CAPITOLUL V

Stocurile de productie din agricultura si industrie alimentara

5.1 Notiunea, continutul si functiile

stocurilor de productie

Productia, distributia si vanzarea se constituie intr-un ciclu permanent

care este cu atat mai eficient cu cat determina mai putine cheltuieli. Dintre
conditiile deosebit de importante care trebuie asigurate in vederea
desfasurarii normale a procesului de productie este existenta in fiecare
moment, a unor stocuri de resurse materiale.
Formarea si controlul stocurilor de resurse materiale reprezinta, in
economia de piata, o activitate careia i se acorda o atentie deosebita datorita
implicatiilor economico-financiare importante pe care le determina acestea.
Stocurile sunt cantitate de resurse materiale care se acumuleaza in depozitele
si magaziile unitatilor economice, intr-un anumit volum si o anumita
structura, pe o perioada de timp determinate, cu un anumit scop. Stocurile
sunt de fapt rezultatul activitatii de aprovizionare si de desfacere, al
activitatii comerciale in general, care este dependenta de natura si
caracteristicile materialelor si produselor, de conditiile si de modalitatile de
furnizare si asigurare-transport, de strategiile care se elaboreaza pe aceasta
linie, in scopul indeplinirii obiectivului de baza pe care fiecare agent
economic si l-a propus.
In general, scopul formarii stocurilor este diferit; astfel, la nivelul
economiei nationale, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei
nationale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la
adapost economia nationala de influenta unor factori de forta majora

1
(seisme, inundatii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice
nefavorabile sau a penuriei). Agentii economici isi constituie stocuri de
resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continua a
subunitatilor de consum sau servirea clientilor in vederea desfasurarii
normale a activitatii si realizarii obiectivelor pe care si le-au propus.
Literatura de specialitate propane diverse definitii ale stocurilor de
productie, dintre acestea cele mai des intalnite fiind urmatoarele:
a. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri materiale acumulate la un
moment dat de producatori, bazele de desfacere si de consumatori avand ca
scop asigurarea continuitatii productiei, a desfacerii si consumului. Aceste
stocuri contin resurse destinate consumului final sau productive ce servesc
pentru continuitatea procesului de productie, circulatie si consum.
b. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri (materii prime, materiale,
diverse produse finite, piese de schimb, carburanti) sau de bani, acumulata
sau pastrata in spatii amenajate, special dotate, intr-o anumita cantitate si
structura, determinate prealabil sau nu, pentru o anumita perioada de timp,
cu un anumit scop.
Dintre functiile stocurilor cele mai importante sunt:
A. Stocurile asigura continuitatea procesului de productie la agentii
economici producatori si a procesului de desfacere la agentii economici din
comert. Stocurile indeplinesc o functie vitala, cea de decuplare si armonizare
a fluxului de productie incepand cu cumpararea, continuind cu transportul,
pregatirea pentru consum (utilizare), trecerea acestora prin fazele de
prelucrare pana la magazin de produse finite, expedierea produselor la
beneficiar prin magazine proprii sau specializate.

2
 Stocurile optime de productie asigura realizarea urmatoarelor
fenomene tehnico-economice, de mare importanta pentru unitatile
agroalimentare:
a) utilizarea la capacitatea totala a activelor fixe si a depozitelor;
b) utilizarea optima a fortei de munca;
c) utilizarea eficienta a materiilor prime, materialelor, energiei,
combustibilului, etc;
d) respectarea tehnologiilor la fiecare ramura de productie si produs;
e) utilizarea optima a spatiilor de depozitare, cu efecte favorabile
asupra costurilor unitare de depozitare;
f) cresterea profitului, etc.
Aceasta functie vitala a stocurilor nu justifica decizia agentilor
economici de supradimensionare a lor, pentru ca stocurile determina
imobilizari de capital antrenat in cumpararea de materiale sau produse finite
stocate si inca nevandute. Detinerea de stocuri necesita, in acelasi timp,
spatii special amenajate si dotate, cheltuieli de depozitare, taxe de asigurare,
dobanzi pentru credite (daca este cazul) etc, amplificand efortul investitional
al agentilor economici. La aceasta situatie se adauga efectele negative ale
uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate; sub acest aspect
nu ar fi justificata formarea de stocuri, dar in procesul de furnizare,
aprovizionare si utilizare a resurselor materiale, intervine influenta multor
situatii si factori cu actiune permanenta sau conjuncturala care conditioneaza
in mod obiectiv necesitatea formarii de stocuri. Astfel, situatiile de forta
majora determina formarea de stocuri sub forma rezervei nationale,
periodicitatea productiei la furnizori sau a transportului determina formarea
de stocuri curente la utilizatori; eventuala aparitie a unor dereglari,
perturbatii in livrarile de la furnizori sau in transport determina formarea de

3
stocuri de siguranta la consummator sau in magazinele de desfacere;
intreruperea sau intensificarea productiei sau a transportului ca urmare a
conditiilor naturale si de clima sau datorita sezonalitatii productiei (mai ales
in agricultura) determina formarea stocurilor sezoniere; necesitatea
conditionarii materialelor inaintea trecerii lor in consum implica constituirea
stocurilor de pregatire sau conditionare.
Sunt si alte situatii care genereaza necesitatea formarii de stocuri intre
care pot fi amintite cea in care se are in vedere minimizarea cheltuielilor de
cumparare, aducere, depozitare si administrare a resurselor materiale.
Indiferent de situatie sau de factorul de influenta, este necesare efectuarea de
analize si calcule economice care sa determine strategia si politica in
domeniul formarii stocurilor de la o etapa la alta, in functie de noile conditii
care apar pe piata interna si internationala de resurse materiale, de mutatiile
in structura cererilor de consum sau in potentialul de furnizare a unitatilor
aferente de resurse materiale.
B. Functia de asigurare a unor rezerve de resurse materiale
deficitare, pentru care se fac calcule de eficienta economica, cu privire la
justificarea deciziei de constituire a stocurilor de rezerva, care determina
cresterea cheltuielilor de stocare, si daca aceste cheltuieli sunt negociate prin
oscilatiile preturilor de asigurare a resurselor materiale de pe piata interna
sau internationala; sau trebuie facute calcule cu privire la pagubele aduse de
neasigurarea cu resurse materiale in cantitati optime.
Principala problema care se pune in fata agentilor economici se refera
la stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite si nivelul acestora;
optiunile fiind formulate in urma raspunsului la intrebarea: ce avantaje si ce
pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau mai putin, pentru
perioade mai lungi sau mai scurte de timp ? Raspunsul consta in stabilirea

4
unui “prag optim” care sa asigure un echilibru al efectelor negative si
positive specifice unei situatii sau alteia. Pentru aceasta este necesara, in
primul rand, cuantificarea efortului de stocare (Es) pe care il face unitatea
economica, efort ce se compune din efortul direct (Eds) si din efortul
indirect (Eids), rezultand urmatoarea relatie de calcul:
Es=Eds+Eids
In cadrul efortului direct de stocare, principalele elemente care
determina marimea acestuia, sunt:
a.cheltuielile cu salariile muncitorilor si ale personalului administrative
din depozite, inclusiv cotele pentru impozitul pe salarii si asigurarile sociale
aferente (Cs);
b.cheltuielile pentru energia electrica, combustibil, lubrefianti, abur, etc,
destinate proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
c.cheltuieli cu amortismentul mijloacelor fixe ale depozitelor si celorlalte
mijloace fixe (Ca);
d.cheltuieli pentru intretinerea si repararea echipamentelor (Cr);
e.cheltuieli pentru iluminat, incalzit si pentru climatizarea unor spatii de
depozitare (Ci);
f.cheltuieli pentru materialele auxiliare, de intretinere necesare activitatii
de depozitare (Cma);
g.cheltuieli determinate de pierderi prin perisabilitate sau scazaminte
admise (Cp).
In concluzie, marimea totala a efortului direct de stocare (exprimata in
lei) se poate calcula cu ajutorul relatiei:
Eds=Cs+Ct+Ca+Cr+Ci+Cma+Cp
Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitarii finantarii pentru
achizitionarea si stocarea materialelor care se pot inregistra in ipoteza

5
nestocarii si folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la
dezvoltarea capacitatilor de productie, efectuarea unor noi investitii, crearea
conditiilor pentru dezvoltarea productiei si pentru obtinerea unui spor de
profit.
C. Crearea de stocuri sezoniere care sa preintampine deficitul de
resurse materiale in situatiile in care consumurile de resurse materiale sunt
mai mari (exemplul campaniiilor agricole). Formarea acestor stocuri se
realizeaza in perioadele de presezon prin acumulari esalonate in limitele
necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul de iarna sau pentru
campaniile agricole.
D. Stocurile constituie sursa de informatie pentru unitatile
agroalimentare in ceea ce priveste studierea pietei produselor intermediare
sau finale. Evidenta stricta a stocurilor de catre unitatile agroalimentare
reprezinta o cale de prevenire a constituirii stocurilor supradimensionate sau
subdimensionate (atat pentru resursele materiale aflate in stoc, cat si pentru
produsele finite).
E. O alta functie importanta a stocurilor de productie e aceea de
indicator de baza pentru fundamentarea programului de asigurare cu
resurse materiale, aceasta deoarece (asa cum se stie) dintre cei patru
indicatori de baza ai relatiei de calcul a necesarului de aprovizionat, dar sunt
reprezentate de stocuri de productie: stocul preliminat a exista la inceputul
perioadei de program (Si) si stocul preliminat a exista la sfarsitul perioadei
de program (Sf). Fundamentarea obiectiva a celor doua categorii de stocuri
contribuie la asigurarea unui program de aprovizionare real, cu efecte
positive asupra realizarii obiectivelor din programul de productie cu costuri
minime, adica se poate obtine eficienta maxima.

6
 F. Functia de fundamentare a suprafetelor optime de depozitare a
resurselor materiale, care deriva din insasi relatia de calcul a suprafetei
principale de depozitare:
Smn
Sp= —— in care:
Qmp
-Smn =stocul maxim normat ce urmeaza a fi supus depozitarii;
-Qmp=cantitatea de resurse materiale ce se poate depozita pe un metru
patrat.
G. Stocurile de resurse materiale contribuie la dimensionarea optima
a cheltuielilor de circulatie, deoarece ele necesita cheltuieli de transport,
depozitare, manipulare, dobanzi suportate pentru credite, pierderi etc, toate
aceste cheltuieli sunt parti componente ale costului de asigurare a resurselor
materiale. Preocuparea unitatilor agroalimentare ar trebui sa fie indreptate
catre realizarea acestor cheltuieli, cu efecte positive asupra costului unitar al
produselor finale. De asemenea, stocurile stau la baza determinarii
volumului activelor circulante si la stabilirea necesarului de resurse
financiare (bani), care pot fi procurati fie din credite, fie din surse proprii.
Din functiile pe care le au stocurile, se poate deduce ca acestea
conditioneaza, in mare masura, realizarea programului de productie si a celui
de comercializare a produselor finale (in consecinta), ceea ce inseamna ca
ele trebuie sa se bucure de o atentie deosebita din partea factorilor de
raspundere de la nivel de unitate economica mai ales in sensul prevenirii
formarii stocurilor supradimensionate sau subdimensionate.
Literatura de specialitate trateaza foarte divers criteriile de clasificare
a stocurilor de resurse materiale si de produse finite, totusi, dupa parerea
noastra cele mai importante criterii de clasificare sunt:

7
a) Dupa destinatia lor, stocurile se impart in:
a. stocuri pentru consum final (stocuri de produse finite);
b. stocuri care mai intra intr-un nou proces de productie (stocuri
pentru consum intermediar) sau intr-un process de comert
(stocuri pentru revanzare).
b) Dupa locul de constituire, stocurile pot fi:
-stocuri la unitatile producatoare;
-stocuri la unitatile consumatoare;
-stocuri la unitatile de comert cu ridicata;
-stocuri la unitatile de comert cu amanuntul;
-stocuri la consumatorii individuali;
-stocuri la consumatorii colectivi;
-stocuri la rezerva de stat;
-stocuri aflate in timpul transportului sau in curs de aprovizionare.
c) Dupa perioada pentru care se formeaza si in functie de organizarea
utilizarii lor in productie sau vanzare, stocurile se impart in
urmatoarele grupe:
a. stocuri curente;
b. stocuri de rezerva;
c. stocuri sezoniere;
d. stocuri in pregatire (de conditionare).
d) Dupa functiile lor in managementul productiei si al aprovizionarii,
stocurile de resurse materiale sau produse finite pot fi:
a. stocul initial;
b. stocul final;
c. stocul mediu;
d. stocul preliminat;

8
 e. stocul maxim-normat;
f. stocul minim-normat.
e) Dupa ritmul de miscare, stocurile pot fi:
-stocuri cu miscare rapida (de preferat a se intalni in cele mai dese
cazuri);
-stocuri cu miscare lenta;
-stocuri fara miscare;
-stocuri strategice (stocuri de rezerva, stocuri sezoniere etc.).
f) Dupa modul de calcul si de fundamentare, stocurile pot fi:
a. stocuri cu fundamentare stiintifica;
b. stocuri fara fundamentara stiintifica, pasibile a genera stocuri
supradimensionate sau subdimensionate.
In concluzie, se poate spune ca formarea stocurilor de productie in
cadrul unitatilor consumatoare reprezinta o necesitate obiectiva, deoarece
unitatile beneficiare ale resurselor materiale au, in marea lor majoritate,
productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale au in marea lor
majoritate, productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale de la
furnizori se realizeaza periodic (la anumite intervale de timp). In aceste
conditii, pentru asigurarea continuitatii procesului de productie este necesar
ca in unitatile economice beneficiare sa existe, in permanenta, un stoc de
resurse materiale.

5.2 Factorii si principiile de care trebuie sa se tina

seama la formarea stocurilor de productie

5.2.1 Factorii care influenteaza formarea

stocurilor de productie

9
 Factorii care influenteaza formarea stocurilor de productie actioneaza
diferit, au putere de influenta mai mare sau mai mica in raport cu natura
resursei materiale, destinatia in consum si conditiile de asigurare-furnizare-
depozitare-conservare; in frecvente cazuri influenta acestor factori poate fi
conjugata. Ceea ce este insa comun acestor factori este faptul ca actiunea lor
se concretizeaza in cheltuieli sau pierderi care se inglobeaza in costul
produselor, lucrarilor sau serviciilor, influentand nivelul acestora si implicit
rentabilitatea unitatii economice.
Criteriul de baza in clasificarea factorilor care influenteaza stocurile
de productie il constituie gradul de ritmicitate a productiei si respective
consumului de resurse materiale, din acest punct de vedere se pot distinge:
a) Ramuri cu productie continua cum este cazul unitatilor care practica
tehnologii de tip industrial, de crestere a animalelor sau de producere
a legumelor de sera, unitatilor de industrializare a produselor
agricole, unitatilor de asigurare a serviciului pentru unitatile din
agricultura si industria alimentara etc. Pentru aceste unitati
economice, factorii principali care influenteaza marimea stocurilor
sunt:
a). Consumul mediu zilnic de resurse materiale care este direct dependent
de volumul si structura productiei. Aceasta conditioneaza direct structura
materiala a stocurilor si indirect, prin necesarul de resurse pentru realizarea
programelor de productie si nivelul de formare a stocurilor.
b). Frecventa aprovizionarilor de la furnizori (intervalul mediu intre doua
aprovizionari successive) care trebuie stabilita tinandu-se cont de conditiile
de livrare ale furnizorilor, cat si de cele de primire ale beneficiarilui.
Conditiile se refera, in principal, la natura cererii, momentele de consum,

10
natura resurselor, ciclicitatea productiei si lotizarea economica a fabricatiei
la producatori (furnizori), evitarea suprastocarii nejustificate economic, etc.
c). Marimea minime privind livrarile de materiale ce se pot efectua de
catre furnizori in conditii economice avantajoase sau la preturi acceptabile
pentru beneficiar. De regula, aceasta este stabilita de catre producator, care
prezentand limita sub care fabricatia unui produs ar antrena cheltuieli de
productie mai mari si implicit pretul de vanzare mai ridicat. Acest factor
defavorizeaza solicitantii in cantitati mici. (inferioare acestei limite) care,
daca s-ar aproviziona sub nivelul sau peste aceasta limita, ar trebui sa-si
constituie stocuri mai mari decat cele necesare in perioada imediata, ceea ce
conduce la amplificarea eforturilor investitionale atat la cumparare, cat si la
depozitarea-pastrarea materialelor.
d).Periodicitatea fabricatiei la producatori conditioneaza intervalul minim
la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directa, in sensul ca
acesta nu poate fi mai mic fata de intervalul de reluare a productiei sau de
ciclul de fabricatie al produselor la asemenea unitati. Deci, intervalul dintre
doua reaprovizionari successive, care sta la baza dimensionarii stocurilor, nu
poate fi mai mic decat intervalul de reluare a productiei. Factorul acesta nu
influenteaza pe consumatorii care se aprovizioneaza de la unitatile engross,
care isi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continua,
indifferent de intervalul de reintregire a acestora.
e). Modul de organizare a procesului de aprovizionare in intervalul
unitatilor economice, amplasamentul stocurilor de resurse materiale
influenteaza volumul stocurilor care se formeaza la nivelul subunitatilor de
consum ale intreprinderii sub forma de stocuri pentru transport intern.
Actiunea este mai accentuata in cazul unitatilor economice care au subunitati
de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distante apreciabile.

11
Pentru minimizarea stocurilor de acest gen este necesara, alaturi de alte
masuri, aplicarea strategiei de servire simultana a punctelor de consum de la
stocul central sau comun.
f). Capacitatea de transport a mijloacelor folosite in aducerea resurselor
materiale in corelatie cu distanta de transport, corelare impusa de acest
factor asigura realizarea procesului de transport al resurselor materiale cu
cheltuieli cat mai mici. In consecinta, marimea stocurilor este conditionata,
in anumite cazuri, de capacitatea de transport, in special pentru resursele
materiale care se asigura din import, ca in cazul celor pentru care in totalul
cheltuielilor de aducere si stocare, cele aferente transportului intern pentru
ponderea esentiala.
g). Proprietatile fizico-chimice ale materialelor influenteaza in sensul ca
limiteaza durata de stocare in timp a resurselor materiale perisabile, a celor
cu termene de garantie scurte, sau a celor care, prin compozitia si structura
specifica, se degradeaza, daca sunt stationate in stocuri pe o perioada mai
mare de timp decat cea admisa de caracteristicile specifice, etc.
B.Ramuri de productie discontinua din cadrul carora fac parte majoritatea
covarsitoare a sectorului de productie vegetala, in cadrul carora stocurile de
productie sunt influentate de urmatorii factori specifici mai importanti:
a). Sezonalitatea consumului de resurse materiale determinat de
sezonalitatea proceselor de productie agricola din cauza conditiilor naturale
si de clima. Aceasta sezonalitate determina formarea stocurilor de iarna, la
resursele materiale a caror exploatare sau transport se intrerupe, ca urmare a
influentei nefavorabile specifice sezonului de iarna. Nivelul de constituire a
stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de
sezon si de marimea probabila a consumului afferent acesteia.

12
b). Sezonalitatea productiei de resurse materiale in intreprinderile
producatoare (furnizoare) caracteristic produselor agricole cu destinatie
pentru prelucrare (exemple: sfecla de zahar, floarea-soarelui, grau, porumb,
etc) pentru care sunt constituite stocuri la nivelul unitatilor distribuitoare sau
prelucratoare (industria alimentara, daca exista suprafete disponibile) in
vederea asigurarii continuitatii procesului de productie in perioada de
extrasezon.
c). Chieltuielile de transport si depozitare in diferite variante de organizare a
stocurilor de resurse materiale: la furnizor, la baza de organizare sau
depozite intermediare sau la consumator etc.
Interpretarea factorilor enumerati mai sus se face diferentiat, prin
corelarea influientei lor in functie de natura si caracterul resursei,de sursa de
furnizare si forma de asigurare, de conditiile de economicitate impuse, de
conjuctura de pe piata interna si internationala de resurse materiale etc.

5.2.2 Principiile de care trebuie sa se tina seama

la formarea stocurilor

Pentru dimensionarea stocurilor de materiale pe grupe sau sortimente

se folosesc normativele de stocuri cantitative sau valorice, care exprima
ponderile pe care le detin stocurile in totalul mijloacelor circulante ale
societatii. Aceasta metoda de dimensionare a stocurilor este o metoda
statistica,orientata dupa necesarul de stocuri din periaodele anterioare.
Intre normativele de stocuri trebuiesc fundamentate in functie de
particularitatile procesului de productie si circulatie a marfurilor, pornind de
la calculele facute pe fiecare sortiment sau grupa de resurse materiale si
ajungandu-se la normativele de stocuri valorice.

13
 Importanta stocurilor este relevata si de faptul ca ele fac parte dintr-un
system complex de indicatori si dintr-o serie de corelatii de determinare si
fundamentare, de conditionare si cauzalitate; acesti indicatori fiind utilizati
in stabilirea strategiei si programului de dezvoltare a unitatii agricole sau de
industrie alimentara.
Dintre principalele corelatii mentionam:
a).Corelatia dintre stocuri si norma de consum, aceasta este data de insasi
relatia de calcul a stocului current:
Sc=Cz*Iz, in care:
Sc=stocul current
Cz=consumul mediu zilnic
Iz=intervalul intre doua aprovizionari
Cz=Q*Nc-norma de consum pe unitatea de produs
Q=cantitatea de produse obtinute zilnic
Sau: Cz=Npl/360
b).Corelatia intre stocuri si programul de productie sau desfacere,
data de urmatoarea relatie de calcul:
Npc=Q*Nc ->Nct si Nca in care:
Ncp=necesar de consum pentru realizarea programului de productie;
Q=cantitatea de produse ce urmeaza a fi produsa;
Nct=necesarul de consum tehnologic;
Nca=necesarul de consum de aprovizionat;
Ncp depinde de stocul mediu si de eficienta stocurilor, de indicatorii
de eficienta ai stocurilor. Se evidentiaza potentialul de productie realizabil pe
seama stocurilor de resurse materiale consumate sau existente in unitatea
economica la un moment dat. Totodata, volumul de productie conditioneaza,
prin necesarul pentru realizarea obiectivelor de program si consumul mediu

14
zilnic, nivelul si structura stocurilor care trebuie formate in depozitele
unitatii econmice. In esenta, aceasta corelatie cere ca, in unitatile economice,
sa se constitue stocuri asortate, in cantitatile minim-necesare care sa asigure
desfasurarea in conditii normale a procesului de productie, realizarea
integrala si la termenele stabilite a programelor de fabricatie si prin aceasta,
a contractelor economice.
c) Corelatia dintre stocuri si cheltuielile de productie
Deoarece chieltuielile de stocare sunt poate componenta a costului
total de productie, este interesant a se sesiza ponderea pe care acestea o au in
totalul costului de productie, cu ajutorul relatiei:
Ch S
K%= —— x 100
Ch P
Rationalizarea costurilor de stocare contribuie atat la rationalizarea
cheltuielilor totale la nivel de unitate agroalimentara sau industrie
alimentara, cat si la reducerea costului unitar de productie cu efecte benefice
atat pentru unitatea economica cat si pentru cumparator.
d) Legatura intre stocuri si viteza de rotatie a capitalului circulant.
Stocurile reprezinta una din componentele principale ale capitalului
circulant, ceea ce inseamna ca accelerarea vitezei de rotatie a acestora
contribuie la cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant si-a
profiturilor.
Sistemul de relatii care exprima aceasta corelatie cuprinde doi
indicatori:
-Durata unei rotatii (Dr) care se calculeaza cu ajutorul relatiei de
calcul:

15
 Spv*360 Spv
Dr= ———— sau ——
Nv Cmzv
Spv=stocul mediu de productie in expresie valorica (lei, mii lei, mil
lei);
Nv=necesarul valoric de resurse materiale pentru realizarea
programului de productie (mii lei, mil lei );
Cmzv= consumul mdiu zilnic in expresie valorica.
-Numarul de rotatii (Nr) in perioada in perioada de gestiune (ani,
trimestru, semestru) calculat cu relatia:
360 Nv
Nr= —— sau —— in care:
Dr Spv
Nr=numarul de rotatii exprimat in zile.
Se poate spune ca, diminuandu-se stocul mediu de productie se reduce
numarul de zile ale unei rotatii si, corespunzator, va creste numarul rotatii pe
perioada de calcul, ceea ce duce la cresterea profiturilor.
e) Corelatia dintre stocurile de productie si indicatorii din programul de
aprovizionare, manifestata in doua sensuri si anume:
- stocul de productie, indicator distinc al planului de aprovizionare sub
denumirea de stoc final intr-o anumita structura si marime, asigura
continuitatea alimentarii consumului productiv atat in cursul perioadei de
gestiune, cat si in primele zile ale anului urmator, pana la prima intrare de
materiale (stocul de productie, ca stoc final reprezinta suportul material de
formare a stocului de la inceputul anului viitor);

16
- necesarul de materiale pentru indeplinirea programului de productie
imbraca, in perioada dintre primirea-receptia resurselor materiale si
consumul acestora, forma de stoc current; de cantitatile in care se asigura
necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului current. Rezulta ca
volumul fizic si valoric al necesarului de materiale pentru indeplinirea
programului determina direct nivelul de formare a stocului current, implicit a
celui de productie, ca si volumului capitalului circulant afferent.
f). Corelatia dintre stocurile de resurse materiale si capitalul tehnic al
unitatilor agroalimentare prin aceea ca stocurile sunt componente ale
capitalului circulant, iar pe masura ce ele sunt trecute in consum, materialele
din stoc sunt transformate in produse sau incorporate in lucrari, servicii
destinate vanzarii sau contractate de clienti.
g). O corelatie cu semnificatie economica deosebita este cea intre stocuri
si veniturile firmei care reprezinta sursa de finantare a stocurilor, prin aceea
ca se influenteaza modul de repartizare pe destinatii de utilizare a veniturilor
agentilor economici. O situatie economica financiara favorabila este
caracterizata printr-un “raport continuu descrescator” intre volumul de
stocuri de resurse materiale si veniturile firmelor; aceasta inseamna ca, de la
o etapa la alta, se aloca o parte mai mica din venituri pentru formarea
stocurilor de productie si o parte mai mare pentru fondurile destinate
dezvoltarii unitatii, extinderii activitatii productive a acesteia si sporirii,
astfel, a cifrei de afaceri.
In concluzie, se poate spune ca stocul de productie este un indicator
important al activitatii economice a unitatilor economice; de nivelul acestuia
depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale si financiare de care
dispune sau pe care si le-a asigurat unitatea economica si eficienta utilizarii
lor. De volumul si structura lor depind eforturile investitionale pe care

17
trebuie sa le faca orice agent economic pentru achizitionarea, aducerea,
depozitarea si pastrarea resurselor materiale stocate.

5.2.3. Elementele principale ale procesului de stocare

Stocarea sau managementul stocurilor nu trebuie considerate ca o

problema vizand numui stocul in sine, ci intregul ciclu economic, incepand
de la stabilirea necesarului de materiale sau marfuri, continuand cu
contractarea, aprovizionarea si productia, terminand cu vanzarea.
Principalele elemente ale unui proces de stocare sunt: costurile,
cererea, durata de aprovizionare si parametrii de timp.
a) Dintre costurile care intervin in procesul de stocare, cele mai
importante sunt:
a). Costul de aprovizionare (Ca) constituit din suma profiturilor
produselor aprovizionate la care se adauga cheltuielile de asigurare.
Costul de aprovizionare este dependent, in primul rand, de cantitatea de
bunuri aprovizionate (ce urmeaza a se constitui in stocuri).
b). Costul lansarii unei comenzi (Cl) este considerat de unii specialisti ca
o componenta a costului de aprovizionare; el cuprinde suma costurilor
ocazionate de efectuarea unei comenzi, din cadrul carora fac parte:
-salariile celor care lucreaza pentru lansarea comenzii;
-costurile incheierii contractelor;
-cheltuielile pentru deplasarea celui ce contribuie la achizitia marfii;
-cheltuieli cu receptia, etc.
Costul de lansare a unei comenzi este independent de volumul de
bunuri
achizitionate.

18
 c). Costul stocarii (Cs) este compus din totalitatea cheltuielilor effectuate
pe tot parcursul stocarii, el este dependent de volumul de bunuri stocate si de
perioada de timp pe care sunt stocate bunurile. In cadrul acestor cheltuieli
sunt incluse atat cheltuieli variabile (salariile lucratorilor din depozite), cat si
cheltuieli constante (amortismente, iluminat, incalzit, etc).
d). Costul rupturii de stoc (Cr) apare atunci cand cererea este superioara
stocului, producandu-se intreruperi ale desfasurarii normale a procesului
economic. Costul rupturii de stoc este direct proportional cu cantitatea de
produse sau marfuri cerute si cu durata lipsei de stoc si se determina dupa
relatia de calcul:
T2(n-s)
Cr= ——— in care:
2
T2=perioada pentru care nivelul stocului nu mai satisface cererea (ruptura
de stoc);
n=cantitatea reaprovizionata la o comanda, considerand ca la sfarsitul
intervalului precedent T1, stocul este nul;
s=nivelul stocului la momentul T 1 (perioada in care nivelul stocului
satisface cererea).
b) Cererea de stoc
Satisfacerea imediata a cererii beneficiarilor (unitati producatoare sau
comerciale) constituie principalul scop al procesului de stocare, in functie de
care se determina volumul si ritmul aprovizionarilor. Cererea poate fi:
a). Cunoscuta pe toata durata procesului de stocare, caz in care procesul
si respectiv modelul matematic de stabilire a stocului vor fi deterministe. La
randul lor, modelele deterministe, in functie de succesiunea perioadelor in

19
care se imparte intervalul de gestiune pot fi cu cerere constanta si cu cerere
variabila de la o perioada la alta.
b). Necunoscuta, dar previzibila (cererea fiind o variabila aleatoare cu
distributie data) modelul matematic in acest caz este probabilistic,
caracteristicile si tipul cererii stabilindu-se ca urmare a observarii si studiilor
asupra perioadelor trecute.
c) Durata de aprovizionare
Timpul scurs intre lansarea comenzii si receptionarea produselor la
unitatea beneficiara este cunoscut sub denumirea de durata de aprovizionare
(C) si este de mare importanta pentru procesul de stocare. Modelele
deterministe considera durata de aprovizionare ca fiind constanta si ca atare
nu intervine in calculul de optimizare a lui. Odata ce nivelurile optime ale
stocurilor au fost determinate pentru fiecare perioada, pot fi stabilite, in timp
util, datele calendaristice la care trebuiesc primite resursele materiale,
respective durata de aprovizionare dupa relatia:

C= 2Qn*t*Cs*Cl * Cr/(Cs+Cr)

Qn=cererea totala pe pe intervalul de gestiune t

t=intervalul de gestiune
Cs=costul stocarii
Cl=costul lansarii unei comenzi
Cr=costul rupturii de stoc
Cr
Raportul ——— se numeste factor de rupere a stocului sau de
penurie
Cs+Cr

20
 Toate aceste elemente principale ale procesului de stocare trebuiesc
luate in calcul la constituirea stocurilor de catre unitatile agroalimentare,
pentru a nu se ajunge in situatii critice, nefavorabile, de genul: rupturi de
stoc, necunoasterea cererii reale de stoc, cresterea artificiala a costurilor
stocarii resurselor materiale, aspecte care ar ingreuna procesul de productie
si de desfacere a produselor finale si, deci, ar adduce pierderi inestimabile
pentru unitatile agroalimentare.

5.3 Categorii de stocuri ce se creaza in

unitatile agricole si de industrie alimentara

Categoriile de stocuri ce se creaza in unitatile agroalimentare, de

industrie alimentara sau la unitatile de comert sunt urmatoarele:
A. Stocul curent constituie stocul de baza pentru orice unitate economica
si cuprinde cantitatea de resurse materiale ce trebuie sa existe permanent in
intreprindere pentru asigurarea continuitatii productiei in intervalul dintre
doua aprovizionari successive sau a continuitatii desfacerii (pentru unitatile
de distributie).
Elementele de baza care influenteaza stocurile sunt: cantitatea dintr-o
resursa materiala care se consuma sau se vinde zilnic (Cz) si perioada dintre
doua aprovizionari (Tz). Relatia de calcul a stocurilor devine:
Sc=Cz*Tz
La randul lui, Tz se determina dupa relatia:
∑ Qj·Tzj
Tz= ———— in care:
∑ Qj
Qj=cantitatea aprovizionata la o singura tranzactie

21
Tzj=intervalul dintre aprovizionarea curenta si cea precedenta
j=nr. De aprovizionari
Ncp
Cz = =—— , pentru un an consumul mediu zilnic este Ncp/360
T
Unitatile agroalimentare si de industrie alimentara, d.p.d.v. al formarii
stocurilor se pot afla in urmatoarele situatii:
a). Intreprinderile productive isi pot autoproduce unele resurse materiale
(de natura agricola), astfel stocul current pentru aceste categorii de unitati
este reprezentat de necesarul pentru realizarea obiectivelor de plan pe
perioada dintre doua aprovizionari successive, iar necesarul de aprovizionat
se realizeaza astfel:
Na=Ncp+Sf-Si-Ri unde Ri=Pi+Ss+Rrr
b). Autoproducerea si autoasigurarea este partiala, astfel pentru necesarul
de aprovizionat va fi luata in calcul diferenta care nu se poate asigura din
productie proprie.
c). Resursele materiale trebuiesc achizitionate in totalitate din afara
unitatii, ceea ce impune realizarea unei legaturi stranse cu unitatile
producatoare, furnizoare care au productie ritmica: Na=Ncp+Sf-Si
d). Pentru produsele cu termen de valabilitate limitat si care necesita
conditii de transport si depozitare speciale (medicamente de uz veterinar,
pesticide, ingrasaminte chimice, etc), stabilirea stocului current trebuie sa se
faca in functie de perioada de garantie (valabilitate) pentru a nu se inregistra
pierderi materiale si financiare.
B.Stocul de rezerva constituit din resurse materiale sau produse care
trebuie sa existe in intreprindere in vederea acoperirii unor nevoi
neprevazute care apar in activitatea unitatii si care nu au fost avute in vedere

22
la stabilirea stocului curent. Aceste stocuri sunt considerate de siguranta,
intangibile sau pentru cazuri de forta majora.
Dintre factorii care influenteaza constituirea acestori stocuri fac parte:
a). primirea cu intarziere a unor stocuri de la furnizori;
b). aparitia unor conditii speciale in transportul diferitelor produse de la
unitatile producatoare la cele consumatoare (timp nefavorabil).
c). primirea unor partizi mai mici sau de calitate inferioara celor prevazute
in contract;
d). modificarea cererii pe piata, reducerea sau cresterea cererii determina
modificari in structura productiilor si schimbari in necesarul de aprovizionat
cu resurse materiale;
e). influenta factorilor naturali (productia vegetala): inghet, seceta,
inundatii;
f).cazuri de crestere a consumurilor specifice datorate nerespectarii
tehnologiilor de productie sau a uzurii morale a mijloacelor fixe utilizate
(mai ales in industrie alimentara).
C. Stocul sezonier, specific agriculturii, se creeaza pentru asigurarea
consumului necesar in perioadele optime de executare a unor lucrari
agricole. Pentru industria alimentara aceasta categorie de stoc ar reprezenta
cantitatea de materii prime necesare pentru prelungirea perioadei de
fabricatie (la unitatile care prelucreaza produse agricole perisabile si cu grad
mare de perisabilitate).
Factorii care influenteaza crearea stocurilor sezoniere sunt:
a).-sezonalitatea consumului productiv de resurse materiale (mai ales in
sectorul vegetal);
-sezonalitatea producerii resurselor materiale (de natura agricola);
-sezonalitatea transportului;

23
 -procesul de depozitare in conditii de microclimat specific, etc.
Priccipalele resurse pentru care se constituie acest stoc sezonier sunt cele
folosite in campanile agricole si de industrializare. Stocurile sezoniere se
fundamenteaza pe calcule ale eficientei economice, se stabileste cu precizie
perioada cand trebuie constituite in raport cu perioada de utilizare
(campanile agricole, mai ales). In acest sens trebuiesc avute in vedere
cheltuielile cu stocarea, pierderile de recolta prin intarzierea executarii la
timp a lucrarilor, etc.
La intreprinderile producatoare (de profil agricol sau alimentar) pentru
crearea stocului sezonier se pune problema aducerii resurselor materiale ce
urmeaza a fi utilizate in cantitati mari, in campanile agricole, in timp ce
pentru intrprinderile de distributie se pune problema trimiterii produselor
catre unitatile consumatoare (beneficiare) in perioada optima de consum.
D. Stocul in pregatire (de conditionare) se formeaza in cazul in care
folosirea anumitor resurse materiale presupune pregatirea prealabila a lor,
inainte de utilizarea in procesul de productie sau de vanzare. In acest caz, pe
langa stocul current si cel de rezerva, o anumita parte din stocul de productie
se va afla in stadiul de pregatire, constituind stocul in pregatire. De exemplu,
in vederea maririi coeficientului de digestibilitate si-a valorii hranitoare a
nutreturilor grosiere este bine ca acestea, inainte de a fi administrate in hrana
animalelor, sa fie supuse unei pregatiri prin tocare, saramurare, melasare
etc. Efectul pregatirii creste daca furajele grosiere astfel preparate sunt lasate
la dospit cateva zile. In mod asemanator se pune problema transformarii
porumbului boabe si-a altor cereale furajere in nutreturi pentru animale,
actiune pentru care este necesara o anumita perioada de timp (pentru
pregatire).

24
 Stocul in pregatire (de conditionare) depinde de consumul mediu zilnic
(Cmz), precum si de timpul sau durata de pregatire a materialelor in vederea
consumului productive (Tzp). In urma adoptarii relatiei de calcul a stocului
curent, rezulta urmatoarea relatie de calcul a stocului in pregatire:
Sp=Cmz*Tzp
De asemenea, este de mentionat faptul ca acest stoc in pregatire se
constituie numai pentru anumute categorii de unitati (nu toate unitatile de
comert cu resurse materiale au si activitate de conditionare a stocurilor, de
exemplu) si ca el reprezinta, de obicei, o cantitate constanta pentru o
anumita perioada determinate.

5.4 Stocuri de seminte si furaje

Stocurile de seminte si furaje se formeaza dupa recoltare astfel incat

sa se asigure cantitatea necesara pentru insamantare sau pentru hranirea
animalelor. Aceste stocuri se pot forma fie la unitatea producatoare, la
unitatile distribuitoare, consumatoare sau la rezerva statului.

5.4.1 Stocul de seminte

La nivelul agriculturii se formeaza un fond de seminte (fond de

rezerva) care se constituie din seminte certificate, ce pot fi utilizate in caz de
forta majora, cum ar fi:
a). calamitate (reinsamantarea suprafetelor compromise, suplimentarea
normei de consum de samanta in caz de seceta prelungita);
b). in cazul modificarii structurii culturilor, in functie de cererea de pe piata;

25
c). cand productia de samanta a unui an este mai mica decat cea prognozata
pentru acel an;
d). cand nu a fost realizata puterea de germinatie dorita, etc.
Cu privire la stocurile de seminte si material de plantat, unitatea
agricola se poate afla in una din urmatoarele situatii:
a). unitatea agricola isi autoproduce aceste resurse materiale in totalitate,
ceea ce determina constituirea de stocuri din productie proprie pentru
realizarea lucrarilor;
b). producerea acestor resurse materiale se realizeaza in unitati specializate,
ceea ce determina necesitatea cumpararii acestor resurse pentru constituirea
stocului de rezerva;
c). pentru materialul de plantat, stocul se creeaza la intreprinderile
producatoare de astfel de material pe specii, soiuri, sisteme de plantatii, etc.
Exista situatia in care, in primul rand, unitatile agricole isi constituie
stocul sezonier de seminte deoarece infiintarea culturilor se realizeaza in
campanile agricole. Pentru semintele ce necesita o pregatire prealabila
inainte de a fi utilizate in productie (indifferent de provenienta lor) se
constituie si stocurile in pregatire, care se determina dupa relatia cunoscuta
(prezenta la capitolul 5.3).
In cazul in care semintele sau materialul de plantat sunt produse de
catre statiunile experimentale sau alte unitati agricole specializate, intregul
necesar de astfel de resurse reprezinta cantitatea de aprovizionat. In aceasta
situatie se pune problema unde sa se pastreze cantitatile de seminte (mai
ales) care constituie stocul current si stocul de rezerva, existand urmatoarele
variante: pastrarea la unitatile producatoare, la statiile de conditionare a
semintelor, la unitatile de distributie a semintelor sau la unitatile agricole
care folosesc efectiv semintele. Alegerea uneia din variantele de mai sus se

26
face in functie de caracteristicile semintelor, de gradul de prelucrare a
semintelor, de capacitatea de depozitare a diferitelor categorii de unitati
agricole.
O problema deosebit de importanta ce trebuie luata in calcul la
asigurarea cu seminte si materiale de plantat, in vederea constituirii
stocurilor de astfel de resurse o constituie asigurarea conditiilor optime de
transport (care sa garanteze mentinerea calitatii si autenticitatii acestor
resurse pe toata durata transportului) si a conditiilor de depozitare, care
presupune asigurarea unui microclimat propice care sa nu contribuie la
grabirea procesului de germinatie (la seminte) si de crestere (la materialul de
plantat). De aceea, in luarea deciziilor cu privire la alegerea locului de
constituire a acestor stocuri trebuie sa se tina seama de aceste aspecte,
precum si de cheltuielile mai mari care le genereaza constituirea stocurilor
de seminte si material de plantat.

5.4.2 Stocul de furaje

In agricultura moderna, odata cu extinderea tehnologiilor industriale

de crestere a animalelor au aparut doua modalitati de obtinere a furajelor:
producerea acestora de catre unitatile specializate pentru astfel de activitati
(datorita adancirii diviziunii muncii) sau obtinerea lor chiar de catre unitatile
de crestere a animalelor (ca forma de integrare a productiei zootehnice cu
cea de furaje).
Din punct de vedere al provenientei furajelor, unitatile agricole
crescatoare de animale se pot grupa in trei categorii:
a). unitati care isi autoproduc furajele pe care le consuma in sectorul
zootehnic;

27
 b). unitati crescatoare de animale care nu au o baza furajera proprie si
se aprovizioneaza cu furajele necesare de la alte unitati economice;
c). unitati care isi autoproduc o parte din furajele consumate, o alta
parte fiind asigurata prin cumparare.
Desigur ca, aceasta clasificare a unitatilor agricole dupa felul
asigurarii furajelor se poate dezvolta, mai ales, daca se are in vedere ca, in
multe cazuri, nutreturile industriale provin din materie prima si in contul
unor produse agricole furnizate de insasi intreprinderile agricole. Este cazul
melasei si borhotului de la fabricile de zahar cumparate de intreprinder5ile
agricole in raport de cantitatile de sfecla de zahar livrate pe baza de contracte
si a altor reziduri industriale sau nutreturi combinate obtinute in raport direct
cu material prima furnizata.
Stocurile de productie de furaje sunt diferite in functie de sistemul
bazei furajere:
a). In cazul intreprinderilor care isi autoproduc furajele (in general
cele care practica sistemul gospodarecs de crestere a animalelor) stocul
current de furaje este egal cu necesarul pe un an calendaristic, pe un an
agricol sau de la inceputul anului pana la noua recolta.
b). In cazul intreprinderilor care folosesc nutreturi combinate cu care
se aprovizioneaza ritmic de la fabricile de nutreturi combinate, stocul current
se calculeaza dupa formula generala a stocului current, tinand seama de
consumul zilnic si de durata (in zile) dintre doua aprovizionari.
c). Desigur ca, intreprinderile la care asigurarea furajelor se face atat
din productie proprie, cat si din cumparari se vor aplica metode adecvate
fiecarei categorii de furaje: pentru cele din productie proprie stocul current
va fi egal cu necesarul pe anumita perioade de calcul, pentru cele cumparate
se va tine seama de frecventa aprovizionarilor si de consumul zilnic.

28
 In afara de stocul current de furaje, in intreprinderile agricole se
formeaza si alte categorii de stocuri si anume: stoc de rezerva, stoc de
pregatire si stoc sezonier.
In constituirea stocurilor de rezerva se tine seama de aceleasi criterii
ca si la constituirea stocurilor curente. Pentru furajele produse in
intreprinderea consumatoare, stocul de rezerva se calculeaza in procente fata
de stocul curent (necesarul pe anumite perioade). Asa, de exemplu, la
furajele fibroase fondul de rezerva reprezinta o cantitate egala cu 10% din
stocul current (necesarul pe o anumita perioada), iar la nutreturile insilozate
fondul de rezerva se calculeaza folosind procentul de 15% din necesarul pe
perioada de calcul.
La nutreturile combinate marimea stocului de rezerva este egala cu
necesarul de consum pe o perioada de 5 zile. Neacordarea atentiei cuvenite
constituirii fondului de rezerva de furaje mai ales in perioadele de intreruperi
atrage dupa sine reducerea consumului de furaje pe ziua furajata cu
repercusiuni foarte grave asupra sanatatii animalelor si productiei medii.
Stress-ul provocat la animale de diminuarea ratiei, mai ales cand acesta se
prelungeste pe o perioada lunga are repercusiuni foarte nefavorabile asupra
productiei si eficientei economice.
Refacerea animalelor in urma scaderii in greutate sau a altor afectiuni
provocate de o alimentatie insuficienta si neechilibrata are loc intr-o
perioada mult mai lunga decat aceea in care nu s-a asigurat o furajare
normala. Concomitent, creste mult consumul specific de furaje pe unitatea
de produs, cresc cheltuielile de productie si se inregistreaza pierderi.
Stocurile sezoniere de furaje au menirea sa asigure furajarea normala
a animalelor in caz de intemperii, in cazul unei perioade de ingrasare

29
intensive a animalelor, in cazul intretinerii animalelor in tabere de vara sau
pe pasuni montane.
Folosirea rationala, cat mai completa a masei verde de pe pasunile
alpine presupune crearea de stocuri sezoniere de furaje (de fanuri si
concentrate) care sa fie folosite pentru completarea sau inlocuirea
pasunatului in anumite perioade cu intemperii.
Numai prin crearea de stocuri de furaje pe pasunile alpine se poate
realiza prelungirea perioadei de folosire a masei verde (de pasunat) de
primavra timpuriu si pana toamna tarziu, ajungandu-se la 150-180 zile anual,
cat se realizeaza in majoritatea zonelor alpine din tara.

5.5 Stocurile supradimensionate: cauzele constituirii lor

si urmarile economice negative

Stocurile supradimensionate reprezinta cantitatile de resurse materiale

existente in unitatile productive, comerciale si/sau consumatoare de astfel de
produse, care depasesc nevoile reale ale procesului de productie sau comert;
resurse carora nu li se gasesc utilizare imediata sai in perspectiva la unitatea
economica la care s-au format.
Dupa viteza de miscare si posibilitatile de a fi atrase in procesul de
productie sau de circulatie, stocurile supradimensionate pot fi grupate astfel:
a). stocuri cu miscare lenta, care depasesc cantitatile ce reprezinta
stocul maxim normat si pot fi utilizate in unitatea economica in care s-au
format, dar intr-o perioada viitoare celei de program;
b). stocuri fara miscare (sau de prisos) formate din resurse materiale
care nu mai pot fi consummate in procesul de productie din unitatile
economice unde s-au format si nici nu pot fi vandute pe piata.

30
 Ambele categorii de stocuri supredimensionate reprezinta o utilizare
nerationala a resurselor materiale si afecteaza atat eficienta economica a
fiecarei unitati, cat si economia nationala prin aceea ca determina pagube
materiale rezultate din depozitarea pe o perioada lunga de timp si in cantitati
mari, prin degradarea materialelor, nerealizarea programului de productie,
etc. Toate aceste pagube contribuie la cresterea cheltuielilor de stocare si de
circulatie a resurselor materiale si la diminuarea profiturilor unitatilor care le
constituie.
In vederea descoperirii modalitatilor de prevenire a formarii stocurilor
supradimensionate este foarte important sa se cunoasca cauzele care conduc
la aparitia acestei categorii de stocuri. Astfel, cauzele formarii stocurilor
supradimensionate pot fi grupate in urmatoarele doua mari categorii:
a). Cauze interne care tin de activitatea fiecarei unitati agroalimentare
si de care cele mai importante sunt legate de modul de prognozare
(planificare) a activitatii de asigurare cu resurse materiale si de datorare a
programului de productie (eficientei manageriale in domeniul productiei si al
aprovizionarii cu resurse materiale). Dintre acestea cele mai impornante
sunt:
-nefundamentarea stiinfica a necesarului de aprovizionat;
-necorelarea programului de aprovizionare cu tehnologiile de
productie practicate de unitatile agroalimentare;
-necorelarea programului de aprovizionare cu modificarile ce intervin
in structura de productie sau cu modificarile tehnologiilor de productie ale
unitatilor agroalimentare;
-utilizarea unor norme de consum globale (valorice) fara a fi calculate
pe baza normelor individuale, adica fara a fi fundamentate pe consumul in
unitati fizice, pe categorii de resurse materiale si de produs;

31
 -necorelarea stocului initial cu stocul real existent la sfarsitul
perioadei din perioada precedenta;
-planificarea subiectiva a aducerii in unitatea agroalimentara a unor
cantitati mari de resurse materiale fata de cele necesare, datorate unor relatii
personale sau previziunii unei penurii pentru unele resurse materiale;
-realizarea partiala a lucrarilor prevazute in tehnologiile de productie
ale diferitelor produse sau culturi;
-receptia necorespunzatoare a resurselor materiale de catre unitatile
beneficiare de resurse materiale;
-lipsa unei organizari interioare a procesului de depozitare,
manifestata prin nerepartizarea resurselor materiale pe depozite specializate;
-asigurarea unor conditii de depozitare necorespunzatoare d.p.d.v. al
conditiilor optime de pastrare (asigurarea microclimatului care contribuie la
formarea de stocuri subdimensionate);
-evidenta defectuoasa a resurselor materiale data de neintocmirea
documentelor primare privind intrarea si iesirea resurselor materiale
(consumurile), ceea ce contribuie la diferente intre stocurile effective si cele
prognozate;
-lipsa unor masuri de lichidare a stocurilor supradimensionate, cum ar
fi: vanzarea catre alte unitati, atragerea in circuitul produselor interne sau a
altor unitati de profil, casarea lor, etc.
Cauzele de mai sus depind de activitatea organelor de coordonare a
compartimentului de asigurare cu resurse materiale sau a celor de organizare
a productiei din cadrul unitatii, de modul cum se fundamenteaza fiecare
indicator de program. De asemenea, o parte dintre acestea sunt determinate
de distanta de timp dintre momentul elaborarii programului de aprovizionare
sau de productie si momentul definitivarii programului de ansamblu pe

32
unitati agroalimentare. Intocmirea programului de aprovizionare cu mult
inainte de aprobarea programului de productie face posibila aparitia unor
necorelari cu efecte negative asupra aprovizionarii si programului de
productie propriu-zis. In aceasta situatie unele materiale procurate pe baza
unor variante initiale sau de program de asigurare, care nu au fost corelate cu
varianta definitive a programului de productie intra de la inceput in stoc
supradimensionat. Unitatile agroalimentare au, insa, datoria sa renunte la
materialele comandate pe baza proiectului de program de aprovizionare care
nu s-a integrat in programul de productie.
b). Cauzele exogene ale aparitiei stocurilor supradimensionate, care in
marea lor majoritate se datoreaza relatiilor defectuoase cu furnizorii de
resurse materiale. Dintre aceste cauze cele mai importante sunt:
-respectarea de catre furnizori a obligatiilor contractuale punand
termenele de livrare, a structurii resurselor materiale livrate (stabilita prin
contract), a calitatii materialelor, etc;
-lipsa, in anumite perioade a unor resurse materiale, determina
consumatorii de resurse materiale, ca atunci cand gasesc pe piata aceste
produse sa le achizitioneze in cantitati mai mari decat necesarul sau, ceea ce
contribuie la cererea de stocuri supradimensionate;
-situatia financiara precara a unitatilor economice aflate in avalul
productiei agroalimentare (blocajul financiar) impune nerealizarea
productiei si reducerea productiei. Ori, atat timp cat unitatile economice s-au
aprovizionat cu resursele materiale necesare dar nu le pot utiliza (datorita
reducerii productiei) iar graficele de livrare ale unitatilor furnizoare de
resurse materiale trebuiesc respectate, se ajunge la crearea de stocuri
supradimensionate;

33
 -resursele materiale achizitionate prin intermediul intreprinderilor
distribuitoare nu sunt correlate, d.p.d.v. cantitativ si calitativ, cu nevoile reale
ale unitatii agricole sau de industrie alimentara, deoarece intreprinderile de
distributie incheie contracte, in numele beneficiarilor, cu unitatile
producatoare de resurse materiale fara a lua in calcul necesarul strict (real) al
beneficiarilor, etc.
Asa cum am mai aratat, stocurile supradimensionate, odata create
aduce efecte negative (economice) atat la nivelul fiecarui agent economic de
pe filiera comercializarii resurselor materiale, cat si la nivel de economie
nationala.
a) Dintre urmarile economice negative ale formarii stocurilor
supraponderate, la nivel de unitate agroalimentara fac parte:
-valorificarea necorespunzatore a resurselor, scaderea treptata a
consumurilor de resurse materiale uzura fizica si morala a acestora
contribuind la cresterea costurilor de aprovizionare;
-blocarea spatiilor de depozitare, lipsa spatiilor pentru alte resurse ce
urmeaza a intra in depozite, ceea ce contribuie la cresterea cheltuielilor de
depozitare;
-blocarea de fonduri imobilizate in stocuri, reducerea vitezei de rotatie
a stocurilor (si in consecinta, a mijloacelor circulante), apelarea la credite
pentru sustinerea acestor stocuri, ceea ce duce la cresterea cheltuielilor de
stocare si la reducerea profiturilor;
-cresc cheltuielile suplimentare de depozitare prin prelungirea duratei
de depozitare, ceea ce inseamna cheltuieli suplimentare cu asigurarea
microclimatului; iluminatul, incalzirea, aerisirea, manipularea resurselor
materiale etc;

34
 -cresc cheltuielile de productie prin cresterea costului cu materiale
prime utilizate in procesul de productie si reducerea vitezei de rotatie a
activelor circulante etc.
Toate aceste unitati economice negative care sunt concretizate in
pierderi materiale generate de stocurile supradimensionate influienteaza in
primul rand procesul de productie (prin intermediul asigurarii de surplusuri
de resurse, adica a prevenirii), iar in final rezultatele economice si financiare
ale unitatilor economice unde se creaza aceste stocuri, insemnand procesul
de reluare a activitatii economice la aceeasi scara sau la o scara mai mare.
b)Dintre urmarile economice negative la nivel de economie nationala,
cele mai importante sunt:
-formarea stocurilor supradimensionate, insotita de lipsa de
supraveghere a acestora duce la imposibilitatea utilizarii acestora in alte
ramuri, la diminuarea posibilitatilor de aprovizionare cu resurse materiale a
unitatilor care au luat aceste stocuri, apelandu-se , in unele cazuri, la resurse
materiale noi sau la importuri cu costuri foarte mari, ceea ce decapitalizeaza
agentii economici interni;
-blocajul financiar creat la nivelul unitatii unde au fost create stocurile
supradimensionate, creaza blocaje financiare in lant, atat la unitatile din
amonte cat si la cele din aval;
-reducerea produsului intern brut (adica a venitului national) prin
scaderea aportului agentilor economici din tara la crearea acestuia, etc.
Pe parcursul derularii activitatii de aprovizionare, fie in contextul
contractelor economice anterior incheiate, fie in raport cu alte conditii si
modalitati de desfasurare prealabila a acesteia, evolutia stocurilor
inregistreaza variatii diferite ca marime, oscilatiile sunt determinate de
ritmul intrarilor si iesirilor in/si din stoc, de marimea si structura in care

35
actiunile respective se realizeaza. Aceasta face ca, in unele momente sau
perioade de timp, mai scurte sau mai lungi, stocurile efective sa se situeze la
nivele mai mari decat cele optime prestabilite, sa se epuizeze sau sa se
mentina la aceeasi dimensiune in mod nejustificat. Toate aceste stari de fapt
se apreciaza, in general, ca negative, daunatoare pentru situatia financiara a
unitatii sau pentru desfasurarea normala a activitatii specifice. Fiecare
situatie de acest fel necesita analize concrete care sa ateste natura
fenomenului, cauza care-l determina, implicatiile economice pe care le
genereaza (si care nu intotdeauna sunt negative).
Se poate spune, deci, ca nu numai supradimensionarea stocurilor
constituie un fenomen negativ ci si lipsa de stoc (subdimensionarea
stocurilor) in cazul anumitor resurse materiale si intarzierea reintregirii
acestuia. Situatia implica,dupa caz, luarea unor masuri cum ar fi:

-impulsionarea furnizorilor, partenerii initiali de relatii de vanzare-

cumparare, pentru livrarea la termenele prestabilite sau cu anticipatie a
loturilor de resurse materiale contractate (solicitate);
-reconstituirea urgenta a stocului, indiferent de efortul necesar si sursa
de provenienta;
-aprobarea consumului din stocul de siguranta (de rezerva ), daca este
format;
-apelarea la resurse ce pot inlocui pe cele deficitare;
-acceptarea lipsei de stoc si renuntarea sau reprogramarea fabricatiei
produselor aflate sub incidenta actiunii (ca o ultima varianta) etc.
Deoarece formarea de stocuri supradimensionate si subdimensionate
aduce efecte negative si impune, pe de-o parte, necesitatea perfectionarii
formelor si tehnicilor de aprovizionare si-a trecerii la o noua calitate in acest

36
domeniu important al productiei, iar, pe de alta parte, se impune luarea unor
categorii de masuri pentru evitarea formarii lor respective, atunci cand s-au
creat sa se recurga la valorificarea lor in procesul de productie sau la
lichidarea acestora (chiar daca pierderile sunt considerate a fi foarte mari
pentru agentii economici care procedeaza la aceste operatiuni, considerate
extreme).

5.6. Metode de prevenire si lichidare a

stocurilor supradimensionate

Principala cale de prevenire a stocurilor supradimensionate o

constituie luarea in considerare a factorilor care influenteaza formarea
stocurilor respective inlaturarea cauzelor care au determinat constituirea lor.
Masurile de prevenire a formarii stocurilor supradimensionate pot fi
grupate in masuri manageriale ale productiei si ale aprovizionarii. Pentru
prevenirea stocurilor supradimensionate ar trebui sa se treaca la metode
moderne, specifice economiei de piata, de elaborare a programului de
productie si asigurare cu resurse materiale prin aplicarea principiilor de
marketing, atat in stabilirea obiectivelor programului de productie si
obiectivelor programului de asigurare a resurselor materiale.
1.Metoda aval-amonte constituie principala metoda si presupune ca sa
se inceapa, atat in elaborarea programului de productie, cat si de asigurare cu
resurse materiale, prin cercetarea pietei intreprinderii, a cerintelor
consumatorilor, clientilor d.p.d.v. calitativ, al structurii pe sortimente,
cantitativ, al perioadei de aducere pe piata si in functie de rezultatele
cercetarii sa se elaboreze programul de asigurare cu resurse materiale.
Trebuie mentionat ca nu este de ajuns doar cercetarea pietei de desfacere ci

37
si a pietei de aprovizionare, astfel incat sa se poata opta catre furnizorii care
ofera cele mai convenabile resurse d.p.d.v. al pretului, calitatii, al conditiilor
de piata, etc.
2.Analizarea consumurilor materiale din perioadele anterioare,
stabilirea consumurilor specifice in raport cu productia realizata, in dinamica
si spatiu, realizarile fata de program, stabilirea cauzelor abaterilor si
stabilirea normelor de consum locale bine fundamentate, care sa tina seama
de plan, de structura productiei si tehnologiei, modificarile ce urmeaza sa
aiba loc in tehnologii in structura resurselor materiale utilizate, in sistemul
de aprovizionare si pregatire a resurselor materiale. Este vorba de
optimizarea factorilor de productie alocati, a dozelor de ingrasaminte
chimice, a cantitatilor de apa pentru irigatii, optimizarea ratiilor, etc.
3.Studierea posibilitatilor de autoaprovizionare cu resurse materiale
pe baza autoproducerii unor resurse materiale de natura biologica (seminte,
material de plantat, furaje, animale la ingrasat, substante fertilizante, etc).
Pentru intreprinderile mari, cu profil complex, se poate imbina productia
vegetala cu cea animala in vederea scaderii gradului de dependenta fata de
alti furnizori, iar pentru diminuarea consumului de ingrasaminte chimice,
consumul de ierbicide si alte substante contra daunatorilor se impune
practicarea asolamentelor, rotatii de culturi, posibilitati de autoproducere
prin statiuni experimentale (seminte, material de plantat mai ieftine)
asigurandu-se mai usor (operativ) cu cantitati de resurse materiale cerute de
tehnologii.
Realizarea de calcule de eficienta economica pe variante pentru
fiecare produs, determinarea sporului de productie adus de resursele
biologice de calitate superioara cumparate la preturi mai mari din afara

38
intreprinderii pe care unitatea nu reuseste sa le produca la calitatea
superioara, contribuie la obtinerea de rezultate economice optime.
4.Optimizarea stocurilor pe baza de calcule analitice, gestionarea
stocurilor si urmarirea aducerii lor in intreprinderi in perioadele optime,
receptia lor, corelatia lor cu tehnologiile utilizate. O atentie deosebita trebuie
acordata depozitarii, evidentei stocurilor in depozite, efectuarea operatiunilor
de intrare-iesire si luarea masurilor de prevenire a aducerii de noi partizi de
resurse in situatia in care in depozite resursele materiale sunt mai mari decat
stocul maxim normat.
Stocurile supradimensionate, cand se formeaza, trebuiesc studiate
urmatoarele aspecte:
-posibilitatile de atragere in productie a resurselor materiale prin
desfacerea productiei intr-o anumita perioada, prin substituirea altor resurse;
-in relatiile cu furnizorii, in afara de cercetarea pietei si optarea pentru
furnizorii optim economic este recomandabila realizarea unor relatii
permanente pe baza de contracte, cooperari, integrarea cu furnizorii de
resurse materiale sau prin integrare a furnizorilor. Rezultatele foarte bune se
realizeaza cand intreprinderile foarte mari (holdinguri) sau intreprinderile
distribuitoare (SCAPA) au delegati permanenti in intreprinderile
producatoare de resurse materiale care sa urmareasca procesul de productie a
resurselor materiale. In relatiile cu furnizorii trebuie utilizate si alte cai de
urmarire a realizarii contractelor, cum ar fi: grafice, corespondenta,
telefoane, etc.
Pentru prevenirea formarii stocurilor supradimensionate sau
subdimensionate este foarte importanta adaptarea operativa a programului de
asigurare cu resurse materiale la programul de productie al unitatii
economice, insotita de vanzarea intregii productii pe piata. Aceasta ultima

39
cerinta este din ce in ce mai greu de realizat inj conditiile economice de
piata, datorita concurentei si fluctuatiei in ceea ce priveste cererea si offerta
de produse alimenatare.
Pentru perioadele in care s-au format si sunt detinute, stocurile
supradimensionate (determinate de cele cu miscare lenta sau fara miscare) se
considera nejustificate economic si, ca atare se impune luarea urmatoarelor
masuri de lichidare:
-atragerea in procesul de productie a resurselor materiale aflate in acesta
situatie, dar pe alte destinatii de consum decat cele intrate si daca se justifica
economic in comparatie cu alte posibilitati de valorificare;
-desfasurarea unei ample actiuni de informare a potentialilor clienti de pe
piata interna si internationala asupra surselor materiale si produselor
disponibile pentru vanzare, folosind in acest sens toate mijloacele posibile
care se justifica economic;
-apelarea la unele unitati specializate in comercializarea de produse, din tara
sau de pe plan international;
-apelarea la unele institutii specializate in studiul pietei interne sau
internationale, a unor agenti comerciali cu experienta si sfera de actiune
mare;
-participarea la bursele de marfuri, la targuri si expozitii interne (mai ales)
unde resursele constituite ca stocuri supranormative pot fi vandute doar la
preturi mai mici decat costul de aprovizionare plus costul suplimentar de
stocare;
-cand resursele materiale aflate in stoc supranormativ, prin natura lor, nu-si
mai gasesc utilitatea, atat la nivelul unitatii unde au fost constituite, cat si la
alte unitati de profil atunci se procedeaza la casarea acestora (cu ajutorul

40
unor unitati specializate), inregistrandu-se eventuale recuperari de materiale
rezultate in urma casarii stocurilor supranormative.
In concluzie, se poate spune ca daca unitatile agroalimentare sunt puse
in situatia de a fi constituit stocuri supradimensionate sau subdimensionate
se recurge la metoda de prevenire si constatare (lichidare) a lor, insa orice
actiune care se initiaza in legatura cu acest gen de stocuri trebuie sa fie
precedate de analize care sa-i fundamenteze scopul economic; pe acesta baza
se va alege varianta de actiune cea mai eficienta.

5.7. Metode de optimizare a stocurilor

de resurse materiale

5.7.1 Metode curente de optimizare

a stocurilor

Pentru materiile prime si materialele al caror consum si aprovizionare

au un caracter continuu, ritmic, specific proceselor de productie in tehnologii
de tip industrial pot fi aplicate metode folosite in industrie (alimentara, mai
ales).
In acest caz, relatia de calcul pentru determinarea stocului curent
exprima produsul dintre consumul mediu zilnic dintr-o categorie de resursa
materiala in intervalul mediu dintre doua aprovizionari, astfel:
Sc=Cz·Tz in care:
Sc=stocul curent;
Cz=consumul mediu zilnic;
Tz=intervalul dintre doua aprovizionari, care se exprima in zile.

41
 Consumul mediu zilnic, la randul lui, se exprima ca un raport intre
consumul total prognozat din materialul pentru care se face calculul si
numarul zilelor din an:
Ncp
Cz= —— in care:
360
Ncp- necesarul de consum pentru realizarea sarcinilor de productie.
Intervalul mediu dintre doua aprovizionari nu este acelasi la toate
intreprinderile agricole si nici de la un an la altul, fiind influentat de o
multitudine de factori, printre care distanta de la furnizor la consumator,
felul cailor de comunicatie, starea mijloacelor de transport, forma de
aprovizionare, timpul necesar pentru efectuarea comenzii de materiale etc.
Ca atare, este nevoie ca intervalul mediu de timp dintre doua aprovizionari
sa se calculeze prin raportarea intervalelor individuale cu cantitatile de
materiale corespunzatoare fiecarei partizi, in modul urmator:
∑ Qj*tj
Tz= ———— in care:
∑Qj
n=numarul intrarilor de materiale (partizilor);
j=notatia simbolica a fiecarei partizi;
Qj=cantitatea fiecarei partizi j;
tj=intervalul de timp aferent fiecarei partizi j;
∑ Qj=cantitatea totala dintr-un material primita in perioada analizata.
Din calculele pentru determinarea stocului curent se vor exclude
intrarile intamplatoare si necaracteristice, ca si intrarile din perioadele de
intrerupere a activitatii de aprovizionare sau productie.

42
 5.7.2 Metode moderne de optimizare a stocurilor

Din cadrul carora fac parte:

a).Metoda Rambeaux- economist francez, in lucrarea “Gestion
economique des stoks”, ed. Dunoud, Paris, 1963, propane optimizarea
stocurilor curente pornind de la doua coordonate: cheltuielile de
aprovizionare ocazionate de formarea stocurilor si cheltuielile de depozitare
necessitate pentru pastrarea partizii de materiale dintre doua primiri
successive.
Marimea optima a stocului este data de punctual prin care cele doua
coordonate asigura formarea stocului cu cheltuieli minime.
Pentru optimizarea stocului de productie la un material intr-o anumita
perioada se poate utiliza urmatoarea formula:

Qn*Cl
S= 2*
t*Cs

S=reprezinta stocul optim de aprovizionat in perioada de program;

Qn=consumul normat din materialul pentru care se face calculul;
Cl=costul de lansare a unei comenzi de aprovizionat;
T=perioada pentru care se calculeaza stocul ;
Cs=costul de stocaj pe unitatea de masura zilnica.
Pe baza elementelor de mai sus se poate calcula intervalul dintre doua
aprovizionari successive, folosind formula:
S*t

43
 T=
Qn
De asemenea, se poate determina ritmul aprovizionarilor exprimat in
numarul de aprovizionari in perioada prognozata, utilizand formula:
Qn
R=
S
In fine, se pot determina cheltuielile minime de aprovizionare in
perioada studiata, in modul urmator:

Cm= 2*Qn*t*Cl*Cs

b). Metoda Wilson prin care se determina lotul optim pentru o

comanda (egal cu stocul curent maxim):

2S*A
Q= —— in care:
V*T
Q=reprezinta cantitatea optima de comandat;
S=consumul normat al unui produs;
A=cheltuielile pentru o comanda;
V=pretul unitar al produsului;
T=cheltuielile de stocare.
c). Metoda Osipovici are in vedere optimizarea intervalului dintre
livrari prin loturile de livrare comandate:

44
 2B
T= in care
a*Cus
T=reprezinta intervalul dintre livrari;
B=cheltuielile de transport;
a=consumul dintr-un anumit material intr-o anumita perioada (determinate in
zile);
Cus=cheltuielile de stocare.
d). O metoda adecvata conditiilor organizatorice si metodologice din
tara noastra este aceea de comparare si minimizare a cheltuielilor totale de
aprovizionare. Dupa aceasta metoda marimea stocului current de productie
va fi optima atunci cand cheltuielile totale pe unitatea de material (t, m, n,
etc) vor fi minime:
Ca=Ct+Cd+Cpr, in care:
Ca=reprezinta cheltuielile de aprovizionare pe unitatea de material;
Ct=cheltuielile de transport;
Cd=cheltuielile de depozitare;
Cpr=cheltuielile de primire-receptie.

5.8 Metode moderne de urmarire si analiza

a stocurilor de productie

Printre metodele moderne de urmarire, de catre sectorul de

aprovizionare, a situatiei si miscarii stocurilor de resurse materiale existente
in unitatile economice prezinta un interes practice deosebit urmatoarele:
a). Metoda “maxim-minim”;

45
 b). Metoda “ABC”
a). Metoda “maxim-minim” presupune urmarirea situatiei si miscarii
stocurilor pe fiecare fel de material in parte in urmatoarele trei momente
importante si anume:
1.In primul moment se stabileste limita maxima si cea minima a
stocului pe baza fisei fiecarui fel de material. Limita maxima a stocului este
data de nivelul stocului total de productie maxim, iar limita minima de suma
stocului de rezerva si a stocului de pregatire, adica la nivelul stocului total
minim de productie.
2. In al doilea moment se atentioneaza (signalizeaza), “prin note de
signal” elaborate de catre depozitul de materiale, depasirea stocurilor
existente fata de stocurile normate maxime sau invers, a atingerii nivelului
de productie minim normat. Notele de signal sunt trimise de catre depozite
serviciilor de aprovizionare pentru a lua masurile necesare.
3. In al treilea moment, serviciul (sectorul de aprovizionare al
intreprinderii) ia masuri operative necesare fie pentru valorificarea stocurilor
supradimensionate, fie pentru urgentarea primirii partizilor de materiale de
la furnizor in vederea completarii stocurilor de materiale existente in depozit
pana la limita normala a acestora.
Experienta practica a intreprinderilor dovedeste utilitatea aplicarii
metodei “maxim-minim” in activitatea de urmarire operativa a situatiei si
miscarii stocurilor, ceea ce are ca effect rationalizarea aprovizionarii
tehnico-materiale.
Principala masura care se impune in vederea utilizarii acestei metode
o constituie imbunatatirea sistemului de evidenta a materialelor in deposit.
Fisa de magazie (depozit) in industria alimentara are rubrici speciale,
pentru fiecare sortiment de materiale, privind stocul maxim normat si stocul

46
minim normat. Coloanele si randurile fisei de magazie ofera posibilitatea
cunoasterii in orice moment a nivelului stocului de materiale din magazie
care poate fi comparat cu stocul maxim normat sau stocul minim normat si
apoi sa se ia masurile necesare in functie de situatie.
Fisa de magazie (depozit) in agricultura nu cuprinde rubricile privind
stocul maxim normat si stocul minim normat, ceea ce ingreuneaza urmarirea
stocurilor si luarea unor masuri operative atunci cand apar stocurile
supradimensionate sau cand stocurile scad sub cele minim normate.
Odata cu imbunatatirea fisei de magazie este necesar ca sectorul
(compartimentul) de asigurare din fiecare intreprindere sa faca cunoscut, la
inceputul anului, fiecarui deposit (magazie) care sunt stocurile minime si
maxim normate pe diferite perioade ale anului, iar sefii de depozite sa
urmareasca, sa analizeze si sa raporteze situatia stocurilor ori de cate ori apar
disproportii.
b). Metoda “ABC” are o larga raspandire pe plan mondial si in
special in SUA.
Aceasta metoda presupune urmarirea diferentiata a stocurilor de
productie in functie de ponderea detinuta pe diferitele grupe de materiale in
totalul stocurilor de productie d.p.d.v al numarului lor, cat si d.p.d.v. al
valorii materialelor. Ea porneste de la constatarea ca cea mai mare parte din
valoarea stocurilor este cuprinsa (concretizata) intr-un numar foarte restrans
de mijloace de productie, dar care au un rol “cheie” in procesul de productie
si in circulatia mijloacelor de productie.
Metoda “ABC” presupune gruparea materialelor ce se constituie in
stoc de productie in trei grupe: A, B si C. Aceasta grupare se face d.p.d.v. al
ponderii pe care o are valoarea stocului fiecarui material in valoarea totala a

47
stocurilor de productie pe toate felurile de resurse materiale, adica pe
intreaga structura de materiale.
In conformitate cu aceasta metoda, se formeza urmatoarele trei grupe
de materiale (vezi figura 5.1):
a) Grupa “A” cuprinde cca 15% din numarul total de pozitii prevazute in
nomenclatura stocurilor de productie, dar care detin o pondere de 70%
din valoarea totala a stocurilor de productie;
b) Grupa “B” care cuprinde cca 25% din nomenclatorul stocurilor de
productie, dar care au o valoare de 20% din valoarea totala a
stocurilor de materiale;
c) Grupa “C” care cuprinde restul pozitiilor prevazute in nomenclatura
stocurilor de materiale care reprezinta cca 60%, dar care au o pondere
de numai 10% din valoarea totala a stocurilor de productie.
In conformitate cu metoda “ABC” controlul si urmarirea situatiei si
miscarii stocurilor de productie se face in modul urmator:
a) stocurile de productie din grupa A se controleaza zilnic sau cel putin
de cateva ori pe luna;
b) stocurile din grupa B se analizeaza lunar (de obicei la inceputul
fiecarei luni);
Structura valorica a materialelor din stoc

c) stocurile de productie din grupa C se controleaza trimestrial sau si mai

rar.
Selectarea grupelor de materiale pentru aplicarea metodei ABC de
analiza si urmarire a stocurilor

10%

48
 20%

70%

A B C

15% 25% 60%

Fig. 5.1 Structura materialelor din stoc dupa pozitiile in nomenclator

Dupa cum se poate vedea, prin metoda “ABC” urmarirea si controlul

stocurilor de productie din cele trei grupe se face diferit. Se analizeaza foarte
des materialele care fac parte din grupa A, se analizeaza lunar cele din grupa
B si mai rar cele din grupa C.
O astfel de tratare diferentiata a stocurilor este foarte eficace deoarece
mareste operativitatea in urmarirea situatiei stocurilor cu volumul cel mai
mare in totalul valorii stocurilor putandu-se lua masuri corespunzatoare de

49
prevenire a formarii de stocuri supradimensionate sau de diminuare a
stocurilor de productie sub limitele minime.
Urmarirea si analiza situatiei si miscarii stocurilor de productie
presupune un volum mai mare de munca omeneasca. In vederea cresterii
operativitatii activitatii de formulare a unor concluzii si de luare a unor
decizii prompte si eficiente se impune ca o conditie esentiala introducerea
tehnicilor moderne de calcul. Experienta mondiala arata ca numai cu ajutorul
masinilor electronice de calcul (calculatoarelor) se poate asigura, nu numai
un control de calitate asupra situatiei stocurilor existente si compararea lor
cu stocurile normate, ci si posibilitatea de a se prognoza modificarile ce vor
surveni in evolutia viitoare a stocurilor materiale, bineinteles in raport de
evgolutia de perspectiva a productiei si a consumului de materiale.

50
 CAPITOLUL VI

DEPOZITAREA RESURSELOR MATERIALE ŞI A PRODUSELOR

AGRICOLE

6.1. Noţiunea şi funcţiile depozitelor

Fluxul resurselor materiale şi al produselor finite de la furnizor la

consumator cuprinde, ca moment absolut necesar, activitatea de depozitare.
Aceasta se datorează faptului că produsele finite nu pot fi livrate la
consumatori imediat după ce s-a terminat ultima fază de fabricaţie, iar la
consumator materialele primite nu pot intra direct din mijlocul de transport
(cu care au fost aduse în unitate) în procesul de producţie propriu-zis. Atât la
furnizor, cât şi la consumator, necesitatea depozitării materialelor şi
produselor agricole este determinată de doi factori:
a) un factor tehnic, ce condiţionează efectuarea lucrărilor, respectiv darea
în consum a materialelor, de realizarea unor operaţiuni strict necesare,
cum ar fi: ambalarea, etichetarea, marcarea, lotizarea, încărcarea,
expedierea etc. (pentru produsele finite) şi dezambalarea, curăţirea,
debavuarea, sortarea, recepţionarea, pregătirea etc. pentru materialele
necesare consumului productiv. Toate aceste operaţiuni necesită un
anumit timp de realizare şi un anumit loc de efectuare, o anumită
organizare şi o dotare tehnică ce asigură desfăşurarea lor în condiţiile
cerute;
b) un factor economic, de sincronizare a intrărilor de materiale cu ritmul
consumului, de menţinere a stocurilor în volumul şi structura necesară
pentru asigurarea continuităţii producţiei. Prin activitatea de
depozitare se realizează decuplarea momentelor fluxului de circulaţie,

51
 astfel încât să nu se producă o ruptură cu efecte în lanţ atunci când
apar neregularităţi într-unul din aceste momente.
Ţinând seama de aceşti factori, activitatea de depozitare se organizează
ca un complex de acţiuni tehnico-economice intermediare între producţie şi
consum, deservind, în etape şi momente diferite, cu mijloace specifice, atât
pe producătorul-furnizor cât şi pe consumator. Mai mult chiar, rolul acestei
activităţi de mijlocire a procesului de vânzare-cumpărare a mijloacelor de
producţie s-a dezvoltat treptat sub forma unei reţele distincte de baze de
depozitare, întreprinderi specializate sau alte asemenea unităţi de profil al
căror obiect de activitate este tocmai concentrarea şi executarea tuturor
operaţiunilor care revin acestui domeniu, atât pentru materiale, cât şi pentru
produse finite.
Obiectul depozitării îl constituie ceea ce se află în stoc, adică resurse
materiale ce urmează a fi utilizate în procesul de producţie produsele finite
ce urmează a fi vândute, semifabricatele (care au un regim special în
agricultură şi industria alimentară) etc. Depozitul face legătura între
recoltarea, transportul, selectarea, ambalarea, pregătirea producţiei, vânzarea
resurselor materiale ( produselor finite) şi poate fi definit din două puncte de
vedere: unul tehnic şi altul economic.
Din punct de vedere tehnic, prin depozit se înţelege suprafeţele sau
capacităţile amenajate pentru primirea materialelor şi produselor, magaziile,
silozurile, clădirile de tot felul (şoproane, rampe, hambare), precum şi
dotările necesare cu mobilier specific, maşini, utilaje şi instalaţii adecvate
acestor operaţiuni. Totodată, în conţinutul tehnic al acestei noţiuni trebuie
incluse şi materialele, substanţele, sculele şi piesele de schimb care
completează această dotare şi sunt folosite pentru desfăşurarea operaţiunilor
respective.

52
 Din punct de vedere economic, noţiunea de depozit include totalitatea
operaţiunilor care privesc fundamentarea stocurilor optime de materii prime,
materiale şi produse finite, sistemele şi metodele de primire, conservare,
păstrare, aşezare, alimentare a consumatorilor şi asigurare a continuităţii
procesului de producţie, cheltuielile necesitate pentru efectuarea acestor
operaţiuni, organizarea corespunzătoare etc. Aşadar, depozitul se defineşte
ca o noţiune complexă amplasată la confluenţa producţiei şi consumului,
livrărilor-primirilor de materiale şi produse, finalizând un proces de
producţie şi sprijinind începerea altuia.
Prin realizarea sarcinilor ce le revin, depozitele de materiale contribuie,
într-o măsură însemnată, atât la derularea activităţii economice în fiecare
întreprindere şi unitate, cât şi la obţinerea unor rezultate superioare,
asigurând şi pe această cale funcţionarea ireproşabilă a pârghiilor
economico-financiare.
Creşterea continuă a producţiei agricole, modernizarea proceselor
tehnologice şi mai ales, industrializarea acestora au determinat amplificarea
activităţii de depozitare a materialelor folosite în agricultură şi a producţiei
finite.
O dată cu creşterea cantităţilor şi nomenclaturii produselor destinate
păstrării au apărut depozite de proporţii din ce în ce mai mari cu organizare
raţională a activităţii specifice lor, constituind organisme cu un rol important
în asigurarea cu resurse materiale şi desfacerea produselor.
Prin modul de urmărire a realizării contractelor de aprovizionare, modul
de organizare a recepţiei cantitative şi calitative a materialelor primite, de
organizare a conservării acestora, astfel încât pierderile în timpul depozitării
să fie cât mai mici, de pregătire a materialelor înainte de a fi utilizate în
procesul de producţie sau de livrare, de organizarea evidenţei, urmărire şi

53
analiză a stocurilor, astfel încât să se asigure continuitatea procesului de
producţie sau de livrare etc., depozitele joacă un rol deosebit în realizarea
obiectivelor programate, în reducerea pierderilor netehnologice, în
recuperarea materialelor refolosibile, în reducerea consumurilor materiale şi
a costurilor, în creşterea rentabilităţii, toate acestea constituind tot atâtea căi
de creştere a eficienţei economico-financiare la unităţile agroalimentare sau
de distribuţie.
La proiectarea şi organizarea unui depozit este necesar să se ţină seama
de tehnica utilizată în vederea prestării materialelor cât şi de necesitatea
ridicării permanente a eficienţei economice a activităţii de depozitare.
Ca organisme de bază în sistemul aprovizionării cu resurse materiale şi
al desfacerii, depozitele îndeplinesc o serie de funcţii care pot fi grupate în:
funcţia organizatorică, funcţia tehnică, funcţia economică şi funcţia
contabilă.
A.În cadrul funcţiei organizatorice, depozitele desfăşoară următoarele
activităţi principale:
a) urmăresc graficul de primire a mijloacelor de producţie şi organizează
recepţia calitativă şi cantitativă a acestora; în multe cazuri recepţia calitativă
se face în laboratoare speciale ale unităţilor agricole sau în laboratoarele
unităţilor specializate (nutreţurile combinate, îngrăşăminte chimice,
biostimulatori, medicamente de uz veterinar etc.);
b) organizează conservarea resurselor materiale pe sortimente în funcţie
de caracteristicile fizice, chimice, biologice ale diferitelor grupe de mijloace
de producţie, deci repartizează mijloacele de producţie pe depozite;
c) organizează pregătirea resurselor materiale pentru a fi livrate
beneficiarilor sau pentru a fi utilizate în procesul de producţie (unităţi
agricole);

54
 d) organizează livrarea către beneficiari a mijloacelor de producţie
comandate; în cazul aprovizionării la sediul beneficiarului de către SCAPA
această funcţie se amplifică;
e) organizează aprovizionarea locurilor de muncă a fermelor, sectoarelor
sau secţiilor, problemă care în agricultură este mai dificil de rezolvat decât în
industrie din cauza particularităţilor procesului de producţie;
f) organizează colectarea şi primirea de la ferme şi sectoare a cantităţilor
de materiale nefolosite, a deşeurilor şi a altor materiale recuperabile în
vederea reciclării şi refolosirii.
B. În cadrul funcţiei tehnice, depozitele au următoarele atribuţii:
a) execută recepţia calitativă a mijloacelor de producţie primite;
b) asigură condiţii optime de conservare a materialelor din punct de
vedere al spaţiilor necesare şi al condiţiilor de temperatură, umiditate,
ventilaţie, evitarea curenţilor, evitarea mucegaiurilor, insectelor, rozătoarelor
etc., astfel încât să se păstreze integritatea cantitativă şi calitativă pe timpul
depozitării. În acest scop, depozitele se preocupă de perfecţionarea
tehnologiilor de depozitare, modernizare continuă a depozitelor, asigurând
creşterea eficienţei economice a depozitării;
c) secţionează şi delimitează spaţiile de depozitare, montează rafturi,
stelaje etc., astfel încât să crească indicele de utilizare a suprafeţei utile de
depozitare;
d) introduce mecanizarea manipulării resurselor de producţie (descărcare,
încărcare, deplasare) prin palete, transpalete, containere, macarale, lifturi,
monorai etc., astfel încât să se reducă forţa de muncă utilizată, să crească
operativitatea şi calitatea lucrărilor executate, să scadă cheltuielile de
manipulare;

55
 e) execută condiţionarea materialelor pentru a fi expediate, formează
loturile de expediţie, ambalează materialele şi le aşează în containere, palete,
boxpalete etc., le sigilează şi le dă forma în care trebuie să ajungă la
beneficiar.
C. În cadrul funcţiei economice, depozitele au următoarele atribuţii:
a) asigură stocurile de producţie stabilite ca necesare pentru realizarea
continuităţii procesului de producţie, executării la timp a lucrărilor sau
organizarea aprovizionării oportune a unităţilor agricole prin sistemul de
aprovizionare prin depozit;
b) urmăresc stocurile maxim normate şi ia măsurile ce se impun atunci
când stocurile au depăşit aceste limite;
c) organizează evidenţa materialelor aflate în depozite şi efectuează
analiza periodică a stocurilor;
d) iau toate măsurile care se impun şi care intră în competenţa depozitelor
pentru realizarea creşterii eficienţei economice a stocurilor de producţie;
e) asigura reducerea la minim a cheltuielilor necesare primirii prestării şi
eliberării materialelor.
D. În cadrul funcţiei contabile, depozitele realizează următoarele
activităţi:
a) organizează gestionarea stocurilor de materiale prin: înregistrarea
actelor de primire-recepţie a mijloacelor de producţie, a actelor de transfer la
alte depozite sau de consum (fişa limită de consum, bonuri de ieşire, etc.), a
actelor de livrare (facturi), a actelor de condiţionare a materialelor sau de
pregătire în vederea utilizării în procesul de producţie sau de circulaţie, a
actelor de casare şi declasare a mijloacelor de producţie;
b) efectuează, împreună cu comisiile stabilite, inventarierea periodică a
bunurilor depozitate;

56
 c) întocmesc propuneri de casare şi declasare a mijloacelor de producţie,
pe care le transmit compartimentul de aprovizionare;
d) întocmesc analize şi informări privind modul de gospodărire a
resurselor materiale, asigurarea fermelor, sectoarelor şi a locurilor de muncă
cu materialele necesare şi fac propuneri de îmbunătăţire.
Din urmărirea funcţiilor depozitelor de resurse materiale se poate deduce
că activitatea acestora nu se limitează la simpla conservare a materialelor, ci
ea cuprinde o varietate mare de preocupări tehnice, organizatorice,
economice şi de evidenţă ca parte componentă a sistemului de asigurare,
menite să contribuie la buna desfăşurare a producţiei, valorificarea
superioară a resurselor materiale, reducerea cheltuielilor şi creşterea
eficienţei economice din fiecare unitate agricolă sau de aprovizionare.

6.2. Tipologia depozitelor

Înainte de a vedea cum se pot clasifica depozitele după anumite criterii

este bine să se cunoască factorii de influenţă şi principiile de care trebuie să
se ţină seama la organizarea depozitării mijloacelor de producţie.
Dintre factorii principali care influenţează organizarea depozitării
materialelor pot fi enumeraţi:
- cantitatea şi volumul (greutatea) materialelor care urmează a fi
depozitate;
- destinaţia materialelor depozitate;
- varietatea (structura) nomenclaturii de materiale;
- ritmicitatea primirii şi a consumului de materiale;
- caracteristicile materialelor şi a produselor depozitate;

57
 - metodele de pregătire a materialelor pentru a putea fi utilizate în
procesul de producţie;
- metodele de alimentare a fermelor, sectoarelor şi a locurilor de muncă
cu materiale.
Toţi aceşti factori influenţează organizarea sistemului de depozitare atât
din punct de vedere al numărului, al tipurilor şi dimensiunii depozitelor, cât
şi din punct de vedere al metodelor şi tehnicilor de organizare a păstrării
materialelor.
De exemplu, vor exista deosebiri esenţiale, ca urmarea influenţei
caracteristicilor materialelor depozitate: de natură industrială sau denatură
agricolă; piese de schimb sau carburanţi; materiale lemnoase sau materiale
de cauciuc; seminţe sau material de plantat; nutreţuri fibroase sau nutreţuri
combinate etc.
De asemenea, forma de prezentare a materialelor constituie un element
care influenţează modul de depozitare. Astfel, un material poate fi prezentat:
în vrac sau ambalat;
 în vrac, adică în grămezi neordonate formate din pulberi, granule,
bucăţi etc. fără ambalaj;
 ambalat, adică în saci, lăzi, containere etc.
Desigur că depozitele pentru păstrarea materialelor în vrac vor fi altfel
organizate decât cele pentru păstrarea materialelor ambalate.
Lucerna fân va fi altfel depozitată decât făina de lucernă, granule de lucernă
sau brichetele de lucernă.
În acelaşi timp, făina de lucernă va fi depozitată diferit în funcţie de
forma de prezentare: în vrac sau ambalată. La fel se pune problema pentru
îngrăşămintele chimice, seminţe şi alte resurse de producţie folosite în
agricultură.

58
 Principii de amplasare şi de aşezare a materialelor în depozite

Utilizarea optimă a capacităţii de depozitare, creşterea operativităţii şi

productivităţii muncii în activitatea de depozitare, ca şi a eficienţei
economice sunt condiţionate, printre altele, şi de modul de amplasare şi de
aşezare a materialelor în depozite. Pentru aceasta este necesar să se acorde
atenţia cuvenită organizării interioare a depozitelor cu respectarea anumitor
reguli de bază şi principii, condiţie a realizării unei activităţi cât mai
eficiente.
1) Cel mai important principiu se referă la repartizarea pe depozite şi
amplasare în cadrul aceluiaşi depozit a materialelor în funcţie de
caracteristicile asociative ale acestora.
În conformitate cu acest principiu repartizarea pe depozite şi amplasarea
în interiorul depozitului a diferitelor materiale se face în funcţie de condiţiile
comune de păstrare impuse de: a) cerinţele de microclimat ce trebuie
asigurate; b) proprietăţi fizico-chimice; c) condiţiile de formă şi ambalaj
în care se prezintă; d) modul de manipulare la care se pretează.
a) Condiţiile de microclimat presupun ca, în acelaşi spaţiu de depozitare
care are asigurate anumite condiţii de climatizare, să fie păstrate numai
materialele şi produsele pentru care sunt necesare aceste condiţii. De
exemplu, unele materiale cer anumite condiţii privind temperatura, lumina,
umiditatea, mişcarea curenţilor etc. diferite de la o grupă de materiale la
alta.
b)Proprietăţile fizico-chimice şi mecanice ale diferitelor materiale care pot
fi comune (nedivergente) sau diferite (divergente). În funcţie de acest
criteriu mai multe grupe de materiale pot fi păstrate în acelaşi depozit
(compartiment) sau în depozite diferite. De exemplu, cele care emană

59
anumite mirosuri, diferite faţă de cele care receptează sau împrumută
aceste mirosuri; cele autoinflamabile faţă de cele care se aprind uşor de la o
sursă de foc etc.
c)Condiţiile de formă, ambalaj şi de manipulare influenţează mai ales
modalitatea de aranjare a materialelor în depozit; în vrac, în stive, în
rafturi, stelaje etc. Prin sistematizarea aşezării materialelor se evită:
 formarea unor stive diforme şi instabile,
 suprasolicitarea ambalajelor mai puţin compacte,
 pierderile cantitative şi calitative etc.
d)În acest fel, se asigură o utilizare superioară, completă a capacităţii de
depozitare, o utilizare mai bună a mijloacelor te transport interior, utilizarea
raţională a forţei de muncă, etc. cu efecte pozitive asupra eficienţei
depozitării.
2) Amplasarea materialelor în depozit după frecvenţa intrărilor şi
ieşirilor. Conform acestui principiu materialele cu o frecvenţă mare a
mişcărilor este indicat să fie amplasate în zona de evacuare a
depozitului. Raţiunea care stă la baza acestui principiu porneşte de la faptul
că nu toate materialele intrate în depozit au acelaşi ritm de solicitare, aceeaşi
frecvenţă de mişcare: unele sunt solicitate zilnic sau la 2-3 zile, în timp ce
altele sunt solicitate de 2-3 ori pe lună sau chiar la intervale mai mari.
În vederea realizării acestui principiu este necesară gruparea tuturor
materialelor cuprinse în nomenclatorul depozitului în funcţie de ritmul
de solicitare în 3-4 grupe. Dacă, de exemplu, se alcătuiesc trei grupe în
prima vor fi incluse materialele cu frecvenţa cea mai mare; în grupa a doua
materialele cu frecvenţa moderată (4-10 zile); în grupa a treia materialele cu
frecvenţa cea mai redusă. Se trece apoi la sectorizarea suprafeţelor de

60
depozitare având în vedere ca materialele din grupa I să fie amplasate cât
mai aproape de zona de evacuare, cele din grupa a II în zona de mijloc, iar
cele din grupa III în zona cea mai îndepărtată de locul de ieşire a
materialelor, aşa cum se poate urmări în figura 6.1.

Zona III Zona II ZonaI

1-2 luni 2-3zile zilnic

INTRARE
IEŞIRE

Fig.6.1. Amplasarea resurselor materiale în depozite în funcţie de

frecvenţa intrărilor şi ieşirilor

Necesarul de instalaţii şi suprafaţa de amplasare a acestora se va stabili

pentru fiecare grup de materiale după metodele cunoscute. Prin respectarea
acestui principiu se realizează o mai mare operativitate în efectuarea
operaţiilor de identificare, scoatere şi expediere a materialelor pentru
consum sau livrare, creşterea productivităţii muncii, o utilizare mai eficientă
a instalaţiilor de depozitare şi a mijloacelor de transport interior.
3) Amplasarea materialelor în depozit după volumul şi greutatea
lor, constituie un alt principiu de bază în organizarea interioară a
depozitelor. Aceasta presupune aşezarea materialelor grele şi cu volum
mare către baza raftului, stelajului sau instalaţiei de depozitare,
realizându-se în acest fel: stabilitate mai mare a instalaţiei de depozitare;

61
reducerea efortului necesar cu alegerea şi scoaterea materialelor din rafturi;
echilibrarea rafturilor pe toate nivelele de depozitare.
4) Primul intrat – primul ieşit, constituie un principiu conform căruia
ieşirea materialelor din depozit trebuie făcută în ordinea intrării lor în
gestiune, astfel încât să se evite situaţia în care unele cantităţi dintr-un
anumit material, rămân nemişcate un timp îndelungat, deşi, în aceeaşi
perioadă s-au rulat prin depozit alte loturi proaspete din acelaşi material.
Importanţa respectării acestui principiu creşte la materialele cu
valabilitate şi termen de garanţie limitate. Prelungirea timpului de depozitare
la aceste materiale are consecinţe nefavorabile asupra proprietăţilor fizico-
chimice deci asupra calităţii lor, cu implicaţii nefavorabile asupra eficienţei
utilizării lor.
Transpunerea în practică a acestui principiu presupune o evidenţă
riguroasă a fiecărui lot de materiale intrat în gestiune, a termenelor de
garanţie şi scadentă a acestora, astfel încât să se cunoască momentele la care
trebuie să se intervină operaţii pentru punerea materialelor în cauză în
circuitul economic, conservarea, reconservarea sau reîmprospătarea
cantităţilor.
Respectarea regulilor şi principiilor de repartizare, amplasare şi aşezare a
materialelor pe şi în depozite creează condiţiile necesare pentru o bună
gestionare a mijloacelor de producţie aflate în stoc, creşterea eficienţei
economice a activităţii de depozitare, valorificarea superioară a resurselor
materiale.
În activitatea economică, în desfăşurarea continuă şi curentă a procesului
de aprovizionare se întâlneşte o varietate de feluri şi tipuri de depozite de
resurse materiale şi produse agroalimentare (finite). Factorii care determină
această varietate sunt multipli şi o clasificare a lor este necesară pentru a

62
orienta alegerea tipului de depozit adecvat scopului urmărit cel mai
corespunzător condiţiilor concrete din întreprinderea sau unitatea respectivă.
Literatura de specialitate propune următoarele criterii de clasificare a
depozitelor de resurse materiale şi produse finite:
a) După funcţia pe care o îndeplinesc depozitele în procesul circuitului
economic, acestea pot fi:
- depozite de aprovizionare;
- depozite de desfacere;
- depozite de păstrare.
b) În funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul proceselor economice ce
se desfăşoară la nivel de unitate agroalimentară, depozitele pot fi:
- depozite din sfera producţiei, în cadrul cărora intră depozitele de
aprovizionare din unităţile agroalimentare;
- depozite din sfera circulaţiei, cum ar fi depozitele de aprovizionare şi
en-gros;
- depozite mixte în cadrul cărora sunt cuprinse depozitele de produse
finite din unităţile agroalimentare (sau alte unităţi economice).
c) După destinaţia în consum a materialelor şi produselor finite,
depozitele pot fi:
- depozite de materiale pentru producţie;
- depozite de materiale pentru investiţii (construcţii şi reparaţii capitale);
- depozite de produse pentru fondul pieţei (pentru consumul final al
producţiei).
d) În funcţie de gradul de specializare, depozitele pot fi:
- depozite universale;
- depozite specializate.

63
e) În funcţie de categoria nomenclatorului materialelor şi al produselor
depozitate, depozitele pot fi:
- depozite de materii prime şi de materiale de natură industrială;
- depozite de piese de schimb;
- depozite pentru materiale de construcţii;
- depozite pentru produsele agricole;
- depozite pentru produsele alimentare etc.
f) În funcţie de tipul de construcţie, depozitele pot fi:
- depozite deschise, adică sub cerul liber, pentru resursele materiale care
nu se degradează sub acţiunea agenţilor naturali, iar suprafeţele unde sunt
amplasate aceste depozite trebuie împrejmuite, iar materialele depozitate
protejate cu folie de polietilenă impermeabilă (de exemplu, pentru mijloace
tehnice, carburanţi, furaje etc.);
- depozite semideschise: şoproane formate din acoperiş cu o pantă sau
două pante susţinute de un anumit număr de stâlpi (pentru lemne, cărămizi,
furaje etc.);
- depozite închise constituite din construcţii cu unul sau mai multe
nivele influenţate mult de natura materialelor ce urmează a fi depozitate.
g) După gradul de mecanizare, se pot distinge:
- depozite nemecanizate (cu operaţiuni manuale);
- depozite semimecanizate;
- depozite mecanizate şi automatizate.
h) După gradul de apropiere de principalele căi de comunicaţii, se pot
distinge:
- depozite apropiate de căile publice de comunicaţie;
- depozite depărtate de căile publice de comunicaţie.
i) În funcţie de aria de servire, depozitele pot fi:

64
 - depozite ale unităţilor de desfacere (Farmavet, Semrom, Unisem etc.);
- depozite centrale ale unităţilor agroalimentare;
- depozite de secţii, ferme sau sectoare etc.
Sintetizând, criteriile de clasificare împreună cu tipurile şi subtipurile de
depozite se pot prezenta conform tabelului 6.1.
Tabelul 6.1.
Criteriile de clasificare pentru depozitele de resurse materiale şi produse
finite

Nr Criterii Tipuri Subtipuri

crt. de clasificare de depozite de depozite
0 1 2 3
1 Funcţia pe care o a)Depozite de - Antrepozite
îndeplinesc în aprovizionare - Frigorifere
procesul b)Depozite de desfacere - Supercisterne
circuitului c)Depozite de păstrare - Docuri
economic
2 Locul pe care îl a)Depozite din sfera Depozite generale
ocupă în procesul producţiei (depozite de (centrale) pe
producţiei aprovizionare din întreprindere, care
întreprinderi) au:
b)Depozite din sfera -depozite de sector;
circulaţiei (depozitele -depozite de secţie
bazelor de aprovizionare sau atelier (depozite
şi de en-gros) de aprovizionare, de
c)Depozite mixte desfacere, mixte).
(depozite de produse finite
din întreprindere)

65
3 Destinaţia în a)depozite de materiale Depozite, baze,
consum a pentru producţie şi magazii pentru:
materialelor şi exploatare; -preparare sau
produselor b)Depozite de materiale semipreparare;
pentru investiţii, -debitare, croire, etc
construcţii, reparaţii -ansamblare, setare
capitale; etc
c)Depozite de produse -macerare,
pentru fondul pieţei omogenizare etc.
(consumul populaţiei)
4 Gradul de a)Depozite universale; Depozite aflate fie
specializare b)Depozite specializate la unităţile de
distribuţie de
producţie sau de
consum.
5 Nomenclatorul a)Depozite de materiale; Magazii specializate
materialelor şi al b)Depozite de piese de pe subgrupe de
produselor schimb; materiale
c)Depozite de materiale
pentru construcţii;
d)Depozite pentru produse
agricole şi alimentare etc.
6 Felul construcţiei a)Depozite închise; Construcţii
b)Depozite semideschise; supraetajate sau cu
c)Depozite deschise; un nivel;
Şoproane
Suprafeţe
împrejmuite etc.

66
 7 Gradul de a)Depozite mecanizate (cu
mecanizare operaţiuni manuale),
b)Depozite cu slabă
mecanizare;
c)Depozite mecanizate şi
automatizate
8 Apropierea de a)Depozite apropiate de Cu racordare direct
principalele căi de căile publice de la calea ferată:
comunicaţii comunicaţii; -cu linie de garaj;
b)Depozite depărtate de -fără linie de garaj.
căile publice de
comunicaţii.
9 Aria de servire a)Depozite ale unităţilor
de desfacere;
b)Depozite centrale ale
unităţilor agroalimentare;
c)Depozite de secţie,
ferme, sectoare.
Sursa: David Nicolae: Aprovizionarea tehnico-materială a agriculturii, Editura
ASE, Bucureşti, 1984, pag. 230-231
Fundatura Dumitru: Managementul resurselor materiale, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, pag. 402-403.

În practică, alegerea celui mai corespunzător tip de depozit trebuie făcută

numai după o examinare temeinică a factorilor tehnico-economici, care sunt
hotărâtori pentru desfăşurarea corespunzătoare activităţii de depozitare. Un
moment deosebit îl constituie alegerea tipului de depozit în funcţie de
condiţiile necesare pentru protejarea produselor faţă de factorii climatici,

67
geografici, economici etc. Varietatea resurselor materiale şi a produselor
finite care circulă în economie, cu caracteristici tehnice, aspectuale, calităţi,
sortimente diferite, determină alegerea unui mod de depozitare.
Sunt produse care într-un timp scurt, ţinute sub influenţa ploilor,
ninsorilor, brumei, pot mucegăi imediat, iar altele, ţinute în aceleaşi condiţii
de depozitare, chiar într-un timp mai lung de depozitare, sunt mai puţin
influenţate sau chiar deloc. Sunt produse care la radiaţii solare sau la
temperaturi peste zero grade încep să intre în dezintegrare chimică, iar altele
care, deşi rezidă mai mult în aer liber, aşa cum au fost livrate de furnizori,
după un timp încep să îmbătrânească, să cedeze influenţei factorilor din
atmosferă.
Elementul principal pentru a asigura menţinerea calităţii materialelor şi
produselor în timpul depozitării îl constituie construcţia şi amenajarea
depozitelor, precum şi condiţiile tehnice ce trebuie asigurate pe toată durata,
pentru a înlătura efectele factorilor climatici; astfel, depozitele deschise sunt
alese pentru materialele şi produsele mai rezistente la influenţa precipitaţiilor
atmosferice şi impurităţilor de tot felul din zona respectivă. Ele sunt
rezervate mai ales produselor ambalate, sau pentru încărcarea-descărcare
mai uşoară în (sau din) mijloacele de transport.

6.3. Organizarea activităţii de depozitare a resurselor materiale şi

produselor finite

68
 Urmărind fluxul circulaţiei materialelor de al furnizor la beneficiari, se
întâlnesc, implantate pe el, un număr mare de operaţiuni care mijlocesc sau
înfăptuiesc direct desfăşurarea în anumite etape a unor activităţi, asigurând
astfel trecerea materialelor din sfera producţiei în sfera consumului. Un loc
important în derularea acestui flux îl au operaţiunile de depozitare la furnizor
şi la beneficiar, operaţiuni pentru care sunt afectate însemnate cheltuieli,
mijloace mecanice, forţa de muncă, precum şi ponderea cea mai mare de
timp.
Eficienţa economică maximă se realizează prin construirea unor depozite
care reclamă investiţii minime în raport cu capacitatea de depozitare,
tipărirea gabaritelor de construcţii, tipizarea sistemelor de manipulare,
paletizare, mecanizare etc.; toate acestea contribuind la păstrarea
materialelor şi produselor cu minimum de cheltuieli. Studierea acestor
probleme face obiectul unor cercetări atât ale unităţilor de depozitare cât şi a
institutelor specializate, în vederea găsirii de soluţii dintre cele mai eficiente.
Problema reducerii spaţiilor afectate depozitării materiilor prime şi a
produselor finite în sectorul producţiei în toate ramurile (inclusiv în
agricultură) implică o ritmicitate foarte severă a aprovizionărilor de la
furnizori sau a livrărilor către beneficiari de produse agroalimentare. O bună
utilizare a spaţiilor de depozitare contribuie nu numai la economisirea
fondurilor de investiţii ci şi a suprafeţelor de teren agricol.
Dotarea cu spaţii de depozitare, mijloace de transport şi manipulare,
constituie o problemă deosebit de actuală pentru economia noastră, deoarece
actuala bază materială a depozitelor nu asigură desfăşurarea procesului de
aprovizionare la nivelul tehnicii moderne.
Din totalul suprafeţei de care dispun bazele de aprovizionare pentru
agricultură, 30% este reprezentată de depozite în aer liber (curţi), iar cca

69
40% şoproane şi platforme improvizate. Spaţiile închise deţin o pondere de
numai 30% din total.

Calcularea suprafeţei de depozitare

Calcularea suprafeţei optime de depozitare se efectuează la proiectarea
depozitelor şi prezintă o deosebită importanţă pentru reducerea investiţiei
specifice şi realizarea unei depozitări cât mai eficiente.
La determinarea suprafeţei de depozitare a materialelor se ţine seama de
normele de stoc maxime de producţie. La depozitele care servesc desfacerea
se ţine seama de norma de stoc de desfacere sau de produse finite.
Suprafaţa totală a oricărui fel de depozit este formată din mai multe
elemente:
- suprafaţa principală (utilă) de păstrare efectiv folosită pentru
depozitarea nemijlocită a materialelor (Sp);
- suprafaţa auxiliară ocupată de: culoarele sau coridoarele depozitului,
locurile de recepţie şi de livrare a materialelor, birouri (Sa);
- suprafaţa de pregătire a materialelor, sortare, calibrare etc. (Ss);
- suprafaţa ocupată de elemente de construcţii şi clădiri cum sunt:
stâlpi, coloane, lifturi pentru transportul materialelor etc. (Sc).
Pe baza acestor elemente se poate calcula structura suprafeţei totale a
depozitului cu ajutorul relaţiei de calcul:

St=Sp+Sa+Ss+Sc

Pentru determinarea suprafeţei principale de păstrare efectivă (Sp), la

sistemul de depozitare cu vrac, se foloseşte următoarea formulă:

70
 Sp=Smn/Qmp, în care:

Smn - Stocul maxim normat pentru depozitare;

Qmn – Cantitatea de materiale ce se poate depozita pe o unitate de
suprafaţă de depozitare (adică pe un m.p.).

Calcularea suprafeţei de depozitare a materialelor în rafturi

În cazul când materialele se păstrează în rafturi (sau stelaje) pentru
calculul suprafeţei principale (Sp) este necesar ca, mai întâi, să se calculeze
numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea materialelor în rafturi,
numărul de rafturi necesare şi apoi suprafaţa ocupată de rafturi.
Numărul de despărţituri necesare depozitării materialelor (Nd) se
calculează folosind formula:

Nd=Smn/ (Vd×Gv×K), în care:

Vd – Volumul unei despărţituri (exprimat în m.c. sau cmc);

Gv – Greutatea volumetrică a materialelor care se depozitează (exprimată
în kg/cmc sau t/mc);
K – Coeficientul de umplere a unei despărţituri (coeficient de folosirea
volumului despărţiturii).
Pe baza numărului de despărţituri necesare pentru depozitare se poate
determina numărul de rafturi (sau stelaje) folosind formula:

Nr = Nd/n, în care:

Nr – Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor;

71
 Nd – Numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea întregului stoc
de materiale;
n – Numărul de despărţituri dintr-un raft.
Apoi se trece la calcularea suprafeţei pentru depozitarea efectivă (Sp). În
cazul depozitării în rafturi, suprafaţa efectivă (principală) este reprezentată
de suprafaţa ocupată cu rafturile şi se poate calcula folosind formula:

Sp= L×l×Nr, în care:

Sp– Suprafaţa de depozitare ocupată de rafturile necesare pentru

păstrarea materialelor;
l - Lăţimea rafturilor în metri;
L - Lungimea raftului în metri;
Nr – Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor.
Suprafaţa de recepţie a materialelor se determină cu ajutorul următoarei
formule:
Sr = (Cr×Ks)/ (Cru×360), în care:
Sr – Suprafaţa necesară pentru recepţia materialelor;
Cr – Cantitatea de materiale ce urmează să fie recepţionate anual;
Ks – coeficientul de neuniformitate a sosirii materialelor în depozit;
Cru – cantitatea de materiale ce se poate recepţiona pe m.p.
Suprafaţa de livrare- expediere a materialelor se calculează folosind
formula:

Sl= (Cl×Kl)/ (Clu×360), în care:

Sl – Suprafaţa necesară pentru livrare-expediere;

72
 C l – Cantitatea totală anuală de materiale ce urmează a se livra din
depozit;
Kl – Coeficientul de neuniformitate a livrărilor de materiale din depozit;
Clu – Cantitatea de materiale ce se poate pregăti pentru livrare 1 m.p.
Căile principale prin care se deplasează mijloacele de transport din
depozite (electrocare, electrostivuitoare, cărucioare acţionate manual, etc.)
trebuie să asigure spaţiul necesar de circulaţie şi de întoarcere. Lăţimea
căilor principale de trecere este de 3-5 m.
Suprafaţa necesară pentru birouri se determină în funcţie de numărul
persoanelor ce urmează să lucreze la birou. Suprafaţa necesară pentru un
lucrător este de 4-6 m.p., iar înălţimea clădirii birourilor trebuie să fie de cca.
3,5 m.
Pornind de la aspectele prezentate mai sus, rezultă că suprafaţa auxiliară
de depozitare se calculează după următoarea relaţie de calcul :
Sa = Sr + Sl + Scul + Sb
În proiectarea spaţiilor de depozitare o deosebită importanţă se acordă
realizării unui raport cât mai strâns între suprafaţa principală (utilă) şi
suprafaţa totală a depozitului. Pentru aceasta se foloseşte ca indicator general
coeficientul sau indicele de utilizare a spaţiului de depozitare. Acest
coeficient se calculează prin raportarea suprafeţei principale (utile) la
suprafaţa totală a depozitului.
Ku = Sp/ St sau
Iu = Sp/St x 100, în care:

Ku – Coeficientul de utilizare a suprafeţei depozitului;

Iu - Indicele de utilizare a spaţiului de depozitare
Sp – Suprafaţa principală (utilă) de păstrare a materialelor;

73
 St – Suprafaţa totală a depozitului.
În vederea folosirii cât mai eficiente a suprafeţei de depozitare este
necesar să se acorde o atenţie sporită alegerii sau amplasării judicioase a
utilajelor folosite, a rafturilor, stelajelor sau a altor maşini şi utilaje utilizate
în prcesul de depozitare.

6.4. Eficienţa economică a depozitării resurselor materiale

Deşi nu este o activitate direct productivă, depozitarea contribuie nu

numai la păstrarea integrităţii cantitative a resurselor materiale şi produselor
finite, ci şi la creşterea valorii acestora prin efectuarea unor activităţi de
sortare, condiţionare, ambalare etc. a acestora. În plus, depozitele asigură
recepţia, manipularea şi expedierea către beneficiari sau la locurile de muncă
a produselor, făcând legătura între sfera producţiei şi cea a circulaţiei.
Toate aceste activităţi implică cheltuieli care se diferenţiază, la aceeaşi
grupă de produse, după sistemul de depozitare, gradul de mecanizare
lucrărilor de manipulare, sortare, calibrare, ambalare, încărcare, descărcare
etc.
Unul dintre indicatorii influenţaţi direct de sistemul de depozitare îl
constituie pierderile cantitative şi calitative în timpul depozitării, pierderi a
căror valoare trebuie inclusă în totalul cheltuielilor de depozitare.
În studierea eficienţei economice a depozitării producţiei trebuie să se
ţină seama de multitudinea de factori care influenţează, pe de o parte costul
depozitării, iar pe de altă parte calitatea depozitării. Este vorba de elemente
comune studierii eficienţei economice a producţiei, cât şi de elemente
specifice activităţii de depozitare (cheltuieli de manipulare a materialelor în
depozite, pierderile din perioada de depozitare etc.).

74
 Un criteriu important de diferenţiere a sistemului de indicatori ai
eficienţei economice a depozitării mijloacelor de producţie îl constituie
diversitatea lucrărilor de condiţionare a materiilor prime şi materialelor. Aşa
de exemplu, la staţiile de condiţionat şi calibrat porumb se urmăresc nu
numai indicatori de depozitare ci şi indicatori privind eficienţa economică a
prelucrării boabelor de porumb gata pregătite pentru însămânţare.
Sistemul de indicatori ai eficienţei economice a depozitării resurselor
materiale şi produselor finite se referă la diferitele laturi ale procesului
economic de depozitare prin care se urmăreşte cuprinderea tuturor
elementelor de cheltuieli în raport cu efectul economic.
Atât pentru proiectarea unor spaţii de depozitare, cât şi pentru
exploatarea efectivă a acestora se foloseşte acelaşi sistem de indicatori cu
deosebirea că rolul de indicatori principali în proiectare îl joacă cei legaţi de
eficienţa economică a investiţiilor, pe când în exploatarea depozitelor pe
primul plan se situează indicatorii privind costurile de depozitare.
Indicatorii principali utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a
depozitării resurselor materiale sunt grupaţi astfel:
A. Un prim grup de indicatori se referă la eficienţa economică a
investiţiilor care are în componenţă:
a) Investiţia specifică pe unitatea de capacitate de depozitare (tona,
metru pătrat, metru cub, etc.) care se determină cu ajutorul
următoarei relaţii de calcul:

Is =It/ Cd, în care:

Is – investiţia specifică;
It – investiţia totală;

75
 Cd – capacitatea de depozitare.
În cazul de faţă, investiţia totală şi capacitatea de depozitare reprezintă
indicatori secundari cauzali ai investiţiei specifice.
b) Termenul de compensare a investiţiei se calculează ca un raport
între investiţia totală şi economia anuală de cheltuieli de depozitare,
rezultând numărul de ani în care investiţia făcută pentru o anumită
capacitate de depozitare se recuperează pe baza economiei de
cheltuieli. Astfel, relaţia de calcul utilizată este:
Tc = It / Ecd, în care:

Tc – termenul de compensare a investiţiei;

It – investiţia realizată pentru realizarea capacităţii de depozitare;
Ecd – economia anuală de cheltuieli de depozitare.
c) Termenul de compensare a investiţiei suplimentare se calculează
în vederea selectării mai multor variante de investiţii ca raport între
investiţia suplimentară totală şi economia de cheltuieli de depozitare
folosind formula:
Tcs = (I1 – I0)/ (C0 – C1), în care:

Tc – termenul de compensare (în ani) a investiţiei suplimentare de

bază;
I1- I0 – investiţia totală în varianta nouă şi în varianta de bază;
C0 - C1 – cheltuieli totale de depozitare în varianta de bază şi în varianta
nouă;
În cazul când prin investiţia nouă se modifică capacitatea de
depozitare, la formula termenului de compensare trebuie să se ţină seama de
noua capacitate de depozitare în felul următor:

76
 Tc = (I1 – I0)/ [ Cp1(Cu0 – Cu1)], în care:

Cp1 – capacitatea de depozitare în varianta nouă;

Cu0, Cu1 – cheltuieli pe unitatea de depozitare în varianta nouă şi în
varianta veche.
d) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un indicador
prin care se determină economia de cheltuieli de exploatare în
raport cu diferite variante de investiţii, utilizându-se formula:
Ke = (C0 – C1)/(I1 – I0); sau [ Cp1(Cu0 – Cu1)]/ (I1 – I0).
Se mai poate calcula şi prin aplicarea următoarei formule:

Ke = 1/ Tcs, în care:

Tcs – termenul de compensare a investiţiei suplimentare.

B. Un alt grup de indicatori se referă la costurile de depozitare.
Bineînţeles că în acestea se regăsesc şi investiţiile prin intermediul
elementului de cheltuieli-amortismentul specific, dar de data
aceasta este vorba de totalitatea cheltuielilor de depozitare. Din
cadrul acestor indicatori fac parte:
a) Costul depozitării pe unitatea de depozitare constituie un indicator
principal în activitatea de proiectare a depozitării şi cel mai important
indicator al eficienţei economice în activitatea curentă de depozitare a
materialelor şi produselor. Se calculează ca un raport între cheltuielile
totale de depozitare şi cantitatea de depozitare (sau capacitatea efectiv
depozitată) exprimată în: vagoane, tone, kg, metri pătraţi, metri cubi
etc.
Cdu = Cdt/ Cp, în care:

77
 Cdu – cheltuielile de depozitare pe unitatea de depozitare;
Cdt – cheltuieli totale de depozitare;
Cp – capacitatea de depozitare sau cantitatea efectiv depozitată.
Indicatorul rezultativ Cdu are ca factor principal de influenţă Cdt şi Cp,
fiecare dintre aceştia fiind influenţaţi de o multitudine de factori care sunt, în
acelaşi timp, indicatorii economici ai depozitării mijloacelor de producţie.
În totalul cheltuielilor de depozitare (Cdt) se cuprind atât elemente
comune oricărei activităţi economice, cât şi cheltuieli specifice activităţii de
depozitare.
Din prima grupă fac parte: cheltuieli pentru salarii, impozitul asupra
salariilor şi contribuţiile asupra salariilor, amortizarea fondurilor fixe,
cheltuieli pentru întreţinerea şi repararea fondurilor fixe, costul energiei
electrice, cheltuieli administrativ-gospodăreşti (comune şi generale) şi alte
cheltuieli de depozitare. Dintre cheltuielile specifice activităţii de depozitare
pot fi enumerate: cheltuieli pentru asigurarea microclimatului, cheltuieli cu
preambalarea sau ambalarea produselor, cheltuieli pentru condiţionarea şi
pregătirea materiilor înainte de a fi livrate sau utilizate în procesul de
producţie, valoarea pierderilor în timpul depozitării etc.
b) Pe baza indicatorului referitor la cheltuielile de depozitare se poate
calcula şi un alt indicator economic: economia de cheltuieli de
depozitare, ca o diferenţă între cheltuieli pe variante de depozitare
sau sa diferenţă între cheltuielile realizate şi cele planificate, după
formula:

Ecd = Cdt0 – Cdt1; sau

Ecd = Cp1 ( Cdu0 – Cdu1).

78
 c) Cheltuielile de depozitare la 100 lei valoare a materialelor
depozitate constituie un alt indicator ce se poate calcula în legătură cu
costurile de depozitare.

Cd 1.000 = ( Cdt/ V) x 100, în care:

V – valoarea materialelor depozitate.

Acest indicator trebuie analizat în strânsă corelaţie cu factorii care pot
influenţa atât cheltuielile, cât şi valoarea materialelor depozitate, printre
care:
- structura valorică a materialelor rulate;
- cantitatea de materiale rulate pe sortimente;
- preţul mediu al materialelor rulate pe sortimente etc.
Pe baza indicatorului cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a
materialelor depozitate se pate calcula un alt indicator: economia de
cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate, după
cum urmează:

Ecd 100V = Cd 100V0 – Cd 100V1, în care:

Cd 100 V0 – cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor

depozitate în varianta veche (plan);
Cd 100 V1 – cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor
depozitate în varianta nouă ( realizat).
C. Un grup important de indicatori economici se referă la eficienţa
utilizării diferitelor resurse materiale şi umane în procesul de

79
 depozitare, indicatorii calculaţi în strânsă legătură cu diferitele
elemente de cheltuieli de depozitare cum sunt: productivitatea
muncii, amortismentul specific, valoarea pierderilor în timpul
depozitării, consumul şi costul energiei electrice pentru o tonă
depozitată etc.
a)Productivitatea muncii poate fi calculată în unităţi fizice atunci când
este vorba de un singur produs sau produse omogene care pot fi exprimate
printr-o unitate fizică convenţională şi în unităţi valorice în cazul unei
diversităţi de produse păstrate în acelaşi depozit.
Nivelul productivităţii muncii pe variante de depozitare este influenţat de
o multitudine de factori cum sunt: numărul de muncitori şi de alte categorii
de salariaţi care lucrează în depozit; structura pe profesii a muncitorilor,
nivelul de calificare al muncitorilor; ponderea lucrărilor executate mecanizat
în totalul lucrărilor; dotarea cu mijloace tehnice pentru mecanizarea
lucrărilor de încărcare, descărcare, manipulare, sortare etc; ponderea
investiţiilor pentru construcţii montaj în totalul investiţiilor în depozite etc.
Desigur ca productivitatea muncii va fi studiată în strânsă legătură şi cu
modul de organizare a depozitării, structura produselor depozitate,
ritmicitatea intrărilor şi ieşirilor de produse etc. Este firesc ca, la o
productivitate a muncii ridicată, ponderea şi nivelul cheltuielilor de
depozitare să scadă şi să se realizeze o reducere a costului unitar al
depozitării, chiar dacă la unele variante amortismentul specific creşte.
b)Eficienţa utilizării fondurilor fixe poate fi apreciată prin indicatori
exprimaţi în unităţi fizice sau în unităţi valorice în funcţie de gradul de
omogenitate al produselor depozitate.

Ef = Q/ Ff; sau

80
 Ef = V/ Ff, în care:

Ef – eficienţa utilizării fondurilor fixe;

Q – cantitatea de produse depozitată anual;
V – valoarea produselor depozitate (rulate) anual;
Ff – valoarea fondurilor fixe.
Eficienţa utilizării fondurilor fixe este în directă legătură cu
amortismentul specific, element cu o pondere însemnată în totalul
cheltuielilor de depozitare care scade pe măsura utilizării cât mai complete a
capacităţii de depozitare în timpul anului (fenomen întâlnit mai rar în acest
moment).
c)Valoarea pierderilor pe perioada depozitării produselor constituie
un indicator specific deosebit de important în aprecierea eficienţei activităţii
de depozitare, mai ales la produsele chimice (îngrăşăminte, pesticide etc.),
materiale din cauciuc, cele de natură agricolă cu grad ridicat de perisabilitate
(legume, fructe, lapte, ouă, carne etc.).
Pierderile care sunt mai mari decât normele maxime stabilite pentru
fiecare fel de produs se consideră că au avut loc din cauza lipsei de
preocupare pentru o bună depozitare a materialelor, deci din vina celor care
au avut răspunderea păstrării integrităţii cantitative şi calitative a
materialelor şi sunt imputabile.
D. Un alt grup de indicatori se referă la utilizarea spaţiului de
depozitare; aceştia au un caracter tehnico-economic şi se pot
exprima în unităţi fizice sau în unităţii valorice.

a) Kus = Sf/ Sp, în care:

81
 Kus – coeficientul de utilizare a suprafeţei principale de depozitare;
Sf – suprafaţa folosită efectiv;
Sp – suprafaţa principală.

b) Kup = Cef/ Cp, în care:

Kup – coeficientul de utilizare a capacităţii de depozitare;

Cef – cantitatea efectiv depozitată;
Cp – capacitatea principală de depozitare.

c) Kupv = V/ Sp; sau

Kupv = V/ Cp, în care:

Kupv – coeficientul valoric de utilizare a capacităţii de depozitare;

V – valoarea materialelor rulate (depozitate în perioada analizată).
Desigur că, pentru primii doi indicatori care se referă la utilizarea
capacităţii de depozitare, cu cât coeficientul va fi mai apropiat de 1, cu atât
situaţia va fi mai bună, idealul fiind arunci când coeficientul va fi 1.
În ce priveşte cel de-al treilea indicator, el poate fi calculat şi în dinamică
(perioada curentă faţă de o perioadă de bază sau realizările faţă de plan etc.) şi
trebuie ţinut seama de structura produselor depozitate.
E. Eficienţa economică a activităţilor depuse de unele depozite
pentru prelucrarea şi condiţionarea unor produse este exprimată
prin indicatori specifici acestor activităţi. Pe prim plan se situează
costul unitar al condiţionări produselor, asociat cu indicatorii care
se referă la diferitele elemente de cheltuieli şi resurse utilizate cum
sunt:

82
 - productivitatea muncii;
- cheltuieli pentru retribuţii;
- amortismentul specific;
- consumul de resurse energetice şi costul energiei pe unitatea de
produs condiţionat;
- valoarea pierderilor cantitative şi calitative în timpul prelucrării şi
condiţionării.
În cazul când unitatea de depozitare şi condiţionare cumpără materia
primă, se are în vedere şi valoarea acesteia în funcţie de structura pe
beneficiari, structura calităţii, perioadele de achiziţionare etc.
De asemenea, în cazul calculării unor tarife pentru condiţionarea
produselor, se stabileşte diferenţa între veniturile realizate şi cheltuieli, nivelul
profiturilor în raport de cheltuieli de depozitare şi condiţionare şi de fondurile
de producţie utilizate.
F. Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea activităţii de
depozitare, specifici unităţilor economice care desfăşoară activitate
de depozitare şi comercializare a resurselor materiale, fac parte:
a)Rentabilitatea capitalului propriu:
Rp = Prx100/ Kp, în care:

Pr – masa profitului;
Kp – capitalul propriu.
b)Rentabilitatea capitalului permanent:

Rp = Prx100/ Kper, în care:

Kper – capitalul permanent.

83
 C)Rentabilitatea costurilor:
Rp= Prx100/ Cht, în care:

Cht – cheltuieli totale de depozitare.

d)Rentabilitatea cifrei de afaceri:

Rp = Pr×100/ Ca, în care:

Ca – cifra de afaceri.
În condiţiile economiei de piaţă, unde scopul oricărui agent economic
este de a obţine profit şi de a fi competitiv pe piaţă, necesitatea determinării
indicatorilor de eficienţă devine tot mai acută.

6.5. Depozitele speciale pentru materiale furnizate de industrie

6.5.1. Depozite pentru păstrarea carburanţilor şi lubrefianţilor

Carburanţii şi lubrefianţii necesită spaţii special amenajate pentru

depozitare. Mărimea spaţiului de depozitare trebuie să fie corelată în
fiecare întreprindere agricolă cu consumul total de carburanţi şi
lubrefianţi, avându-se în vedere eşalonarea acestui consum pe diferite
perioade de executarea lucrărilor în cursul anului. Ca o regulă generală
mărimea spaţiului de depozitare pentru aceste produse este echivalentă cu
stocul maxim normat, care cuprinde stocul curent la care se adaugă o rezervă
de 5-10% (stoc de siguranţă) în măsură să asigure satisfacerea unor nevoi
neprevăzute în desfăşurarea lucrărilor agricole.
Având în vedere sezonalitatea producţiei agricole, stocul maxim normat
trebuie calculat nu numai anual, ci şi pe principalele campanii agricole,

84
capacitatea spaţiului de depozitare urmând a fi orientată după perioada cu
consum maxim. S-ar putea vorbi de un grafic al consumului de carburanţi şi
lubrefianţi pe perioadele anului asemănător celui în funcţie de care se
stabileşte necesarul de tractoare şi maşini agricole.
La stabilirea capacităţii depozitelor de carburanţi şi lubrefianţi trebuie să
se ţină seama nu numai de consumul curent, ci şi de consumul în perspectivă
al întreprinderii pe baza programului economic de perspectivă, cât şi în
raport de extinderea nivelului de mecanizare, deci de creşterea numărului de
mijloace mecanice şi respectiv de carburanţi folosiţi de întreprindere.
La amplasarea depozitelor de carburanţi şi lubrefianţi pe teritoriul
întreprinderii agricole este necesar să se respecte anumite cerinţe principale,
printre care:
a) sa fie cât mai apropiate de staţiile de cale ferată pentru a da
posibilitatea trecerii (descărcării) carburanţilor direct din cisternele
de păstrare ale întreprinderilor (în cazul când întreprinderea are
linie de garaj proprie, depozitul de carburanţi trebuie să fie amplasat
astfel încât să permită descărcarea directă în bazinele de păstrare ale
întreprinderii);
b) să fie amplasate cât mai central faţă de perimetrul întreprinderii,
astfel încât transportul carburanţilor de la locul de depozitare la
locul de muncă (unde are loc consumul efectiv al carburanţilor) să
se facă cu cheltuieli de transport cât mai reduse;
c) depozitele de carburanţi trebuie să fie echipate cu mijloace şi
dispozitive care să permită încărcarea automată sau semiautomată a
produselor, astfel încât să se reducă la maximum pierderile şi să se
realizeze o productivitate a muncii cât mai mare;

85
 d) între spaţiile de depozitare a carburanţilor şi diferitele locuri de
muncă din unităţile agricole este necesar să se organizeze
transportul acestor produse, cât şi spaţii de depozitare de capacităţi
reduse amplasate la locul de muncă unde are loc consumul
carburanţilor şi lubrefianţilor.
Cel mai important consumator de carburanţi şi lubrefianţi din agricultură
îl constituie unităţile de asigurare a service-ului pentru agricultură.
Din această cauză, mărimea spaţiilor de depozitare este orientată după cele
realizate în aceste unităţi prestatoare de lucrări mecanice agricole.
La o mărime medie de circa 250 tractoare şi maşini aferente se consideră
că pentru păstrarea carburanţilor şi lubrefianţilor sunt necesare spaţii de
depozitare cu o capacitate totală de 22 de vagoane.
Cea mai mare parte din spaţiul de depozitare se va folosi pentru
carburantul principal (motorina), căruia i se va rezerva o capacitate de 198
tone în rezervoare metalice a câte 33 tone fiecare (deci, 6 rezervoare).
Pe lângă aceste 6 rezervoare, depozitul trebuie să dispună de încă 2
rezervoare cu capacitate mai mică (câte 5.500 litri fiecare) pentru uleiuri şi
alte două pentru benzină.
Cele 10 rezervoare constituie complexul spaţiilor de depozitare al unei
Agromec cu 250 tractoare la care 90% din capacitate este rezervată
carburantului principal şi restul de 10% celorlalte produse.
Eficienţa economică a depozitării carburanţilor şi lubrefianţilor se
apreciază cu ajutorul unor indicatori specifici, printre care:
- investiţia totală care cuprinde pe lângă valoarea rezervoarelor şi pe
cea a instalaţiilor de pompare, instalaţiilor electrice etc. (de exemplu,
la depozitul deschis mai sus investiţia totală se cifrează la aproximativ
250 de milioane de lei în anul 1999);

86
 - investiţia specifică pe tona de carburant depozitată;
- amortizarea specifică la care se are în vedere cota de amortizare la
toate categoriile de fonduri fixe care intră în componenţa depozitului.
Desigur că aceşti indicatori şi alţii sunt folosiţi mai ales la proiectarea
sistemelor de depozitare a carburanţilor şi lubrefianţilor în vederea stabilirii
variantei optime.
Pentru agricultură, depozitul deschis a fost tipizat prin proiect, în fiecare
întreprindere constituindu-se depozite mai mari sau mai mici în raport de
consumul anual şi de cantitatea de lubrefiant ce urma a fi păstrată.

6.5.2. Depozite pentru păstrarea produselor biologice şi

medicamentelor de uz veterinar

Produsele biologice şi medicamentele de uz veterinar au o valabilitate

limitată în timp şi necesită condiţii speciale de depozitare din punct de
vedere al microclimatului (temperatură, umiditate, lumină).
Dintre caracteristicile spaţiilor de depozitare pentru produse biologice şi
medicamente de uz veterinar se pot enumera:
- depozitele să aibă secţiuni sau compartimente separate dotate cu
instalaţii corespunzătoare pentru menţinerea condiţiilor de lumină,
temperatură, ventilaţie necesare produselor care urmează a fi păstrate;
- cunoscând că majoritatea acestor produse sunt ambalate în sticle,
flacoane etc., spaţiile de depozitare trebuie să dispună de mobilier
adecvat care să contribuie la înlăturarea pierderilor;
- să dispună de compartimente cu ajutorul etajerelor sau al altor
dispozitive care să permită sectorizarea produselor după anumite
criterii, având în vedere marea lor diversitate, termenele de

87
 valabilitate diferite etc. care să asigure clasarea şi, deci, livrarea lor
operativă în raport de cerinţele unităţilor beneficiare, în minimum de
timp;
- depozitele trebuie să dispună de camere speciale pentru sortarea şi
ambalarea acestor produse, având în vedere perisabilitatea
ambalajului, cât şi condiţiile ce trebuie asigurate în perioada păstrării
şi a transportului.
Depozitele pentru produse biologice sau medicamente de uz veterinar
sunt organizate, fie pe lângă întreprinderile producătoare, fie în reţeaua de
desfacere, fie în reţeaua sanitar-veterinară unde acestea sunt consumate.
Spaţiile de depozitare echipate cu aparatură şi utilajele necesare adecvate se
găsesc numai la întreprinderile producătoare şi la bazele de aprovizionare
specializate în aceste produse.
La întreprinderile agricole, precum şi reţeaua sanitar-veterinară, spaţiile
de depozitare pentru produsele biologice sau medicamente de uz veterinar
sunt mai puţin utilizate, livrarea acestora făcându-se cu puţin timp înaintea
utilizării lor efective. În acest fel, se asigură păstrarea caracteristicilor de
bază ale produselor fără a se face investiţii speciale şi costisitoare.

6.5.3. Depozitarea materialelor din cauciuc pentru tractoare, maşini

agricole şi mijloace de transport

Toate produsele din cauciuc sunt supuse unor degradări permanente în

timp, în condiţiile depozitării lor îndelungate. Procesul de degradare
calitativă se intensifică în condiţii de depozitare necorespunzătoare. De
aceea, se recomandă ca, oricare ar fi condiţiile de depozitare, livrarea
produselor din cauciuc să se facă în ordinea vechimii de depozitare.

88
 Calitatea produselor din cauciuc poate fi afectată de:
a) agenţi fizici cum sunt: acţiunile mecanice care deformează
obiectele (întindere, îndoire, aplatizare etc.), lumina solară, căldura
etc.;
b) agenţi chimici ca: substanţe oxidante, acizi minerali concentraţi,
produsele petroliere, solvenţi organici, umiditatea; agenţi biologici
(mucegaiurile) etc.
Principala condiţie pentru păstrarea calităţii produselor din cauciuc este
ca depozitarea să se facă în încăperi uscate, răcoroase, slab luminate, lipsite
de praf, aerisite, însă fără curenţi de aer.
În lipsa unor condiţii optime, pot fi luate măsuri provizorii cum sunt:
- eliminarea surselor de lumină intensă, mai ales a celor care emit raze
ultraviolete;
- vopsirea geamurilor cu culori calde, culoarea roşie sau portocalie (nu
cu albastru sau violet);
- înlăturarea umidităţii şi igrasiei care favorizează formarea
microorganismelor;
- asigurarea unei temperaturi optime de 12º C (limitele admisibile sunt
între -5º C şi +20ºC);
- evitarea depozitării în aceleaşi depozite a produselor din cauciuc şi a
altor produse chimice.
Sunt câteva măsuri care, în cazul când nu se pot asigura cele mai bune
condiţii pentru păstrarea articolelor din cauciuc, pot contribui la o bună
depozitare în condiţiile date.
Este recomandabil ca produsele din cauciuc să se depoziteze pe categorii:
anvelope, camere de aer, garnituri, tuburi, benzi, pânză cauciucată etc.,

89
deoarece fiecare din aceste categorii prezintă unele caracteristici care
influenţează modul de conservare.
Anvelopele se depozitează pe stelaje de lemn sau rafturi special
amenajate, în poziţie verticală. Cele mai bune condiţii de păstrare se asigură
prin introducerea în fiecare anvelopă a unei camere de aer umflată până la
presiunea de 0,1 atmosfere. În acest fel se realizează şi economie de spaţiu.
Timpul maxim de depozitare este de un an.
Camerele de aer fără anvelope se păstrează atârnate de bare de lemn
după ce în prealabil au fost umflate la o presiune de 0,1 atmosfere.
Pentru a se preveni deformarea anvelopelor şi camerelor de aer, acestea
se rotesc la fiecare 3 luni cu 90º faţă de poziţia iniţială.
Pânzele cauciucate pentru combine se depozitează pe pardoseală de lemn,
desfăşurate pe toată lungimea şi suprapuse una peste alta. Înălţimea stivelor
nu trebuie să depăşească 2,5 m. Pentru o perioadă mai redusă pânzele pot fi
depozitate şi înfăşurate (până la 3 luni).
Spre deosebire de pânzele cauciucate pentru combine, benzile
transportoare sunt pregătite pentru depozitare înfăşurate în colaci aşezaţi pe
suprafaţa podelei în poziţie orizontală, în stive de maxim 1,5 m. La baza
stivei se aşează colaci cu diametre mai mari, colacii fiind despărţiţi prin
scânduri.
Curelele de transmisie se păstrează suspendate pe suporturi rotunde din
lemn, de preferinţă cu un diametru de cel puţin şapte ori mai mare decât
grosimea curelei.
Articolele de ebonită dacă nu sunt bine depozitate se deformează.
Ele trebuie aşezate pe rafturi, unele peste altele, în poziţie orizontală.
La fel se procedează şi cu tuburile şi barele din acest material.

90
 În vederea bunei conservări a articolelor din cauciuc, plastic, ebonită este
necesar ca cel puţin o dată pe lună să fie controlate, cu care ocazie se
constată starea de conservare şi se elimină urmele de mucegai, praful sau
alte impurităţi.
Curăţirea produselor din cauciuc cu benzen, benzină, petrol,
terebentină sau alţi solvenţi organici este contraindicată.

6.5.4. Depozite pentru păstrarea pieselor de schimb

Piesele de schimb pentru tractoare, maşini agricole, utilaje, instalaţii

folosite în agricultură şi industrie alimentară sunt păstrate fie în depozitele
unităţilor de distribuţie până la livrarea lor către întreprinderile agricole, fie
în depozitele unităţilor agroalimentare până la utilizarea lor în procesul de
producţie.
Depozitele pentru piese de schimb sunt sub forma de magazii, dat fiind
că majoritatea sunt produse din metal şi nu necesită condiţii speciale de
microclimat.
Specific pieselor de schimb este depozitarea acestora în rafturi cu
compartimente (despărţituri). În acest fel, în fiecare compartiment se poate
aşeza un singur sortiment de piese sau un anumit număr de repere cu
caracteristici asemănătoare.
Prin păstrarea distinctă a fiecărui reper în parte se evită amestecarea
pieselor de diferite repere-tipuri (dat fiind numărul mare la piesele de
schimb), ducând la:
a) reducerea timpului pentru formarea loturilor de livrare;
b) uşurarea acţiunii de împrospătare a stocului;
c) reducerea timpului de executare a inventarului.

91
 Deosebit de important pentru păstrarea calităţii pieselor de schimb este
ungerea acestora, împachetarea cu hârtie, mai ales pentru piesele care au o
perioadă de stocaj în depozit mai mare decât durata de conservare garantată
de uzina furnizoare. În acelaşi timp, lucrătorii din depozite trebuie să
cunoască caracteristicile tehnice ale pieselor de schimb, mai ales că unele
din ele necesită respectarea anumitor reguli în ce priveşte manipularea,
depozitarea şi conservarea corectă a lor.
Aşezarea pieselor de schimb trebuie să se facă în poziţie de odihnă,
executându-se posibilitatea de încovoiere, strivire, răsucire (de exemplu,
laminatele se vor depozita în rastele verticale şi pe calităţi).
Referitor la piesele de schimb pentru maşinile agricole, combine,
tractoare şi mijloace de transport, deşi conservarea lor este mai uşoară,
pentru a fi manevrate cu uşurinţă, depozitele trebuie să fie prevăzute cu
macarale cu braţ rotativ.
De exemplu, manipularea brăzdarelor trebuie făcută cu mare atenţie
pentru a nu deteriora muchea tăietoare a discurilor. Depozitarea lor trebuie
făcută astfel încăt întreaga suprafaţă a discului să se aşeze pe podea.

CAPITOLUL VII
DISTRIBUŢIA PRODUSELOR AGROALIMENTARE

7.1. Distribuţia – componentă de bază a comercializării produselor

agroalimentare

92
 Valorificarea oportunităţilor pieţei şi finalizarea activităţii economice
ale unităţilor agroalimentare sunt condiţionate de ajungerea produselor
agroalimentare la consumatorii finali, capabile să contribuie la satisfacerea
nevoilor populaţiei. În cadrul transferului de produse, între producătorul de
produse alimentare şi consumator se desfăşoară un ansamblu de operaţiuni
tehnico-economice care, în marea lor parte, formează obiectul distribuţiei
produselor agroalimentare.
Principala problemă a sectorului agroalimentar din ţara noastră, în
cadrul proceszului de integrare în Uniunea Europeană, o constituie
asigurarea competitivităţii produselor agroalimentare româneşti, capabile să
facă faţă concurenţei foarte piternice care există în cadrul pieţei unice. În
cadrul măsurilor ce trebuie luate pentru asigurarea competitivităţii
produselor agroalimentare pe piaţa Uninunii Europena, cele mai importante
sunt :
a) organizarea producţiei agroalimentare care presupune constituirea
unor exploataţii agricole de dimensiuni optime (viabile), care să
realizeze produse omogene din punct de vedere calitativ şi
competitive din punct de vedere calitativ şi cantitativ;
b) modernizarea respectiv perfecţionarea distribuţiei produselor
agroalimentare prin fundamentarea şi implementarea unei strategii de
distribuţie eficiente.
Distribuţia produselor agroalimentare reprezintă cea mai dificilă
misiune de marketing, datorită particularităţilor produselor supuse
comercializării, şi poate fi privită din două puncte de vedere:
a) în sens general adică privită la nivel macroeconomic distribuţia se
bazează pe un sistem de relaţii existente între o serie de agenţi economici pe
piaţă în legătură cu producţia, transmiterea mărfii şi consum. În această

93
optică noţiunea de distribuţie cuprinde toate activităţile care permit trecerea
bunurilor de la agentul economic producător la intermediar sau consumator
final;
b) la nivelul unei întreprinderi sau a unui agent economic procesul de
distribuţie cuprinde activităţile specifice de marketing legate de transferul
bunurilor atât de la locul de producţie efectiv până la magaziile proprii cât şi
de la poarta producătorului până la locul de consum intermediar sau final
(după caz).
Distribuţia produselor agroalimentară mai poate fi interpretată ca fiind
un ansamblu de măsuri tehnico - economice menite să asigure legătura dinte
producţie si consum, motiv pentru care distribuţia poate fi definită şi după
următoarele accepţiuni :
În primul rând o definiţie complexă a distribuţiei este aceea conform
căreia distribuţia se referă în primul rând la traseul pe care îl parcurg
mărfurile de la producător până la consumator (acesta poartă denumirea de
canal de distribuţie).
În al doilea rând distribuţia se referă la ansamblul operaţiunilor care
marchează trecerea succesivă a mărfurilor de la un agent economic la altul
până la intrarea lor definitivă în sfera consumului.
În al treilea rând distribuţia cuprinde distribuţia fizică sau logistică care
reprezintă ansamblul proceselor la care sunt supuse mărfurile pe întreg
traseul lor până la consumator (transport, manipulare, depozitare, stocare,
flux informaţional).
În al patrulea rând distribuţia se referă la aparatul tehnic care realizează
asemenea procese şi operaţiuni (exemplu: reţeaua de unităţi, dotări, personal
etc.).

94
 În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, distribuţia produselor
agroalimentare este analizată pe întreaga filiera a produselor, care este
urmărită de la poarta fermierului până la ajungerea produsului agricol pe
masa consumatorului. Aceasta deoarece, produsele agroalimentare sunt
supuse , pe întreaga filieră, unor operaţiuni cum ar fi: transportul, transferul,
prelucrarea, condiţionarea, păstrarea. Toate aceste operaţiuni intră în sfera
distribuţiei produselor agroalimentare care se confruntă cu o serie întreagă
de dificultăţi şi este cea mai complexă distribuţie dintre toate produsele
supuse vânzării pe piaţă.
Distribuţia produselor agroalimentare are un rol important în cadrul
comercializării produselor agroalimentare, rol care este într-o continuă
creştere pe măsura dezvoltării societăţii în ansamblul ei. În actuala etapă prin
poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte, distribuţia a dobândit o importanţă
vitală în economie, ei revinindu-i şi rolul de factor accelerator al proceselor
economice dintr-o tară, regiune sau organiuzaţii de state independente.
Distribuţia joacă un rol important în cadrul filierei agroalimentare prin
faptul că acţionează în principal în sfera serviciilor care sunt creatoare de noi
locuri de muncă şi de valoare adăugată. Astfel, distribuţia are, pe de o parte,
un rol social important prin faptul că participă la crearea de locuri de muncă
bine plătite , ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, iar
pe de altă parte, are un rol economic important prin faptul că ansamblul
costurilor de distribuţie reprezintă jumătate din preţul final al produselor
agroalimentare (cazul produselor perisabile)
Legând producţia de consum, în spaţiu şi timp, distribuţia produselor
agroalimentare are următoarele roluri principale:

95
1. de a regulariza fluxurile de mărfuri agroalimentare de la producător
către consumatori în scopul de a atenua, atunci când este cazul,
efectele negative ale conjuncturii nefavorabile ale pieţei;
2. de a oferi producătorilor informaţii privind nevoile, dorinţele şi
preferinţele clienţilor în scopul adaptării ofertei la dinamica
acestora;
3. de a pune la dispoziţia clienţilor servicii logistice cât mai complexe,
diversificate şi ieftine.
În literatura de specialitate distribuţiei i se atribuie anumite funcţii.
Punctul de plecare în descrierea funcţiilor distribuţiei este premisa
apariţiei unor tensiuni (disfuncţionalităţi) atunci când producţia şi
consumul nu se desfăşoară în aceeaşi unitate economică. Funcţiile
specifice ale distribuţiei sunt rezumate la următoarele trei:
1. funcţia de disponibilizare respectiv crearea utilităţilor de timp, spaţiu
şi posesie, adică aducerea produsului în faţa consumatorului în
momentul în care acesta are nevoie de el şi în locurile accesibile într-
o modalitate care să-i permită intrarea în posesia lui;
2. funcţia de informare realizată prin fluxul de informaţii în dublu sens
de la consumator la producător şi invers, de la producător la
consumator ;
3. funcţia de creare de cerere concretizată printr-o servire cât mai bună
a clienţilor, prin apropierea de clienţi şi prin diversificarea serviciilor
prestate.
Pentru unităţile agroalimentare sunt considerate activităţi componente
ale distribuţiei următoarele:
1. transportul produselor care permite ca acestea să ajungă în locurile
din care consumatorii să le poată cumpăra;

96
 2. alcătuirea de loturi omogene prin selectarea produselor în funcţie de
dimensiuni şi de culoare şi includerea în cadrul aceleiaşi partizi de
produse (cantităţile transportate către magaziile vânzătorilor sau
consumatori);
3. stocarea care permite prelungirea duratei de ofertare pe piaţă a
produselor;
4. condiţionarea şi asamblarea produselor care uşurează transportul şi
manipularea lor şi care permite informarea cumpărătorilor (mai ales
prin ambalaje);
5. fracţionarea (porţionarea) prin care se pune la dispoziţia clienţilor
cantităţile pe care aceştia le doresc. De exemlu, un studiu efectuat
pe piaţa produselor agroalimentare a scos în evidenţă faptul că
politica din România ar trebui să se orienteze spre a oferi pe piaţă
cantităţi (produse) cât mai reduse.
6. informarea cumpărătorilor cu privire la caracteristicile produselor
sau promovarea acestora pe anumite pieţe;
7. informarea cumpărătorilor prin punerea la dispoziţia acestora a unor
informaţii concrete despre piaţă cum ar fi: cerere, ofertă, preţ,
concurenţă.
Pentru produsele agroalimentare distribuţia este cu atât mai importantă
cu cât majoritatea produselor sunt perisabile ceea ce face ca prin intermediul
activităţii de distribuţie să se asigure integritatea cantitativă şi calitativă pe
întreg circuitul produsului de la producător până la consumatorul final.

7. 2. Canale de distribuţie pentru produsele agroalimentare

Având in vedere diversitatea de produse supuse distribuţiei este foarte

important a se stabili o strategie optimă de distribuţie a produselor. Această

97
strategie vizează atât proiectarea unor canale de distribuţie, care să
contribuie la satisfacerea cerinţelor consumatorilor în momentul, cantitatea,
calitatea şi la locul dorit de către aceştia, cât şi fundamentarea unei logistici
de distribuţie care să genereze cele mai mici costuri.
Canalele de distribuţie reprezintă itinerariul pe care producătorii
agroalimentari îl parcurg de la producător la consumatorul final. Un canal de
distribuţie are obligatoriu două verigi de bază: producătorul şi consumatorul
final.
Proiectarea canalelor de distribuţie trebuie să ţină cont de
caracteristicile, particularităţile produselor agroalimentare supuse distribuţiei
şi de cele 3 dimensiuni ale unui canal de distribuţie: lungimea, lăţimea şi
adâncimea canalului de distribuţie.
În cadrul produselor agroalimentare dimensiunea canalelor de
distribuţie se caracterizează prin următoarele trei dimensiuni:
a) lungimea canalului – reprezintă numărul de verigi prin care
produsele trec pentru a ajunge de la producător la cosumatorul
final. Această lungime a canalului este diferenţiată pe cele două
categorii de produse agroalimentare astfel:
- pentru produsele perisabile – sunt preferate canale directe sau
scurte.
- pentru produsele mai puţin perisabile – orientarea este către
canale scurte sau lungi.
b) lăţimea canalului – determinată de numărul de agenţi
economici care actionează la nivelul fiecărei verigi a canalului
de distribuţie. Pentru majoritatea produselor agroalimentare,
canalul de distribuţie se caracterizează printr-o lăţime excesivă
spre cele două extreme ale canalului.

98
 X P1 X C1
XI
X P2 X C2
X
X X C3
X I n-1
X Pn X Cn
c) adâncimea canalului – locul de “apropiere” al produselor
agroalimentare faţă de consumatorul final.
Canalele de distribuţie pretabile produselor agroalimentare sunt
următoarele:
1. Canalul direct : PRODUCĂTOR – COSUMATOR FINAL
Este specific produselor agroalimentare care sunt vândute prin
magazinele proprii ale entităţii producătoare. Se practică aceste gen de canal
pentru produsele alimentare gen: carne şi preparate din carne, lapte şi
preparate din lapte, peşte şi preparate din peşte.
Acest tip de canal este practicat de către micii producători de legume şi
fructe care practică aşa numitul “comerţ la tarabă”, fiind un comerţ
dezorganizat şi neigienic, având toate defectele unui canal de distribuţie.
Distribuţia directă constituie forma de distribuţie clasică practicată
în cea mai mare parte de producătorii particulari. Este o variantă de
distribuţie care presupune transportul produselor către magazinele proprii de
desfacere sau către piaţa de desfacere, prima variantă determină cele mai
mici preţuri pe piaţă, iar cea de-a doua duce în cele mai dese cazuri la
ineficienţă economică, deoarece cantităţile transportate sunt mici, protecţia
contra perisabilităţii inexistentă, iar comerţul este neigienic.

99
 Avantajul acestei forme de comerţ constă în aceea că produsul poate fi
urmărit pe întreaga lui filieră la care se adaugă faptul că datorită preţurilor
mici practicate produsele agroalimentare se vând într-o perioadă scurtă de
timp, eliminându-se pericolul perisabilităţii.
Principalul dezavantaj este că aria de acoperire a pieţei este destul de
restrânsă, unităţile agroalimentare, în marea lor majoritate private nu reuşesc
să-şi înfiinţeze magazine de desfacere pe o rază suficient de mare.
În acest fel riscul nerealizării întregii producţii creşte, de aceea se
apelează la comerţul prin magazine de vânzare ale altor unităţi economice.
2. Canalul scurt : PRODUCĂTOR – INTERMEDIAR –
INTERMEDIAR – CONSUMATOR.( unul sau doi intermediari ).
Reprezintă canalul prin care sunt vândute majoritatea produselor
agroalimentare.Este specific unităţilor agroalimentare care produc cantităţi
mari de produse. Reprezintă canalul care are ca prim intermediar angrosistul
iar cel de-al doilea intermediarul, magazinele de vânzare cu amănuntul ale
altor unităţi economice. În cazul marilor producători de produse
agroalimentare ( ALDIS, DORNA, CRIS-TIM ) care au posibilităţi de
transport, produsele sunt vândute în proporţie majoritară printr-un canal cu
un singur intermediar ( magazinele de vânzare cu amănuntul ale altor agenţi
economici ).
Comercializarea produselor alimentare prin intermediari este justificată
mai ales pentru unităţile de dimensiuni mijlocii şi mari pentru ca acestea să-
şi vândă întreaga producţie.
Ca principal dezavantaj al acestei forme este faptul că producătorul mai
mic are controlul asupra vânzărilor, iar datorită preţurilor mari apare şi
riscul necomercializării produsului în totalitate (nerecuperarea banilor la
timp).

100
 3. Canalul lung : PRODUCĂTOR – INTERMEDIAR –
INTERMEDIAR – INTERMEDIAR - ...... - CONSUMATOR ( având
cel puţin 2 intermediari ).
Este specific produselor agroalimentare cu termen de valabilitate mai
mare, respectiv produselor agroalimentare provenite din import. Se practică
de către unităţile agroalimentare care se adresează pieţei naţionale sau pieţei
externe.
4. Distribuţia prin pieţele de gros – pretabile legumelor, fructelor şi
altor produse perisabile. Acest sistem reprezintă o formă specifică de canal
lung, menit să contribuie la omogenizarea producţiei din punct de vedere
calitativ.

7.3. Logistica de distribuţie a produselor agroalimentare

Logistica de distribuţie a produselor agroalimentare prezintă o serie de

patrticularităţi care derivă din particularităţile pe care le are piaţa produselor
agroalimentare.
Piaţa produselor alimentare reprezintă o piaţă care a fost liberalizată în
totalitate începând cu anul 1997, atunci când de fapt a avut loc liberalizarea
preţurilor principalelor produse alimentare (pâine, lapte, carne, ulei, zahăr)
cu excepţia legumelor şi fructelor care a fost prima piaţă a produselor
agroalimentare liberalizată (încă din 1990) şi care a reuşit să devină, în
timp, piaţa care funcţionează după principiile economiei de piaţă.

101
 Piaţa produselor alimentare se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
1. Caracterul sezonier al ofertei cumulat cu caracterul continuu al cererii
de produse agroalimentare ridică o serie de probleme cu privire la
asigurarea continuităţii ofertei în cantităţi şi calităţi omogene.
2. Piaţa produselor agroalimentare s-a caracterizat şi se caracterizează, în
continuare, prin intervenţia statului pe de-o parte pentru susţinerea
achiziţiilor de inputuri, iar pe de altă parte pentru susţinerea preţurilor
de vânzare;
3. Piaţa produselor agroalimentare este o piaţă imperfectă sau parţial
perfectă, dintre cele cinci trăsături ale economiei de piaţă perfecte
aceasta îndeplinind trei şi anume:
- atomicitatea cererii şi ofertei;
- intrarea şi ieşirea liberă pe / de pe piaţă;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
4. Piaţa produselor agroalimentare se caracterizează printr-o gamă foarte
variată de produse ceea ce dă posibilitatea consumatorilor de a alege
dintr-o gamă variată de produse şi chiar produse similare. Totodată,
producătorii de produse agrolaimentare care realizează şi
comercializează pe piaţă produse în cantităţi mari se confruntă cu o
serie de probleme legate de aducerea produselor cât mai aproape de
consumatori (legate de distribuţie).
5. Produsele agroalimentare se caracterizează, chiar în cadrul aceleiaşi
grupe de produse, prin sezonalitate producerii şi vânzării produselor (
mai ales ale celor perisabile).
De exemplu, în cazul legumelor şi fructelor întâlnim gruparea
produselor în următoarele categorii :

102
 a) produse cu sezonalitate respectiv perisabilitate foarte mare: căpşuni,
cireşe, zmeură, vişine, caise, piersici;
b) produse cu grade de sezonalitate medie ce sunt dependente de
asigurarea unei producţii eşalonate.
Exemplu: tomate timpuri şi târzii: de seră, solar;
struguri – recoltare iulie – octombrie.
c) produse cu sezonalitate de consum scăzută: mere, cartofi, nuci etc;
Gradul ridicat de perisabilitate determină păstrarea aspectului comercial
pe o perioadă limitată de timp, de aceea este necesar ca produsele
agroalimenatre ce se încadrează în această categorie să fie orientat către
piaţa consumatorilor finali într-o perioadă de timp relativ scurtă (2 – 3 zile).
6. O altă particularitate este aceea că produsele agroalimentare pot avea
destinaţii diferite şi anume: consum proaspăt; depozitare; industrializare;
export.
Această particularitate face necesar să se aplice (practice) canale de
distribuţie diferite, care implică costuri de distribuţie diferite şi posibilitatea
de a controla produsele pe perioada distribuţiei. De asemenea, veniturile
realizate de producătorul agricol sunt dependente de aceste destinaţii şi de
canalele de distribuţie utilizate.
7. O particularitate a comercializării producţiei agricole, în România este
faptul că în paralel există o piaţă ţărănească (care este considerată o piaţă
neloială) cu piaţa societăţilor comerciale, agenţilor economici, care prin
tratamentul discriminatoriu creat datorită plăţilor efectuate la Bugetul de Stat
(TVA, impozitul pe salarii), determină existenţa concurenţei neloiale .
Toate aceste particularităţi sunt luate în calcul de către producătorii şi
distribuitorii de produse agricole pentru stabilirea unei politici de marketing
realiste menite să contribuie la revigorarea sectorului agroalimentar. Aceasta

103
cu atât mai mult cu cât majoritatea particularităţilor pieţei produselor
agroalimentare influenţează activitatea agenţilor economici pe întreaga
filieră şi anume:
- asigurarea cu resursele materiale;
- producţia
- distribuţia produselor agroalimentare,
iar cunoaşterea şi anticiparea mediului economic în care îşi desfăşoară
activitatea reprezintă un obiectiv de bază al tuturor producătorilor agricoli
care acţionează în economia de piaţă.
Logistica de distribuţie reprezintă ansamblul operaţiunilor care
contribuie la transferul produselor de la producător la consumatorul final.
Principalele activităţi sunt urătoarele:
- transportul
- stocarea
- depozitarea
- manipularea fizică
- fluxul informaţional.
TRANSPORTUL produselor agroalimentare se poate realiza prin
următoarele forme:
1. Transport rutier – specific produselor agroalimentare ( mai ales )
destinate pieţei interne. Având in vedere gradul mare de perisabilitate
a produselor agroalimentare, acestea se pretează la transportul rutier,
motiv pentru care peste 90% din produse sunt transportate,
comercializate prin acestă formă.
2. Transportul feroviar – pretabil cerealelor şi altor produse neperisabile
care sunt distribuite în cantităţi vagonabile (mari). Practicarea acestei

104
 forme este condiţionată de gradul de apropiere de calea ferată atât a
vanzătorilor, cât şi a beneficiarilor.
3. Transportul pe apă – este practicabil cu succes în cazul României pe
fluviul Dunăre ( pentru piaţa internă ) şi pe Marea Neagră ( pentru
export ). Este preferabil transportul mixt ( de persoane şi produse ).
4. Transportul aerian – care deţine ponderi nesemnificative în total,
pentru produsele agroalimentare destinate pieţei; se practică cu
succes pentru transportul florilor. Se preferă transportul mixt
( persoane şi produse ).
STOCAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop
gestionarea eficientă a stocurilor prin fundamentarea stocurilor optime,
asigurarea recepţiei cantitative şi calitative, prin dimensionarea partizilor
( cantităţilor ) de produse ce urmează a fi livrate, asigurarea stocurilor de
rezervă, a celor sezoniere şi a celor în pregătire.
Utilizează metode performante de gestionare a stocurilor, vizează
realizarea celui mai mic cost de stocare pe unitatea de produs.
DEPOZITAREA – produselor agroalimentare se află în strânsă
legătură cu activitatea de stocare şi are ca principală particularitate
asigurarea condiţiilor de microclimat, capabile să menţină, să păstreze
cantitatea şi calitatea produselor.
Depozitele se împart în mai multe categorii ( în funcţie de gradul de
perisabilitate a produselor):
a) magazii simple – fără investiţii specifice în asigurarea climatului
( pretabile pentru podusele care pot fi depozitate pentru o perioadă de
timp ).
b) Silozurile – pretabile pentru cereale
c) Depozitele cu ventilaţie mecanică

105
 d) Depozitele frigorifice
MANIPULAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop
creşterea productivităţii muncii în această activitate, prin utilizarea unor
mijloace mecanice de manipulare. Aceasta se poate înregistra în condiţiile în
care funcţia ambalajului ( principală ) devine cea de uşurare a activităţii de
manipulare ( igienizare a produselor ).
FLUXUL INFORMAŢIONAL – reprezintă poate cel mai important
element al logisticii de distribuţie deoarece este util tuturor participanţilor la
filiera de produse agroalimentare astfel:
a) Producătorul agroalimentar - printr-o informare corectă şi la timp
reperează foarte uşor pieţele profitabile şi îşi orientează producţia
către acele pieţe profitabile.
b) Cosumatorii - printr-o informare corectă pot să-şi asigure maximum
de utilitate cu veniturile de care dispun.
c) Producătorii de ambalaje - ştiu care este cerinţa de astfel de produse şi
îşi adaptează producţia la cerere.
d) Transportatorii / unităţile de transport – îşi programează structura
“parcului auto” şi aleg rutele optime de transport.
e) Ministerul Transporturilor – îşi fundamentează politica privind
infrastructura rurală şî regională.
f) Guvernul – îşi programează politica de piaţă ( marketing ) a
produselor agroalimentare etc.
Este cunoscut faptul că înfiinţarea şi întreţinerea unui sistem
informatizat pentru pieţele agroalimentare implică investiţii enorm de mari,
care nu pot fi susţinute de către sectorul privat. De aceea constituirea şi
întreţinerea sistemului informatic cade în sarcina sectorului public.

106
107