Lucrări de Laborator Biologie Vegetală

LUCRARE PRACTICĂ NR.
1.Evidenţierea fenomenelor fizico - chimice care stau la baza proceselor

vitale
În organizarea structurală a celulei vii sunt prezente aşa numitele sisteme de dispersie, la
nivelul cărora au loc diferite fenomene fizice precum tensiunea superficială, adsorbţia, imbibiţia,
difuziunea, osmoza, deosebit de importante pentru buna desfăşurare a proceselor fiziologice:
metabolism, creştere, dezvoltare, etc.
1.1.Sisteme de dispersie
Sistemele de dispersie sunt amestecuri polifazice între diferitele componente, la care

distingem:
• mediul de dispersie (faza continuă);
• mediul dispersat (faza discontinuă).
În funcţie de mărimea particulelor substanţelor dispersate şi de gradul de dispersie, sistemele
de dispersie ale materiei se clasifică în 3 tipuri: a.- dispersii moleculare şi ionice (mărimea particulelor
fazei dispersate fiind sub 0,001 µm); b.- dispersii coloidale (mărimea particulelor fazei dispersate fiind
cuprinsă între 0,001 µm şi 0,1 µm ); c.- dispersii grosiere (mărimea particulelor fazei dispersate fiind
mai mare de 0,1 µm).
1.1.1. Dispersii moleculare şi ionice

Sunt sisteme omogene, care cuprind soluţii adevărate, respectiv soluţii moleculare (ex. soluţia
de zaharoză) şi soluţii ionice provenite din disocierea substanţelor electrolitice (ex. soluţiile de săruri
minerale). Particulele dispersate au diametrul de 0,1–10 Å. La nivelul celulei vegetale, acest tip de
dispersie se regăseşte în special în vacuole, dar şi în citoplasmă şi chiar în pereţii celulari. Seva brută
şi seva elaborată, sunt de asemenea sisteme de dispersie de tip molecular şi ionic.
Evidenţierea dispersiei moleculare şi ionice

Principiu: Substanţele neelectrolitice nu disociază în ioni, în urma dizolvării în apă.
Materiale necesare: zaharoză, apă distilată, clorură de sodiu, eprubete, pipete, stativ pentru
eprubete.
Mod de lucru. Se introduc în două eprubete câte 5 ml apă distilată şi se adaugă în prima 1-2
grame zaharoză iar în a doua 1-2 grame de clorură de sodiu. După agitare şi dizolvare totală, se
obţine o soluţie moleculară, respectiv o soluţie ionică.
Durata experienţei: 15 minute.
1.1.2 Dispersii coloidale

În dispersiile coloidale, mediul dispersant este întotdeauna un lichid. După starea de agregare
a mediului dispersat se deosebesc mai multe tipuri de dispersie coloidală: spumă (gaz); emulsie
(lichid), suspensie (soluţie) coloidală (solid).Pentru fiziologia vegetală importanţă prezintă soluţiile
coloidale. Proteinele plasmatice, glucidele complexe, enzimele, datorită dimensiunilor mari în raport
cu mediul dispersant (apa) se comportă ca nişte sisteme coloidale, cu suprafeţe active foarte mari, la
nivelul cărora au loc fenomene electrostatice, de adsorbţie, osmoză,etc.
A. Soluţii coloidale de tip hidrosol

Materiale necesare: roşu de Congo, apă distilată, eprubete, stativ pentru eprubete.
Mod de lucru. Se introduc într-o eprubetă 5 ml apă distilată, iar cu un ac spatulat se adaugă
puţin roşu de Congo. După agitare se lasă eprubeta în stativ; se obţine o soluţie coloidală de tip
hidrosol (dispersie coloidală cu grad ridicat de hidratare).
Interpretare. În celulele cu activitate fiziologică intensă, coloizii din plasmă (ex. proteinele,
acizii nucleici etc.) au proprietatea de a crea împreună cu apa, un sol coloidal (hidrosol), transparent,
în mediul de dispersie. La nivelul celulei vegetale, citoplasma se află în stare de hidrosol în timpul
1
perioadei de vegetaţie a plantelor. Este starea normală a citoplasmei, stare în care activitatea
fiziologică decurge în condiţii optime.
B. Soluţii coloidale de tip hidrogel

Materiale necesare: gelatină, apă distilată, eprubetă, stativ.
Mod de lucru. Se introduc într-o eprubetă 1-2 grame gelatină şi 5 ml apă distilată. După
fierberea conţinutului şi răcirea treptată, se obţine o soluţie coloidală de tip hidrogel (dispersie
coloidală cu grad redus de hidratare).
Interpretare. Soluţiile coloidale de tip hidrogel, cu un conţinut redus de apă liberă, constituie
substratul fundamental de organizare a protoplasmei vii, mai ales la celulele aflate într-o stare de
activitate fiziologică latentă (seminţe uscate, spori) sau de repaus vegetativ. De asemenea, în
condiţiile acţiunii unor factori stresanţi, are loc modificarea de fază de la sol, la gel (de exemplu,
temperaturile coborâte fac ca biomembranele, care sunt sisteme de dispersie de tip coloidal, să
treacă de la starea de hidrosol, la starea de hidrogel, ceea ce conduce la perturbarea proceselor
fiziologice), existând posibilitatea de revenire de la gel, la sol.
C. Dispersii grosiere
La nivel celular, constituie sisteme disperse grosiere, incluziunile ergastice (incluziuni de
substanţe relativ pure, adesea în plastide sau vacuole): cristalele de oxalat de calciu în vacuole;
taninuri; granule de amidon etc. Conţin în mediul dispersat particule mai mari de 1000 Å, fiind
reprezentate la nivel celular prin: organitele citoplasmatice şi unele macromolecule proteice.
Materiale necesare: nisip fin, apă distilată, eprubete, stativ pentru eprubete.
Mod de lucru. Se adaugă într-o eprubetă cu 5 ml apă şi puţin nisip fin, iar după agitare se
obţine o suspensie în care, treptat, se separă cele două faze. Particulele dispersate sunt vizibile
chiar cu ochiul liber.
1.2 Tensiunea superficială
Tensiunea superficială este forţa care se exercită la limita suprafeţelor de contact între două
sau mai multe faze (solid-lichid, lichid-gaz, lichid-lichid).
Energia de suprafaţă ia naştere datorită coeziunii asimetrice a moleculelor ce se găsesc la
suprafeţele celor două medii.
1.3 Adsorbţia
Apa poate fi fixată la suprafaţa diverselor particule (ioni sau molecule) prin forţe de adsorbţie,
care sunt mai ales forţe electrostatice, datorită stării dipolare a apei. Această fracţiune a apei (apa
de adsorbţie sau de hidratare) determină fenomenul de solvatare a particulelor coloidale şi de
electrostricţie a ionilor minerali, prin formarea în jurul lor a unui înveliş dens de molecule de apă
nedisociate.
Numeroase substanţe din celule conferă suprafeţe enorme de adsorbţie a apei (1 gram de
celuloză oferă o suprafaţă de 16 cm2; 100 molecule proteice adsorb aproximativ 4-56 molecule de
apă). În cazul ionilor, învelişul lor apos este cu atât mai gros cu cât este mai mică raza şi
încărcătura electrică a ionului respectiv (figura1.1).
Fig. nr. 1.1 Ion de 1.3.1.Adsorbţia iodului de către amidon

sodiu solvatat de Materiale necesare: eprubetă, soluţie amidon 1%,
molecule de apă soluţie Lugol (iod în iodură de potasiu), bec de gaz.
Mod de lucru: Se introduc într-o eprubetă 2-3 ml
soluţie de amidon şi se adaugă câteva picături de soluţie
Lugol. După agitare, soluţia coloidală de amidon se colorează
în albastru, datorită formării iodurii de amidon. Prin încălzirea eprubetei la flacără, soluţia se
decolorează, iar prin răcire se colorează din nou în albastru.
2
Interpretare. Fenomenul de adsorbţie a iodului din soluţia Lugol pe suprafaţa particulelor de amidon este un fenomen
fizic, nu o reacţie chimică, fiind influenţat de modificarea temperaturii mediului de lucru.
1.3.2.Adsorbţia solului
Principiu. Fenomenele de adsorbţie şi eluţiune au loc şi în sol. Complexul adsorbant,
organic şi anorganic al solului fixează prin adsorbţie şi eliberează prin eluţiune (fenomen de trecere
a particulelor din stare adsorbită în stare liberă) moleculele şi ionii minerali.
Materiale necesare: argilă fină sau sol, soluţii diluate de fuxină, albastru de metilen, roşu
de Congo, (toate 0,1%), pahar Berzelius, pâlnie de sticlă, hârtie de filtru.
Mod de lucru. Se introduc într-un pahar 3-5 grame de argilă fină sau sol, peste care se
adaugă 5 ml soluţie de colorant. Conţinutul se agită câteva minute şi apoi se filtrează. Se constată
că filtratele obţinute sunt incolore.
Interpretare. Moleculele de substanţe colorate au fost adsorbite pe suprafaţa particulelor
de sol.
1.4.Imbibiţia
Imbibiţia este fenomenul fizic de pătrundere a apei în interiorul şi printre coloizii

macromoleculari. În celule se găsesc numeroşi coloizi hidrofili (proteine, mucilagii, celuloză etc.)
care reţin apa prin forţe de imbibiţie foarte puternice (limitează eliberarea apei din ei). Apa reţinută
prin aceste forţe se numeşte apă de imbibiţie.
Substanţele îmbibate cresc în volum şi greutate, datorită pătrunderii moleculelor de apă atât
în jurul micelelor coloidale, cât şi în interiorul acestora.
Cu alte cuvinte se produc două fenomene: unul de absorbţie şi altul de adsorbţie a
moleculelor de apă de către micelele coloidale.
Totodată, dacă se adună volumul coloidului uscat cu volumul lichidului care îmbibă, se
constată o contracţie a volumului total, deoarece se produce o condensare a apei de imbibiţie. Ca
rezultat al condensării apei de imbibiţie, se eliberează, pe parcursul acestui proces, energie
calorică şi energie mecanică.
Energia mecanică rezultă din îndepărtarea coloizilor unii de alţii, ca urmare a aşezării apei de
imbibiţie sub formă de pelicule în jurul particulelor coloidale îmbibate. Paralel cu imbibiţia,
particulele devin tot mai groase, iar corpul care se îmbibă îşi măreşte volumul şi greutatea.
Imbibiţia este deci, un fenomen complex, care constă nu numai într-o mărire reversibilă în
volum şi greutate a coloizilor, dar şi într-o condensare a apei de imbibiţie, care pune în
libertate cele două tipuri de energie prezentate anterior.
Imbibiţia prezintă o importanţă deosebită în procesul germinării seminţelor, în
hidratarea seminţelor lipsite de vacuole.
1.4.1.Evidenţierea eliberării de energie mecanică

Principiu: eliberarea de energie mecanică este deosebit de puternică la imbibiţia gelurilor
coloidale elastice, precum sunt gelurile proteice din substanţele de rezervă a seminţelor de
leguminoase.
Materiale necesare: seminţe uscate de fasole (Phaseolus vulgaris), ghips, pâlnie de sticlă,
hârtie de filtru,cristalizor.
Mod de lucru: Într-o pâlnie de sticlă tapisată cu hârtie umedă şi fixată la un suport, se
toarnă o pastă de ghips până la jumătate. Deasupra se aşează un strat de seminţe de fasole
uscate şi imediat se umple pâlnia cu pasta de ghips. După întărirea ghipsului, conul cu seminţele
incluse, se aşează cu baza într-un cristalizor care conţine puţină apă. După câteva ore, apa ce
pătrunde prin capilaritate în conul de ghips îmbibă seminţele, care dezvoltă energie mecanică în
măsură să sfarme ghipsul.
3
1.4.2 Determinarea gradului de imbibiţie a seminţelor
Principiu: Imbibiţia seminţelor depinde de natura chimică a substanţelor de rezervă
depozitate în endosperm, la diferite grupe de plante (cereale, leguminoase, oleaginoase etc.)
Materiale necesare:
¾ seminţe de cereale: Avena sativa (ovăz), Triticum aestivum (grâu), Zea mays (porumb);
¾ seminţe de leguminoase: Pisum sativum (mazăre), Phaseolus vulgaris (fasole);
¾ cilindri gradaţi, plăci Petri, balanţă tehnică, hârtie de filtru.
Mod de lucru:Se cântăresc câte 10 grame seminţe din diferite grupe de plante: porumb (la
care predomină substanţele amidonoase) şi mazăre (cu conţinut ridicat de substanţe proteice). Se
determină volumul acestor seminţe astfel: se introduce apă într-un cilindru gradat, până la o
anumită diviziune şi se introduc pe rând seminţele de porumb, respectiv de mazăre. Se notează
nivelul apei după adăugarea fiecărui tip de seminţe. Făcând diferenţa dintre acest nivel şi nivelul
iniţial, obţinem volumul seminţelor (separat, pentru fiecare lot de lucru).Seminţele scoase din
cilindru se pun la îmbibat în vase cu apă, unde se ţin 24 ore.
După etapa de îmbibare, se scot apoi din apă, se tamponează cu hârtie de filtru, pentru a
îndepărta apa adezivă şi li se redetermină greutatea şi volumul, după procedeul descris anterior.
Prin raportarea datelor finale la cele iniţiale, se calculează gradul de imbibiţie a seminţelor,
exprimând, în procente, apa de imbibiţie măsurată gravimetric şi volumetric.
Pentru fiecare tip de seminţe se aplică următoarele formule:
Iv =
Vf − Vi x100 Ig =
Gf − Gi x100
Vi Gi
unde: Iv = imbibiţia volumetrică; unde: Ig = imbibiţia gravimetrică;

Vi=volumul iniţial al seminţelor [ml]; Gi= greutatea iniţială a seminţelor [[g];
g];
Vf =volumul final al seminţelor [ml]. Gf =greutatea finală a seminţelor [g].
Valorile obţinute practic arată că în cazul seminţelor cu amidon de rezervă (porumb, grâu, ovăz etc.),
gradul de imbibiţie este aproximativ 30-40%, în timp ce la seminţele leguminoaselor (mazăre, fasole, soia etc.),
care au un conţinut mare de substanţe proteice, gradul de imbibiţie este foarte ridicat, până la 90-120%,
raportat la greutatea şi volumul iniţial.
TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1.Definiţi următorii termeni: sistem de dispersie, tensiune superficială, adsorbţie, imbibiţie.
2.Clasificaţi sistemele de dispersie şi exemplificaţi fiecare caz.
3.Care este deosebirea dintre sistemele coloidale de tip hidrosol şi cele de tip hidrogel. Daţi exemple de astfel
de sisteme şi precizaţi importanţa lor pentru viaţa plantelor.
4.Prezintă importanţă fenomenele de adsorbţie care au loc la nivelul solului? Motivaţi răspunsul!
5.Daţi exemple de coloizi hidrofili prezenţi în celula vegetală.
6.Enumeraţi manifestările exterioare ale fenomenului de imbibiţie.
7.Precizaţi rolul imbibiţiei.
8. Există deosebiri în privinţa gradul de imbibiţie între seminţele cu rezervă amidonoasă şi cu cele cu rezervă
proteică? Motivaţi răspunsul!
4
LUCRARE PRACTICĂ NR. 2
1.5.Osmoza şi difuziunea
►Osmoza este fenomenul fizic de trecere a unui solvent printr-o membrană semipermeabilă,
care separă două soluţii de concentraţii diferite, sau o soluţie de solventul pur. Sensul mişcării
este de la soluţia mai diluată către cea mai concentrată, datorită energiei cinetice mai mari a
particulelor de solvent, care impulsionează astfel trecerea acestora prin membrană.
Denumirea fenomenului vine din limba greacă, de la cuvântul „osmos”, care înseamnă
impulsie, îndemn.
Trecerea solventului prin membrana despărţitoare are loc până la stabilirea unui echilibru de
concentraţii între cele două compartimente.
Fiecare lichid are un potenţial osmotic care se datorează loviturilor aplicate de particulele
sale pe pereţii vasului, în mişcarea lor browniană.
Fenomenul de osmoză reprezintă o cale fundamentală de pătrundere apei în celulă. El
stă la baza conducerii şi distribuţiei apei în organismele vii, deşi nu toate mişcările de pătrundere
sau de ieşire a apei din celulă se datorează forţelor osmotice.
Osmoza poate fi studiată folosind membrane permeabile şi, în special, membrane
semipermeabile.
I.Osmoza prin membrane permeabile
Membranele permeabile (dializante) opresc particulele coloidale, însă pot fi străbătute de apă
şi de cea mai mare parte dintre moleculele cristaloide (cu diametrul mai mic de 1 milimicron).
Această trecere se realizează, în cazul apei, prin osmoză, iar în cazul cristaloidelor prin
difuziune, care reprezintă, de fapt, o dializă. Membranele permeabile se pot obţine din:
pergament, colodiu, celofan, vezică sau intestine de porc, branhii de peşte etc.
►Difuziunea
Este fenomenul fizic prin care două sau mai multe specii de particule (ioni sau molecule)
se amestecă în cazul când vin în contact, datorită mişcărilor lor cinetice.
Sensul mişcării este întotdeauna de la substanţa mai concentrată către cea mai diluată,
chiar contra gravitaţiei, deoarece energia cinetică este mai mare în cazul particulelor mai apropiate
(mai dense).
Viteza de difuziune depinde de natura substanţelor care difuzează (mărimea moleculelor,
concentraţia soluţiilor, vâscozitatea mediului) şi de unii factori externi (temperatura).
Difuziunea este un fenomen care se manifestă frecvent în materia celulară. Pe acest
principiu are loc uniformizarea continuă a conţinutului hialoplasmei şi a vacuolei din fiecare
celulă.
A.Difuziunea descendentă
Materiale necesare: soluţie de zaharoză 10 %, decoct din frunze de stejar, eprubete,
stativ.
Mod de lucru: Într-o eprubetă se toarnă o soluţie de zaharoză 10 %, peste care se adaugă,
cu atenţie, prelingând pe peretele eprubetei, un decoct din frunze de Quercus sp. (stejar), care
conţine tanoide de culoare brună. Se obţin astfel două straturi distincte, de culori diferite, a căror
limită se marchează cu un creion dermatograf sau o hârtie gumată. Eprubeta se lasă în repaus
într-un stativ şi, cu timpul, se va putea constata că cele două soluţii se amestecă (figura.1.2).
B.Difuziunea ascendentă
Fig. nr.1.2. Difuziunea Materiale necesare: eprubetă cu
descendentă rezervor lateral, cristale de
după gradientul de concentraţie:
permanganat de potasiu, stativ.
1-soluţie de tanin; 2-soluţie de
zaharoză (după Boldor şi colab., Mod de lucru: Se ia o eprubetă
1983) ce se prelungeşte cu un rezervor
lateral, se umple cu apă, se dă
drumul în apa din ea unui cristal
5
de permanganat de potasiu (KMnO4) şi se lasă în repaus, fixată la un stativ. Cristalul de KMnO4 se
dizolvă, iar moleculele sale se intercalează în toată masa apei, difuzând ascendent (figura1.3).
Fig. nr. 1.3. Difuziunea C.Difuziunea ritmică
ascendentă a
permanganatului de Materiale necesare: sol coloidal de gelatină cu
potasiu, împotriva forţei de bicromat de potasiu, soluţie de AgNO3 20 %, cutie Petri,
gravitaţie (după Boldor şi pipete.
colab., 1983) Mod de lucru: Se prepară un sol coloidal de
gelatină cu bicromat de potasiu şi se toarnă într-o cutie
Petri, într-un strat de 2-3 cm grosime. După gelificare se adaugă cu pipeta, în porţiunea centrală a
suprafeţei acesteia, 2-3 picături dintr-o soluţie de AgNO3 20%. În urma adăugării acesteia apare
imediat o coloraţie roşie datorită formării bicromatului de argint (Ag2Cr2 O7).
Se acoperă cutia Petri cu capacul, căptuşit în prealabil cu hârtie de filtru umectată şi se
aşează la întuneric, pentru a evita reducerea argintului la lumină. După un timp se constată
modificarea culorii picăturilor adăugate, din roşu în galben, datorită trecerii bicromatului de argint în
cromat de argint (Ag2CrO4).Cromatul de argint, difuzând, formează cu gelatina un precipitat alb ce
se depune succesiv, sub formă de inele concentrice, vizibile chiar cu ochiul liber .
II.Osmoza prin membrane semipermeabile
Membranele cu semipermeabilitate strictă nu pot fi străbătute decât de către moleculele de

apă, întrucât ele opresc toate particulele dizolvate (faza dispersă), cristaloide sau coloide.
Difuziunea sau dializa particulelor (ioni sau molecule) este imposibilă prin astfel de membrane.
A.Obţinerea unei membrane semipermeabile prin procedeul Traube
Membranele semipermeabile artificiale sunt membrane coloidale de precipitare, obţinute în

urma reacţiilor chimice dintre două substanţe minerale. Ele sunt de mai multe tipuri.
Materiale necesare: soluţie 5 % de ferocianură de potasiu solvită în apă zaharată proaspăt
preparată, soluţie 5 % de sulfat de cupru, cristale de ferocianură de potasiu, sulfat de cupru, sulfat
de zinc, sulfat de aluminiu, azotat de cobalt, clorură de cobalt, eprubete, cristalizor.
Mod de lucru: Într-o eprubetă se introduc câţiva ml soluţie ferocianură de potasiu 3% în
care se introduce un cristal de sulfat de cupru.
Rezultatul constă în formarea membranei de
Fig.nr. 1.4 „Celula” lui precipitare semipermeabilă de ferocianură cuprică,
Traube: 1 - soluţie de într-un proces care continuă până la consumarea
K4[Fe(CN6)] 3%; 2 -soluţie cristalului (figura1.4).
de CuSO4 concentrată; 3 -
precipitat de Cu2[Fe(CN)6]
cu aspect de membrană; 4
– cristal de Cu SO4 (după
Boldor şi colab., 1983)
2.Studiul celulei vegetale ca sistem osmotic

2.1.Substanţe osmotic active şi osmotic inactive
În dependenţă de concentraţia soluţiei din mediul extern (hipotonică, hipertonică, izotonică)

faţă de concentraţia sucului vacuolar are loc un curent de apă între celula vegetală şi soluţia
externă, prin procese de endosmoză, exosmoză şi izoosmoză. Prin aceste procese, celula
prezintă stări de turgescenţă, plasmoliză şi deplasmoliză.
Caracterul osmotic al schimburilor de apă dintre celule şi mediu constă în manifestarea
fenomenelor de turgescenţă şi plasmoliză, care depind direct de tonicitatea mediului intern al
celulei. Tonicitatea sucului vacuolar este în funcţie de prezenţa în el a aşa-numitelor substanţe
osmotic active.
Sucul vacuolar este o soluţie apoasă în care sunt dizolvate particule (ioni şi molecule) de
substanţe minerale şi de substanţe organice (glucide simple, acizi organici, taninuri, glicozide, acizi
6
aminici, etc.), care având dimensiuni mici, măresc concentraţia soluţiei şi ca urmare „atrag” apa.
Acestea sunt substanţe osmotic active. Substanţele organice cu moleculă mare, precum
amidonul şi proteinele, contribuie puţin la concentrarea soluţiei şi nu „atrag” apa. Acestea sunt
substanţe osmotic inactive.
2.1.1. Evidenţierea substanţelor osmotic active şi osmotic inactive
Materiale necesare: rădăcini tuberizate de Beta vulgaris (sfeclă roşie) sau Daucus carota
(morcov), substanţe osmotic active (organice: zaharoză, glucoză, fructoză, acid citric; minerale:
clorură de sodiu, clorură de potasiu, azotat de potasiu), substanţe osmotic inactive (amidon).
Mod de lucru:Se decapitează două rădăcini tuberizate de sfeclă sau de morcov, se
excavează pe o adâncime de circa 3 cm de la nivelul suprafeţei de secţiune rezultată în urma
decapitării, după care într-una din excavaţii se introduce amidon, iar în cealaltă o substanţă
osmotic activă. Se aşează rădăcinile în poziţie verticală în câte un pahar Berzelius şi se acoperă
cu un clopot de sticlă, pentru a le menţine într-o atmosferă izolată timp de 24 ore (figura2.1.).
Fig. nr.2.1. Evidenţierea substanţelor osmotic active şi a substanţelor osmotic inactive: 1 -

rădăcina de morcov în a cărei excavaţie s-a introdus amidon rămâne neschimbată; 2 - rădăcina
în a cărei excavaţie s-a introdus zaharoză pierde apă: zaharoza extrage apă din pereţii rădăcinii
şi se dizolvă în aceasta, formând o soluţie hiperconcentrată (după Boldor şi colab. 1983)
2.2.Evidenţierea turgescenţei
TURGESCENŢA este starea fiziologică normală a celulelor vegetale bine aprovizionate cu

apă, care oferă o mare rigiditate ţesuturilor, permiţând portul erect al plantelor ierboase şi portul
caracteristic al frunzelor şi ramurilor tinere de la plantele lemnoase. Această stare se realizează
prin schimburile permanente de apă dintre celule şi mediul exterior în fenomene osmotice, cu sens
endosmotic.
¾ În cazul când o celulă vegetală vie se află într-un mediu hipotonic, apa din mediu pătrunde
în ea printr-un curent endosmotic şi celula îşi măreşte volumul, ca urmare a faptului că vacuola
creşte în volum şi a faptului că pereţii celulari se extind uşor.
¾ Elasticitatea peretelui celular este însă redusă, fapt ce face ca el să exercite o
contrapresiune din ce în ce mai mare asupra conţinutului celular. Aceasta este presiunea peretelui
celular, care imprimă celulei o stare de rigiditate, de tensiune, care a primit denumirea de
turgescenţă (de la cuvântul „turgere”, care în limba latină înseamnă a umfla).
¾ Pe măsură ce turgescenţa tinde către valoarea maximă, intrarea apei în celulă datorită
forţei osmotice se face din ce în ce mai încet, până se atinge un echilibru, ca urmare a faptului că
presiunea membranei scheletice asupra conţinutului celular devine egală, de sens invers. În
momentul atingerii acestui echilibru starea de turgescenţă devine maximă şi mişcarea apei se
opreşte.
Materiale necesare: tulpină (scapus) de Taraxacum officinale (păpădie), frunze de Apium
graveolens (ţelină), soluţie de NaCl 20 %.
Mod de lucru (figura 2.2):
1. Despicaţi, pe o oarecare distanţă, baza tulpinii de păpădie sau a peţiolului de ţelină în 4 fâşii.
2. Introduceţi baza acestei tulpini sau a peţiolului într-un vas cu apă.
3. Scufundaţi apoi baza acestei tulpini sau a peţiolului într-o soluţie hipertonică de NaCl 20 %.
Fig.nr.2.2.
Manifestarea 2.3. Evidenţierea plasmolizei
turgescenţei în
ţesuturile unei tulpini PLASMOLIZA (figura 2.3) este un
de păpădie: a - în fenomen citofiziologic de ieşire treptată a
aer; b - în apă; c - în
soluţie hipertonică apei din celulă, în special din vacuolă, atunci
(după Boldor şi când ţesutul este plasat într-o soluţie externă
colab. 1983) hipertonică.
¾ Prin contractarea protoplasmei şi
reducerea volumului celular are loc
7
desprinderea plasmalemei de peretele celular (mai rigid), fenomen care se manifestă prin treptele
plasmolizei (incipientă, concavă şi convexă).
¾ Plasmoliza se produce mai repede atunci când se utilizează un plasmolitic mai puternic.
De asemenea, durata de timp de la începutul plasmolizei şi până la plasmoliza convexă este
determinată de însuşirile fizice ale protoplasmei: vâscozitate, elasticitate etc.
¾ Trebuie reţinute câteva aspecte importante în legătură cu fenomenul plasmolizei: în
natură, nu se întâlnesc celule plasmolizate, decât în cazuri cu totul excepţionale; plasmoliza se
produce numai la celulele vii, deoarece protoplasma acestora joacă rolul membranei
semipermeabile.
Materiale necesare: bulb de Allium cepa (ceapă), lame, lamele, baghete, ac spatulat, brici,
bisturiu, soluţie 1M de azotat de potasiu, hârtie de filtru, microscop.
Mod de lucru: Se efectuează o secţiune prin epiderma inferioară a frunzei bulbului de ceapă
roşie (albă).
1. Secţiunea se aşează pe o lamă într-o picătură de apă distilată. Preparatul se acoperă cu lamela
şi se examinează la microscop cu obiectivul mic.
2. Se aşează de o parte a lamelei o fâşie de hârtie de filtru iar concomitent, pe partea opusă, se
picură cu o baghetă, soluţie 1M de azotat de potasiu.
Fig. nr. 2.3. Etapele plasmolizei

(desen efectuat la microscopul
optic): a - plasmoliză incipientă; b -
plasmoliză concavă; c –
plasmoliză convexă (se observă
filamentele Hecht) (după Boldor şi
colab. 1983)
2.4 Evidenţierea deplasmolizei
DEPLASMOLIZA este fenomenul; de revenire a celulei vegetale plasmolizate, la starea de

turgescenţă, în urma aprovizionării cu apă.
Materiale necesare: bulb de Allium cepa (ceapă), lame, lamele, baghete, ac spatulat, brici,
bisturiu, soluţii 20% de zaharoză şi de glicerol, hârtie de filtru, microscop.
Mod de lucru:Se provoacă mai întâi plasmoliza totală a celulelor dintr-un fragment de
epidermă de la frunzele metamorfozate ale bulbului de ceapă, prin plasarea lui într-o picătură de
soluţie de zaharoză 20%, care pătrunde foarte greu în celule. Aducând o bucată de hârtie de filtru
la o margine a lamelei şi picurând lângă latura opusă o picătură de glicerol 20%, se provoacă
înlocuirea plasmoliticului de sub lamelă.

1.Definiţi următorii termeni: difuziune, osmoză, substanţe osmotic active / inactive, turgescenţă, plasmoliză,
deplasmoliză.
2.Precizaţi rolul osmozei ⁄ difuziunii .
3.Asociaţi corect termenii din cele două coloane (cifrele din coloana A cu literele corespunzătoare din coloana
B).
A.Tip de difuziune B. Reactivi
1.Ascendentă a. Sol coloidal de gelatină cu K2Cr2O7 + AgNO3
2.Descendentă b. Cristal de KMnO4+H2O
3.Ritmică c. Soluţie de zaharoză 10 %+ decoct din frunze de stejar
4.Explicaţi noţiunea membrană semipermeabilă artificială. Indicaţi modalitatea de obţinere a unei astfel de
membrane.
5.Daţi exemple de osmotic active / inactive prezente în celula vegetală.
6. Indicaţi rolul turgescenţei, plasmolizei şi deplasmolizei în activitatea vitală celulară şi în viaţa plantei.
7.Aşezaţi în ordinea firească de desfăşurare următoarele fenomene: plasmoliza, turgescenţa, deplasmoliza.
8
2.5.Studiul pătrunderii apei în celula vegetală

2.5.1 Determinarea presiunii osmotice a sucului celular
În pătrunderea apei în celulă, prin fenomenul osmotic, o pondere deosebită revine presiunii
osmotice a sucului celular numită şi potenţial osmotic celular, presiune a cărei valoare trebuie
să fie mai ridicată decât a mediului, pentru a se produce curentul endosmotic.
Presiunea osmotică (π) reprezintă forţa cu care moleculele substanţei dizolvate apasă
asupra solventului sau diferenţa dintre presiunea de difuziune a apei pure şi presiunea de
difuziune a apei dintr-o soluţie.
Cunoaşterea valorii presiunii osmotice are nu numai o importanţă teoretică, ci şi o importanţă
practică întrucât oferă indicii asupra gradului de aprovizionare cu apă a plantelor, a cărui
cunoaştere este deosebit de importantă în cazul plantelor agricole cultivate în condiţii de irigare.
Pentru calculul presiunii osmotice se foloseşte formula:
π = presiunea osmotică a soluţiei care se determină; π ═CxRxT
C = concentraţia soluţiei a cărei presiune osmotică se determină;
R = constantă ( 0,082);
T = temperatura absolută + temperatura la care se lucrează;
Dacă se determină, printr-o metodă oarecare, concentraţia sucului vacuolar, aplicând

formula de mai sus, se poate stabili valoarea presiunii osmotice a sucului vacuolar, exprimată în
atmosfere. Concentraţia sucului vacuolar se poate determina fie direct cu ajutorul metodei
refractometrice, fie prin determinarea punctului de congelare – indirect, prin metoda
crioscopică. De asemenea, sunt metode, ca de pildă, metoda plasmolitică prin care se caută
soluţia izotonică cu sucul celular şi apoi se introduce valoarea concentraţiei respective în formulă şi
prin calcul se află presiunea osmotică a sucului vacuolar.
2.5.1.1.Determinarea concentraţiei sucului celular prin metoda refractometrică
Materiale necesare: refractrometru, presă, mojar cu pistil, cuţit, planşetă de lemn, baghetă,
pisetă cu apă, cutii Petri, sticlă de ceas, tifon, vată,organe vegetale la care se face determinarea (
tuberculi de Solanum tuberosum (cartof); fruct de Malus pumila (măr); rădăcină tuberizată de
Daucus carota (morcov).
Mod de lucru:Se extrage sucul celular, prin presare cu un cleşte special sau prin
mărunţire, mojarare şi apoi presare.
2.6
2.5
2.4
Fig nr. 2.4. - 2.6.: 4. Refractometru Abbe în poziţie de lucru. 5. Poziţia „peste cap” a refractometrului Abbe
pentru depunerea lichidului de cercetat pe prisma de măsurare. 6. Câmpul lunetei la citirea rezultatului.
1. prisma de iluminare, 2. prismă de măsurare, 3. fereastra prismei de iluminare, 4. olivă pentru racordare la
ultratermostat, 5. tub de cauciuc care uneşte cele două olive, 6. butonul compensatorului de dispersie, 7. luneta, 8.
lupa, 9. butonul de mişcare a blocului de prisme, 10 oglinda, 11 pipetă (după Boldor şi colab., 1983)
9
Sucul celular astfel extras se colectează pe o sticlă de ceas şi apoi se pune o picătură pe prisma
refractometrului (figurile 2.4 -2.6). În funcţie de refractometru, pe acesta se poate citi direct
concentraţia sucului celular sau numai indicele de refracţie. Cunoscând concentraţia, valoarea
acesteia se introduce în formulă şi se calculează presiunea osmotică a sucului celular. Durata
experienţei: 40 min.
2.5.2. Determinarea forţei de sucţiune a celulelor vegetale
Forţa de sucţiune (S) este forţa reală cu care celula absoarbe apă din mediul înconjurător la un
moment dat. Forţa de sucţiune (S) este determinată de diferenţa existentă la un moment dat între
presiunea osmotică π şi presiunea de turgescenţă T:
S=π–T
A. Determinarea forţei de sucţiune prin procedeul refractometric (ARŢIHOVSCKI)
Principiul acestui procedeu constă în stabilirea variaţiilor concentraţiei unor soluţii în care a
stat materialul cercetat: dacă materialul pierde apă în contact cu soluţia, concentraţia şi indicele de
refracţie al soluţiei respective se diminuează, iar în caz contrar creşte. Procedeul constă deci în a
găsi soluţia care, în contact cu materialul vegetal, nu şi-a modificat valoarea indicelui de refracţie
sau a concentraţiei. Concentraţia ei este practic egală cu cea sucului vacuolar din celulele
ţesutului. Cunoscând aceasta se poate calcula, în atmosfere, deficitul presiunii de difuziune.
Materiale necesare: soluţie de zaharoză 1M, eprubete, pipete, stativ, rădăcini tuberizate de
Daucus carota (morcov), frunze de Pelargonium sp., perforator de dopuri.
Mod de lucru:Pentru determinare se introduc în 6 eprubete câte 10 ml dintr-unul din
următoarele lichide: în prima apă distilată, iar în celelalte soluţii de zaharoză de 0; 0,2; 0,4; 0,6;
0,8; 1M, după modelul prezentat în tabelul 2. 1.
Se agită conţinutul fiecărei eprubete din şirul I de eprubete; se iau câte 2 ml de soluţie din
fiecare eprubetă şi se trec în alte 6 eprubete, obţinându-se astfel a doua serie de diluţii (şirul II).
Se introduce apoi în fiecare eprubetă din şirul II aceeaşi cantitate de material vegetal (câte
10 rondele scoase cu un perforator de dopuri din frunze de Pelargonium zonale sau aparţinând
altor specii de plante), materialul fiind lăsat în contact cu respectivele soluţii timp de o oră. Între
timp se determină, cu ajutorul unui refractometru, concentraţia în zaharoză, exprimată în procente
de zaharoză, pentru fiecare soluţie din şirul I de eprubete. Modul de preparare a soluţiilor şi
rezultatele se notează într-un tabel întocmit după modelul prezentat în tabelul 2. 1.
După o oră se determină, în acelaşi mod, concentraţiile soluţiilor din şirul II de eprubete,
notându-le de asemenea în tabel. Se va constata că unele concentraţii se diluează deoarece au
fost hipertonice, iar altele se măresc pentru că au fost hipotonice; soluţia în care nu se
înregistrează nici o variaţie de concentraţie este considerată izotonică cu concentraţia sucurilor
vacuolare ale celulelor ţesutului foliar.
Tabelul nr. 2.1. Modul de preparare a soluţiilor de zaharoză
Concentraţia soluţiilor de ml soluţie de ml apă Concentraţia Concentraţia Diferenţa de

zaharoză pregătit (M) zaharoză 1M distilată iniţială (%) finală (%) concentraţie (%)
0 - 10
0,2 2 8
0,4 4 6
0,6 6 4
0,8 8 2
1,0 10 -
10
B. Determinarea forţei de sucţiune prin procedeul curenţilor (ŞARDAKOV)
Valoarea forţei de sucţiune a materialului vegetal analizat se calculează cu ajutorul

relaţiei:
S= Cx R x T
S = forţa de sucţiune a materialului vegetal [atm];

C = concentraţia soluţiei izotonice [moli];
T = temperatura [0K= 273 + temperatura de lucru din laborator, în 0C];
R = constanta gazelor perfecte (0,08207).
Principiul acestui procedeu şi modul de lucru sunt aceleaşi ca şi în cazul procedeului

refractometric, cu deosebire că determinarea concentraţiei soluţiilor în care au stat probele de
ţesut se face prin compararea densităţii lor cu densitatea soluţiilor iniţiale corespunzătoare din şirul
I de eprubete.
Materiale necesare: 6 eprubete, soluţie de zaharoză 1M, stative, pipete Pasteur, cristale de
albastru de metilen, perforator de dopuri, frunze de Pelargonium zonale.
Mod de lucru:În soluţiile din şirul II de eprubete se introduc câteva cristale de albastru de
metilen, după care se ia cu ajutorul unei pipete Pasteur o coloană de 10 -15 cm de lichid din prima
eprubetă cu material vegetal şi, scufundând-o cu vârful până la mijlocul coloanei de soluţie din
eprubeta corespunzătoare din şirul I, se lasă o picătură în mijlocul coloanei de soluţie şi se
urmăreşte sensul ei de deplasare (figura 2.7).Se repetă, în continuare, această operaţie şi cu
celelalte eprubete pentru a găsi soluţia izotonică cu materialul vegetal. Picătura luată din această
soluţie va rămâne în soluţia iniţială corespunzătoare din şirul I de eprubete în locul în care a fost
depusă. Spre deosebire de acest caz, în soluţiile hipotonice (care se concentrează în urma
schimbului osmotic cu materialul vegetal şi îşi măresc concentraţia) având astfel o densitate mai
mare, picătura se va deplasa în jos, iar în cele hipertonice (care se diluează şi îşi micşorează
densitatea în urma schimbului osmotic cu materialul vegetal), având astfel o densitate mai mică,
picătura se va deplasa în sens ascendent. Se notează într-un tabel, după modelul prezentat la
experimentul A, sensul de deplasare a picăturilor.
Calcularea valorii forţei de sucţiune se face cu ajutorul formulei prezentate la experienţa
anterioară. În cazul când nu se va găsi o soluţie izotonică, aproximarea valorii lui C din formula de
calcul se va face utilizând media concentraţiei celor două soluţii învecinate în care picătura s-a
deplasat în sens descendent, respectiv în sens ascendent.
Durata experienţei: 120 minute

1. Ce reprezintă presiunea osmotică şi ce importanţă
Fig. nr. 2.7. Modul de prezintă cunoaşterea valorii acesteia?
realizare a procedeului 2. Ce substanţe contribuie la realizarea sucului celular la
Şardakov diferite specii vegetale.
(după Boldor şi colab. 3. Enumeraţi metodele utilizate pentru determinarea
1983) concentraţiei sucului celular.
4. Ce este forţa de sucţiune şi cu ajutorul cărei formule
se poate calcula valoarea acesteia?
11
3. Regimul de apă al plantelor
3.1. Absorbţia apei de către plante
În cursul întregii lor vieţi plantele absorb continuu apă din substrat, mai ales cu ajutorul
sistemului lor radicular şi apă în timpul precipitaţiilor, din rouă sau din ceaţă cu ajutorul organelor
lor supraterane, apă ce este eliminată în proporţie de circa 99% în procesul transpiraţiei şi, în
anumite condiţii, prin gutaţie.
Existenţa curentului continuu de apă între sistemul radicular şi organele supraterane
reprezintă o condiţie esenţială a activităţii metabolice şi deci a supravieţuirii plantelor.
La plantele nevasculare de talie mică (criptogame unicelulare, talofite terestre, briofite etc.)
aparatul vegetativ absoarbe apa prin întreaga sa suprafaţă, uneori prin rizoizi, sau prin hialociste -
celule acvifere moarte, ca la Sphagnum palustre).
La plantele vasculare apar rădăcinile, organe de fixare şi de absorbţie, prevăzute cu ţesuturi
conducătoare specializate.
3.1.1. Determinarea intensităţii absorbţiei apei de către plantă
Materiale necesare: potometru (dispozitiv sub forma unui tub curbat cu aspectul literei U,
din sticlă sau plastic), dop de cauciuc, plantă cu rădăcină, parafină, ulei.
Mod de lucru: Potometrul (denumirea vine din limba greacă de la cuvântul “potos” care
înseamnă „a bea”) se umple cu apă (fiartă şi răcită pentru eliminarea gazelor) până la refuz. Se
alege o plantă viguroasă şi cu rădăcinile intacte, care se introduc în potometru prin intermediul
unui dop cu tăietură laterală. Se fixează potometrul la un stativ, se parafinează dopul şi se
introduce o picătură de ulei în tubul gradat al potometrului pentru a împiedica evaporarea lichidului.
Se notează nivelul iniţial al apei în tubul gradat şi după o oră se citeşte pe tubul gradat cantitatea
de apă absorbită de plantă, exprimată
Fig.nr. 3.1. Determinarea intensităţii în ml (figura 3.1).
absorbţiei apei la o plantă crescută în
cultură hidroponică: 1- potometru; 2-dop
3.1.2. Evidenţierea zonei de
de cauciuc perforat şi tăiat pe o parte
pentru fixarea tulpinii plantei; 3- clema absorbţie radiculară a apei
stativului; n- nivelul la care se retrage apa
A. Materiale necesare: plantule,
în tubul gradat al potometrului, în urma
absorbţiei ei de către plantă prin sistemul
eprubete, ulei.
radicular (după Boldor şi colab., 1983).
Mod de lucru: Pentru evidenţierea
rolului diferitelor zone ale rădăcinii în
absorbţia apei, se aşează plantule ce
prezintă o rădăciniţă seminală lungă, în câte o eprubetă în următoarele poziţii ca în figurile de mai
jos (figura 3.2.).
1- apă; 2 –ulei.
Fig. nr. 3.2. Evidenţierea zonei de absorbţie radiculară a apei (după Boldor şi colab., 1983)
a. o plantulă martor se plasează, fixând-o, prin intermediul unui capac de carton prevăzut cu un orificiu
corespunzător şi cu tăietură laterală, astfel ca să fie cu toată rădăcina în apă;
b. o altă plantulă se fixează cu rădăciniţa, astfel ca vârful ei şi zona perilor absorbanţi să fie în apă, iar celelalte zone
în ulei;
c. a treia se aşează cu vârful rădăcinii în apă şi cu zona perilor absorbanţi şi cea situată deasupra ei în ulei;
12
d. o plantulă se aşează cu rădăcina curbată astfel ca vârful şi partea ei superioară să stea în ulei, iar zona perilor
absorbanţi în apă;
e. a cincea plantulă se aşează astfel ca vârful rădăcinii şi zona perilor absorbanţi să stea în ulei, iar restul rădăciniţei
în apă;
Plantulele cu care se lucrează trebuie să fie puţin ofilite, pentru a fi înlăturată rigiditatea
ţesuturilor datorită turgescenţei celulelor, fapt ce permite realizarea poziţiilor rădăcinii, cerute de
experiment.
Interpretare. După un interval de timp se va constata că plantula martor şi cele la care zona perilor absorbanţi s-a
aflat în apă trăiesc, păstrându-şi aspectul normal, iar celelalte, care au avut zona piliferă în ulei, se ofilesc şi pier.
Acest experiment nu trebuie să ducă la concluzia că absorbţia apei este nulă în afara
zonei pilifere, ci doar că este insuficientă pentru a asigura supravieţuirea plantelor.
În vârful rădăcinii (la nivelul zonei meristematice şi zonei netede) absorbţia apei este slabă
deoarece la acest nivel nu există ţesuturi conducătoare capabile să vehiculeze apa. La acest nivel
este absorbită doar apa necesară local, care serveşte la hidratarea coloizilor neoformaţi şi la
sporirea volumului vacuolar în timpul alungirii celulelor.
În zona aspră pătrunderea apei este foarte slabă, deoarece suberul sau suberoidul izolează
ţesuturile periferice vii de apa din sol. Suberul prezintă crăpături ce pot juca rolul unor veritabile
lenticele, permeabile pentru apă şi gaze.
B. Materiale necesare: plantule de Zea mays (porumb) sau de Triticum aestivum (grâu),
microscop, lame, lamele, soluţie de roşu neutru 0,1 % sau albastru de metilen, pahare Berzelius.
Mod de lucru: Plantulele de porumb sau de grâu, cu sistem radicular intact, se introduc cu
rădăcinile în pahare Berzelius care conţin soluţii diluate de roşu neutru sau albastru de metilen.
După o oră se spală rădăcinile cu apă şi se observă macroscopic, colorarea rădăcinilor
numai în zona perilor absorbanţi şi mai puţin în zona aspră.
Prin secţiunile longitudinale ale rădăcinii în zona piliferă şi observarea la microscop cu
obiectivul mic, se poate analiza structura perilor absorbanţi şi zona de pătrundere în rădăcină a
coloranţilor absorbiţi din soluţie.
Interpretare. Experimentul demonstrează că absorbţia apei de către rădăcinile plantelor superioare este localizată în
zona piliferă şi parţial în zona aspră, unde suberul izolează ţesuturile externe ale rădăcinii. Absorbţia nu are loc prin
zona netedă şi piloriză deoarece lipsesc ţesuturile conducătoare capilare de vehiculare a apei.
3.1.3 Evidenţierea influenţei soluţiei externe asupra absorbţiei apei prin rădăcini
Plantele pot absorbi apa din sol numai când soluţia solului este hipotonică faţă de
sucul vacuolar al celulelor rădăcinii.
Materiale necesare: plantule de Pisum Axa epicotilară
sativum (mazăre) sau Phaseolus vulgaris (fasole),
eprubete, stativ. soluţie saturată de clorură de sodiu, Rădăcină principală
microscop, lame şi lamele.

Mod de lucru: Se iau plantule de mazăre sau
de fasole cu rădăcinile de 4-5 cm lungime (figura
3.3). Una se introduce cu rădăcina într-o eprubetă cu
apă de robinet, iar cealaltă se introduce într-o Rădăcini secundare
eprubetă cu soluţie NaCl 25 %. Fig. nr.3.3. Plantulă de 7 zile de Pisum sativum

După 30-40 minute se scot plantulele din
eprubete şi se ţin în mână în poziţie orizontală. Apoi se fac secţiuni în zona perilor absorbanţi, se
aşeză pe o lamă de sticlă în câte o picătură din lichidul respectiv şi se observă la microscop că
perii rădăcinii care au stat în apă sunt turgescenţi, iar perii rădăcinii care au stat în soluţia saturată
de NaCl sunt plasmolizaţi.
Interpretare Se constată că rădăcina ţinută în apă este rigidă, turgescentă, în timp ce rădăcina ţinută în soluţia
concentrată de NaCl este flască, pentru că şi-a pierdut turgescenţa. În primul caz, apa fiind hipotonică faţă de sucul
vacuolar pătrunde în celule printr-un curent de endosmoză. În al doilea caz, soluţia de clorură de sodiu este
hipertonică faţă de sucul vacuolar şi determină ieşirea apei din celule printr-un curent de exosmoză.
13
3.1.4.Evidenţierea absorbţiei foliare
Frunzele sunt capabile să absoarbă o parte din apa căzută pe ele în timpul ploilor, apa de
condensare (din rouă), apa din ceaţă, ba chiar şi vaporii de apă din aer. Absorbţia are loc mai ales
la nivelul cuticulei (deci mai intens decât prin stomate), datorită forţei de sucţiune a celulelor
epidermice. Această absorbţie este rapidă când cuticula este subţire şi discontinuă şi lentă în cazul
când cuticula este groasă.
Materiale necesare: frunze de Hibiscus, Pelargonium, cristalizor cu apă, balanţă analitică
sau de torsiune, vaselină (parafină), hârtie de filtru, baghetă de sticlă.
Mod de lucru:Se detaşează de plantă o frunză cu cuticula subţire (de Hibiscus sau de altă
specie) care se lasă câteva ore să se ofilească puţin, pentru a crea un deficit de apă în ea şi a
favoriza absorbţia.
Se parafinează apoi baza peţiolului, scufundându-l în parafină topită şi apoi se cântăreşte
frunza la o balanţă analitică sau de torsiune .
După cântărire se scufundă frunza într-un cristalizor cu apă şi după o oră se cântăreşte din
nou, după ce apa de pe limb a fost îndepărtată printr-o tamponare uşoară cu hârtie sugativă.
Prin diferenţă se află cantitatea de apă absorbită, care se raportează fie la 100 g de
substanţă proaspătă, fie la unitatea de suprafaţă (1dm2):
1. Pentru raportarea apei absorbite la 100 g substanţă proaspătă se utilizează relaţia :
a x 100
Apa absorbită (g apă % s.pr.) = -----------
în care: m
a = cantitatea de apă absorbită [g];
m = masa iniţială a frunzei [g];
100 = coeficient pentru exprimarea rezultatului în procente.
2. În cazul în care raportarea cantităţii de apă absorbită se face la unitatea de suprafaţă

a frunzei, se determină, după aflarea cantităţii de apă absorbită în intervalul de timp dat, suprafaţa
acesteia prin diferite metode şi se utilizează relaţia:
a
2
Apa absorbită (g apă ⁄ 1dm .) = ----
în care: S
S = suprafaţa frunzei [dm2];
Lucrând cu specii de plante care au celulele epidermice cu grade variate de cutinizare

(Juglans, Begonia, Peperomia) sau de cerificare (Brassica oleracea), se vor constata variaţii în
intensitatea absorbţiei foliare, funcţie de permeabilitatea celulelor epidermice. De asemenea,
experimentul se poate prelungi, cântărind frunzele la diferite intervale de timp, pentru a urmări
dinamica procesului de absorbţie a apei.
Având la bază această proprietate de absorbţie a frunzelor, s-a introdus sistemul de
administrare extraradiculară a îngrăşămintelor minerale, sub formă de soluţii diluate, cu care se
stropesc plantele de cultură în cursul perioadei de vegetaţie.
3.1.5.Evidenţierea absorbţiei apei la plantele acvatice submerse
Plantele submerse, chiar şi cele care au rădăcini, absorb apa prin toată suprafaţa cormului
lor, care este totdeauna lipsită de cuticulă. La speciile lipsite de rădăcini absorbţia apei se face prin
tulpini şi frunze. Întrucât la speciile submerse apa absorbită nu este eliminată deloc prin
transpiraţie, care nu se poate desfăşura în mediul acvatic, ea suferă o distribuire activă în întreaga
plantă, distribuire ce se manifestă prin absorbţia ei predominant pe la părţile bazale ale tulpinii şi
ramurilor şi eliminarea ei la nivelul zonelor mai apicale ale acestora.
Materiale necesare: cristalizor cu apă, ramură a unei plante acvatice submerse (Elodea
canadensis, Myrriophyllum sp., etc.), balanţă analitică, parafină, hârtie de filtru, baghetă de sticlă.
14
Modul de lucru. Se detaşează de plantă o ramură a unei plante acvatice submerse care se
lasă în aer 15 - 20 de minute să se ofilească puţin, pentru a crea un deficit de apă în ea şi a
favoriza absorbţia.
Se parafinează apoi baza ramurii, scufundându-o în parafină topită şi apoi se cântăreşte
ramura la o balanţă analitică.
După cântărire se scufundă ramura într-un cristalizor cu apă şi după o oră (două ore) se
cântăreşte din nou, după ce apa de pe suprafaţa ramurii a fost îndepărtată printr-o tamponare
uşoară cu hârtie sugativă.
Prin diferenţă se află cantitatea de apă absorbită, care se raportează la 100 g de substanţă
proaspătă.
Pentru raportarea apei absorbite la 100 g substanţă proaspătă se utilizează relaţia :
a x 100
Apa absorbită (g apă % s.pr.) = -------
în care: m
m = masa iniţială a ramurii [g];
100 = coeficient pentru exprimarea rezultatului în procente.

1. Enumeraţi organele prin care se realizează absorbţia apei.
2. Motivaţi de ce absorbţia apei este maximă la nivelul perişorilor absorbanţi.
3. Selectaţi răspunsurile corecte:
a. în zona aspră pătrunderea apei este foarte slabă
b. absorbţia apei este nulă / insuficientă în afara zonei pilifere
c. plantele absorb apă când soluţia solului este hipotonică faţă de sucul vacuolar al celulelor rădăcinii
d. aplicarea fertilizatorilor foliari se bazează pe procesul de absorbţie radiculară /absorbţie foliară
4. Cum se realizează absorbţia apei la plantele submerse.
5. Cum se poate determina dinamica procesului de absorbţie foliară a apei.
6. Ce factor intern influenţează intensitatea absorbţiei foliare.
15
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 5
3.2. Studiul conducerii apei în corpul plantelor

3.2.1. Conducerea apei prin vasele de lemn
Apa absorbită din mediu este condusă în întreaga plantă, prin fiecare celulă şi prin fiecare
organ. Dacă plantele se află în condiţii normale, pe măsură ce apa absorbită este eliminată din
corpul lor (în proporţie de până la 90%), noi cantităţi de apă absorbită îi iau locul, astfel încât, în
stare de vegetaţie, prin organismul vegetal trece un curent continuu de apă (figura 3.4).
La cormofite conducerea apei poate avea loc pe cale combinată, intraprotoplasmatică (prin
interiorul celulelor) şi extraprotoplasmatică (prin imbibiţie - pe suprafaţa sau prin pereţii celulozici
şi prin difuziune prin spaţiul liber apos - prin meaturile existente între celule). În afara acestor căi,
au apărut elemente specializate în conducerea apei pe distanţe mari - vasele de lemn, care, fiind
lipsite de un conţinut viu, permit conducerea unui volum mare de apă şi cu viteză sporită. Este
vorba de translocaţia sevei brute, care se interpune între conducerea orizontală a apei în
parenchimurile radiculare şi conducerea ei în sens orizontal în parenchimurile organelor
supraterane.
xilem
xilem
ţesut
stomată lacunos
floem
xilem
vase de lemn
Rădăcină secundară
peri absorbanţi
cortex
Apă şi săruri minerale Sistem radicular
xilem
floem
Fig. nr.3.4 Schema conducerii sevei brute în corpul plantei
3.2.1.1.Evidenţierea conducerii apei prin vasele de lemn
A. Materiale necesare: flori albe de Galanthus sp. (ghiocel) sau Convallaria majalis
(lăcrămioară) ori tulpini de plantule etiolate de Phaseolus vulgaris (fasole), Lupinus sp. (lupin),
soluţii colorate (eosină 0,1% sau fucsină 0,1%), cristalizoare, bisturiu.
Mod de lucru: Se secţionează sub o soluţie colorată (eosină sau fucsină) pedunculul unei
flori albe şi, lăsându-l cu baza în colorant, se constată după un timp, că nervurile petalelor se
colorează în roşu, ceea ce demonstrează că apa colorată circulă prin xilem.
B. Materiale necesare: frunza de la o specie de Liliaceae sau de Gramineae, vas cu apă,
bisturiu.
Mod de lucru: Se taie dintr-o frunză de liliacee (Aspidistra) sau de graminee (Zea mays),
două segmente dreptunghiulare, cu laturile de 6/4 cm, astfel ca, la un segment nervurile să fie
paralele cu latura mare, iar la celălalt cu latura mică. Se introduc cu una din laturile mici într-un vas
care conţine un strat subţire de apă şi se lasă în repaus. După un interval de timp, se va constata
că segmentul care nu are nervurile împlântate cu un capăt în apă se ofileşte la extremitatea situată
16
în aer, în timp ce celălalt rămâne turgescent. Acest fapt demonstrează că apa poate fi condusă la
distanţe mari prin vasele de lemn, în timp ce conducerea ei de la celulă la celulă se face
anevoios.
3.2.2.Mecanismele care contribuie la ascensiunea sevei brute
Urcarea apei prin ţesutul conducător lemnos este rezultanta unui ansamblu de forţe
interne (presiunea radiculară, forţa de aspiraţie a frunzelor, coeziunea, capilaritatea şi
imbibiţia) care acţionează diferenţiat, în funcţie de faza de vegetaţie a plantelor şi de evoluţia
factorilor externi. Mecanismele principale care intervin în mişcarea sevei brute sunt forţa de
sucţiune a celulelor din frunze sau apelul foliar (aspiraţia foliară) şi forţa de împingere a
celulelor rădăcinii sau presiunea radiculară.
3.2.2.1 Evidenţierea rolului forţei de aspiraţie a frunzelor în ascensiunea sevei brute
Principiu. După apariţia frunzelor, rolul principal în urcarea apei revine forţei de aspiraţie a
frunzelor, ca forţă motrice superioară care funcţionează permanent zi şi noapte, din primăvară
până în toamnă, datorită procesului de transpiraţie la nivelul foliar. Transpiraţia intensă duce la
crearea unui deficit de presiune în vasele de lemn. Acest deficit de presiune se transmite prin
vasele de lemn din nervurile frunzelor, în lungul plantei, până la nivelul ramificaţiilor sistemului
radicular.
Materiale necesare: tub de sticlă cu lungimea de 50-60 cm lărgit la un capăt (asemănător cu
cel utilizat la confecţionarea osmometrului de tip Dutrochet), stativ metalic, cristalizor cu mercur,
ramuri de conifere cu frunziş bogat (Thuja, Taxus).
Mod de lucru: Printr-un dop de cauciuc cu orificiu corespunzător şi cu tăietură laterală se
trece o ramură de conifere în aşa fel ca frunzele să fie în partea superioară şi se fixează dopul la
capătul lărgit al tubului de sticlă. Prin capătul opus se umple tubul cu apă fiartă şi răcită (pentru
eliminarea gazelor dizolvate în ea). După umplerea tubului până la refuz, se astupă capătul îngust
al acestuia cu un deget şi se introduce într-o cuvă cu mercur, după care se fixează tubul la un
stativ metalic. După un timp se constată că mercurul începe să se ridice în porţiunea îngustă a
tubului (figura 3.5), ca urmare a faptului că apa eliminată prin transpiraţia ramurii este înlocuită cu
apa din tub. În tubul îngust, omolog cu un vas de lemn, se crează un deficit de presiune (transmis
de la nivelul frunzelor prin ramură), care fiind mai mică decât presiunea atmosferică, determină
urcarea în tub a mercurului.
3.2.2.2 Evidenţierea rolului forţelor de coeziune ale

Fig. nr.3.5. moleculelor de apă în transmiterea deficitului de presiune
Evidenţierea în vasele de lemn (METODA ASKENASY)
rolului forţei de
aspiraţie a
frunzelor în Principiu: Forţele de coeziune ale moleculelor de apă
ascensiunea joacă un rol considerabil în ascensiunea sevei brute, în cazul
sevei bruteexistenţei unui deficit de presiune în vasele de lemn.
1- vas cu mercur;
2- apă fiartă şi Materiale necesare: pâlnie prelungită printr-un tub de
sticlă, sativ metalic, cristalizator cu mercur, gips, apă fiartă şi
răcită (după
răcită, hârtie de filtru.
Boldor şi colab.,
1983). Mod de lucru:În pâlnia de sticlă tapetată cu hârtie de
filtru se toarnă o pastă consistentă de gips. După
solidificarea gipsului se umple tubul până la refuz cu apă
fiartă şi răcită (pentru a scoate gazele dizolvate în ea) şi apoi,
astupând cu un deget capătul lui inferior, se introduce tubul
cu baza într – o cuvă cu mercur şi se fixează la un stativ. După un timp se constată faptul că
mercurul urcă în tub (figura 3.6) datorită evaporării apei la suprafaţa gipsului, iar apa evaporată se
înlocuieşte cu apa existentă în capilarele gipsului şi în tubul de sticlă.
Interpretare :Atât timp cât înălţimea coloanei de mercur nu depăşeşte circa 760 mm (presiunea hidrostatică de o atmosferă),
modelul descris funcţionează ca un tub Toricelli, în care urcarea mercurului se datoreşte presiunii amosferice. Urcarea
mercurului la înălţimi care depăşesc valoarea corespunzătoare presiunii atmosferice (urcarea lui în porţiunea h* din figura de
mai sus) se datoreşte coeziunii moleculelor de apă, care permite coloanei de apă să nu se întrerupă. Coloana de apă este
supusă de fapt, la două forţe : una dirijată în jos (datorită greutăţii coloanei de mercur), iar cealaltă dirijată în sus (datorită
forţelor de capilaritate şi de tensiune superficială).
17
Coeziunea moleculelor de apă este indispensabilă pentru menţinerea intactă a coloanei de apă atunci când deficitul de
presiune depăşeşte 1 atmosferă şi în lipsa ei, coloana de apă s-ar rupe.
Fig.nr.3.6. 3.3. Eliminarea apei din corpul plantelor

Evidenţierea rolului
forţelor
de coeziune ale
Apa absorbită şi vehiculată în plante este
moleculelor de eliminată la nivelul organelor aeriene, îndeosebi prin
apă frunze, fie sub formă de vapori în procesul de
în transmiterea transpiraţie, fie sub formă de picături în procesul de
deficitului de gutaţie.
presiune în vasele
de lemn. 1- gips; 2- 3.3.1. Transpiraţia
apă fiartă şi răcită; 3-
vas cu mercur; b- Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin
detaliu din suprafaţa
ostiolele stomatelor şi în mod accesoriu prin
de evaporare
traversarea cuticulei; o mică parte a vaporilor de apă
(după Boldor şi
este eliminată şi la nivelul lenticelelor. Transpiraţia
colab., 1983).
prin stomate reprezintă, în medie, 90% din transpiraţia
totală a plantelor. Stomatele se găsesc în epiderma frunzelor şi ale tulpinilor nesuberificate. Ele
sunt repartizate mai ales pe faţa inferioară la frunzele care stau în poziţie orizontală (frunze
hipostomatice), iar la frunzele cu port mai mult sau mai puţin vertical, se găsesc pe ambele feţe ale
acestora (frunze amfistomatice). În cazuri mai rare, stomatele se găsesc numai pe faţa superioară
a frunzelor: este cazul frunzelor natante de la plantele acvatice, care sunt epistomatice.
A.EVIDENŢIEREA TRANSPIRAŢIEI PRIN PROCEDEUL HALES (CONDENSAREA PE UN PERETE RECE A

VAPORILOR DE APĂ EMIŞI)
Materiale necesare: ghiveci cu plante de Pelargonium sp., balon Erlenmeyer, dop de

cauciuc prevăzut cu orificiu şi cu tăietură laterală, parafină, stativ metalic, inel metalic.
Mod de lucru:Se introduce într-un balon Erlenmeyer o ramură cu frunze, nedetaşată de
plantă şi se astupă gura balonului cu un dop de cauciuc prevăzut cu dop şi cu tăietură laterală prin
care trece ramura. La nevoie se parafinează dopul pentru a realiza o bună etanşare şi se aşează
apoi balonul în poziţie convenabilă pe inelul unui stativ metalic.
După un timp, vaporii de apă emişi în urma transpiraţiei frunzelor se condensează pe pereţii
balonului.
B. EVIDENŢIEREA TRANSPIRAŢIEI PRIN PROCEDEUL STAHL (MODIFICAREA CULORII UNEI SUBSTANŢE

SIMPATICE)
Această metodă utilizează substanţele simpatice, substanţe ce au proprietatea de a avea

o anumită culoare în stare hidratată şi o altă culoare în stare anhidră. Astfel de substanţe sunt
sărurile de cobalt ce prezintă o culoare albastră în stare uscată şi o culoare roz în stare
umedă.
Materiale necesare: ghivece cu plante de Pelargonium sp., Tradescantia sp. sau o altă
specie, pătrăţele de hârtie de filtru îmbibate în soluţie de clorură de cobalt 5 %, lamele, vaselină.
Mod de lucru: Se taie pătrate cu latura de 1cm dintr-o hârtie impregnată în prealabil cu o
soluţie de CoCl2 5% şi uscată după impregnare. Se fixează pe suprafaţa unei frunze o astfel de
hârtie, cu ajutorul unei lamele, ale cărei margini au fost unse în prealabil cu vaselină, pentru a
realiza o bună etanşare. Se constată că hârtia îşi schimbă culoarea din albastră în roz.
Interpretare. Schimbarea culorii hârtiei „simpatice” se datorează faptului că, clorura de cobalt s-a hidratat cu
vaporii de apă emişi de frunză prin transpiraţie.
C. DETERMINARE A INTENSITĂŢII TRANSPIRAŢIEI PRIN METODA CÂNTĂRIRILOR RAPIDE ( METODA

DE MOMENT A LUI L.A. IVANOV)
Transpiraţia propriu-zisă se raportează fie la suprafaţă (grame apă/dm2/h) fie la masa

(proaspătă sau uscată) a materialului vegetal (mg apă/ g material vegetal /h.).
18
Principiu. La frunze detaşate de plantă procesul fiziologic de transpiraţie continuă normal
încă 5 - 10 minute după care urmează o deshidratare lentă a ţesuturilor. Pentru a determina ritmul
transpiraţiei la diferite specii vegetale se foloseşte o metodă gravimetrică, de mare precizie şi
rapid de executat.
Materiale necesare: balanţă de torsiune, cronometru, bisturiu, plante.
Mod de lucru:Se detaşează frunza de pe plantă. Imediat se aşează frunza pe platanul
balanţei de torsiune, se notează masa frunzei şi se repetă cântăririle la intervale scurte de timp (1-
2 -3 minute). Concomitent se poate lucra cu balanţa de torsiune la mai multe specii vegetale,
funcţie de rapiditatea efectuării cântăririlor. Rezultatele obţinute se notează într-un tabel.
Interpretare. Prima cântărire reprezintă masa iniţială a frunzei (mi), iar celelalte cântăriri (mf) dau prin diferenţă
cantităţile de apă eliminate de frunze prin transpiraţie în intervalul de timp respectiv.
Intensitatea transpiraţiei se calculează după formula: (mi - mf)

în care: ---------------------------
mi – masa iniţială a frunzei ( în grame); Pxt
mf = masa finală (după 1-2-3 minute) a frunzei (în grame);
60 = factor de raportare a intensităţii transpiraţiei la unitatea de timp (o oră);
P = parametrul frunzei faţă de care se face raportarea intensităţii transpiraţiei (masa ei
iniţială în grame sau suprafaţa ei în dm2);
t = durata determinării (în minute).
3.3.2. Gutaţia
Gutaţia este procesul fiziologic de eliminare a apei sub formă de picături, într-o
atmosferă încărcată cu vapori de apă. Gutaţia are loc când transpiraţia este redusă sau nulă, în
timp ce absorbţia radiculară a apei este intensă. Gutaţia suplineşte transpiraţia, permiţând urcarea
sevei în plantă, intervenind ca o ,,supapă de siguranţă ,, care limitează turgescenţa ţesuturilor, fără
ca să se întrerupă absorbţia apei. Eliminarea apei are loc prin hidatode sau stomate acvifere, în
preajma cărora se află terminaţiile vaselor lemnoase. Este un fenomen răspândit în natură, fiind
evidenţiat la peste 300 genuri de plante. Este foarte intensă la plantele ecuatoriale şi tropicale de
pădure. În regiunile noastre gutaţia este redusă şi are loc mai ales în timpul nopţilor umede de
vară.
►Evidenţierea fenomenului de gutaţie
Materiale necesare: ghiveci cu plante tinere: Triticum aestivum (grâu), Hordeum vulgare
(orz), sau Zea mays (porumb) de 8-10 zile; clopot de sticlă, cristalizor cu apă.
Mod de lucru: Se udă bine solul dintr-un ghiveci în care cresc plante tinere, după care se
acoperă etanş ghiveciul cu un clopot de sticlă, sub care se pune şi un cristalizor cu apă, pentru a
realiza o atmosferă internă bogată în vapori de apă. Se ţine ansamblul într-un loc întunecos şi
călduros şi se constată după câteva ore, apariţia în vârful fiecărei frunze a unei picături de apă,
care, mărindu-se, lunecă în lungul frunzei, în locul ei apărând alta (fotografia 1). Apa gutată conţine
diferite substanţe dizolvate în ea, în special săruri minerale. Dacă se evaporă câteva picături de
apă de gutaţie, luate pe o lamă de microscopie, se obţine un reziduu albicios.

Foto.nr.1.Evidenţierea 1. Enumeraţi: căile de conducere a apei în corpul plantelor
gutaţiei la plantule de superioare; forţele care determină ascensiunea sevei brute
Sorgum sudanense în corpul plantei.
2. Selectează răspunsul corect pentru următoarele
afirmaţii:
A. Stomatele sunt localizate:
a. în epiderma frunzelor
b. în epiderma tulpinilor nesuberificate
c. în epiderma rădăcinii
B. Forţa de aspiraţie a frunzelor creşte atunci când:
a. transpiraţia este redusă
b. solul este bine aprovizionat cu apă
3.Enumeraţi procesele prin care se elimină apa din plante şi indicaţi 4 deosebiri dintre ele.
4.Precizaţi traseul urmat de apă după absorbţie până la eliminare.
19
4.Nutriţia minerală a plantelor
4.1. Compoziţia chimică a plantelor
Evidenţierea elementelor minerale care intră în compoziţia plantelor se poate face prin analize
chimice din cenuşă (utilizând reacţii de culoare, de precipitare, sub formă de cristale specifice
observabile la microscop - cristaloscopice); metode histochimice sau prin alte procedee.
4.1.1. Metoda chimică (analiza chimică a cenuşii)

Cenuşa sau reziduul mineral rezultat după calcinarea materialului vegetal prezintă o
compoziţie chimică complexă. Conţinutul plantelor în cenuşă este variabil cu specia, vârsta
plantelor, organele supuse analizei, condiţiile de mediu în care au crescut plantele. Un conţinut
mare de cenuşă au leguminoasele şi plantele ruderale. Frunzele plantelor conţin până la 50 %
săruri minerale din substanţa uscată. Rădăcinile sunt mai sărace în substanţe minerale decât
organele supraterane – conţin între 2-15 % săruri minerale din substanţa uscată; seminţele conţin
între 1-8 % săruri minerale din substanţa uscată. Elementele bazice se găsesc în plante fie sub
formă de săruri ale acizilor minerali (cloruri, fosfaţi, sulfaţi etc.), fie sub formă de săruri (ce
hidrolizează bazic) ale acizilor organici (citraţi, malaţi, oxalaţi, tartraţi etc). Aceste săruri se
transformă prin incinerare simplă în carbonaţi. Datorită prezenţei carbonaţilor şi fosfaţilor ce
hidrolizează bazic, cenuşa are un caracter alcalin, titrabil, care este cu atât mai pronunţat cu cât
este mai bogată în carbonaţi.
4.1.1.1.Evidenţierea elementelor minerale din cenuşă
Pentru a evidenţia elementele minerale din cenuşa plantelor se pregătesc trei extracte
de cenuşă, după cum urmează:
1.într-un pahar Erlenmeyer se amestecă 3g cenuşă cu 100ml apă distilată, se
încălzeşte 2-3 minute la flacăra unui bec de gaz, apoi se filtrează conţinutul prin hârtie de filtru.
Din extractul obţinut se identifică clorul şi potasiul;
2.într-un pahar Erlenmeyer se amestecă 3g cenuşă cu 100ml soluţie de acid clorhidric 5%,
se încălzeşte 5 minute la flacăra unui bec de gaz, apoi se filtrează conţinutul prin hârtie de
filtru. Din extractul obţinut se identifică fierul, calciu, sulfaţii precum şi carbonaţii;
3.într-un pahar Erlenmeyer se amestecă 3g cenuşă cu 100ml soluţie de acid azotic 5 %, se
încălzeşte 5 minute la flacăra unui bec de gaz, apoi se filtrează conţinutul prin hârtie de filtru.
Din extractul obţinut se identifică fosforul.
A. Evidenţierea chimică a clorului
Materiale necesare: extract apos de cenuşă, eprubete, pipete, soluţie de acid azotic 5%
(concentrat), soluţie de azotat de argint 3 %.
Mod de lucru:Într-o eprubetă se tratează 3-5 ml extract apos de cenuşă cu câteva picături
de acid azotic 5 % şi câteva picături de soluţie de azotat de argint 3 %. În prezenţa clorului se
formează un precipitat alb de clorură de argint, conform reacţiei:
KCl + Ag NO3 → Ag Cl + KNO3
B. Evidenţierea microchimică a potasiului

Materiale necesare: extract apos de cenuşă, lame de microscopie, soluţie de
hexanitrocupriat de sodiu şi plumb, baghetă, bec de gaz, microscop.
Mod de lucru: Pe o lamă de microscopie se aşează 1-2 picături de extract apos şi se
evaporă la flacăra unui bec de gaz, până la uscare. După răcire se adaugă o picătură de
hexanitrocupriat de sodiu şi plumb, în prezenţa căruia apar cristale caracteristice de
hexanitrocupriat de potasiu şi plumb (figura 4 .1.), colorate în verde albăstrui închis.
Fig. nr.4.1. Cristale de hexanitrocupriat de
potasiu şi plumb(după Boldor şi colab.
1983)
20
C. Evidenţierea fierului
Materiale necesare: extract clorhidric de cenuşă, soluţie de ferocianură de potasiu 10%,
soluţie de sulfocianură de amoniu ( NH4 SCN) 5%, eprubete, pipete.
Mod de lucru:
a) Într-o eprubetă se introduc 2-3 ml extract clorhidric de cenuşă care se tratează cu câteva
picături dintr-o soluţie de ferocianură de potasiu 10%. Se obţine un precipitat de culoare albastră
de ferocianură ferică (albastru de Berlin), conform reacţiei:
4 Fe Cl 3 + 3 K4 [Fe (CN)6 ] → Fe 4 [Fe (CN)6 ]3

+ 12 KCl
b) Într-o eprubetă se introduc 5 ml extract clorhidric şi se tratează cu 1- 2 ml soluţie de sulfocianură

de potasiu 5 %. Se obţine o coloraţie roşu - închis, datorită formării sulfocianurii ferice, conform
reacţiei:
Fe Cl3 + 3 KSCN → Fe (SCN )3 + 3 KCl
D. Evidenţierea calciului
Materiale necesare: extract clorhidric de cenuşă, soluţie de acid sulfuric 10 %, soluţie de
oxalat de amoniu 5 %, pipete, eprubete.
Mod de lucru: Într-o eprubetă se introduc 5 ml extract clorhidric şi se tratează cu 1-2 ml
soluţie acid sulfuric 10 %. Se formează cristale aciculare de ghips, conform reacţiei:
Ca Cl2 + H2 SO4 → Ca SO4 + 2HCl
E. Evidenţierea carbonaţilor
Materiale necesare: cenuşă, soluţie de acid clorhidric 10 %, soluţie hidroxid de bariu 2‰,
balon Erlenmeyer, dop de cauciuc găurit, tub de sticlă îndoit, eprubete, pipete, bec de gaz.
Mod de lucru: Se cântăresc 2-3 grame de cenuşă, se introduc într-un balon Erlenmeyer şi
se adaugă 10-15 ml acid clorhidric 10%. Se etanşează cu dop de cauciuc prin care trece un tub de
sticlă îndoit astfel încât capătul lui liber să poată fi introdus într-o eprubetă cu hidroxid de bariu. Se
încălzeşte uşor balonul la flacăra unui bec de gaz timp de 1-2 minute. În urma reacţiei carbonaţilor
din cenuşă cu acidul clorhidric se produce în balon o efervescenţă, datorită punerii în libertate a
dioxidului de carbon (figura 4.2.). Reacţiile care au loc sunt următoarele:
K2 CO3 +2HCl → H2CO3 + 2 KCl

Fig. nr.4.2.
H2 CO3 → CO2 + H2O
Evidenţierea
carbonaţilor din
Dioxidul de carbon format va barbota în soluţia de cenuşă
hidroxid de bariu din eprubetă. Soluţia din eprubetă se va (după Boldor şi
tulbura ca urmare a formării carbonatului de bariu colab., 1983)
insolubil, conform reacţiei:
CO2 + Ba(OH)2 → BaCO3 + H2O
Dacă în soluţia de hidroxid de bariu se barbotează o cantitate mai mare de dioxid de carbon,
precipitatul de carbonat de bariu format se va dizolva, rezultând bicarbonatul de bariu solubil
după reacţia: BaCO3 + H2O ⇄ Ba(HCO3)2
Prin încălzire dioxidul de carbon se degajă şi precipitatul de carbonat de bariu reapare în

eprubetă.
F. Evidenţierea sulfaţilor
Materiale necesare: extract clorhidric de cenuşă, soluţie de clorură de bariu 5 %, soluţie de
acetat de plumb 5 %, eprubete, pipete.
21
Mod de lucru: Se introduc într-o eprubetă 2-3 ml extract clorhidric peste care se adaugă
câteva picături dintr-o soluţie de acetat de plumb 5 %. Se constată formarea unui precipitat alb,
cristalin, de sulfat de plumb, conform reacţiei:
K2 SO4 + (CH3- COO)2 Pb → Pb SO4 + 2 CH3—COOK
G. Evidenţierea fosforului
Materiale necesare: extract azotic de cenuşă, soluţie de molibdat de amoniu 10%, acid
azotic concentrat, eprubete, pipete.
Mod de lucru: Se pune o picătură de extract azotic de cenuşă pe o lamă de microscopie, iar
alături de ea se pune o picătură de molibdat de amoniu 10% amestecat cu o picătură de acid
azotic concentrat. Se unesc cele două picături cu un capilar de sticlă şi după o uşoară încălzire
(50-60˚C ) la linia de unire dintre picături apar cristale galbene romboedrice de fosfomolibdat
de amoniu (figura 4.3), care se observă la microscop.
Fig. nr.4.3. 4.1.2. Alte procedeee de evidenţiere a elementelor chimice

Cristale de
fosfomolibdat de
din corpul plantei
amoniu (după
Boldor şi colab., În cenuşa plantelor nu se găseşte azot deoarece la
1983)
temperaturi ridicate, compuşii minerali ai azotului sunt
descompuşi, iar azotul se volatilizează sub formă de oxizi, amoniac sau chiar azot molecular. De
aceea azotul (existent în corpul plantelor sub formă de azot nitric, azot amoniacal şi azot amidic)
se identifică numai din ţesutul vegetal proaspăt sau uscat (din extracte apoase).
4.1.2.1.Evidenţierea azotului nitric ( NO3 - )
Materiale necesare: plante cu conţinut ridicat de nitraţi (Begonia sp., Urtica dioica,
Tradescanţia virginica, Pelargonium sp.) soluţie de difenilamină, soluţie de brucină, acid sulfuric
concentrat, sticle de ceas, brici, pahare Erlenmeyer, pipete.
Mod de lucru:Secţiunile prin tulpini sunt tratate cu picături din soluţia de difenilamină. Se
constată apariţia instantanee a coloraţiei albastru intens.
Interpretare. În prezenţa nitraţilor din ţesuturi, difenilamina (incoloră) se oxidează şi trece în tetrafenil hidrazină
(albastră). Intensitatea coloraţiei în albastru depinde de conţinutul de anioni NO3. Treptat, culoarea albastră trece
în negru datorită acidului sulfuric din compoziţia reactivului care carbonizează ţesuturile. Acest test colorimetric
se mai poate aplica la determinarea azotului nitric din peţiolul frunzei de la specii legumicole şi viţa de vie.
4.1.2.2.Evidenţierea azotului nitros ( NO2 -)
Materiale necesare: plante de Amaranthus retroflexus, acid sulfuric concentrat, iodură de

potasiu amidonată (părţi egale de soluţie KI 1% şi soluţie de amidon 1%), pahare Erlenmeyer,
pipete, bec de gaz.
Mod de lucru: Se prepară un extract apos concentrat, prin fierberea în apă distilată a
câtorva fragmente de tulpini de Amaranthus retroflexus. Se iau într-o eprubetă 5-6 ml extract apos;
se adaugă câţiva ml de acid sulfuric concentrat şi o cantitate dublă de iodură de potasiu
amidonată. În urma reacţiilor chimice care au loc între reactivi şi anionul NO2– din ţesuturi se
eliberează iodul care colorează în albastru amidonul din iodura de potasiu amidonată.
Interpretare. Cu cât conţinutul de nitriţi este mai mare, cu atât culoarea albastră apare mai repede. La un conţinut
sărac în nitriţi, coloraţia albastră se obţine după 15- 30 minute. Eliberarea iodului din iodura de potasiu amidonată se
realizează conform reacţiilor: 2KNO2 + H2 SO4 → K2 SO4 + 2HNO2
2KI + H2SO4 → K2SO4 +2HI
2HNO2 + 2HI → 2NO + 2H2O + I2
22
4.1.2.3.Evidenţierea azotului amoniacal
Materiale necesare: rădăcini tuberizate de Beta vulgaris (sfeclă) sau bulb de Allium cepa
(ceapă), soluţie de KOH sau NaOH 10 %, soluţie de fenolftaleină 1 %, reactiv Nessler, pahare
Erlenmeyer cu dop de cauciuc şi tub recurbat, pipete, eprubete, bec de gaz.
Mod de lucru:
a) Într-un pahar Erlenmeyer se introduc 5 - 10 g fragmente de rădăcină de sfeclă sau bulb
de ceapă, tăiate mărunt. Se adaugă 25 - 30 ml soluţie de KOH sau NaOH 10%; se astupă balonul
cu un dop de cauciuc străbătut de un tub de sticlă al cărui capăt extern este introdus într-o
eprubetă care conţine 10 -15 ml de apă distilată şi 1- 2 picături de fenolftaleină 1 % ca indicator.
Se încălzeşte uşor conţinutul paharului la flacăra unui bec de gaz. În urma degajării amoniacului
pe seama sărurilor de amoniu din celule, fenolftaleina se colorează în roşu, mai mult sau mai
puţin intens, în funcţie de cantitatea de amoniac ce se degajă.
b) Dacă în locul eprubetei cu fenolftaleină se aşează o eprubetă cu reactiv Nessler diluat
cu apă distilată se obţine un precipitat galben- portocaliu, a cărui cantitate este în funcţie de
cantitatea de amoniac degajat.
4.2 Solul
Solul constituie un suport mecanic ce permite fixarea plantelor, dar în acelaşi timp
este o sursă de săruri minerale, gaze şi apă pentru ele.Solul, natural sau modificat de om, se
caracterizează printr-o compoziţie organo-minerală complexă. El apare constituit din trei categorii
de substanţe, corespunzătoare celor trei stări de agregare ale materiei:
- substanţe solide, care constituie faza solidă sau materia solidă a solului;
- apa încărcată cu substanţe solubilizate şi coloidal dispersate, care reprezintă faza lichidă
solului;
- aerul (cu conţinut de azot, oxigen, dioxid de carbon, alte gaze, vapori de apă), care
formează faza gazoasă a solului.
Din cuprinsul acestui complex natural mai face parte şi lumea vie (a mezofaunei şi
microorganismelor), care este agentul principal al transformărilor ce au loc în sol.
Analizele chimice ale solului pot fi efectuate pe probe proaspete, adică cu umiditatea ce o
au în momentul recoltării, sau pe probe uscate la aer. Prin uscarea solului se produc însă
modificări care afectează rezultatul analizelor cantitative pentru unele substanţe din compoziţia lui.
4.2.1. Proprietăţile solului în legătură cu apa

4.2.1.1.Evidenţierea apei din sol
Materiale necesare: sol uscat la aer, sită de 2mm, eprubete, balanţă tehnică, spatulă, bec
de gaz.
Mod de lucru: Se ia din proba de sol cernută printr-o sită de 2mm, o cantitate de 2-3 g şi se
introduce într-o eprubetă. Se încălzeşte conţinutul eprubetei la flacăra mică a unui bec de gaz,
ţinând eprubeta în poziţie înclinată. După 1-2 minute se va observa în apropierea gurii eprubetei
(unde pereţii rămân mai reci), apariţia unor picături de apă care provin din sol.
Evidenţierea aerului din sol
Materiale necesare: sol uscat la aer, cilindru gradat, spatulă, baghetă de sticlă.
Mod de lucru: Se introduce într-un cilindru gradat de 100 ml, sol uscat la aer şi cernut prin
sita de 2 mm, până la diviziunea de 50 ml. Se toarnă peste solul din cilindru 50 ml apă distilată,
amestecând în acest timp solul cu o baghetă de sticlă. Apa va dezlocui aerul din sol, fapt ce duce
la scăderea nivelului ei în cilindrul gradat. Cantitatea de aer din solul cercetat va fi egală cu
diferenţa (în ml) dintre diviziunea 100 de pe cilindru şi diviziunea la care se află meniscul apei la
sfârşitul experimentului. Prin permeabilitate se înţelege proprietatea pe care o are solul de a
lăsa apa să se infiltreze în profunzime.
4.2.1.2.Evidenţierea permeabilităţii solului
Prin permeabilitate se înţelege proprietatea pe care o are solul de a lăsa apa să se

infiltreze în profunzime.
23
Materiale necesare: tub Wolff, cilindru gradat, spatulă, baghetă de sticlă, nisip, pietriş.
Mod de lucru: Se introduce puţină vată în porţiunea în formă de pâlnie a tubului; se umple
apoi această porţiune cu nisip sau pietriş şi se introduce peste acest strat sol pe o înălţime de 16
cm. După efectuarea acestor operaţii se fixează tubul la un stativ şi se toarnă apă peste solul din
el. Coloana de apă din tub trebuie să aibă permanent o înălţime de 8 cm, ceea ce impune
menţinerea ei, pe cât posibil, la un nivel constant. După ce spaţiile lacunare din sol s-au umplut cu
apă şi aceasta începe să picure din tub, se colectează această apă într-un cilindru de 50 ml. Se
notează timpul în care se colectează 50 ml de apă şi se calculează prin regula de trei simplă,
gradul de permeabilitate, care se exprimă în ml apă pe oră. Tubul Wolff poate fi înlocuit cu un
tub de sticlă cu diametrul de 3-4 cm, terminat la un capăt cu o pâlnie.
4.2.2 Reacţia solului
Soluţia solului conţine apă, substanţe dizolvate şi menţinute în soluţie împotriva forţei
gravitaţionale. Compoziţia soluţiei solului variază considerabil în funcţie de speciile de plante,
natura rocii mamă, textura solului.
Reacţia solului este dată de raportul existent între ionii de hidrogen ( H+) şi cei de
oxidril (OH-) aflaţi în soluţia solului. În funcţie de raportul existent între aceşti ioni, soluţia solului
poate avea o reacţie acidă, neutră sau alcalină. Această reacţie se exprimă convenţional prin
valorile de pH, ce reprezintă cologaritmul concentraţiei ionilor de hidrogen. Valorile de pH
cuprinse între 1-7 indică o reacţie acidă, între 7-14 o reacţie alcalină, iar valoarea 7 corespunde
unei reacţii neutre.
4.2.2.1.Determinarea pH solului cu soluţie de salicilat de sodiu

Materiale necesare: sol, eprubete, dop de cauciuc, soluţie salicilat de sodiu 5 %, cilindru
gradat .
Mod de lucru: Într-o eprubetă se introduc 3-5 g sol mărunţit şi uscat la temperatura camerei
peste care se adaugă o soluţie de salicilat de sodiu 5 %, într-un volum dublu faţă de volumul
solului. Se astupă eprubeta cu dop şi se agită conţinutul acesteia timp de 1 minut. Se lasă în
repaus 15 minute, până ce suspensia se limpezeşte. Lichidul limpede din eprubetă ia o anumită
culoare în raport cu reacţia solului. Valoarea pH-ului corespunzător culorii obţinute se citeşte în
tabelul 4.1.
Tabelul nr. 4.1. Culoarea salicilatului de sodiu în funcţie de pH-ul solului
Culoarea soluţiei de salicilat de Reacţia mediului Valoarea pH-ului
sodiu
Roşu- închis Puternic acidă 3,5- 4,8
Roşcat Acidă 4,8- 5,5
Roşcat- portocaliu Moderat acidă 5,5- 6,5
Portocaliu până la incolor Slab acidă 6,5- 6,8
Incolor Neutră 6,8-7,2
Incolor până la galben Slab alcalină 7,2-8
Galben curat Moderat alcalină 8-8,4
Galben intens Puternic alcalină 8,4
4.2.3. Evidenţierea elementelor minerale din sol
Evidenţierea elementelor chimice din sol se face prin procedeele şi cu reactivii menţionaţi la
analiza cenuşii vegetale. Pentru a evidenţia elementele minerale din sol se pregătesc trei extracte
de sol, după procedeul, descris la analiza cenuşii.

1.Ce este cenuşa plantelor? Ce organ al plantei prezintă un conţinut mai ridicat de cenuşă? Motivaţi răspunsul!
2.Enumeraţi două procedee de evidenţiere a elementelor minerale prezente în compoziţia chimică a plantelor.
3.Enumeraţi elementele minerale prezente în cenuşa plantelor evidenţiate din extractul apos ⁄ extractul acid.
4.Cenuşa plantelor conţine elementul azot? Motivaţi răspunsul!
5.Ce reprezintă solul şi care este rolul lui pentru viaţa plantelor.
6.Enumeraţi proprietăţile solului în legătură cu apa şi precizaţi importanţa fiecărei proprietăţi.
7.Ce elemente minerale se află în sol?
8.Daţi exemple de plante ce cresc pe soluri: cu permeabilitate mare pentru apă, cu permeabilitate mică pentru apă,cu
pH acid, cu pH neutru.
24
5. Fotosinteza
Fotosinteza (figura 5.1) este

procesul fiziologic prin care plantele
cloroplast fotoautotrofe îşi sintetizează substanţele
organice cu:
- ajutorul luminii;
- participarea pigmenţilor
asimilatori;
tilacoizi
- folosind ca materii prime
dioxidul de carbon, apa şi
sărurile minerale.
stromă Termenul a fost introdus de W.
membrană Pfeffer (1877) şi provine de la cuvintele
granum internă greceşti fotos = lumină şi sintesis =
combinare, sinteză.
membrană
externă
Fig. nr.5.1. Fotosinteza

5.1. Metode de evidenţiere a fotosintezei
Ecuaţia generală a fotosintezei:
Demonstrarea necesităţii prezenţei factorilor absolut necesari pentru desfăşurarea acestui

proces se face astfel:
● la plantele terestre amilofile, prin evidenţierea în frunze a amidonului (produsul fotosintezei
cel mai uşor de evidenţiat);
● la plantele acvatice superioare submerse, prin evidenţierea producerii de oxigen (sub formă
de bule de gaz) pe care aceste organisme îl degajă.
5.1.1Evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori

Materiale necesare: plante de Coleus (frunzele acestora prezintă în zona centrală a limbului
lor, celule bogate în pigmenţi antocianici şi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori), pahar Berzelius,
alcool etilic (metilic), sticlă de ceas, bec de gaz, soluţie Lugol, cristalizor.
Mod de lucru:
1.se detaşează o frunză de pe plantă (ţinută în prealabil câteva ore la lumină);
2.se introduce într-un pahar Berzelius în care s-a pus apă, aşa încât să fie bine acoperită şi se
fierbe pentru a extrage pigmenţii antocianici;
3.după extragerea acestora, se înlocuieşte apa din pahar cu alcool etilic (metilic);
4.se acoperă paharul cu o sticlă de ceas pentru a evita aprinderea vaporilor de alcool şi se fierbe
frunza în continuare (la flacără mică), pentru a extrage pigmenţii asimilatori;
5.după extragerea pigmenţilor asimilatori (indicat de culoarea albicioasă a limbului) se scoate
frunza din pahar şi se spală cu apă;
6.se introduce apoi frunza într-un cristalizor ce conţine soluţie Lugol;
7.după 2-3 minute se scoate frunza din cristalizor, se spală cu apă;
8.se etalează limbul pe o placă de faianţă.
Fig.nr.5.2.Evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori pentru
desfăşurarea fotosintezei. a-frunză de Coleus cu pigmenţi antocianici în zona centrală
2 1 a limbului (1) şi asimilatori înspre margine (2); b- aceeaşi frunză după extragerea din ea
a pigmenţilor asimilatori şi efectuarea probei cu iod (după Boldor şi colab., 1983)
a b
25
Interpretare. Se va constata că limbul se colorează în albastru doar în acele zone (b în figura 5.2) ale sale care au
prezentat pigmenţi asimilatori, ceea ce demonstrează faptul că substanţele organice (dintre care amidonul care se
evidenţiază cel mai uşor) se sintetizează la lumină, doar în prezenţa pigmenţilor asimilatori.
5.1.2 Demonstrarea necesităţii prezenţei luminii pentru desfăşurarea fotosintezei
A. Materiale necesare: ghiveci cu plante de Pelargonium, fâşie de hârtie neagră, pahar

Berzelius, alcool etilic 96 % (alcool metilic), sticlă de ceas, soluţie Lugol, cristalizor, agrafe.
Mod de lucru:
1. se fixează cu ajutorul unor agrafe pe ambele feţe ale unei frunze de Pelargonium
nedetaşată de pe plantă, o fâşie de hârtie neagră;
2. se aşează ghiveciul cu planta la întuneric pentru ca frunzele să se golească de amidon, în
urma procesului de transport al asimilatelor în celelalte organe ale plantei;
3. se expune ghiveciul cu planta pentru câteva ore la lumină şi apoi se detaşează frunza
acoperită parţial cu hârtia neagră;
4. se înlătură hârtia de pe suprafaţa frunzei, se introduce frunza într-un pahar Berzelius ce
conţine alcool etilic 96 % (alcool metilic);
5. se fierbe conţinutul paharului la flacără mică (paharul să fie acoperit cu o sticlă de ceas)
până ce frunza se decolorează complet (ca urmare a extragerii pigmenţilor asimilatori);
6. se scoate frunza din pahar, se spală cu apă şi se introduce într-un cristalizor ce conţine
soluţie Lugol, unde se lasă cu limbul complet imers timp de 2-3 minute;
7. se scoate frunza din soluţie, se spală cu apă şi se aşează pe o placă de faianţă, etalându-i
limbul.
Fig.nr.5.3. Evidenţierea necesităţii prezenţei luminii pentru
desfăşurarea fotosintezei. a-frunză de Pelargonium acoperită pe
ambele feţe ale limbului cu o fâşie de hârtie neagră (1) şi expusă la
lumină (2- zone expuse la lumină) b- aceeaşi frunză după
extragerea din ea a pigmenţilor asimilatori şi efecuatrea probei cu
iod (3- zone colorate în albastru, datorită acumulării amidonului; 4-
zonă de culoare gălbuie, lipsită de amidon, deoarece a fost ferită de
lumină) (după Boldor şi colab., 1983)
Interpretare. Limbul frunzei se colorează în albastru doar în zonele (3 în figura 5.3) în care lumina a ajuns
pe suprafaţa lui (zonele neacoperite de hârtie neagră), zone în care, în timpul fotosintezei, s-au sintetizat substanţe
organice (amidon + soluţia Lugol dă coloraţia albastră).
5.1.3.Evidenţierea producerii de oxigen în timpul fotosintezei
Materiale necesare: plante acvatice superioare submerse (de preferinţă Elodea canadensis,
în lipsa acesteia se poate utiliza Ceratophyllum sau Myriophyllum), pâlnie de sticlă, două baghete
de sticlă, bec electric, băţ de chibrit.
Mod de lucru:
1. se secţionează oblic câteva ramuri de Elodea canadensis care se introduc într-o pâlnie de
sticlă, cu partea secţionată orientată spre gâtul pâlniei;
2. se introduce pâlnia într-un vas umplut cu apă, aşezând-o pe două baghete de sticlă, astfel
ca nivelul apei din vas să depăşească extremitatea gâtului pâlniei;
3. se aşează pe gâtul pâlniei o eprubetă umplută cu apă, aşa încât să nu rămână în ea aer; în
acest scop se umple eprubeta cu apă până la refuz, se astupă cu degetul mare, se întoarce
cu gura în jos şi, după ce se ia degetul de pe gura eprubetei se aşează pe gâtul pâlniei fără
a o ridica deasupra nivelului apei din vas;
4. se lasă instalaţia astfel pregătită la lumină naturală sau la cea furnizată de un bec electric.
Fig.nr.5.4. Captarea oxigenului degajat în Interpretare. Se va observa faptul

cursul fotosintezei de către ramurile că datorită desfăşurării procesului
secţionate ale plantelor submerse. 1- de fotosinteză, ramurile degajă
baghete de sticlă care susţin pâlnia cu scopul bule de gaz care se ridică prin
ca ramurile să se poată aproviziona cu dioxidul gâtul pâlniei şi se acumulează în
de carbon existent sub formă solvită din toată
masa apei din vas (după Boldor şi colab., 1983)
eprubetă, dezlocuind apa din
interiorul ei (figura 5.4).
26
După ce eprubeta s-a umplut cu gazul acumulat, ea se ridică de pe gâtul pâlniei fără a o scoate din apă, i se
astupă gura cu degetul mare, se scoate din vasul cu apă, se întoarce cu gura în sus şi se introduce repede în
interiorul ei un băţ de chibrit care în urma unei arderi întrerupte are jăratic. Se va constata că băţul de chibrit va
reîncepe să ardă cu flacără vie, fapt ce demonstrează că gazul degajat de plante în cursul desfăşurării
fotosintezei este oxigenul, deoarece acesta este singurul gaz capabil să întreţină arderea.
5.2 Metode de studiu a pigmenţilor asimilatori
Organele plantelor fotoautotrofe, adaptate la îndeplinirea procesului de fotosinteză, conţin un

ansamblu de pigmenţi asimilatori:
● pigmenţi clorofilieni (clorofila a, clorofila b, etc.);
● pigmenţi carotenoizi (caroteni şi xantofile) ce însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele
asimilatoare ale tuturor plantelor;
● pigmenţii ficobilini, se întâlnesc împreună cu alţi pigmenţi la algele albastre (ficocianina) şi la
cele roşii (ficoeritrina).
5.2.1. Extragerea pigmenţilor asimilatori
Cu excepţia pigmenţilor ficobilini, care sunt ataşaţi de proteine solubile şi pot fi extraşi prin
introducerea în apă distilată a organismelor în care se găsesc, ceilalţi pigmenţi asimilatori
(clorofilieni şi cei carotenoizi) pot fi extraşi din organismele vegetale cu ajutorul unor
solvenţi organici.
Extragerea acestor pigmenţi se poate face la cald (cu alcool etilic sau metilic) şi la rece
(cu acetonă).
5.2.1.1.Extragerea pigmenţilor asimilatori la cald
Materiale necesare: frunze proaspete, pahar Erlenmeyer, alcool etilic 96% (alcool metilic
96%), bec de gaz, sticlă de ceas.
Mod de lucru:
1. 2-4 g frunze proaspete se mărunţesc şi se introduc într-un pahar Erlenmeyer;
2. se adaugă alcool etilic 96 % (alcool metilic 96%) până se acoperă complet frunzele;
3. se fierbe conţinutul paharului (paharul să fie acoperit cu o sticlă de ceas) la flacără mică
până ce materialul vegetal devine incolor;
4. extractul obţinut se filtrează şi poate fi utilizat la evidenţierea proprietăţilor pigmenţilor
asimilatori.
5.2.2.Evidenţierea proprietăţilor pigmenţilor asimilatori
Materiale necesare: extract de pigmenţi asimilatori, spectroscop, eprubete, stative.

Mod de lucru:
1) culoarea: Pigment Culoarea pigmentului în extract
Clorofila a verde- albăstrui
Clorofila b verde-gălbui
Carotina galben-portocaliu
Xantofila galben-verzui
2) solubilitatea: pigmenţii asimilatori sunt insolubili în apă şi sunt solubili în solvenţi

organici (alcool etilic, alcool metilic, alcool butilic, acetonă, eter etilic, cloroform, sulfură de carbon);
3) dicroismul: proprietatea unor soluţii de a avea în lumină directă o anumită culoare, iar
prin reflexie o altă culoare.
1.Pentru a observa acest fenomen se ia o eprubetă cu un extract alcoolic de pigmenţi asimilatori şi
se priveşte eprubeta prin transparenţă, aşezând-o între observator şi sursa de lumină: extractul
va avea o culoare verde.
2.Privind apoi eprubeta lateral faţă de sursa de lumina (din partea din care vine sursa de lumină):
extractul va apare de culoare roşie. Acest fenomen se datoreşte proprietăţilor pigmenţilor
asimilatori de absorbi radiaţiile de lumină şi de a le transforma pe cele cu lungimi de undă mică în
radiaţii roşii (cu lungimi de undă mari). Fenomenul sugerează însuşirea pigmenţilor asimilatori
de a capta energia luminoasă şi de a o transforma în energie chimică înmagazinată în
moleculele substanţelor organice sintetizate în procesul de fotosinteză.
27
4) spectrele de absorbţie ale pigmenţilor asimilatori: pigmenţii asimilatori au
capacitatea de absorbi selectiv radiaţiile spectrului solar conform particularităţilor lor de structură.
Se evidenţiază aşezând o cuvă cu extract alcoolic diluat de pigmenţi asimilatori în faţa fantei
unui spectroscop. Privind prin ocular se va observa că în spectroscop apar cel puţin două benzi
de absorbţie:
- una în domeniul radiaţiilor roşii
- cealaltă în domeniul radiaţiilor albastre - violet.
În extractul concentrat, benzile de absorbţie sunt mai late comparativ cu extractul diluat
(figura 5.5). Pigmenţii asimilatori absorb anumite radiaţii din spectrul solar şi, ca rezultat, în locul
radiaţiilor absorbite apar benzi cu atât mai închise la culoare cu cât absorbţia lor este mai
puternică.
Fig. nr.5.5 Spectrele de absorbţie ale extractelor 5) fotooxidarea clorofilelor:
alcoolice de pigmenţi asimilatori, în funcţie de
În două eprubete se
concentraţia lor.
a- la extractele de concentraţie slabă introduc câte 5 ml extract
b - la extractele de concentraţie mijlocie alcoolic de pigmenţi
c- la extractele de concentraţie mare (după Boldor şi asimilatori, şi se aşează una
colab.,1983) din eprubete la lumină, iar
cealaltă la întuneric. După câteva zile se va putea constata că extractul care a fost ţinut la
lumină se brunifică, iar cel din eprubeta ţinută la întuneric îşi păstrează culoarea galbenă.
Brunificarea se datorează oxidării pigmenţilor asimilatori sub acţiunea luminii.
În frunzele bine aprovizionate cu apă, cu săruri minerale şi cu dioxid de carbon,
decolorarea pigmenţilor la lumină nu are loc, ei fiind protejaţi de pigmenţii carotenoizi şi de
substanţele proteice din cloroplaste.
5.3. Metode de determinare a intensităţii fotosintezei
5.3.1.Determinarea intensităţii fotosintezei la plantele superioare submerse, după

cantitatea de oxigen solvit în apă - metoda Winkler
Principiul metodei. Metoda se bazează pe determinarea cantităţii de oxigen degajat în

timpul fotosintezei de plantele superioare submerse, introduse în recipiente de sticlă cu volum
cunoscut, prin diferenţa dintre concentraţia finală şi cea iniţială de oxigen solvit, existent într-un
volum de apă egal cu cel în care au stat plantele.
Dozarea oxigenului din apă are loc în urma adăugării unor cantităţi determinate dintr-o
soluţie de MnCl2 şi KI în NaOH. În urma reacţiilor se formează hidroxidul manganos (Mn (OH)2)
(precipitat de culoare albă).
Hidroxidul manganos format se combină cu oxigenul dizolvat în apă, transformându-se în
hidroxid manganic (Mn (OH)3) (precipitat de culoare brună).
Hidroxidul manganic se dizolvă prin adăugarea unei cantităţi de HCl concentrat şi în
prezenţa KI se pune în libertate iodul. Iodul pus în libertate se titrează cu tiosulfat de sodiu, în
prezenţa unei soluţii de amidon (clei de amidon).Tiosulfatul de sodiu formează cu iodul tetrationatul
de sodiu (Na2S4O6).
Cunoscând cantitatea de tiosulfat folosită la titrare şi echivalentul în oxigen al acestuia se
calculează cantitatea de oxigen dizolvat în apă.
Materiale necesare: plante superioare submerse, pahare Erlenmeyer de volum cunoscut,
pipete gradate, biuretă, soluţie de KI în NaOH, soluţie de MnCl2, HCl concentrat, soluţie de
Na2S2O3 0,01 N, clei de amidon 0,2%, hârtie de filtru, aţă.
Mod de lucru:
1.Pentru determinare se iau două flacoane de acelaşi volum: unul = martor (M) şi celălalt =
cu proba (P) care se umplu cu apă până la refuz.
2.În al doilea vas se introduc ramuri de plantă avcatică submersă a cărei intensitate a
fotosintezei dorim s-o studiem. Pentru scoaterea ramurilor plantelor din flacon cât mai repede,
după terminarea experienţei, acestea se leagă cu aţă al cărui capăt rămâne afară.
3.Se astupă flacoanele respective cu dopurile în aşa fel încât să nu rămână bule de aer.
4.Flacoanele se aşează la lumină (la lumina unei lămpi) timp de o oră după care se scot
ramurile de plantă şi se dozează oxigenul dizolvat în ambele flacoane, procedând astfel:
28
a. se introduc câte 1 ml soluţie de KI în NaOH şi 1 ml soluţie de MnCl2 având grijă ca
vârful pipetei să ajungă până aproape de fundul flaconului.
b. se adaugă dopurile la flacoanele respective; se lasă în repaus pentru ca hidroxidul
manganos format (precipitat de culoare albă) să vină în contact cu oxigenul dizolvat în
apă;
c. se lasă în repaus până se depune precipitatul brun de hidroxid manganic ;
d. după depunerea precipitatului, introducem în fiecare flacon câte 3 ml HCl concentrat
cu ajutorul unei pipete, în aşa fel încât să ajungă deasupra precipitatului, punându-se în
acest timp iodul în libertate;
e. iodul pus în libertate se titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01N astfel:
f. se trece conţinutul flaconului în care a fost planta într-un balon Erlenmayer, se spală
flaconul cu apă distilată, pe care o adăugăm tot în balon;
g. se titrează agitând mereu lichidul, până când se ajunge la culoarea galben deschis;
h. se adaugă câteva picături de clei de amidon 0,2%; lichidul se colorează în albastru;
i. se continuă titrarea până la incolor;
j. se notează volumul soluţiei de tiosulfat de sodiu folosit la titrare;
k. se procedează la fel cu flaconul fără plantă.
Calculul rezultatelor
Cantitatea de oxigen dizolvat în apa din cele două flacoane se calculează astfel:
în care:
n x F x 1000 x 0,056
n = volumul soluţiei de tiosulfat folosit la titrare;
F = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu; V-2
V = volumul flaconului;
2 = volumul de apă dezlocuit prin introducerea soluţiilor de MnCl2 şi KI în NaOH;
0,056 = cantitatea de oxigen care corespunde la 1 ml tiosulfat de sodiu 0,01 N în cm3.
Dacă dorim să exprimăm cantitatea de oxigen în mg se înlocuieşte 0,056 cm3 cu 0,08 mg.
Cantitatea de oxigen produsă de plantă în timpul determinării se face prin diferenţa între
cantitatea de oxigen din proba de experienţă şi cea din proba martor.
Pentru a calcula cantitatea de oxigen eliminat de 1g de plantă într-un litru de apă timp
de o oră, se cântăreşte planta, după ce în prealabil s-a îndepărtat apa de
pe ea cu o hârtie de filtru. (A-B) x 60
IF =
în care: mxt
A = cantitatea de oxigen dizolvat în vasul cu material vegetal [g]
B = cantitatea de oxigen dizolvat în vasul cu material martor [g]
60 = coeficient pentru raportarea IF la unitatea de timp (1h)
m = masa de material vegetal [g]
t = timpul de expunere [h]

1.Definiţi procesul de fotosinteză.
2.Enumeraţi factorii absolut necesari pentru desfăşurarea acestui proces.
3.Asociaţi corect termenii din cele două coloane:
a. plante verzi superioare 1. pigmenţi clorofilieni
b. alge roşii 2. ficocianina
c. alge albastre 3. pigmenţi carotenoidici
4. ficoeritrina
4.Enumeraţi proprietăţile pigmenţilor asimilatori.
5. Selectaţi răspunsurile corecte pentru următoarea afirmaţie:
A. Pigmenţii asimilatori (clorofilieni şi carotenoizi) se extrag din materialul vegetal astfel:
a. la cald cu apă
b. la cald cu acetonă
c. la cald cu alcool etilic (metilic)
d. la rece cu acetonă
e. la rece cu alcool etilic (metilic)
6. Indicaţi proprietatea pigmenţilor asimilatori care stă la baza metodei de extragere a acestora din materialul vegetal.
7. Denumiţi parametrul care se dozează prin metoda Winkler şi indicaţi materialul vegetal folosit.
29
5.4. Metode de studiu ale influenţei factorilor externi asupra fotosintezei
Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori ai mediului extern, dintre care unii
au o acţiune permanent sau periodic limitativă. Dintre factorii mediului extern, fotosinteza este
influenţată puternic de lumină care intervine asupra acestui proces fiziologic atât prin intensitatea
ei cât şi prin compoziţia sa spectrală, de concentraţia dioxidului de carbon şi de temperatură.
5.4.1.Influenţa intensităţii luminii asupra fotosintezei
Lumina - sursa de energie utilizată de plantele fotoautotrofe în procesul de fotosinteză,

declanşează desfăşurarea acestui proces prin prezenţa ei, îl influenţează puternic prin intensitatea
ei şi-l întrerupe în absenţa ei.
Materiale necesare: ramuri de la plante acvatice submerse, lamă de ras, eprubete, bec
electric, stativ, riglă gradată.
Mod de lucru:
- se aleg 3-5 ramuri de plantă acvatică, se secţionează oblic cu o lamă de ras (6-10 cm);
- se introduc cu vârful într-o eprubetă cu apă având grijă ca suprafaţa lor de secţiune să nu atingă
pereţii eprubetelor;
- se introduc eprubetele într-un stativ şi se aşează la lumina unui bec electric de 60 – 100 W la o
distanţă de 20 cm de acesta, lăsându-le în această poziţie până când încep să degaje bule de
oxigen;
- pentru experimentări se va alege o ramură care degajă un număr constant de bule, cuprins între
20 - 40/ minut, stabilit prin numărători succesive;
- se aşează eprubeta cu ramura aleasă pentru determinări, într-un stativ la distanţe diferite faţă de
sursa de lumină: 10cm; 20 cm; 40 cm; 60 cm; 80 cm;
- se numără bulele de gaz degajate de ramură/1 minut, în fiecare caz, până când numărul lor
devine constant (trei repetiţii pentru fiecare variantă);se notează acest număr;
intensitatea fotosintezei se apreciază prin numărul de bule de gaz degajate/1 minut;
- se trec datele obţinute într-un tabel (tabelul 5.1) şi se reprezintă grafic (pe abscisă: distanţa faţă
de sursă; pe ordonată: intensitatea fotosintezei, exprimată în număr de bule de oxigen / minut).
Tabelul nr. 5.1. Influenţa intensităţii luminii asupra fotosintezei
Distanţa faţă de sursa de lumină Intensitatea fotosintezei (număr bule de gaz / minut)
10 cm
20 cm
40 cm
60 cm
80 cm
Interpretare. În cazul frunzei situată în apropierea sursei de lumină, se înregistrează un maxim al intensităţii
fotosintezei, în timp ce la intensitate luminoasă redusă, rata fotosintezei este scăzută.
5.4.2.Influenţa temperaturii asupra intensităţii fotosintezei
Temperatura modifică intensitatea fotosintezei prin influenţa pe care o manifestă

asupra reacţiilor caracteristice mecanismului acestui proces şi prin acţiunea sa asupra
vâscozităţii celulelor asimilatoare.
Materiale necesare: ramuri de plantă acvatică submersă, pahar Berzelius, eprubete,
termometru, stativ.
Mod de lucru:
1. eprubeta cu ramura aleasă, aşa încât să degaje în mod constant un număr de bule de
gaz cuprins între 20 - 40 / minut, se introduce succesiv într-un pahar Berzelius (aşezat la
distanţa de 20 cm faţă de sursa de lumină) umplut cu apă la diferite temperaturi: 10˚ C, 20˚
C, 30˚ C, 40˚ C, 50˚ C. Ramura şi întreaga coloană de apă din eprubetă trebuie să se afle
sub nivelul apei din pahar;
30
2. în timpul determinărilor se fixează eprubeta cu ramura la un stativ şi se urmăreşte
temperatura apei din eprubetă, controlând-o periodic cu un termometru până când aceasta a
luat temperatura de lucru. În acest moment se numără bulele de gaz degajate de ramură /
minut;
3. rezultatele se trec într-un tabel (tabelul 5.2) şi se reprezintă grafic.
Atenţie: Dacă pe parcursul determinărilor se constată dereglări în degajarea de bule de către ramură, întreaga serie de
determinări trebuie reluată cu o ramură nouă. Continuarea determinărilor cu o altă ramură nu este permisă deoarece se
obţin rezultate eronate.
Tabelul nr.5.2 Influenţa temperaturii asupra intensităţii fotosintezei
Temperatura (0 C) Intensitatea fotosintezei (număr bule de gaz / minut)

10
20
30
40
50
1. Enumeraţi factorii externi care influenţează fotosinteza, studiaţi în cadrul lucrărilor practice şi indicaţi pentru fiecare
factor studiat efectele constatate.
2. Cum influenţează factorii studiaţi intensitatea fotosintezei?
3. Indicaţi materialul vegetal utilizat pentru studiul influenţei factorilor externi asupra intensităţii fotosintezei? Motivaţi
răspunsul!
4.Cum a-ţi apreciaţi intensitatea fotosintezei în cazurile studiate.
31
6.Studiul produşilor de metabolism ai plantelor

6.1 Evidenţierea produşilor primari de metabolism ai plantelor
Metabolismul reprezintă un ansamblu de transformări ale materiei şi energiei ce au loc în

întregul organism determinând desfăşurarea activităţii vitale. Aceste transformări se realizează în
numeroase etape, printr-o serie de reacţii intermediare, ce constituie metabolismul intermediar;
orice substanţă care participă la aceste transformări este un metabolit.
Metabolismul cuprinde două laturi:
• Anabolismul: constă în sinteza metaboliţilor;
• Catabolismul: constă în degradarea metaboliţilor.
După geneza şi însemnătatea lor, metaboliţii pot fi clasificaţi în: metaboliţi primari şi metaboliţi
secundari.
Produşii primari ai fotosintezei sunt glucidele solubile (fructoză, glucoză) din care se
formează, prin procese complexe de metabolism, aproape toată materia organică în natură,
reprezentată prin diversitatea compuşilor organici, simpli sau complecşi, caracteristici fiecărei
specii vegetale.
6.1.1. Evidenţierea glucidelor
Numite şi zaharuri sau hidraţi de carbon, glucidele sunt substanţe organice foarte răspândite
(80 - 90 % din substanţa uscată a ţesuturilor vegetale), atât libere (pentozele şi hexozele) cât şi
sub formă de combinaţii (glicoproteide, glicolipide, glicozide, etc.).
Rolul lor fundamental este cel energetic, dar pot îndeplini şi alte roluri:
- plastic (celuloza, hemicelulozele, glicoproteinele, substanţele pectice, caloza);
- de rezervă (glucoza, amidonul, inulina, hemicelulozele);
- protector (gumele).
Riboza şi dezoxiriboza sunt constituente esenţiale ale celor două nucleoproteide (ADN şi
ARN) – substanţe care dirijează întregul metabolism. După structura lor chimică, glucidele se pot
grupa în: monoglucide, oligoglucide şi poliglucide.
6.1.1.1. Evidenţierea monoglucidelor

Monoglucidele sunt combinaţii polihidroxicarbonilice : polihidroxialdehide sau
polixidroxicetone; majoritatea conţin o catenă neramificată de atomi de carbon. Cele mai
răspândite şi mai importante monoglucide sunt pentozele şi hexozele.
A. Evidenţierea pentozelor
În frunzele plantelor se găsesc cantităţi mici de pentoze libere; în schimb în proporţie mare se
întâlnesc sub formă de pentozani (poliglucide ce însoţesc celuloza), glicozizi, esteri şi ca unităţi
structurale ale acizilor nucleici, cât şi ale unor enzime şi vitamine. Cele mai importante sunt
următoarele: arabinoza, xiloza, riboza, ribuloza, dezoxiriboza.
Principiul metodei. Sub acţiunea acizilor minerali concentraţi şi a căldurii, pentozanii trec în
pentoze care pierd 3 molecule de apă şi trec în furfurol. Acesta, fiind volatil, dă cu fenolii coloraţii
caracteristice, datorită formării unor complecşi coloraţi.
Materiale necesare: rumeguş de Fagus sp. (fag), HCl 25 %, acetat de anilină (anilină şi
acid acetic glacial 1:1), fluoroglucină, eprubete, pipete, bec de gaz, hârtie de filtru.
Mod de lucru:
A. Se ia într-o eprubetă puţin rumeguş de fag peste care se adaugă HCl 25 % (2 volume
HCl : 1 volum rumeguş). Se introduce în gura eprubetei o fâşie de hârtie de filtru îmbibată în acetat
de anilină şi se fierbe la flacără. Hârtia de filtru se colorează în roşu-vişiniu.
Durata experienţei. 10 minute.
Interpretare. Pe parcursul reacţiei se degajă vapori de furfurol care se fixează pe hârtia de filtru
colorând-o în roşu- vişiniu.
B. Peste rumeguş de lemn se adaugă HCl 25% (2 volume HCl : 1 volum rumeguş), se
încălzeşte, obţinându-se un extract de pentoze. Peste câţiva ml de extract se adaugă un vârf
32
spatulă de floroglucină şi se fierbe la flacără. Apare în curând o coloraţie roz ce trece în galben-
roz, apoi în roşu aprins şi se stabilizează la o culoare maroniu închis.
Interpretare. Apariţia culorii maroniu închis dovedeşte reacţia caracteristică dintre pentoze şi
floroglucină. Hexozele dau cu floroglucina o coloraţie caramel, fără etape intermediare.
B. Evidenţierea hexozelor
Hexozele se găsesc în plante atât libere, cât şi sub formă de oligoglucide, poliglucide,
glicozizi, esteri şi alţi derivaţi. În natură se întâlnesc în primul rând aldohexoze (glucoza,
galactoza, manoza) şi cetohexoze (fructoza). Mai răspândite şi mai importante sunt glucoza şi
fructoza. Monoglucidele fiind oxidabile, posedă proprietăţi reducătoare.
Modul de extragere: Glucoza şi fructoza pot fi puse în evidenţă în: diferite fructe de: Malus
sp. (măr), Pirus sp. (păr), Vitis sp. (viţă de vie), Prunus sp. (prun), Citrus aurantium (portocal), etc.;
în bulbi de Allium cepa (ceapă), Allium sativum (usturoi), etc.; în rădăcini tuberizate de Dahlia sp.,
Daucus carota (morcov), etc.; în seminţe de graminee germinate (în vârstă de 5-6 zile),etc.
Materialul vegetal, bine mărunţit, se fierbe câteva minute cu apă (circa 100 ml de apă la 20g de
material vegetal). Extractul se decantează / se filtrează şi se foloseşte la identificarea hexozelor.
♦ Reacţii comune aldozelor şi cetozelor
a) REACŢIA FEHLING
Principiul metodei: grupările carbonilice (aldehidică, respectiv cetonică) reduc Cu2+ din
complexul cupric al reactivului Fehling la Cu (din oxidul cupros), în timp ce ele se oxidează la
acizi gluconici. !!! Reacţia Fehling este pozitivă pentru toate glucidele reducătoare.
Oxidul cupros format se prezintă sub forma unui precipitat roşu – cărămiziu
Materiale necesare: extract vegetal şi / sau soluţie pură, bulb de Allium cepa (ceapă),
reactiv Fehling, eprubete, pipete, stative pentru eprubete, bec de gaz.
Mod de lucru: 1. Se iau într-o eprubetă câţiva ml (5 ml) din soluţia de analizat şi se
adaugă 1-2 ml de reactiv Fehling. Se fierbe la flacără, agitând continuu. În funcţie de proporţia
monoglucidelor existente în soluţia analizată, se formează un precipitat de oxid cupros (roşu
trecând prin galben) ce se depune pe fundul eprubetei.
2. Reacţia Fehling se poate obţine şi pe preparate histochimice, fiind utilizată pentru
identificarea glucidelor reducătoare la acest nivel.
b) REACŢIA MOLISCH
Principiul metodei: sub acţiunea acidului sulfuric concentrat, hexozele trec în
hidroximetilfurfurol, care dă cu fenolii (timol şi alfa – naftol) compuşi coloraţi.
Materiale necesare: extract vegetal şi / sau soluţie pură, H2SO4 concentrat, soluţie
alcoolică de alfa – naftol 10 %, timol, eprubete, pipete, stative pentru eprubete.
Mod de lucru: Se iau într-o eprubetă câţiva ml de extract vegetal (soluţie pură), peste
care se adaugă 5-6 picături alfa – naftol 10 % şi se agită. Se înclină eprubeta şi se preling încet
pe pereţi 1–2 ml. H2SO4 concentrat. La limita de separare se formează un inel violet care cu
timpul devine roşu; utilizând timol şi procedând în acelaşi mod se formează un inel roşu –
rubiniu. !!! Reacţia Molish este o reacţie generală pentru glucide.
C)REDUCEREA ACIDULUI PICRIC ÎN ACID PICRAMIC

Principiul metodei: metoda se bazează pe proprietatea monoglucidelor de a reduce
acidul picric în acid picramic.
Materiale necesare: extract vegetal şi / soluţie pură , soluţie acid picric 2 %, soluţie Na OH 20
%, eprubete, pipete, stative, bec de gaz.
Mod de lucru: Se iau câţiva ml (4 -5 ml) soluţie de analizat într-o eprubetă, peste care se
adaugă câteva picături de soluţie Na OH 20 % şi 2 – 3 picături de soluţie de acid picric 2%. Se
fierbe conţinutul eprubetei cu atenţie la flacăra becului de gaz. Acidul picric se reduce la acid
picramic, de culoare roşie.
33
d) REDUCEREA AZOTATULUI DE BISMUT ÎN BISMUT METALIC
Principiul metodei: se bazează pe proprietatea monoglucidelor de a reduce azotatul
de bismut la bismut metalic.
Materiale necesare: extract vegetal şi/sau soluţie pură, azotat de bismut cristalizat,
soluţie NaOH 20 %, spatulă, eprubete, pipete, stative, bec de gaz.
Mod de lucru: Se introduc într-o eprubetă 4-5 ml soluţie de analizat, şi 3-4 picături soluţie
NaOH 20% şi un vârf de spatulă de cristale de azotat de bismut. Se fierbe conţinutul eprubetei
la flacăra unui bec de gaz.
Se observă că azotatul de bismut este redus la bismut metalic de culoare neagră ce se
depune pe fundul eprubetei.
e) REACŢIA DE CARAMELIZARE
Principiul metodei: sub acţiunea bazelor slabe şi la temperaturi ridicate, monoglucidele
formează produşi de condensare de tipul răşinilor aldehidice.
Materiale necesare: extract vegetal şi/sau soluţie pură, soluţie NaOH 20% sau KOH 20
%, eprubete, pipete, stative, bec de gaz.
Mod de lucru: Se iau într-o eprubetă câţiva ml soluţie de analizat, peste care se adaugă
1-2 ml soluţie NaOH 20% sau KOH 20 % şi se încălzeşte conţinutul eprubetei la flacăra unui
bec de gaz.
Se observă că, în funcţie de concentraţia glucidelor din soluţia analizată se dezvoltă o
culoare brună, brună-gălbuie sau galbenă.
Prin acidularea soluţiei se degajă un puternic miros caracteristic de caramel.
f) REACŢIA BARFOED
Principiul metodei: în mediu aproape neutru (pH = 5 – 7) şi sub acţiunea căldurii,
monoglucidele reduc ionul Cu2+ din reactivul Barfoed la Cu+, ce se depune sub forma Cu2O (oxid
cupros) precipitat roşu- cărămiziu.
Materiale necesare: extract vegetal şi/sau soluţie pură, reactiv Barfoed, eprubete, pipete,
stative, bec de gaz.
Mod de lucru: Se iau într-o eprubetă 4 -5 ml soluţie de analizat, la care se adaugă aceiaşi
cantitate de reactiv Barfoed. Se fierbe conţinutul eprubetei la flacăra unui bec de gaz şi se
observă apariţia unui precipitat roşu- cărămiziu de oxid cupros (Cu2 O) ce se depune pe
fundul eprubetei. Reacţia Barfoed este specifică pentru monoglucide;
Interpretare: reactivul Barfoed nu intră în reacţie cu diglucidele reducătoare care conţin o
legătură glicozidică de tip 1-4 alfa (ca maltoza,) dar este redus energic de către monoglucide şi
de către diglucidele ce conţin o legătură glicozidică 1-6 alfa ( ca melibioza).
♦ Reacţii de diferenţiere a aldozelor de cetoze

a ) REACŢIA SELIVANOV
Principiul metodei: sub acţiunea acidului clorhidric şi a temperaturii, cetozele (fructoza)
trec în hidroximetilfurfurol care formează cu rezorcina un produs colorat de condensare.
!!! Reacţia este caracteristică pentru cetoze; aldozele reacţionează mai slab în prezenţa
HCl concentrat, după o fierbere îndelungată.
Materiale necesare: extract vegetal (în special din fructe de Pirus sp., tuberculi de Dahlia
sp.) şi / sau soluţie pură de fructoză, soluţie HCl 25%, rezorcină pulbere, eprubete, pipete, stativ,
bec de gaz.
Mod de lucru:Se iau într-o eprubetă 4-5 ml soluţie de analizat, la care se adaugă câteva picături
soluţie HCl 25% şi un vârf de spatulă de rezorcină pulbere. Se agită conţinutul şi se fierbe uşor la
flacăra unui bec de gaz.Se constată apariţia unei coloraţii roşu de cireaşă, de intensităţi
diferite, în funcţie de concentraţia cetozelor din soluţia analizată.
1.Enumeraţi monoglucidele studiate şi daţi exemple de specii a căror organe conţin astfel de substanţe.
2.Enumeraţi reacţiile de evidenţiere specifice pentru: monoglucide, cetoze, glucide reducătoare, glucide în general.
34
LUCRARE PRACTICĂ NR . 10
6.1.1.2. Evidenţierea poliglucidelor
Poliglucidele sunt substanţe macromoleculare formate dintr-un număr mare de resturi de

monoglucide sau derivaţi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice.
Poliglucidele reprezintă până la 80% din substanţa uscată a plantelor, având în principal, rol
structural şi de rezervă.
A. Evidenţierea celulozei
Celuloza este cea mai răspândită poliglucidă şi totodată substanţa organică care apare în
cantitatea cea mai mare în natură. Celuloza este un poliglucid compus din molecule de beta -
glucoză, mai precis din unităţi de celobioză. Component principal al pereţilor celulari, celuloza se
găseşte în amestec cu alte substanţe precum lignine, hemiceluloze, pectine, răşini, lipide, săruri,
etc. Vata, hârtia de filtru şi pânza purificată pot fi considerate ca celuloză pură.
Principiul metodei: celuloza fixează printr-un proces de adsorbţie polară coloranţii acizi;
cu iodul are loc un proces de adsorbţie fizică. Acizii tari determină gonflarea fibrelor de celuloză,
proces urmat de hidroliza acestora.
Materiale necesare: vata obişnuită (perii seminţelor de Gossypium sp. (bumbac), soluţie
diluată de roşu de Congo, soluţie Lugol, soluţie de H2SO4 75%, reactiv Fehling, reactiv Barfoed,
H2SO4 conc., soluţie alcoolică de alfa naftol, soluţie de HCl 25%, soluţie de rezorcină 10% , soluţie
NaOH 20%, pahare Erlenmeyer, eprubete, hârtie indicatoare de pH, bec de gaz, microscop.
Mod de lucru:
A. Pe o sticlă de ceas cu soluţie foarte diluată de roşu de Congo se plasează puţină vată.
După 5-10 minute de umectare firele de vată se colorează în roşu, culoare ce se menţine şi după
spălare cu apă datorită procesului de adsorbţie polară.
B. Într-o sticlă de ceas cu soluţie Lugol se introduce puţină vată. După câteva minute de
umectare se obţine o coloraţie brună care dispare repede în urma unei spălări cu apă.
C. Câteva fire de vată colorată în brun cu soluţie Lugol se aşează pe o lamă de sticlă şi se
adaugă o picătură de soluţie de H2SO4 75% pe o parte a lor. Se observă la microscop umflarea şi
colorarea în albastru a fibrelor de celuloză ca urmare a degradării celulozei în amiloid (prima
etapă a descompunerii) (figura 6.1).
Durata experienţei : 10 minute.
B. Evidenţierea ligninei
Fig.nr. 6.1. Umflarea fibrelor de
celuloză. a-fire de vată tratate cu Lignina este răspândită, îndeosebi,
Lugol; b- fire tratate cu Lugol şi acid
sulfuric (după Boldor şi colab., 1983). în pereţii îngroşaţi ai vaselor şi ai
parenchimurilor lemnoase, precum şi în
fibrele lemnoase, în sclerenchimuri şi
uneori, în pereţii celulelor ţesuturilor protectoare.
Compoziţia ei chimică diferă după specie şi este însoţită întotdeauna de poliglucide.
Principiul metodei: Lignina se colorează caracteristic cu numeroşi reactivi organici şi
anorganici.
Materiale necesare: lemn secundar (aşchie) din tulpina de Abies sp. (brad), hârtie de
calitate inferioară, soluţie alcoolică 1% de floroglucină, soluţie clorhidrat de anilină (1cm3 anilină
+1cm3 HCl conc.+ 8 cm3 apă distilată), soluţie alcoolică 5% de resorcină, HCl conc., soluţie 25 %
H2SO4, pipete.
A. Reacţia cu floroglucina ( R. Weisner – Hohnel)
Se picură câteva picături de floroglucină pe o aşchie de brad sau pe o bucată de hârtie de
calitate inferioară, peste care se adaugă imediat 1-2 picături de HCl conc. sau H2SO4. Apare
imediat o coloraţie roşu- violet ( roşu-vişiniu).
B. Reacţia cu clorhidratul de anilină ( R. Runge)
Pe o aşchie de brad (hârtie de calitate inferioară) se lasă să cadă o picătură de soluţie de
clorhidrat de anilină. După câteva secunde apare o coloraţie galbenă- aurie. Hârtia de scris de
bună calitate (lipsită de lemn secundar) sau hârtia de filtru nu dau această reacţie.
Durata experienţelor: 30 minute.
35
C. Evidenţierea amidonului
Amidonul este un homopoliglucid cu masa moleculară ridicată, format prin condensarea a n

resturi de glucopiranoză.
Este principala poliglucidă de rezervă a plantelor (se acumulează în seminţe, tuberculi,
rizomi, bulbi), negăsindu-se niciodată sub forma sa tipică la bacterii, ciuperci şi animale.
Forma, mărimea şi structura granulelor de amidon prezintă variaţii caracteristice fiecărei
specii. Granula de amidon este alcătuită dintr-un înveliş extern format din amilopectină (76-80 %
din total) şi partea internă formată din amiloză (20- 24% din total). Aceste componente se pot
separa pe baza solubilităţii diferite în apă.
♦ Identificarea amidonului în tuberculii de cartof
Principiul metodei. Prezenţa amidonului în diferite organe vegetale precum şi în produsele

lactate falsificate cu făină sau amidon se pune în evidenţă prin reacţia cu iod din soluţia Lugol.
Materiale necesare: tubercul de Solanum tuberosum (cartof) curăţat, care se trece pe
răzătoare, iar pasta obţinută se strecoară prin tifon într-un pahar Berzelius.
Mod de lucru: Lăsat în repaus câteva minute, filtratul depune un sediment de culoare albă.
Se decantează lichidul din stratul superior, iar sedimentul se spală de câteva ori cu apă, agitând de
fiecare dată cu o baghetă de sticlă şi lăsând în repaus pentru separarea distinctă a două straturi.
Sedimentul obţinut se trece într-o eprubetă ce conţine 10 ml apă la fierbere. Prin amestecare
energică se obţine cleiul de amidon. După răcire, se adaugă câteva picături de soluţie Lugol care
colorează în albastru întregul conţinut al eprubetei. Prin reîncălzire sau la adaosul unor substanţe
chimice (alcool etilic, hidroxid de sodiu, azotat de argint, taninuri), reacţia se dovedeşte reversibilă
iar culoarea dispare.
Interpretare. Reacţia amidonului cu iodul are la baza ei o adsorbţie reversibilă a iodului de către amidon. Dacă
acest echilibru coloidal este deranjat de un factor exterior (încălzire), iodul se eliberează şi culoarea dispare. În urma
răcirii are loc din nou fenomenul de adsorbţie şi reapare culoarea caracteristică.
♦ Hidroliza amidonului
Principiul metodei: sub acţiunea acizilor minerali diluaţi şi a enzimelor specifice, molecula
mare a amidonului se scindează în fragmente din ce în ce mai mici – dextrine - care dau coloraţii
diferite cu apa iodată (reactivul Lugol).
● Hidroliza acidă a amidonului: are loc până la glucoză.

Materiale necesare: amidon, KI, iod metalic, HCl conc., reactiv Fehling, reactiv Barfoed,
soluţie de HCl 25%, resorcină 10%, eprubete, stativ pentru eprubete, pahare Erlenmeyer, bec de
gaz.
Mod de lucru: Într-un vas Erlenmeyer de 100ml se introduce 1 g amidon peste care se
adaugă 30 ml apă distilată, obţinându-se prin agitare o suspensie omogenă. Într-un alt vas
Erlenmeyer de 100ml se fierb circa 20 ml apă distilată. Când apa dă în clocot se toarnă suspensia
de amidon şi se ia vasul de pe foc.
Se prepară concomitent o soluţie Lugol diluată după cum urmează: se dizolvă în 300 ml apă
distilată 2g KI şi 1g iod metalic, iar din soluţia obţinută se trec 3 ml în 100 ml apă distilată.
Această soluţie se repartizează în cantităţi egale în 20 - 25 eprubete.
Soluţiei de amidon preparate anterior i se adaugă 5 ml HCl concentrat şi se încălzeşte încet,
pe o sită de azbest la flacără. În timpul încălzirii se scot probe de câte 1ml din soluţia pe cale de
hidroliză, la intervale de 2-3 minute, fiecare, introducându-le în eprubetele cu soluţie Lugol diluată.
În eprubete se obţine o gamă de coloraţii corespunzătoare diferitelor faze de hidroliză a amidonului
(tabelul 6.1).Se scot mai multe probe pentru a surprinde toate fazele de hidroliză a amidonului.
Dacă modificarea culorii se face prea repede, se slăbeşte încălzirea. Când s-a ajuns la
acrodextrină se încălzeşte mai puternic timp de 15 - 20 minute până ce acrodextrina trece în
maltoză şi în final în glucoză.
36
Tabelul nr. 4.1. Coloraţii corespunzătoare Când coloraţia nu mai variază, deci când s-a
diferitelor faze de hidroliză acidă a amidonului terminat hidroliza, se efectuează reacţia Fehling;
când reacţia devine pozitive, aceasta indică faptul
Albastru amidon că fostul clei de amidon este hidrolizat într-o soluţie de
Violet amiloid glucoză.
Violet-roşu amilodextrină
Durata experienţei: o oră.
Roşu eritrodextrină
Culoarea iodului acrodextrină
Culoarea iodului maltodextrină ● Hidroliza enzimatică a amidonului
Culoarea iodului maltoză Este realizată de complexul enzimatic – amilaza
Culoarea iodului alfa- D- glucoză (diastaza) - care catalizează hidroliza legăturilor alfa 1,4
glicozidice din poliglucide.
Amilaza are mare răspândire în regnul vegetal, găsindu-se în special în seminţele germinate
ale cerealelor, în tuberculii de cartof, în drojdii, în ciuperci, bacterii. Complexul este format din două
tipuri de amilaze: alfa- amilaza şi beta amilaza.
Sub acţiunea complexului amilază asupra amidonului rezultă maltoză şi puţină glucoză.
♦ Corodarea granulei de amidon în timpul germinaţiei
Principiul metodei: prin activitatea amilazei din endospermul seminţelor de cereale, începe
corodarea granulelor de amidon, care prin adâncire treptată fragmentează granula în dextrine.
Materiale necesare: seminţe germinate de Triticum aestivum (grâu), ac spatulat, lamă de
sticlă, lamelă, microscop.
Mod de lucru: Cu un ac spatulat se scoate o cantitate mică de endosperm din sămânţa de
grâu germinată, cât mai aproape de embrion şi se face un preparat microscopic pe lama de sticlă,
într-o picătură de apă.
Se constată că o parte din granulele de amidon prezintă coroziuni la exterior, de forme
diferite ( X, Y, T, I).
Interpretare: Corodările externe care apar pe granula de amidon sunt rezultatul activităţii hidrolitice a
amilazei. Prin adâncirea treptată a acestor coroziuni are loc ruperea granulei de amidon în dextrine, procesul de
degradare continuând până la nivelul moleculelor de diglucide (maltoză) şi monoglucide (glucoză).
♦ Rolul amilazei difuzate din seminţele germinate asupra hidrolizei amidonului
Principiul metodei: În endospermul seminţelor în curs de germinare, cantitatea de enzime

hidrolizate creşte rapid, determinând degradarea amidonului în glucide simple solubile, care sunt
utilizate de embrion, în formare.
Materiale necesare: gelatină, amidon, seminţe de Hordeum vulgare (orz)(alte cereale)
germinate, vase Petri, bisturiu.
Mod de lucru: Se prepară un amestec omogen de gelatină 10% + amidon 2% care se
toarnă în vase Petri, unde se lasă să se solidifice. Se secţionează longitudinal seminţele de orz
germinate, care după umectare, se aşează cu partea secţionată pe placa de gelatină. După 30
minute se scot seminţele şi se toarnă pe suprafaţa plăcii 3-5 ml soluţie Lugol diluată. Se constată
că întreaga suprafaţă se colorează în albastru, cu excepţia zonelor în care au fost aşezate
seminţele germinate.
Interpretare: De pe suprafeţele secţionate ale seminţelor germinate, difuzează enzima -amilaza - care
hidrolizează amidonul din zonele de contact ale plăcii de gelatină.
D. Evidenţierea inulinei
Inulina este substanţa de rezervă caracteristică plantelor din familiile Compositae,

Campanulaceae, Genţianaceae. Se acumulează în receptaculul de Scolymus (anghinare),
tuberculii de Helianthus tuberosus (topinambur), rădăcinile tuberizate de Dahlia (gherghină), etc.
La aceste plante, inulina înlocuieşte amidonul nu numai în ţesuturile de rezervă, ci şi în frunze, în
37
cursul fotosintezei. Inulina nu este un fructozan pur, ea conţinând cca. 3 % glucoză; este uşor
solubilă în apă fierbinte şi precipită la rece.
Mod de lucru
A. Se mărunţesc rădăcini tuberizate de Dahlia sau de Taraxacum, care se fierb în apă 10
minute; se decantează, obţinându-se o soluţie de inulină. Cu această soluţie se efectuează
următoarele reacţii:
a) Fehling şi Barfoed care fiind negative, arată că inulina este un zahăr complex,
nereducător;
b) Se iau într-o eprubetă 3 cm3 din soluţia de inulină peste care se adaugă 1cm3 de alcool
etilic 96 % ; poliglucidul precipită încet sub formă de fulgi albi;
c) Molish este pozitivă.
E. Evidenţierea gumelor şi mucilagiilor
Aceste două glucide sunt înrudite structural fiind alcătuite din câteva monoglucide (hexoze,
pentoze, după natura gumei) între care se mai pot găsi unul sau doi acizi uronici.
Mucilagiile sunt hetero - şi homoglucide neutre cu structură mai simplă decât gumele.
Gumele sunt secreţii vâscoase, care apar, sub forma unei mase sticloase prin vătămarea
suberului de la multe plante lemnoase. Mucilagiile sunt produse ale metabolismului normal, servind
ca substanţe de rezervă şi ca substrat ce reţine apa, mai ales în ţesuturile plantelor suculente.
Gumele şi mucilagiile se îmbibă puternic cu apa, dând soluţii vâscoase.
♦ Evidenţierea gumelor
A. Se face de obicei, prin proba furfurolului care pune în evidenţă prezenţa pentozelor:
peste puţin clei de copac, luat într-o eprubetă, se adaugă HCl 18 % şi se fierbe;- se introduce în
gura eprubetei o fâşie de hârtie de filtru îmbibată în acetat de anilină care se colorează în roşu.
B. pentru evidenţierea hexozelor din gume: se introduce puţin clei de copac într-o eprubetă,
se adaugă câţiva cm3 H2O şi 1 cm3 HCl concentrat. Se fierbe amestecul, se decantează, iar cu
soluţia obţinută se execută reacţiile Fehling, Barfoed (după neutralizare prealabilă) şi Selivanov.
Primele două reacţii sunt pozitive, iar a treia este negativă.
♦ Evidenţierea mucilagiilor
Mucilagiile se colorează prin adsorbţie polară cu coloranţi bazici (electropozitivi).
Se iau în două eprubete seminţe de Linum sp. (in), a căror testă este bogată în mucilagii, şi
în una, se adaugă soluţie de roşu de Congo, iar în cealaltă soluţie de albastru de metilen. După
aproximativ o oră, seminţele se spală, dar colorantul rămâne în stare de adsorbţie.
1. Enumeraţi poliglucidele studiate în cadrul lucrării de laborator şi exemplificaţi fiecare caz cu denumiri de specii a
căror organe prezintă astfel de substanţe.
2. Enumeraţi produşii obţinuţi prin hidroliza acidă a poliglucidelor studiate.
3. Asociaţi corect următorii termeni:
Celuloză Reacţia cu clorhidratul de anilină
Amidon Reacţia Molish
Inulina Reacţia cu floroglucina
Lignina Reacţia cu soluţia Lugol
4. Indicaţi părţile componente ale granulei de amidon şi precizaţi caracteristicile acestora.
5.Ce este amilaza? Unde este răspândită ? Ce rol fiziologic îndeplineşte?
6. Indicaţi două caracteristici prin care gumele şi mucilagiile se aseamănă / se deosebesc.
38
6.1.2. Evidenţierea proteinelor
Proteinele reprezintă substanţa fundamentală a vieţii, caracterizându-se printr-o înaltă

specificitate, fapt ce conferă o individualitate biochimică fiecărui individ, plantă sau animal. Ele au
rol de bază în organismul viu, îndeplinind diverse prestaţii morfo-fiziologice:
¾ rol structural, arhitectural şi de reglare a pătrunderii diferitelor substanţe în interiorul
celulei şi a organitelor sale (împreună cu lipidele, glucidele, acizii nucleici);
¾ rol catalitic, prin proteinele-enzime;
¾ rol de apărare, prin imunitatea pe care o oferă organismului propriu;
¾ rol de transport pentru unele substanţe importante pentru desfăşurarea vieţii;
¾ rol de rezervă, uneori.
Evidenţierea proteinelor se realizează prin: reacţii de precipitare (reversibile şi
ireversibile) şi reacţii de culoare. Nici una din cele două tipuri de reacţii nefiind specifice se cere
ca la identificarea proteinelor, să se folosească ambele tipuri de reacţii.
6.1.2.1 Evidenţierea proteinelor prin reacţii de precipitare

Diversele proteine pot fi precipitate prin tratare cu: unele săruri neutre (soluţie saturată de
(NH4)2 SO4; K2 Cr2 O7 10%); alcool etilic 96 %, acetonă sau eter; sărurile unor metale grele
Pb(CH3COO)2 0,5%, CuSO4 1%, AgNO3 3 %, HgCl2 0,5%); acizi anorganici concentraţi (HCl,
H2SO4, HNO3) care, la limita de separare cu soluţia proteică, dau un inel de precipitare alb (inelul
lui Heller); prin agitare atentă precipitatul format se dizolvă în cazul acizilor sulfuric şi
clorhidric;reactivul Esbach; unii acizi organici (mai ales acid tricloracetic 3%, acid sulfosalicilic
20%).
Prepararea unei soluţii de proteină
Într-un pahar Erlenmeyer se introduc 10 g făină de leguminoase şi 50 ml NaCl 5 %, se
agită din când în când timp de o oră, apoi se filtrează prin hârtie cutată. Dacă soluţia nu este
limpede, se repetă filtrarea.Substanţele proteice pot fi precipitate din soluţiile lor în mod reversibil şi
ireversibil.Pentru precipitarea reversibilă se folosesc ca aditivi la soluţia brută proteică sulfatul de
amoniu, alcool etilic, acetonă, eter.
A. Se iau într-o eprubetă 2 ml soluţie proteică în NaCl şi un volum egal de alcool. Eprubeta
se agită puternic. Proteinele precipită sub formă de fulgi albi după 5-10 minute.Jumătatea
suspensiei din eprubetă se trece în altă eprubete în care se diluează cu apă distilată; se observă
dizolvarea precipitatului anterior format. Precipitarea ireversibilă a proteinelor se poate realiza cu
ajutorul sărurilor metalelor grele, acizilor anorganici, acizilor organici şi prin încălzire.
B. Se iau în 4 eprubete câte 2-3 ml soluţie soluţie proteică în NaCl. În prima eprubetă se
adaugă o picătură acetat de plumb 0,5 %, în a doua CuSO4 1%, în a treia AgNO3 3 % şi în a patra
clorură mercurică 0, 5%. Se observă formarea instantanee a precipitatelor în toate eprubetele.
Adăugând un surplus de acetat de plumb, respectiv de CuSO4 în eprubetele 1 şi respectiv 2 se
produce dizolvarea precipitatului format iniţial.
6.1.2.2.Evidenţierea proteinelor prin reacţii de culoare

REACŢIA BIURETULUI
Principiul metodei. Este reacţia cea mai importantă a proteinelor.
Ea este condiţionată de prezenţa legăturilor peptidice ( - CO- NH-) astfel că este pozitivă
pentru toate moleculele proteice, începând cu tripeptidele. Numele vine de la compusul biuret (
NH – CONH2- CONH2) care provine din două molecule de uree prin eliminarea unei molecule de
NH3 şi care dă şi el aceeaşi reacţie de culoare.
Mod de lucru: Se alcalinizează cu atenţie (NaOH 20%) extractul proteic (câteva picături)
după care se aduagă tot cu atenţie (cu picătura sub agitare) CuSO4 1%. Apare o coloraţie
violetă. În cazul în care coloraţia nu apare se încălzeşte conţinutul eprubetei la flacăra unui bec
de gaz.
39
REACŢIA XANTOPROTEICĂ
Principiul metodei. Această reacţie este caracteristică pentru aminoacizii aromatici
(fenilalanina, tirozina). Aceştia se găsesc în aproape toate proteinele. Sub acţiunea HNO3 conc.
se formează nitroderivaţii nucleelor aromatice din aminoacizii respectivi care sunt de culoare
galbenă ( xantos = galben).
Mod de lucru: Se iau într-o eprubetă câţiva ml soluţie proteică, peste care se adaugă câteva
picături de HNO3 conc. Se încălzeşte uşor. Apare o coloraţie galbenă; adăugând după răcire
NaOH 20 % ( KOH 20 %) coloraţia trece în portocaliu.
Reacţia se poate face şi cu cotiledoane de mazăre, fasole, lupin îmbibate şi mărunţite.
Acestea devin galbene prin fierbere în HNO3 concentrat.
REACŢIA SULFULUI
Principiul metodei. este pozitivă în cazul aminoacizilor cu sulf (cisteina, cistina,
metionina), care în mediu alcalin şi la căldură, eliberează sulful sub formă de H2S; acesta cu o
sare de plumb, formează un precipitat negru de sulfură de plumb.
Mod de lucru:Într-o eprubetă se iau câţiva ml de soluţie proteică, peste care se adaugă
câteva picături de acetat de plumb 0,5 % şi câteva picături de NaOH 20 %. Se fierbe la flacără.
Apare un precipitat negru de PbS.
Reacţia este pozitivă şi în cazul în care soluţia proteică este înlocuită cu seminţe de fasole
îmbibate şi mărunţite. În acest caz se procedează astfel: într-o eprubetă peste 1 ml acetat de
plumb 0,5%, se adaugă picătură cu picătură NaOH 20 % până când precipitatul alb de hidroxid
de plumb format se redizolvă în excesul de bază. Se adaugă seminţe de fasole îmbibate şi
mărunţite. Conţinutul eprubetei se fierbe. Apare un precipitat negru de sulfură de plumb.(PbS).
REACŢIA MOLISH
Evidenţiază glicoproteinele.
Mod de lucru:Într-o eprubetă se iau câţiva ml soluţie proteică peste care se adaugă 5-6
picături de alfa –naftol. Se agită conţinutul eprubetei. Se înclină eprubeta şi se prelinge încet pe
pereţi 1-2 ml H2SO4 concentrat. La limita de separare se formează un inel de culoare violet.
6.1.2.3 Extragerea şi evidenţierea proteinelor simple
Proteinele simple sunt formate numai din aminoacizi şi funcţie de solubilitatea lor în diferiţi
solvenţi se împart în : albumine; globuline; gluteline; prolamine.
A.Extragerea şi evidenţierea prolaminelor şi glutelinelor
Prolaminele sunt caracteristice seminţelor de graminee. Sunt insolubile în apă, având o

solubilitate optimă în alcool etilic 60- 80 %. Au caracter acid datorită conţinutului ridicat de acid
glutamic şi prolină; sunt sărace în lizină şi triptofan, din care cauză valoarea nutritivă a
prolaminelor este mică. Mai cunoscute sunt: gliadina (grâu, secară), hordeina (orz), zeina
(porumb), avenina (ovăz).
Glutelinele sunt insolubile în apă, în soluţii saline şi în alcool etilic, având o solubilitate
optimă în soluţii diluate de baze ( 0,2-2,0%). Mai cunoscute sunt: glutenina (grâu), orizenina (orez),
glutelina (orz).Gliadina şi glutenina formează glutenul (proteină cleioasă) care conferă făinii de
grâu proprietăţi de panificaţie (dau plasticitate şi elasticitate aluatului).
Mod de lucru: Din 10 g făină de grâu, orz sau ovăz se face un aluat tare, care se strânge
într-o bucată de tifon şi se spală sub un jet de apă de canal (prin frământare între degete), până
când apa de spălare nu mai are aspect lăptos: tot amidonul a fost îndepărtat, rămânând o
substanţă elastică - glutenul. Componentele sale proteice se pot separa datorită solubilităţii lor
diferite. Glutenul se rupe în bucăţele care se introduc într-o eprubetă; se adaugă alcool etilic 70 %
şi se agită bine cca 10 minute. Se obţine o soluţie alcoolică de gliadină, care se decantează în 3
eprubete:- în prima eprubetă se efectuează reacţia biuretului care este pozitivă;
40
- în a doua se picură alcool în exces, constatându-se că gliadina precipită;
- în a treia se adaugă apă, când gliadina de asemenea precipită.
Ceea ce rămâne în eprubetă după decantarea soluţiei alcoolice de gliadină, reprezintă glutenina.
Se introduce peste ea soluţie de NaOH 2 %, se agită bine şi se lasă să se limpezească. Soluţia
obţinută se împarte în două:
- cu o parte se execută reacţia biuretului care este pozitivă;
- peste cealaltă parte se adaugă acid acetic 1%, picătură cu picătură, până la punctul
izoelectric, când glutenina precipită.
6.1.3. Evidenţierea lipidelor
Lipidele constituie o clasă de esteri naturali, larg răspândite în regnul vegetal.

Lipidele se găsesc în protoplasma şi în sucul celular, de asemenea în pereţii celulari, iar în
cantitate mai mare sunt depozitate în anumite organe vegetale, cum ar fi seminţele şi câteodată
pulpa şi coaja fructelor. După structura lor, lipidele vegetale se clasifică în două familii:
- lipide simple (ceride, acilgliceroli sau gliceride, steride şi etolide);
- lipide complexe (glicolipide, fosfolipide.).
O caracteristică generală a lipidelor este solubilitatea lor. Astfel, lipidele sunt insolubilitatea
lor în apă şi soluţii saline şi solubilitatea în solvenţi organici (cloroform, eter etilic, eter de
petrol, acetonă, benzen, toluen, tetraclorura de carbon, etc.).
Cele mai răspândite lipide simple sunt gliceridele, triesteri ai glicerinei cu acizi graşi saturaţi
(palmitic, stearic care predomină în grăsimile vegetale) şi nesaturaţi (oleic, linoleic, ce predomină
în uleiurile vegetale).
În organele vegetale, gliceridele sunt întotdeauna în amestec cu alte substanţe precum:
acizi graşi liberi, pigmenţi, steride, uleiuri volatile, vitamine, combinaţii organice cu sulf, etc.
6.1.3.1. Evidenţierea gliceridelor
Principiul metodei. evidenţierea gliceridelor se bazează pe proprietăţile fizice (solubilitate) şi

chimice (capacitatea de a se colora cu diverşi coloranţi, saponificare, halogenare) ale acestora.
Materiale necesare: ulei vegetal, seminţe de Ricinus communis (ricin), Cucurbita pepo
(dovleac) sau Helianthus annuus (floarea soarelui), eter etilic, cloroform, acetonă, soluţie alcoolică
0,5% Sudan III, soluţie 10% de NaOH, eprubete, pipete, capsulă de porţelan, sticle de ceas,
bisturiu, baghete de sticlă, bec de gaz.
Mod de lucru:
A. Se introduc în două eprubete câte 2-3 ml ulei vegetal la care se adaugă în prima eprubetă
1-2 ml solvent organic nepolar (eter etilic, cloroform, benzen, etc.) iar în a doua eprubetă 1ml apă
şi se agită.
Se constată dizolvarea uleiului vegetal în solvenţi organici (în eprubeta I) şi formarea unei
emulsii cu apa ( în eprubeta II).
B. Pe o secţiune efectuată prin sămânţa de ricin ( floarea soarelui, dovleac) se lasă să cadă
o picătură de soluţie alcoolică 0,5% de Sudan III (colorant specific pentru evidenţierea
trigliceridelor). Se obţine o coloraţie roşie- portocalie.
Aceeaşi coloraţie roşie - portocalie se obţine dacă se amestecă câteva picături de ulei
vegetal cu câteva picături de soluţie alcoolică 0,5 % Sudan III, plasate pe o sticlă de ceas.
C. Într-o capsulă de porţelan se încălzesc timp de 20-30 minute, amestecând bine cu o
baghetă de sticlă, 14-15 ml ulei vegetal cu 19-20 ml soluţie NaOH 10 %. Se adaugă puţină apă şi
se agită puternic. Se obţine o soluţie de săpun, cu aspect de spumă ce prezintă o mare putere de
udare datorită tensiunii superficiale scăzute. Plasând pentru comparaţie un fir de aţă de bumbac
pe suprafaţa unei ape curate şi pe suprafaţa unei soluţii de săpun se constată că în primul caz aţa
pluteşte mai mult timp fiindcă nu se udă iar în al doilea caz se udă repede şi se scufundă.
Durata experienţelor: 60 minute.
Interpretare: La cald şi în prezenţa bazelor puternice, gliceridele se descompun în glicerină şi sărurile acizilor
graşi respectivi care se numesc săpunuri.
41
6.1.4. Evidenţierea vitaminelor
Vitaminele sunt substanţe oligodinamice cu acţiune reglatoare a funcţiilor celulare,

asemănându-se prin aceasta, cu enzimele şi hormonii; sinteza lor este un atribut al organismelor
vegetale. Vitaminele aparţin la diferite clase de substanţe, neexistând între ele nici o înrudire
structurală; deoarece numai unele vitamine conţin azot, numele pe care-l poartă este impropriu.
Unele vitamine sunt hidrosolubile, altele liposolubile şi, în general, sunt termolabile.
6.1.4.1.Evidenţierea vitaminei C (acidul ascorbic)
Vitamina C sau acidul L (+) ascorbic este cea mai răspândită vitamină din natură.
Se găseşte în toate plantele, iar în cantitate mai mare se află în fructele citricelor (lămâi,
portocale), cătină albă, măceşe, coarne, mere, frunze, legume proaspete, etc. Se găseşte atât în
stare liberă cât şi asociată cu proteinele, formând un complex proteină - acid ascorbic, numit
ascorbinogen.
Este o substanţă cristalină albă, solubilă în apă şi are un gust acrişor. În stare solidă este
destul de stabilă, în soluţii apoase în schimb este foarte sensibilă la oxidare şi încălzire.
Principiul metodei: Evidenţierea şi dozarea vitaminei C se bazează pe proprietatea ei
reducătoare.
Materiale necesare: frunze de conifere (frunze de pătrunjel, lobodă, urzici, fructe de măceş,
de ardei, etc), soluţie de HCl 2%, soluţie de acid tricloracetic 2-5%, soluţie saturată de fericianură
de potasiu proaspăt preparată (33/100ml), soluţie de clorură ferică 5%, nisip de cuarţ, mojar,
eprubete, pipete, hârtie de filtru, răzătoare de sticlă, cuţit inoxidabil
Mod de lucru: Pentru extragerea vitaminei C din plante se folosesc acizi diluaţi deoarece
stabilitatea vitaminei C în soluţiile acide este relativ mare.
Materialul de examinat mărunţit (mărunţirea materialului se face utilizând o răzătoare de
sticlă sau un cuţit inoxidabil) se mojarează cu o soluţie de HCl 2% şi nisip de cuarţ. Se filtrează
printr-un filtru cutat sau prin vată. Se introduc într-o eprubetă 4-5 ml de filtrat la care se adaugă o
picătură soluţie saturată de fericianură de potasiu proaspăt preparată şi o picătură de soluţie de
clorură ferică 5%. Se constată apariţia unei coloraţii albastre sau verzuie.
Interpretare: În prezenţa acidului ascorbic fericianura de potasiu K3[Fe(CN) 6] - se reduce la ferocianură de K - K4

3+
[Fe (CN) 6] - şi formează cu ionii de Fe , ferocianura feroferică (albastru de Berlin).

1. Daţi exemple de plante a căror organe prezintă un conţinut ridicat de: proteine; lipide; vitamină C.
2. Denumiţi proteina care conferă făinii de grâu proprietăţi de panificaţie.
3. Enumeraţi două tipuri de reacţii utilizate pentru evidenţierea proteinelor. Exemplificaţi fiecare tip!
4. Enumeraţi două caracteristici prin care lipidele se deosebesc de celelalte substanţe organice studiate.
5. Ce sunt săpunurile?
a. proteinele îndeplinesc rol structural, catalitic, de apărare, de transport şi de rezervă (uneori)
b. lipidele sunt solubile în apă şi soluţii saline
c. în organele vegetale, gliceridele sunt întotdeauna în amestec cu alte substanţe
d. sinteza vitaminelor este un atribut al organismelor vegetale
e. vitaminele au rol de reglare a funcţiilor celulare
42
6.2. Evidenţierea produşilor secundari de metabolism ai plantelor
Produşii secundari de metabolism ai plantelor constituie un grup foarte eterogen, prin

natura lor chimică, repartiţia sistematică, anatomică şi rolul presupus. Ei se caracterizează prin:
repartiţia sistematică negeneralizată şi foarte neregulată;repartiţia anatomică adesea foarte
localizată;rolul metabolic obscur. Mulţi produşii secundari pot avea un oarecare rol biologic,
însă pe plan fiziologic sunt aparent inutili şi consideraţi, deseori, ca deşeuri. Foarte adesea ei
nu sunt eliminaţi în exterior, ci acumulaţi în vacuole, în lumenul canalelor şi pungilor secretoare
sau între cuticulă şi membrana scheletică; unii metaboliţi secundari sunt eliminaţi la exterior.Ei
prezintă un foarte mare interes pentru om, având întrebuinţări farmacodinamice şi industriale.
6.2.1. Evidenţierea alcaloizilor
Alcaloizii sunt substanţe organice azotate, în general cu structuri ciclice, unde azotul
este încorporat, adesea, într-un nucleu heterociclic; alcaloizii cu proprietăţi bazice foarte
pronunţate de unde şi numele; sunt precipitaţi de reactivi caracteristici (taninuri, apă iodată, clorură
mercurică, etc,). Alcaloizii nu sunt sintetizaţi în organismul animal şi nici de către alge sau muşchi;
ei se găsesc rar în ciuperci, ferigi şi gimnosperme. În cantităţi mari se găsesc în plantele
superioare; cum ar fi familiile alcaloidifere (Solanaceae, Papaveraceae, Rubiaceae, etc.). Rareori
o specie conţine un singur alcaloid; de obicei se întâlnesc mai mulţi cu o structură asemănătoare.
În mod obişnuit ei sunt dizolvaţi în vacuole, unde datorită proprietăţilor lor bazice, formează
săruri cu diverşi acizi, dar pot fi prezente în toate organele plantei. Deşi alcaloizii apar înainte de
toate ca deşeuri li se pot atribui şi următoarele roluri: stimularea fotosintezei;acţiune
hormonală;funcţie protectoare contra agenţilor patogeni şi organismelor fitofage.
6.2.1.1.Evidenţierea nicotinei
Nicotina face parte din clasa alcalozilor pirolidinici şi este biosintetizată în rădăcini şi
transportată, mai ales prin xilem, în frunze, unde se acumulează sub formă de săruri cu acizii citric,
malic, reprezentând până la 2 % din greutatea uscată la Nicotiana tabacum şi circa 8% la
Nicotiana rustica. Este un lichid uleios, incolor, cu miros pătrunzător şi foarte toxic; oxidat capătă
culoare brună.
Materiale necesare: frunză de tutun, (tutun dintr-o ţigară), reactiv Wagner, pahar
Erlenmeyer, pâlnie, fârtie de filtru, pipete, apă distilată, bec de gaz.
Modul de lucru: tutunul dintr-o ţigară se încălzeşte cu 10-15 cm apă distilată; se filtrează.
Peste câţiva ml de filtrat se adaugă 1-2 ml reactiv Wagner (iod în iodură de potasiu) şi se
omogenizează conţinutul vasului. Se formează un precipitat brun- roşcat, care se dizolvă prin
încălzire.
6.2.1.2 Evidenţierea solaninei
Solanina face parte din grupa alcalozilor sterolici şi se găseşte în plantele tinere de
Solanum tuberosum (cartof), în lăstari şi în tuberculii încolţiţi (mai ales în vârfurile lăstarilor şi în
jurul ochiurilor). Molecula prezintă scheletul colesterolului, astfel că solanina este înrudită cu
steriodele.
Materiale necesare: tuberculi de cartof „încolţiţi”, acid sulfuric concentrat, pipete.
Modul de lucru: Pe o felie de cartof se aşează câteva picături de acid sulfuric concentrat.
Apare o coloraţie roşie, mai ales la periferie (aproape de suber). După câteva minute culoarea
devine violetă.
6.2.2 Evidenţierea heterozidelor (glicozide)
Heterozidele sunt compuşi alcătuiţi dintr-o componentă glucidică şi o componentă

neglucidică (aglicon) cu structură chimică foarte diferită.
Agliconul conferă glicozidelor proprietăţi specifice. Se găsesc în frunze, petale,
seminţe şi de multe ori în scoarţa arborilor. Semnificaţia biologică a condensării glucidelor cu un
43
aglicon nu este elucidată; toţi agliconii care prezintă nuclee fenolice sunt toxici în stare liberă, iar
condensarea lor cu un glucid permite diminuarea toxicităţii.
Heterozidele au adesea o toxicitate foarte ridicată pentru speciile care nu le biosintetizează.
Cuplul flavonă - antocianidină, are un rol în procesele de oxido-reducere; flavonele şi
antocianii, filtrând lumina şi oprind unele radiaţii, intervin în toate procesele fiziologice sensibile la
radiaţiile solare: fotosinteză, transpiraţie, fototropisme, încălzirea ţesuturilor, germinaţie, creştere.
De asemenea, au rol în atragerea insectelor polenizatoare şi a frugivorelor care contribuie la
diseminarea unor seminţe.
Heterozidele cianogenetice au rol de apărare contra ierbivorelor.
Clasificarea heterozidelor, ca şi evidenţerea lor, se bazează pe gruparea agluconică.
6.2.2.1 Evidenţierea heterozidelor cianogenetice
La hidroliză, heterozidele cianogenetice eliberează acid cianhidric (de unde şi numele). Cel
mai răspândit este amigdalozidul, care se găseşte în sâmburii prunoaselor, din care se extrage cu
eter. Prin hidroliză cu acizi diluaţi se formează două molecule de D- glucoză, una de benzaldehidă
şi una de acid cianhidric.
Aceeaşi produşi de hidroliză se obţin şi cu beta - glucozidază (din complexul proteic
enzimatic numit emulsină, care însoţeşte întotdeauna amigdalozidul din sâmburii de prunoase). La
o acţiune blândă, beta glucozidaza scindează numai un rest de glucoză şi formează heterozida –
prunasina (identificată în coaja cireşului sălbatic).
Materiale necesare: sâmburi de prunoase, mojar, hârtie periodată, Na2 CO3 10%,
eprubete, dop de cauciuc, stativ pentru eprubete.
Modul de lucru: Se sparg într-un mojar sâmburi de prunoase. Se adaugă câteva picături
de apă peste seminţele mărunţite; se amestecă bine, se modelează amestecul sub formă rotundă
şi se introduce într-o eprubetă.
Se introduce apoi în eprubetă o hârtie de filtru periiodată (hârtia se îmbibă cu acid picric
1%, se usucă şi se păstrează într-un plic; la întrebuinţare se tamponează cu vată îmbibată într-o
soluţie de Na2 CO3 10 % şi se introduce umedă în eprubetă).
Se acoperă cu un dop şi se lasă în repaus; emulsina vine în contact cu glucozidul şi
anionul cian (CN- ) eliberat fiind volatil, ajunge la hârtie şi modifică culoarea acidului picric, din
galben în cărămiziu.
6.2.2.2 Evidenţierea heterozidelor flavonice şi antocianice
Sunt heterozidele cele mai importante prin frecvenţa şi abundenţa lor în plante. Numeroase
plante îşi datoresc culoarea frunzelor (varietăţi de Fagus sp. (fag), Coryllus sp. (alun) etc. cu
frunze roşu-închis), a fructelor (bacele de Ligustrum vulgare (lemn câinesc), a rădăcinilor (Beta sp.
(sfecla roşie) şi mai ales a florilor, acestor heterozide, care sunt localizate în vacuolele celulelor
epidermice sau a parenchimurilor; de aceea heterozidele se mai numesc pigmenţi flavonici şi
pigmenţi antocianici. Coloraţiile lor nu trebuie confundate cu cele datorate pigmenţilor
carotenoizi, insolubili în vacuole şi localizaţi, cel mai adesea în cromoplaste.
A. Evidenţierea pigmenţilor flavonici din ţesuturi fără clorofilă
Pigmenţii flavonici au ca grupare agliconică un compus derivat din flavoni: oxiflavona,

oxiflavonol, etc. Se pot extrage cu apă, apă acidulată, acid tricloracetic, acetonă, alcool etilic,
cristalizând sub formă de ace grupate în tufe.
Cu sărurile de fier se colorează în verde, verde - oliv, verde - brun; cu alcalii în galben
intens, galben - lămâie, galben - verde, galben – portocaliu. Reduc acidul osmic şi azotatul de
argint.Glucidul pe care-l conţin este de obicei D - glucoza sau altă hexoză sau pentoză.Pigmenţii
flavonici conferă culoare galbenă ţesutului vegetal.
Materiale necesare: cutie Petri, sticlă de ceas, NH4OH conc., HCl conc., flori cu petale
albe.
Modul de lucru: Într-o cutie Petri se aşează flori sau petale albe şi o sticlă de ceas cu
NH4OH conc.; apoi se acoperă cu capacul: petalele devin galbene, ca urmare a formării unor
44
săruri cu flavonozidele din sucurile celulare. Trecând aceste petale într-o atmosferă cu acid ele se
decolorează.
B. Evidenţierea pigmenţilor flavonici din extracte
Materiale necesare: flori albe, petale galbene, rădăcini şi frunze de Taraxacum officinalis,
mere galbene, frunze verzi de Viola odorata, mojar, acetonă, acid tricloracetic 8 %, eprubete, bec
de gaz, pâlnie, fârtie de filtru, pipete, NaOH conc., HCl, FeCl3, FeSO4 1-5%, acetat de plumb 10%,
reactiv Fehling, stativ pentru eprubete.
Modul de lucru: din materialul vegetal se prepară un extract la cald (prin fierbere în apă,
sau acid tricloracetic, timp de 5 -10 minute). Extractul se filtrează iar filtratul obţinut este utilizat
pentru efectuarea unor reacţii chimice de evidenţiere a pigmenţilor flavonici.
a) peste 3 - 4 ml extract se adaugă câteva picături de NaOH conc.; apare o coloraţie
galbenă, sau galben - portocalie; neutralizând cu HCl soluţia se decolorează.
b) peste 3 - 4 ml extract se adaugă câteva picături de FeCl3 sau FeSO4 1-5 % ; apare o
coloraţie verde, verde - oliv, arătând caracterul fenolic al flavonilor;
c) peste 3 - 4 ml extract se adaugă câteva picături de acetat de plumb 10% ; se obţine un
precipitat floconos galben sau galben - portocaliu. Această reacţie este foarte
caracteristică pentru pigmenţii flavonici;
d) prin fierbere cu acid clorhidric 5 % se eliberează glucidul, încât reacţia Fehling devine
pozitivă după neutralizarea soluţiei.
C. Evidenţierea pigmenţilor antocianici din extracte
Pigmenţii antocianici sunt pigmenţi albaştri, roşii, violeţi, abundenţi mai ales în flori.
Agliconul este antocianidina, care are o structură foarte apropiată de flavonoli, din care
derivă prin reducere. Există foarte numeroase antocianidine, cele mai răspândite fiind
pelargonidinele din Pelargonium sp., cianidinele din corolele de Centaurea cyanus şi
delfinidinele din corolele de Delphinium sp. Antocianidinele variază în privinţa culorii, funcţie de
pH-ul sucului vacuolar: albastru la pH alcalin, roşu la pH acid şi violet la pH neutru.
Schimbarea culorii după pH-ul mediului:
Materiale necesare: rădăcină de Beta sp. (sfeclă roşie), Brassica sp. (varză roşie), flori cu
petale roşii, flori cu petale albastre, acid acetic diluat, NH4OH diluat, acetat de plumb 10%,
FeCl310%, eprubete, pipete, plăci Petri, bec de gaz.
Modul de lucru:
1. într-o atmosferă cu vapori de HCl se introduc câteva petale roşii şi albastre; cele roşii
rămân roşii iar cele albastre devin roşii;
2. într-o atmosferă cu vapori de amoniac petalele roşii devin albastre, cele albastre devin
verzi şi cu timpul se îngălbenesc, datorită pigmenţilor flavonici supranumerari;
3. se prepară un extract din sfeclă roşie şi unul din varză roşie, prin fierbere în apă: cel din
sfeclă este roşu, cel din varză este albastru - violet;
4. se iau în două eprubete câţiva ml din extractele apoase; se adaugă câteva picături de
acetat de plumb 10 %; se obţin precipitate colorate în albastru, verde, roşu sau violet;
5. se iau într-o eprubetă câţiva ml de extract apos; se adaugă 1-2 picături de FeCl310 %; se
obţine o coloraţie închisă ca şi în cazul taninurilor, fapt ce arată o înrudire cu acestea prin
caracterul fenolic.
6.2.2.3 Evidenţierea heterozidelor fenolice
Heterozidele fenolice au ca grupare agliconică un nucleu fenolic. Se întâlnesc în număr

mare în natură, cu excepţia glicozidei fenolului simplu.
A. Evidenţierea salicinei
Salicina se întâlneşte în frunzele şi coaja de salcie şi este D - glucozida alcoolului salicilic
(saligenina).
Modul de lucru: O ramură de Salix alba (salcie) se taie transversal foarte oblic, iar suprafaţa
de secţiune, precum şi suprafaţa internă a suberului se pensulează cu H2SO4 70%, cu ajutorul unei
45
baghete. Peste 5-10 minute, suprafaţa pensulată se colorează în roşu - violet, culoare
caracteristică salicinei.
B. Evidenţierea coniferinei
Descoperită la conifere şi apoi la sparanghel, coniferina a fost identificată ulterior şi la alte
specii. Este glicozida alcoolului coniferilic, fiind prezentă în toate ţesuturile lignificate; prezenţa ei
indică indirect prezenţa ligninei.
Modul de lucru: Pe o aşchie de brad se adaugă 1- 2 picături de reactiv Hohnel (fenol +
KClO3) şi 1 – 2 picături de HCl conc.; apare o coloraţie verde - albăstruie
C. Evidenţierea siringinei
Siringina se găseşte în suberul ramurilor de liliac, în tulpina de iasomie, având ca grupare
agliconică alcoolul siringenina. Suprafaţa internă a suberului de la o ramură de liliac se tratează cu
1-2 picături de H2SO4 70%; apare o coloraţie verde.
6.2 3. Evidenţierea taninurilor
Taninurile sunt substanţe fenolice de natură variată, cu foarte numeroşi hidroxili, ceea ce
le conferă proprietăţi reducătoare remarcabile.
Nu conţin azot în molecula lor. Sunt formate din glucoză şi acid galic.
Cu sărurile de fier dau precipitate închise la culoare (negre, brune, albastru închis), iar cu
proteinele dau combinaţii complexe insolubile, imputrescibile şi foarte rezistente.
Taninurile se întâlnesc în majoritatea plantelor (frunze, scoarţă, fruct) în cantităţi variabile.
Se extrag din ritidoma de stejar.
În celule se găsesc în stare coloidală (în sucul vacuolar) sau sub formă de granule (în
citoplasmă); adesea reprezintă agliconul unor heterozide sau se combină cu mucilagiile, gumele
sau celuloza. Uneori sunt localizate în celule speciale (idioblaste, tanifere), prezente în
parenchimuri, cum este cazul la Rosa canina (măceş).
Materiale necesare: ritidom de stejar, nuc, castane sălbatice, FeCl3 10%, acetat de plumb
10 %, K2Cr2O7 - soluţie diluată, eprubete, pipete, stativ pentru eprubete.
Modul de lucru: Se prepară un extract apos (prin fierbere timp de 10 minute) folosind unul
din materialele biologice mai sus enumerate. Cu extractul obţinut se efectuează reacţii de culoare
(vezi tabelul 5.1).
Tabelul nr.5.1 Reacţii de evidenţiere a taninurilor
Nr. Volumul de extract Volumul de reactiv Coloraţia obţinută
eprubetă
1. Câţiva ml (3-4 ml) Câteva picături FeCl3 10 % Verde - brun,
2. Câţiva ml (3-4 ml) Câteva picături acetat de plumb 10 % Precipitat alb
3. Câţiva ml (3-4 ml) Câteva picături K2Cr2O7 - soluţie diluată Precipitat brun
7. Respiraţia plantelor
Respiraţia este procesul fiziologic de degradare oxidativă a substanţelor organice
sintetizate în fotosinteză, în care se eliberează energia necesară desfăşurării proceselor vitale.
Respiraţia se realizează în fiecare celulă la nivelul hialoplasmei şi a condriozomilor, iar la
exterior se manifestă sub forma unui schimb de gaze: absorbţie de oxigen molecular din aer şi
eliminare de dioxid de carbon :
7.1. Metode calitative de studiu a respiraţiei aerobe
Aceste metode se bazează pe evidenţierea schimbului de gaze caracteristic respiraţiei.
7.1.1.METODA MOLLIARD
Principiul metodei constă în crearea unui deficit de presiune într-un recipient închis, ca
urmare a schimbului de gaze implicate în procesul respirator, în care oxigenul este absorbit de
seminţele în curs de germinaţie iar dioxidul de carbon degajat este captat de un hidroxid.
46
Materiale necesare: tub din sticlă alungit şi lărgit la un capăt ( tip „osmometru “ Dutrochet),
stativ, vas cu mercur, capsulă sau fiolă de sticlă, dop de cauciuc prevăzut cu orificiu, tub de
cauciuc cu clemă, seminţe germinate, soluţie de KOH 30%.
Modul de lucru. Se introduc într-un osmometru Dutrochet seminţe germinate, se acoperă
cu un dop străbătut de un tub de cauciuc prevăzut cu o clemă.
Se fixează osmometrul pe un stativ , astfel ca tubul lui să fie scufundat într-un vas cu
mercur. După fixare se deschide clema de la capătul tubului de cauciuc, se atârnă de cârligul de
pe partea inferioară a dopului un vas mic în care se află o soluţie de KOH 30 %.
Se acoperă osmometrul cu un dop, lăsând clema deschisă pentru a uniformiza presiunea
din interior cu cea externă.
Se închide apoi clema şi după un interval de timp, dependent de intensitatea respiraţiei
materialului vegetal de analizat, se va constata că mercurul urcă în tubul osmometrului.
Interpretare. Mercurul urcă în tub deoarece dioxidul de carbon degajat de seminţe fiind fixat de către
hidroxid, nu mai compensează sub raportul presiunii oxigenul absorbit în respiraţie, astfel că presiunea internă scade
comparativ cu exteriorul .
7. 2. Evidenţierea enzimelor de respiraţie
Enzimele de respiraţie fac parte din clasa oxidoreductazelor şi catalizează reacţiile de

oxidare şi reducere care au loc în celule.
Majoritatea oxidărilor biologice se realizează prin dehidrogenare, transportul hidrogenilor de
la substrat (care se oxidează - AH2 ) la acceptor (care se reduce – B) realizându-se prin
intermediul dehidrogenazelor:
AH2 + B → A + BH2
În funcţie de natura acceptorului de hidrogen, dehidrogenazele pot fi:

- aerobe, care transportă hidrogenul de la substratul care se oxidează direct la oxigen;
- anaerobe, care transportă hidrogenul la alţi acceptori, decât oxigen.
7.2 1 Evidenţierea dehidrogenazelor anaerobe (reductaze)
7.2.1.1 Dehidrogenazele anaerobe din drojdia de bere
Materiale necesare: eprubete, drojdie de bere, soluţie de albastru de metilen 1 %, ulei.

Modul de lucru. Se introduce câte o granulă de drojdie de bere, de mărimea unui bob de
mazăre, în trei eprubete ce conţin o soluţie de albastru de metilen 1 %.
Se agită bine conţinutul primei eprubete şi se constată că albastrul de metilen este redus total
şi trece, într-un interval de timp scurt, în leucoderivatul incolor.
Eprubeta a doua se aşează în stativ, fără a fi agitată. Se va constata că soluţia se decolorează
doar la baza eprubetei şi rămâne colorată în partea ei superioară, deoarece albastrul de metilen se
oxidează neenzimatic, spontan, prin reacţie cu oxigenul atmosferic.
Conţinutul celei de a treia eprubete se izolează de aer, turnând deasupra lui un strat de ulei.
Lăsând eprubeta în stativ, se va constata că albastrul de metilen se decolorează total, însă într-un
timp mai îndelungat.
7.2.2 Evidenţierea oxidazelor directe
Aceste enzime sunt oxidoreductaze transportoare de electroni, care catalizează reacţii

de tipul: O2 + 4e- → 2O 2- + 2H2O
A. Evidenţerea peroxidazei
Peroxidaza catalizează transferul atomilor de hidrogen de la diferiţi donatori (fenoli, amine,

aldehide, flavone, tirozină, citocrom c, acid uric, rezorcină, etc.) la apa oxigenată, după ecuaţia:
47
AH2 + H2O2 → 2H2O + O2
Principiul metodei. Evidenţierea peroxidazelor se face cu ajutorul unor substanţe care,

prin oxidare, dau produşi coloraţi.
1. Materiale necesare: tinctură de guaiac, apă oxigenată 3 %, rădăcină de Armoracia
rusticana (hrean), bisturiu, placă Petri, pipete.
Modul de lucru. Se picură pe o rondelă extrasă dintr-o rădăcină de hrean, puţină tinctură
de guaiac.
Se va constata că nu apare nici o coloraţie. Dacă se adaugă apoi peste ea o picătură de
apă oxigenată 3 %, apare coloraţia albastră a formei oxidate a acidului alfa - guaiaconic.
Se poate folosi şi un extract preparat la rece din rădăcină de hrean triturată, filtrat, peste
care se adaugă câteva picături de tinctură de guaiac şi de apă oxigenată.
B. Evidenţierea catalazei
Catalaza descompune apa oxigenată rezultată în celulele vii sub acţiunea enzimelor
flavinice în apă şi oxigen.
Rolul ei este foarte important, deoarece apa oxigenată este un oxidant puternic, dăunător
structurilor vii, care trebuie transformat rapid în oxigen gazos mai puţin reactiv şi molecule de apă.
H2O2 + H2O2 = 2 H2O + O2
Modul de lucru: Pentru evidenţiere, se plasează pe o lamă de microscopie două frunze de

Elodea canadensis, (dintre care una fiartă în prealabil). Deasupra se aşează o picătură de apă
oxigenată 3 %. Se acoperă cu lamela.
Se observă preparatul la microscop, cu un obiectiv mic; se constată o degajare energică de
gaz din frunza vie. Acest gaz este oxigenul ce se degajă din apa oxigenată pătrunsă în frunză şi
care a fost descompusă de enzimă.
C. Evidenţierea catecoloxidazei
Cunoscută mai ales sub numele de tirozinază, catecoloxidaza este o monofenoloxidază

ce conţine cupru şi catalizează oxidarea aerobă a o - difenolilor, trifenolior, a substanţelor tanante
şi în special a tirozinazei.
Sub acţiunea catecoloxidazei are loc convertirea tirozinei în dihidroxifenilalanină (DOPA),
care, la rândul ei, este oxidată cu formare de dopachinonă. În continuare reacţiile decurg spontan,
în absenţa enzimelor, ajungându-se la melanine (pigmenţi bruni):
În celulele vegetale catecoloxidaza are şi rolul de a oxida, cu ajutorul oxigenului, hidrogenii
scoşi de dehidrogenaze din diferite substanţe şi care au fost transferaţi chinonelor, care trec astfel
în polifenoli. Aceştia sunt oxidaţi de către catecoloxidază şi în acest mod se formează în plante un
lanţ respirator secundar, fără citocromi:
Modul de lucru: Se secţionează un tubercul de cartof sau un măr şi se lasă la aer.
Se constată că după un timp, suprafaţa de secţiune se brunifică. Dacă se adaugă pe
suprafaţa de secţiune puţină soluţie de tirozină, coloraţia apare mai repede şi mai intens, deoarece
se formează melanine în urma activităţii catecoloxidazei.

1.Indicaţi grupele de substanţe considerate produşi secundari de metabolism şi precizaţi rolurile lor biologice.
2.Daţi exemple de specii vegetale a căror organe ⁄ ţesuturi conţin astfel de substanţe.
a. Alcaloizii sunt substanţe organice cu proprietăţi bazice foarte pronunţate
b. Heterozidele sunt formate dintr-o componentă glucidică şi una neglucidică
c. Heterozidele flavonice şi antocianice sunt localizate în vacuole
d. Taninurile sunt substanţe de natură fenolică ⁄ conţin azot în moleculă
e. Taninurile formează cu proteinele complexe insolubile, imputrescibile
4. Definiţi procesul de respiraţie.
5. Precizaţi rolul enzimelor de respiraţie.
6. Daţi două exemple de enzime de respiraţie studiate în cadrul lucrărilor de laborator.
48
8. Fermentaţiile
Fermentaţiile sunt realizate de anumite grupe de microorganisme şi reprezintă ansambluri
de procese prin care are loc degradarea unor substanţe organice, cu producere de energie care
este necesară pentru desfăşurarea vieţii lor. La plantele superioare procesul de fermentaţie se
produce în condiţii de insuficienţă sau lipsă de oxigen.
8.1.Fermentaţiile la microorganisme
Aceste fermentaţii constau într-o serie de procese biochimice, cu ajutorul cărora unele
microorganisme îşi procură energia de care au nevoie.
8.1.1 Evidenţierea fermentaţiei alcoolice
Fermentaţia alcoolică este realizată de levuri, de unele ciuperci din familia

Mucoraceae şi de unele bacterii. În practică, se folosesc în special drojdiile (Sacharomyces
elipsoideus, S.cerevisiae) care pot suporta o concentraţie a alcoolului de 14-16%, în timp ce alte
microorganisme, care pot realiza acest tip de fermentaţie, nu pot suporta decât o concentraţie de
2-3% alcool.
Microorganismele amintite respiră aerob în prezenţa oxigenului, iar în lipsa lui produc alcool
etilic, cu eliberarea unei cantităţi mici de energie.
A. Materiale necesare: balon Erlenmeyer, soluţie de zaharoză 10%, drojdie de bere,
soluţie de Ba(OH) 1%, soluţie de fenolftaleină 1%, eprubete, baie de apă, termometru, tub de sticlă
îndoit de două ori în unghi drept.
Mod de lucru: Se introduce într-un balon Erlenmeyer o soluţie de zaharoză 10%, peste
care se adaugă puţină drojdie de bere. Se introduce balonul într-o baie de apă la temperatura de
30-35 0C, după care se acoperă cu un dop străbătut de un tub de sticlă îndoit de două ori în unghi
drept. Extremitatea liberă a tubului de sticlă se introduce într-o eprubetă care conţine o soluţie de
Ba(OH)2 1%, colorată în roz cu o soluţie fenolftaleină 1 %. Dioxidul de carbon produs în cursul
fermentaţiei, degajându-se sub formă de bule în soluţia din eprubetă (figura 8.1), în urma
acumulării lui în balonul Erlenmeyer, va acidifia soluţia din eprubetă, ca urmare a faptului că se va
combina cu hidroxidul şi va forma carbonatul de bariu, precipitat de culoare albă.În urma acestei
reacţii, prin consumarea hidroxidului de bariu soluţia se decolorează, deoarece fenolftaleina este
incoloră în mediu acid.
Evidenţierea alcoolului rezultat în urma acestei fermentaţii se face după procedeul următor.
După ce soluţia a fermentat bine, se introduce în ea puţină soluţie de NaOH 10%, se încălzeşte la
circa 600 C şi apoi se introduc câteva cristale de iod. Se formează un precipitat fin, galben, de
iodoform, care are un miros caracteristic.
8.1.2 Evidenţierea fermentaţiei lactice
Fig.nr.8.1. Evidenţierea
fermentaţiei alcoolice.
1. soluţie de zaharoză; 2. Este un proces anaerob, datorat activităţii
vas cu apă la 30-350C; 3.enzimelor eliberate de unele bacterii, ca:
eprubetă cu soluţie de deLactobacilus casei, L. bulgaricus, Streptococcus
Ba(OH)2 şi fenolftaleină
(după Boldor şi colab.,
lactis etc. Speciile enumerate provoacă
1983). fermentaţia laptelui, scindând în primul rând
molecula de lactoză în glucoză şi galactoză, apoi
pe aceasta în câte două molecule de acid lactic.
În prepararea murăturilor, zaharurile din materialele puse la murat suferă, de asemenea o
fermentaţie lactică provocată în cazul verzei de Bacterium brassicae, iar în cazul castraveţilor, de
Bacterium cucumeris fermentati.
Se prelevează aproximativ 10 ml filtrat de lapte fermentat (lichid de la fermentaţia verzeisau
borş) peste care se adaugă 1 ml H2SO4 10%, se încălzeşte amestecul la fierbere şi se adaugă
câteva picături de KMnO4 2%. Acidul lactic trece aproape total în aldehidă acetică, ce se pune uşor
în evidenţă, prin următorul experiment.Se acoperă gura eprubetei cu o hârtie de filtru îmbibată cu o
soluţie de azotat de Ag amoniacal. Încălzind eprubeta, aldehida acetică se evaporă şi înnegreşte
49
hârtia de filtru, deoarece eliberează Ag metalic. Această reacţie denumită reacţia Tollens este
caracteristică aldehidelor.
8.2 Fermentaţiile la plante superioare
În mod normal, în cazul plantelor superioare nu se produc procese de fermentaţie. Totuşi,

în condiţii de aeraţie insuficientă, organele plantelor pot realiza fermentaţii. În cele mai multe cazuri
poate avea loc fermentaţia alcoolică (în cazul fructelor supramaturate – banane, pere, mere, roşii,
struguri etc. – care dobândesc un miros de alcool) şi uneori fermentaţia lactică (la tuberculii de
Solanum tuberosum (cartof).
8.2.1 Evidenţierea schimbului de gaze în cursul fermentaţiei la plantele superioare
Materiale necesare: rădăcini tuberizate de Beta sp. (sfeclă), Daucus carota (morcov) sau
alte organe bogate în glucide, vas de sticlă, dop de cauciuc cu două orificii străbătut de două
tuburi de sticlă, clemă, soluţie colorată ( albastru de metilen).
Mod de lucru: Se introduc rădăcini de morcov, sfeclă sau alte organe bogate în glucide
(fructe) într-un vas care se închide cu un dop străbătut de două tuburi: un tub manometric în care
se introduce în prealabil puţină soluţie colorată ce serveşte ca lichid manometric şi un tub de sticlă
scurt, prelungit la exterior cu un tub de cauciuc prevăzut cu o clemă, care serveşte la echilibrarea
presiunii interne cu cea externă în momentul închiderii borcanului.
Se închide clema şi, urmărind nivelul lichidului manometric, se va constata în scurt timp că
are loc o rarefiere a atmosferei interne, evidenţiată printr-o ridicare uşoară a lichidului manometric
în ramura dinspre borcan (figura 8.2).
Fig.nr.8.2. Evidenţierea schimburilor de gaze la Interpretare. Această comportare

rădăcinile tuberizate, în timpul fermentaţiei. 1. se datorează faptului că în timpul
după câteva minute presiunea din vas scade ca
respiraţiei, materialul vegetal
urmare a absobţiei de oxigen; 2. după câteva ore
presiunea creşte în urma degajării de dioxid de
consumă oxigen, iar dioxidul de
carbon de către rădăcini în procesul de fermentaţie carbon produs se acumulează în
(după Boldor şi colab., 1983). ţesuturi.
După ce concentraţia oxigenului din atmosfera internă scade sub 5%, ţesuturile încep să
fermenteze şi presiunea din vas creşte puternic, stabilindu-se după un timp la o valoare cu mult
deasupra presiunii atmosferice.Aceasta se datorează faptului că ţesuturile s-au saturat cu CO2 şi elimină
în cursul fermentaţiei cantităţi mari din acest gaz. În cursul procesului, în materialul vegetal, se
acumulează alcool etilic, a cărui prezenţă poate fi sesizată după mirosul său caracteristic.
9. Germinaţia seminţelor şi creşterea plantelor

Prin germinaţie se înţelege totalitatea proceselor morfologice, fiziologice şi biochimice de
trecere a embrionului din sămânţă de la starea de viaţă latentă (de repaus) la starea de viaţă
activă.
Sămânţa uscată conţine 12 - 14% apă şi se află în stare de repaus. Repausul ei este
suprimat numai după ce se produc o serie de modificări interne. Ea nu poate germina decât după
ce este matură, adică după ce au avut loc o serie de fenomene morfologice (dezvoltarea
embrionului şi a endospermului) şi fiziologice (acumularea unor substanţe de rezervă,
deshidratarea).Capacitatea de germinare a seminţelor nu este constantă. Imediat după recoltare
este scăzută sau chiar nulă şi creşte în cursul perioadei de postmaturaţie, după care, în funcţie de
particularităţile de specie, scade iar, în funcţie de vârsta lor.
9.1 Evidenţierea factorilor externi necesari germinaţiei

Pentru a putea germina, seminţele au nevoie de prezenţa unor factori ai mediului extern, la
valori convenabile. Un rol deosebit de important revine apei, oxigenului din aer şi temperaturii
mediului. În afara acestor factori, seminţele unor specii mai au nevoie şi de prezenţa luminii.
50
9.1.1 Evidenţierea necesităţii prezenţei în mediu a apei, aerului şi a unei temperaturi
convenabile pentru germinaţia seminţelor
Necesitatea prezenţei în mediu a celor trei factori menţionaţi mai sus poate fi evidenţiată prin
proba celor trei seminţe de Phaseolus vulgaris (fasole), imaginată de către I. Small.
Materiale necesare: seminţe de fasole, pahare Berzelius, suporturi de lemn sau baghete de
sticlă.
Mod de lucru: Pe un suport din lemn sau o baghetă din sticlă, cu lungimea de 20 cm se
fixează trei seminţe de fasole astfel: câte o sămânţă la capetele suportului şi una la mijlocul
acestuia. Se aşează suportul într-un pahar Berzelius, în care se introduce apă fiartă şi răcită (deci
degazată) astfel ca sămânţa din mijloc să fie scufundată pe jumătate în apă.
Experimentul se montează în două variante; una se păstrează, timp de două săptămâni, într-
un loc cald şi luminos, iar cealaltă într-un loc rece (eventual la frigider).
Fig. nr.9.1. Proba celor trei Interpretare. Se va constata că la varianta ţinută la
seminţe de Phaseolus căldură, sămânţa din aer nu germinează, deşi a dispus de aer şi
vulgaris (fasole). 1. suport de o temperatură convenabilă, pentru că i-a lipsit apa.
de lemn; 2. pahar Berzelius Sămânţa din apă, care s - a aflat în condiţii de umiditate şi
cu apă fiartă şi răcită; 3. temperatură suficiente, s-a îmbibat, însă după consumarea
inel de cauciuc (după rezervelor de aer, germinaţia nu are loc datorită lipsei oxigenului.
Boldor şi colab., 1983).
Sămânţa din mijloc, care a avut la dispoziţie toate condiţiile externe necesare germinează şi formează o
plantulă. La varianta ţinută la rece, se constată că nu germinează nici una din seminţe, datorită lipsei unei
temperaturi convenabile pentru desfăşurarea acestui proces (figura 9.1).
9.1.2 Demonstrarea necesităţii oxigenului în procesul de germinaţie
Pentru a demonstra că în procesul de germinaţie, seminţele au nevoie de oxigen se iau

două vase cu o capaciate de circa 250 cm3, acoperite cu dopuri din cauciuc şi se atârnă în ele, cu
câte o sârmă, de dopuri, câte un ghem de vată umedă rostogolit în prealabil în seminţe de
Medicago sativa (lucernă). În primul vas se toarnă, înainte de introducerea ghemului de vată, câte
50 ml apă, pentru a păstra în mediu o umiditate optimă, iar în al doilea o cantitate identică de
soluţie alcalină de pirogalol, care este un absorbant ideal al oxigenului.
După 5 -7 zile se constată că în vasul în care s-a adăugat apă şi care conţine oxigen,
seminţele au germinat şi plantulele ies din ghemul de vată, în timp ce în vasul lipsit de
oxigen germinarea seminţelor nu are loc (figura 9.2).
9.2. Influenţa factorilor
Fig.nr.9.2. Demonstrarea necesităţii
prezenţei oxigenului în procesul de interni asupra germinaţiei
germinaţie. a. în prezenţa oxigenului
seminţele germinează; b. în absenţa oxigenului
Pentru a putea germina,
germinaţia este împiedicată; 1. plantule ieşite
seminţele unor specii de plante
din ghemul de vată; 2. apă; 3. ghem de vată cu
au nevoie să parcurgă o
seminţe; 4. soluţie alcalină de pirogalol (după
Boldor şi colab., 1983). anumită perioadă de repaus.
Acest repaus se poate datora
stării fiziologice a embrionului, care are nevoie de o perioadă de postmaturare, impermeabilităţii
tegumentului seminal pentru apă şi gaze, sau prezenţei unor substanţe inhibitoare în ţesuturi.
9.2.1 Evidenţierea substanţelor cu acţiune inhibitoare asupra germinaţiei
A. Substanţe inhibitoare din fructele cărnoase
Materiale necesare: seminţe Brassica elongata (muştar) sau de Medicago sativa (lucernă),
fructe (măr, pară, roşie, lămâie), plăci Petri, hârtie de filtru.
Mod de lucru: Se pun la germinat în două cutii Petri câte 30 de seminţe în două variante:
- V1 – pe hârtie de filtru umedă;
- V2 - pe o felie de fruct aşezat peste hârtie de filtru.
51
Se acoperă cutiile Petri şi se lasă la cald, menţinându-se pe cât posibil umiditatea constantă
timp de 14 zile, după care se numără şi se calculează procentajul seminţelor germinate în fiecare
variantă. Rezultatele obţinute se consemnează într-un tabel întocmit după modelul prezentat în
tabelul 9.1.
Tabelul nr.9.1 Influenţa substanţelor inhibitoare din fructele cărnoase asupra germinaţiei seminţelor
Condiţii de germinare Numărul seminţelor Numărul seminţelor Procentul seminţelor
puse la germinat germinate germinate
Pe hârtie de filtru umectată cu apă
Pe felii de fruct
B. Substanţe inhibitoare din sucul de fructe
Se prepară suc de fructe căruia i se determină pH-ul cu hârtie indicator universal. După
această operaţie se pun la germinat în trei cutii Petri seminţe aparţinând speciilor mai sus
menţionate, în următoarele variante
- V1 – pe hârtie de filtru umectată cu apă de conductă;
- V2 - pe hârtie de filtru umectată cu apă de conductă căreia i s-a adăugat o
cantitatea corespunzătoare de H2SO4 diluat, pentru a corecta pH-ul până la valoarea
celui înregistrat la sucul de fructe;
- V3 – pe hârtie de filtru umectată cu suc de fructe.
Urmărind numărul de seminţe germinate, după 7- 14 zile se va constata inhibarea
germinaţiei seminţelor plasate pe hârtie de filtru îmbibată cu suc de fructe, datorită
prezenţei în el a acizilor organici (malic, tartric, citric).
C. Substanţe inhibitoare din endosperm

Se iau 30 de seminţe de Malus pumila var. domestica (măr), îmbibate în apă de conductă la
20˚C, timp de două zile, se repartizează în trei loturi de câte 10 seminţe şi se pun la germinat, în
trei cutii Petri, pe hârtie de filtru umectată cu apă de conductă, în trei variante:
- V1 – seminţe intacte;
- V2 – seminţe cărora li s-a îndepărtat tegumentul seminal cu ajutorul unui ac spatulat,
fără să li se lezeze embrionul şi lăsând intact endospermul ;
- V3 – seminţe cărora li s-a îndepărtat tegumentul seminal şi endospermul, reprezentate
prin embrioni izolaţi.
Seminţele astfel pregătite se trec în cutii Petri, pe hârtie de filtru umectată cu apă de
conductă.După o anumită perioadă de timp se va putea constata că în V1 nu germinează nici
o sămânţă, în V2 procentajul seminţelor germinate este redus şi procesul puţin avansat, iar
în V3 seminţele germinează în procent mare şi plantulele au radicula lungă şi cotiledoanele
înverzite. Rezultatele obţinute se notează într-un tabel întocmit după modelul prezentat în tabelul
9.2.
Tabelul nr.9.2 Influenţa substanţelor inhibitoare din endosperm asupra germinării seminţelor de măr
Varianta Numărul seminţelor puse Numărul seminţelor Procentul seminţelor

la germinat germinate germinate
9.3. Regenerarea şi polaritatea

Regenerarea şi polaritatea sunt procese strîns legate de creşterea plantelor.
Regeneararea este fenomenul prin care organismul vegetal se reface din organe /
fragmente izolate ale diferitelor organe numite butaşi.
Polaritatea este însuşirea plantei întregi de a avea în poziţie verticală o axă longitudinală,
cu un pol rizogen îndreptat spre sol şi unul caulogen îndreptat în direcţie opusă. Polaritatea este o
expresie a diferenţierii funcţionale a organelor.Se referă la faptul că, în organizarea organismului
vegetal există un vârf şi o bază sau un pol apical şi unul bazal, care reacţionează diferit din punct
de vedere fiziologic şi morfologic.
52
9.3.1Evidenţierea procesului de regenerare
Regenerarea are o importanţă deosebită în practica horticolă – înmulţirea prin butaşi a unor
plante decorative.Butăşirea se bazează pe însuşirea pe care o au diferite organe sau fragmente de
organe ale unor plante de a emite rădăcini şi de a forma o nouă plantă atunci când sunt puse în
contact cu solul.Factorii care determină înrădăcinarea butaşilor sunt: solul, apa, aerul, lumina şi
temperatura.
A) Regenerarea la tulpini şi ramuri

Principiu metodei. Fragmentele de ramuri de Salix sp., Pelargonium sp., Tradescanţia sp.
desprinse de planta mamă şi introduse cu capătul secţionat în nisip umed, vor forma calus pe
suprafaţa secţionată, iar mai târziu rădăcini adventive.
Materiale necesare: fragmente de ramuri de Pelargonium sp.(Tradescanţia sp.,etc.) vase
cu nisip sau sol uşor afânat, flacoane de sticlă îmbrăcate în hârtie neagră.
Mod de lucru: Se desprind fragmente de ramuri de Pelargonium sp.(Tradescanţia sp.,etc)
cu o lungime de 5-12 cm (de obicei cu 2—3 perechi de frunze). Se secţionează oblic la bază, li se
îndepărtează frunzele de la partea inferioară şi se pun la înrădăcinat în vase ce conţin nisip umed
(sau amestec de sol uşor afânat); se păstrează la căldură şi umezeală.Înrădăcinarea butaşilor se
poate realiza şi prin menţinerea acestora în flacoane de sticlă cu apă de conductă, îmbrăcate în
hârtie neagră. După două săptămâni se scot butaşii din vase, se spală şi se examinează.
Multe specii decorative de apartament se înmulţesc prin butaşi din porţiuni de tulpină sau
vârfuri de tulpină (Ficus sp., Poinsettia sp.,etc.).
B) Regenerarea la frunze
Frunzele unor specii decorative de apartament sunt capabile să formeze rădăcini adventive
la baza peţiolului (ex. Begonia rex, Saintpaulia sp., Gloxinia sp., Peperomia sp., Sansevieria
sp.,etc.).Înrădăcinarea butaşilor se realizează în condiţii asemănătoare cu cele prezentate anterior.
9.3.2 Evidenţierea procesului de polaritate

Organele axiale sau chiar mici segmente din ele reacţionează specific la capetele opuse,
din punct de vedere morfofiziologic, adică prezintă o polaritate.Aceasta se manifestă şi în modul de
creştere a lăstarilor şi în repartizarea rădăcinilor pe butaşi.
Mod de lucru: ramuri de salcie (Salix viminalis, Salix fragilis,etc.), cilindru de sticlă, hârtie
de filtru, dop de plută.
Mod de lucru: Se aleg două ramuri de salcie (Salix viminalis, Salix fragilis,etc.) lungi de 20-
30 cm şi care au muguri sănătoşi şi întregi pe toată lungimea lor. Aceşti butaşi se atârnă vertical în
atmosfera saturată dintr-o cameră umedă (cilindru de sticlă căptuşit cu hârtie de filtru şi care
conţine 30 - 40 ml de apă). Ei se prind cu ace şi sfoară de partea inferioară a dopului de plută
(străbătut de un tub pentru aerisire), astfel încât să nu ajungă în apă iar între dop şi capătul
superior să rămână o distanţă.
Unul dintre butaşi se aşază în poziţie normală (cu vârful natural în sus), iar celălat invers.Se
păstrează timp de 2-3 săptămâni la căldură şi întuneric, controlându-se periodic pentru observarea
creşterii şi îndepărtarea mucegaiurilor.Se constată că indiferent de poziţia butaşului, mugurii
dorminzi din regiune apicală (pol caulinar) dau ramuri laterale, iar pe partea bazală (pol radicular)
se formează rădăcini.
Interpretare: Această orientare nu se datorează influenţei gravitaţiei ci unor forţe interne.
10. Mişcările plantelor
Excitabilitatea şi mişcarea, care sunt însuşiri esenţiale ale materiei vii, se manifestă
şi la plante. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active.
1. Mişcările pasive sunt favorizate de prezenţa unor adaptări care permit plantelor întregi,
sau anumitor organe ale acestora, să fie deplasate de agenţi fizici sau biologici dintr-un loc în altul.
2. Mişcările active sunt efectuate de plante cu propria lor energie. Indiferent de nivelul
structurilor la care se manifestă (în interiorul celulelor sau la organele plantelor), mişcările active
pot fi autonome (sunt efectuate sub influenţa unor factori interni, proprii organismelor) sau induse
(sunt produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului
extern).
53
10.1 Mişcările intracelulare
La nivel celular se manifestă atât mişcări autonome cât şi mişcări induse. Dintre aceste
mişcări, cel mai uşor se pot pune în evidenţă mişcările de cicloză, dineză sau curenţii
citoplasmatici şi mişcările cloroplastelor.
10.1.1 Evidenţierea curenţilor citoplasmatici

Materiale necesare: ramuri de Elodea canadensis, lame, lamele, microscop.
Mod de lucru: Se detaşează o frunză de pe o ramură de Elodea canadensis; se aşează în
apă între lamă şi lamelă şi se lasă pentru câteva minute în apropierea unui bec electric aprins,
având grijă să nu se usuce preparatul.
Se examinează la microscop. Se va putea observa că în interiorul celulelor (care au o
singură vacuolă mare, centrală) cloroplastele se deplasează într-un singur sens, în apropierea
pereţilor celulari. Această mişcare a cloroplastelor este imprimată de curenţii citoplasmatici, care le
antrenează în sensul deplasării citoplasmei (figura 10.1).
10.2. Mişcările induse ale organelor plantelor
Fig.nr.10.1. Cicloza de Mişcările induse, efectuate

rotaţie în epiderma de organele plantelor, sunt
frunzei de Elodea mişcări provocate fie de
canadensis anizotropia mediului extern -
1. perete celular, 2.
citoplasmă parietală, 3.
tropisme -, fie de variaţiile de
nucleu, 4. cloroplaste, intensitate ale unor factori ai
5. vacuolă centrală acestuia – nastii -.
10.2.1. Tropismele
Sunt mişcări de curbură

ale organelor plantelor, induse de
direcţia de acţiune a unor
excitanţi din mediul extern. Ele se
clasifică după natura excitantului:
fototropismul, geotropismul şi
chemotropismul cu o variantă a
sa, hidrotropismul.
A.Evidenţierea fototropismului
Atunci când plantele sunt iluminate unilateral, organele lor supraterane execută mişcări,
realizate prin variaţii de creştere, orientându-se în mod specific în raport cu direcţia din care vine
lumina.
Fig.nr.10.2.
Materiale necesare: ghivece cu plante de
Reacţia Pelargonium sp. (muşcată).
fototropică la Mod de lucru: Se aşează o plantă tânără de
Pelargonium muşcată, cultivată într-un ghiveci, în dreptul unei ferestre.
sp.: săgeţile După un timp se va putea constata că vârful tulpinii ei se
indică direcţia din
care vine lumina îndreaptă, printr-o mişcare de curbură, spre direcţia din
(după Boldor şi care vine lumina, iar limbul frunzelor se orientează astfel
colab., 1983). încât suprafaţa lor să fie perpendiculară pe direcţia razelor
de lumină (figura 10.2).
B. Evidenţierea geotropismului
Prin geotropism se înţeleg mişcările de curbură ale organelor plantelor, determinate
de acţiunea forţei de gravitaţie.
Materiale necesare: plantule de Vicia faba (bob) sau de Zea mays (porumb), dopuri de
plută, ace cu gămălie, cristalizoare, clopot de sticlă.
54
Mod de lucru: Se fixează pe un dop din plută, cu ajutorul unor ace cu gămălie, două
plantule de bob sau porumb, astfel ca una să fie cu rădăciniţa orientată vertical în jos şi tulpiniţa
vertical în sus, iar cealaltă să fie cu aceste organe în poziţie orizontală. Se aşează dopul într-un
cristalizor cu apă. Se acoperă cu un clopot de sticlă, pentru a asigura plantulelor o atmosferă
umedă şi se lasă plantulele la întuneric. După 1-2 zile se constată că în cazul plantulei care a
fost aşezată cu organele axilare în poziţie orizontală, acestea au început să se curbeze,
printr-o mişcare de creştere, rădăciniţa în jos şi tulpiniţa în sus.
Interpretare. Această mişcare, pozitiv ortogeotropă la rădăciniţă şi negativ ortogeotropă la tulpiniţă, se realizează
sub efectul forţei de gravitaţie: faţa dinspre pământ a rădăciniţei se alungeşte mai puţin decât partea opusă şi, ca
rezultat, vârful ei se îndreaptă în jos; la tulpiniţă are loc o creştere mai intensă a laturii sale dinspre pământ şi, ca
urmare, vârful ei se îndreaptă în sus.
10.2.2. Nastiile
Nastiile sunt mişcări realizate prin variaţii de creştere sau de turgescenţă, provocate de
modificarea intensităţii sau valorii unor factori ai mediului extern, care acţionează însă uniform pe
toate feţele organelor plantelor. La unele plante se produc şi mişcări nastice provocate de şocuri
mecanice. Ele se clasifică în : termonastii, fotonastii, nictinastii, seismonastii.
A. Evidenţierea termonastiilor
Mişcările termonastice se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător.
Materiale necesare: flori de Tulipa sp. (lalea), Crocus sp (brânduşă), pahare Erlenmeyer cu
apă rece şi caldă, termometru.
Mod de lucru: Se ia o floare închisă şi se introduce într-un vas cu apă la temperatura de 25-
30 0 C; se va constata că ea se deschide într-un interval de timp de 5-10 minute. Dacă se trece
apoi această floare într-un vas cu apă rece (la temperatura de 5-8 0C) ea se va închide .
Interpretare. Aceste mişcări se datoresc unor variaţii de creştere. Piesele învelişurilor florale cresc mai repede pe faţa
internă în cazul când condiţiile favorizează deschiderea florilor, iar la închidere cresc mai intens pe faţa lor externă.
B. Evidenţierea fotonastiilor
Sunt mişcări nastice provocate de variaţia intensităţii luminii .
Materiale necesare: ghivece cu plante de Bellis perenis şi Taraxacum officinale.
Mod de lucru: Dacă se cultivă aceste plante în ghivece şi se ţin la lumină, se va constata că
inflorescenţele lor se deschid. Dacă se trec ghivecele la întuneric, inflorescenţele lor se închid.
Interpretare. Aceste mişcări se realizează, ca şi cele termonastice prin variaţii de creştere a celulelor pe cele două
feţe ale învelişurilor florale.
C. Evidenţierea seismonastiilor
Sunt mişcări neorientate, provocate de excitaţii mecanice externe care determină
modificări în turgescenţa celulelor.Ele se manifestă la Mimosa pudica, Oxalis acetosella şi la
Berberis vulgaris.
Materiale necesare: plante de Oxalis acetosella
Mod de lucru: La Oxalis acetosella, prin lovirea plantei, frunzele îşi schimbă poziţia. Pentru
evidenţierea acestei mişcări, se sădesc câteva plante în ghivece sau pahare Berzelius, umplute cu
pământ şi se păstrează la lumină difuză. În aceste condiţii foliolele plantelor sunt aşezate în acelaşi
plan. Dacă se loveşte de mai multe ori, cu un băţ, o plantă în porţiunea de la baza foliolelor, unde
sunt situate şi pulvinulele, se va constata că foliolele ei se îndoaie pe nervura mediană şi se
apleacă.
1.Indicaţi deosebirile dintre respiraţia aerobă şi fermentaţie.
2.Enumeraţi tipurile de fermentaţii studiate şi indicaţi pentru fiecare caz grupa de organisme care-l realizează,
produsul obţinut şi importanţa practică.
3.Definiţi procesul de germinaţie şi enumeraţi factorii externi necesari acestui proces.
4.Enumeraţi factorii interni care influenţează procesul de germinaţie.
5.Explicaţi noţiunile: regenerare, polaritate, butaşi.
6.Ce importantă prezintă pentru organismul vegetal regenerarea şi polaritatea?
7.Enumeraţi tipurile de mişcări prezente la plante şi caracterizaţi-le pe scurt.Exemplificaţi fiecare caz.
55

Lucrări de Laborator Biologie Vegetală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrări de Laborator Biologie Vegetală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE PRACTICĂ NR.

1.Evidenţierea fenomenelor fizico - chimice care stau la baza proceselor

Sistemele de dispersie sunt amestecuri polifazice între diferitele componente, la care

1.1.1. Dispersii moleculare şi ionice

Evidenţierea dispersiei moleculare şi ionice

1.1.2 Dispersii coloidale

A. Soluţii coloidale de tip hidrosol

B. Soluţii coloidale de tip hidrogel

1.2 Tensiunea superficială

Fig. nr. 1.1 Ion de 1.3.1.Adsorbţia iodului de către amidon

Imbibiţia este fenomenul fizic de pătrundere a apei în interiorul şi printre coloizii

1.4.1.Evidenţierea eliberării de energie mecanică

unde: Iv = imbibiţia volumetrică; unde: Ig = imbibiţia gravimetrică;

TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

I.Osmoza prin membrane permeabile

II.Osmoza prin membrane semipermeabile

Membranele cu semipermeabilitate strictă nu pot fi străbătute decât de către moleculele de

A.Obţinerea unei membrane semipermeabile prin procedeul Traube

Membranele semipermeabile artificiale sunt membrane coloidale de precipitare, obţinute în

2.Studiul celulei vegetale ca sistem osmotic

În dependenţă de concentraţia soluţiei din mediul extern (hipotonică, hipertonică, izotonică)

2.1.1. Evidenţierea substanţelor osmotic active şi osmotic inactive

Fig. nr.2.1. Evidenţierea substanţelor osmotic active şi a substanţelor osmotic inactive: 1 -

TURGESCENŢA este starea fiziologică normală a celulelor vegetale bine aprovizionate cu

Fig. nr. 2.3. Etapele plasmolizei

2.4 Evidenţierea deplasmolizei

DEPLASMOLIZA este fenomenul; de revenire a celulei vegetale plasmolizate, la starea de

TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

2.5.Studiul pătrunderii apei în celula vegetală

Dacă se determină, printr-o metodă oarecare, concentraţia sucului vacuolar, aplicând

2.5.1.1.Determinarea concentraţiei sucului celular prin metoda refractometrică

2.5.2. Determinarea forţei de sucţiune a celulelor vegetale

A. Determinarea forţei de sucţiune prin procedeul refractometric (ARŢIHOVSCKI)

Concentraţia soluţiilor de ml soluţie de ml apă Concentraţia Concentraţia Diferenţa de

Valoarea forţei de sucţiune a materialului vegetal analizat se calculează cu ajutorul

S = forţa de sucţiune a materialului vegetal [atm];

Principiul acestui procedeu şi modul de lucru sunt aceleaşi ca şi în cazul procedeului

TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

3.1.1. Determinarea intensităţii absorbţiei apei de către plantă

microscop, lame şi lamele.

eprubetă cu soluţie NaCl 25 %. Fig. nr.3.3. Plantulă de 7 zile de Pisum sativum

2. În cazul în care raportarea cantităţii de apă absorbită se face la unitatea de suprafaţă

Lucrând cu specii de plante care au celulele epidermice cu grade variate de cutinizare

3.1.5.Evidenţierea absorbţiei apei la plantele acvatice submerse

TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

3.2. Studiul conducerii apei în corpul plantelor

3.2.1.1.Evidenţierea conducerii apei prin vasele de lemn

3.2.2.1 Evidenţierea rolului forţei de aspiraţie a frunzelor în ascensiunea sevei brute

3.2.2.2 Evidenţierea rolului forţelor de coeziune ale

Fig.nr.3.6. 3.3. Eliminarea apei din corpul plantelor

A.EVIDENŢIEREA TRANSPIRAŢIEI PRIN PROCEDEUL HALES (CONDENSAREA PE UN PERETE RECE A

Materiale necesare: ghiveci cu plante de Pelargonium sp., balon Erlenmeyer, dop de

B. EVIDENŢIEREA TRANSPIRAŢIEI PRIN PROCEDEUL STAHL (MODIFICAREA CULORII UNEI SUBSTANŢE

Această metodă utilizează substanţele simpatice, substanţe ce au proprietatea de a avea

C. DETERMINARE A INTENSITĂŢII TRANSPIRAŢIEI PRIN METODA CÂNTĂRIRILOR RAPIDE ( METODA

Transpiraţia propriu-zisă se raportează fie la suprafaţă (grame apă/dm2/h) fie la masa

Intensitatea transpiraţiei se calculează după formula: (mi - mf)

TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

4.1.1. Metoda chimică (analiza chimică a cenuşii)

4.1.1.1.Evidenţierea elementelor minerale din cenuşă

B. Evidenţierea microchimică a potasiului

4 Fe Cl 3 + 3 K4 [Fe (CN)6 ] → Fe 4 [Fe (CN)6 ]3

b) Într-o eprubetă se introduc 5 ml extract clorhidric şi se tratează cu 1- 2 ml soluţie de sulfocianură