NOTITE DE CURS 6

5. DETECTORI

5.1. Detectorul de ionizare în flacără

Structura unui detector specific ionizării în flacără (FID) este prezentată în Fig. 5.1a şi
constă în principal dintr-o bază în care eluentul din coloană este amestecat cu hidrogenul, un jet
de polarizare şi un electrod cilindric situat concentric cu flacara. Aerul este furnizat la detector
pentru a susţine arderea. Sistemul este format dintr-un corp din oţel inoxidabil sau aluminiu, la
care sunt montate o bobină de aprindere a flacării şi conexiunile electrice la electrodul de
colectare, precum şi o tensiune de polarizare a detectorului jet. Jetul în sine este izolat electric de
corpul detectorului.

Fig. 5.1a. Detector cu ionizare în flacără

Detectoarele cu ionizare în flacără sunt încălzite individual în cuptorul cromatografic.

Încălzirea este necesară pentru a preveni condensarea apei generate de flacără şi, de asemenea,
pentru a preveni reţinerea substanţelor dizolvate prin coloană pe măsură ce trec în flacără. Este o
variantă bună să se încălzească detectorul înainte de aprinderea flăcării şi să se stingă flacăra prin
oprirea hidrogenului înainte de răcire şi de oprirea instrumentului.
Coloanele cu umplutura sunt în mod normal conectate la baza detectorului cu ajutorul
unui cuplaj adecvat. Din cauza debitelor relativ mari, geometria detectorului şi volumele moarte
nu sunt în mod normal o problemă. În cazul coloanelor capilare, cu debitele de ordinul a 1-2
mL/min, poziţionarea capătului coloanei cât mai aproape posibil de flacară este importantă. Cu
flacăra stinsă, capătul coloanei ar trebui să fie trecut prin jet şi apoi uşor fixat într-o poziţie prin
strângerea uşoară a cuplajului. Capătul coloanei este trecut treptat prin jetul detectorului până
când acesta este de aproximativ 1-2 mm sub vârful jetului.
În prezenţa hidrogenului şi a gazului purtător pur, ionizarea are loc parţial, iar curentul de
bază al detectorului este scăzut. Când moleculele de solut conţinute în eluentul gaz purtător din
coloană trec în detector, acestea ard în flacără şi, astfel, generează ioni care se deplasează la
electrodul colector, datorită diferenţei de potenţial dintre jet şi electrod. Ionizarea finală este
amplificată şi alimentată la sistemul de înregistrare potenţiometric sau la sistemul de date.
În prezent, detectorul cu ionizare în flacără este cu siguranţă cel mai utilizat detector
conceput special pentru cromatografia de gaze, deşi acesta este specific pentru detectarea
compuşilor organici, deoarece compuşii care nu conţin carbon nu vor fi detectaţi în timpul eluării
pe coloană. Astfel, FID este insensibil la apă, dar nu detectează monoxidul de carbon, dioxidul
de carbon, acidul cianhidric, formaldehida şi acidul formic.
În general, diferenţele dintre răspunsurile compuşilor organici în flacără sunt mici şi, prin
urmare, compararea directă a picului final cu altul oferă o indicaţie destul de precisă a
cantităţilor relative ale fiecărei componente. Compuşii halogenaţi sunt o excepţie. În cazul
compuşilor puternic halogenaţi, răspunsul FID este scăzut.
Datorită domeniului liniar larg (~ 107) FID este potrivit pentru analiza cantitativă precisă.
Amplificatorul şi sistemul de înregistrare, sau sistemul de date, împreună cu detectorul,
constituie sistemul de detecţie şi măsurare. De asemenea, este important ca aceste unităţi să aibă
un răspuns liniar caracteristic şi o viteză de răspuns relativă.
De obicei, lipsa reacţiei detectorului indică faptul că, fie nu există nici un flux prin
coloană, fie flacăra detectorului nu este aprinsă. Aprinderea flacării poate fi verificată prin
ţinerea unei spatule reci peste flacără şi observând dacă apare condens. Dacă flacăra este aprinsă
şi nu există încă nici un răspuns, se injectează aproximativ 0,5 μL de cloroform în coloană şi se
observă flacăra. În câteva minute, ar trebui să se poată vizualiza o flacără albastru intens. Dacă
nu există încă nici un răspuns, trebuie verificate bine toate conexiunile electrice şi să se asigure
că toate sub-unităţile sunt aprinse.
Două variante de FID, care oferă un grad mai mare de specificitate, sunt detectorul
termoionic sau pe bază de azot-fosfor (NPD) şi detectorul fotometric în flacără (FPD).
Detectorul NPD, Fig. 5.1b, are în componenţă un şirag de mărgele (bead) de sare metalic
alcalină plasat în flacără, de obicei, silicat de rubidiu. În timp ce acest lucru nu afectează
sensibilitatea faţă de compuşii organici simpli, creşte sensibilitatea cu factori de până la 500, la
acei compuşi care conţin halogeni, azot şi fosfor.

Fig. 5.1b. Detectorul de azot-fosfor sau detectorul cu flacără termionică

În cazul detectorului fotometric în flacără, fotoemisia în flacără se măsoară cu ajutorul

unui fotomultiplicator şi a unor filtre specifice. Acest detector este sensibil la sulf şi fosfor.

5.2. Detectorul cu captură de electroni

Detectorul cu captură de electroni (ECD) a fost primul detector selectiv realizat pentru
cromatografia de gaze.
Structura acestui tip de detector este prezentată în Fig. 5.2. Camera interioară a
detectorului este cât mai mică posibil şi este izolat cu un strat de β-emiţător radioactiv. Sursa este
în mod normal, fie 3H sau 63
Ni. Tubul de admisie şi corpul cilindric sunt izolate una de alta,
astfel încât aceştia să poată fi utilizaţi ca electrozi în celulă. Detectorii moderni ECD operează
într-un mod pulsat la 50 V amplitudine, 1 μs lăţime şi la intervale între pulsuri cuprinse între 20-
50 μs.

Fig. 5.2. Detectorul cu captură de electroni

În ECD gazul purtător (azot sau argon), este ionizat de β-radiatii şi generează electroni
liberi care se mișcă rapid la anod sub influența unui gradient de potențial înainte de a se putea
recombina cu cationii de azot, pentru a forma molecule neutre de azot. Acest lucru generează un
curent de ionizare:

În prezența unei componente capabile să captureze electroni pentru a forma un ion, deși
electronul va fi pierdut și un ion complementar format, curentul ionic total va fi redus, întrucât
anionii moleculari vor fi neutralizaţi de cationii de azot pentru a produce molecule neutre:

ECD este foarte sensibil pentru compușii care conțin elemente electronegative, cum ar fi
halogenii.
Comparativ cu alte detectoare ECD este dificil de utilizat și performanța sa cantitativă
este mica din cauza intervalul liniar dinamic limitat, x50 - x100. O măsurătoare bună cu acest
detector depinde de: calitatea gazului purtător, curățenie, menţinerea unei temperaturi constante
și a procedurilor de eșantionare.
Detectorul cu captură de electroni a fost întotdeauna folosit pe scară largă în analizele de
mediu pentru detectarea si analiza compușilor halogenați, până la concentraţii foarte scăzute,
adică ppb.

5.3. Detectorul cu conductivitate termică

Dispozitivele de conductivitate termică au fost folosite de ceva timp în sistemele pentru
analiza de gaze astfel încât utilizarea lor în cromatografia de gaze a fost o dezvoltare naturală.
În Figura 5.3. este prezintată atât construcția unui detector de conductivitate termică
(TCD), precum și a circuitului electric asociat. Corpul detectorului este termostatat și, în cele
două canale de curgere, sunt montate filamente mici, unul pentru canalul de referință și celălalt
pentru canalul analitic. Din punct de vedere electric, filamentele formează cele două braţe al unui
circuit în punte Wheatstone. Circuitul este echilibrat cu gaz purtător pur care curge prin ambele
canale de curgere ale detectorului. Când moleculele de solvat trec prin canalul probei, se schimbă
atât conductivitatea termică a mediului cât și temperatura filamentului care aduce şi o schimbare
corespunzătoare a rezistenței. Aceasta dezechilibrează circuitul și tocmai acest semnal de
dezechilibru produce semnalul cromatografic.

Fig. 5.3. Diagrama schematică a katarometrului și a circuitului

Detectorul cu fir cald (HWD) este un detector simplu, ieftin, robust şi uşor de utilizat,
care are o sensibilitate limitată, dar este deosebit de potrivit pentru analiza gazelor.
 Sensibilitatea detectorului HWD este considerabil mai mică faţă de cea a FID, iar
domeniul său dinamic liniar este, de asemenea, mai mic, pana la 103. Sensibilitatea depinde de
diferența dintre conductivitatea termică a gazului purtător și cea a componentei ce urmează a fi
detectată, și, ca atare, nu va fi aceeași pentru toate componentele din amestec. Întrucât
majoritatea vaporilor organici au conductivități termice scăzute, sensibilitatea este mai mare
atunci când se folosesc gaze purtatoare cu conductivități termice ridicate, cum ar fi hidrogenul
sau heliul, și mai mică atunci când se utilizează gaze cu conductivități termice mai mici, ca,
azotul sau argonul. Raportul de sensibilitate atunci când se lucrează cu gaze purtătoare ca,
hidrogen, heliu, azot şi argon este de aproximativ 7:6:1:1.

5.4. Spectrometrul de masă

Ca urmare a faptului că în ultimii ani au fost introduse spectrometrele de masă ieftine,
care pot fi ușor combinate cu cromatografele de gaz de înaltă rezoluție, se justifică includerea
spectrometrului de masă în categoria detectorilor.
Spectrometria de masă se bazează pe ionizarea moleculelor de solut în sursa de ioni și
separarea ionilor generaţi în funcţie de raportul masă/încărcare electrică (sarcină) pentru o unitate
de analizor. Acesată unitate poate fi un analizor magnetic, un filtru de masă cuadrupolar, sau o
capcană de ioni. Ionii sunt detectaţi de un multiplicator de electroni dinodic.
Spectrometrele de masă „bench-top” utilizate cu HRGC sunt în mod normal,
quadropolare sau cu trapa de ioni. În Figura 5.4a este prezentată schema bloc al unui gaz
cromatograf cu coloane capilare cuplat cu un spectrometru de masă. Pentru acest cuplaj nu este
necesară o interfață, în afară de un tub încălzit între gaz cromatograf și spectrometrul de masă
prin care capătul de ieșire al coloanei capilare este conectat direct la sursa de ionizare.
Spectrometrul de masă funcționează ca un detector simplu, în modul de achiziție. El
scanează domeniul de masa totală, de obicei 30-600 unități atomice de masă (amu), la fiecare
câteva secunde, însumează toţi ionii detectaţi și apoi produce o urmă pe ecranul PC-ului de
control al sistemului. Aceasta este ceea ce se numește cromatogramă ionică totală şi este similară
cu semnalul care s-ar putea obține de la orice alt detector.
Fig. 5.4a. HRGC/MS
 Fig. 5.4b. Cromatograma ionică totală si spectrul pentru un pic ce se eluează la 5.47 min

Odată ce cromatograma a fost finalizată, datele brute sunt transferate în sistemul de

stocare al hard discului de pe PC pentru manipularea ulterioară în modul de analiză al datelor.
 Cromatograma totală poate fi prezentată pe ecran, împreună cu spectrele picurilor de
interes selectate, Fig. 5.4b. Spectrele pot fi comparate cu cele conținute în biblioteca spectrală
pentru o identificare mai uşoară a componentelor.
Sensibilitatea spectrometrului de masă creşte atunci când se lucrează în modul de
monitorizare al ionilor. Cu toate acestea, spectrometrul de masă este cel care oferă spectrele
componentelor individuale pe măsură ce se eluează din coloană capilară, şi această calitate îl
face să fie cel mai puternic şi universal detector pentru cromatografia în fază gazoasă.

5.5. Spectrofotometrul în infraroşu

Spectrele în infraroșu pentru picurile cromatografice sunt, în general, înregistrate ca
spectre de vapori folosind o celulă cu drum optic lung sau mai multe tuburi de lumină de reflexie
internă, Fig. 5.5. Spectrul este scanat de mai multe ori în timpul tranzitului picului prin celulă și
datele sunt prelucrate ulterior de software-ul spectrometrului.

Fig. 5.5. Mai multe tuburi de lumină cu reflectanță internă

 NOTITE DE CURS 6

6. IDENTIFICAREA COMPONENTILOR SI DETERMINAREA

CONCENTRATIEI

. . romato raful i sistemul de date

Sistemele de date sau integratorii, a a cum au fost frecvent numite, au fost, probabil,
prima aplicaţie a calculatoarelor în laboratoarele de analiză. Integratorul electronic digital preia
semnalul de ie ire de la amplificatorul detectorului şi îl converte te într-un semnal digital cu
ajutorul căruia se măsoară to i parametrii necesari pentru manipularea datelor. În general,
detectoarele, amplificatoarele şi integratorii de sisteme (de date) au domenii de liniaritate mari
ideale pentru cuantificarea exactă.
Trebuie avut în vedere faptul că dacă două vârfuri nu sunt complet rezolvate, atunci orice
cuantificare a lor va fi aproximativă i răspunsul va varia în func ie de modul în care sistemul de
date gestionează semnalul. În Figura .1a sunt prezintate o serie de posibilită i, dintre care
niciuna nu este corectă. În acest caz, condi iile trebuie să fie schimbate pentru a se obţine o
separare de bază, dacă analiza cantitativă precisă este necesară.

Fig. 6.1a. Integrarea picurilor nerezolvate

Figura .1b ilustrează modul în care parametrii de integrare pot afecta integrarea unui pic
asimetric sau rezidual.

Fig. 6.1b. Efectul unor parametrii de integrare diferiţi (a) integrarea se termină prea
devreme, astfel încât un domeniu important din pic nu este integrat (b) o integrare bună (c)
integrarea începe prea târziu acest pic este tipic pentru degradarea termică i, prin urmare,
integrarea nu va fi foarte semnificativă.
 6.2. Analiza calitativă
Metodele cromatografice de analiză calitativă se împart în două grupe:
- metode bazate pe detecţia componenţilor cu ajutorul parametrilor de retenţie;
- metode de detecţie auxiliare.

6.2.1. Metode bazate pe detec ia componen ilor cu ajutorul parametrilor de reten ie.
Aceste metode necesită o bază de date experimentale de retenţie pentru diferite faze
staţionare şi componenţi.
Parametrii de retenţie utilizaţi sunt:
- timpul (volumul) de retenţie specific;
- retenţia relative;
- indicele de retenţie.
In general datele de retenţie absolute sunt aplicabile numai la detecţia componenţilor din
aceeaşi serie omoloagă.
 Erorile provenite din inacurateţea măsurătorilor parametrilor coloanei de operare pot fi
eliminate prin utilizarea retenţiei faţă de un component standard şi introducerea unei corecţii
pentru volumul mort al coloanei. Componentul standard trebuie astfel ales încât retenţia relativă
să nu fie mai mare de 3 - 4. Componenţii standard pot fi: n - butan, n - pentan, benzen, p - xilen,
naftalină, metiletilcetonă, ciclohexanonă, acid butiric, camfor, etc.
Reten ia relativă are avantajul de a fi independentă de debitul gazului purtător şi de
gradientul de presiune din coloană, iar în cazul unor componenţi similari depinde puţin de
temperatură.
Pentru creşterea gradientului de siguranţă se recomandă separarea componenţilor cel
pu in pe trei faze sta ionare cu polarită i diferite. Schimbarea ordinii de apariţie a picurilor
furnizează indicaţii utile referitoare la clasa de compuşi de care aparţin.
Folosirea mai multor faze staţionare mai are avantajul că permite separarea
componenţilor care pot apare sub un singur pic pe o anumită fază staţionară.
In prezent se folosesc aproape exclusiv parametrii relativi, şi dintre aceştia, mai ales
indicele de retenţie IR, (Kovats).

6. 2. 2. Metode auxiliare de detec ie a componen ilor

In general, este imposibilă detecţia certă a tuturor componenţilor din datele lor de retenţie
şi prin urmare a fost nevoie de aplicarea unor metode auxiliare în vederea elucidării problemelor
de analiză calitativă.
Primul grup de metode auxiliare sunt cele cromatografice, dintre care cea mai simplă
constă în a compara cromatograma amestecului dat cu cromatograma unei probe din acelaşi
amestec, la care s-au adăugat componenţii care se bănuiesc că fac parte din probă. Dacă picul
unuia din componenţi apare mărit pe a doua cromatogramă, acesta este un indiciu al prezenţei în
probă a componentului respectiv; în caz contrar, componentul adăugat dă un pic nou pe
cromatograma a doua. Operaţia trebuie repetată pe cel puţin trei faze staţionare, deoarece se
poate întâmpla ca doi componenţi diferiţi să aibă acelaşi timp de retenţie pe o anumită fază
staţionară. Dacă repetând analiza, picului unui component i se suprapune de fiecare dată picul
componentului adăugat, se poate trage concluzia prezenţei şi deci dovedită detecţia acestui
component în amestec.
 Un alt procedeu pentru detecţia componenţilor se bazează pe utilizarea detectorilor
specifici sau combina ii de detectori.
Cei mai importanţi detectori specifici sunt:
- detectori cu captură de electroni - pentru halogeni, compuşi organometalici,
- detectori cu sodiu ionizabil - pentru compuşi cu fosfor, derivaţi halogenaţi,
- microcoulometru - pentru compuşi cu S, F, Cl.
Cele mai frecvente combinaţii de detectori utilizaţi sunt:
- detector cu ionizare în flacără şi detector cu captură de electroni (FID+ECD),
- detector cu ionizare în flacără şi detector cu sodiu ionizabil,
- detector cu ionizare în flacără şi coulometru.

De exemplu, în cazul unui amestec de hidrocarburi şi derivaţi halogenaţi, prin utilizarea

cuplului de detectori FID şi ECD se obţin două cromatograme, care permit selectarea
componenţilor aparţinând celor două clase de combinaţii.
Gaz cromatografia poate fi cuplată şi cu cromatografia de lichide pe strat subţire.
Gaz cromatografia şi spectrometria în infraroşu se pot combina continuu sau discontinuu.
In forma continuă eluentul cu componentele separate trece prin cuva spectrometrului IR, care
înregistrează pe rând, rapid, spectrul fiecărui component. Tehnica discontinuă analizează ulterior
componentele separat captate prin răcire sau sorbţie într-o trapă.
Cuplarea gaz cromatografiei cu spectrometria de masă este una dintre cele mai sigure şi
mai directe metode pentru detecţia componenţilor din cele mai complexe amestecuri de analizat.
 La ieşirea din coloană o fracţiune din eluent este introdusă în sursa de ioni a
spectrometrului de masă, iar restul intră în detectorul de gaz al cromatografului. Există două
tehnici de lucru:
- spectrometrul se fixează pe masa componentului urmărit (de analizat),
- se parcuge foarte rapid (secunde sau fracţiuni de secunde) întregul spectrometru
pentru fiecare component separat.
Spectrele de masă constituie adevărate amprente ale componenţilor respectivi.
Examinarea în paralel a parametrilor de retenţie cu spectrometrul de masă permite rezolvarea
celor mai complexe amestecuri de analizat. In acest mod au fost detectaţi peste 100 de
componenţi în probele luate din atmosfera poluată.
Detecţia prin analiza produşilor de piroliză se aplică la analiza combinaţiilor greu
volatile, cum ar fi produşii macromoleculari naturali sintetici. Descompunerea controlată în
curent de gaz purtător se face cu ruperea legăturilor din moleculele excitate termic. Pentru
aceleaşi condiţii termice, o moleculă se va fragmenta întotdeauna în acelaşi mod. Radicalii
formaţi în urma pirolizei vor reacţiona între ei formând un amestec de compuşi mai simpli. Acest
amestec este introdus de eluent în coloana cromatografică şi separat. Cromatograma respectivă
poate fi considerată ca un spectru de piroliză şi poartă amprenta substanţei analizate.

6.3. Analiza cantitativă

Analiza cantitativă se bazează pe corelarea datelor obţinute din cromatogramă cu
concentra ia componenţilor din proba de analizat. Pentru aceasta este necesar să se estimeze
cantitativ aria sau înălţimea picului.
In cromatografia de gaze sau de lichide, în general, sunt utilizate două tipuri de detectori:
- sensibili la concentraţie: - conductibilitate termică.
- absorbţie în UV VIS.
- sensibili la debitul masic: - ionizare în flacără (FID).
Pentru componenţii probelor, primul tip de detectori este nedistructiv, în timp ce al doilea
tip este distructiv.

6.3.1. Determinarea ariei şi înăl imii picului

Metodele mai vechi determinau manual aria picului folosind diferite variante:
  Metoda produsului înăl imii cu lă imea picului
A = h · w1/2
unde: h - înălţimea, w1/2 - lăţimea la semiînălţime.

Fig. 6.3a. Mărimi caracteristice pentru calculul ariei picului

Precizia determinării se poate mări luând lăţimea picului la 1/4 (sfert) din înălţime, iar
pentru picuri foarte ascuţite, chiar la 1/10 din înălţime.
Acest procedeu se foloseşte pentru picuri simetrice.
 h 
 Metoda triunghiului - se recomandă pentru picuri late   1
 w1 2 
 
1
A w h
2
 Metoda planimetrării - constă în determinarea ariei cu ajutorul unui planimetru.
Planimetrul este un dispozitiv mecanic de determinare a ariei prin urmărirea
conturului ariei respective.
 Metoda înăl imii picului - se aplică pentru picuri foarte ascuţite când înălţimea este
proporţională cu concentraţia componentului.
  Metoda decupării şi cântăririi - constă în decuparea picului prin tăiere cu foarfeca
şi cântărirea hârtiei cu balanţa analitică. Suprafaţa se determină cu ajutorul unei curbe
de calibrare.
In prezent se foloseşte integrarea automată, utilizând înregistratoare electronice digitale
cuplate direct cu semnalul detectorului.
Calculatorul poate fi dotat cu module de calcul incluzând memorii şi programe
suplimentare. Ele permit prelucrarea automată a datelor prin metode uzuale.

6.3.2. Determinarea concentra iei procentuale a componen ilor

6.3.2.1. Metoda absolută
Ai fi
ci  100 %
m
unde: ci - concentraţia procentuală în greutate a componentului i;
Ai - suprafaţa picului componentului i;
fi - factor de corecţie, care se determină din raportul dintre cantitatea de component şi aria
picului respectiv,
m - cantitatea totală de probă;
Această metodă necesită menţinerea constantă a parametrilor de lucru;
Reproductibilitatea valorilor ci de la o analiză la alta este relativă.

6.3.2.2. Metoda normării ariilor

Pentru aplicarea acestei metode trebuie să fie detectate şi înregistrate toate cele n
componente ale probei. Concentraţia procentuală a unui component i este dată de relaţia:
Ai fi
ci  n
100 %
 A jf j
j1

Precizia acestei metode este de aproximativ  0,2 %.

In cazul în care sensibilitatea detectorului este aceeaşi în raport cu toate componentele
probei, atunci ci se determină cu relaţia:
Ai
ci  100 % (33)
A
 n
cu A =  A j
j1

6.3.2.3. Metoda standardului intern

Constă în adăugarea la amestecul de analizat a unei substanţe de referinţă de concentraţie
cunoscută Cs (% greutate). Concentraţia componentului i se calculează cu relaţia:
Ai f i
ci  c 100 %
ASfS S

Substanţa standard trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să nu fie conţinută de amestecul de analizat,
- să fie complet separată de restul componenţilor, dar cu un timp de retenţie apropiat de
cel al componentului de determinat,
- să nu difere prea mult în concentraţie faţă de componentul de determinat.
Cu această metodă se poate obţine o precizie de  0,1 %.

6.3.2.4. Metoda curbei de calibrare

Se trasează în prealabil o curbă de calibrare A = f (ci). Prin această tehnică se obţine o
precizie de cel mult  0,5 %.
Calibration Curve Report
File: c:\star\examples\cal_1.mth
Detector: ADC Board, Address: 16, Channel ID: B

2-Octanone
External Standard Analysis Resp. Fact. RSD: 0.0000%
Curve Type: Linear Corr. Coef.(R²): 1.000000
Origin: Include
y= +3.211165e+002x +4.547474e-013
Replicates 2 1 1 1
40000

30000

P
e
a 20000
k

S
i
z
e

10000

25 50 75 100
Amount (ng/ul)

Calibration Curve Report

File: c:\star\examples\cal_1.mth
Detector: ADC Board, Address: 16, Channel ID: B

n-Dodecane
External Standard Analysis Resp. Fact. RSD: 56.08%
Curve Type: Linear Corr. Coef.(R²): 0.993634
Origin: Ignore
y= +1.434477e+002x +5.471563e+003
Replicates 2 1 1 1
40000

30000

P
e
a 20000
k

S
i
z
e

10000

25 50 75 100 125
Amount (ng/ul)
6.3.2.5. Statistica pentru calcule cantitative
- deviatia standard:

- deviatia standard relativa: