ANALIZA CONFLICTELOR

1.1.Conceptul de ,,conflict”

În societatea contemporană, starea de normalitate se caracterizează prin respectarea unui

sistem complex de principii, norme şi valori care vizează relaţii de la diverse nivele:
- de la cele specifice raporturilor între indivizi şi între grupuri (între prieteni, membrii
unei familii, membrii unui departament etc.),
- la cele de nivel organizaţional (între sindicate şi patronat, între salariaţi şi reprezentanţii
sindicali etc.) sau
- la cele de nivel macrosocial (între grupări sau partide politice, între o confederaţie
sindicală şi guvern sau între diverse state).
Tulburarea stării de normalitate în cadrul oricăruia dintre cele trei nivele survine atunci
când membrii comunităţii au viziuni diferite asupra principiilor, normelor şi valorilor. În
consecinţă, între aceştia se produce o stare tensionată, care afectează funcţionarea corectă a
mecanismului de relaţii sociale. Astfel, putem defini conceptul de conflict atunci când valorile
unui sistem determinat sunt perturbate, generând numeroase contradicţii.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul de conflict reprezintă
neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; ceartă; discuţie (violentă).
Ca termen, conflictul derivă din latinescul ,,conflictus", care înseamnă "a ţine împreună
cu forţa".
De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe definiţii ale conflictului, care scot în
evidenţă opoziţia de scopuri şi interese a părţilor implicate în conflict. Astfel, conflictul a fost
perceput ca:
- opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state,
cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale contrare, cu efecte distructive asupra
relaţiilor sociale;
- situaţie de competiţie între cel puţin două părţi, în care fiecare parte doreşte să ocupe o
poziţie care contravine scopurilor celeilalte;
- fenomen social contextual alcătuit din procese competitive şi de cooperare, în care
finalitatea este determinată de raportul dintre acestea;
- problemă reciprocă, rezultată din interese contrarii, dar interdependente, care ar putea fi
soluţionată printr-o orientare a părţilor, mai degrabă cooperantă, decât competitivă;
- confruntare, coliziune violentă, luptă, război, stare tensională în plan mental sau
emoţional;
- relaţie de interdependenţă dintre doi subiecţi, devenită incompatibilă din cauza
diferenţelor de percepţie sau a resurselor limitate;
Dicţionarul american Webster’s New World College Dictionary, Ediţia a patra, include o
definiţie detaliată şi complexă a cuvântului „conflict”:
  a se lupta, a se război, a se bate;
 a fi antagonic, incompatibil cu, a fi în contradicţie, în dezacord cu, în opoziţie cu, a se
ciocni;
 tulburare emoţională rezultată din confruntarea între impulsuri potrivnice sau din
incapacitatea persoanei de a-şi supune pornirile unor considerente pragmatice ori morale;
 orice confruntare, ceartă, dispută sau diferend verbal intens; bătălie, luptă pentru
existenţă, amicală sau duşmănoasă, sau pentru supremaţie, duel al inteligenţelor.
Din accepţiunile prezentate, se desprinde esenţa conflictului, care presupune existenţa a
două sau mai multe “părţi”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunităţi), a unor nevoi, scopuri,
valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părţi sau unor părţi)
diferite sau incompatibile reciproc şi prezenţa unor stări tensionate (anterioare, concomitente
sau posterioare conflictului).
De aceea, în susţinerea anumitor idei, interese, oamenii declanşeză conflicte. Acestea ţin
de atitudinea persoanei faţă de evenimentele şi situaţiile de viaţă, sunt în mod direct legate de
comunicare, barierele în comunicare şi abilităţile de comunicare eficientă. De asemenea,
rezolvarea conflictelor implică ample procese ale gândirii şi creativităţii.

1.1.1. Tipuri de conflicte

În literatura de specialitate, se disting mai multe perspective în abordarea conflictelor,

dintre care cele mai importante sunt: perspectiva tradiţionalistă, perspectiva relaţiilor umane şi
perspectiva interacţionistă.
Perspectiva tradiţionalistă are în vedere viziunea iniţială asupra conflictului, conform
căreia toate conflictele sunt rele. Conflictul este considerat un aspect negativ şi este asociat în
mod obişnuit cu termeni ca violenţă, distrugere şi iraţionalitate. Această perspectivă solicită
schimbări ale realităţii care a generat conflictele.
Perspectiva relaţiilor umane susţine că aceste conflicte sunt fireşti pentru toate
organizaţiile şi grupurile. Având în vedere caracterul inevitabil al conflictelor, şcoala relaţiilor
umane sugerează acceptarea conflictelor. Susţinătorii acestei perspective încearcă să scoată în
evidenţă necesitatea de a trata conflictul în mod raţional.
Perspectiva interacţionistă abordează conflictul din prisma efectelor sale benefice,
pornind de la ipoteza că un grup paşnic, armonios şi cooperant riscă sa devina static, apatic şi să
nu răspundă nevoii de schimbare, inovaţie şi îmbunătăţire. Pin urmare, menţinerea unui anumit
nivel al conflictului este necesară pentru păstrarea dinamismului, creativităţii şi autocriticii
grupului.
Ţinând cont de varietatea situaţiilor în care pot surveni conflictele şi de modul de
manifestare a acestora, conflictele au fost clasificate după mai multe criterii.

1. După nivelul la care se manifestă, conflictele pot fi:

  Conflicte intrapersonale apar la nivelul personalităţii unui individ ca expresie a unor
exigenţe interioare care se referă la dorinţe şi scopuri opuse care nu pot fi conciliate. Acestea
sunt numite, de obicei, conflicte psihice. Conflictele pot fi manifeste sau latente.
 Conflicte interpersonale apar între doi sau mai mulţi indivizi între care s-au stabilit
anumite relaţii. Ele pot fi conflicte între colegii de muncă, între şefi şi subordonaţi, între prieteni,
între părinţi şi copii, între soţi etc.
 Conflicte intragrupale apar în interiorul unui grup, care poate fi: clasa de elevi,
colectivul de muncă, facţiunile unui partid politic etc.
 Conflicte intergrupale pot apărea între grupări rasiale, etnice, politice sau între
grupurile funcţionale ale unei organizaţii.
 Conflicte între organizaţii;
 Conflicte internaţionale apar între naţiuni, state, corporaţii sau organizaţii
internaţionale.

2. După gradul de percepţie, conflictele pot fi:

 Conflicte reale există şi indivizii le percep ca atare.
 Conflicte latente există, dar nu sunt percepute.
 Conflicte false nu există, dar sunt percepute. Conflictele inexistente nici nu există, nici
nu sunt percepute.

3. După criteriul intensităţii, conflictele pot fi:

 Conflictul superficial se caracterizează printr-o intensitate redusă, poate fi rezolvat şi
fără implicarea specialiştilor în soluţionarea conflictelor şi prezintă urmtăoarele trăsături:
- este controlabil;
- nu angrenează resurse consistente;
- nu afectează puternic părţile în conflict;
- nu antrenează consecinţe de o gravitate ridicată;
- se poate soluţiona rapid.
De exemplu: o dispută verbală între doi soţi în primele zile de căsătorie, de care nu are
cunoştinţă nicio altă persoană, fără episoade anterioare şi fără ca pe aceştia să îi afecteze în mod
deosebit, conştientizată şi asumată de soţi, în care este inexistentă dorinţa de întreţinere a
conflictului
 Conflictul moderat poate fi rezolvat cu sau fără implicarea specialiştilor în soluţionarea
conflictelor, efortul alocat soluţionării fiind mai redus decât în cazul conflictelor profunde. Poate
fi soluţionat şi fără implicarea unei terţe persoane, prin conlucrarea părţilor implicate. Este cel
mai frecvent tip de conflict, recomandându-se medierea ca modalitate de soluţionare. Dacă este
ignorat, poate degenera într-un conflict profund.
De exemplu: disputele dintre părinţi materializate cu introducerea acţiunii de divorţ şi
afectarea copiilor minori.
  Conflictul profund poate fi soluţionat prin implicarea unor terţi neutri, specialişti în
rezolvarea conflictelor, efortul alocat soluţionării fiind considerabil. Fără implicarea unor
specialişti, soluţionarea devine dificilă sau imposibilă. Acest tip de conflict se caracterizează prin
următoarele aspecte:
- este incontrolabil sau tinde să devină incontrolabil;
- este complex, implicând o multitudine de factori;
- angrenează resurse consistente;
- afectează puternic părţile în conflict;
- antrenează consecinţe de o gravitate sporită;
- soluţionarea sa este de durată (atunci când este posibilă)
De exemplu: un conflict de notorietate dintre două bande rivale care numără zeci de
membri, cu o vechime de câţiva ani, în care familiile tuturor au de suferit datorită insecurităţii,
represiunilor şi expunerii la stres, cu o istorie bogată a confruntărilor, dar fără nicio încercare de
soluţionare, în care mulţi membri au fost mutilaţi sau ucişi, iar toţi ceilalţi doresc continuarea
până la eliminarea tuturor adversarilor, cu angrenarea unor sume consistente de bani.1

În funcţie de intensitate, conflictul cuprinde mai multe etape:

 Disconfortul este forma cea mai uşoară a conflictului. Individul are sentimentul că
anumite aspecte nu sunt aşa cum şi-ar dori, dar nu poate indica precis ce anume. Un rol
important în conştientizarea stării de disconfort îl are intuiţia persoanei.
 Incidentul se referă la fapte cu caracter minor care irită sau întristează individul pentru
o perioadă de timp, după care este uitat. Un incident este, în sine, o problemă simplă, dar dacă
este prost perceput, poate fi escaladat.
 Neînţelegerea se produce, de regulă, din cauza unei comunicări defectuoase, care
conduce la apariţia unei discrepanţe între sensul transmis şi cel receptat. Fiecare îl vede pe
celălalt răspunzător de alterarea comunicării. Uneori, neînţelegerea survine, pentru că situaţia
provoacă irascibilitate unei persoane.
 Tensiunea distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape toate acţiunile
acesteia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe. Sentimentele se înrăutăţesc, iar
relaţia devine o sursă de stres şi îngrijorare.
 Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului. Este o perioadă de tensiune, de
tulburare, comportamentul scapă de sub controlul raţional şi, uneori, se săvârşesc acte
necugetate. Indiciul crizei sunt actele de violenţă verbală sau fizică.

4. După efectele pe care le generează, conflictele pot fi:

 Conflictele distructive sunt conflictele în care resursele personale şi organizaţionale se
consumă în condiţii de ostilitate, fără beneficii mari, existând o permanentă stare de

1
Zeno Şuştac, Claudiu Ignat, Ghid de Negociere, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, p.20
nemulţumire. Asemenea conflicte pot avea ca urmări destrămarea organizaţiilor, pierderea unor
membri, acte de violenţă etc.
 Conflictele benefice există atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi
corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige în creativitate şi
eficienţă. Conflictele benefice stau la baza procesului schimbării şi presupun existenţa unei
soluţii acceptabile pentru toate părţile implicate. În cadrul unor asemenea conflicte, părţile sunt
capabile să comunice corect şi să stea la masa tratativelor.

5.Din punct de vedere al esenţei lor, conflictele pot fi:

 Conflictele esenţiale (de substanţă) sunt determinate de existenţa unor obiective
diferite- fie că individul are obiective diferite de ale grupului din care face parte, fie că
diferenţele apar între obiectivele a doi sau mai mulţi indivizi/grupuri. Acest tip de conflicte se
manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind să îşi satisfacă nevoile individuale
folosindu-se de grup. Cu cât obiectivele sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui
asemenea conflict cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor presupune
competiţie bazată pe standarde de performanţă, caz în care conflictul este o sursă de progres.
 Conflictele afective sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul relaţiilor
interindividuale.
 Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) reprezintă, în general, efectul
comportamentelor duplicitare şi al lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar, în general, între
grupuri şi sunt rezultatul practicilor folosite în politică. Spre exemplu, un pseudoconflict poate fi
“lansat” atunci când două grupuri între care există interese comune ar aduce prejudicii grupului
dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar continua colaborarea. Pentru reuşita acestei
strategii, de regulă conflictele sunt mediatizate puternic.

1.1.2. Răspunsuri în conflict

Conflictul reprezintă o stare frecventă a relaţiilor interumane, apreciată a fi pozitivă sau

negativă, în funcţie de rezultatele sau răspunsurile acestuia.

În consecinţă, pot exista răspunsuri pozitive, caracterizate prin următoarele trăsături:

- sunt surse ale evoluţiei, progresului, schimbării, dezvoltării;
- contribuie la acumularea de experienţă la nivel personal şi de grup;
- pot constitui baza procesului de învăţare experenţială şi didactică;
- pot stimula interesul şi curiozitatea;
- pot dezvolta încrederea şi stima de sine;
- pot dezvolta nivelul de coeziune şi identitatea de grup;
- pot dezvolta cunoaşterea în diferite planuri: social, politic, educaţional, tehnic şi
tehnologic;
- pot redimensiona şi reorganiza relaţiile interpersonale, interinstituţionale;
 - pot conduce la eficientizarea unor activităţi;
- pot produce schimbări de paradigme;
- pot genera inovaţii în sistemele de management la diferitele nivele.

Totodată, există şi răspunsuri negative, evidenţiate prin următoarele aspecte:

- au rol distructiv, generator de regres, de pierderi, de violenţă;
- produc emoţii şi sentimente negative: furie, teama, suferinţă şi agresiune, resentimente,
tristeţe, stres, singurătate;
- afectează starea de sănătate fizică şi mentală;
- produc confuzie a gândurilor şi sentimentelor proprii;
- pot distruge coeziunea şi identitatea grupului;
- pot distruge sau altera relaţii sociale;
- pot determina întreruperea activităţilor aflate în curs, neîndeplinirea îndatoririlor
asumate, nerezolvarea problemelor;
- generează pierderi de resurse materiale, financiare, energie, timp;
- limitează autocunoaşterea şi dezvoltarea personală a individului;
- pot avea drept urmare privarea de libertate, în cazul nerespectării normelor legale;
- pot produce pagube materiale, morale;
- pot determina pierderi de vieţi omeneşti.
Faptul că un conflict poate avea atât rezultate pozitive cât şi negative este strâns legat de
motivele care stau la baza acestuia. Identificarea cauzelor este importantă, întrucât aceasta
furnizează informaţii cu privire la prevenirea şi gestionarea eficientă a conflictului.

1.2.ELEMENTE DE DINAMICĂ A CONFLICTELOR

1.2.1. Motive de apariţie a conflictelor

În contextul relaţiilor sociale, conflictele pot să apară atât între părţi cu interese contrare, cât şi
între părţi care urmăresc atingerea aceluiaşi obiectiv, dar prin mijloace diferite.
La originea conflictelor stau tensiuni acumulate şi concretizate în apariţia de probleme.
 Probleme generate de nevoile umane apar atunci când nu sunt satisfăcute:
- nevoi fiziologice vitale – hrană, apă, adăpost, odihnă;
- nevoi de siguranţă şi protecţie – securitate, protecţie împotriva pericolelor, stabilitate;
- nevoi de tip social – acceptare în mediul social, respectul de sine, nevoia de integrare
într-un colectiv;
- nevoi de recunoaştere – respect, apreciere, statut social recunoscut;
- nevoi de autorealizare personală – evidenţierea propriului potenţial, conştiinţa propriei
valori umane şi profesionale.
 Raportat la nevoile umane, Abraham Maslow a elaborat teoria ierarhizării nevoilor
umane, reprezentată grafic prin imaginea unei piramide, cunoscute şi sub denumirea de
,,piramida lui Maslow”. Având o abordare umanistă, Maslow observă că fiinţele umane nu sunt
influenţate numai de forţe mecanice, ci, mai ales, de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive
necunoscute. Astfel, el susţine că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute ṣi
că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea
ajunge la cele superioare.
Nevoile de bază, cele de pe primul
nivel, sunt cele mai puternice şi au fost
aşezate la baza piramidei. Cu cât o nevoie
urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai
slabă şi specifică individului respectiv. Se
observă astfel că nevoile primare sunt
comune atât oamenilor, cât şi animalelor.
Ele includ necesităţile fiziologice (cum ar
fi cele biologice- hrana, apa, aerul, igiena
etc.), somnul şi o temperatură relativ
constantă a corpului.
Odată satisfăcute nevoile de pe
primul nivel, individul se poate concentra
pe nevoile de pe al doilea nivel, nevoile de
siguranţă. Acestea au de-a face cu
stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de integritatea fizică, cum
ar fi securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă motivează unii indivizi să
devină religioşi, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă printr-un loc
paradisiac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii
Nevoile de pe cel de-al treilea nivel sunt cele de iubire şi de apartenenţă. La acest nivel,
se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup sau de implicare într-o relaţie
sentimentală.
Nevoile de la nivelul patru, nevoile de stimă, cuprind atât recunoaşterea venită din partea
altor indivizi (care conduc la sentimente de putere, prestigiu, acceptare etc.), cât şi respectul de
sine, care creează sentimentul de încredere, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă
conduce la descurajare, şi, pe termen lung, la complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de
acest fel (de exemplu, nevoia pentru admiraţie) are la bază nesatisfacerea unor nevoi care stau în
vârful piramidei, cele de autorealizare.
Nevoile de pe ultimul nivel, nevoile de autorealizare vin din plăcerea instinctivă a
omului de a fructifica la maximum capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun.
Maslow susţine că oamenii care au atins starea de autorealizare intră adesea într-o stare de
transcendenţă, în care devin conştienţi nu doar de potenţialul lor personal, ci şi de întreg
potenţialul speciei umane.
  Probleme de relaţionare apar ca urmare a personalităţilor diferite ale indivizilor şi a
existenţei de stereotipuri şi prejudecăţi. Tensiunile sunt generate de interpretarea diferită a
comportamentelor umane şi de implicarea afectivă în anumite contestări făcute.
Comportamentele contestate pot fi:
- negative (considerate astfel de opinia publică);
- pozitive (acceptate astfel de societate, dar cu un mesaj interpretat în mod negativ de
anumite părţi implicate);
- agresive (fie ca atitudine dominantă, fie ca manifestare ocazională);
- de încălcare a regulilor scrise sau nescrise;
- de lezare a stimei de sine (deseori, conflictele dintre oameni au la bază conflictele
interioare).

 Probleme generate de diferenţele de valori apar din cauza deosebirilor dintre

perspectiva proprie şi a celorlalţi indivizi asupra binelui şi a răului, asupra semnificaţiei şi a
valorii atribuite lucrurilor, situaţiilor, persoanelor sau atitudinilor şi au ca sursă:
- modalitatea diferită de a face lucrurile, de a trăi viaţa;
- schimbarea regulilor, a normelor, a stilului de viaţă, a partenerului, a înfăţişării;
- comportamente pozitive în sine, ca valori umane generale, dar atipice, neobişnuite într-
un context determinat;
- comportamente neadecvate situaţiei;
- nerespectarea regulilor scrise sau nescrise, a normelor sociale (standarde sau
comportamente comune, general acceptate);
- diferenţele de cultură, ideologice, religie etc.

 Probleme generate de diferenţe de tip informaţional pot să apară în următoarele situaţii:

- lipsa de informaţii;
- utilizare unor date imprecise;
- interpretarea în maniere diferite a informaţiilor;
- evaluarea în mod diferit a semnificaţiei informaţiilor;
- existenţa comunicării subterane (de exemplu, mesajul transmis de un lider informal
grupului).

 Probleme generate de absenţa sau de calitatea scăzută a comunicării se manifestă în

situaţiile în care:
- individul nu comunică, acumulează tensiune şi reacţionează într-un moment, la un
nivel şi într-o manieră neaşteptate;
- comunicarea defectuoasă între partenerii de dialog.

 Probleme de tip structural se manifestă prin:

 - dezechilibre ale nivelelor de putere, de autoritate, de statut sau de prestigiu;
- distribuţie, control sau deţinere inegală a resurselor;
- factori geografici, fizici sau de mediu ce îngreunează sau împiedică cooperarea;
- refuz de cooperare;
- factori situaţionali care impun o anumită conduită.

1.3.2. Managementul conflictului

Managementul conflictului este o activitate complexă care are în vedere gestionarea unei
dispute în vederea atingerii unor obiective formulate de entitatea care realizează activitatea şi/sau
de alte părţi interesate (de exemplu, dezescaladarea conflictului, soluţionarea sa etc.).

 Tipuri de activităţi de management al conflictului

În funcţie de rolul jucat de părţi în cadrul procesului, managementul poate fi de tip:
- asistare - cea de - a treia parte realizează activităţi specifice prin colaborarea
permanentă cu părţile implicate sau/şi afectate de conflict (rol activ);
- intervenţie - cea de - a treia parte realizează activităţi specifice, fără colaborarea părţilor
implicate sau/şi afectate de conflict (rol pasiv).

 Strategii de soluţionare a conflictelor

 Strategii bazate pe putere sunt cele mai vechi şi mai des folosite proceduri, în care
partea cea mai puternică determină finalitatea conflictului, folosind mijloace şi metode agresive,
fizice şi psihice.
Ex.: strategie de tip pierdere-pierdere sau câştig-pierdere.
 Strategii bazate pe drept – sunt proceduri şi procese bazate pe drept scris sau cutumiar,
norme şi valori (rezolvarea conflictelor în instanţele de judecată, instanţe de arbitraj etc.).
Ex. strategie de tip pierdere-pierdere sau câştig-pierdere.
 Strategii bazate pe interes - sunt proceduri şi procese care urmăresc reconcilierea,
echilibrul şi optimizarea relaţiilor dintre părţi, bazate pe nevoi, interese, opţiuni.
Ex.: strategie tip câştig-câştig.

 Poziţii. Interese. Nevoi.

 Poziţie - ansamblu de cereri ale fiecărei părţi (coincid cu soluţiile prezentate iniţial de
părţi în legătură cu rezolvarea conflictului);
 Interes - obiectiv de atins, răspunzând unor valori şi priorităţi de importanţă pentru
partea care le formulează;
  Nevoi – necesităţi fizice şi psihice ale individului care trebuie realizate în scopul
menţinerii unui echilibru adecvat.

 Stiluri de management al conflictului

1. Retragerea sau renunţarea (pierdere – câştig relativ) – situaţia în care una dintre părţi
renunţă în favoarea celeilalte. Indivizii care adoptă această soluţie se retrag din conflict, amână
asumarea responsabilităţilor, ignoră situaţiile şi persoanele şi este caracteristică celor lipsiţi de
încredere în ei înşişi.
2. Evitarea (pierdere - pierdere) - situaţia în care cel puţin una dintre părţi neagă existenţa
sau importanţa conflictului. Conflictul însă nu dispare, rămâne în stare latentă şi poate reizbucni
cu o intensitate mult mai mare, dacă situaţia care a generat conflictul este deosebit de importantă
pentru părţi.
3. Colaborarea (câştig – câştig) - situaţia în care sunt supraevaluate relaţiile
interpersonale şi sunt neglijate aspectele „tehnice” ale acestora. Se acordă egală atenţie
intereselor şi nevoilor. Toate părţile câştigă prin eforturi comune, astfel încât soluţia va fi mai
durabilă, iar probabilitatea declanşării unor
4. Compromisul (câştig relativ) - situaţia concesiilor reciproce. Nici una dintre părţi nu
câştigă atât cât şi-a propus, dar nici nu pierde cât s-ar fi putut. Compromisul este o soluţie
superficială de împăcare a tuturor părţilor, care presupune sacrificarea convingerilor şi, uneori, a
raţionalităţii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci când părţile au puteri egale şi sunt
ferm hotărâte să-şi atingă scopurile în mod exclusiv.
5. Competiţia (relativ câştig – pierdere) - situaţia în care una dintre părţi câştigă în
detrimentul celeilalte. Sunt luate în considerare atât nevoia de rezultate, cât şi relaţiile cu părţile
implicate. Această strategie poate avea efecte întârziate: partea care pierde poate să nu suporte
eşecul, revenind în forţă după un timp. În plus, relaţiile dintre părţile implicate vor fi iremediabil
afectate, putând culmina cu refuzul oricărei cooperări ulterioare.

MEDIEREA

1.4.Definirea medierii

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu

ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. (Art.1 alin. (1) din
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi
completările ulterioare).
 Alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează că ,,Medierea se bazează pe încrederea pe care
părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine
pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi
durabile.”
Articolul 3 prevede că ,,Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate
persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţa politică, avere sau origine socială.“

 Domenii de aplicare
Materiile reglementate de Legea nr.192/2006 cu modificările şi completările ulterioare,
pentru care este prevăzută şi obligativitatea participării la şedinţa de informare cu privire la
procedura şi avantajele medierii sunt:
a) domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui
prejudiciu, ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării
clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in
contractele incheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi
prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
b) materia dreptului familiei, în situaţiile care vizează continuarea căsătoriei, partajul
bunurilor comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia
părinţilor la întreţinerea copiilor şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu
privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii;
c) domeniul litigiilor privind posesia, graniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în
orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
d) domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională,
respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevazută o alta
procedură;
e) litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor
individuale de muncă;
f) litigiile civile a caror valoare este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor în care s-a
pronuntat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare
la Registrul Comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg sa recurgă la procedurile prevăzute la
art. 1.013-1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 din Noul Cod de procedura civilă;
g) infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, dupa formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost
identificat, iar victima îşi exprimă consimţământul de a participa la şedinţa de informare
împreună cu făptuitorul; dacă victima refuză să participe împreună cu făptuitorul, şedinţa de
informare se desfăşoară separat.
Precizăm că în materiile sus enunţate legea prevede cu caracter imperativ parcurgerea
procedurii de informare asupra medierii. Nimic nu împedică părţile, apreciind avantajele
procedurii, să recurgă la mediere şi în alte litigii care nu sunt expres menţionate (ex. in litigiile
civile al căror obiect are o valoare mai mare de 50.000 lei sau în anumite infracţiuni, pentru
latura civilă a acestora).

Litigii ce nu pot face obiect al medierii

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la
statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin
convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
De exemplu, intră în această categorie acţiunile în reclamaţie de stat (cum este cea pentru
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), acţiunile în contestaţie de stat (de exemplu,
cea în contestarea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate, ori acţiunea în tăgăduirea
paternităţii copilului din căsătorie) şi acţiunile în modificare de stat (acţiunea de divorţ, acţiunea
în desfacerea adopţiei).

1.5. Principiile medierii

1. Auto-determinarea părţilor
Înţelegerea aparţine părţilor. Orice termen prevăzut de către această înţelegere trebuie să fie
propus şi acceptat de părţi.
Procesul de mediere are caracter voluntar, părţile participante la proces sunt libere să
decidă asupra deschiderii şi participării la procesul de mediere, asupra continuării sau închiderii
sale.
Părţile trebuie să poată să decidă în deplină cunoştinţă de cauză, părţile având dreptul de
a fi informate corect şi complet cu privire la procedura medierii, drepturile şi obligaţiile,
avantajele şi dezavantajele ce pot rezulta din utilizarea acestui tip de servicii.
Procesul de mediere are şi un caracter individual şi personal, părţile au dreptul de a-şi
defini propriile probleme, interese, nevoi şi condiţionări, să-şi construiască propriile soluţii şi să
decidă fără a fi influenţaţi de terţi.
Procesul de mediere are în centrul său părţile, care deţin un nivel ridicat de putere
referitor la desfăşurarea şi finalizarea acestuia.

2. Neutralitatea, Imparţialitatea si Echidistanţa din partea mediatorului

Neutralitatea presupune că mediatorul rămâne în afara conflictului dintre părţi, că nu se
implică în acest conflict, decât în limitele permise de către regulile ce guvernează procedura.
Imparţialitatea mediatorului garantează faptul că mediatorul stă într-o poziţie de mijloc
faţă de părţi, că nu are interes ca o parte sau alta să câştige sau să fie favorizată în timpul
procedurii de mediere. O caracteristică a acestui principiu o reprezintă însăşi
conduita mediatorului care impune ca acesta să conducă procesul de mediere având o poziţie
echidistantă faţă de părţi. Este interzis ca mediatorul să favorizeze, prin cuvinte sau fapte, vreuna
dintre părţi. Pe parcursul procesului verifică în permanenţă ca nici o parte să nu fie dezavantajată
sau să simtă că este dezavantajată în timpul medierii, evitând cu atenţie orice formă de
manipulare, intimidare sau ameninţare. Este foarte important să nu preexiste nici o relaţie
personală sau profesională între mediator şi una dintre părţi.
Totdată, acest principiu consacră dreptul părţilor de a fi asistate în cadrul procesului de
mediere in conditiile în care este interzis să existe un anumit privilegiu alocat uneia dintre părţi
in detrimentul celorlalte şi toti participanţii la proces trebuie să beneficieze de tratament egal,
echilibrat, nediscriminatoriu.
Confidenţialitatea
Atât mediatorul, cât şi părţile prezente la proces, precum şi persoanele care le asistă, se
obligă să păstreze caracterul confidenţial al tuturor aspectelor discutate pe parcursul procesului
de mediere. Principiul garantează păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor încredinţate de
părţi în cadrul procesului. Mediatorul este obligat să stabilească împreună cu părţile limitele de
confidenţialitate şi să le informeze în situaţia în care există norme cu caracter obligatoriu care le
limitează.
Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat
cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale mediatorul poate fi audiat ca martor
numai în cazul în care are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi dacă este cazul, a
celorlalte persoane interesate. Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu
privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel
caz. În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura
activitatea de mediere în cauza respectivă (Art. 37 din Legea nr.192/2006 cu modificările şi
completările ulterioare).
Garantând confidenţialitatea, mediatorul respectă viaţa privată a părţilor şi menţine
încrederea acestora.
Prin urmare, păstrarea secretului profesional este recunoscută ca fiind o îndatorire
obligatorie si fundamentală a mediatorului. Aceasta obligaţie nu se stinge odată cu încheierea
medierii, ci este permanentă (Art. 32 din Legea nr.192/2006 cu modificările şi completările
ulterioare).
Deplina independenţă a mediatorilor
Acest principiu este de natură a garanta imparţialitatea, neutralitatea şi echidistanţa
mediatorilor faţă de cauză, părţile implicate, afectate sau interesate in disputa pe care o asistă.
Informarea prealabilă asupra procedurii de mediere
Părţile trebuie să cunoască principiile medierii, detalii despre procedură şi modul de
desfăşurare, înainte de semnarea contractului de mediere şi de începerea sesiunilor de mediere.
Informarea obligatorie privind procedura de mediere
Legea nr. 115/2012 prevede că, persoanele fizice sau persoanele juridice, sunt obligate să
participe la şedinţa de informare privind medierea, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa
instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de
familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de Legea 192/2006 cu
modificările şi completările ulterioare. Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată cu amendă
judiciară de la 100 lei la 1000 lei, conform art. 187 pct. 1 lit. f) din Noul Cod de Procedură civilă.
 Conform prevederilor OUG nr. 90/2012 şi a OUG nr. 4/2013, de la data de 01 august
2013, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire
de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior
introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat
de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materie prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f) din
Legea 192/2006.

1.6. Avantajele şi dezavantajele medierii

1. Avantajele medierii pentru părţi sunt multiple, dintre care mai importante sunt
următoarele:
 La mediere, timpul de rezolvare a conflictului este cu mult redus, iar procedura este
simplă. Astfel, economia de timp poate duce şi la o economie de natură pecuniară.
 Părţile stabilesc data şi ora procesului de mediere. În instanţă, termenele de judecată
sunt impuse şi nu ţin cont de programul părţilor. Şedinţa de mediere poate fi reprogramată la fel
de uşor ca orice alt tip de întâlnire.
 Nu există limită de timp pentru şedinţa de mediere. Sesiunile de mediere se pot finaliza
şi cu înţelegeri parţiale, situaţie în care este posibilă programarea unei alte şedinţe la o dată
ulterioară.
 Părţile, de comun acord, pot alege mediatorul la care să apeleze. Această facilitate nu
există în faţa instanţei de judecată. Alegerea mediatorului de către parţi măreşte încrederea
acestora în obţinerea rezultatului dorit.
 Un prim pas spre soluţionarea conflictului este prezenţa părţilor la mediator, care
denotă dorinţa acestora de a soluţiona neînţelegerile, medierea fiind o procedură voluntară.
 Sala în care are loc şedinţa de mediere este întotdeauna mai primitoare şi mai discretă
faţa de sala de judecată. În sala de judecata domneşte formalismul, trebuie respectate anumite
reguli procedurale stricte, cuvântul se ia într-o anumită ordine ş.a.m.d. Mediatorul este atent
asupra voinţei şi interesului părţilor. La şedinţa de mediere este permisă doar prezenţa părţilor şi
a persoanelor agreate de acestea.
 În cadrul unui proces, soluţia este impusă părţilor. Mediatorul nu impune nimic, părţile
decid soluţia avantajoasă şi amiabilă pentru conflictul în care se găsesc.
 Medierea este confidenţială.
 Prin mediere se pot rezolva toate tipurile de conflict. Pe tot parcursul medierii părţile
comunică. Într-un proces în instanţă comunicarea dintre părţi este alterată, soluţia generând de
cele mai multe ori, noi conflicte.
 Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte. Rolul lui este să faciliteze dialogul dintre
părţi, astfel încât acestea să genereze opţiuni în vederea soluţionării divergenţelor existente.
 Apelând la mediere, părţile nu renunţă la justiţia clasică. Dacă nu reusesc să işi
soluţioneze conflictul prin mediere, au posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, la fel
cum o aveau şi înainte de a apela la mediere.
 Prin urmare, medierea, ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor este
utilă, confidenţială, convenabilă, constructivă şi se bazează pe respect reciproc.

2. Avantajele medierii pentru magistraţi şi pentru celelalte organe judiciare

Întrucât medierea se poate aplica în orice cauză de natură civilă şi doar parţial în materie
penală, teoretic aproximativ 80% din cauzele aflate pe rolul instanţelor ar putea fi soluţionate
prin mediere.
Aşadar, pentru cauzele soluţionate prin mediere mai înainte de sesizarea instanţei, se va
obţine în timp o scădere a numărului dosarelor aflate pe rolul instanţelor. Pentru cauzele
soluţionate prin mediere în timpul proceselor, judecătorii nu vor mai trebui să îşi motiveze în
mod detaliat soluţiile, limitându-se la a lua act de acordul părţilor; evident, în acest caz
exercitarea căilor de atac nu şi-ar mai găsi rostul, ceea ce va duce şi la scăderea numărului de
dosare aflate pe rolul instanţelor de control judiciar. În toate situaţiile, judecătorii vor câştiga
timp pentru a studia mai mult şi mai bine celelalte dosare şi legislaţia aplicabilă lor. Ceea ce va
duce la o scădere a timpului şi la o creştere a calităţii actului de justiţie în dosarele în care este
necesară cu adevărat intervenţia unui magistrat pentru lămurirea situaţiei de fapt şi de drept în
cadrul unui litigiu.
Pentru sistem, aceasta va presupune reducerea de către stat a unor cheltuieli sau alocarea
lor mai judicioasă pentru dosarele rămase pe rol. Pentru societate în ansamblu, medierea ar putea
în timp duce la creşterea gradului de tolerare a comportamentelor neconvenabile şi la un alt nivel
de soluţionare a litigiilor.

Medierea prezintă şi unele dezavantajele, printre care şi următoarele:

 Medierea este un proces care solicită ca ambele părţi să se angajeze pentru a rezolva
disputa existentă. Dacă o parte refuză să participe sau nu răspunde invitaţiei la mediere a
celeilalte părţi, nu este posibilă continuarea medierii. Aceasta este una dintre cele mai dificile
situaţii de gestionat de către un mediator.
 Înţelegerile intervenite între părţi în urma semnării acordului de mediere nu se aplică in
mod automat şi nici nu există această obligaţie reglementată de o normă legală.
 Acordul semnat de părţi în faţa mediatorului are valoarea unui înscris sub semnătură
privată şi nu a unui act autentic.
 Pentru ca acordul să aibă valoarea unui act autentic, este necesară fie autentificarea
notarială, fie încuviinţarea din partea instanţei de judecată.
 Oricare dintre părţi poate renunţa în orice moment la participarea la proces,
determinând închiderea procesului şi nesoluţionarea conflictului.
 Procesul de mediere poate să nu acopere toate problemele pe care părţile le au în
realitate, în măsura în care acestea nu le identifică.