru cauză de imoralitate, precum se vede din Ordinul cu No. 5286, pe care cu smerenie îl înaintez Prea Sfinţiei
Voastre în copie pe lângă acesta.
Precum am arătat Prea Sfinţiei Voastre verbal, declar şi acuma oficial că eu, îndată ce mi s-a denunţat de
Tomescu Georgiu, că elevii Popescu Georgiu şi Pennoiu Ioan ar avea relaţiuni imorale, deşi m-am convins din
cercetarea ce am făcut că relaţiunile lor de a se îmbrăţişa şi săruta erau numai expresiunea unei sincere şi curate
amiciţii, totuşi gândindu-mă ca lucrul să nu degenereze în vinovăţie şi spre a evita orice scandal, i-am dojenit aspru,
şi, spunându-le că purtarea lor s-ar putea lua de cei neputincioşi ca scandaloasă, le-am interzis aceasta cu desăvârşire.
Am dat însă afară din internat, fără nici un zgomot, şi I-am lăsat să urmeze ca şi anii trecuţi la clasă ca extern pre
elevul Tomescu Georgiu, pentru că epistola ce au adresat lui Popescu Georgiu şi pe care acesta mi-a dat-o mie,
plângându-se de purtarea lui Tomescu, era expresiunea unor concepţiuni nebune.
L-am tratat astfel pre acesta şi nu mai aspru, atât având în vedere că datoria mea de medic duhovnicesc este
să nu depărtez pre bolnavi de la mine nevindecaţi, căci una ca aceasta ar însemna că i-aş ucide şi pre dânşii şi pre
societatea în sânul căreia i-aş arunca, cât şi pentru ca să nu se facă de vrăşmaşii Bisericii numelui şcolii vreo
vătămare, pe care nu o merită.
Cei ce caută însă a lovi în prestigiul sfintei noastre Biserici şi în al şcolilor ce produc pre clerul său, luându-
se de mână cu elevul Tomescu, a adus înaintea înaltei autorităţi şcolare idei prin care se acuză elevii stipendişti ai
acestui Seminar de săvârşirea unei nebunii de care ruşine este a grăi, zice Pavel, dar de care ei sunt cu totul streini şi
nevinovaţi.

77
 Şi pentru ce aş ascunde numele celor, ce sub masca moralizării acestei şcoli, luptă împotriva Bisericii lui
Dumnezeu!? Ei se numesc: Oprea Demetrescu, profesor de muzica Bisericească la acest Seminar, şi colegul său
Rădulescu, suplinitor la catedra de naturalii.
Cuvântul că, nu este Dumnezeu, ieşit către elevii Seminarului din gura nepotului profesorului de Muzică, un
copil ca de zece ani, care creşte în casa sa, dar care până acuma se vede că n-au aflat de la moşul său că este
Dumnezeu şi propaganda anticreştină a profesorului de Naturalii printre elevi, care se vede din aici alăturata hârtie
din partea elevilor, sunt pentru tot creştinul ortodox probele cele mai convingătoare că numiţii profesori, în zelul ce-l
arată pentru moralizarea şcolii, nu au inima curată faţă de dânsa şi de Biserica lui Dumnezeu.
Dar ceea ce m-a mirat mult este când văz că la o socoteală cu dânşii se află şi D-l Vitzu, inspectorul general
al şcolilor, nu numai din aceea că nu a binevoit să vie şi să ceară Prea S. Voastre, ca unui preveghietor de drept al
moralităţii Seminarului, un delegat cu care să facă împreună cu medicul ce-l însoţea ancheta de la 6 aprilie expirat,
dară şi din aceea că, fără să mă anunţe nici măcar pre mine ca cap al şcolii, intră în turmă şi începe ca să sfâşie,
semănând neghina nedumiririlor şi a necredinţei în dumnezeirea Fiului şi în cele religioase printre elevi, prin
propunerea unor chestiuni pe care trebuia să le dezlege sau D-sa, sau să provoace la aceasta pre profesorul respectiv,
ceea ce n-au făcut, precum se constată aceasta din aici alăturatele două hârtii ce am primit din partea elevilor.
Dezlegările chestiunilor propuse le am făcut eu elevilor, îndată ce le-am aflat, şi pe care le dau şi aici în
scurt precum urmează:
Pentru dezlegarea chestiunii a treia propusă elevilor din Clasa treia, vorbindu-le despre cauză, efect şi
cauzalitate, i-am făcut să înţeleagă că aceste trei idei nu fac decât o singură idee, căci este imposibil de a avea ideea
de cauză fără ca ea să implice în aceiaşi timp pe ideea de efect, nici pe aceea de efect fără ca ea să implice în acelaşi
timp pe aceea de cauză, nici pe aceea a raportului dintre cauză şi efect, a cauzalităţii, fără ca ea să implice în acelaşi
timp pe aceea de cauză şi pe aceea de efect. Ideea de cauză corespunde Tatălui, ideea de efect corespunde Fiului, şi
ideea raportului uneia cu altuia corespunde Duhului. Deci, precum îşi are loc lucrul acesta, în acelaşi timp, adecă, o
treime în unime şi o unime în treime, în ordinea lucrurilor create, cu atâta mai mult suntem convinşi că este, în mod
veşnic, constant şi nemutabil, în Dumnezeu, tipul etern şi în acelaşi timp cauza eternă a tuturor lucrurilor.
(Dicţionarul teologic de Bergier)
Pentru dezlegarea chestiunii întâia propusă elevilor din Clasa patra, le-am vorbit astfel: Domnul, vrând să
facă pre Nicodim a crede cele ce l-învăţa (Ioan, III, 13), prin cuvintele: „Nimenea nu s-a suit în cer fără numai cel ce
s-au pogorât din cer, Fiul omului, carele este în cer”, îi descopere că el este nu numai om desăvârşit, întru toate
asemenea nouă, afară de păcat, dar şi Dumnezeu desăvârşit, şi ca atare, toate îi sunt lui cu putinţă, prin urmare şi
aceea despre care Nicodim întâmpina mare greutate a o crede, adecă a se naşte omul a doua oară. Îi zice Domnul
dară: crede, o Nicodime, cele ce te învăţ, căci nimenea dintre oameni nu s-au suit în cer, să se aşeze pe tronul -
divinităţii, cu egală putere cu Tatăl şi cu Duhul, ca un Dumnezeu, fără numai cel ce s-au pogorât din cer, adecă Eu,
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, cel ce prin întrupare am ridicat omenirea la asemenea onoare.
Sunt dară două feluri de suiri la cer: una a Stăpânului, care se suie şi şade pe Scaun cu Tatăl şi cu Duhul,
toate împlându-le cela ce este necuprins, şi alta a slugilor, care suindu-se acolo prin mijlocirea şi cu voia Stăpânului,
şed unii de a dreapta sa, ca Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu, alţii de a stânga sa, ca Sf. Ioan Botezătorul şi alţii,
iară alţii în alte poziţiuni, precum ştie Dumnezeu, care are în casa sa multe lăcaşuri. Şi astfel înţelege oricine că nu
este încurcătură, ci armonie perfectă între textele pentru care D-l Vitzu s-a pronunţat ca să fie lăsate căci sunt
încurcate.
Cum că Maslul nu se săvârşeşte la animali, ci numai la oameni, acesta, le-am spus elevilor că o vedem în
înseşi cuvintele Scripturii care zic: „De este cineva bolnav între voi”, adecă între oameni, şi de vreme ce nu se
grăieşte acolo decât numai pentru oameni, nu poate cineva să le dea altă interpretare fără numai cea coprinsă în
Scriptură şi predată nouă fără întrerupere de la Sf. Părinţi.
Dacă D-I Inspector general al şcolilor nu a ştiut să dezlege chestiunile ce a propus, mă întreb cum şi cu ce
scop a îndrăznit să arunce în sufletele tinerimii studioase un foc, pe care nu era în stare să-l stingă, fiindcă nu avea
pentru aceasta apele bunei credinţe!? Iară dacă le-au ştiut, pentru ce nu şi-au făcut datoria de adevărat fiu al Bisericii,
ca ori să provoace pre profesor a le dezlega, ori D-sa să pună în serviciul Şcolii ştiinţa sa teologică şi să nu lase
chestiunile ca netrebnice de a se ocupa de ele, numindu-le încurcate?
Dară nu-l ardea pre D-sa inima pentru întărirea credinţei creştine, căci o vedem aceasta atât din dezlegarea
ce o dă întrebării a şaptea şi cea din urmă, propusă tot elevilor din clasa patra, în care zice că: apa sfinţită la 6
ianuarie nu se strică din cauza că vechii sf. Părinţi au fost foarte înţelepţi; căci au ştiut a uni cu rugăciunile şi medii
artificiali, adecă a afunda busuiocul în apă, care omoară microbii, cât şi din aceea că după ce au văzut din examinarea
medicului că elevii sunt curaţi de nebunia de care erau acuzaţii, luând cuvintele lor de la anchetă cu altă însemnare
decât aceea sinceră ce o au ele în realitate, şi prezentându-le astfel în raport, a indus în eroare pre iluştri bărbaţi ce
cârmuiesc afacerile şcolii în Onor. Minister, făcându-i să pronunţe excluderea stipendiştilor Popescu Georgiu şi
Pennoiu Ioan din toate Seminariile Ţării, şi lipsind astfel şcoala bisericească de unii dintre elevii cei mai buni, care
pot să lucreze mult bine pentru Ţară şi Biserică.
Am spus elevilor că Părinţii au întrebuinţat busuiocul în amintirea pioasă a împrejurări că el a răsărit la
picioarele Crucii Domnului, şi de când ereticii ne-au acuzat că busuiocul, iară nu puterea lui Dumnezeu ţine apa de
nu se strică, s-au luat măsura ca crucea să nu se afunde cu busuiocul; şi astfel apa, sfinţită de arhiereii şi preoţii
ortodocşi, prin puterea lui Dumnezeu, se ţine nestricată.

78
 Astfel fiind lucrul cu purtarea elevilor, şi astfel fiind cel ce dezonorator îi prezintă în faţa Onor. Minister, îl
supun cu smerenie la înalta înţelepciune a Prea Sfinţiei Voastre, şi Vă rog să binevoiţi a face ceea ce Dumnezeu Vă
va lumina ca onoarea acestei şcoli bisericeşti, şi mai ales Sfânta credinţă a Bisericii noastre să nu fie atacate.
Director, Protosyncellu Gherasim Saffirin.

Iată, Domnule Ministru, ce am făcut şi ce am scris când am văzut că se fabrică până şi bilete de coprins
scandalos spre a se ataca pe nedrept onoarea elevilor mei, iată ce am făcut şi ce am scris, când am văzut că se atacă şi
Biserica şi dumnezeirea Hristosului meu.
Sunt sigur că Prea Sfinţitul Părinte Episcopul meu, ocupat de la 15 mai expirat şi până azi cu afaceri ale
Bisericii mai urgente, în zelul ce ştiu că are pentru apărarea onoarei clerului şi a credinţei Bisericii noastre, ar fi
mişcat ceva pre această cale, dacă i s-ar fi lăsat timpul necesar, şi dacă ar fi fost consultat, după legea instrucţiunii, în
afacerea purtării elevilor şi a purtării mele ca director al Seminarului, faţă de calomniile odioase ce s-au răspândit.
Acum, când, spre a se pune în executare: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”, mă văd că şi eu
sunt defăimat către Domnia Voastră prin publicitate, şi ponegrit în faţa publicului cu epitetele de instigator de nu şi
autor al imoralităţii elevilor, mă simţ dator, pentru respectul ce datorez Domniei Voastre şi publicului şi pentru
apărarea onoarei Bisericii al căreia membru şi cleric sunt, să supun aici judecăţii Domniei Voastre şi tuturor
următoarele reflexiuni:
Două interese sunt în joc şi două tabere şi-au dat mâna spre a-şi realiza fiecare partea sa, — şi fiindcă cu
mine ca Director li este una ca aceasta cu neputinţă, au trebuit să mă calomnieze, să Vă inducă pre Domnia Voastră în
eroare şi să mă înlăturaţi de la cârma Seminarului, precum aţi făcut.
Interesul primei tabere este că, cu mine ca Director, nu se mai pot înmulţi elevii externi în Seminar, pentru a
cărora stârpire, în interesul unei bune educaţiuni şi instrucţiuni a clerului, am lucrat în toţi anii directoratului meu din
toate puterile mele, de acord cu acest Onor. Minister şi cu Sfântul Sinod, şi nu se mai pot falsifica notele în Matricula
Seminarului, precum se vede aceasta atât din epistola de mai jos, cât şi din corespondenta Sfintei Episcopii a
Râmnicului cu Onor. Minister, că s-au falsificat în 1875—76, pentru care a fost destituit din directoratul Seminarului
Păr. Econom I. Petrescu şi înlocuit cu mine, spre a îndrepta lucrurile.
Iată în copie epistola de care tratai mai sus precum şi hârtia cu care la 5 ale curentei am înaintat Domniei
Voastre menţionata matriculă falsificată:
Copie după epistola fostului Şef Pedagog al Seminarului din Râmnic, Ilie Stoenescu, făcută în 1877 către
răposatul Episcop Atanasie.
Prea Sfinte Stăpâne!
În epistola precedentă, am amintit Prea Sfinţiei Voastre, în chip general, despre nişte neregularităţi ale
corpului didactic seminarial; respectuos Vă rog să binevoiţi a-mi permite să aştern şi câteva detalii:
1. În anul 1875, Onor. Consiliu profesoral decide (se înţelege alături cu Regulamentul Seminarului) ca elevii
să fie promovaţi cu nota generală 5½; se supune acest caz cunoştinţei Ministerului, care, văzând ilegalitatea,
răspunde că nu admite propunerea; ci să supună pe elevii promovaţi cu nota 5½ la un nou examen; şi numai de vor
obţine nota 6, după Regulament să promoveze. Domnii Profesori, au făcut numai un proces-verbal că se vor
examina; de examinat însă, nici în ziua de astăzi nu s-au examinat; ci au rămas promovaţi cu nota 5 ½. Spre
constatare să fie văzută matricula anului 1874—75, şi dosarele în care sunt puse cererile elevilor, de a-şi corege
notele, şi darea de seamă de finele anului şcolar 1874—75 unde este pus Ordinul ministerial citat; numerele acestor
două dosare mi-au scăpat din vedere a le nota; însă ele sunt din anul 1875, cu coprinderea arătată.
2. În anul expirat 1876, toate notele seminariştilor s-au trecut, după cum le meritase în cursul anului, într-o
matriculă; însă nu ştiu pentru ce (eu cred că numai interesul este motivul) Domnii Profesori iscăliţi au îndreptat mai
toate notele elevilor, făcând din zero, şase, din trei, şapte, — şi mai ales la elevii din Pensionatele D-lor Oprescu şi
Rudovanu. Apoi au prescris pe curat toate notele aşa îndreptate, şi au iscălit toţi membri corpului didactic noua
Matriculă fabricată în modul arătat.
Mi s-a părut un îndrăzneţ fals faptul citat; şi de aceea am reuşit a asigura prima Matriculă falşificată,
puindu-o în odaia unde sunt instrumentele de fizică, şi anume pe sobă, căci mi-era frică să nu o distrugă, după cum
au şi căutat-o; am justificat lipsa ei prin faptul că am rupt-o eu ne mai crezându-o necesară, de vreme ce s-au prescris
pe o alta, şi astfel am calmat lucrul.
De când am fost depărtat, n-am mai căutat a mă încredinţa de mai stă sau nu acel act pe sobă; eu însă cred
că trebuie să fie acolo, căci n-au avut cei în drept nici o bănuială a-l căuta acolo.
Prin cele două pensionate sunt elevii cei mai slabi, afară de mici excepţii; şi trec dintr-o clasă în alta numai
prin excesul de complezenţă ce D-nii Profesori sunt obişnuiţi a arăta unii către alţii, călcând în picioare orice datorie
de a fi riguroşi în interesul Instrucţiunii.
Cele ce avansez sunt lesne de constatat; căci realitatea este aşa.
Un elev Ionescu Elie (mi se pare) din Coşoveni, intrat ca extern în 1872—73, nu mi s-a părut a avea note de
trecere dintr-o clasă într-alta nici după convenţia făcută de D-nii Profesori, nu mai zic după Regulament, căci a fost
cu totul lăsat la o parte.
Al Prea Sfinţiei Voastre devotat şi supus fiu spiritual.
(Semnat) Ilie Stoencscu

79
 Copie după hârtia din 5 Iulie 1885 a ex Directorului Seminarului din Râmnic, Protosyncellul Gherasim
Saffirin, către Onor. Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care îi înaintează Matricula falsificată în 1875
—76.
Domnule Ministru,
Matricula Seminarului din Râmnic pe anul 1875—76, falsificată de cei subscrişi într-însa, pentru care s-au
destituit Directorul Seminarului, Părintele I. Petrescu şi s-a înlocuit cu subsemnatul în prima februarie 1878, am
păstrat-o până astăzi intactă, precum mi s-a încredinţat de acest Onor. Minister.
Acum fiindu-mi frică ca nu cumva Părintele I. Petrescu numit de Domnia Voastră iarăşi Director, interesat
în această cauză, să o distrugă, eu cu onoare o încredinţez Domniei Voastre spre a se conserva unde veţi găsi de
cuviinţă, binevoind a afla că eu am tratat această chestiune prin publicitate.
Sunt pentru Domnia Voastră, Domnule Ministru, către Dumnezeu smerit rugător
Ex Director, Protosyncellu Gherasim Saffirin.

Interesul celei de a doua tabere este că, cu mine ca Director, nu pot vrăjmaşii Bisericii noastre creştine să
zdruncine sfânta credinţă în elevii Seminarului, fiindcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu m-au găsit nici o dată câne mut
al turmei cuvântătoare ce mi s-au încredinţat, precum vedeţi din acte că l-au găsit pre Păr. I. Petrescu profesor de
religiune la acest Seminar, când a lăsat pre D-l Inspector general Vitzu să semene neghina în sufletele elevilor şi
Sfinţia Sa a tăcut, încât acum, după placul amândurora taberele acestora care au indus în eroare pre Domnia Voastră,
cel ce, ca nou în acest Onor. Minister, nu cunoaşteţi corespondenţa vechie în chestiunea directoratului acestui
Seminar, V-au făcut să Vă expuneţi defavorabil în faţa naţiunii şi a Bisericii lui Dumnezeu, lovindu-mă pre mine, în
ce am mai scump, după Dumnezeu, în onoarea mea, pentru a căreia nepătare m-am păzit în toată viaţa mea.
Ştiu, Domnule Ministru, că sunteţi victimă ca şi mine a vrăjmaşilor Bisericii noastre, dară tocmai pentru că
o ştiu aceasta, mă simţ dator să Vă vorbesc astăzi în public ca popă român, liber în ţară liberă, cu riscul de a mă
expune loviturilor vrăjmaşilor până a-mi pierde şi slaba sănătate ce mi-au mai rămas, până a-mi pierde chiar şi viaţa,
numai ca să se vază de Domnia Voastră şi de toţi cum stă adevărul, căci eu altfel nu ştiu să iubesc adevărul şi pre şefii
mei şi pre Biserica lui Dumnezeu.
Dar să viu la cuvintele defăimătoare, ponegritoare de „instigator de nu şi autor al imoralităţii elevilor”, ce
mi se aruncă prin publicitate în faţă de D-l Oprea Demetrescu, maşina vrăjmaşilor mei şi ai Bisericii noastre.
Este ştiut că a instigă vrea să zică a îmboldi, a îndemna, a aţâţa pre cineva spre a face un lucru.
Este iarăşi ştiut că numai acela care cunoaşte un lucru prin experienţă, care s-a împătimit prin urmare de
dânsul, poate să, se facă altora îmbolditor, îndemnător, aţâţător către acel lucru.
Pentru ca să fie dară cineva instigator altora către săvârşirea unui lucru, trebuie mai întâi să înţelegem că
instigatorul are cunoştinţă din experienţă şi este împătimit de acel lucru.
De cei ce în setea de a lovi în mine şi în Biserica noastră nu au ţinut cont nici de respectul datorit bunelor
moravuri, mi se atribuie că aş fi făcut pasivi pre elevii mei de o nebunie pe care eu mă abţin de a o numi.
Domnule Ministru, fiindcă văz că astăzi atâta au sporit unii în calea perfecţiunii creştine, încât, ne mai
ţinând să creadă nici chiar pre preoţi pe simplul cuvânt, este trebuinţă pentru a-i crede de probe mai pipăite, şi pentru
ca să scot pre oricine din credinţa defavorabilă ce ar avea-o despre petrecerea şi viaţa mea, Vă rog, în numele lui
Dumnezeu, pentru apărarea onoarei mele şi a Bisericii noastre, să mă chemaţi aci în capitală, unde mă ofer ca să fiu
examinat de toţi medicii ce-i vor propune vrăjmaşii mei şi ai Bisericii, în faţa şi a unui delegat din partea Înalt Prea
Sfinţitului Mitropolit Primat ca reprezentant al Bisericii, şi în faţa unui delegat şi din partea Domniei Voastre, spre a
vedea şi a declara, în conştiinţa lor, dacă am fost sau sunt eu capabil de săvârşirea nebuniei de care sunt învinovăţit,
de către cei ce au interes a mă învinovăţi.
Iar dacă nu aţi primi aceasta ca cum vrând să arătaţi că nu m-aţi scos din directorat, pentru că aţi fi crezând
pre defăimători că m-aş fi făcut eu capabil de asemenea mişelie, ci numai pentru că aş fi fost neglijent în luarea
precauţiunilor pentru evitarea răului, pentru descoperirea şi pedepsirea vinovaţilor, răspund întâi că, eu întotdeauna,
când n-au fost timpul de prelegeri, am ţinut sălile de clasă închise, dormitoarele toată ziua închise şi pre elevi de
aproape priveghiaţi; noaptea, toate sălile închise afară de dormitoare, în care păzesc elevii dejurna câte unul pe oră în
timpul nopţii, şi unde toată noaptea ard lămpi ca şi pe coridoare ca şi în latrine, şi pe lângă toate acestea am inspectat
eu însumi dormitoarele şi celelalte locuri deschise şi iluminate, pe la diferite ore ale nopţii.
După cum vedeţi, Domnule Ministru, eu am luat toate măsurile ca internatul să fie bine dirijat şi desfid pre
ori cine să-l mi arate ce ar fi trebuit să fac mai mult şi nu am făcut.
Al doilea, neg cu desăvârşire că elevii s-ar îi făcut cândva vinovaţi de nebunia de care au fost acuzaţii, şi
întru aceasta mă întemeiez pe cercetările ce le-am făcut eu însumi precum şi pe declaraţiunea medicului ce însoţea
pre D-l Vitzu la ancheta de la 6 aprilie expirat, declaraţiune făcută înaintea mea faţă fiind D-l Vitzu, şi D-nii profesori
ai Seminarului: Părintele I. Petrescu, B. Ghejanu, I. Oprescu, M. Rosariu şi D. Rădulescu, care consiste în aceea că
elevii s-au găsit curaţi de nebunia de care erau acuzaţii. Şi mă mir mult cum s-au făcut de s-au declarat Domniei
Voastre lucruri în urma cărora aţi luat măsurile acum de toţi ştiute.
Al treilea, să admitem, ceea ce nu este, ceea ce eu nu ştiu şi n-am aflat din cercetările făcute, că elevii, deşi
în atari condiţiuni de priveghere din parte-mi, s-ar fi făcut totuşi vinovaţi. În asemenea caz nenorocit, întreb pre tot
insul ce judecă sănătos, Vă întreb mai întâi pre Domnia Voastră, Domnule Ministru, întru ce ar fi de vină Directorul!?
Întru aceea că nu a priveghiat în de ajuns!?

80
 Dar eu îl poftesc pre tot doritorul de a fi director de internat, ca nu să se culce în camera sa de director, ci
chiar într-un dormitor cu elevii, şi cred că veţi conveni a-mi concede, Domnule Ministru, că, fiind şi el om, va trebui
la urma urmelor să dea corpului său cuvenitul tribut de somn.
Acum, dacă ar voi să fie cineva blestemat, şi s-ar apuca să comită vreo blestemăţie, pe când doarme
Directorul, fi-va cineva pe lume, fi-va tocmai Domnia Voastră, bărbat luminat şi cu sănătoasă judecată acela, care să
găsească pre Director vinovat, pentru că nu stă, contra firii, deştept toată noaptea!? Unde veţi găsi pe pământ un
asemenea Director!?
Nu înţeleg dară pentru ce m-aţi pus pe cruce!
Când se dă Ţării şi Bisericii asemenea dureros spectacol, nu are dreptul oricine să se întrebe, care să fie
cauza unei asemenea persecuţii!?
Eu unul o văz în vrăjmaşii Bisericii noastre, şi în cei ce uită numai jos la pământ şi la cele pământeşti.
Alţii însă, o văd în aceea că trebuiesc persecutaţi călugării şi mai ales unii dintre dânşii, — idee nenorocită,
pe care tot românul creştin cu inima curată trebuie să o dezaprobe, după cum trebuie să se dezaprobe toate ideile ce
tind a băga zâzania, ura şi dezbinarea, în locul sfintei armonii şi dragoste, între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi
credinţă religioasă.
Dar lovindu-mă pre mine, care mi-am jertfit toate puterile mele pentru “instruirea şi buna educaţiune a
tinerilor seminarişti, care am mers cu dragostea până mi-am jertfit şi punga mea proprie cheltuind preste cinci mii lei
pentru a da Seminarului prin lucruri noi pre cât a fost cu putinţă un aer de şcoală, şi care în loc de mulţămire şi
recunoştinţă, pe care eu nu am pretins-o şi nu o pretind, mă văz astăzi lovit în onoarea mea prin vrăjmaşii Bisericii,
care au indus în eroare pre Domnia Voastră.—ei bine, lovind într-un călugăr care n-a lucrat şi nu lucrează decât
pentru binele Ţării şi al Bisericii noastre, crede Domnia Voastră, bărbat politic, că cu aşa chip se pot scoate afară din
suflete ideile nenorocite!?
Eu unul, dacă este să judec lucrul numai din punctul de vedere al propriei mele mântuiri, mulţămesc din
suflet mai întâi lui Dumnezeu, care spre binele şi lămurirea mea a slobozit ca eu păcătosul să sufăr pentru Hristosul
meu, mulţămesc şi celor ce mă lovesc, şi în loc de vrăjmaşi îi numesc amicii mei cei mai buni, pentru că lovirile ce-
mi dau mă vor duce ca de mână la Dumnezeu.
Pentru aceasta, ca preot şi monah, zic din adâncul sufletului meu, Dumnezeu să-i ierte şi să-i miluiască în
veacul de acum, ca să nu rămână a fi pedepsiţi în cel viitor.
Dumnezeu să Vă ierte şi să Vă miluiască, Domnule Ministre, de cele ce, indus în eroare, mi-aţi făcut;
Dumnezeu să Vă ajute ca să daţi totdeauna fiecăruia după lege şi dreptate ce este al său şi i se cuvine.
Sunt pentru Domnia Voastră, Domnule Ministre, către Dumnezeu smerit rugător.
Ex Director al Seminarului Eparhiei Râmnicu
Protosyncellu Gherasim Saffirin
născut în Mehedinţi şi bacalaureat de la Liceul din Craiova

6 Iulie 1885, Râmnicu-Vâlcea.

Vedeţi, dar, cât de victorios m-am apărat eu de această calomnie al cărei ecou se face astăzi I. P. S. Atanasie
Mironescu şi cei trei acuzatori ai mei.
Însuşi D-l Spiru C. Haret fiind Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică a reîmprospătat această odioasă
calomnie şi în Sf. Sinod şi în faţa Ţării, în şedinţele Senatului de la 16 şi 17 decembrie 1909.
Iată ce am răspuns eu în şedinţa de la 17 decembrie 1909 a Senatului Ţării:
P. S. Sa citeşte partea din acel discurs de apărare în Senat…
Apoi a adaus:
Prin urmare, precum în 1885 când eu căutam să menţin disciplină de fier în Seminarul din R.-Vâlcea şi să
menţin între elevi dreapta credinţă, mi s-a născocit, nu mie personal, odioasa calomnie, tot astfel şi astăzi, când cer
pedepsirea celui care ne-a stricat legea şi credinţa, adecă a I.P. S. Atanasie Mironescu, se scoate pe tapet aceeaşi
calomnie.
Tentativa este vădită; ea nu ţinteşte decât să mă pună în umbră întunecoasă, astăzi mai ales când eu îmi pun
în cumpănă şi viaţa mea pentru apărarea dreptei credinţe şi pentru menţinerea la înălţime a prestigiului moral al
duhovniceştilor conducători ai Sf. noastre Biserici. Şi la această tentativă cu totul necreştinească şi condamnabilă s-
au asociat şi cei trei P. P. S. S Arhierei acuzatori ai mei!
Las la Dumnezeu şi Sf. Sinod să judece.

Naţionalitatea.

I. P. S. Atanasie Mironescu a îndrăznit să-mi tăgăduiască naţionalitatea mea de român, afirmând că aşi fi de
origine grec şi zicând că sunt fiu de grec făcut cu o ţigancă, care era bucătăreasă la d. Triţescu în Craiova.
Regretabil, foarte regretabil că I. P. S. Sa nu s-a pus măcar de acord în această privinţă cu calomniatorul
meu Oprea Demetrescu de care se serveşte în altă parte şi care în jurnalul „Vâlcea” No. 1 din 18 februarie 1910
afirmă că eu aş fi născut dintr-un grec cu o femeie româncă.
Ştiţi că eu am cerut imediat I. P. S. Atanasie Mironescu să-şi ia răspunderea acuzaţiei, căci eu i-o pot dovedi

81
imediat că este neadevărată. Faţă de aceasta, I. P. S. Sa n-a mai zis nimic. Eu însă sunt dator să produc dovada că sunt
cetăţean român.
Iată textul acelei dovezi:
„Act de botez
„Astăzi la şase zile ale lunii lui noiembrie Anul o mie opt „sute patruzeci şi nouă în satul Izvorălu, Plasa
Blahniţa, judeţul Mehedinţi s-a botezat Gheorghe sin Dinu Zmeu în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului, naş
fiindu-i Gheorghe sin Stanca Boboloaea din satul Poroina Mare, plasa Bahniţa, judeţul Mehedinţi şi spre
încredinţare, s-a dat acest Act la mâna părinţilor numitului botezat prin preotul Bisericii.
Anul 1849.
(s,) Protopop Ilie Sacheliu
(s.) Popa Ion Popescu

Prin urmare eu nu sunt grec de origine, ci român născut ca fiu legitim al lui Dinu Zmeu din comuna
Izvorălu, judeţul Mehedinţi.
Acest act prin care dovedesc să sunt român a fost prezentat şi Tribunalului judeţului Dolj, Secţiunea II-a
care l-a vizat la 1 octombrie 1873, precum se vede pe însuşi actul de botez pe care vi-l prezint să-l vedeţi în original.
Iată, deci, până unde se întinde furia acuzatorilor şi calomniatorilor mei!
După moartea mamei mele Dina Zmeu, mergând eu pe al treilea an al vieţii mele, milostivul boier român
logofătul Florea Zamfirescu m-a cerut de la tatăl meu să mă dea d-sale ca copil de suflet. Tata m-a dat acestui boier,
care a îngrijit de mine până la moartea sa, ce s-a întâmplat când eu eram în vârstă de opt ani.
M-a lăsat moştenitor al modestei sale averi, făcând testament şi dându-mă spre îngrijire, creştere şi instruire
la epitrop recunoscut de Trib. Dolj, secţia II. Epitropul se numea Ioan Triţescu din Craiova.
Boierul Florea Zamfirescu, care m-a luat fiu de suflet, nu ştia nici o limbă străină. Nu vorbea decât
Româneşte, ca toţi românii, şi scria cu slovă chirilică. Rudele lui erau în Craiova: Paharnicul Scarlat Stăncescu,
Coconul Dincă Broscărescu şi boierii Fratoştiţeni, toţi români neaoşi. Deci şi după tatăl meu adoptiv nu mi se poate
zice că m-am înstreinat de neamul meu Românesc.

Unealta catolicilor

Mi s-a zis şi mi se zice, că în lupta ce am întreprins sunt unealta catolicilor. Această acuzaţie mi s-a adus şi
în Senatul Ţării, la care eu am răspuns următoarele, în şedinţa de la 17 decembrie 1909:
Apoi P. S. Sa a adaus:
Tot în această privinţă am dat următorul răspuns într-unul din actele mele oficiale:
Citeşte din „Răspuns la Enciclica Sfântului Sinod din 24 mai 1910”, partea care începe cu cuvintele „Mi se
zice, că m-am făcut unealtă şi că servesc interesele celor ce caută să ne înstreineze de legea strămoşească.”..şi
termină cu: „Faptul că, de peste zece ani păstoresc o Eparhie în care sunt mulţi papistaşi, şi în care timp nici un
creştin ortodox n-a trecut la papistăşism, arată lămurit netemeinicia învinuirii ce mi se face.
Apoi P. S. Sa a continuat astfel:
Nu mai departe decât anul trecut (1910), la 18 iulie, am publicat şi răspândit în toată Eparhia mea o scriere
pe care am tradus-o din greceşte. Ştiu greceşte nu pentru că aş fi grec de origine, ci pentru că am studiat la
Universitatea din Atena, de unde am obţinut titlul de licenţiat în teologie, ca şi alţii dintre foştii şi actualii membri ai
acestui Sf. Sinod.
Titlul scrierii în chestiune este: „Scurtă privire asupra câtorva deosebiri între Biserica de Răsărit şi cea de
Apus.” Iată încheierea acestei scrieri:
Din cele mai sus zise urmează ca încheiere necesară logică, că în toate chestiunile, în care se deosebeşte
Biserica răsăriteană şi apuseană, e dovedit pe de o parte, că Biserica de Răsărit este în totul conformă cu cele din
Noul Testament şi cu cele ce domnesc în vechimea bisericească; iar de altă parte, că Biserica de Apus se mustră ca
abătându-se şi depărtându-se atât de la Evanghelie cât şi de la Predania veche bisericească.
Biserica de Răsărit ţine nestricat şi neschimbat vechiul şi curatul creştinism al celor dintâi opt veacuri, ţine
creştinismul cel propovăduit de către Sfinţii Apostoli, creştinismul celor şapte Sinoade ecumenice, creştinismul
marilor învăţaţi greci, dascăli şi părinţi bisericeşti, cărora fură discipoli Latinii, Sirienii, Armenii şi ceilalţi dascăli
bisericeşti.
Biserica apuseană dimpotrivă, din pricina barbariei timpurilor evului de mijloc şi a neştiinţei de atunci a
popoarelor ei, a schimbat în multe şi a urâţit creştinismul.
Roman, în 18 iulie 1910.

Iată deci cât de nedreaptă este acuzaţia ce mi se face că aş fi unealta catolicilor, mie care mă jertfesc pentru
apărarea dreptei credinţe şi menţinerea Sf. noastre Biserici pe bazele dogmatice şi canonice ce am moştenit de la
Întemeietorul ei, Bunul nostru Iisus Hristos, de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi ecumenici ai Bisericii…

82
 XXXII. ŞEDINŢA DIN 7 IUNIE 1911 A SF. SINOD.1

I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, preşedinte zice: Ţin să atrag atenţiunea I. P. S. Mitropolit Primat
şi P. S. Episcop al Romanului că în Sf. Sinod să nu se mai rostească cuvinte care sunt nepotrivite cu demnitatea Sf-lui
Sinod. Să lăsăm patimile la o parte. Aci suntem într-o incintă sfântă şi cu adâncă părere de rău vedem că se rostesc
cuvinte, care se publică în gazete, tot ce nu face cinste membrilor Sf-lui Sinod.
P. S. Episcop al Romanului zise: Găsesc că e foarte dreaptă dorinţa I. P. S. Preşedinte de a nu se vorbi
cuvinte care nu sunt la locul lor. Eu, în ce mă priveşte pe mine, n-am vorbit astfel de cuvinte, iar dacă în actele pe
care le citesc se vor afla astfel de cuvinte, care s-ar părea jignitoare, acelea sunt puse pentru a se da tăria cuvântului,
dar şi eu nu le pronunţ cu plăcere.
P. S. Episcop al Romanului îşi continuă apărarea astfel:

Nebunia religioasă

I. P. S. Atanasie Mironescu, ca şi ceilalţi acuzatori ai mei, spre a slăbi atitudinea mea în chestia bisericească,
voiesc a mă înfăţişa ca pre unul ce aş suferi de nebunie religioasă.
Toată lumea de bine ştie, că la epoca când am intrat în călugărie, adecă la anul 1873, foarte cu multă
greutate se admiteau în monahism acei care nu aveau studii seminariale. Li se cerea să fie foarte înaintaţi în vârstă
sau să prezinte acte că sufăr de oarecare infirmităţi. Eu nu învăţasem seminarul, ci posedam bacalaureatul de la liceul
din Craiova. Cum eu aveam dorinţa arzătoare de a îmbrăţişa viaţa călugărească, multă vreme m-am rugat de d-nul
Frumuşeanu din Târgu-Jiului, unde eram profesor la şcoala normală, şi în cele din urmă mi-a dat un certificat
medical că sufăr de nervi şi de teomanie. Între actele prezentate Sfântului Sinod spre a-mi aproba călugăria, a fost şi
acel certificat medical. Adormitul întru fericire episcopul Râmnicului Noului Severin, deci şi al meu, P. S. Atanasie,
bătrânul, fiind atunci în Sf. Sinod, mi-a comunicat că erau unii contrari admiterii mele în monahism. S-a ridicat unul
dintre membri şi a zis: „Pentru ce să nu-l admiteţi pe d-l George Saffirin? Ce va să zică teoman? Va să zică: nebun
pentru Dumnezeu. O! de am avea cât mai mulţi nebuni pentru Dumnezeu!” Şi s-a votat admiterea mea în monahism.
Acum mă întreb eu: Unde sfârşeşte teofilia şi unde începe teomania? Se cere oare de la cel care voieşte să
îmbrăţişeze viaţa călugărească, ca să fie legat ca poftele şi cu desfătările trupeşti, să fi făcut lucruri despre care ruşine
este a şi grăi, să fie apt de excese de neînfrânare şi de ruşinoase neorândueli? Şi Sf. Apostol Pavel a fost socotit că
este nebun — Dumnezeu să mă ierte că îndrăznesc a face această comparaţiune. Iată ce citim în Faptele Apostolilor
cap. XXVI, v. 24—25: „Şi acestea el răspunzând, Fist cu mare glas a zis: Eşti nebun Pavele; cartea cea multă te duce
la nebunie. Iar el a zis: Nu sunt nebun, puternice Fiste, ci ale adevărului şi ale înţelepciunii cuvinte grăiesc.”
Pentru mântuirea mea prefer să fiu ţintuit pe cruce ca un nebun pentru Dumnezeu.
Cred acuzatorii mei că e bine să facă pentru aceasta atâta scandal în Biserică, socotind a fi o crimă fapta
mea de a fi intrat în călugărism şi de a mă fi străduit în toate împrejurările vieţii mele ca să nu-mi calc jurământul şi
să nu-mi necinstesc cinul călugăresc în care am intrat?
Doctorul Frumuşeanu nu mă putea socoti că sunt nebun; a voit numai să facă aluziune la iubirea mea de Dumnezeu
ne-strămutată, la teofilia mea.
În altfel cum e cu putinţă ca Sf. Sinod, în 1873, să fi admis pe un nebun ca să facă jurământ de călugărie?
Cum e cu putinţă ca în anul 1874, ianuarie 6, să fiu admis în treapta diaconiei dacă eram nebun?
Cum a fost posibil ca în anul 1878, aprilie 16 (ziua de Paşti) să se fi hirotonisit preot un nebun?
Cum este cu putinţă ca un episcop să cinstească pe un nebun cu rangul de protosinghel, şi de arhimandrit,
cum am fost cinstit eu?
Cum a putut Statul să numească profesor şi director de Seminar pe un nebun?
Cum s-a putut ca Facultatea de teologie din Atena să dea, în anul 1894, luna iunie, titlul de licenţiat unui
nebun?
Cum de, în anul 1899, Sf. Sinod m-a ales între cei trei candidaţi de arhierie, dacă eram nebun?
Cum este cu putinţă a se crede, că în anul 1900 Marele Colegiu Electoral m-a ales şi Majestatea Sa Regele
m-a confirmat şi învestit ca Episcop al Romanului, dacă eram nebun?
Nebun am fost eu în anul 1909 când am vorbit în Senatul Ţării împotriva proiectului de lege sinodală?
Suntem cu toţii aici adunaţi; am luat parte la toate şedinţele din sesiunea actuală a Sf. Sinod; atitudinea mea
este a unui om nebun, când mă lupt pentru credinţă şi moralitate?
Dacă, totuşi, sunt unii, care mă acuză că sunt nebun, apoi un nebun se dă în judecată? De ce nu mă trimite-ţi
la instanţele judecătoreşti comune spre a mă pune sub interdicţie?
Vedeţi, dară, I. P. S. Preşedinte, că acuzarea de nebunie ce mi se aduce este nedreaptă şi incalificabilă, este
chiar monstruoasă.
P. S. Episcop al Huşilor zice: Nu vezi că te faci de râs? ,
P. S. Episcop al Romanului zice: Mă apăr cum pot. Dacă voiţi să mă ascultaţi, bine; dacă nu, cum voiţi. Apoi
continuă:

1 M. O. No. 109/1911, p. 5300—5302.

83
 Citirea la unison în biserică.

I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu, pentru a ilustra batjocura ce-mi face, mă acuză de un ordin ce
am dat relativ la citirea la unison în bisericile din Eparhia mea, zicând că trebuia să mă fi mulţămit de a da ordin ca
să se citească în biserici isonat şi să fi lăsat la o parte rezoanele ce aţi auzit când ne-a citit aici acel ordin, pentru că
rezoanele ce am dat ar denota din parte-mi minte uşoară.
Am însoţit ordinul, de rezoane, pentru că eu nu înţeleg să cârmuiesc cu asprime şi tiranie, ci, după
împrejurări, cu ordine, cu rezoane, prin care să luminez sufletele, convingându-le cu lumina adevărului, spre a le
împlini toţi cu sufletul liniştit, cu respect şi cu dragoste.

Muzica instrumentală la înmormântări.

Pentru acuzarea că n-am permis să cânte muzica instrumentală la înmormântări, n-am de dat alt răspuns
decât pe acela pe care l-am dat în Senatul Ţării, în şedinţa de la 18 decembrie 1909.
După aceasta P. S. Episcop al Romanului a zis:
Actele referitoare sunt şi la Sf. Sinod şi la Ministerele respective, cum şi la Sf. Episcopie a Romanului.
Cercetarea lor va întări afirmaţiile ce le fac.
Domnul Ministru zice: Nu pentru asta sunteţi dat în judecată.
P. S. Episcop al Romanului îşi continuă apărarea:

Nunţi în post

Pentru acuzarea că n-am permis săvârşirea nunţilor în post, iarăşi, n-am de dat alt răspuns decât tot cel pe
care l-am dat în Senatul Ţării, în şedinţa din 18 decembrie 1909.

Nesupunere.

I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu a căutat să mă prezinte ca răzvrătitor, aducând înainte faptul
că în 1902 n-am voit să părăsesc Eparhia mea şi să mă înfăţişez în Bucureşti, I. P. Sfinţitului Mitropolit al Moldovei
şi Sucevei Parthenie, spre a trata cu mine oarecare chestiuni administrative bisericeşti, privitoare pe Eparhia mea.
Această acuzaţie mi s-a adus şi în Senatul Ţării de către fostul ministru de atunci, d-l Spiru Haret, şi am răspuns.
Am aici dosarul afacerii. N-aveţi decât să controlaţi spre a vă convinge de adevărul spuselor mele.
Această chestiune, precum aţi văzut din înseşi arătările I. P. Sfinţitului Atanasie Mironescu, a fost foarte
bine cunoscută şi I. P. S. Sale, care m-a aprobat în totul, iar acum mă învinovăţeşte.
Şedinţa se ridică

În şedinţa din 8 iunie probeză acuzaţiile aduse Mitropolitului Primat Athanasie Mironescu.

XXXIII.Şedinţa din 9 iunie 1911 a Sfântului Sinod.51

P. S. Episcop al Romanului zice: mai înainte de a continua apărarea, ţin să fac o declaraţiune Sfântului
Sinod cu privire la cele zise ieri în şedinţă de către P. S. Episcop al Dunării de jos. P. S. Sa a zis: că dacă eu am ştiut
atâtea vini ale I. P. S. Mitropolit Primat, de ce nu le-am descoperit mai înainte de alegerea I. P. S. Sale ca Mitropolit?
Ţin să fac această respectuoasă declaraţiune Sf-lui Sinod: că nu le-am ştiut atunci şi de aceea nu le-am descoperit”.
I. P. S. Mitropolit Primat aducând vorba că Sf. Sinod ştie, că P. S. Episcop al Romanului „a fost pedepsit în
anul 1895, pentru că a criticat regulamentul costumului clerului făcut de Sf. Sinod, P. S. Episcop al Romanului zice:
Sf. Sinod mi-a ridicat pedeapsa aceea după recomandarea Episcopului meu 52, că mă cunoştea că sunt om de treabă. P.
S. Sa continuă apoi apărarea în privinţa învinuirii de erezie.”

Erezia şi schisma. Traficarea cu credinţa.

Venind acum la chestiunea cu erezia, mă cred dator să citesc Cuvântările rostite de mine în Senatul Ţării, în
martie 1909, cu privire la proiectul de lege pentru modificarea legii sinodale din 1872 şi pentru înfiinţarea
consistoriului superior bisericesc, dacă Sf. Sinod permite să citesc aceea ce de toţi este cunoscut deoarece acele
cuvântări ale mele s-au publicat nu numai în „Desbaterile Senatului”, ci s-au reprodus şi în broşură.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte, zice: că pentru a nu se lua prea mult timp, crede că ar fi bine să
citească numai un rezumat.
P. S. Episcop al Romanului zice, că sunt destul de rezumate pentru că P. S. Sa nu este orator.

51 Art.cit., p. 5305—5307
52 Ghenadie Enăceanu (1885-1898)

84
 D. Ministru zice: că ar fi bine să se dea câte o broşură fiecăruia din P.S. Membri.
P. S. Episcop al Romanului zice: Să caut să văd dacă mai am. În caz că nu mai am, atunci vă rog să-mi daţi
voie să citesc.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte zice: Sf. Sinod ia act că nu voiţi a face rezumat şi că veţi aduce
broşura.
P. S. Episcop al Romanului:
Mă cred dator să citesc partea respectivă din actul ce am citit în Sf. Sinod, în şedinţa de la 12 octombrie
1909.
Mă cred de asemenea dator să citesc şi partea respectivă din răspunsul meu de la 14 decembrie 1909.
Pe când P. S. Episcop al Romanului trata necanonicitatea legii sinodale din 1909, P. S. Conon Episcopul
Huşilor îl întrerupe astfel: Exageraţie. Ai batjocorit biserica.
P. S. Episcop al Romanului zice: Nu este al meu a spune, dacă judecătorii au drept să facă astfel de
întreruperi şi nu eu îi pot opri. P. S. Sa întreabă dacă să mai urmeze sau nu?
D. Ministru zice: Dacă mai puteţi să continuaţi, bine; dacă nu, veţi continua mâine.”
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte zice: Te rog să stai jos.
P. S. Episcop al Romanului zice: mai pot încă, dar dacă porunciţi.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte zice: Poruncesc, fă ascultare şi stai jos ca să continuăm.
P. S. Episcop al Romanului urmează astfel:
Răposatul întru fericire Melhisedec, Episcopul Romanului, a făcut un studiu „Despre Ierarhia şi
Instituţiunea Sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere şi despre Ierarhia şi Instituţia sinodală în
Biserica ortodoxă română în special”, studiu citit şi aprobat de Sf. Sinod al Biserici noastre în şedinţele din 21 şi 28
octombrie 1883.
La pag. 57 şi 58 a acestui studiu citim:
„Să ştie oricine, că în Biserica Ortodoxă Sinodul este autoritatea cea mai înaltă, şi că Sinodul ortodox nu se
poate compune, decât din membri arătaţi în canoane şi în practica seculară a ortodoxiei, adecă: din Mitropoliţi,
Episcopi şi Arhierei. Să ştie oricine, că atacând aceste baze bisericeşti, acela surpă ortodoxia, devine schismatic şi
eretic, şi este silit de forţa lucrurilor a rămânea afară din Biserica Ortodoxă.”
Aşa a hotărât Sfântul nostru Sinod în anul 1883. Sfântul nostru Sinod de astăzi este dator să nu schimbe
această hotărâre, ci dimpotrivă s-o întărească şi să ia cuvenitele măsuri în contra făptuitorului de erezie.
Am cu mine broşura intitulată: „Răspuns Guvernului şi Sinodului Românesc din 1865” de Arhiereul Neofit
Scriban, broşură pe care însuşi I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu a studiat-o, a subliniat-o şi a adnotat-o
în vederea combaterii proiectului de lege pentru modificarea legii sinodale din 1872, pe când I. P. S. Sa era Episcop
al Râmnicului Noului Severin, precum afirmă repausatul întru fericire fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Dr.
Parthenie S. Clinceni, în următoarea scrisoare din 24 octombrie 1909, întitulată:
Plângere duhovnicească a smeritului Arhiereu Parthenie S. Clinceni fost Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
către I. P. S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României, Preşedinte al Sfântului Sinod român,
Dr. Atanasie Mironescu, pentru întâmplările năpraznice venite, anul acesta, asupra credinţei Sfintei noastre Biserici
Autocefale Ortodoxe Române din Regat.
P. S. Episcop al Romanului citeşte mai mult de jumătate acea scrisoare — reprodusă în întregime în ziarul
„Dimineaţa” No. 2611 şi 2612 din 12 şi 13 iunie 1911, pe 13 coloane — dar este oprit a citi mai departe, deşi „P. S.
Arhiereu Callistrat Bârlădeanu şi alţi P.S. Membri cer să se citească toată scrisoarea”.
Şedinţa se ridică imediat, P. S. Episcop al Romanului apucând a zice:
Prin urmare, şi din această epistolă se constată, că I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu nu numai că
a rătăcit în credinţă, dar a şi traficat cu credinţa spre a ajunge Mitropolit Primat.

XXXIV. Şedinţa din 10 iunie 1911 a Sfântului Sinod.53

P. S. Episcop al Romanului zice că a adus broşurile care cuprind actele şi cuvântările P. S. Sale, pe care a
făgăduit în şedinţa de ieri că are să le aducă spre a se împărţi P.S. Membri şi pentru bibliotecă.”
Acele Cuvântări rostite de P. S. Sa în Senatul Ţării, în martie 1909, care fac parte integrantă din apărarea P.
S. Sale, sunt reproduse şi în broşura de faţă de la pag. 5—42.
P. S. Episcop al Dunărei de jos zice că P. S. Episcop al Romanului a citit în şedinţa de ieri o scrisoare a
decedatului Mitropolit Parthenie şi întreabă dacă Sf. Sinod voieşte să continue citirea acelei scrisori pentru că nu s-a
citit întreagă.
I. P. S. Preşedinte dă lămuriri că Sf. Sinod a oprit citirea acelei scrisori şi „nu se mai poate continua citirea
ei.”
P. S. Episcop al Dunărei de jos zice: Totodată este o copie, iar nu scrisoarea originală.
P. S. Episcop al Romanului zice: Există şi originalul. Sunt ţinut să răspund. Eu mă aflu în apărare. Am făcut
învinuiri şi trebuie să le dovedesc. A afirma nu e a dovedi. Am făcut învinuiri că Mitropolitul Primat a luat scaunul de
Mitropolit cu ajutorul boierilor lumeni. Trebuie să probez această învinuire şi altă probă n-am, decât scrisoarea în

53 Art. cit., p. 5307—5310.

85
chestiune. Dacă mi se refuză proba pe care o am, atunci nu mă lăsaţi să mă apăr. Dacă sunt cuvinte jignitoare pentru
unele persoane, acestea nu sunt ale mele.
P. S. Episcop al Huşilor zice: Este o copie, nu e originalul.
P. S. Episcop al Romanului zice: am declarat că există şi originalul. Dacă voiţi porunciţi să se cheme d.
Dragomir Demetrescu, să-l aducă.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte zice: Prea Sfinţite, trebuie să fim serioşi. Aţi venit cu o copie, şi
dacă vi se cere originalul ne spuneţi ca noi să poruncim să-l aducă. Sf. Sinod nu-l cere de la alte persoane, îl cere de
la P. S. Voastră. Copia de pe care aţi citit nu e adeverită de nimeni.
P. S. Episcop al Romanului zice: Pe răspunderea mea am declarat, că e întocmai cu originalul. După ce s-a
citit mai mult de jumătate, acum refuzaţi de a o mai citi.
Se decide ca P. S. Sa să-şi procure şi să aducă scrisoarea în original.
P. S. Episcop al Romanului, continuă apărarea P. S. Sale:
Documentul ce am citit în şedinţa de ieri este înfiorător. În el vorbeşte glasul autorizat al unui Arhiereu, care
astăzi zace în mormânt. Scrisoarea fostului Mitropolit Parthenie, nu numai că este de o importanţă capitală, în ceea
ce priveşte cunoaşterea nenorocitei atitudini a I. P. Sfinţitului Atanasie Mironescu, dar ea cuprinde şi prevestirea de
cumplite nefericiri ce vor veni asupra Sfintei noastre Biserici, ceea ce din nenorocire s-a realizat, numai şi numai din
cauza vinovăţiei duplicităţi a actualului Mitropolit Primat. Atât de înfiorat era adormitul întru fericire autor al acelei
epistole, încât îşi dorea să moară mai curând, ca să nu apuce vremurile negre pentru Sfânta noastră Biserică, vremuri
pe care din nefericire noi astăzi le vedem.
Şi această cumplită stare de lucruri n-o putem datora nimănui altuia, decât I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat
Atanasie Mironescu.
I. P. S. Sa a făcut schisma sau dezbinarea în Biserică, în privinţa căreia, într-unul din actele mele anterioare
am reprodus următoarele cuvinte: „zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (în a 11 voroavă către Efeseni) cum că au zis
un om sfânt, că nici sângele mucenici poate a spăla păcatul osebirei şi a despărţirii Bisericii. Şi a dezbină cineva
Biserica este răul cel mai cumplit decât a cădea în eres. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei Mărturisitorul, în
epistolia cea către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva ori şi ce rău ar fi, numai a nu dezbina Biserica şi că
este mai slăvit mucenic, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbină Biserica, decât mucenicia ce o ar răbdă pentru a nu
sluji idolilor; fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru
cea pentru a nu dezbina Biserica, mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica.”
I. P. S. Atanasie Mironescu n-a ţinut seamă nici de aceasta, căci a săvârşit la noi şi această crimă
bisericească!

Răzvrătirea.

Prin apărarea de până acum am dovedit, că pe nedrept sunt acuzat că aş fi răzvrătitor, căci n-am făcut
altceva decât, urmând poruncii sfintelor canoane, să mă împotrivesc, precum sunt dator, ca Episcop şi Membru al Sf.
Sinod, împotriva actelor de necredinţă şi de imoralitate ale I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat Atanasie Mironescu.
Răzvrătire este actul aceluia care nu se supune legilor şi îndeamnă poporul ca prin măsuri extra-legale să
turbure ordinea legală în Stat. Răzvrătirea este un delict politic şi ca atare Episcopul răzvrătitor trebuie judecat de
Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, precum a mărturisit într-una din şedinţele din sesiunea actuală a Sf. Sinod, d-l
Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, declarând în acelaşi timp că aşa ar fi făcut dacă ar fi avut convingerea că
eu sunt răzvrătitor.
Eu nu pot fi acuzat de răzvrătire, fiindcă în nici un act de ale mele nu se vede că aş fi căutat să turbur
ordinea în Stat, din contră, în actul meu, bunăoară, de la 12 octombrie 1909, pe care l-am citit şi depus pe Biroul Sf.
Sinod, ziceam şi menţin şi astăzi: „Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice
şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza
străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza Constituţiei
Ţării mele şi pe baza legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus, mă supun şi mă voi supune, întru atâta însă
întru cât această lege pământească nu-mi va cere să nesocotesc legea cerească, adecă dumnezeieştile dogme şi
sfintele canoane ecumenice ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adecă al legii sinodale din 1909, şi pe care
mi le impune nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica
dominantă a Statului Român, adecă în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.
Însuşi I. P. S. Mitropolit Atanasie Mironescu în „Manualul de Teologie morală alcătuit cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Primat Ghenadie” (Petrescu), pe care l-a publicat în anul 1895, cu cheltuiala P. S.
Episcop al Argeşului Gherasim Timuş zice la pag. 106: „Legea dumnezeiască trebuie preferită legii omeneşti...
Datoriile ce obligă necondiţionat prevalează asupra datoriilor ce obligă condiţionat. Pentru aceasta creştinii pe când
erau prigoniţi de împăraţii romani, voiau mai bine să piardă tot ce aveau, chiar viaţa, decât să se facă vinovaţi de o
blasfemie sau să se lepede de credinţa în Hristos, căci a-şi pune viaţa şi averea în primejdie este oprit numai
condiţional, iar a huli pe Dumnezeu şi a fi infidel adevărului este oprit necondiţionat.
Prin urmare şi I. P. S. Sa este perfect de vederile mele, căci nici nu se poate altfel, cu toate că atitudinea I. P.
S. Sale este contrară principiilor ce susţinea altă dată.
Şi acestea nu sunt vederile mele, ci ale Stăpânului nostru Iisus Hristos, care ne-a poruncit prin Sf-ţii Săi

86
Apostoli, că trebuie să ne supunem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor.
Eu n-am făcut nimic împotriva legii sinodale din 1909; din contră, am lăsat să se aplice această lege în
Eparhia mea, îngăduind unor preoţi care nu erau din Eparhia mea, să intre în ea şi să prezideze întrunirile preoţilor
Eparhiei Romanului pentru alegerea delegaţilor la Consistoriul Superior Bisericesc.
Mai mult: pe preoţii numiţi de Înaltul Guvern ca membri ai Consistoriului Superior Bisericesc, nu i-am oprit
de a lua parte la lucrările acelui Consistoriu, deşi după arătata teorie a I. P. Sfinţitului Atanasie Mironescu, chiar dacă
aş fi oprit pe acei preoţi de a se duce la Consistoriul Superior Bisericesc, n-aş fi comis act de răzvrătire fiindcă în cele
bisericeşti nimeni nu poate legiui împotriva dumnezeieştilor dogme şi sfintelor canoane. În altfel s-ar putea ajunge la
aceea ca un parlament compus, la un moment dat, în majoritate, din necreştini, să impună Bisericii o lege protivnică
caracterului ei.
E destul acest exemplu spre a se vedea că eu în chestia legii Consistoriului Superior Bisericesc, n-am fost
absolut de loc răzvrătitor căci refuzul de a veni acolo nu mi se poate imputa ca o răzvrătire, fiindcă, după Sfintele
canoane, Episcopii nu sunt datori a părăsi Eparhiile lor, decât spre a lua parte la lucrările celor două Sinoade de peste
an.
Un episcop nu este răzvrătitor, din punct de vedere bisericesc, decât atunci când nu se supune Sinodului
canoniceşte constituit, care îl cheamă a-şi da seama de faptele sale.
Sfintele Canoane dând drept Episcopului să cheme la Judecata Arhierească pe vrun arhiereu nevrednic şi de
a scoate de la împărtăşire pe eretici, Sf. Sinod nu poate să poruncească unui asemenea Episcop ca să-şi retragă
acuzaţia, ci trebuie s-o cerceteze; iar dacă o găseşte neîntemeiată, pedepseşte pe acuzator, nu ca pre un răzvrătitor, ci
ca pre unul ce a adus învinuiri nedrepte împotriva fratelui său.
Enciclicile nu sunt ordine. Ele sunt sfaturi sau comunicări către poporul cel credincios. Ele trebuie să
conţină numai adevăruri, căci altfel devin articole de polemică şi silesc pe cei atinşi prin acele polemici, să se apere.
În cazul nostru, Enciclica din mai anul trecut, a Sf Sinod, conţinea afirmaţia, între altele, că eu aş fi sau aş fi
fost prihănit, ceea ce nu este în conformitate cu adevărul; precum de asemenea şi că m-aş fi făcut unealtă şi că
servesc interesele celor ce caută să ne înstrăineze de legea strămoşească, sau că aş arunca învinuiri fără temei
împotriva Preşedintelui Sfântului Sinod, ceea ce de asemenea nu cadrează cu adevărul.
Prin răspunsul meu la acea Enciclică n-am căutat decât să restabilesc adevărul în faţa fiilor mei duhovniceşti
din Eparhia ce-mi este dată spre păstorire, şi să cer de urgenţă convocarea Sf. Sinod spre a face judecată, căci eu nu
puteam suferi să fiu prihănit şi pălmuit pe nedrept în faţa clerului şi tuturor binecredincioşilor creştini din întreaga
Ţară, deci şi în faţa fiilor mei duhovniceşti din Eparhia Romanului.
Cu aceasta eu n-am făcut act de răzvrătire, ci am luat o extraprudentă măsură de apărare pentru a salva
marele principiu, că Sf. Sinod e ţinut să cerceteze acuzările făcute de un Episcop, şi că nu se poate viola acest
principiu prin afirmaţii ne-cercetate şi nejudecate. Aci nu este răzvrătire, ci apărare a dreptului episcopal.
Să fie oare răzvrătire faptul că am declarat nule şi de nul efect deciziunile ce s-ar lua împotriva mea de către
Sf. Sinod sub preşedinţia I. P. Sfinţitului Atanasie Mironesu, pus de mine şi de alţii sub prihănire? Sfintele Canoane
poruncesc ca Episcopul să nu-şi judece pricina sa, şi totuşi I. P. S. Sa cu nemaipomenită îndrăzneală de doi ani de zile
prezidează şi judecă pre acuzatorii săi, iar Sf. Sinod terorizat, precum aş putea face dovada materială cu o epistolă ce
am primit de la unul din membrii acestui Sf. Sinod, nu putea să se ridice împotriva acestei tiranii. Din respectul
pentru acel P. S. membru al Sf. Sinod, chemat a mă judeca, şi pentru a nu mai înăspri lucrurile, mă abţin de astă-dată
de a produce acea dovadă.
Zic şi aici ce am zis în petiţia ce mi-am permis a o adresa Majestăţii Sale Regelui: „Dacă prin acuzările mele
aduc turburare, apoi aceasta nu e cu putinţă decât în cazul când ele ar fi neadevărate, şi atunci pedepsirea mea se
impune, ca şi achitarea I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu dacă la judecată se va dovedi că eu am adus
Mitropolitului Primat al României acuzaţii nedrepte. Altfel nu sunt turburător, precum nu sunt turburători Sfinţii
Părinţi, care, în trecut, au făcut acuzaţii unor arhierei păcătoşi, fie aceia Episcopi, Mitropoliţi ori chiar Patriarhi,
acuzaţii şi procese de care e plină Istoria Bisericească, şi care nici o dată nu au adus turburări, decât atunci când cel
acuzat a îndrăznit, prin făţărnicie, a se sustrage de la porunca Sfintelor Canoane.”
Nu un Episcop sau un Mitropolit, ci un arhimandrit, Theodor Studitul, stareţul monastirii Studion, s-a
despărţit cu călugării săi de Patriarhul Tarasie pe chestia tolerării căsătoriei nepermise a Împăratului Constantin VI,
iar nu pe chestie de credinţă şi organizare bisericească apostolică, şi totuşi n-a fost considerat ca răzvrătitor sau
turburător de ordine bisericească; dimpotrivă, pomenirea lui a rămas veşnică, fiind trecut, pentru aceasta, în catalogul
Sfinţilor.
Este adevărat că eu ca Episcop am întrerupt legăturile canonice cu I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
Pimen, — ca şi cu I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu şi cu P. S. Episcop al Huşilor Conon Arămescu-
Donici, — de la 12 octombrie 1909 până la 13 ianuarie 1910, în care timp nici nu l-am pomenit la Sfintele slujbe, iar
aceasta, nu ca o răzvrătire, ci ca o îndatorire impusă de canonul 15 al Sinodului I—II de la Constantinopol, care nu
numai că nu pedepseşte pre cei ce se despart pre sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor, şi nu-i
pomenesc numele în dumnezeieştile slujbe, din cauza vreunui eres osândit de Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi,
dar porunceşte ca unii ca aceia să se învrednicească de cinstea cea cuvenită celor drept slăvitori.
Aceasta nu este deci răzvrătire, ci împlinire de datorie.
De la 13 ianuarie 1910 când Sf. Sinod în unanimitate a hotărât, după cererea mea, imediata intervenire la
Onor. Guvern pentru a modifica legea sinodală, eu am reluat legăturile canonice cu acei trei Ierarhi mai sus pomeniţi,

87
şi de atunci totdeauna pomenesc la slujbele bisericeşti pe I. P. S. Pimen Mitropolitul meu canonic.
De la 3 februarie 1910, de când I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu s-a opus în Senatul Ţării la
Modificarea legii sinodale, eu am întrerupt legăturile canonice numai cu I. P. S. Sa, situaţiune în care mă aflu şi azi,
fără însă a mi se putea zice că sunt în răzvrătire, precum mai sus arătai, ci în canonică datorie de a mă purta aşa, şi
fără a mi se putea imputa că aş îi dat vreo pildă rea cuiva; cui îşi face datoria şi numai datoria nu i se poate face vreo
învinovăţire din aşa ceva. Din contră acesta este un semn bun că mai mulţi se interesează de cinstea şi bunul nume al
Bisericii.
Şi să nu se piardă din vedere că, în şedinţa Sf. Sinod de la 13 ianuarie 1910, pe adresa mea cu No.36 prin
care ceream modificarea legii, am adaus chiar după cererea I. P. S. Atanasie Mironescu cuvintele: „revin asupra
epitimiei de afurisanie şi anatemă cuprinsă în actele mele de mai înainte”, căci Sf. Sinod aprobase cererea mea de a
se modifica legea sinodală din 1909, aşa că însuşi Sf. Sinod recunoscuse toată atitudinea mea anterioară, care, prin
urmare, numai ca răzvrătire nu putea şi nu poate fi calificată.
Alte învinovăţiri.
Din capetele de învinuire cuprinse în actul de acuzare făcut împotriva mea de P.S. Arhierei: Teodosie
Ploeşteanul, Nicodem Bacăuanul şi Evghenie Piteşteanul mi-a rămas să mai răspund la următoarele:
1. Pe lângă chestiunea penitenciarului din Târgu-Ocna, la care am răspuns, mi se pune în sarcină şi
chestiunea Bisericii Profetul Samuil din Focşani. La aceasta n-am de dat alt răspuns decât cel pe care l-am dat în
Senatul Ţării, în şedinţa de la 17 decembrie 1909,
Acum am aici dosarul cu lucrările în chestiune, pe care Sf. Sinod cercetându-le se poate convinge de
adevărul spuselor mele.
2. Mi se zice că am fost pedepsit pentru că am făcut o epistolă deschisă prin care mă împotriveam la un
Regulament al Sf. Sinod privitor la costumul preoţilor. Şi în această privinţă iată ce am răspuns în Senatul Ţării, în
şedinţa de la 17 decembrie 1909:
Azi mai adaug următoarele: Pentru acea convingere a mea, de care, dacă nu mă înşel, era răposatul întru
fericire Iosif Naniescu Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi alţii între care şi P. S. Arhiereu Valerian Râmniceanu —
se pot controla dezbaterile de pe atunci ale Sf. Sinod—eu am fost pedepsit o dată. Voiţi să mă pedepsiţi a doua oară
pentru aceeaşi faptă? Eu atunci n-am făcut nici cel mai mic protest, nici rugăminte de a fi iertat ci însuşi Sf. Sinod de
la sine mi-a ridicat pedeapsa, care n-a constat nici măcar în oprire de slujbă, şi m-a propus să fiu confirmat ca
arhiereu, ceea ce s-a şi făcut în anul 1899.
3. Afirmaţia acuzatorilor mei că Sinodul din timpul Domnitorului Cuza, compus din Arhierei, preoţi şi laici,
ar fi fost canonic, toată lumea ştie că este un neadevăr.
4. De asemenea este neadevărată şi afirmaţia acuzatorilor mei, că preoţii şi diaconii ar putea să fie la un loc
cu arhiereii, bine înţeles având voturi deliberative, căci P.S. Lor recunosc, în actul de acuzare, că preoţii şi diaconii
luau parte la Sinoade ori ca ajutători ai Episcopilor, ori ca delegaţi ai lor ceea ce este adevărat. Aşa am susţinut şi eu
în cuvântările ce am rostit în Senatul Ţării în luna martie, anul 1909.
5. Contradicţia în care P.S. mei acuzatori vor să mă pună pe chestiunea arhiereilor titulari şi a horepiscopilor
este neîntemeiată, căci iată ce am zis în Senatul Ţării, în discursul ce am ţinut în şedinţa din 5 martie 1909,
6. Alte contradicţii ce mi se impută că ar fi în cuvântările mele rostite în Senatul Ţării, nu sunt contradicţii.
Ele sunt prezentate ca atari din cauză că citaţiunile sunt făcute în mod trunchiat. O citire a expunerii întregi a ideilor
din discursurile mele, ţinându-se seamă şi de legătura dintre ele, va pune uşor în evidenţă nu numai lipsa de
contradicţii, ci şi un spirit disciplinat şi un sistem bine determinat şi exact în toate expunerile ce am făcut.
7. Mi se aduce învinuirea că am caterisit deodată 4 preoţi, voind prin aceasta, acuzatorii mei, să dovedească,
că aş administra rău Eparhia mea. În această privinţă, fără a mă referi la legea şi regulamentul respectiv, mă refer la
cuvintele unuia dintre judecătorii mei, adecă ale P. S. Episcop al Argeşului Gherasim Timuş, care, în şedinţa Sf.
Sinod de la 13 mai 1898, adecă acum 13 ani, zicea: „Mă gândeam să resping sentinţa Consistoriului, dar nu puteam
face aceasta, căci atunci mă erijam în judecător, ceea ce nu este în competenţa noastră, şi dreptul de judecători nu-l
au decât membrii din Consistoriu... În lege se zice că Episcopul aprobă sentinţa, dar nu se zice şi cazul când
Episcopul poate cere reformarea sentinţei.
Acum zic eu: Puteam să infirm o sentinţă dată în conformitate cu Sfintele Canoane şi cu legile şi
regulamentele Ţării? Sentinţa de caterisire, pronunţată de Consistoriu, nefiind definitivă, cei 4 preoţi au făcut apel la
Sf. Sinod. I. P. S. Preşedinte al Sf. Sinod mi-a trimis adresa cu No. 93 din 12 mai 1904 prin care mi se comunică, că
acei 4 preoţi caterisiţi de spiritualul Consistoriu al acelei de Dumnezeu păzite Eparhii, a aprobat a se casa sentinţele
de caterisire, fără trimitere la alt Consistoriu, dar să li se facă de către P. S. Voastră, numiţilor preoţi, cuvenita dojană,
pentru că nu au cerut aprobarea P. S. Voastre spre a putea săvârşi cununiile pe care le-au săvârşit, în grade de rudenie
oprite de Biserică.
Oare numai în Eparhia Romanului s-au făcut caterisiri? Nu. S-au făcut şi în alte Eparhii. Sumarele
şedinţelor Sf. Sinod cuprind cazuri de caterisiri în toate Eparhiile. Chiar anul trecut în Eparhia Sf. Mitropolii a
Ungro-Vlahiei s-au făcut câteva caterisiri de preoţi. Prin urmare se vede seriozitatea acuzaţiei ce mi se aduce.
8. Se tăgăduieşte de către acuzatorii mei afirmaţia ce am făcut în actul meu de la 12 octombrie 1909 că I.P.S.
Mitropoliţi ai Ţării au îndemnat cu străjnicie pe Preoţi şi Diaconi ca să pună şi ei în lucrare necanonicitatea formulată
de I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu prin legea sinodală din 1909. Pentru vestejirea acestei afirmaţii, rog
a se cerceta colecţiunea ziarului „Universul” şi a altor ziare şi reviste apărute înainte de epoca alegerilor pentru

88
Consistoriul Superior Bisericesc.
9. Acuzatorii mei, în scopul de a îndruma pe Sf. Sinod la pedepsirea mea, aduc înainte caterisirea de către
Sinodul general din 1867 a unui preot care şi-a permis să prezinte Sinodului un memoriu, în care critica legea
înfiinţării acelui Sinod general, suspendarea răposatului Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Calinic Miclescu, în anul
1873, şi oprirea de slujbă, în 1883, a P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu.
Dar P.S. acuzatori ai mei uită că cei care au caterisit pe preotul ce se ridicase împotriva ereticescului Sinod
general, au trebuit să-şi ceară iertare de la cei în drept pentru necanonica lor situaţiune; uită că Mitropolitul Calinic
Miclescu nu voia să recunoască autoritatea legală şi canonică a Primatului României şi că era vorba de unitatea
naţională a Bisericii, iar nu de erezie, nici de imoralitatea cuiva.
De cazul P. S. Arhiereu Callistrat Bârlădeanu nu mă ocup pentru că P. S. Sa este de faţă şi n-aş voi să se
zică, că influenţez în vreun fel oarecare pe vreunul din judecătorii mei.

Încheiere.

Cu aceasta am terminat apărarea mea de învinuirile ce mi s-au adus, apărare pe care am întărit-o prin
dovedirea acuzaţiilor ce am făcut I. P. Sfinţitului Mitropolit Primat Atanasie Mironescu.
Am dovedit că toate acuzaţiile ce mi s-au adus sunt pe cât de nedrepte pe atât şi de neîntemeiate.
Din aceste acuzaţii unele mi le-au adus P.S. mei acuzatori şi am dovedit că nu poate să fie vorba de
prihănirea mea; că este o mare nedreptate ce mi s-a făcut, aducându-mi-se acuzaţia că aş fi cuprins de nebunie
religioasă, pe când eu, în toate manifestările vieţii mele, n-am căutat decât să nu-mi calc jurământul şi să nu
necinstesc cinul călugăresc în care am intrat; că actele mele de administraţie eparhială sunt în concordanţă cu
cerinţele Sfintelor Canoane, cu legile şi regulamentele Ţării şi cu dispoziţiunile Sf. Sinod, şi că nu se poate închipui o
nedreptate mai mare ca aceea ce mi se face de către acuzatorii mei, că sunt răzvrătitor, pe când eu mi-am pus în joc
toată fiinţa mea spre a ţine sus prestigiul Sfintei noastre Biserici, curăţia credinţei şi demnitatea mea de Episcop.
Alte acuzaţii mi s-au adus de către I. P. S. Atanasie Mironescu şi am dovedit că îndrăzneala afirmaţie că n-aş
fi român, e o calomnie; că învinovăţirea de a fi fost eu în răzvrătire cu adormitul întru fericire Mitropolit Parthenie,
este un act de duplicitate, căci I. P. S. Atanasie Mironescu găseşte acum că este răzvrătire şi nedemnitate, ceea ce altă
dată socotea că este de laudă, bărbătesc şi evanghelic, precum am dovedit prin o scrisoare a I. P. S. Sale; că
învinovăţirea că aş fi unealta catolicilor, este absolut neadevărată, pe când I. P. S. Sa a stat în corespondenţă cu ei, i-a
aţâţat împotriva Ierarhilor Sf. noastre Biserici, cu ajutor de la ei s-a ales Mitropolit şi sub protecţia lor a scăpat de un
proces pentru plagiat.
În acelaşi timp am dovedit cu scrisori autografe ale I. P. S. Sale, cu scrisori ale altora şi cu o fotografie, că
este vinovat de imoralitate şi sacrilegiu; am dovedit cu probe materiale că s-au făcut vinovat de plagiat; apoi că a fost
raportorul unei legi necanonice şi nedogmatice, pe care nu numai că a susţinut-o dar s-a şi opus la modificarea ei,
perzistând în ideea că necanonicităţile prevăzute în ea se pot experimenta, şi în fine, că nu numai a rătăcit în credinţă,
dar a şi traficat cu ea spre a ajunge Mitropolit Primat.
În vederea tuturor acestora rog pe Sf. Sinod să salveze cinstea Sf. noastre Biserici şi să scape pre
binecredinciosul popor român de înfricoşătorul scandal, dând meritata pedeapsă celui vinovat.
Am convingerea că hotărârea ce o va da Sf. Sinod nu va fi cu nimic pătată şi că ea va cuprinde dreapta şi
adevărata soluţiune faţă cu vinovăţia pe care am dovedit-o din destul.
Mai am convingerea că Sf. Sinod, faţă de acuzaţiile nedrepte şi neîntemeiate ce mi s-au adus, mă va apăra
de orice pedeapsă, căci nu este cu putinţă a se răsplăti cu vreo pedeapsă râvna de care am dat atâtea dovezi, pentru
binele şi propăşirea Sf. noastre Biserici şi pentru menţinerea Ei în locul ce i se cuvine în concertul celorlalte biserici
creştine autocefale ortodoxe de Răsărit.
Acestea îmi permit a le cere cu smerenie Sfântului Sinod, pe deplin încredinţat fiind de dreptatea şi sfinţenia
cauzei ce apăr.
Ultima rugare ce fac Sfântului Sinod este aceasta: Stăruiţi din răsputeri să se reaşeze Sf. noastră Biserică
Creştină Autocefală Ortodoxă română pe bazele dogmatice şi canonice ale unei, sfinte, sobornicească şi apostolească
Biserica Creştină Ortodoxă a Răsăritului, curăţiţi-o de relele care o bântuie şi faceţi, astfel, ca să înceteze acest
scandal public la care I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu ne face să asistăm.

† GHERASIM Episcop al Romanului.

XXXV. Şedinţa din 11 iunie 1911 a Sfântului Sinod.1

P. S. Episcop al Romanului citeşte următoarea Adresă pe care apoi o depune pe Biroul Sf-lui Sinod:
I. P. S. Preşedinte,
Următor poruncii Sfântului Sinod, mi-am procurat şi am adus cu mine scrisoarea originală din 24 octombrie
1909, intitulată: „Plângere duhovnicească a smeritului Arhiereu Parthenie S. Clinceni fost Mitropolit al Moldovei şi
Sucevei către I. P. S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României, Preşedinte al Sfântului Sinod

1 Art.cit., p. 5310—5314

89
român Dr. Atanasie Mironescu, pentru întâmplările năpraznice venite, anul acesta, asupra credinţei Sfintei noastre
Biserici Autocefale Ortodoxe Române din Regat”;
Potrivit hotărârii Sfântului Sinod am să citesc din ea partea privitoare la dovedirea faptului, că I. P. S.
Atanasie Mironescu a traficat cu credinţa spre a ajunge Mitropolit Primat.
Dacă această „Plângere” trebuieşte Sfântului Sinod, eu o depun, cu respectuoasa rugare de a mi se restitui,
pentru ca s-o înapoiez d-lui profesor universitar dr. Dragomir Demetrescu, care mi-a pus-o la dispoziţiune numai cu
această condiţiune.

† GHERASIM Episcop al Romanului.

Bucureşti, 11 iunie 1911.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte zice: că P. S. Episcop al Romanului să depună deocamdată acea
scrisoare la birou şi acum trebuie să continue apărarea sa I. P. S. Mitropolit Primat.
P. S. Episcop al Romanului zice: că după hotărârea luată de Sf. Sinod, P. S. Sa a înţeles că a fost obligat să
aducă scrisoarea originală şi să citească din ea părţile în care crede, că se aibă probe pentru dovedirea acuzaţiei adusă
de P. S. Sa Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Primat.
Crede că este drept a i se permite să citească acum acele părţi, care fac parte din apărarea P. S. Sale, întrucât
apărarea P. S. Sale a fost cea dintâi şi trebuie să şi-o completeze.
D. Ministru zice: cred că se poate a se satisface cererea P. S. Episcop al Romanului, ca să-şi termine cu
aceasta apărarea P. S. Sale.
P. S. Episcop al Dunărei de jos zice: trebuie să vedem dacă e scrisă de decedatul Mitropolit Parthenie.
P. S. Episcop al Romanului zice: E olografă, scrisă de mâna I. P. S. Sale.
Arată scrisoarea P.S. Membri, care observă că nu e semnată de decedatul Mitropolit Parthenie.
D. Ministru zice: O scrisoare, care nu e semnată, nu se poate zice că e a sa.
Mai mulţi P.S. Membri recunosc că scrisul este al decedatului Mitropolit Parthenie.
E de observat, că scrisoarea în chestiune, ca şi Epistolele Sfinţilor Apostoli, are numele autorului la
începutul ei, care început, ca şi întreg cuprinsul, e scris tot de însuşi adormitul întru fericire Mitropolit Parthenie.
Totuşi I. P. S. Mitropolit Primat zice: în ce priveşte scrisoarea fostului Mitropolit Parthenie, nefiind semnată
nu poate constitui un act al procesului, iar scrisul trebuie a fi verificat de experţi.
I. P. S. Preşedinte „declară incidentul închis”, apoi zice: „Acum P. S. Episcop al Romanului va citi acele
părţi din scrisoarea fostului Mitropolit Parthenie, din care crede că va scoate probe pentru apărarea sa.
I. P. S. Sa Mitropolitul Prima „cere să se constate că pentru a doua oară este întrerupt în apărarea sa.”
I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, preşedinte zice: Sf. Sinod a încuviinţat deja să se citească acele
părţi.
Sf. Sinod a încuviinţat deja să se citească acele părţi.
P. S. Episcop al Argeşului zice: hotărârea s-a luat mai dinainte.
I. P. S. Preşedinte pune la vot dacă Sf. Sinod admite să se citească.
I. P. S. Mitropolit Primat zice: Nu e majoritate.
I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, preşedinte, pune din nou la contravot, dacă Sf. Sinod nu admite să
se citească. Un singur vot. Deci Sf. Sinod a admis să se citească.
P. S. Episcop al Romanului citeşte următoarele cuvinte din scrisoarea autografă a fostului Mitropolit
Parthenie către I. P. S. Mitropolit Primat Atanasie Mironescu:
„...Vedeţi dar, Înalt Prea Sfinţite, că s-au săvârşit multe foarte multe — ieşiri din canoane, cu votarea acestei
legi, zice-se, organică a Sfântului Sinod şi regulamentelor sale de aplicare, fără să se fi găsit în Senat-de cât un singur
chiriarh — Prea Sfinţitul Episcop al Romanului Gherasim Saffirin; — pentru că pe cei mai mulţi din fraţii şi colegii
săi îi cuprinsese cutremur şi spaimă — izvorâtă, de sigur, din neîmplinirea datoriilor lor chiriarhice, sau ieşirea din
drepturi; iar Înalt Prea Sfinţia Voastră şi cu colegul Înalt Prea Sfinţiei Voastre de la Moldova, care puteaţi să vă
opuneţi hotărâtor, la atingerea canonicităţii administrative a Sfintei noastre Biserici Române Ortodoxe, nu aţi voit să
o faceţi şi nu aţi voit, Înalt Prea Sfinţite, pentru că nu aţi voit să împiedecaţi împlinirea dorinţei, cei intime a d-lui
ministru S. Haret, ca să dea organizare nouă ca aceasta Sfântului nostru Sinod român.
Vina dar cea mare, pentru stricarea şi înlăturarea orânduielilor apostolice, canonice şi ecumenice, ce au
existat în Biserica noastră Ortodoxă, de mii de ani, se datorează, precum vedeţi, absolut numai I.P.S. Voastre
Mitropoliţii Ţării, care pentru consideraţiuni cu totul lumene — ca să nu zic mai mult — aţi convenit, fără gândire
adâncă şi neprihănită, fără mustrare de cuget şi zdrobire de inimă, pentru ca să se sfărâme legea din 1872 — cea
canonică — şi să se înlocuiască cu aceasta nouă — mai aproape identică cu aceea a Domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, de care am vorbit mai sus.
Atitudinea aceasta, a I.P.S. voastre m-a mâhnit mult şi cu atât mai mult, cu cât vă aduceţi foarte bine aminte,
că v-am împrumutat două broşuri ale Arhiereului Neofit Scriban, ca să citiţi în ele argumentele ce invocă acest
arhiereu, învăţat, conştient şi zelos de drepturile episcopatului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe din Ţara
Românească.
La aducerea înapoi a numitelor cărticele, mi-aţi arătat şi m-aţi rugat să nu mă supăr, că făcuserăţi, în ele —
pe ici, pe colea — mai multe notiţe ce voiaţi să le folosiţi şi să le citaţi la dezbaterile şi votarea proiectului deja
anunţat, când ziceaţi că aveţi să-l combateţi cu hotărâre; pentru că este dezastruos organizării de până acum a

90
Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române de Răsărit.
Dar fiindcă la votarea proiectului în chestiune, Înalt Prea Sfinţia Voastră, vă aleseserăţi deja Mitropolit
Primat, nu numai că nu aţi mai făcut uz de acele notiţe, ci aţi primit să fiţi ales pentru votarea legii, chiar raportor al
ei şi să susţineţi cu vehemenţă şi îndârjire proiectul ministerial; cu toate că eu şi cu alţi prieteni adevăraţi, ce ştiţi că
vă eram, v-am sfătuit, cu dinadinsul, să vă lepădaţi de cinstea de raportor al legii acesteia, pentru că ajunge zilei
răutatea ei; şi apoi nu şade bine nici guvernului, nici Mitropolitului, fie chiar Primat, ca să se facă acest lucru. N-aţi
voit însă să mă ascultaţi; şi n-aţi voit pentru că, precum îmi spuneaţi, aşa vă fusese învoiala la tratările pentru
alegerile de Mitropoliţi; şi refuzând acum de a mai face pe raportorul, ar fi să se provoace un conflict — dis de la
început — între guvern şi Înalt Prea Sfinţia Voastră, când aţi fi obligat să demisionaţi din sarcina şi cinstea de
Mitropolit Primat — ceea ce spuneaţi, că nu sunteţi hotărât să faceţi cu nici un chip.
Eu am ascultat în tăcere cele ce mi-aţi spus şi mi-am primit cărţile înapoi, dar mâhnirea m-a cuprins de
atunci cu totul şi tare-mi apasă inima şi sufletul.
Acesta fiind adevărul lucrurilor, Înalt Prea Sfinţia Voastră, puteţi vedea, ca în oglindă, în ce teribil pericol şi
în ce mare necanonicitate — ca să nu zic nenorocire — aţi aruncat chiar de pe acum Sfânta noastră Biserică de
Răsărit.
Pentru dovedirea necanonicităţii acestei legi, nu vă mai citez canoanele ce aţi călcat, pentru că le cunoaşteţi
şi Înalt Prea Sfinţia Voastră destul de bine. Pentru înlesnirea însă şi mai cu seamă, pentru luminare desăvârşită, este
mare trebuinţă să vă aduceţi aminte — şi cu dinadinsul — de cuvântarea din Senat, a Fratelui meu în Christos —
Domnul — prea evlaviosul şi prea ortodoxul Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, care a vorbit ca un mare şi
priceput canonist, ca un mare şi râvnitor pastor sufletesc, care, după pilda Mântuitorului Christos, îşi pune sufletul
său pentru oi (Ioan X, v. II).
Dar, precum foarte bine ştiţi, glasul său arhieresc, duios şi curat, n-a fost ascultat, nici urmat; pentru că în
Senat, ca şi în pustiile Iordanului, când este furtună şi vânt mare, nu se mai poate auzi nimic ori cât de tare ar striga;
aşa şi vorbele şi strigătele oratorilor se pierd în zadar — chiar dacă ele ar fi ale Sfântului prooroc şi înainte mergător
Ioan Botezătorul.
Din această pricină — de altfel temeinică:— I.P.S. voastră, împreună cu ceilalţi P.S. Episcopi din Senat aţi
rămas, cu toţii, precum vă înţeleseserăţi, mai înainte, de partea Onor. Guvernului, care ţinea, morţiş, să se voteze, cu
grabă, proiectul propus— chiar după cele şase modificări ce se făcuse, pentru ca să scoată Episcopatul Sfintei noastre
Biserici Ortodoxe de pe temeiul Canonic şi Sfânt, spre a-l îndruma către reforme noi, care-l va duce la viată nouă,
precum cu îngâmfare şi lipsă de gândire bărbătească şi dreaptă, se pretindea de cei interesaţi.
În realitate însă, legea această nouă, aşa cum s-a votat şi sancţionat, nu este decât un ghid înşelător, carele
are să rătăcească Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, în câmpiile numeroase ale presbiterianismului cutezător şi
neînfrânat, care, neavând în sine acea putere de unire şi unitate, precum nici o conducere dreaptă şi neşovăitoare —
fie în Consistoriul Superior Bisericesc, fie în regula şi viaţa pastorală de toate zilele — va face pe preoţi să alerge,
când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, după îndemnurile miniştrilor şi politicienilor vremii, până
ce vor cădea, mai toţi, dacă cumva n-au căzut încă până acum: în turburarea conştiinţei şi în politica pătimaşă de
partid, care, vor aduce, de sigur, înjosirea — tot mai jos — a Episcopatului nostru — şi mai mult — a prestigiului
preoţesc, ce mai aveau până acum, aceşti slujitori ai -altarului Domnului, în societate.
Perturbaţiunea aceasta, aruncată în inima şi conştiinţa clerului nostru, în genere, va aduce după ea, Înalt Prea
Sfinţite, întunecarea dreptei judecăţi; va aduce neînţelegeri şi certe de tot felul; împerecheri duşmănoase şi zavistii
diavoleşti — în fiecare zi. Toate acestea vor fi urmate, în curând, cu iuţime ameţitoare, de neîncrederea în sine, în ai
săi şi în aproapele. Toate acestea vor scădea, fireşte, tot mai mult, sentimentul religios şi adevărata credinţă a
creştinilor, în cele ale Sfintei Biserici. Deznădăjduirea va încununa opera făptuită şi va înmulţi sinuciderile, deja prea
zilnice şi prea dureroase pentru oamenii de inimă!
Oh! Dumnezeule Bune şi Îndurate! scurtează-mi zilele, ca să nu văd urmările teribile ale acestei legi...
Crez dar, Înalt Prea Sfinţite, că mai mare rău decât acesta, nu se poate face dreptei noastre credinţe
ortodoxe; dar nici serviciu mai periculos şi mai dezastros scumpei noastre ţări, cea până mai anii trecuţi paşnică până
la dezinteresare criticabilă de românii, care văd adevărul lucrurilor.
De aceea, vă rog stăruitor, să luaţi aminte, şi Înalt Prea Sfinţia Voastră, ce stare de lucruri înfricoşată s-a
pregătit şi ameninţă cu furie Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a românilor, şi prin ea, şi pe scumpa noastră Ţară
Românească.
Vă rog din inimă, să cercetaţi din nou cele făcute şi sunt sigur, că veţi vedea şi vă veţi încredinţa că — acum
cel puţin — alcătuirea, măiestrită, a legii celei noi a Sfântului Sinod, dar mai cu seamă, neascultarea din Senat de
glasul Păstorului de suflete, a adus după sine protestarea, din şedinţa Sfântului Sinod, din 12 octombrie a. c., ce a
făcut P. S. Gherasim Saffirin Episcopul Romanului şi pe care v-a citit-o, în faţa d-lui ministru, S. Haret şi în auzul
tuturor, cu glas puternic şi cu convingerea păstorească, ca să arunce, cum v-a aruncat: Anatema, caterisire şi afurisire,
împreună cu certările (epitemiile) acolo coprinse.
Toate aceste blesteme arhiereşti sunt foarte mari, grele şi înfricoşătoare, pentru tot creştinul credincios, dar
mai cu seamă pentru I.P.S.voastre şi pentru P.S. Episcopi şi Arhierei, membrii cu toţii ai Sfântului Sinod Român.
Această protestare, sau mai bine zis, această apărare ortodoxă, puternică şi de viaţă dătătoare a sfintei
noastre biserici şi credinţe drept măritoare, faţă de episcopatul nostru român, care a primit legea în chestiune şi o
urmează, eu am cetit-o cu toată luarea aminte şi am găsit-o foarte documentată şi foarte demnă de însemnătatea

91
cauzei ce apără; de aceia o aprob cu totul şi în toate părţile ei, felicit călduros şi din toată inima pe P. S. ei autor şi
dau slavă lui Dumnezeu — Celui în Treime închinat — că s-a găsit, în sfârşit şi la noi, în Sfânta noastră Biserică
Ortodoxă română, un Episcop vrednic şi credincios, ca în timpurile primare ale creştinismului (în creştere şi
dezvoltare), când împăraţii păgâni ai Romanilor, goneau cu turbare fioroasă Sfânta Biserică a lui Christos şi trimetea,
după plac şi voinţă, la muncă înfiorătoare şi înfricoşătoare, sute şi mii de creştini, precum ştiţi foarte bine, Înalt Prea
Sfinţite, pentru că nu voiau — pentru nimic în lume — să se lepede de Sfânta lor credinţă în Stăpânul şi Dumnezeul
lor ceresc — al tuturor creştinilor, care este Domnul nostru Iisus Christos, a cărui slavă se slavosloveşte şi de îngeri
şi de oameni şi a cărui împărăţie nu va fi sfârşit...”

XXXV. Şedinţa din 24 iunie 1911 a Sfântului Sinod54

P. S. Episcop al Romanului este poftit în sala de şedinţe.

I. P. S. Mitropolit al Moldovei, preşedinte, adresându-se către P. S. Episcop al Romanului îi comunică
următoarea hotărâre:
Având în vedere că, potrivit canon. 6 al Sinod. II ecumenic, acela ce ridică acuzaţii nedrepte contra unui
Arhiereu urmează să fie pedepsit cu pedeapsa ce ar fi suferit Arhiereul dacă acuzaţiile ar fi fost adevărate, glăsuind
astfel: „Să nu se înfăţoşeze mai întâi pâră, până ce ei (pârâşii) nu vor da în scris că se vor certa cu întocmai primejdie
înşişi, dacă se vor dovedi întru rânduiala lucrurilor că clevetesc pe pârâtul Episcop;
Având în vedere că P. S. Episcop al Romanului Gherasim Saffirin a ridicat în contra I. P. S. Mitropolit
Primat Atanasie acuzaţii dovedite calomnioase şi care, de ar fi fost drepte, ar fi atras grea pedeapsă I. P. S. Mitropolit
Primat;
Având în vedere că P. S. Episcop al Romanului este vinovat de răzvrătire contra Sf. Sinod, ale căruia
deciziuni nu le-a respectat şi a căruia enciclică a criticat-o şi a turburat pacea Bisericii noastre timp de doi ani, fapte
pentru care a fost dat în judecată canonică înaintea Sf. Sinod prin deciziunea luată în şedinţa din 18 mai a. c.;
Având în vedere că, în petiţia sa către M. S. Regele şi d. ministru al cultelor, P. S. Episcop de Roman a
ameninţat că, dacă Sf. Sinod nu va urma conform cu părerile sale, va face apel către Sinoadele bisericilor ortodoxe
străine, ceea ce, faţă cu starea Sf. noastre Biserici, care este autocefală, ar constitui un act de trădare;

Sfântul Sinod,

Cu puterea harului ce i s-a dat de către Domnul nostru Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt şi pentru că
Episcopul de Roman este culpabil de grave abateri canonice, în urma cărora nu mai poate fi îngăduit a rămânea
Episcop al Ţării şi membru al Sf. Sinod,
Hotărăşte:
Ca Gherasim Saffirin să fie depus din demnitatea de Episcop al Romanului şi roagă pe guvern să aducă la
îndeplinire această hotărâre.
Dată în localul Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, astăzi, 24 iunie 1911, în
Bucureşti.
(L. S. Sf. Sinod).
† Pimen, Mitropolit al Moldovei
† Ghenadie, Episcop al Râmnicului Noul Severin
† Dionisie, Episcop al Buzăului
† Conon, Episcop al Huşilor
† Gherasim, Episcop al Argeşului
† Nifon, Episcop al Dunării-de-Jos
† Arhiereul Valerian Râmniceanu
† Arhiereul Callistrat Bârlădeanu
† Arhiereul Meletie Constănţeanu
† Arhiereul Calist Botoşăneanu
† Arhiereul Sofronie Craioveanu
† Arhiereul Theodosie Ploieşteanu
† Arhiereul Nicodim Bacăuanu
† Arhiereul Evghenie Piteşteanu
Şedinţa se ridică la orele două şi jumătate după amiazi.

XXXVI. Şedinţa din 25 iunie 1911 a Sfîntului Sinod55

I. P. S. Mitropolit Primat, preşedinte, mulţumeşte Sf. Sinod pentru actul de dreptate ce a făcut, recunoscând,
prin hotărârea ce a pronunţat, nevinovăţia I. P. S. Sale de pârele nedrepte ce i s-au adus... Biserica noastră naţională a

54 M. O. No. 111/1911, p. 5396 -5397

55 M. O. No. 195/1911, p. 8919

92
trecut printr-o grea încercare, dar I. P. S. Sa este încredinţat că mulţumită înţelepciunii Sf. Sinod şi sprijinului luminat
al bărbaţilor de Stat, cum şi bunăvoinţei tuturor iubitorilor de biserică şi patrie, biserica noastră va ieşi mai
înfloritoare din greutăţile ce au venit asupra ei. Declară că întru cât îl priveşte pe I. P. S. Sa, va fi, ca şi până acum,
gata întotdeauna şi la muncă şi la jertfă....
Se comunică de la birou:... Suplica P. S. Gherasim, fost episcop al Romanului, prin care protestează în
contra hotărârii dată de Sf. Sinod în urma judecăţii P. S. Sale, precum şi suplica prin care cere a i se înapoia actele
depuse în cursul judecăţii.
Se decide a nu se înapoia acele acte, ci a se păstra la dosarul judecăţii.
I. P. S. Mitropolit Primat, preşedinte, arată că lucrările din această sesiune a Sf. Sinod, s-au terminat. D.
Ministru citeşte înaltul decret regal de închiderea sesiunii de primăvară a Sf. Sinod.

La 27 iunie 1911 P. S. Gherasim Saffirin Episcopul Romanului a fost izgonit din scaunul episcopal.
La 28 iunie 1911 I. P. S. Atanasie Mironescu a demisionat din demnitatea de Mitropolit Primat al României.

93