Povestea lui Harap Alb

Ion Creanga
-basm cult-
-tema şi viziunea despre lume-

Perioada de după 1860, de după mişcarea literară paşoptistă, poartă denumirea de Epoca Marilor
Clasici, denumire ce face referire la faptul că cele patru nume ale epocii, M. Eminescu, I. Creangă, I.L.
Caragiale şi I. Slavici, devin nişte modele ale literaturii. Din punct de vedere cultural, Epoca Marilor
Clasici este una din perioadele cele mai fructuoase ale societaţii româneşti datorită faptului că s-a
desfăşurat pe fondul unor puternici transformări social-politice.
În ceea ce-l priveşte pe clasicul Ion Creangă, se poate spune că acest scriitor reîmprospătează în
opera sa credinţele, datinile, obiceiurile, tradiţiile şi graiul moldovenesc, morala şi filozofia populară.
Scrierile sale, restrânse ca număr, denotă sănătate, echilibru, limpezime, realism şi jovialitate datorită
spontaneităţii şi naturaleţii cu care autorul lor priveşte viaţa. Operei sale capitale, „Amintiri din copilărie”,
i se adaugă basmele culte, care proiectează în fabulos lumea ţărănească apropiată de sufletul său într-o
manieră originală de exprimare.
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” este publicat în revista „Convorbiri literare” la data de 1
august 1877 şi respectă în linii mari, structura populară a speciei literare epice. Pe lângă structură, temă şi
motive, relaţii temporale şi spaţiale vagi, formule specifice, cifre magice, ce respectă forma populară, cea
cultă constă în reorganizarea elementelor populare sau completarea lor de către un prozator cunoscut şi
consacrat, care imprimă textului stilul personal de relatare. Astfel eroul este un Făt-Frumos atipic ce
parcurge o călătorie iniţiatică pe parcursul căreia dobândeşte anumite trăsături, este prezent personajul
mobil (fata Impăratului Roşu) iar limbajul artistic este plin de proverbe şi fraze rimate susţinând umorul şi
oralitatea drept caracteristici particulare.
Titlul basmului enunţă atât specia literară, povestea, cât şi numele protagonistului purtat de-a
lungul propriei formări. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaşte trei ipostaze: fiul cel mic al
craiului, imatur si neiniţiat, dar curajos şi preocupat de a-şi ajuta propria familie, Harap-Alb, ucenic al
Spânului, parcurgând drumul iniţierii şi Împăratul, iniţiatul capabil de a conduce împărăţia unchiului său
şi de a-şi întemeia o familie cu aleasa inimii sale. El este numit de către formatorul său, antagonistul,
printr-o sintagmă oximoronică, „Harap-Alb”; substantivul comun „harap” desemnează o persoană cu
pielea şi părul de culoare neagră, slugă, sclav şi se află în contradicţie cu epitetul cromatic “alb”. Fiul
craiului devine astfel sluga atipica a Spânului.
Tema basmului are sursă folclorică, prezentând confruntarea binelui cu răul. Pe parcursul acestei
confruntări, soldate cu victoria binelui, ca în majoritatea basmelor, eroul central îşi formează
personalitatea, ceea ce conferă substanţă epică scrierii conferindu-i caracterul de bildungsroman, trasând
descendenţa cultă. Motivele prezente in basm sunt de factură populară: împăratul fără urmaşi,
superioritatea mezinului, călătoria, probele, obiectele magice, cifrele magice.
 Viziunea despre lume, în orice basm, fie el popular sau cult, este una fabuloasă, deoarece sunt
prezente multe întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun, şi astfel
lumea basmului devine „o oglindire a vieţii in moduri fabuloase”. (G Călinescu, „Estetica basmului”)
Acţiunea este relatată la persoana a III-a, de către un narator a cărei perspectivă narativă obiectivă
este completată de multiple comentarii subiective, fapt marcat la nivelul textului de întrebuinţarea
dativului etic „calul mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap pe Spân”.
Construcţia subiectului urmează o schemă simplă. Cei doi frati, Craiul si Verde-Împărat, conduc
fiecare câte o împărăţie la două capete ale lumii, foarte îndepărtaţi unul de celălalt. Neavând descendenţi
masculini, Verde-Împărat îi scrie fratelui său să-i trimită pe unul dintre fii ca să-l urmeze la tron. Proba
curajului îl desemnează pe fiul cel mic drept capabil a întreprinde călătoria către ţinuturile unchiului său,
ajutat fiind de sfaturile Sfintei Duminici. Nevoit să se abată de la sfatul părintesc, tocmindu-l pe Spân
drept călăuză, reuşeşte să treacă, după numeroase peripeţii, de multiplele probe ale formării sale. Astfel,
cu isteţime, bunătate, curaj şi mult ajutor, Harap-Alb trece setul de trei probe iniţiatice: aducerea salatelor
din Grădina Ursului, a nestematelor ce decorau pielea unui cerb fermecat şi peţirea, în numele stăpânului,
a fetei Împăratului Roşu. Cele cinci personaje miraculoase, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-
Lăţi-Lungilă îl ajută în peţirea fetei de împărat dovedindu-i lui Harap-Alb sprijinul în momente dificile.
Ajunşi la curtea Împăratului-Verde, fata lui Roşu Împărat refuză căsătoria cu Spânul, iar acesta demascat,
încearcă să se răzbune tăindu-i capul lui Harap-Alb, care este salvat cu ajutorul smicelelor de măr dulce,
al apei vii şi al apei moarte. Astfel eroul învinge moartea, îşi dobândeşte identitatea iniţială şi se
căsătoreşte cu fata de împărat, de care s-a îndrăgostit, moştenind împărăţia.
Incipitul basmului este o formulă iniţială „Amu cică era odată” şi are rolul de a introduce cititorul
în lumea miraculoasă fiind în strânsă legătură cu finalul costruit tot ca o formula specifică „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi cine are bani
bea si mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” cu rol în trecerea de la universul ficţional imaginat de autor
la realitatea cotidiană a fiecărui cititor.
Originalitatea lui Creangă, viziunea sa despre lume, este determinată de următoarele elemente:
specificul naraţiunii, specificul fantasticului, nota comica şi oralitatea stilului.
Specificul fantasticului este dat de faptul că în „Povestea lui Harap-Alb”, fuziunea dintre real şi
imaginar atinge desavârşirea.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântână-
simbol ambivalent al vieţii şi al morţii. Convins să se lase însoţit de Spân la primul obstacol greu de
trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în
capcana Spânului. Notaţia naratorului evidenţiază diferenţa între cele două personaje: „Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experienţă în
exploatarea slăbiciunilor celorlalţi, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. În
acest spaţiu se produce prima moarte simbolică a fiului de crai ce iese din fântână în ipostaza de slugă a
Spânului. Schimbarea identităţii înseamnă, de fapt, începutul iniţierii sale, iar numele oximoronic
dobândit oglindeşte nobleţea sufletească a slugii, contrastul între esenţă şi aparenţă. La ieşirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existenţiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului şi restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele iniţierii, a devenit îndurător şi tolerant, a învăţat prudenţa,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învăţat să ocolească vicleşugurile. Deşi este o încercare dificilă, duce
Spânului pe fata împăratului Roş şi îşi respectă până la sfârşit cuvântul dat. Spânul urzeşte planuri de
răzbunare şi „icneşte în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul
cerului şi ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie şi apa moartă a fetei împăratului Roş, este pregătit să conducă
împărăţia. Spânul spusese verişoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om”. Filozofia sa de viaţă este
infirmată. Harap-Alb dovedeşte milă şi prietenie faţă de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface
ordinea şi firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou atipic de basm,
deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din
greşeli şi progresează. Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu ştie să
distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparenţe. Are nevoie de experienţa
vieţii pentru a dobândi înţelepciune.
Nici antagonistul – Spânul – nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute miraculoase.
Construcţia realistă a personajului reflectă concepţia populară despre omul rău care este „însemnat”, ceea
ce poate motiva psihologic ticăloşia acestuia, întrucât îl supune prin vicleşug pe eroul imatur. În plus,
întrucât „răutatea” lui îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, Spânul are rolul unui „pedagog”
în scenariul iniţierii lui Harap-Alb.
Umorul are următoarele surse: jocul de logică în care prima propoziţie este contrazisă de cea
imediat următoare „Ba Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură”, expresii
pleonastice „Stăpânu-tău ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de bască”, enumerări hilare
„Ochilă, frate cu Orbilă”, caracterizarea ironică a lui Ochilă, deformarea în scopuri satirice a profesiei
clericale, parafrazarea unor citate din Biblie, raportarea la animale a viciilor umane „Gerilă clănţăneşte…
ca un cocostârc” precum şi împerecheri fonetice hilare “mangosiţilor şi farfasiţilor”. Proverbele şi
zicătorile hazlii „Apără-mă de găini, că de câini mă apăr singur” dar şi expresiile hazlii „Să trăiască trei
zile cu cea de alaltăieri” au şi ele o contribuţie însemnată la realizarea umorului.
Oralitatea derivă din următoarele elemente: expresii tipice „ce-mi pasă mie?”, proverbe „Nu-i
faptă fără plată”, interjecţii “teleap-teleap”, zicători rimate „La plăcinte înainte/La război înapoi”,
locuţiuni “să-mi încerc norocul”.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, în care miraculosul şi fantasticul sunt estompate, în
favoarea verosimilităţii. Astfel discursul literar ilustrează viziunea autorului despre lume, una fabuloasă
dar apropiată realităţii, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate manifestată prin umanizarea
fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.
 Povestea lui Harap-Alb
Ion Creangă
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie, 2 particularităţi de construcţie)

Protagonistul basmului, fiul de crai, devenit Harap-Alb pe parcursul drumului său iniţiatic, se
remarcă prin calităţile sale, pe care are ocazia de a le proba de-a lungul întregii scrieri. În jurul
personalităţii sale în formare se încheagă ţesătura epică a basmului cult.
Ca modalităţi de caracterizare se remarcă, în primul rând, caracterizarea directă, făcută de
narator sau de personaje: fiul de crai este considerat ,,boboc în felul său la trebi de aiestea”, ,,slab de
înger”, ,,mai fricos ca o femeie”, ,,naiv”, uneori ,,mânios”. Sfânta Duminică i se adresează cu
admiraţie ,,Vedea-te-aş împărat, luminate crăişor”, în timp ce spânul îl priveşte cu dispreţ, considerându-
l ,,slugă vicleană”.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea faţă de ceilalţi, din
limbaj. Frumuseţea sa spirituală şi optimismul sunt evidente în fiecare moment al scrierii.
Primele două etape ale destinului său dezvoltă procesul sinuos al maturizării personajului în
vederea atingerii treptei maxime a propriei aspiraţii, aceea de a ajunge împărat.
La început el este fiul cel mic, crescut în umbra fraţilor, dar care are ocazia unică de a-şi dovedi,
ca şi în basmele populare, superioritatea. El nu are puteri supranaturale, ci, din contră, este o fire
sensibilă: plânge în grădină pentru că fraţii mai mari şi-au dezamăgit tatăl. Sensibilitatea sa este dublată
însă de o ambiţie imensă şi de mult curaj: se oferă să îşi ajute familia şi să treacă proba plecării în
călătorie.
Prima probă, a formării sale se adresează sufletului: milostenia. Când o bătrână îl roagă să o ajute,
el nu ezită să o miluiască, dovedind bunătate dar şi naivitate deoarece nu îşi pune nicio clipă problema
cum a ajuns în grădina palatului. Mezinul intuieşte bunele intenţii şi îi urmează sfaturile întocmai,
alegând pentru plecarea în călătorie armele, hainele şi calul folosite de tatăl său în tinereţe.
Proba din dreptul podului, loc simbolic al trecerii către o altă etapă a vieţii, este depăşită cu
vitejie. Totuşi, novice fiind, este păcălit de Spân, cu care se întovărăşeşte, nerespectând sfatul părintesc,
faptă pentru care se simte foarte vinovat, având mustrări de conştiinţă.
O calitate principală a personajului este nobleţea morală a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântână-
simbol ambivalent al vieţii şi al morţii. Convins să se lase însoţit de Spân la primul obstacol greu de
trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în
capcana acestuia. Notaţia naratorului evidenţiază diferenţa între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc
în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experienţă în
exploatarea slăbiciunilor celorlalţi, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele
intenţii ale celui de lângă el şi judecă lumea după modelul său moral. În acest spaţiu se produce prima
moarte simbolică a fiului de crai ce iese din fântânî în ipostaza de slugă a Spânului. Jurământul pe
ascuţişul paloşului, la care l-a supus Spânul, conştient fiind de loialitatea fiului de crai, este considerat de
personaj un act sacru, pentru care are un profund respect şi de care se poate elibera doar prin moarte. La
ieşirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existenţiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului şi restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele iniţierii, a devenit îndurător şi tolerant, a învăţat prudenţa,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învăţat să ocolească vicleşugurile. Deşi este cea mai dificilă încercare,
duce Spânului pe fata împăratului Roş şi îşi respectă cuvântul dat. Spânul urzeşte planuri de răzbunare şi
„icneşte în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului şi
ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie şi apa moartă a fetei împăratului Roş, este pregătit să conducă
împărăţia. Spânul spusese verişoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om”. Filozofia sa de viaţă este
infirmată. Harap-Alb dovedeşte milă şi prietenie faţă de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface
ordinea şi firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Eroul central este foarte sociabil, prin comunicare reuşeşte să-şi facă prieteni loiali, trăsătură ce
reiese din secvenţa drumului spre Împăratul Roş. Este mărinimos ajutând furnicile şi albinele prin fapte
nobile. Cele cinci personaje Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută în trecerea
probelor impuse de Împăratul Roşu, cu sprijinul albinelor şi furnicilor reuşind să ducă fiecare misiune la
bun sfârşit. La finalul călătoriei, Harap-Alb cunoaşte un nou sentiment, mult mai puternic, iubirea, dar
structura sa sufletească nu îl împiedică să uite devotamentul faţă de Spân aşa că o duce pe fată acestuia.
Ea însă intuieşte adevărata identitate a celui pe care îl iubeşte şi îl ajută în confruntarea finală, aducându-l
la viaţă, într-o nouă existenţă, ca tânăr împărat.
Din punctul de vedere al relaţiei celelalte personaje, se remarcă atitudinea pacifistă a eroului,
care se străduieşte să păstreze legături amiabile cu ceilalţi, chiar daca uneori greutăţile îl copleşesc. Plin
de viaţă şi sociabil nu ezită să facă bine celor din jurul său, fiind astfel răsplătit prieteneşte. Fără aceste
trăsături nobile ale sufletului său, n-ar fi reuşit să-şi îndeplinească aspiraţia înaltă de a deveni împărat.
Harap-Alb este un personaj reprezentativ pentru basmul cult, simbolizând tipul eroului care îşi
asumă destinul, în toată complexitatea sa. Acest fapt contribuie la ilustrarea unei individualităţi, ale cărui
fapte rămân în limita umanului.
 Povestea lui Harap-Alb
Ion Creangă
~ relaţia dintre două personaje ~

 Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie, 2 particularităţi de construcţie)

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou atipic de basm,
deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din
greşeli şi progresează. Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu ştie să
distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparenţe. Are nevoie de experienţa
vieţii pentru a dobândi înţelepciune. Se deosebeşte de fraţii săi, încă de la început, prin bunătate, calitate
răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici. Numele Harap-Alb semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, dar
şi condiţia de învăţăcel.
Nici antagonistul – Spânul – nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute miraculoase.
Construcţia realistă a personajului reflectă concepţia populară despre omul rău care este „însemnat”, ceea
ce poate motiva psihologic ticăloşia acestuia, întrucât îl supune prin vicleşug pe eroul imatur. În plus,
întrucât „răutatea” lui îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, Spânul are rolul unui „pedagog”
în scenariul iniţierii lui Harap-Alb.
Personajul basmului parcurge un drum al iniţierii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan
superior de existenţă. Încalcă sfatul dat de tată şi îşi ia drept călăuză un spân.
O secvenţă ce ilustrează relaţia dintre cele două personaje este reprezentată decoborârea în
fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a tânărului prin caracterizare directă: „Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aiestea, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână”. Naivitatea tânărului
face posibilă supunerea prin vicleşug. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi
cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de identitate, să devină robul lui şi să jure pe ascuţişul
paloşului să-i dea ascultare întru toate, până când va muri şi iar va învia. De asemenea, Spânul îi dă fiului
de crai numele de Harap-Alb. Prin urmare, protagonistul şi antagonistul se construiesc pe baza unei serii
de opoziţii dintre bine şi rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă – slugă, cinstit – necinstit.
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea sălăţilor
din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot, aşa bătut cu pietre scumpe, cum se găsesc” şi
a fetei Împăratului Roş, pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care eroul trece probele ţin de
miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.
O altă secvenţărelevantă este aducerea fetei Împaratului Roş la Spân, care pentru erou, este cea
mai dificilă încercare, deoarece pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar onest, îşi respectă jurământul făcut şi
nu-şi mărturiseşte adevărata sa identitate. La întoarcerea la Verde- împărat, fata, o farmazoană (cu puteri
supranaturale), îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. De fapt,
”răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul
„pedagogului rău” ia sfârşit. Calul este acela care distruge întruchiparea răului, aruncându-l din înaltul
cerului.
Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă
moartă de unde se bat munţii în capete”, reintră în posesia paloşului şi primeşte răsplata: fata împăratului
Roş şi împărăţia. Căsătoria şi schimbarea statutului social – devine împărat – confirmă maturizarea
eroului.
Întregul drum parcurs de cele două personaje trebuie perceput în plan simbolic ca o cale a
desăvârşirii interioare a mezinului. În acest sens, rolul Spânului este unul decisiv, în absenţa sa,
maturizarea eroului ar fi fost imposibilă. Odată cu procesul de maturizare a lui Harap-Alb se încheie şi
misiunea Spânului. De aceea calul îl omoară în momentul în care iniţierea a luat sfârşit.
În relaţia mentor - învăţăcel, antagonistul este un „rău necesar”. Perechea antagonist – protagonist,
specifică basmului, se concretizează în „povestea” lui Ion Creangă, în opoziţia de ordin moral viclenie –
naivitate, dar şi de ordin social om de rând – slugă mincinoasă – fiu de crai – prinţ, iar la nivelul simbolic
al călătoriei iniţiatice, în raportul mentor – învăţăcel.
 Moara cu noroc
de Ioan Slavici
- Nuvelă realist-psihologică –
Tema şi viziunea despre lume

Perioada de după 1860, de după mişcarea literara paşoptistă poartă denumirea de Epoca Marilor
Clasici, denumire ce face referire la faptul că cele patru nume ale epocii, M. Eminescu, I. Creangă, I. L.
Caragiale şi I. Slavici, devin nişte modele ale literaturii. Din punct de vedere cultural, Epoca Marilor
Clasici este una din perioadele cele mai fructuoase ale societaţii româneşti datorită faptului că s-a
desfăşurat pe fondul unor puternice transformări social-politice.
Ioan Slavici a fost considerat de criticul George Călinescu ,,un instrument de observaţie excelent”
al mediului rural oferind în nuvelele sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcţie
de stratificarea lor socială dar şi a datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor.
Textul literar ,,Moara cu noroc” a fost publicat în 1881, în volumul ,,Novele din popor’’. Este o
nuvelă, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict puternic, redat în
maniera obiectivă, cu personaje puţine, dar bine conturate. ,,Moara cu noroc’’ este o proză de factură
realistă prin lipsa idealizarilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, inspiraţia din realitate, prin prezentarea
societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, obiectivitatea perspectivei
narative, surprinderea relaţiei dintre om şi mediul în care trăieşte dar şi prin prezenţa personajelor tipice.
Din perspectiva conţinutului, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă psihologică întrucât accentul este pus pe
conflictul psihologic, prin folosirea monologului interior. Slavici se remarcă prin fineţea observaţiei în
ceea ce priveşte descrierea stărilor interioare şi a transformărilor comportamentale determinate de acestea.
Tema este reprezentată de consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are asupra
individului. Viziunea despre lume în nuvela lui Slavici este configurată conform principiilor scriitorului
ardelean, care îşi construieşte subiectele şi personajele pornind de la teze morale şi principii etice ferme,
cum sunt vorbele bătrânei, soacra lui Ghiţă, potrivit cărora omul trebuie sa fie mulţumit cu ceea ce are,
căci nu exista bogăţie mai mare decât cumpătarea, adevărul şi omenia.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în
pustietate. Locaţia, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, in esenţă, aducatoare de ghinion, deşi
aparent este spaţiu privilegiat al ,,norocului” înavuţirii.
Incipitulnuvelei enunţă cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, ce reprezintă sfatul dat
ginerelui, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a-şi spori câştigurile în vederea
deschiderii unui atelier propriu de cizmărie: ,,Omul sa fie mulţumit cu sărăcia sa, caci dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.Vorbele ei reprezintă înţelepciunea spirituală a poporului,
pentru care e mult mai importantă împlinirea sufleteasca oferită de familie decât bogăţia.Finalul nuvelei
revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei perecute în familia sa: ,,Simţeam eu că nu are
să iasă bine, dar aşa le-a fost dat’’. Ele explică în mod elocvent faptul că un fatum potrivnic este voinţa
unei forţe superioare căreia omul nu i se poate împotrivi.
 Acţiunea urmăreşte efectul alienant al banilor, dar şi al incomunicării. Ghiţă doreşte să-şi
îmbunătăţească situaţia materială şi se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine şi prosperă
prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică declanşează intriga. El este om rău şi primejdios,
şi încercarea lui Ghiţă de a avea protecţia lui şi totuşi de a rămâne om cinstit se dovedeşte imposibilă.
Deşi niciodată nu are o participare directă sau premeditată, Lică îl face părtaş pe Ghiţă la tâlhăriile şi
crimele sale. Ghiţă devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunităţii şi în propriii ochi. Manipulându-l,
Lică îl înfrânge şi distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuşi, reacţia
lui Ghiţă nu este cea scontată de Sămădău- departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el
echivalează trădarea Anei cu moartea însăşi. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiţă
ucide pe Ana şi este ucis de Răuţ. Lică îşi pierde luciditatea , îşi uită şerparul, îl recuperează şi este în
pericol de a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui ”Acu m-a ajuns
mânia lui Dumneze!”, se sinucide şi trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele
personaje nevinovate- bătrâna şi copiii -plâng morţii şi pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil
al vieţii.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiţă şi Lică ce
are loc în capitolul V. Deşi Lică şi-a făcut o dată apariţia la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuţie
efectivă între ei. Ghiţă şi-a cumpărat câini, pistoale şi a angajat pe Marţi, un ungur înalt ca un brad. A
înţeles că în zadar se înţelegea cu arendaşul şi în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era şi om al
lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara
cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârşit, Lică îşi face apariţia la Moară însoţit de oamenii lui,
Ghiţă domină scena prin forţă fizică, hotărâre şi orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deşi acceptă să i se ia
banii din casă, îşi impune la rândul său condiţiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în
faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul.” Totuşi, din această scenă cheie a nuvelei,
lupta necruţătoare în care se angajează Ghiţă cu ceilalţi şi cu sine însuşi este pierdută, prin acceptarea
tovărăşiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul ameninţător al lui Lică după
plecarea lui Ghiţă anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziţiei şi al judecăţii. Ghiţă şi-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil şi manipulat cu uşurinţă de Lică. Deşi nu este conştient în ce este
implicat fără voia lui, se simte vinovat şi suferă în primul rând din cauza suspiciunii comunităţii, idee
reliefată şi de Magdalena Popescu „Relaţia dintre individ şi colectivitate reprezintă cel mai important
factor de coerenţă interioară a individului”. Lică este cel care domină acum întreaga situaţie prin
promptitudinea adecvării, mobilitatea reacţiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiţiei şi
ale opiniei publice: într-o zi şi o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă duşmanii direcţi, îl trece sub
bănuială pe Ghiţă, dezarmează şi face ridicol pe Pintea. Mai mult, adânceşte ruptura între Ghiţă şi Ana.
Conflictul este şi el relevant pentru temă deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea
de om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict care îi depăşeşte posibilităţile psihologice cu Lică, cu
comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este şi conflictul psihologic. Naratorul urmăreşte minuţios
reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui Lică la izbucniri patetice în faţa
copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe. Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este
pedepsit mai mult decât pentru acţiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de
rău.
Ioan Slavici este autorul unei opere complexe, în care sufletul omenesc este înfăţişat din
perspectiva unei concepţii morale bine conturate. Prin opera acestui scriitor pătrunde în literatura română
analiza psihologică, element definitoriu al prozei moderne şi rămâne astfel remarcabilă arta scriitorului de
a construi dialogul şi monologul interior, dar şi de a analiza gândirile şi trăirile interioare ale personajelor.
 Moara cu noroc
Ioan Slavici
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Ghiţă este personajul principal al nuvelei realiste psihologice „Moara cu noroc”, remarcându-se
prin complexitate. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoaşte schimbări profunde,
transformându-se treptat şi dramatic dintr-un cizmar cinstit într-un cârciumar care trăieşte cu obsesia
banilor. Acesta intră, într-un anturaj nefast, fiind sub influenţa malefică a lui Lică Sămădăul şi
înfăptuieşte nelegiuri grave care culminează cu o crimă tocmai împotriva celei pe care o iubea cel mai
mult.
La începutul nuvelei, întruchipează individul nemulţumit de condiţia sa socială umilă, de a
cârpi cizmele oamenilor, pe care o identifică lipsei demnităţii şi independenţei. Nu ţine cont de sfatul
înţelept al soacrei şi îşi doreşte mai mult. Atitudinea lui este întemeiată, până la un anumit punct, pentru
că depăşirea propriei condiţii prin muncă cinstită conduce către progresul personal. Ghiţă se dovedeşte
astfel întreprinzător când ia în arendă hanul de la fosta moară. Fiind harnic şi descurcăreţ, reuşeşte cu
ajutorul familiei cu care trăieşte în deplină armonie, să obţină câştiguri mulţumitoare, fapt care îl conduce
spre fericirea temporară. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea sufletească pe câştigul de
bani, ceea ce devine pe parcurs o obsesie care îl dezumanizează.
Situaţia iniţială este perturbată de apariţia personajului negativ, dominator. Prezenţa lui Lică
Sămădăul denotă faptul că, în acele locuri neprielnice, nu poate rezista nimeni care se bazează pe cinste,
căci ele sunt sub stăpânirea răului. Acesta condiţionează starea materială a lui Ghiţă de complicitatea cu
el, arătându-i că nu se putea rămâne la han păstrându-şi independenţa. Cârciumarul îşi dovedeşte
caracterul slab în raport cu porcarul, care afirmă de la început superioritatea.
Deşi Ana este intuitivă şi îşi previne soţul despre faptul că Lică este „om rău şi primejdios”,
cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului, anunţându-l „cine umblă pe
drum... cine ce zice şi ce face.”
Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în relaţie de opoziţie. Lică este ferm şi
poruncitor, Ghiţă este un caracter slab, umil şi uşor de stăpânit.
Conştiinţa acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorinţa sa
de a rămâne un om cinstit şi obsesia de a avea bani, fapt posibil numai prin tovărăşia cu Lică. Pe parcurs
cârciumarul trece prin mai multe stări, care îl conduc către pierderea propriei identităţi şi câştigarea uneia
iluzorii, aceea a câştigului obţinut pe căi necinstite. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotriva
unui presupus duşman şi, dintr-un om vesel şi optimist, „om harnic şi sârguitor”, aşa cum îl
caracterizează, în mod direct, naratorul, devine „ursuz şi irascibil, trecând uşor de la o stare la alta”.
 Dezamăgirea sa este evidentă în momentul în care, de dragul câştigării încrederii Sămădăului, o
împinge pe Ana, pe care o iubeşte enorm, în braţele acestuia, folosindu-se de ea, în mod egoist, meschin,
pentru atingerea propriilor ţeluri.
Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se destramă pe parcurs, acesta făcându-se vinovat de fapte din
ce în ce mai grave: părtaş la afacerile necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi, la final crimă împotriva
propriei soţii.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episoddin care reiese această trăsătură este acela alînfruntării între Ghiţă şi Lică ce are loc în
capitolul V. Deşi Lică şi-a făcut o dată apariţia la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuţie efectivă
între ei. Ghiţă şi-a cumpărat câini, pistoale şi a angajat pe Marţi, un ungur înalt ca un brad. A înţeles că în
zadar se înţelegea cu arendaşul şi în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era şi om al lui Lică,
pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile „Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc,
pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârşit, Lică îşi face apariţia la Moară însoţit de oamenii lui, Ghiţă
domină scena prin forţă fizică, hotărâre şi orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deşi acceptă să i se ia banii
din casă, îşi impune la rândul său condiţiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuţi, faţă în faţă,
hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul.” Totuşi, din această scenă cheie a nuvelei, lupta
necruţătoare în care se angajează Ghiţă cu ceilalţi şi cu sine însuşi este pierdută, prin acceptarea tovărăşiei
cu Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul ameninţător al lui Lică după plecarea lui Ghiţă
anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează decăderea morală a lui Ghiţă este acela al depoziţiei şi al judecăţii.
Ghiţă şi-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil şi manipulat cu uşurinţă de Lică. Deşi nu este
conştient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat şi suferă în primul rând din cauza suspiciunii
comunităţii, idee reliefată şi de Magdalena Popescu „Relaţia dintre individ şi colectivitate reprezintă cel
mai important factor de coerenţă interioară a individului”. Lică este cel care domină acum întreaga
situaţie prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacţiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele
justiţiei şi ale opiniei publice: într-o zi şi o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă duşmanii direcţi, îl
trece sub bănuială pe Ghiţă, dezarmează şi face ridicol pe Pintea. Mai mult, adânceşte ruptura între Ghiţă
şi Ana.
Conflictul este şi el relevant pentru caracterizarea personajului deoarece surprinde cu mijloace
realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de
a-şi păstra imaginea de om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict care îi depăşeşte posibilităţile
psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este şi conflictul psihologic.
Naratorul urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui
Lică la izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe. Oscilând între
atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acţiuni reprobabile concrete, pentru
indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
La final, Ghiţă devine criminal, omorându-şi soţia din gelozie şi ajungând astfel pe ultima treaptă
a dezumanizării. Slavici, un profund moralist, nu ezită să-i aplice o binemeritată pedeapsă capitală;
moartea se constituie ca singura soluţie salvatoare, căci la cât de slab e caracterul său, cu siguranţă nu ar fi
putut trece niciodată peste obsesii şi remuşcări.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe
trăsături ce reies din faptele, vorbele, atitudinea personajului, cum ar fi teama, suspiciunea, neliniştea
permanentă.
Monologurile interioare denotă frământări sufleţeşti puternice, personajul autocarcterizându-se
ca un om necinstit, trăsătură de care îi este ruşine, dar pe care o motivează pueril printr-o pornire
interioară de nestăvilit, dând vina pe destin.
Ghiţă este cel mai complex personaj din scrierile nuvelistice ale lui Slavici, al cărui destin
ilustrează toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral). El este construit
conform esteticii realiste, de altfel întreaga creaţie a prozatorului transilvănean remarcându-se prin
optarea pentru principiul verosimilităţii, tipizarea ca mijloc de construcţie a personajelor, folosirea
detaliului semnificativ.
 Moara cu noroc
Ioan Slavici
~ relaţia dintre două personaje ~

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Cuplul Ghiţă-Ana reprezintă tema familiei şi este introspectat psihologic de către naratorul
obiectiv şi omniscient, care ştie ce simt, ce gândesc ori plănuiesc cei doi soţi, relatând printr-o naraţiune
la persoana a III-a. Vocea auctorială urmăreşte şi analizează gândurile şi frământările soţilor, prin variate
procedee artistice ale introspecţiei în conştiinţa şi sufletul acestora.
Apartenenţa cuplului la realism este evidentă chiar de la începutul nuvelei, când sunt conturate ca
personaje tipice, iar familia este unită în decizia pe care trebuie să o ia pentru prosperitate şi un viitor mai
sigur. Fericiţi la începutul afacerii, cei doi soţi se bucură împreună când numără banii, se uită cu drag unul
la altul şi amândoi „la cei doi copilaşi”, iar soacra se simte împăcată căci avea „un ginere harnic, o fată
norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine”. La
numai câteva luni după instalarea la han, drumeţii spuneau că fac popas la ”cârciuma lui Ghiţă” pentru că
erau pimiţi cu drag, iar afacerile mergeau bine, spre satisfacţia tuturor.
Blând şi cumsecade, trudind pentru familia sa, lui Ghiţă i se clatină liniştea atunci când Lică vine
pentru prima dată la Moara cu noroc, autoritatea lui ca stăpân absolut peste oameni şi locuri sugerând
cinism şi brutalitate. Deşi Ghiţă încearcă să fie impunător şi dârz în faţa lui Lică, este înfrânt de
extraordinara influenţă pe care porcarul o exercită asupra tuturor.
De la această confruntare cu Sămădăul, Ghiţă îi ascunde Anei pentru întâia dată „gândurile grele
ce-l cuprinseseră”. Caracterizat direct de vocea auctorială, „om harnic şi sârguitor”, cârciumarul devine
treptat „mai de tot ursuz”, ”pus pe gânduri”, „nu mai zâmbea ca mai înainte” şi mai ales „îşi pierdea lesne
cumpătul”. Conştient că la „Moara cu noroc nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică”, Ghiţă regretă
pentru prima oară în viaţa lui că are nevastă şi copii. El încalcă astfel un principiu moral esenţial: iubirea
familiei.
Având un fond etic sănătos şi intuiţie feminină, Ana simte că Lică este un om periculos şi îl
avertizează pe Ghiţă. Atunci când Ghiţă devine ursuz şi se înstrăinează de Ana şi de copii, aceasta se
simte jignită pentru lipsa ei de încredere. Ştiindu-l cinstit şi iubitor de familie, Ana îşi face uneori
reproşuri că n-a ştiut să-i fie mereu alături şi să-l ajute în momentele dificile prin care trecea. Inteligentă şi
aprigă, Ana este hotărâtă să-şi apere „liniştea colibei” de influenţa nefastă a lui Lică, încercând să afle ce-l
chinuie pe soţul său „Te întreb numai; nu vreau să te descos; tu îţi dai seama dacă ai ori nu ai ceva să-mi
spui.”
Relaţia Ghiţă-Ana se degradează pe măsură ce Ghiţă câştigă tot mai mulţi bani, în cârdăşie cu
Lică. Lăcomia pentru bani îl determină să accepte o viaţă periculoasă, plină de riscuri, numai de dragul
câştigului, încălcând astfel un alt principiu fundamental al structurii caracteriale, cumpătarea.
 Un episod al înstrăinării soţilor este acela în care Ana descoperă în tejgheaua hanului o bancnotă
ruptă la un colţ, pe care ea a refuzat-o să o ia de la o femeie văduvă, găsită apoi asasinată în pădurea de
lângă han. Ana înţelege că soţul ei e implicat în această crimă, deoarece, bancnota refuzată apare din nou
la han, cu complicitatea lui Ghiţă, pe care îl vede acum ca pe un om de nimic. Între cei doi soţi se produce
acea ruptură, în urma căreia femeia începe să arate mai mult interes lui Lică, devenind suspicioasă în ceea
ce-l priveşte pe Ghiţă şi fidelitatea acestuia.
Un alt episod este cel al uciderii Aneice reprezintă gestul disperat al unui om care nu mai are
nimic de pierdut. Pentru a nu lăsa nimic în urmă, cu sentimente amestecate, Ghiţă o ucide din dragoste,
crezând că o eliberează astfel de chinul păcatului, dar şi din orgoliu, neputând suporta gândul că a fost
înşelat. Când Ana se prăbuşeşte sub lovitura de pumnal a lui Ghiţă, mai poate să vadă, înainte de a-şi da
sufletul, că soţul ei a murit ucis din porunca lui Lică. Cu ultima suflare ea îl strigă pe Lică şi, când acesta
se apleacă, îi sfâşie obrazul cu unghiile, semn că şi-a răzbunat bărbatul.
Ambele personaje sunt mobile, deoarece suferă schimbări importante. Ghiţă, din soţul bun şi
bland, devine bărbatul ascuns şi mânios care uită să mai zâmbească. Ana, din femeia cuminte şi harnică,
iubitoare şi sinceră, devine o femeie bănuitoare, lipsită de afecţiune şi înţelegere faţă de soţ.
Cuplul Ghiţă-Ana reprezintă familia tradiţională, din secolul trecut, în care femeia trăieşte în
umbra bărbatului. Ghiţă refuză să asculte sfaturile Anei, pe motiv că ”este uşoară la minte” şi decide
singur cum e mai bine. Se poate spune astfel că familia se distruge atunci când soţii nu mai comunică şi
nu îşi mai păstrează unul celuilalt respectul cuvenit.
 Baltagul
Mihail Sadoveanu
-roman realist-mitic, tradiţional, obiectiv, interbelic-
-tema şi viziunea-

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă un moment de referinţă în dezvoltarea
prozei româneşti. În această perioadă proza lui Sadoveanu, impregnată de lirism, tradiţia vechilor
povestitori, a cronicarilor şi a cărtilor de înţelepciune, coexistă cu realismul dur, obectiv al lui Rebreanu şi
cu romanele în care C. Petrescu si H.P. Bengescu investighează profunzimile psihicului uman prin
metode ale prozei eurpene moderne.
Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului
ce se impune ca o specie literară dominantă în care sunt cuprinse medii sociale diferite şi o problematică
bogată si complexă. Alături de romanul de inspiraţie rurală pe care îl continuă M.Sadoveanu şi
L.Rebreanu se dezvoltă romanul citadin a cărui necesitate era afirmată de E.Lovinescu.
„Baltagul” a fost publicat în anul 1930 şi este un roman prin complexitatea acţiunii şi a
conflictelor, prin consistenţa pesonajelor.Este un roman interbelic polimorf, în sensul că este tradiţional-
prin faptul că „preferă psihologiei fapta, iar analizei epicul” şi manifestă interes pentru aspectele sociale,
istorice, mituri, datini, folclor, este un roman realist, social şi obiectiv înfăţişând felul în care trăiesc
muntenii printr-o naraţiune la persoana a III-a, este mitic din perspectiva miturilor regăsite-mitul
transhumanţei, mitul lui Isis şi Osiris, numele personajelor,este un romande dragoste deoarece Vitoria
întreprinde această călătorie din dragoste pentru soţul său, un roman cu intrigă poliţistă dar şi un
bildungsrman ce are în vedere evoluţia lui Gheorghiţă.
Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată
realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător
al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o
corecţie este semnificativ: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”. „Baltagul”
prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub
un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi
asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate
tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin
dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe
Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi
prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.
Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt
semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără
a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu
notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează
portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.Ca subteme pot fi evidenţiate: familia, viaţa
pastorală, iubirea.
Titlul romanului desemnează o unealtă a civilizaţiei pastorale. De-a lungul firului epic, baltagul
este amintit de mai multe ori ceea ce susţine că este mai mult decât o unealtă de muncă. Este arma pusă în
slujba dreptăţii, care se cere să rămână nefolosită în alt scop până atunci şi este totodată instrumentul
crimei mârşave.
Construcţiaromanului este simplă, urmărind un singur fir epic: drumul Vitoriei Lipan in căutarea
soţului ei, Nechifor.Structurată în şaisprezece capitole, romanul are o acţiune clară cu repere temporale şi
spaţiale bine determinate. Astfel acţiunea se desfăşoară de toamna până primăvara, cu momente precum
Sf. Andrei, Postul Mare, în Măgura Tarcăului, Vatra Dornei, Borca, Cruci, Suha, Sabasa. Conflictul este
sugerat încă din primele pagini ale romanului. Întârzierea soţului este sursa conflictului interior trăit de
Vitoria ce se intensifică pe parcursul romanului. Conflictul exterior este relevat de confruntarea dintre
Gheorghiţă şi ucigaşii tatălui său.
Acţiunea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei şi torcând, în timp ce
gândeşte la întârzierea nejustificată a soţului ei. Intriga este anterioară, aşa cum reiese din gândurile ei:
Nechifor plecase după nişte oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei şi el încă nu se întorsese. După o
perioadă de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăşi, interpretând semnele-îl visează pe
Nechifor cu spatele, trecând spre apus peste o revărsare de ape, şi după ce apelează la toate instanţele
lumeşti şi spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamţ, unde depune o plângere,
Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiţă în căutarea soţului ei. Însoţiţi mai întâi de
negustorul David, apoi singuri, mama şi fiul refac din popas în popas itinerariul soţului, află că acesta a
cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vâdut 100 dintre ele unor ciobani şi că s-a
îndreptat cu aceştia spre iernat. Din crâşmă în crâşmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa şi Suha,
iar Vitoria află numele însoţitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, îmbogăţiţi subit în toamna
trecută. Pentru că de la aceştia nu află nimic, după descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei
doi găsesc rămăşiţele lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl
încolţeşte pe Calistrat şi uimeşte pe toţi povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe
Gheorghiţă, dar este atacat de câine şi ucis de cel din urmă . Îşi recunoaşte vina şi îşi cere iertare. Vitoria
îşi recapătă grijile obişnuite, semn că lumea reintră în cursul firesc.
În ceea ce priveşte rânduiala şi semnul, cuvinte-cheie ale interpretării romanului, se conturează de
la început o viziune clară asupra lumii existenţa fiind ordine şi semnificaţie. Nimic aleatoriu nu se
petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual. În ordinea prestabilită a lumii, Dumnezeu a
distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Când la tronul dumnezeiesc s-au infăţişat cu întârziere
moldovenii, călători prin munţi cu oile şi cu asinii lor, nu le-au mai rămas bunuri de împărţit „Nu vă mai
pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru.Să vă pară toate bune; să vie la voi
cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveti muieri frumoase şi iubeţe.”În finalul romanului, Vitoria şi
Gheorghiţă se întorc în sat la viaţa păstorească, pentru că mereu o altă generaţie va reface conturul
existential al părinţilor şi străbunilor până la capătul vremii. Mandatul justiţiar al Vitoriei s-a împlinit,
ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia
Lipanilor, condusă acum de Gheorghiţă.
Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă şi oscilează
indecis între a rămâne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el. Din această perspectivă raportul
romanului „Baltagul” cu „Mioriţa” dezvăluie sensuri care depăşesc cu mult asemănările relevate de firul
narativ. Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, este obligat de mersul noii lumi să se desprindă
de natura protectoare şi să coboare în Valea Dornelor, nu ca cioban, ci ca negustor, ceea ce diferă de
motivul transhumanţei din baladă. Dacă în baladă moartea rămânea ipotetică, în roman se înfăptuieşte.
O secvenţă reprezentativăpentru tema operei este coborârea lui Gheorghiţă în prăpastiece
validează faptul că „Baltagul” este un bildungsroman. Procesul iniţiatic al fiului presupune o moarte
simbolică, coborârea în prăpastia infernală, acolo unde neiniţiatul va fi supus unor încercări-limită, se
confruntă cu imaginea îngrozitoare a rămăşiţelor părintelui său. Gheorghiţă iese din labirintul iniţiatic un
om formt şi intră într-o altă etapă existenţială fiind capabl să preia conducerea familiei. Băiatul de
optsprezece ani porneşte pentru prima dată într-o calătorie mai lungă şi decisivă pentru formarea lui. La
finalul romanului, el intră într-un alt fel de existenţă, cu alte responsabilitaţi.
O altă secvenţă relevantă este confruntarea dintre Vitoria şi Calistrat Bogzace demonstrează
inteligenţa şi energia protagonistei, dar şi încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiţă. Vitoria
urmăreşte împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigaşilor. Atunci când Bogza cere înapoi baltagul,
Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă nu poate citi ceva pe această armă. Secna devine dramatică: Calistrat işi
pierde cumpătul şi se repede la Gheorghiţă să-i smulgă baltagul. Îl loveşte cu pumnul în frunte pe Cuţui
iar Vitoria cere să dea drumul câinelui, care era legat, iar Lupu rupe lanţul. Pentru că Bogza s-a năpustit
să smulgă baltagul de la Gheorghiţă şi să se apere de câine, acesta se înfurie şi îl loveşte cu baltagul.
Calistrat Bogza este culcat de oameni pe prispa casei şi pentru că simţea că se stinge, mărturiseşte
adevărul despre crima săvârşită aşa cum a prezentat-o Vitoria.
Împovărată de griji şi de nelinişti, pe lângă manifestările ei exterioare, Vitoria trăieşte un
zbucium interior devastator. Ea găseşte însă tăria morală de a se rupe din gânduri şi din singurătate şi de a
pleca în căutarea soţului. Ceea ce îi dă putere să ia această hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o
soţului său.
Vitoria,cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său şi investigaţiile făcute, dovedeşte tenacitate,
dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece nu renunţă, îndeplinindu-şi dorinţa de a-l găsi pe Nechifor Lipan
şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel spiritul ei justiţiar învinge şi, odată scopul atins, Vitoria va reveni la
vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal.
Romanul „Baltagul” ilustrează o societate rurală, cu obiceiuri şi mentalităţile specifice locului.
Altfel spus, este o monografie a lumii pastorale, care ilustrează o filozofie şi un mod de viaţă ancestral,
este o scriere despre vechile norme de civilizaţie, despre confruntarea dintre modern şi arhaic, cu triumful
acestuia din urmă.
 Baltagul
Mihail Sadoveanu
- caracterizareapersonajului Vitoria Lipan -

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Vitoria este personajul principal, o femeie voluntară, curajoasă, inteligentă şi lucidă care apare în
toate scenele romanului şi prin intermediul căreia se realizează acţiunea, dar se configurează şi alte
portrete. S-a constacrat în conştiinţa publicului cititor formula „romanul unui suflet de munteancă”, prin
care se certifică un mare adevăr – nu subiectul conferă spectaculozitate operei, ci eroina, modul ei
specific de a se raporta la existenţă.
Personajul Vitoria Lipan este descris în text în trei ipostaze: cea de soţie de oier, cea de mamăa
trei copii, şi cea de detectiv.
Acţiunile eroinei relevă un caracter complex în care defectele nu anulează calităţile, ci le impune
în realizarea scopului şi a responsabilităţii pe care personajele şi le asumă. De remarcat este diversitatea
procedeelor de caracterizare folosite de scriitor: direct, prin descriere, prin părerea celorlalte personaje sau
indirect, prin fapte, prin atitudine, prin relaţia cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi.
Vitoria Lipan cucereşte şi prin frumuseţea şi farmecul ei fizic căci „la cei patruzeci de ani ai săi,
ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului, însă privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor
în care era adâncită şi o copleşeau”. Femeia nu mai era tânără, „dar avea o frumuseţe neobişnuită în
privire”.
Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii pentru lipsa soţului ei şi figurează zbuciumul
sufletesc ce o va stăpâni şi o va măcina, până ce îi va descoperi şi pedepsi pe ucigaşii lui Nechifor Lipan.
Femeie aspră, Vitoria este o soţie harnică si pricepută care duce grijile unei gospodării mari.
Astfel, ea ştie ce produse mai are de vânzare, se tocmeşte cu iscusinţă de negustor cu cei care vin să
cumpere sau merge ea însăşi la câmpie,unde vinde produse.
Organizată, meticuloasă, cu un deosebit simţ practic, înainte de plecare în căutrea lui Lipan, ea
orânduieşte totul cu abilitate şi exactitate încât niciunul dintre amănunte mu îi scapă. Întreprinzătoare şi
prevăzătoare,vinde produsele dar duce peste noapte banii la preot pentru a nu fi prădată. Conştientă de
pericolele care îi pândesc pe drum, îi face lui Gheorghiţă un baltag pe care preotul îl sfinţeşte,iar pentru
sine ia puşca pe care s-o folosească in caz de nevoie.
Vitoria este o femeie credincioasă şi respectă obiceiurile stramoşeşti. Înainte de a pleca, se
consultă cu preotul, merge la mănastire unde se roagă la icoana Sfintei Ana, ţine post douăsprezece vineri,
se spovedeşte şi se împărtăşeşte sau face daruri bisericii. În drumul ei întâlneşte un botez şi o nuntă şi de
fiecare dată respectă tradiţia aşa cum îndeplineşte şi toate cele creştineşti pentru înmormântarea şi
pomenirea lui Nechifor Lipan.
Totodată, femeia este superstiţioasă, căci ea crede în vise şi în semne, în descântece şi în vrăji şi
de aceea nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea, pentru a afla despre soţul ei. Visul în care Lipan
apare cu spatele întors peste o apă neagră şi cântecul cocoşului slobozit o singură dată cu piscul întors
către poartă, o macină şi îi dau certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce,deoarece a fost ucis.
Eroina impresionează şi prin luciditate şi stăpânire de sine, căci, deşi iniţial hotărăşte să-l trimită
doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea şi experienţa ei
de viaţă şi pleacă împreună. Este înzestrată cu inteligenţa pe care şi-o manifestă într-o diversitate de
împrejurări. Reuşeşte să-l convingă pe Gheorghiţă de necesitatea plecării la drum, aducându-i
argumentele cele mai puternice culminând cu acelea că „jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi bărbat.
Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău”.De asemenea, culege cu abilitate informaţii de la cei din
jur,dovedind o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor.Uneori cuvintele sale sunt veritabile
maxime „Cine nu cearcă, nu izbuteşte”, alteori vorbele sale evidenţiază un umor şi o ironie subţire iar
când este cazul vorba Vitoriei devine ascuţită şi întrebătoare.
Observaţia incisivă este o trăsătură definitorie a personajului pe care Gheorghiţă o scoate în
evidenţă : „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare: cunoaşte gândul oamenilor… ”
Un episod ilustrativ pentru această trăsăturăeste incipitul romanului. Vitoria este portetizată
ca o femeie încă frumosă, ageră în vorbă şi în faptă, care apără ferm cuviinţa ameninţată de tendinţele
cosmopolite ale fetei Minodora. Bună cunoscătoare a naturii umane, îi spune lui Gheorghiţă: ” Eu te
citesc pe tine, măcar că nu ştiu carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În finalul scenei, leagă întârzierea
lui Nechifor de constatarea cu înfrigurare a semnelor rău- prevestitoare: visul cu Nechifor întors către
apus, peste o revărsare de ape, cântatul cocoşului o singură dată, a plecare, întunecarea neaşteptată a
cerului, înrăutăţirea vremii.
O altă secvenţă relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoriareconstituie crima şi
împlineşte aproape ritualic dreptatea şi rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpâneşte prin
inteligenţă, voinţă, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toţi participanţii la praznic pentru a
determina deconspirarea răufăcătorilor. Ţese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul şi
povesteşte despre mort ca şi cum ar avea o comunicare neştiută cu el. În punctul culminant, repovesteşte
crima şi împinge pe Gheorghiţă la săvârşirea actului justiţiar. Intransigenţa aparţine eroilor sadovenieni
prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”.
În relaţia cu copiii, se dovedeşte tolerantă cu Gheorghiţă pentru că-l vede sfios şi nesigur. Ea îl
apără şi îl ocroteşte de câte ori în ochii lui Lipan erau „nouri de vreme rea”, iar atunci când îşi dă seama
că a rămas singurul sprijin al gospodăriei sale face din acesta un bărbat curajos şi energic. Cu Minodora
este mai aspră pentru că vrea să o educe în spiritul tradiţiei, pornind de la îmbrăcăminte, preocupări şi
comportament moral şi urmărind să o căsătorească cu un gospodar cu casă şi avere.
Împovărată de griji şi de nelinişti, pe lângă manifestările ei exterioare, Vitoria trăieşte un
zbucium interior devastator. Ea găseşte însă tăria morală de a se rupe din gânduri şi din singurătate şi de a
pleca în căutarea soţului. Ceea ce îi dă putere să ia această hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o
soţului său.
 Vitoria,cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său şi investigaţiile făcute, dovedeşte tenacitate,
dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece nu renunţă, îndeplinindu-şi dorinţa de a-l găsi pe Nechifor Lipan
şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel spiritul ei justiţiar învinge şi, odată scopul atins, Vitoria va reveni la
vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal.
 Baltagul
Mihail Sadoveanu
- relaţiadintredouăpersonaje-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Relaţiile dintre Vitoria şi Gheorghiţă sunt evidenţiate de marile teme sadoveniene dezvoltate aici,
viaţa păstorilor, natura, miturile. Acţiunea reflectă arhitectura complexă a operei, generată de parcurgerea
drumului de reconstituire a faptelor care au dus la moartea bărbatului Vitoriei Lipan. Pe parcursul
acestuia, Vitoria ţine să îl determine pe fiul său a întelege tragismul existenţei. Pentru Gheorghiţă,
călătoria, are astfel, rolul de iniţiere.
Vitoria este o ţărancă din Măgura Tarcăului, soţie de oier şi mama a doi copii, Minodora şi
Gheorghiţă. Moral, însumează o multitudine de calităţi, fiind atât o femeie inteligentă, ambiţioasă,
credincioasă, cât şi una superstiţioasă şi răzbunătoare, neaflându-şi liniştea până nu reuşeşte să îi
pedepsească pe cei care l-au omorât pe Nechifor. Psihologic, Vitoria afişează o persoană puternică şi o
fire introvertită, ghidându-se în viaţă după proverbul: „Cine vorbeşte mult, ştie puţin”.
Gheorghiţăeste fiu de oier înstărit şi nu îşi schimbă statutul pe tot parcursul romanului. Moral, la
început, este înfăţişat ca un copil respectuos, ascultător, timid, devenind pe parcurs mai pregătit pentru
viaţă. Psihologic, întruchipează tipul tânărului în formare, a cărui personalitate se şlefuişte prin
intermediul călătoriei iniţiatice parcurse.
Portretul lui Gheorghiţă este realizat în mod direct de către autor, la fel ca şi al Vitoriei, scoţând
în evidenţă asemănarea dintre mamă şi fiu: Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat şi avea ochii ei. Nu era
prea vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet
frumos ca de fată şi abia începuse să-i înfiereze mustaţa. Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă
doar la aspectul fizic. Gheorghiţă îşi dă seama de starea interioară a mamei sale şi observă schimbarea ei.
Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiţă se face şi în mod indirect, prin numele său care are o dublă valenţă,
Gheorghiţă este numele său dar şi numele iniţial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în prăpastie
rămăşiţele soţului, strigătul ei sfâşietor Gheorghiţă, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează şi
el maturizarea lui Gheorghiţă şi intrarea acestuia în rândul bărbaţilor.
O secvenţă reprezentativăeste coborârea lui Gheorghiţă în prăpastie validează faptul că
„Baltagul” este un bildungsroman. Procesul iniţiatic al fiului presupune o moarte simbolică, coborârea în
prăpastia infernală, acolo unde neiniţiatul va fi supus unor încercări-limită, se confruntă cu imaginea
îngrozitoare a rămăşiţelor părintelui său. Mai mult, coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în
Infern, făcând trimitere la mitul lui Isis şi Osiris. De asemenea, în ceea ce-l priveşte pe Gheorghiţă,
secvenţa, este deosebit de sugestivă, deoarece, lăsat să vegheze osemintele tatălui său peste noapte, este
obligat practic să se maturizeze rapid.
 Gheorghiţă iese din labirintul iniţiatic un om formt şi intră într-o altă etapă existenţială fiind
capabl să preia conducerea familiei. Băiatul de optsprezece ani porneşte pentru prima dată într-o calătorie
mai lungă şi decisivă pentru formarea lui. La finalul romanului, el intră într-un alt fel de existenţă, cu alte
responsabilitaţi.
O altă secvenţă relevantă este confruntarea dintre Vitoria şi Calistrat Bogza demonstrează
inteligenţa şi energia protagonistei, dar şi încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiţă. Vitoria
urmăreşte împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigaşilor. Faţă de Gheorghiţă se comportă ca un
adevărat iniţiator prin îndemnul adresat acestuia de a-şi răzbuna tatăl, Gheorghiţă devenind astfel demn de
a purta baltagul.Atunci când Bogza cere înapoi baltagul, Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă nu poate citi
ceva pe această armă. Secna devine dramatică: Calistrat işi pierde cumpătul şi se repede la Gheorghiţă să-
i smulgă baltagul. Îl loveşte cu pumnul în frunte pe Cuţui iar Vitoria cere să dea drumul câinelui, care era
legat, iar Lupu rupe lanţul. Pentru că Bogza s-a năpustit să smulgă baltagul de la Gheorghiţă şi să se
apere de câine, acesta se înfurie şi îl loveşte cu baltagul. Calistrat Bogza este culcat de oameni pe prispa
casei şi pentru că simţea cş se stinge, mărturiseşte adevărul despre crima săvârşită aşa cum a prezentat-o
Vitoria.
Gheorghiţă parcurge următoarele trepte ale iniţierii, copilăria fericită, drumul – pe parcursul căruia
cunoaşte oameni şi lucruri noi, participarea la evenimente decisive – botez, nuntă, înmormântare, în
ordinea firească a vieţii, vegherea osemintelor tatălui său, lovirea lui Bogza şi preluarea
responsabilităţilor.
Relaţia dintre Vitoria şi Gheorghiţă se conturează astfel, nu doar cuplul mamă-fiu, ci şi iniţiator-
iniţiat. În înfăptuirea dreptăţii, Gheorghiţă este „mâna dreaptă” a mamei sale, el fiind îndemnat să-l
lovească pe Calistrat Bogza cu baltagul pentru a-şi răzbuna tatăl.
 Ion
Liviu Rebreanu
~ roman realist-obiectiv, interbelic ~
~ Tema şi viziunea despre lume ~

 Perioada interbelică prezentare primele două paragrafe de la ”Baltagul”

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viaţă al literaturii
române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă artistic în perioada
interbelică.
Stilul rebrenian se remarcă prin refuzul total al subiectivismului, prin preferinţa pentru exprimarea
exactă, căutând mereu „cuvântul care exprimă adevărul”. Maniera obiectivă de exprimare presupune
crearea de tipuri umane cu viaţă sufletească proprie şi independentă de cea a creatorului lor. În legătură cu
această manieră inovatoare de a scrie, criticul literar T. Vianu afirma că Rebreanu „a dat vieţii o operă şi
operei o viaţă”, afirmaţie pe deplin întemeiată.
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele precum „Zestrea”, „Ruşinea”,
„Răfuiala”, apariţia romanului „Ion” de Liviu Rebreanu în 1920, „rezolvă o problemă şi curmă o
controversă” (Eugen Lovinescu). În epocă, Eugen Lovinescu formulează principiile modernismului şi
ale teoriei sincronismului, în timp ce Călinescu militează pentru romanul obiectiv iar sămănătoriştii
pentru proza şi poezia tradiţionalistă.
Opera literară „Ion” este un roman – specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu
personaje numeroase şi acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi dezvoltând
conflicte puternice. Ca tipologie este un roman realist-obiectiv prin reprezentarea veridică a societăţii
româneşti şi prin crearea unor tipuri umane aflate în strânsă legătură cu mediul din care provin, naraţiunea
la persoana a III-a, narator neimplicat, omniscient, omniprezent. Este şi un roman social, deoarece autorul
realizează o adevărată monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând în
detaliu toate aspectele vieţii rurale.
Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce priveşte problematica
ţărănimii atât în literatura română, cât şi în cea universală, urmărind modele celebre oferite de scriitori
precum Zola, Balzac, Tolstoi; la acestea se adaugă trei fapte concrete de viaţă: un ţăran tânăr, inteligent şi
harnic i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui ţăran de a săruta
pământul, dar şi păţaniile unei tinere alungată de tată şi de iubit.
Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în
săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare
morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie.
Viziunea despre lume se dezvoltă în jurul ideii că literatura este o creaţie de oameni şi de viaţă,
dă vieţii un tipar care îi surprinde dinamismul şi fluiditatea. Această proiecţie permite reprezentarea lumii
cu o privire imparţială, cu o voce impasibilă, atribute ale unui narator-demiurg, omniscient, care
urmăreşte existenţa umană angrenată în fluxul oarbei deveniri.
 Titlul operei este dat de personajul principal, eponim, sugerând caracterul comun al numelui
propriu Ion.
Construcţia discursului narativ este simetrică, de corp sferoid şi se realizează prin descrierea
drumului, din incipit şi final, care introduce cititorul în lumea ficţiunii, respectiv îl proiectează înapoi, în
realitatea căreia îi aparţine. Romanul începe cu cinci imagini succesive: drumul spre satul Pripas, crucea,
hora, înfruntarea verbală dintre preot şi Vasile Baciu, bătaia dintre Ion şi George şi se încheie cu reluarea
aceloraşi secvenţe aşezate în ordine inversă: prăbuşirea lui Ion sub loviturile lui George, altercaţia preot-
Vasile Baciu, hora, troiţa cu chipul lui Hristos, drumul ce se îndepărtează de Pripas.
Incipitul romanului se axează pe descrierea drumului care face legătura dintre realitate şi ficţiune,
constituindu-se ca o metaforă simbol a romanului. El este surprins la vârsta naivităţii tinereşti, debordând
de veselie şi entuziasm, „înaintează vesel, neted […], coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”.
Finalul romanului prezintă acelaşi drum, dar care iese din universal satului spre a se pierde în
şoseaua principală; se remarcă însă o altă vârstă a acestuia, care se prezintă ”ca o panglică cenuşie în
amurgul răcoros”. Sugestiile cromatice reliefate de incipit şi final, alb-cenuşiu, atribuite drumului,
evidenţiază trecerea timpului peste un univers particular, frământat de patimi şi zguduit de conflicte
puternice şi bântuit de moarte.
De altfel, prin utilizarea tehnicii literare a anticipaţiei, acţiunea capătă un caracter previzibil;
toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului, „Râpele Dracului”, „Cişmeaua mortului”, precum
şi conflictul de la horă dintre Ion şi George, anticipează răfuiala tragică din final.
Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universal ficţional, dar mai ales de a
crea impresia de veridicitate, acea iluzie a realului sub presiunea căreia stă tot romanul realist.
Timpul, destul de vag conturat, indică plasarea acţiunii pe durata câtorva ani, la începutul
secolului al XX-lea.
Din punct de vedere spaţial, universul ficţiunii se plasează în imediata vecinătate a lumii reale din
zona Bistriţei. Acţiunea, conturată în Pripas în cea mai mare parte, se deschide prin zone învecinate sau
mai îndepărtate – fie în realitate, fie în lumea ficţiunii: Armandia, Jidoviţa, Lechinţa, Cluj, Sibiu.
Viaţa ţărănimii, reprezentată de Ion şi cea a intelectualităţii, reprezentată de preotul satului, Ion
Belciug şi de familia învăţătorului Herdelea sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Subiectul este
construit astfel prin alternanţa planurilor narative, iar secvenţele narative se succed pe baza înlănţuirii. O
altă tehnică literară estea aceea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeaşi temă în planuri diferite:
nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea,
unde este strânsă întreaga comunitate rurală. Conflictul principal al romanului se conturează la horă,
unde Ion, flăcău harnic şi priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnităţii şi cu privarea de un statut
social, pe care este convins că îl merită, se hotărăşte să treacă peste glasul inimii, să renunţe aşadar la
dragostea pentru Florica, fata frumoasă dar săracă, şi să asculte de glasul pământului, să se căsătorească
cu Ana, fata urâtă dar bogată a lui Vasile Baciu, promisă însă lui George Bulbuc, un ţăran foarte bogat.
 Intriga romanului şi totodată începutul conflictului exterior, între Ion şi Vasile Baciu, o constituie
confruntarea celor doi de după horă, acesta din urmă adresându-i tânărului cuvinte jignitoare şi arătându-
şi dezaprobarea faţă de o eventuală legătură între el şi Ana. Ion va dori să îşi răzbune ruşinea şi o va
compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l determina pe tatăl fetei să accepte căsătoria.
Conflictul exterior, social este dublat de cel interior, de „glasul iubirii”. După ce Ana aduce pe lume un
copil, se sinucide nemaisuportând să trăiască umilită, iar Ion revine la Florica, cea pe care a iubit-o
dintotdeauna şi este ucis de soţul acestuia, când îl surprinde noaptea venind la nevasta lui.
În celălalt plan al romanului Rebreanu prezintă intelectualii din lumea satului, preotul Belciug şi
învăţătorul Herdelea. Cei doi nu sunt un model pentru ţărani, se învrăjbesc, preotul îl reclamă pe învăţător
şi acesta îşi pierde postul. Familia săracă a învăţătorului se zbate cu greutăţi de tot felul: fiul cel mare,
Titu, nu-şi găseşte slujbă, Laura se mărită fără zestre iar cea mica, Ghighi aşteaptă un pretendent. Preotul
este văduv, dar lacom din fire, adună avere. Ştiind că învăţătorul şi-a ridicat casa pe terenul bisericii, evită
să-i facă acestuia acte şi când relaţiile dintre ei se strică, vrea să-l dea afară. Învăţătorul se mută cu familia
sa în Armandia, cu chirie. În final cei doi se împacă, învăţătorul revine în sat, dar nu pentru mult timp,
căci lasă postul tânărului învăţător Zăgreanu, cu care speră să-şi mărite fata cea mică.
O secvenţă sugestivă în conturarea temei şi viziunii este cea a horei, desfăşurată într-o zi de
duminică şi la care se adună întreaga comunitate rurală. Aşezarea oamenilor indică o ierarhizare şi relaţii
sociale precis delimitate: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul
dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, „ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea
Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece
în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Preotul şi familia învăţătorului Herdelea „onorează” cu prezenţa
petrecerea poporului dar nu participă la ea. Ritmurile someşene atrag în joc fetele şi flăcăii satului, iar
vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea de energii, ci şi în impulsul de a întemeia
noi familii. Treptat, din amalgamul participanţilor la horă se detaşează o pereche de personaje antagonice:
Ion şi George. Autoritatea ţăranului sărac în faţa celui bogat este pusă în evidenţă de faptul că lăutarii
ascultă de Ion, deşi sunt plătiţi de George.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului este sărutarea
pământului. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale. Ion primeşte
pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui
avea nevoie de inima moşiei”. Stăpân al pământurilor, Ion se simte un uriaş „Se vedea acum mare şi
puternic, ca un uriaş din basme”. În pragul primăverii, ţăranul are asupra pământului o percepţie
cvasierotică, văzând în delniţe imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării
pământului, Ion simte un fior, dar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă mâinile, prevestitor, cu nişte
mănuşi de doliu. În „Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă ţăranul de pământul „care ne-a modelat
trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele
cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa dată de lipsa
esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
 În secvenţa epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului.
Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniţă de
pământ, căci pământul şi iubirea îi vorbesc cu acelaşi glas, iar polifonia aceasta precipită drumul eroului
spre moarte.
Moartea apare ca unică soluţie de a ieşi din impasul în care ajunge personajul. O violenţă de
esenţă naturalistă răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost
mai drag ca o mama, instrumentul crimei fiind specific muncii pământului.
Drama vieţii lui Ion nu rezultă din faptul că, fiind pus in situaţia să aleagă între glasul pământului
şi cel al iubirii, îl alege iniţial pe cel dintâi, ci din faptul că Ion realizează o contopire a celor două glasuri.
El este un personaj memorabil, învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le
poate susţine psihologic şi moral. Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale
directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Practic, Ion sfidează
totul ,,Nu mi-e frică nici de Dumnezeu’’.
Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o
operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. Autor de metodă realistă,
Rebreanu înfăţişează cititorului nu numai o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărei mecanică a
existenţei scapă logicii, pentru că înglobează factorul iraţional.
 Ion
Liviu Rebreanu
-caracterizarea personajului-
*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului. El întruchipează tipul arivistului,
surprins în involuţie, căci calităţile degenerează treptat în defecte. Personalitatea sa se subordonează
dorinţei obsedante de a avea cât mai mult pământ şi, pentru atingerea acestui ţel, se foloseşte de cei din
jur fără nicio remuşcare. După ce a dobândit ceea ce a răvnit de mic, simte totuşi neîmplinirea afectivă,
căutând astfel cu aceeaşi perseverenţă, să-şi clădească fericirea pe ruinele unei alte căsnicii.
Situaţia dramatică a ţăranului român lipsit de pământ se constituie ca o realitate, ca şi patima oarbă
a ţăranului din Prislop, care i se plânge autorului de lipsa pământului. Pornind deci de la date reale,
Rebreanu construieşte un personaj complex, care domină de departe întreaga scriere.
În legătură cu acesta, critica literară exprimă opinii divergente. Eugen Lovinescu afirma că ,,Ion
este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită’’. George
Călinescu însă, îl consideră ,,o brută căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune’’. Totuşi Ion este
caracterizat ca o formă primară de isteţime intuitivă, cu ajutorul căreia concepe planuri urmate cu
perseverenţă în vederea atingerii scopurilor propuse.
La începutul romanului, naratorul, prin intermediul caracterizării directe şi indirecte, îi alcătuieşte
un portret axat pe calităţile sale: hărnicia, perseverenţa şi iubirea de pământ, care l-a stăpânit de mic
copil.
Conform mentalităţii colectivităţii rurale al cărei exponent este, el preferă munca în locul
învăţăturii, deşi, la şcoală, se remarcă, prin isteţime. Cu timpul însă se produce o schimbare în psihologia
personajului, care identifică, în mod eronat, sărăcia cu lipsa demnităţii, suferind din cauză că nu primeşte
respectul cuvenit din partea sătenilor, chiar dacă întruneşte calităţi de lider al flăcăilor din sat.
Fiind un personaj realist el se constituie ca un exponent al mediului social din care face parte,
acţionând prin prisma determinărilor acestuia.
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul„de mic i-a fost mai drag
decât o mamă” şi ca proprietate ce garantează succesul social, într-un amestec de adoraţie mistică şi
orgoliu posesiv.
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În
această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor şi
autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ şi
tâlhar) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei
rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează
latenţe obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-
o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă
sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu
pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor
mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu este
sărutarea pământului. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima
oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima moşiei”. Stăpân al pământurilor, Ion se
simte un uriaş „Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”. În pragul primăverii, ţăranul are
asupra pământului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţe imaginea unei ibovnice ispititoare.
Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării pământului, Ion simte un fior, dar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi
îmbracă mâinile, prevestitor, cu nişte mănuşi de doliu. În „Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă
ţăranul de pământul „care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui
ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru
pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii
noastre naţionale.
Conflictul central al romanului cu cele două coordonate ale sale dezvăluie defectele firii sale, dar
care nu depăşesc sfera umanului: tânărul este impulsiv, dornic de răzbunare împotriva ,,bocotanului’’
care îl jigneşte în public. De asemenea este mânios şi orgolios peste măsură.
Disputele publice cu Baciu sau cu George lasă amprente adânci în sufletul său amplificându-i
sentimentele negative faţă de cei bogaţi şi gândind că este apostrofat de aceştia pe nedrept, doar pentru că
este sărac. Astfel, nu ezită să folosească violenţa în conflictul cu George, dar este capabil să-şi înfrâneze
pornirile agresive în raport cu Vasile Baciu. Dojana publică a preotului în faţa întregii colectivităţii îl
determină să acţioneze pentru a îşi câştiga un statut privilegiat printre săteni.
Primul act de răzbunare împotriva bogaţilor este unul naiv; Ion însuseşte abuziv o bucată de
pământ, care a aparţinut cândva familiei sale, din brazda vecinului. Apoi îşi dă seama că setea sa de
pământ este mult mai puternică, dar se dovedeşte incapabil de a găsi modalitatea prin care să-l determine
pe Vasile Baciu să consimtă la căsătoria cu Ana. Sugestia lui Titu este urmată întocmai şi, din lăcomie de
avere, o seduce pe aceasta, prin vicleşug, lăsând-o însărcinată. Viclenia socrului de a nu-i da în totalitate
ceea ce-şi dorea are repercursiuni asupra fetei, pe care Ion se răzbună fără ezitare, tratând-o cu dispreţ.
Perseverenţa personajului trădează o voinţă puternică pusă în slujba unui scop unic pentru
atingerea căruia este nevoit să se folosească de cea care joacă, de la început până la sfârşit, rolul victimei.
După nuntă şi după ce obţine ceea ce şi-a dorit de la socrul său, sentimentul dobândirii demnităţii
prin posesiune îl determină să afişeze ostentativ noul statut ,,umbla cu paşii mari şi cu genunchii îndoiţi‘’
şi ,,vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere’’. Violenţa faţă de Ana se
transformă în indiferenţă, tratând-o în continuare ca pe un obiect de garanţie pentru averea sa.
După ce ,,glasul pământului’’ este împlinit şi primeşte ce şi-a dorit în plan material, Ion decide, în
mod egoist că trebuie să împlinească şi latura afectivă, a personalităţii sale, deşi abia îşi îngropase soţia şi
copilul, pentru care nu manifestase decât dispreţ. Obsesia pentru actuala soţie a lui George, Florica, se
încheie tragic, Ion fiind, de fapt, ucis de propria patimă. Moartea personajului, oricât de dramatică ar
părea, se constituie ca o pedeapsă meritată pentru răul produs tuturor din jurul său; ea este anticipată de
scena sărutării pământului, care, printr-un gest anormal, redă înfrăţirea totală cu lutul din care a luat
naştere.
Drama vieţii lui Ion nu rezultă din faptul că, fiind pus in situaţia să aleagă între glasul pământului
şi cel al iubirii, îl alege iniţial pe cel dintâi, ci din faptul că Ion realizează o contopire a celor două glasuri.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: „iute
şi harnic, ca mă-sa”; „munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte
personaje, în diferite momente ale acţiunii: „Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ“
( Maria Herdelea); „eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli
numai după blestemăţii”( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin
monologul interior: “ Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului
pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj,
personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile
planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos
cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi
trădează intenţiile: „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”.
Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare
sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe
care nu le poate susţine psihologic şi moral. Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a
acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric.
Practic, Ion sfidează totul ,,Nu mi-e frică nici de Dumnezeu’’.
 Ion
Liviu Rebreanu
- relaţia dintre două personaje -

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Relaţiile dintre Ion şi Ana sunt evidenţiate de tema operei, aceea a luptei ţăranului pentru pământ
într-o lume în care singura măsură a valorii individului este averea. În acest context în familia tradiţională
de la începutul secolului al XX-lea, femeia este redusă la statutul unui obiect sau cum apreciază G.
Călinescu „două braţe de lucru, o zestre producătoare de copii”.
Ion al Glanetaşului, protagonistul eponim al romanului face parte din clasa nevoiaşă a satului
Pripas, pentru că rămăseseră întregi doar trei petice de ogor, cât reuşise să salveze după ce tatăl său,
Alexandru Glanetaşu, risipise zestrea Zenobiei. Flăcău harnic şi ambiţios, Ion „arde de dorul de a avea
pământ mult, cât mai mult... ”, pe care să-l muncească, întrucât de mic copil pământul „îi era drag ca ochii
din cap”. Pentru a-şi îndeplini dorinţa arzătoare, Ion îşi propune să o seducă pe Ana, fiica „bocotanului”
Vasile Baciu, iar căsătoria cu aceasta să-i aducă zestrea femeii, care „avea locuri şi case şi vite multe... ”.
Ana, „slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!...” era sortită de către tatăl ei altui flăcău bogat, George
Bulbuc, fiindcă acesta avea pământ şi puteau trăi fericiţi, fără să aştepte zestrea fetei. Crescută doar de
tată şi lipsită de afectivitatea unei mame, Ana este o fire ştearsă, naivă, menită să asculte şi să fie supusă.
Lui Ion îi place însă de Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea şi „fata cea mai frumoasă din
Pripas”, însă ea este chiar „mai săracă decât dânsul”, iar flăcăul se săturase să fie umilit şi dispreţuit de
toţi sătenii, mai ales că dintotdeauna îi pizmuise pe cei bogaţi. Hotărât să scape de sărăcie renunţă la
dragostea pentru Florica şi urzeşte un plan pentru cucerirea Anei.
Seducerea Anei începe chiar la hora de duminică, eveniment important la care participă tot satul.
Ion joacă someşana cu Ana, iar când muzica încetează, flăcăul o urmăreşte cu o privire stranie, „parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, după cuum observă naratorul omniscient. Vasile Baciu intuieşte
scopul lui Ion şi îi adresează acestuia o serie de invective, „sărăntoc”, „fleandură”, „tâlhar”, „hoţ”.
Conflictul principal al romanului constă în lupta pentru pământ, Ion fiind convins ca averea i-ar fi
conferit respectul celorlalţi şi nimeni n-ar mai fi avut curaj să-l jignească, de aceea este mai hotărât ca
oricând să pună mâna pe zestrea Anei. Soluţia de a o lăsa însărcinata pe Ana vine de la Titu Herdelea iar
Ion o consideră cea mai potrivită pentru obţinerea averii cât mai rapid şi mai sigur.
Dupa tocmeli, ameninţări şi jigniri îndelungate, Vasile Baciu consimte să-i dea Anei zestrea,
conflictul fiind aparent rezolvat cu sprijinul direct al preotului Belciug, care speră să se aleagă şi el cu
ceva, mai ales că cel mai scump vis al său este să construiască o biserică nouă. Acest episod, al negocierii
zestrei, fără ca ea să fie băgată în seamă, reflectă condiţia femeii în societatea ţărănească. În noaptea
nunţii, Ion joacă cu Florica, imaginându-şi că ea este mireasa lui. Văzând-o pe Ana, care-i părea o străină
şi cu care nu mai schimbase o vorbă de luni de zile îşi spune „Ce-ar fi să fug în lume cu Florica şi să scap
naibii de urâţenia asta?”, apoi tot el îşi dă seama şi îşi schimbă gândul: „şi să rămân tot sărac pentru o
muiere, apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”
Relaţia se degradează imediat, un episod semnificativ în acest sens fiind atunci când Ion îşi
loveşte nevasta însărcinată pentru că Vasile Baciu îl păcăleşte, dându-i doar „cinci locuri” pe care să le
muncească şi refuză să-i facă acte. Viaţa Anei devine un coşmar, fiind bătută şi alungată atât de soţ cât şi
de tată, rămasă fără sprijin moral, dezorientată şi respinsă de toţi. Un alt episod care fixează relaţia dintre
soţi este acela în care Ana naşte pe camp, unde Ion se afla la coasă. Bărbatul întoarce capul şi-şi
batjocoreşte nevasta: „Ştia că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de
toantă”.
Un alt episod relevant eate nunta Floricăi cu George Bulbuc, în timpul căreia Ion a urmărit-o pe
mireasă cu ochi lacomi, îi dă prilejul Anei să înţeleagă, în sfârşit, că bărbatul ei nu a iubit-o niciodată.
Întorcându-se spre casă, îi spune soţului că o să se omoare şi răspunsul acestuia cinic, „da omoară-te o
dată să scap de tine”, o încurajează iar Ana se spânzură. Viaţa Anei este aceea a unei victime, ea nu este
iubită şi nimeni nu îi spune o vorbă bună. Aduce pe lume un copil, pe care îl naşte pe câmp şi care nu
supravieţuieşte, fiind prost îngrijit. Destinul său nu este cu mult diferit de al oricărei femei de la ţară, aşa
cum îi spune Anei nevasta lui Macedon Cercetaşu: „Taci şi rabdă, că femeia trebuie să sufere, dacă aşa a
lăsat-o Dumnezeu…”. Moartea Anei îi convine lui Ion care îşi spune în sine că e mai bine că s-a omorât,
întrebându-se cum a putut dormi un an în pat cu o femeie urâtă.
Deznodământul este previzibil întrucât Ion, scăpat de Ana, este din ce în ce mai nestăpânit în
iubirea pentru Florica, îl vizitează des pe George, prefăcându-se prieten cu el. Prevenit de Savista, George
îi surprinde pe cei doi şi îl loveşte pe Ion cu sapa.
Modul în care tema textului se reflectă în evoluţia relaţiei dintre cele două personaje se bazează pe
încalcarea unor norme sau legi nescrise: în lumea satului românesc tradiţional, căsătoriile se încheiau în
funcţie de avere şi cu îngăduinţa părinţilor, iar fetele trebuiau să-şi păstreze virtutea. Prin depăşirea
acestor repere morale, Ana va ajunge să fie dispreţuită nu numai de Ion, ci şi de tatăl ei. Obsesia de a
obţine cât mai mult pământ îl face pe Ion să fie lipsit de afecţiune în relaţiile cu celelalte personaje.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
Camil Petrescu
-roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, al experienţei, interbelic-

*Perioada interbelică->prezentare->primele două paragrafe de la „Baltagul’’

Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern, prin promovarea
ideii de înnoire a literaturii române şi de sincronizare a acestuia cu literatura universală.
Concepţia scriitorului despre roman este exprimată în eseul numit „Noua structură şi opera lui
Marcel Proust” publicat în volumul „Teze şi antiteze”. Astfel, autorul consideră că formula estetică a
romanului tradiţional de tip balzacian este învechită şi de aceea se declară un adept al romanului modern,
proustian. Mai mult decât atât, în acest eseu Camil Petrescu explică şi principalele trăsături ale romanului
modern de tip subiectiv, trăsături care urmează, de fapt, principiile moderniste formulate de Eugen
Lovinescu: autenticitatea, care trebuie să înlocuiască verosimilitatea din proza tradiţională; perspectiva
narativă, subiectivă, cu relatare la persoana I, narator-personaj şi viziune „împreuna cu´´, accent pe
redarea stărilor lăuntrice şi nu pe acţiuni; introspecţia, mai exact analiza acelor trăiri; luciditatea. De
asemenea, Camil Petrescu introduce în romanul românesc memoria involuntară (prezentarea faptelor aşa
cum sunt furnizate de amintire); timpul subiectiv (timpul conştiinţei, prin care se face trecerea din prezent
în trecut şi invers). În ceea ce priveşte redactarea, scriitorul modern se declară împotriva scrisului frumos,
poziţionându-se pentru anticalofilism, mai exact pentru stilul clar, concis, fără înfrumuseţări.
Apărut în 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” însumeaza ideile
teoretice asupra romanului formulate de Camil Petrescu în eseul enunţat mai sus.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, subiectiv, proustian
prin prezentarea mediului citadin şi a problematicii intelectualului, prin perspectiva subiectivă şi
autenticitate, de analiză psihologică prin prezentarea implicită a planului conştiinţei personajelor şi a
conflictului interior, dar poate fi considerat în egală măsură şi un roman al experienţei din perspectiva
celor două experienţe trăite de Ştefan Gheorghidiu: iubirea matrimonială – o ficţiune şi războiul - o
experienţă trăită de scriitorul însuşi, care a participat ca ofiţer al armatei române la Primul Război
Mondial „Toate întâmplârile din volumul doi le-am trăit aievea’’.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid, inadaptat, într-o lume dominată de
egoism, mediocritate şi impostură.
Viziunea despre lume a autorului, transferată personajului-narator, este aceea că nu se poate vorbi
onest, cu sinceritate, decât despre propria experienţă de viaţă, despre realitatea propriei conştiinţe: „Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana I’’.
Titlul romanului conţine cuvântul „noapte”, repetat de două ori, ceea ce sugerează incertitudinea, îndoiala
care îl devorează lăuntric pe protagonist, sau tainele umane. Cele două „nopţi” simbolizează cele două
etape din evoluţia personajului, iar ordinea în care sunt aşezate cele două adjective „ultima” şi „întâia”
scoate în evidenţă capacitatea eroului de a trece prin iubirea înşelată, de a depăşi drama şi de a fi mereu
deschis altor experienţe ale cunoaşterii.
În ceea ce priveşte timpul şi spaţiul desfăşurării acţiunii, se remarcă faptul că acţiunea se petrece în
mediul citadin: Bucureşti, Câmpulung, Azuga, cât şi pe front: Valea Prahovei. Fiind un roman de tip
proustian, prezentarea cronologică a evenimentelor nu se mai respectă, de aceea putem vorbi despre
existenţa unui timp obiectiv – cel în care sunt narate întâmplările de pe front şi a unui timp subiectiv –
interior, în care protagonistul rememorează drama iubirii.
Romanul este structurat în 13 capitole distribuite în două părţi cu titluri sugestive, surprinzând două
ipostaze existenţiale: în „Ultima noapte de dragoste” – sentimentul de iubire absolută, şi în „Întâia noapte
de război”, imaginea războiului tragic şi absurd. Dacă prima parte este o rememorare a iubirii
matrimoniale eşuate, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu,
urmăreşte experienţa de pe front în timpul Primului Război Mondial.
Un episod ce ilustrează tema intelectualului însetat de absoluteste cel de la popota ofiţerilor din capitolul
„La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis
soţia prinsă în flagrant de adulter. Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, Ştefan
Gheorghidiu, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela .Părerile sunt
împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei – „femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde
de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece
oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o
izbucnire violentă „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Spre deosebire
de aceste opinii, pornite din exterior sau bazate doar pe argumente raţionale, intervenţia lui Ştefan
Gheorghidiu reflectă o convingere bazată pe o experienţă sentimentală dură. Gheorghidiu îşi simte rana
sufletului nevindecată, atinsă de conversaţie puerilă şi simplificatoare a camarazilor săi pe care o combate
cu tenacitatea caracteristică celui care a suferit îndelung: „...o iubire mare e mai curând un proces de
autodistrugere... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei... Orice iubire e ca un
monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă’’.
Tehnica memoriei involuntare creează o unitate de ansamblu a operei: un eveniment exterior –
discuţia de la popotă – declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări. În vreme ce la Marcel Proust,
personajul-narator retrăieşte trecutul, la Camil Petrescu se observă analiza trecutului, fapt care generează
sfârşitul iluziilor. Într-un moment al dezechilibrului sufletesc, personajul-narator, prin intermediul
memoriei involuntare, îşi rememorează iubirea.
Intriga este evidenţiată în prima frază a capitolului al doilea în care Gheorghidiu apare în ipostaza
unei suferinţe devastatoare: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam
că mă înşală.” Student la filozofie, Ştefan se căsătorise cu Ela din dragoste, sentiment care avea forţa de a
completa şi chiar de a înlocui orice alte lipsuri materiale. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în
discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund. Mai mult, spre deosebire de soţul
său, aceasta este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut al familiei îi conferă acces şi insistă ca Ştefan
să se implice şi el în afaceri şi în viaţa mondenă. Intelectualul descoperă dezamăgit o lume lacomă,
egoistă, a milionarilor analfabeţi – Vasilescu Lumânăraru -, a politicienilor corupţi, a oamenilor
„distinşi’’ pentru care iubirea, onoarea, morala sau cultura nu reprezintă nimic.
Excursia de la Odobeşti reprezintă un alt episod semnificativ în ilustrarea dramei personajului.
Ela pare că acordă atenţie exagerată unui domn G, concretizată în mici incidente, gesturi fără importanţă,
schimb de priviri, ce se amplifică în conştiinţa protagonistului. Personajul suferă pentru că are impresia că
este înşelat, ceea ce generează o primă ruptură a cuplului, urmată de o serie de certuri şi împăcări. Înrolat
pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, spre a o întâlni pe soţia sa la Câmpulung. Înţelege,
dezolat, că este înşelat cu G.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar „absolutul morţii
eclipsează absolutul iubirii”. Simbolic, „ultima noapte de dragoste” trăită alături de soţia sa la Câmpulung
e uşurată de „întâia noapte de război”. Se creează astfel revenirea din timpul interior, subiectiv al
amintirii, în timpul obiectiv al războiului, al unei realităţi dure. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri
absurde, învălmăşeală, dezordine, iar teama de moarte reduce omul la starea de animalitate, eroismul fiind
înlocuit de instinctul supravieţuirii: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Punctul culminant al romanulu
echivalează cu certitudinea protagonistului că drama războiului este infinit mai acută decât drama
personală. Astfel se eliberează de trecut şi are puterea să îl privească cu indiferenţă. Deznodământul
surprinde hotărârea de a se despărţi de Ela: „i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri, adică tot trecutul’’.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. „Ultima noapte de
dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin. Inautenticitatea
societăţii, suferinţa pe care o provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditaţia asupra solidarităţii colective, a vieţii şi
morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută şi se regăseşte pe sine. Există
şi un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G.
în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu
mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru modul strălucit în
care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru
vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De asemenea,
în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului
Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea
personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic
dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul
artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de
comparaţii ce subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, „Ultima noapte de dragoste...” îi conturează, prin tema
şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi
halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou
tip de personaj cu o viaţă sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea intelectuală a
scrisului.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
Camil Petrescu
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, îndeplinind totodată rolul de narator.
El consemnează la persoana I, în mod subiectiv, experienţa proprie în raport cu două coordonate esenţiale
ale destinului său, iubirea şi războiul. Acesta întruchipează tipul intelectualului lucid, aflat în căutarea
absolutului care se autoanalizează în raport cu realitatea obiectivă, a razboiului şi cu cea interioara a
propriilor amintiri despre povestea de dragoste traită alaturi de Ela.
Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Iniţial este prezentat ca student la
filizofie sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existenţă modestă şi fericită.
După primirea moştenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în lumea buna a societăţii
bucureştene şi să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul şi se detaşează de cercul Elei. Se
înrolează, şi în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de
plutonul 9 ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorţează şi cedează o parte din bunurile
sale Elei.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Orice aspect
al existenţei este pus sub lupa analizei şi raportat la un sistem superior, absolutist. Atunci când idealurile
îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi
alimentează drama. Se dovedeşte astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări
legate de aspectele esenţiale ale existenţei.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viaţă şi al adevărului. Inadaptarea vine din
respingerea falsităţii şi a meschinăriei. Detaşează valoarea de nonvaloare, şi are o ierarhie a lucrurilor
pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de
ordin moral. Descoperind darul vieţii în sine şi a solidarităţii umane, renunţă să mai lupte pentru o relaţie
pusă sub semnul frivolităţii care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor,
maturizat de experienţele asumate.
O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorităţii.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, „Diagonalele unui testament”, ilustrează
orgoliul superiorităţii personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa
sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul
Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire.
Gheorghidiu observă cu ochi critic şi satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae
Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos.
Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia
leafa scoţând gazete, Ştefan are apără orgolios principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă
moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să
digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi
adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorităţii este cel de la popota ofiţerilor din
capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-
a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al
căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu,
la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou orgoliul şi poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă „cei care se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”
este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai
puţin
Dacă iniţial trăieşte fericirea complexă a unei relaţii perfecte, în condiţii de existenţă, modeste,
intervenţia moştenirii în viaţa celor doi strică echilibrul cuplului, relevând trăsături contradictorii ale
membrilor săi. Ştefan dovedeşte un caracter puternic nelăsându-se impresionat de posibilitatea posesiunii
materiale şi fiind considerat de reprezentanţii acestei lumi un inadaptat. Moştenirea declanşează conflictul
său interior, căci spre deosebire de el, Ela e tot mai captivată de lumea mondenităţii. Iubirea devine astfel
un tărâm al incertitudinii, un prilej de îndelungi observaţii şi analize înterprinse de bărbatul orgolios, care
nu îşi mai recunoaşte jumătatea.
Fire pasională şi reflexivă, Ştefan disecă fiecare gest din vorbă a acesteia, în vederea elucidării
propriei dileme interioare. Excursia la Odobeşti reliefiează gelozia personajului a cărui soţie pare că
acordă importanţa unui anume domn G., cu care ar fi putut avea o relaţie extraconjugală. Gheorghidiu
respinge însă ideea că ar fi gelos, considerând-o neconformă cu idealurile sale; cu toate acestea
observarea lucidă a comportamentului celor doi îi ridică puternice semne de întrebare.
Hipersensibil şi orgolios peste măsură, Gheorghidiu redă în amănunt chinurile dezamăgirii în iubire, care
îi trasformă existenţa într-o „tortură”. Orice detaliu disecat până la cele mai profunde semnificaţii
amplifică dilemele conştiinţei. Nemaisuportând frământările sufleteşti acesta se înrolează voluntar, în
mod orgolios, înlocuind drama personală a deziluziei cu cea colectivă a confruntării permanente cu
moartea.
Prezentarea războiului se realizează în mod veridic, de către un fin observator cu o capacitate
sporită de a fi ironic, chiar şi în condiţii tragice. Notaţiile sale reliefieză luciditatea personajului-narator,
spiritual sau polemic, asumarea reacţiei de groază în faţa morţii şi abandonarea atitudinii de fals
patriotism.
Drama războiului estompează treptat drama neîmplinirii erotice, manifestând o indiferenţă totală
faţă de „femeia care nu a fost capabilă să se ridice la rangul de ideal al său şi pe care o priveşte doar ca pe
un tablou” dovedind hotărâre în decizia de a o părăsi definitiv. Gestul nobil de a-i lăsa acesteia bunuri
materiale de care se simţea ataşat precum şi „tot trecutul” trădează dorinţa personajului de a se elibera de
cumplita dezamăgire erotică a trecutului. Portretul personajului este conturat în special prin caracterizarea
indirectă, prin prezentarea subiectivă a faptelor, vorbelor, atitudinilor sale. Pe parcursul romanului, însuşi
se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios, însetat de absolut. Un alt personaj, unchiul său, Nae
Gheorghidiu, îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit total de „spirit practic” într-o lume în care
domină puterea „paralelor” : “N-ai spirit practic … Ai să-ţi pierzi averea.”
Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, „Ultima noapte de dragoste...” îi conturează, prin tema
şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi
halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou
tip de personaj cu o viaţă sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea intelectuală a
scrisului.Din aceeşi categorie a inadaptaţilor fac parte si alte personaje camilpetresciene: G. D. Ladima,
G. Ruscanu, A. Pietraru.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
Camil Petrescu
- Relaţia dintre două personaje –

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Relaţiile dintre personajele Ştefan Gheorghidiu şi Ela sunt evidenţiate de cele două teme, sugerate
chiar din titlu: dragostea şi războiul. Acţiunea, ilustrată modern, prin artificiul compoziţional de
răsturnare a planurilor temporale, evidenţiază relaţiile protagonistului cu Ela. Întregul conflict gravitează
în juru suferinţtei lui Ştefan generate de drama incertitudinii.
Ştefan Gheorghidiu este o natură reflexivă, care îşi analizează în amănunt, cu luciditate, stările
interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr. Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e
trăită sub semnul incertitudinii şi constituie un zbucium permanent în căutarea adevărului: dacă Ela este
“sufletul pereche”, femeia unică hărăzită numai lui. În susţinerea concepţiei privind unicitatea iubitei,
sugestiv este şi faptul că protagonistul-narator îi spune Ela o singură data, prilej cu care cititorul află
numele femeii, în restul romanului o numeşte „femeia mea”, „nevasta-mea”, „fata asta”, „ea”. Fire
pasională, hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale
îndoielilor chinuitoare, privind atitudinea sentimentală a Elei, dorind să afle dacă iubirea lor atinge cotele
absolutului. În căutarea certitudinii, Ştefan disecă minuţios gesturile, privirea, inflexiunile vocii femeii
sale, astfel încât viaţa lui devine curând „o tortură” şi nu mai putea citi „nicio carte”.
Personajul secundar, Ela întruchipează în roman idealul de dragoste şi feminitate către care aspiră
cu toată fiinţa intelectualul Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat
de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului, concepţia sa fiind exprimată
intransigenţă”cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Eroina nu are nicio
şansă de a-şi demonstra forţa iubirii şi nici nevinovăţia, firea şi comportamentul său fiind conturate de
naratorul subiectiv. Aşadar, ea nu poate fi o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, întrucât
imaginea ei se află în permanentă dependenţă de bărbat.
Iubirea celor doi se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela era cea mai frumoasă
studentă de la Litere şi asistă cu stoicism alături de el la cursurile de filozofie din care nu pricepea nimic,
numai ca să fie cât mai mult timp împreună. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru
frumuseţea tinerei, bărbatul selectând pentru cititori doar”ochii mari, albaştri, vii, ca nişte întrebări de
cleştar”.
Cuplul duce o existenţă modestă şi sunt fericiţi. Când Ştefan primeşte o moştenire de la unchiul
Tache, Ela se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi
escapade, atitudine ce intră în totală contradicţie cu viziunea lui despre iubire, despre idealul său de
feminitate:”simţeam ca femeia aceasta era a mea, în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne
întâlnisem de la începutul lumii”. Atracţia pe care o exercită asupra Elei luxul şi societatea modernă a
Anişoarei macină încet dar sigur viaţa conjugală şi, bineînţeles, dragostea ce părea profundă şi solidă.
O secvenţă relevantă pentru relaţia celor doi este excursia la Odobeşti cu grupul modern al
Anişoarei declanşează în orgoliosul Ştefan criza de gelozie, de incertitudine a sentimentului de iubire,
punând sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Faptele, atitudinea, cuvintele Elei se reflect în conştiinţa
eroului care suferă la modul sublim drama iubirii. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile şi
flirtul nevinovat cu domnul G se amplifică, capătă dimensiuni catastrofale în sufletul protagonistului-
narator:”era o suferinţă de neînchipuit”. Această situaţie exterioară îi declanşează un zbucium interior
imens, reacţia în planul conştiinţei şi stării sufleteşti complexe faţă de soţia sa. Drama cuplului se
amplifică atunci când, întorcându-se de la Azuga, pe neaşteptate, după două săptămâni de absenţă, Ştefan
nu o găseşte acasă pe Ela, nu are nicio informaţie despre ea şi simte în suflet un pustiu imens şi o
deznădejde crâncenă. După o scurtă despărţire, Ela şi Şefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc,
Gheorghidiu cere o permisie, spre a o întâlni pe soţia sa la Câmpulung. Înţelege, dezolat, că este înşelat cu
G.
Trăind din plin umilinţele războiului, oribila degradare a personalităţii umane, chinurile
sfâşietoare şi ameninţarea iminentă a morţii, Gheorghidiu se hotărăşte să rupă definitiv legătura
conjugală. Întoarcerea de pe front reprezintă o altă secvenţă ilustrativă pentru relaţia celor doi. Rănit
şi spitalizat, se întoarce la Bucureşti şi este primit de Ela cu amabilitate însă el se simte alături de ea
înstrăinat, indiferent. Intelectualului lucid, interiorizat şi analitic, Ela îi pare acum banală, ca o
reproducere a unui tablou original: „ceva uscat, fără viaţă”, nu mai rămăsese nimic din idealul de femeie
unică, Aşadar, în conştiinţa bărbatului, Ela se transformă treptat dintr-un ideal de femeie într-o femeie
oarecare, asemănătoare oricărei alta.
Generos şi deloc meschin, Ştefan îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani: „de la obiecte de
preţ la cărţi…la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
În concluzie, perspectiva modernistă a cuplului erotic se defineşte prin faptul că Ela nu apare ca
personalitate distinctă, cititorul percepând-o prin mijlocirea bărbatului în ipostază de personaj-narator,
care însă nu îi acordă femeii nicio şansă de a se confesa ori dezvinovăţi. Cititorul nu are acces la opinia
Elei, privind dragostea lor şi nu are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce priveşte
profunzimea sentimentelor sau propria loialitate.
 Enigma Otiliei
George Calinescu
-roman interbelic, realist-balzacian-
-tema si viziunea despre lume-

Introducere -> perioada interbelică -> „Baltagul”

G. Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic. El îşi desfăşoară

activitatea la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul celei contemporane, fiind deopotrivă critic şi
istoric literar, biograf, monografist, eseist, romancier, poet si dramaturg. Opera sa de căpătâi rămâne însă
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, o lucrare amplă, de referinţă a culturii româneşti.
Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, Enigma Otiliei este un roman aparţinând realismului. Se
încadrează în această categorie prin: temă, motive– moştenirea, paternitatea, familia burgheză,
parvenitismul; specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”, narator
omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-minuţioasă, cu detalii
semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte; personaje- tipice,
construite în jurul în jurul unei trăsături dominante.Titlula fost ulterior schimbat pentru a se accentua o
trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este „enigmatică” fiind interpretată în mod
diferit de fiecare dintre personajele romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a scrierii, anume
relativizarea perspectivei narative.
„Enigma Otiliei” este un roman realist-obiectiv de factură balzaciană care înglobează
elemente de modernitate. Încadrarea în proza realist-obiectivă, este susţinută de prezentarea veridică a
evenimentelor, persepectiva narativă obiectivă, utilizarea persoanei a III-a, reliefarea individului ca
produs al mediului căruia îi aparţine. Totodată personajele par a se încadra în tipologii (unele inspirate din
prozele lui Balzac) reprezentative şi pentru epoca pe care o populează, dar elocvente şi pentru însuşiri
general umane: Otilia Marculescu-cocheta, Felix Sima-ambiţiosul, Leonida Pascalopol-moşierul,
Costache Giurgiuveanu-avarul, Stănică Raţiu-parvenitul, Aglae-baba absolută fără cusur în rău, Aurica-
fata bătrână, Titi -debilul mintal, Simion-senilul. Romanul apare în 1938 şi prezintă, în manieră realistă,
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea dezvoltând tematici specifice acestei
proze: de la paternitate, moştenire şi ereditate, până la iubire/formare sentimentală şi moarte.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului romanesc.
Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima
pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu„Într-o seară, la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de
ora zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră pe strada Antim”, şi zece ani mai
târziu, ca încheiere definitivă a etapei. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la
interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor. Pentru
Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile,
executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul,
zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar
nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Finalul romanului este în
strânsă relaţie cu incipitul cu care este simetric, trăsătură specifică scrierilor ralist-obective. Peste ani,
Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi
poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului, confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”
De asemenea, este un roman modern prin elemente precum -tema citadină, ambiguitatea
personajului titular, folosirea unor tehnici precum reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenică a
anumitor episoade, inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a Bărăganului -“
definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de
naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a grotescului sau a cinicului.
Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală a acţiunii,
conform celor două planuri narative : al conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei
averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia
medicina, care trăieşte aici prima sa iubire.
Planul moştenirii este prezentat minuţios de narator reliefând intrigile şi meschinăriile oamenilor
apropiaţi bătrânului, dar care se luptă din răsputeri ca, prin orice mijloc să dobândească averea acestuia.
Bătrânul Costache, proprietar de imobile, acţiuni nu îndrăzneşte să o înfieze pe Otilia pentru că se teme de
ura Aglaei, dar şi de cheltuială. Cu un instinct feroce de proprietate, Aglae consideră firească degradarea
sentimentelor de familie. Unul dintre intruşii romanului, Stănică Raţiu, intră, în final, în posesia banilor
lui Moş Costache, pe care îi ia de sub salteaua acestuia, provocându-i moartea. Stănică dă dovadă de
ubicuitate şi susţine intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Stănică o părăseşte pe
Olimpia, Aurica nu se căsătoreşte iar Otilia îl acceptă drept soţ pe Pascalopol, în defavoarea lui Felix.
Cel de-al doilea plan al romanului urmăreşte procesul de formare a tânărului Felix Sima, rămas
orfan şi dat în grija tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Evoluţia sa de la adolescenţă până la maturitate,
de la postura de licean la cea de medic este marcată de iubirea profundă pentru Otilia Mărculescu. Asfel
se conturează un al doilea conflict al romanului, cel erotic, deoarece o perioadă îndelungată Felix este
gelos pe Pascalopol, prietenul lui Costache, fiind convins că acesta este îndragostit de fată.
Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor
din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi
Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În
odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei
pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului.
Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei,
generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a
Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia,
refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul
tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică şi polemică.
 Un alt episod care sublinează tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene se află în capitolul
al XVIII-lea. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea
este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile
sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa
bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o
seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de
cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de
starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav.
Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar
amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului roman.
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia
Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte
neobosit interesele şi pe cele ale copiilor săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări .
Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi
Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia,
pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între
Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între
Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta
primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă
caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă, Otilia îl
învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tânărul va
confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Romanul „Enigma Otiliei” reflectă imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul transformărilor
începutului de secol XX .Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte alta, cu energiile sale, este
zugrăvit cu mijloace clasice, împletit cu elemente de romantism si modernism. Romanul „Enigma Otiliei”
se înscrie în sfera ralismului critic, balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele unui tipar şi
devine o individualitate.
 Enigma Otiliei
George Căliescu
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Moş Costache este personajul central al romanului şi întruchipează avarul. Direct sau indirect, el
hotărăşte destinele celorlate personaje care roiesc în jurul averii sale în goana după moştenire. El este
unchiul lui Felix şi devine tutorele său după moartea tatălui, este tatăl vitreg al Otiliei şi fratele Aglaei.
Costache Giurgiuveanu este tipul de avar , înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose , dar se
distanţează de aceştia prin încercarea de a-şi depăşi condiţia. G. Călinescu îşi apără personajul, negând
înscrierea lui în şirul avarilor şi aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea
lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să o materializeze.
G. Călinescu foloseşte o gamă variată a procedeelor de caracterizare indirectă: aspectul exterior şi
interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite, cu toate detaliile descriptive către avariţia
personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenţia de a executa
grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Corelată cu aceste detalii ale spaţiului, ţinuta bătrânului
ilustrează mania sa de a reduce orice cheltuială: poartă ghete de gumilastic, ciorapi plini de găuri, nădragi
prinşi cu sfoară.
Caracterizarea indirectă a personajului se face prin acumularea de fapte, întâmplări, vorbe, gesturi,
gânduri şi atitudini. Micile „ciupeli” faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix
motivează avariţia personajului, mai ales că el se supune unor privaţiuni personale de hrană,
îmbrăcăminte şi îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul să mănânce de la alţii, gesturile sale sunt
sugestive pentru lăcomia sa. Vrea să-i construiscă o casă „fe-fetiţei”, dar foloseşte materiale foarte ieftine,
strânse de la demolări, iar planul arhiectural îl face singur. Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri diferite,
temându-se mereu să nu-l vadă cineva atunci când umblă la ei, dar nu îi depunde la bancă, deoarece
avarul trebuie sa vadă, să pipăie şi să numere mereu banii, pe care îi iubeşte mai mult decât orice pe lume.
Încă de la începutul romanului, din episodul sosirii lui Felix, apariţia lui este bizară, dezarmându-l pe
Felix, avariţia personajului fiind o obişnuinţă, o natură, dovedită de primele replici din debutul romanului,
ambele negaţii defensive: „Nu-nu-nu ştiu…nu stă nimeni aici…nu cunosc”; „N-n-n-n-am!”, răspuns de
domeniul absurdului. Felix îşi imaginează că tutorele său este un om masiv, avâd în vedere că ştia despre
el că este bogat, însă îi apare în faţă „un om mititel , puţin adus de spate, cu o chelie de porţelan,cu faţa
spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale”, remarcându-se astfel
caracterizarea directă.
Un alt episod care subliniază avariţia personajului se află în capitolul XVIII. Moş Costache
suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică.
Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu
doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare
ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost
cu care să-i facă injecţie. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o
sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Imaginea cea mai revelatoare a destinului
personajului este aceea în care bătrânul este surprins, noaptea, de Stănică, „stând foarte grav pe un vas de
noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-altă mână”, sugerând mecanica de neclintit a
sufletului său.
Gesturile, bâlbâiala, răguşeala sunt arme de apărare, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de
a nu fi nevoit să dea vreun ban cuiva. Ciudăţenia personajului este dată de glasul „stins” şi „răguşit” , dar
şi de duioşiile şi emoţiile ştiute numai de el, când îşi freca mâinile cu „un râs prostesc”. Ţinuta
vestimentară este ridicolă, poartă ciorapi de lână plini de găuri, unghiile netăiate, ghete de gumilastic,
nădragi largi de stambă colorată prinşi cu sfoară, aceste detalii constituind o altă modalitate indirectă de
caracterizare, care accentuează avariţia.
Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia nu sunt suficiente pentru a legaliza adopţia fetei,
a face testament sau a depune o sumă de bani la bancă, într-un cont pe numele ei, deşi e convins că aşa ar
fi fost drept şi cinstit faţă de fosta lui soţie bogată. Patima pentru bani şi avariţia sunt mai puternice şi-l
fac să ezite, dovedind un caracter slab.
Destinul lui Costache este dramatic, Stănică Raţiu fiind cel care îi fură pachetul pe care bătrânul îl
ţinea asupra sa, tocmai de teama hoţilor. După al doilea atac cerebral, Giurgiuveanu ar fi scăpat cu viaţă,
dar când vede că i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patimă întreaga sa existenţă, moare cu
groaza întipărită pe chip, articulând cu disperare: „ba-banii, pu-pungaşule!”.
Relaţia cu celelalte personaje este dominată de o suspiciune permanentă, bănuind mai ales pe
Aglae şi pe Stănică Raţiu că îi pândesc averea. Relaţiile lui Costache cu familia sunt degradate şi
conflictuale: de Aglae îi e frică, pe Aurica o urăşte, Stănică e un adevărat pericol, iar pe ceilalţi îi ignoră.
Umanizarea avarului se motivează prin respectul pe care Giurgiuveanu îl avea pentru Pascalopol, prin
încrederea faţă de Felix şi dragostea pentru Otilia.
Protagonistul este victima propriei suspiciuni, dar şi a lui Stănică, ce grăbeşte moartea lui
Costache prin furtul banilor. Fraza ce-l defineşte este cea pe care o spune puţin înainte să moară: „Să
munceşti, să strângi. Asta-i toată filozofia.” Pendulând între grotesc, comic şi tragic, eroul se defineşte
complex, ca individualitate pregnantă care se diferenţiază de avarul clasic.
 Enigma Otiliei
George Căliescu
- Relaţia dintre două personaje –

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Ca roman de dragoste, opera prezintă iubirea pură dintre Felix şi Otilia, personaje ce ocupă un loc
central în naraţiune. Ea este înzestrată cu un temperament de artistă, ilustrând tipul cochetei, dar
întruchipează, în egală măsură, eternul feminin. Felix este intelectualul în formare, un adolescent care
trăieşte fiorii primei iubiri. Cei doi veri sunt vitregi: Otilia este fiica celei de-a doua soţii a lui
Giurgiuveanu; acesta doreşte s-o adopte, dar amână la nesfârşit; Felix este nepotul de sânge al rentierului,
care, după ce rămâne orfan, soseşte la Bucureşti şi locuieşte la unchiul său, devenit tutorele său legal.
Încă din incipit, este precizat statulul social al celor două personaje: Otilia este studentă la
Conservator, iar Felix un absolvent care îşi va urma studiile la Facultatea de Medicină. Prima scenă a
întâlnirii celor doi îl tulbură pe tânăr, apariţia Otiliei fiind angelică: „un cap prelung şi tânăr de fată,
încărcat cu bucle, căzând peste umeri”. De asemenea, descrierea camerei sale, cu rochii aruncate peste tot,
cu romane franţuzeşti deschise sau azvârlite la întâmplare este o formă de evidenţiere a personalităţii
contradictorii a fetei, amestec de candoare şi frivolitate, cochetărie şi exuberanţă. Frumuseţea verişoarei îl
suprinde în mod plăcut pe Felix, mai ales că ea contrasta cu imaginea Auricăi. Portrerul lui Felix este
realizat direct de către narator, tot din incipit, concentrându-se asupra elementelor fizice: un tânăr în
uniformă de licean, cu „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr”.
Otilia este, alături de Felix, singura complet dezinteresată de averea lui Costache. Faptul că
optează pentru Pascalopol, un moşier blazat, nu probează dorinţa de a avea bani, ci nevoia ei de siguranţă.
Şi, poate, sugerează un anume secret al fiinţei ei feminine. Îl iubeşte pe Felix şi îl lasă să îşi urmereze
drumul în viaţă, intuind în tânărul mai degrabă timid un bărbat de carieră. Îi dă, la un moment dat, o
şansă, înainte de a pleca cu Pascalopol la Paris, dar tânărul nu ştie sau nu vrea să o fructifice. Este
momenul hotărâtor pentru relaţia dintre ei, iar contrapunctul în care se află psihologic şi afectiv cei doi,
face ca întâlnirea să eşueze.
Pentru Felix, Otilia este un personaj cu totul contradictoriu, amestec de ingeniozitate şi
senzualitate. Mereu imprevizibilă, ea este frivolă, nebunatică, exuberantă, meditativă şi inteligentă,
risipitoare şi cochetă, dar şi capabilă de gesturi de pietate filială şi devotament pentru moş Costache.
Întruchipare a misterului feminin, ea însăşi mărturiseşte că este o fiinţă dificilă: „Sunt foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă! Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
În portretizarea acesteia, autorul foloseşte procedee moderne precum tehnica
pluriperspectivismului/oglinzile paralele şi comportamentismul: este văzută şi caracterizată din punctul de
vedere al mai multor personaje: pentru Aglae este o „zănatică, dezmăţată, stricată, care suceşte capul
băieţilor din familie”, pentru Felix – o fată superioară, pe care n-o poate înţelege, rămânând până la capăt
o „enigmă”, pentru Pascalopol – femeia în devenire care îl încântă şi îl emoţionează, pentru Stănică Raţiu
este o „fată deşteaptă cu spirit practic”.
O secvenţă reprezentativă pentru relaţia celor doi este ultima întâlnire dintre ea şi Felix,
înaintea plecării cu Pascalopol, este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor
faţă de iubire. Este momentul hotărâtor pentru relaţia dintre ei. Dacă Otilia concepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, Felix este dispus să aştepte oricât, sperând să se
căsătorească, într-o zi, cu femeia iubită. Dându-şi seama că ar putea fi un obstacol în calea devenirii
tânărului, aceasta îl părăseşte.
O altă secvenţă ilustrativă este finalul romanului, în care protagonista este prezentată prin
intermediul unei fotografii (o tehnică modernă, de altfel), îi sugereaza cititorului o evoluţie a ambelor
personaje, pentru că prin ochii lui Felix o reîntânim pe Otilia, într-o caracterizare directă: „Femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea
totul (…) Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi.”.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin. Este unul dintre cele mai fascinante
personaje feminine din literatura română, evindenţiind profunzimea sufletului omenesc, incapabil de a fi
cunoscut şi explicat în totalitate. Romancierul însuşi i-a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, pe
care îl consideră o parte din sine. Felix, în schimb, este intelectualul ambiţios, care trăieşte revelaţia unei
iubiri adolescentine, pe care nu o poate duce însă până la capăt.
 Moromeţii
Marin Preda
-roman postbelic, realist-obiectiv-
-tema şi viziunea despre lume-

Romanul de după al Doilea Război Mondial este marcat de caracterul social-politic. Primii ani ai
„obsedatului deceniu” proletcultist înregistrează producţii ilizibile astăzi, compromise, respectând temele
şi convenţiile epice ale momentului, pe linia dogmatică realist-socialistă, sub presiunea unei cenzuri
totalitare.
Capodoperă a literaturii române, „Moromeţii” marchează, prin umanitatea evocată, unul din
momentele de vârf ale prozei, Marin Preda fiind un continuator al romanului românesc de inspiraţie rurală
(pe linia inaugurată de Slavici, Sadoveanu, Rebreanu), dar cu o viziune modernă asupra acestei tematici.
Roman postbelic, realist, obiectiv cu numeroase elemente de modernitate, „Moromeţii” este
alcătuit din două volume, primul apărut în 1955, iar la doilea în 1967. Ampla creaţie înglobează elemente
specifice romanului realist, obiectiv: naraţiunea la persoana a III-a, refacerea culorii locale, veridicitate,
menţinerea unităţii de timp şi spaţiu în raport cu acţiunea, îmbinate însă cu cele moderne: dilatarea
timpului în partea I a romanului pentru a crea impresia de „timp răbdător ”, tehnica de construcţie a
personajului prin motivul măştii, ridicarea faptului banal la motivul simbolului. De asemenea, trebuie
remarcat faptul că obiectivitatea şi omniscienţa naratorului sunt diminuate de prezenţa unor personaje-
reflector (Ilie Moromete, în primul volum şi Niculae, fiul său, în volumul al doilea) dar şi de prezenţa
unor personaje-narator care aduc lămuriri suplimentare despre ceea ce se petrece dincolo de prim-planul
acţiunii.
Relaţia dintre realitate şi ficţiune este una foarte strânsă, reprezentată fiind de crearea eroului
central după modelul tatălui scriitorului, cât şi de redarea satului natal, Siliştea-Gumeşti, din judeţul
Teleorman, ca spaţiu al desfăşurării acţiunii.
Tema centrală a romanului este destrămarea familiei şi a civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti, mai
exact dispariţia din istorie a clasei ţăranilor proprietari de pământ, asociate însă cu cea a timpului
neiertător.Viziunea despre lume se conturează prin meditaţiile autorului asupra intervenţiei brutale
asupra istoriei în satul tradiţional, considerat până atunci un univers în afara timpului, intervenţie care ne
duce la transformarea şi chiar dispariţia unor instituţii rurale, a unor meutalitati şi chiar a unor filosofii de
viaţă.
Titlul romanului aşază în centru tema familiei. Format dintr-un substantiv propriu la numărul
plural, acesta îndreaptă atenţia cititorului către toţi membrii familiei, cu toate conflictele lor, dar şi către
întreaga colectivitate ţărănească - familia Moromete fiind reprezentativă pentru întreaga colectivitate de
dinaintea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Primul este structurat în trei părţi şi are o acţiune concentrată, desfăşurată pe parcursul unei
singure veri, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Prima parte, derulată
lent, se desfăşoară de sâmbătă seara, când Moromeţii se întorc de la câmp, până duminică noaptea, când
Polina, fiica lui Tudor Bălosu, fuge de acasă cu Birică, un flăcău sărac. A doua parte, narată din ce în ce
mai lent, în concordanţă cu un timp care „nu mai avea răbdare ”, cuprinde evenimentele din două
săptămâni, de la plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti până la serbarea şcolară la care Niculae, mezinul
familiei, obţine premiul I. Cea de-a treia parte, şi mai extinsă ca durată începe cu scena secerişului şi se
termină cu fuga lui Paraschiv şi a lui Nilă la Bucureşti, dând o grea lovitură familiei, la sfârşitul verii.
Compoziţional, primul volum este realizat printr-o relaţie simetrică incipit-final, simetria fiind
dată de cele două enunţuri care încadrează volumul şi care aduc în discuţie tema timpului.
Incipitul romanului conţine atât repere temporale cât şi o referire la cele două ipostaze ale
timpului: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare.”. Se evidenţiază astfel un timp subiectiv, iluzoriu care este numai
aparent răbdător „se pare că”, benefic şi tolerant, iar pe de altă parte un timp obiectiv, real, care este
ameninţător, agresiv şi necruţător, aflat în dezacord cu primul.
Finalul surprinde aceeaşi temă a timpului, fiind însă ipostaza obiectivă, reală: „Trei ani mai târziu,
izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”. Devenit rău şi duşmănos,
timpul schimbă acum viaţa lui Ilie Moromete şi determină apusul unei lumi – satul tradiţional.
Primul plan al romanului urmăreşte destrămarea familiei Moromeţilor, o familie numeroasă,
măcinată de nemulţumiri mocnite.
Ilie Moromete, ţăran din clasa de mijloc, încearcă să păstreze întreg pământul familiei sale, pentru
a-l lăsa apoi băieţilor. Paraschiv, Nilă şi Achim, băieţii cei mari, îşi doresc însă independenţă economică
simţindu-se nedreptăţiţi deoarece, după moartea mamei lor, Ilie s-a însurat cu Catrina, cu care are încă trei
copii: Tita, Ilinca şi Niculae. Îndemnaţi de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclită Guica, cei trei băieţi
pun la cale să fugă la Bucureşti cu oile cumpărate de Moromete printr-un împrumut la bancă, dar vor să ia
şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Achim pleacă primul, urmând să vină şi ceilalţi doi. Aflând
de planurile lor, Moromete încearcă să împiedice destrămarea familiei, dar Paraschiv şi Nilă vor fugi şi ei,
luând caii, banii şi lucruri din lada de zestre a fetelor. Moromete este nevoit să vândă o parte din pământ
pentru a cumpăra alţi cai şi a plăti fonciirea, rata la bancă, datoriile şi taxele pentru şcoala lui Niculae.
Al doilea plan înfăţişează destinul comunităţii rurale: boala lui Boţoghina, revolta ţăranului
Tugurlan, dragostea dintre Polina şi Birică. Astfel se completează acţiunea romanului conferindu-i
caracterul de monografie sau frescă socială.
Prin tehnica decupajului, Marin Preda extrage scene din viaţa satului, având multiple
semnificaţii simbolice.
Foarte importantă este scena cinei care se derulează, parcă, după o ordine prestabilită, după un
cod ancestrall. Cina de sâmbătă seara este prezentată sub forma unui ceremonial atemporal, ca parte
indestructibilă a satului românesc. Familia Moromete este strânsă în jurul unei mese mici şi este dominată
de statura impunătoare a tatălui autoritar, aşezat pe pragul odăii „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”
stăpânind „cu privirea pe fiecare.” Semnele destrămării sunt vizibile, naratorul precizând că cei trei fii
mai mari „stăteau pe partea dinafară a tindei ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la
masă şi să plece afară.”. Lângă vatră stătea întotdeauna Catrina, „iar lângă ea îi avea pe ai ei.”. Aşezarea
la masă sugerează, aşadar, contestarea autorităţii paterne, dar anticipează şi o iminentă destrămare a
familiei.
O altă secvenţă cu funcţie simbolică este scena tăierii salcâmului. Arborele din curtea familiei
pare o fiinţă magică, martorul şi păstrătorul multor şi tainicelor manifestări ale vieţii ţărăneşti, dar şi
simbolul verticalităţii morale a ţăranilor. El face parte din viaţa familiei Moromete, dar şi din viaţa satului
dovadă că „toată lumea cunoştea acest salcâm”. Scena tăierii sale are o simbolistică dramatică, fiind
primul semn al destrămării familiei Moromete, dar şi a satului. Căderea lui în zorii zilei de duminică, în
sunet de clopot, de rugi şi invocaţii înălţate din cimitir, este de o măreţie tragică, prevestind declinul unei
lumi încremenite în rânduielile vechi.
Având un profund simţ al proprietăţii, Moromete pretuieşte pământul pe care îl deţine,
ridicându-l la rangul de simbol al libertăţii sale, şi pe care nu vrea să-l înstrăineze. Acesta reprezintă
unitate şi echilibru familial, atât o valoare materială, cât şi una spirituală. Drama destinului său este
reprezentată de faptul că, pentru generaţia tânără, el reprezintă doar un mijloc de a asigura un venit
substanţial. Noua orânduire socială deplasează accentul de pe valorificarea personală a produselor
propriei gospodării pe relatiile comerciale. Moromete se declară un opozant al relaţiilor comerciale,
nevoit însă să le practice, fiind adesea învinuit de fiii mai mari că nu este capabil să se descurce în afaceri.
Fondul sufletesc al personajului nu se poate schimba, chiar dacă se adaptează temporar la prefacerile
sociale.
Preocupat permanent de educaţia copiilor săi, pe care însă îi tratează cu ironie, dar îi deprinde
de mici cu munca şi seriozitatea, Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu neputinţa de a
acţiona. Tehnica amânării, specifică personajului, se dovedeşte distructivă în ceea ce priveşte rezolvarea
conflictelor interne, căci familia Moromete se destramă iremediabil.
În concluzie, opera literară „Moromeţii ” este un roman realist-obieciv, oferind o imagine amplă
percepţiei scriitorului despre lumea rurală înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, tema
fundamentală a operei ilustrând relaţia dintre personaj şi istorie. „Moromeţii ” este aşadar un demers
literar ce evocă soarta lumii ţărăneşti în confruntarea brutală cu istoria.
 Moromeţii
Marin Preda
-caracterizarea personajului-

*Introducere de la temă şi viziune (perioadă, specie/curent, 2 particularităţi de construcţie)

Ilie Moromete este personajul principal al romanului, având totodată rolul dereflector în primul
volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului cu reflectiisubiective..
Denumit de critica literară „cel din urmă ţăran", el întruchipează reprezentantul
tipic al ţărănimii patriarhale, căreia îi este specifică înfrăţirea cu pământul, ale cărui roade îi asigură
existenţa de zi cu zi.
Modelul de la care porneşte Marin Preda în construirea personajului aparţine realităţii, fiind
chiar tatăl său, despre care afirmă că i-a marcat adânc conştiinta. Dincolo de datele specifice realităţii
propriei familii, autorul creează un personaj exponenţial, cu o mentalitate aparte, întruchipând
singurul ţăran cuînclinaţiifilosofice din literatura română.
Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, acesta se remarcă
prin originalitate şi inteligenţă. Spectacolul vieţii reprezintă, pentru el, o bucurie imensă, completată
de plăcerea permanentă de a comunica: „Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum.
Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva."
Discuţiile din poiana lui Iocan reprezintă o hrană spirituală indispensabilă unei existenţe măcinate de
conflicte familiale, dar care are nevoie de a dialoga permanent cu semenii săi.
Dincolo de conflictele familiale, superioritatea sa este pe deplin recunoscută, fiind sugerată şi
prin locul pe care îl ocupă la masă, dominându-i pe toti cu privirea; această trăsătură este accentuată şi de
afirmaţia naratorului: „descopereau toţi [...] că tatăl avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau,
pe care ei nu le vedeau". Complexitatea firii sale transformă propria existenţă într-un spectacol, în cadrul
căruia îmbină constatările ironice cu manifestările disimulate. Deexemplu, în scena tăierii salcâmului,
la întrebarea puerilă a lui Nilă în legătură cu motivul pentru care trebuie să taie salcâmul, deşi acesta era
evident, tatăl răspunde sec: „într-adins [...]. Aşa ca să se mire proştii!". Fiul nu înţelege sensul afirmaţiei,
dar, recunoscând în mod indirect superioritatea tatălui, o foloseşte ca răspuns atunci când este întrebat de
fraţii săi de ce a doborât copacul.
Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale personajului. Scena plăţii „foncierii" îl
prezintă pe actorul Moromete, care foloseşte arta teatrală ca formă de protest împotriva impozitelor
impuse de stat. Satisfacţia sa constă în amânarea plăţii integrale a unei datorii care i se pare
injustă.Această trăsătură, care denotă „firea sucită" a eroului, este evidentă şi în dialogul cu vecinul său,
Tudor Bălosu. La întrebarea acestuia adresată lui Moromete, anume dacă vinde salcâmul, i se răspunde
printr-o previziune asupra vremii, care nu are în aparenţă vreo legătură cu subiectul discuţiei „Să ţii minte că
la noapte o să plouă”. În esenţă comportamentul moromeţian se remarcă prin complexitate, aşteptarea ploii
reprezintă speranţa că se va coace grâul şi, din vânzarea lui, la un preţ bun, familia Moromete şi-ar
putea achita datoriile.
Având un profund simţ al proprietăţii, Moromete pretuieşte pământul pe care îl deţine,
ridicându-l la rangul de simbol al libertăţii sale, şi pe care nu vrea să-l înstrăineze. Acesta reprezintă
unitate şi echilibru familial, atât o valoare materială, cât şi una spirituală. Drama destinului său este
reprezentată de faptul că, pentru generaţia tânără, el reprezintă doar un mijloc de a asigura un venit
substanţial. Noua orânduire socială deplasează accentul de pe valorificarea personală a produselor
propriei gospodării pe relatiile comerciale. Moromete se declară un opozant al relaţiilor comerciale,
nevoit însă să le practice, fiind adesea învinuit de fiii mai mari că nu este capabil să se descurce în afaceri.
Fondul sufletesc al personajului nu se poate schimba, chiar dacă se adaptează temporar la prefacerile
sociale.
Preocupat permanent de educaţia copiilor săi, pe care însă îi tratează cu ironie, dar îi deprinde
de mici cu munca şi seriozitatea, Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu neputinţa de a
acţiona. Tehnica amânării, specifică personajului, se dovedeşte distructivă în ceea ce priveşte rezolvarea
conflictelor interne, căci familia Moromete se destramă iremediabil.
Reflexivitatea firii sale este evidentă prin exprimarea gândurilor personajului redate în mod
sugestiv printr-un monolog interior, relevând dezamăgirea tatălui la plecarea fiilor săi mai mari.
Capacitatea superioară de a judeca faptele, autoanaliza relevă un personaj care se remarcă prin
inteligenţă. Fiind un tată iubitor, nu poate accepta semnele evidente ale destrămării fără ca acestea să
lase urme adânci asupra conştiinţei. Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul vieţii
sociale, exprimă spulberarea iluziei liniştii patriarhale, tristeţea amară a celui care a crezut în cei
apropiaţi, dar care i-au înşelat aşteptările.
Deşi la începutul celui de-al doilea volum, Moromete pare că se adaptează înnoirilor sociale,
jucând rolul unui negustor priceput, necazurile viitoare, psihologia de viaţă „antimoromeţiană" a fiului
cel mic, îl conduc către o retragere definitivă, generată de incapacitatea de a-şi afla rostul într-o lume pe
care o dezaprobă în totalitate.
Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea indirectă, trăsăturile sale
reieşind din fapte, vorbe şi atitudini. Personajul este caracterizat înmod direct de către narator astfel: „Era
cu zece ani mai mare decât Catrina şi acumavea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai
nenorociri sau bucurii marimai pot schimba firea cuiva." În mod sugestiv şi sintetic, personajul se
autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având capacitatea superioară de a-şi
înţelege propria dramă: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!".
Prin crearea personajului Ilie Moromete, Marin Preda dovedeşte, după cum nota Al. Piru, „că
ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti
nebănuite."