Teoria sfârșitului istoriei

Francis Fukuyama

Studentă: Moldoveanu Adela

Profesor: Ionel Nicu Sava
Modulul: Relații Internaționale și Studii Europene
Anul III

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Universitatea București
Februarie 2012
 Teoria sfârșitului istoriei
Francis Fukuyama
„Omul complet, absolut liber, definitiv și complet satisfăcut de ceea ce este, omul care este
desăvârșit și întregit în și prin această satisfacție va fi sclavul care și-a învins condiția de sclav.
Daca dominația inutilă constituie un impas, sclavia harnică este, spre deosebire de aceasta,
sursa întregului progres uman, social și istoric. Istoria este istoria sclavului care muncește.”1
Teoria sfârșitului istoriei pornește de la un articol cu acest nume pe care Francis
Fukuyama l-a publicat în anul 1989 și se continuă în cartea „Sfârșitul istoriei și ultimul om” pe
care am folosit-o ca sursă bibliografică în scrierea acestui referat.
Ideea principală de la care pornește Fukuyama este că nu există o ideologie mai presus
decât democrația liberală. Aceasta reprezintă ultima etapă în evoluția omenirii. Iar dacă omenirea
nu mai poate evolua, atunci se sfârșește și istoria.
Este important să analizăm felul în care privește autorul definiția istoriei. Ea nu este
privită pur și simplu ca o înșiruire de evenimente importante pentru omenire. Acestea vor avea
loc mereu. Fukuyama privește istoria ca un „singur proces coerent, evolutiv, ținând cont de
experiența tuturor oamenilor din toate timpurile”2. Asta înseamnă că societățile evoluează, trec
prin niște etape(societățile tribale, cele feudale, monarhia, etc) și ajung la un anumit punct
(democrația liberală) în care cerințele esențiale referitoare la principii și insituții sunt satisfăcute
complet. Nu mai există nimic care să fie îmbunătățit.
Întrebarea pe care și-o pune autorul este dacă această istorie aceasta va determina
adoptarea democrației de către toată societățile din secolul al XX-lea și răspunsul este că da.
Pentru a răspunde la întrebare el vine cu două argumente: elementul economic și „lupta pentru
recunoaștere”.
Prăbușirea comunisumului în Europa de Este în 1989 a reprezentat unul din motivele care
l-au determinat să scrie articolul. Evoluția evenimentelor din secolul al XX-lea până în anii 80
(cele două Războaie Mondiale, apariția regimurilor totalitare, aremele nucleare )a cauzat un val
de de neincredere, de pesimism în ceea ce privește finalul acesta ideal, democratic. Ceea ce s-a

1
„Sfârșitul istoriei și ultimul om”- Francis Fukuyama, Editura Paideia, 1992, București, pagina 191 apud Alexandre
Kojeve, „Introducere în lectura lui Hegel”
2
Idem 1, pagina 6
întâmplat în 1989 însă demonstrează că regimurile totalitare nu rezistă timpului și că, mai
devreme sau mai târziu, toate societățile vor adopta regimul democratic.
Un punct esențial în dezvoltarea unei societăți este dezvoltarea științei/tehnologiei care
aduce bogăție. „Mai mult chiar, logica științei moderne pare să dicteze evoluția universală în
direcția capitalismului”3. Deci, un sistem economic capitalist modern este esențial pentru o
societate dezvoltată cu un regim democratic.
Fukuyama împrumută foarte multe din sistemul de gândire a lui Hegel pentru a-și explica
teoria. Pe lângă sistemul economic capitalist necesar pentru evoluția unei societăți spre
democrația liberală, autorul mai aduce în discuție și acea luptă pentru recunoaștere pentru a
explica dorința oamenilor de a avea un sistem democratic.
Lupta pentru recunoaștere se referă la nevoia oamenilor de a fi recunoscuți în fața
celorlalți, adică de a avea o anumită valoare/demnitate sau de a fi recunoscute lucrurile carora ei
le acordă valoare. Un echivalent ar fi respectul de sine. „Ea este un fel de simț uman înnăscut
pentru dreptate”4. Este ceea ce ne deosebește de animale. Trăsăstura umană fundamentală, ar fi,
după Hegel, „dorința individului de a-și risca viața într-o luptă pentru prestigiu”5. Ideea este ca
oamenii se pot sacrifica pentru lucruri care nu au legătură cu supraviețuirea, ci pentru simboluri,
pentru lucruri cărora ei le acordă valoare. Când omul ajunge să facă acest lucru și își depășește
limitele naturale, atunci apare și libertatea umană.
Fukuyama, urmând direcția lui Hegel, explică de fapt că lupta pentru recunoaștere este
motorul istoriei. Când primii oameni au avut un conflict, unul dintre ei a decis să rămână la
nevoile primare, să se autoconserve, în timp ce celălalt a fost în stare să intre în luptă și să își dea
viața penru idealuri mai înalte, adică să fie recunoscut de celălalt ca superior. Așa a apărut relația
sclav stăpân. Stăpânii sunt superiori pentru că își riscă viața. Așa s-au dezvoltat și societățile pe
clase. „Problema istoriei omenești poate fi văzută, într-un anumit sens, ca o căutare a unei
modalități de a satisface atât dorința stăpânilor, cât și a sclavilor pe o bază reciprocă și egală;
istoria se încheie cu victoria unei ordini sociale care realizează acest scop”6. Această ordine
socială este democrația, în care oamenii sunt egali.

3
Idem 1, pagina 8
4
Idem1, pagina 10
5
Idem1, pagina 150
6
Idem1, pagina 154
 Această dorință de recunoaștere este asociată și cu thymosul, una dintre părțile sufletului
în filosofia lui Platon, celelalte două fiind rațiunea și dorința. Deși în societățile moderne am fi
tentați să spunem ca numai rațiunea și dorința ne ghidează acțiunile, Fukuyama aduce argumente
că nu este așa. Nu numai partea economică, asociată rațiunii, este importantă. De exemplu, în
România în 1989, ca și în alte țări foste comuniste, se dorea schimbarea regimului din rațiuni
economice, pentru ca nivelul de trai să crească. Dar pe lângă asta, oamenii aveau și alte
scopuri:drepturi democratice și participare politică(dorința de recunoaștere). „Atât reforma, cât și
revoluția, au fost declanșate pentru a realiza un sistem politic care să instituționalizeze
recunoașterea universală. (…) Omul Economic va face în sinea lui o analiza costuri-beneficii
care îl va face să lucreze în interiorul sistemului. Doar omul thymotic, (…) omul care simte că
valoarea lui este ceva mai mult decât un set complex de dorințe care îi compun existența fizică-
numai omul acesta este gata să meargă înaintea unui tanc…”. Drepturile sunt privite ca un scop
în sine, și nu ca un mijloc de a-și satisface nevoile personale.
Revenind la relația dintre stăpân și sclav, niciunul dintr ei nu era mulțumit cu propria
condiție. Stâpânul vroia recunoaștere din partea cuiva care era respectat, iar sclavul nu avea
deloc recunoaștere. În timp, muncind, sclavul își câștigă libertatea, pentru că demonstrează ca
poate controla natura, poate învinge determinările naturale. Prin munca(știință, tehnologie) sa el
creează. Stăpânul, însă, beneficiind deja de libertate, poate doar să se lupte cu alți stăpâni pentru
cucerirea de teritorii sau alte bunuri, dar asta nu determină nicio schimbare, de aceea nu asigură
progresul istoric. Deci, ceea ce a făcut să progreseze istoria a fost dorința de recunoaștere a
sclavului, dorința lui de libertate și de egalitate.
„Pentru Hegel, societatea liberală este un acord bazat pe egalitate și reciprocitate între
cetățeni de a se recunoaște unii pe ceilalți(…)liberalismul hegelian poate fi văzut ca urmărirea
recunoașterii raționale , adică recunoașterea pe o bază universală, prin care demnitatea fiecărei
persoane, ca ființă omenească liberă și independentă, să fie recunoscută de toți.”7 Pe lângă
această recunoaștere rațională, mai poate exista si una irațională. De exemplu, relația dintre
stăpân și sclav se poate transpune în relația dintre două națiuni. Una dintre ele, din dorința de
recunoaștere o cucerește și o domină pe celalaltă. Dar niciuna dintre ele nu va fi mulțumită, la fel
cum am explicat mai sus de ce nici stăpânul și nici sclavul nu erau mulțumiți. Acest lucru nu se
va întâmpla într-un stat liberal, democratic. Toți oamenii sunt egali pentru că sunt ființe umane.

7
Idem1, pagina 199
 În concluzie, Fukuyama demonstrează că progresul istoriei nu poate fi explicat numai
prin dezvoltarea economică, prin economia liberală. Trebuie să ținem cont și de thymos, de lupta
pentru recunoaștere. Aceasta din urmă reprezință legătura dintre dezvoltarea ecnomică/
tehnologizare și democrația liberală. Cu cât oamenii vor avea acces la mai multe bunuri, la
educație, dacă nivelul lor de trai va crește, cu atât ei își vor dori și un sistem de guvernare care să
le satisfacă și celelalte dorințe(libertate, egalitate, drepturi) și acesta este democrația liberală.
Deși, teoretic, democrația este cel mai bun sistem, în multe dintre țări nu este și pus în
practică. Fukuyama oferă mai multe explicații. Una ar fi lipsa de coresppondență între popoare și
state. „Statele sunt creații politice determinate, în timp ce popoarele sunt comunități morale
preexistente”.8 Cultura poate fi un obstacol în calea democrației când: există nu exista unitate
națională sau cand este un naționalism exacerbat, cand religia nu ai este tolerantă și egalitară,
când structurile sociale sunt profund inegale, lipsa capacității de a se autoguverna, de a se
autoorganiza(oamenii nu știu/pot să se asocieze, sunt dependenți de stat), lipsa experienței
istorice a unor instituții liberale.
Instaurarea unei democrații liberale mai ține și de oamenii politici, care trebuie să fie în
stare să „transforme înclinațiile fundamentale ale popoarelor în instituții politice durabile”9.
Continuând cu asemănarea dintre relația stapân-sclav șii relațiile dintre societăți,
Fukuyama spune că societățile aristocratice(stăpânul) au fost cele care au creat imperialismul și
războiul și, de asemenea, susține că rezolvarea acestor probleme ar fi liberalismul, care
promovează pacea și egalitatea. Lumea istorică coexistă cu lumea postistorică.
Democrația liberală și răspândirea ei nu reprezintă, însă, garanția păcii. Oamenii simt
nevoia să lupte pentru a-și demonstra superioritatea sau, cum spune Fukuyama, din plictiseală,
uneori. Deși au totul la îndemână(drepturi, libertăți, democrație), ei simt nevoia recunoașterii și e
posibil să se ajungă la acea luptă de la început în care trebuie să îți riști viața pentru a primi
recunoașterea.
În concluzie,Fukuyama precizează: „nici un regim nu poate să satisfacă pe toată lumea.
Acest lucru este valabil și pentru democrația liberală. Și acest lucru nu înseamnă că revoluția
democratică este incompletă, că binefacerile libertății și egalității nu au fost acordate tuturor. Mai
curând, nemulțumirea apare acolo unde democrația a învins: nemulțumirea există din pricina

8
Idem1, pagina 208
9
Idem1, pagina 215
egalității și a libertății. Și, astfel, cei care sunt nemulțumiți vor putea lua întotdeauna istoria de la
început.”10

10
Idem1, pagina 320
Bibliografie:

-Francis Fukuyama – „Sfârșitul istorie și ultimul om”, Editura Paideia, 1992,

București