UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

PĂSTORUL CEL BUN ÎN VIZIUNEA IOANEICĂ

Lucrare de seminar la disciplina

Studiul Noului Testament întocmită
de studentul Paşca-Tuşa Stelian sub
îndrumarea Pr. Prof. Dr. Tofană
Stelian pe semestrul al II-lea al
anului universitar 2004-2005.

CLUJ-NAPOCA
2005

1
 1. PILDA PĂSTORULUI CEL BUN

În activitatea Sa pământească, Mântuitorul şi-a expus învăţătura fie direct, clar şi

explicit prin cuvântări, fie mai voalat prin parabole, maxime, gnome numite la evrei printr-un
termen general de pilde, paremii.
Spre deosebire de sinopticii care amintesc mai multe pilde ce au fost rostite de către
Iisus Hristos, evanghelistul Ioan nu prezintă decât două care sunt de-o frumuseţe neasemuită.
Acestea sunt: parabola păstorului celui bun ( In 10, 1-18) si cea a viţei celei adevărate
( In 15, 1-11). În cele ce urmează vom stărui asupra pildei păstorului celui bun, ca din
interpretarea ei să putem evidenţia învăţăturile dogmatice, morale si în special pe cele
pastorale.
Vrând să arate fariseilor şi cărturarilor cât sunt de depărtaţi de poporul pe care vor
să-l păstorească şi cât de false sunt metodele prin care vor să conducă poporul, Mântuitorul
rosteşte această parabolă, relevând însuşirile păstorului celui bun şi arătând că în ultimă
instanţă că El este adevăratul păstor, modelul suprem al ocrotitorului turmei.
Această capodoperă ioaneică a dat naştere la multe discuţii între exegeţi în legătură
cu structura sa literară, afirmându-se de mulţi că pericopa nu cuprinde o parabola ci, mai
degrabă, o alegorie.. este adevărat, precum se va vedea, că pericopa ce relatează pilda
păstorului celui bun are o alcătuire diferită faţă de celelalte paremii obişnuite din scrierile
sinoptice, pentru că ea cuprinde şi multe alegorii, însă ea este o parabola, precum recunosc
exegeţii cei mai autorizaţi1.
Structura internă a pericopei evanghelice cuprinde două parţi. În prima parte
( 10, 1-6) este relatată parabola propriu-zisă, iar cea de-a doua ( 10, 7-18) este de natura
explicativă deoarece Mântuitorul e nevoit să le tâlcuiască într-un mod eshaustiv înţelesul
acesteia.

1
Ioan Constantinescu, Parabola păstorului celui bun, în rev. „ Glasul Bisericii”, anul XLIII, nr. 7-9, 1984,
p.480.

2
 Mântuitorul Iisus Hristos doreşte să arate, prin zugrăvirea păstorului celui bun şi-a
păstorilor turmei sale, în contrast cu intruşii (hoţii şi mercenarii), modul în care trebuie
păstorită turma care va adera la noua credinţă şi la noul păstor care va fi chiar El Însuşi.
Prin urmare, Evanghelistul Ioan prezintă această istorioară fictivă care prin
mijlocirea unui tablou pastoral, descris cu măiestrie de către Hristos, care este familiar
auditorului său, imagine ce zugrăveşte fidel viaţa păstorilor din Palestina, reuşeşte să
descopere un adevăr înalt, cu sensuri bine conturate.
În cazul de faţă, precum se va vedea mai departe prin explicaţia dată de Însuţi
Mântuitorul în continuarea cuvântării Sale, este vorba de păstorul adevărat, păstorul ideal
-Domnul Iisus Hristos- şi păstorii falşi, fariseii, cărturarii şi mulţi asemenea lor, care vor urma
în conducerea turmei drept credincioşilor creştini.

3
 2. AUTORITATEA STĂPÂNULUI TURMEI

2.1. ÎNSUŞIRILE ADEVĂRATULUI PĂSTOR

„ Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este
fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor” ( In 10, 1-2).

Mântuitorul îşi începe pilda Sa, vorbind de un păstor şi modul cum îşi păstoreşte
turma. Aceasta fiind, cu predilecţie, ocupaţia de bază a locuitorilor din Ţara Sfântă. În vastele
stepe ale Iudeii şi-ale Pereei, turmele petreceau noaptea sub cerul liber, în mari staule închise
cu garduri, ale căror pereţi de pământ erau amestecaţi cu pietre sau simple scânduri. Acolo
veneau noaptea turmele, adunându-se din diferite părţi ale câmpiei, unde şedeau ziua,
împărţite în diferite grupuri sub supravegherea unui păstor şi rămâneau până dimineaţa păzite
de un portar.
Era evident faptul că stăpânul lor putea veni chiar şi în toiul nopţii, la orice oră, spre a
le cerceta şi a cunoaşte cele ce se petrec în staul, intrând, fără nici o îndoială, pe uşa acestuia.
Spre deosebire de acesta, câteodată în staul intrau furi şi tâlhari cu gândul de a răpi şi-a prăda
turma. Ei pătrund în staul prin escaladarea gardurilor sau prin sfărâmarea lor, evitând astfel
uşa păzită de către portar2.
Se poate observa cu claritate, din versetele scripturistice menţionate mai sus,
caracteristicile adevăratului păstor care intră în staul pe uşă, în mod normal, spre deosebire de
fur care sare pe unde nu trebuie, intrând pe aiurea.

2
Ibidem, p. 481.

4
 2.2. RECUNOAŞTEREA PĂSTORULUI

„ Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le
mană afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc
glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor”
( In 10, 3-5).

Continuând expunerea pildei, Mântuitorul arată că în momentul în care vine păstorul,

adică proprietarul turmei, care de obicei nu doarme în staul ci acasă, portarul recunoaşte pe
stăpân şi-i deschide uşa. Intrând în ţarcul oilor, acesta îşi chema oile pe nume, le adună în
jurul lui şi le mângâie cu blândeţe. Acestea îi recunosc glasul şi se apropie cu încredere,
deoarece câtă vreme vor fi lângă el, fiarele sălbatice nu se vor apropia de ele, putând să fie în
siguranţă chiar şi-n pustiu şi se vor putea odihni în pădure ( Iz 34, 25).
După ce le strânge lângă sine, păstorul le scoate afară fără să le lovească, iar când este
sigur că sunt toate se aşează înaintea lor şi le călăuzeşte spre păşune. In Ţara Sfântă este
obiceiul ca păstorul să meargă înaintea oilor. Aceasta dovedeşte un strâns ataşament între
păstor şi turmă. El le strigă pe nume, vorbeşte cu ele, iar oile îi cunosc glasul şi-l urmează
îndeaproape.
E necesar să observăm faptul că păstorul nici nu porunceşte, nici nu strigă, şi totuşi
oile I se supun, recunoscându-L după glas. Pe străini nu-i ascultă, ci fug de ei, pentru că nu le
cunosc glasul. Oricine ar încerca să atragă oile nu va reuşi fiindcă acestea vor fugi de ei, mai
ales când păstorul lor se află prin apropiere. De reţinut este şi faptul că păstorul le cheamă pe
nume pe oi. „ Hristos Se adresează fiecărui suflet ale cărui taine le cunoaşte. Acţiunea
pastorală este deci ulterioară chemării, întemeindu-se pe o relaţie de ordin personal între
păstor şi oi. Păstorul îşi chemă întâi oile şi apoi le călăuzeşte”3.
În aceste versete ce finalizează expozeul pildei se conturează strânsa legătură reciprocă
dintre păstorul adevărat şi turma sa în contrast cu repulsia turmei faţă de străini.

3
Natalia Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos Mîntuitorul, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p.359.

5
 2.3. HRISTOS „UŞA OILOR”

„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”
( In 10, 9).

Cunoscând nepriceperea celor ce-L ascultau, Mântuitorul le dă cea mai clară explicare
şi le tâlcuieşte în cuvinte puţine înţelesul parabolei pe care o expuse. Se numeşte deci pe Sine
în mod evident „uşa oilor”, învăţându-i un fapt uşor de recunoscut. Hristos foloseşte această
metaforă dorind să indice auditoriului său şi „calea” prin care pot să ajungă la Cel Care L-a
trimis spre călăuzire oilor, adică Dumnezeu Tatăl (In 10, 29).
Părintele Dumitru Stăniloaie tâlcuieşte aceste cuvinte astfel: „Hristos Se afirmă ca
singura uşă a oilor cuvântătoare spre Tatăl. Dar e şi singura uşă prin care Dumnezeu intră la
oile cuvântătoare. El este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru că e Dumnezeu
şi om. Uşa face parte si din interiorul lui Dumnezeu sau al oamenilor, şi din interiorul lor. E
uşa vie, uşa activă a oamenilor spre Dumnezeu şi uşa care prin voia lui Dumnezeu se deschide
spre oameni…Hristos e uşa la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui pentru toţi. Dar e în mod special
uşă a celor ce conduc pe oameni spre Dumnezeu Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în
general, spre oameni”4.
Prin Iisus Hristos se intră într-o noua teocraţie, în Împărăţia lui Dumnezeu, în noua
comunitate, înfiinţata de Mesia. Oile primesc de la El hrană şi ajutor necesar, iar păstorii
adevărata vocaţie şi autoritate. În privinţa „uşii” Sf. Ioan Gură de Aur are o altă interpretare.
El afirmă că prin „uşă” Mântuitorul înţelege Sf. Scriptură, deoarece prin autoritatea şi puterea
ei, îl cunoaştem pe Dumnezeu. Scripturile ne garantează adevărul şi ne păzesc de greşeală.
Prin ea îi putem deosebi cu uşurinţă pe adevăraţii păstori de impostori. Aceasta este cheia care
deschide inimile, când păstorii probează prin autoritatea ei, învăţătura pe care o anunţă
turmei5.

4
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Dumitru
Stăniloaie, în colecţia PSB, nr. 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 702, n. 1311-1312.
5
Ioan Constantinescu, op. cit., p.483-484.

6
 Totuşi, cei mai mulţi exegeţi înţeleg prin „uşă” pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos
în calitatea Sa de Mesia, de mare Păstor (Evr 13,20), având autoritatea şi chemarea lui
Dumnezeu.
Cuvintele „a intra şi a ieşi” sunt expresii frecvent întâlnite în Sf. Scriptură însemnând
„libera întrebuinţare a unei locuinţe” (Dt 28, 6). Prin „a intra” se înţelege bucuria şi nevoia de
odihnă, iar prin „a ieşi” satisfacţia produsă de-o hrană îmbelşugată (Ps 22, 1-2). Repetând
expresia „Eu sunt uşa” enunţată mai întâi în versetul şapte, Hristos doreşte să sublinieze şi
faptul că oile pot să intre şi să iese asemenea păstorilor adevăraţi. Se subliniază, astfel, sensul
potrivit căruia „prin umanitatea Lui (Hristos) oile cuvântătoare intră la Dumnezeu, aflând
păşune spirituală, dar şi ies spre oameni aflând în comuniunea dintre ei în Hristos de
asemenea o păşune spirituală. E uşor şi folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar şi a ieşi
cineva din sine la semeni. Hristos e singura uşă prin care omul iese din închisoarea
egoismului şi-a omenescului închis în lume”6.
Sub călăuzirea păstorului adevărat, oile se vor putea îndestula de-o hrană îmbelşugată.
Proorocul David intuieşte cu multă subtilitate sensurile profunde ale păstoriri divine în
psalmul 22: „Domnul mă va paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a
sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit…gătit-ai masă înaintea mea…”(1-2, 6). Acelaşi înţeles îl
subliniază şi Iezechiel, profetul, când zice: „Eu Însumi, zice Domnul Dumnezeu, voi purta
grijă de oile Mele…le voi aduce pe lângă cursurile de apă…le voi paşte în păşune bună şi
staulul va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni ele, în staul bun şi vor paşte
în păşune grasă în munţii lui Israel” (34, 11,13-14).
Aceste profeţii evidenţiază grija Pastorului celui bun faţă de nevoinţele oilor sale
cuvântătoare. Stând în mijlocul lor, Acesta îşi ridică glasul şi strigă zicând: „Dacă însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura: râuri de apă vie
vor curge din pântecele lui. Şi aceasta a zis-o despre Duhul…” (In 7, 37-39), fiindcă „cel ce
va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se
va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In 4, 14).
„Dumnezeu, conchide părintele Stăniloaie, este izvorul nesfârşit al Vieţii, al apei care
ţine viaţa. Dumnezeu este apa în înţeles spiritual. Dar este torentul nesfârşit al Vieţii. Din El
ne adăpăm toţi în veci, tot mai mult, dar nu suntem de o fiinţă cu El. e o Viaţă ce susţine viaţa
noastră. Vine în viaţa noastră ca o viaţă susţinătoare a viţii noastre, dar nu e una cu ea.
Numind psalmistul pe Dumnezeu „râul păcii”, nu-I neagă prin aceasta puterea

6
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p704, n.1313.

7
de-viaţă-dătătoare. E mai multă putere în a rămâne în pace şi a întinde pacea în alţii, decât în
impulsurile nerăbdătoare. În pace e adevărata viaţă”7.
Duhul lui Dumnezeu, Cel Cere este dătătorul de viaţă, aduce puterea dumnezeiască a
rodniciei în suflete. Omul e făcut să se ridice peste graniţele unei vieţi monotone, înspre
bogăţia nesfârşită a spiritualităţii dumnezeieşti prin Duhul dăruit lui. Omul e creat să se înalţe
între creaţie şi Dumnezeu. Apa reprezintă cel mai bine rodnicia ce ne-o aduce Duhul
dumnezeiesc. Căci numai unde este ea, natura se face vie şi rodeşte.
Concluzionând, putem afirma că Hristos este uşa oilor cuvântătoare spre Dumnezeu şi
spre semeni, Cel ce deschide uşa şi Păstorul Care intră la ele le duce spre Dumnezeirea Sa şi
spre Tatăl. Dar El vine la oi, sau Se introduce la ele, Se deschide lor ca să le dea viaţă
spirituală cât mai bogată, ajutându-le să înainteze în infinitatea cunoaşterii şi bunătăţii Lui, în
iubirea nesfârşită faţă de oameni8.

3.VIAŢA OILOR

„Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din
belşug să aibă” (In 10,10).

Alături de figura păstorului celui bun, Iisus Hristos o descoperă şi pe cea a furilor care
ameninţă turma prin acţiunile lor ostile. Aceştia care nu intră pe uşă în stalul oilor ci sar prin
alte părţi, tulbură oile, dar îşi primejduiesc şi viaţa lor. Fiindcă este uşor ca tâlharul şi cel ce a
ales fără judecată reaua uneltire să şi piară. Cei ce intră prin uşă, îşi fac neprimejduită intrarea
nefiind nici rău văzuţi şi nici necunoscuţi Stăpânului oilor.
Asupra semnificaţiei furilor şi-a tâlharilor, despre care Hristos spune: „toţi câţi au
venit înaintea Mea sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat” (In 10, 8), exegeţii nu au căzut
deplin de acord. Se pare că aceşti furi, în concepţia Domnului, toţi falşii profeţi, care pătrund
în staul sărind gardul şi comit astfel o încălcare a regulilor existente. Ei caută să ademenească

7
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 530, n. 1003.
8
Ibidem, p. 706, n. 1314.

8
pe oameni, exploatând în favoarea lor aspiraţiile religioase ale acestora şi astfel îi ucid din
punct de vedere spiritual9.
În contrast cu cei ce conduc turma prin orânduirea Păstorului sunt cei ce se instalează
la conducerea turmei prin acapararea sufletelor. Aceştia intrând în posturile lor prin ambiţie şi
mândrie nu caută decât propria lor plăcere şi nu vin decât cu gândul să fure, să omoare şi să
piardă. Profetul Iezechiel îi avertizează pe păstorii necredincioşi zicând: „Vai de păstorii lui
Israel care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuiau oare să păstorească turma? Dar voi aţi
mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi
păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă nu aţi lecuit-o şi pe cea rănită nu aţi
legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută nu aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu
asprime şi cu cruzime. Şi ele, neavând păstor, s-au risipit, şi, risipindu-se, au ajuns mâncarea
tuturor fiarelor câmpului…împrăştiatu-s-au oile Mele peste toată faţă pământului şi nimeni nu
îngrijeşte de ele şi nimeni nu le caută” (34, 2-6).
Nepurtarea de grijă faţă de turmă atrage asupra acestora mânia lui Dumnezeu.
Pedeapsa divină ce se va răsfrânge asupra acestor „păstori nebuni” este anunţată de către
profetul Zaharia care zice: „Vai de ciobanul rău, care lasă turma în părăsire! Sabia să lovească
capul lui şi ochiul lui cel drept! Braţul lui să se usuce cu totul, iar ochiul lui să rămână orb de
tot!” (11, 17).
Spre deosebire de aceştia, păstorul cel bun oferă turmei sale o hrană îmbelşugată şi o
viaţă exemplară. El le dă hrana şi ajutorul Său pentru a vieţui paşnic în această lume şi pentru
a putea moşteni viaţa cea fericită şi eternă în ceruri. Viţa sau existenţa veşnică simplă o vor
primi prin înviere şi cei păcătoşi. Dar ceea ce e mai mult decât această existenţă, adică
prisosul, „viaţa din belşug”, este ceea ce vine din infinitatea şi comuniunea cu Dumnezeu,
prin împărtăşirea de Duhul lui Hristos. Aceasta este Împărăţia cerurilor, e deschiderea vieţii
înguste de izolare, viaţă care a fost creată pentru infinitatea şi pentru comuniunea cu
Hristos-Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Aceasta este păşunea şi hrana adevărată a oamenilor10.

9
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 360.
10
Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 706, n. 1314.

9
 4. JERTFELNICIA PĂSTORULUI PENTRU OILE
SALE

„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel
care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi
le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi” (In 10, 11-13).

După ce îi arătă pe aceia care nu poartă nici o grijă faţă de turmă, Hristos Se
înfăţişează pe Sine venind plin de grijă pentru ea, ca unul care se îngrijeşte cu delicateţe de
sufletul lor, neşovăind să-Şi obodească sufletul Său în lupta pentru mântuirea oilor.
Profeţii Vechiului Testament anunţând grija viitoare a lui Dumnezeu pentru poporul
Său o aseamănă cu aceea a unui păstor bun pentru turma sa: „Eu voi paşte oile Mele şi eu le
voi odihni, zice Domnul Dumnezeu. Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce în staul, pe cea
rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea tare o voi păzi şi voi păstori cu
dreptate” (Iz 34, 15-16). „Domnul va paşte turma sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna.
Pe miei îi va purta la sânul Său şi de oile ce alăptează va avea grijă” (Is 40, 11).
În Noul Testament, Mântuitorul rosteşte pilda oii celei pierdute (Lc 15, 4-5) şi afirmă
că a venit în lume ca să mântuiască „oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 9, 36). Pilda
păstorului celui bun trebuie corelată cu cea a oii pierdute, pe care Hristos o va rosti cu puţin
timp după aceasta. Aici El apare sub chipul unui om, care, deşi posedă o mie de oi, când una
singură se rătăceşte, le lasă pe celelalte şi pleacă în căutarea oi celei pierdute, iar după ce a
găsit-o, „o pune pe umerii săi” şi se întoarce plin de bucurie. Din acest gest simbolic , pe care
Luca, atent la detaliile semnificative, nu l-a omis, străbate toată duioşia pe care Hristos a
arătat-o faţă de ucenicii săi şi faţă de sufletele oropsite şi dornice de mântuire11.
Spre deosebire de simbriaş, păstorul cel bun nu numai că duce oile la păşunea cea mai
hrănitoare şi le hrăneşte cu toată osteneala, ci e gata să-Şi dea viaţa pentru ele când cineva

11
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 363.

10
vrea să le fure. Aici se arată că ele sunt cu adevărat ale Lui, că există o intimitate deosebită
între El şi ele.
Păstorul adevărat, preţuieşte şi iubeşte atât de mult oile, încât îşi dă viaţa pentru ele.
Acesta depăşeşte orice gest de egoism. Mai bine să trăiască ele decât El. Aşadar moartea lui
din iubire e biruită de iubire. Este necesar să subliniem faptul că „moartea suportată de
Hristos pentru noi şi din pricina noastră n-a fost fără voie, ci Se arată mergând spre ea cu voie,
deşi ar fi putut să scape uşor de pătimirea ei dacă n-ar fi voit s-o pătimească. Deci vom vedea
şi în pătimirea de bună voie pentru noi bunătatea iubirii Sale faţă de noi şi mărimea mai
presus de fire a acestei bunătăţi”12
Prin urmare o moarte pe care ar fi suportat-o fără să voiască, silit de alţii, sau dintr-o
necesitate, nu L-ar fi arătat ca Dumnezeu întrupat şi nici nu ar fi fost dovada exclusivă a celei
mai depline iubiri a Lui pentru noi.
Comparându-se cu falşii păstori, Mântuitorul mai menţionează şi o altă categorie, care
de asemenea pune în primejdie viaţa turmei: e vorba de cei plătiţi spre a îngriji de oi, de
simbriaşii care, nefiind păstori adevăraţi, nu sunt legaţi de oi. Simbriaşul, spune Domnul Iisus
Hristos, când vede lupul venind fuge şi lasă oile, iar acesta care este duşmanul tradiţional al
oilor, profitând de fuga „năimitului”, răpeşte oile prin atacuri şi apoi le risipeşte. Toti exegeţii,
începând cu Sf. Augustin, recunosc în lup pe cel rău; în ceea ce priveşte semnificaţia
simbriaşilor, nu există un punct de vedere unanim. S-ar părea că Hristos îi are în vedere pe cei
care sunt chemaţi să vegheze asupra oilor, fără să resimtă o vocaţie şi fără să fie legaţi de cei
încredinţaţi lor prin legătura dragostei.
Simbriaşul, prin definiţie, lucrează pentru bani, el nu cunoaşte o altă slujire decât cea
îndeplinită în schimbul unei sume dinainte stabilite; între păstor şi turma sa nu poate însă
exista o relaţie de acest tip. Păstorul e legat de oi nu în virtutea unei convenţii pecetluite prin
primirea unei sume de bani, ci pe temeiul unei comuniuni harice, care face ca el să se simtă
una cu oile Sale, să sufere pentru ele şi să se jertfească la nevoie13.

12
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p.717-718.
13
Natalia Manoilescu-Dinu, op. cit., p. 360.

11
 5. ARMONIA CUNOAŞTERII RECIPROCE

„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă
cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl…” (In 10, 14-15)

Cunoaşterea, despre care vorbeşte Mântuitorul, nu este una speculativă care se găseşte
uneori şi la un păstor plătit care conduce turma. Cuvântul „cunoaştere” nu înseamnă
distingere, ci presupune ceva mult mai profund, înţelegere plină de afecţiune.
Mântuitorul pătrunde cu privirea cunoştinţei Sale fiinţa interioară a fiecărei oi şi
discerne perfect toate slăbiciunile şi nevoile lor, confirmându-se spusele lui Moise: „Domnul
cunoaşte pe cei care sunt ai Lui” (Nm 16, 5). Aceeaşi cunoştinţă mistică o au şi oile Sale
pentru El. Ele Îl cunosc şi-L iubesc, Îl caută şi-L ascultă cu dragoste.
Cu toate acestea deplina cunoaştere a oamenilor chiar de către Hristos este o
cunoaştere a lor prin faptul că I s-au făcut proprii, că I s-au făcut intimi, apropiaţi. Ceilalţi,
deşi sunt creaţi de El, Îi rămân, prin distanţă, separaţi fiindcă prin libertatea acordată lor au
putinţa de-a rămâne închişi faţă de El şi de a fi cunoscuţi ca simple existenţe create de El. E o
cunoştinţă care n-a însemnat pentru ei şi o ridicare la calitatea de intimi sau proprii ai lui
Dumnezeu. Rămânându-I străini, ei nu s-au bucurat de-o modelere a lor prin înrăurirea lui
Hristos. Necunoscându-L pe Dumnezeu, nici Acesta nu-i cunoaşte14.
De la aceasta relaţie intimă cu oile Sale, Mântuitorul se urcă la aceea care este model
şi izvor: relaţia cu Tatăl. Cunoaşterea şi iubirea care uneşte pe Fiul de Tatăl este asemănătoare
cu aceea care uneşte pe Păstorul Hristos de credincioşii Săi, o comuniune reciprocă de
dragoste. Însă de aici nu trebuie să conchidem la egalitatea credincioşilor cu Hristos, nici să
deducem că Hristos nu este egal cu Tatăl Său. Mântuitorul nu ne arată aici altceva decât că
această cunoaştere reciprocă este perfectă, aşa cum natura celor doi o cere: infinit perfectă
între Hristos şi Tatăl Său, superioară celei dintre credincioşi15.

14
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p.714, n.1324.
15
Ioan Constantinescu, op. cit., p. 488.

12
 6. OCROTITORUL ŞI ÎNTREGITORUL TURMEI

„Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi
va fi o turmă şi un păstor” ( In 10, 16).

Iubirea jertfelnică de care a dat dovadă Păstorul cel bun nu putea să se limiteze doar la
poporul ales ci trebuia să se răspândească la toată lumea. De aceea, după cum ne indică şi
citatul mai sus menţionat, turmele neamurilor se vor amesteca laolaltă cu cei ascultători din
Israel şi vor forma o singură turmă ce va avea doar un păstor. Acesta va chema la cunoştinţa
lui Dumnezeu popoarele de pretutindeni, nemulţumindu-Se să fie cunoscut numai în Iudeea,
ca în vechime, ci oferind întregii lumi de sub ceruri cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu.
Expresia „mai am şi alte oi” arată, după Sf. Ioan Gură de Aur, nu ca o necesitate, ci ca
o împlinire necesară. „Staulul acesta” este poporul lui Israel care formează un grup separat,
singurul până atunci sub conducerea păstorului divin. . deci oile care trebuiau să vina în
staulul lui Hristos erau păgânii convertiţi şi care împreună cu iudeii credincioşi aveau să
formeze o singură turmă, o singură Biserică, sub un singur păstor, Domnul Iisus Hristos.
Expresia „vor auzi glasul Meu” aminteşte de cuvintele profetice ale Sf. Ap. Pavel spuse
compatrioţilor săi: „deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu S-a
trimis păgânilor şi ei vor asculta” (F Ap 28,28).
Deci aceste oi noi, această turmă nouă va fi compusă din iudei şi păgâni convertiţi,
formând o singură turmă care este Biserica lui Hristos formată din reuniunea tuturor
popoarelor grupate paşnic sub conducerea Mântuitorului.

13
 CONCLUZII

Prin parabola păstorului celui bun, mântuitorul arată fariseilor şi cărturarilor că staulul
teocratic al lui Israel păstorit de mulţi pseudo păstori şi conducători până la El, a fost pregătit
şi de către adevăraţii profeţi pentru venirea adevăratului Păstor, care s-a realizat prin venirea
Lui.
Aşadar, metodele de conducere ale turmei preconizate de către conducătorii spirituali
ai poporului asemănătoare cu cele ale furilor şi tâlharilor , trebuie să înceteze. Aceşti
conducători trebuie să părăsească orbirea lor spirituală în care se complac şi să-L recunoască
pe Mesia, nu numai din Scripturi ci şi din faptele Sale, ca Păstorul turmei profeţit şi trimis de
Tatăl pentru a călăuzi oile la păşune şi să adune pe toate cele rătăcite în staulul Său.
Vorbirea veterotestamentară figurată, potrivit căreia turma este poporul ales, trece şi în
sfera neotestamentară, unde iole sunt creştinii, Păstorul este Hristos, iar mieii, după Eusebiu
de Cezareea, sunt cei nou-născuţi şi renăscuţi prin Hristos. Acesta „este Păstorul care se
jertfeşte pentru turma Sa, pe cei slabi îi ocroteşte, iar pe cei în primejdii îi ajută grabnic. Nu
este pe placul Său ca vreun credincios să I se piardă, ci să aibă parte de viaţă, pentru că El îi
iubeşte pe oameni în măsură egală”16.
Turma cea nouă, Biserica lui Hristos, desprinsă din staulul evreiesc, formată din evreii
credincioşi Lui şi din popoarele păgâne convertite vor forma unica turmă, condusă de El,
adevăratul Păstor şi urmaşii Săi veniţi prin autoritatea şi chemarea Sa.
Metoda conducerii turmei, inaugurata de Hristos, presupune o chemare autentică, o
dragoste ce poate duce până la jertfa de sine, cunoaşterea ei adâncă, plină de afecţiune, în
toate nevoile ei, precum şi cunoaşterea Păstorului de către turmă şi comuniunea cu El.
Această pildă este un ghid de păstorire, un izvor de inspiraţie pentru toţi conducătorii
Bisericii, iar Mântuitorul exemplul ideal de urmat pentru adevăraţii păstori.

16
Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 84.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu
aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.
2. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloaie, în colecţia PSB, nr.
41, EIMBOR, Bucureşti, 2000.
3. Manoilescu-Dinu Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul, Editura
Christiana, Bucureşti, 2004.
4. Neaga Nicolae, Hristos in Vechiul Testament, Editura Renaştere, Cluj-
Napoca, 2005.
5. Constantinescu Ioan, Parabola Păstorului celui Bun, în rev „Glasul
Bisericii”, anul XLIII, nr. 7-9, 1984.

15
 CUPRINSUL

1. PILDA PĂSTORULUI CELUI BUN……………………………….2.

2. AUTORITATEA STĂPÂNULUI TURMEI………………………..4.
2.1. ÎNSUŞIRILE ADEVĂRATULUI PĂSTOR……………………….4.
2.2. RECUNOAŞTEREA PĂSTORULUI………………………………5.
2.3. HRISTOS „UŞA STAULUI”………………………………………..6.
3. VIAŢA OILOR……………………………………………………….8.
4. JERTFELNICIA PĂSTORULUI………………….……………….10.
5. ARMONIA CUNOAŞTERII RECIPROCE……………………….12.
6. OCROTITORUL ŞI ÎNTREGITORUL TURMEI………………..13.
CONCLUZII…………………………………………………………14.
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….15.

16
17
18