Balcanii au murit, trăiască Balcanii!

Mihai Ghiţulescu

Andrew Baruch Wachtel, Balcanii. O istorie despre diversitate și armonie, traducere de Cristina
Ispas, prefață de Daniel Cain, Editura Corint, București, 2016, 218 p.

Îmi umblă de mult prin cap un titlu: Balcanii pe înțelesul românilor. Cartea despre care
scriu acum este un fel de Balcanii pe înțelesul americanilor, dar, până la urmă, e cam același
lucru. De la 100 de kilometri distanță, nu știm despre bulgari și sârbi mult mai multe decât aliații
de peste Ocean. Privirile în jur ne sunt puține și neatente, reflecțiile lipsesc. Deși nu îmi place
persoana a doua plural, o folosesc pentru că are un rost anume în discuția de față. Gândindu-ne la
noi, românii, ori nu ne raportăm la nimeni, ori ne raportăm la Occident. Aproape niciodată la
popoarele și statele din jur, cu care avem atâtea în comun! Și situația asta, ca toate situațiile, e
rezultatul unei istorii; o subliniază clar istoricul român Daniel Cain în prefață: „Redescoperind
Europa, am ajuns să-i desconsiderăm, într-un fel sau altul, pe cei de lângă noi” (p. 8). Și unul
dintre feluri, poate principalul, este ignorarea.
„Studii balcanice” avem multe și bune în România, de un secol încoace, dar ele nu
reușesc să iasă din propriul millet, să influențeze major istoriografia, nicidecum să ajungă la
publicul larg. Tind să cred lucrurile se vor schimba în perioada următoare, dar nu îndrăznesc să o
spun tare. Unul din motivele pentru care tind să cred este traducerea cărții profesorului american
A.B. Wachtel (Northwestern University).
Cel mai rău mi-ar părea ca balcanicii, în general, și românii, în particular să aibă reacții
negative la Balcanii lui Wachtel. Cum se poate „prezentarea a 3000 de ani de istorie într-o carte
de 200 de pagini”? Cum se poate tratarea „în bloc” a atâtor națiuni/state, care cel puțin din
punctul de vedere al fiecăreia, sunt atât de diferite?
Sigur că narațiunea ultra-sintetică a americanului nu e singura posibilă, sigur că are
destule erori factuale, omisiuni, interpretări discutabile, dar trebuie să recunoaștem că rezistă.
Trebuie să acceptăm că putem fi priviți și de către alţii, de la mai mică sau mai mare distanță, și
să părem altfel decât în oglinda de buzunar.
Primul lucru asupra căruia autorul atrage atenția este evidența – de multe ori, brutalitatea
– cu care trecutul (mai mult sau mai puțin închipuit) apare în prezentul balcanic. Cu 1918 avem
linie directă, auzim mereu de drepturi istorice, iar exemplul cel mai puternic mi se pare că „în
afară de amintirea cuceririlor militare, macedonenii le-au mai lăsat moștenire balcanicilor și o
dispută teritorială care continuă până azi” (p. 41). Pentru că grecii o țin sus și tare că Macedonia
antică era grecească, Macedonia actuală trebuie să accepte oficial bizarea denumire de FYROM.
Pentru un neinițiat, importante sunt mai întâi lucrurile pe care le află despre istoria
politică și culturală Balcanilor, despre conducători, războaie, limbi, religii, gastronomie ș.a. Se
vede clar cât de multe asemănări există, chiar dacă, de la un anumit moment istoric, popoarele
zonei au preferat să își exhibe diferențele (adesea menționate în carte). Tocmai de aceea, pentru
balcanici, lectura neutră e imposibilă. Recunosc că și eu am avut, pe alocuri, tresăriri de
nemulțumire. Ți se poate părea că nu se acordă suficientă atenție națiunii tale, că e minimalizată,
că nu sunt reținute chestiuni importante și, dimpotrivă, se insistă asupra unora minore. Oricum,
ce îi irită pe unii îi lasă indiferenţi pe alţii. Când vede scris „generalul Ion Antonescu, membru al
Gărzii de Fier” (p. 166), editorul simte nevoia unui asterisc explicativ. Pe pagina următoare, când
„Bulgaria, România, Albania” sunt prezentate ca „aliate cu Germania şi Italia” (p. 167), nu mai e
nici un asterisc care să spună că Albania a fost, de fapt, complet ocupată de Italia, încă dinainte
de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Hélas, l’histoire!
Probabil cel mai greu de suportat este punerea la un loc cu ceilalți, când fiecare a învățat
la școală că e altfel. Pentru american, „ei”, balcanicii, contează mai mult decât „noi”, românii,
bugarii, grecii ș.a. Citez puţin, de teasing! Când vine vorba de „ambasadori culturali” şi de
„persoana şi opera poetului naţional ca sursă de mândrie şi punct de plecare pentru o viitoare
dezvoltare politică”, Wachtel ne loveşte: „De exemplu, Mihai Eminescu, considerat cel mai mare
poet român, este unul dintre acei scriitori balcanici tipici a căror operă a fost plasată în centrul
formării culturii naţionale”. Şi spune asta în condiţiile în care crede că „opera lui poetică este
prin excelenţă lirică şi nu găsim în ea mesaj politice explicite” (p. 126).
Dar dincolo de poveste, e de discutat concepţia despre Balcani a istoricului american. El
identifică trei mari etape. Mai întâi, din Antichitate până în pragul epocii moderne, avem
Balcanii „diversităţii şi armoniei”, cum zice subtitlul cărţii, o lume în care indivizi şi comunităţi
de tot felul au stat alături, au interacţionat, s-au amestecat, fără să se sinchisească prea tare de
diferenţe. Citează, pentru a ilustra, din Ivo Andrić şi din Elias Canetti. Urmează Balcanii
„lungului secol al XIX-lea (1775-1922), adică formarea „butoiul cu pulbere”. E vremea când
elitele occidentalizate din diverse zone au început să cultive acasă ideea naţională şi diversitatea
„a devenit dintr-un fapt de viaţă o problemă care nu mai poate fi rezolvată decât prin separare
violentă” (p. 26). Ce s-a întâmplat atunci nu a fost decât o „versiune paralelă şi cumva întârziată”
a proceselor naţionale vestice, dar pentru că totul s-a petrecut mai „abrupt”, „europenii au
început să vadă Balcanii ca pe o regiune măcinată de conflicte etnice eterne, locuită de nişte
sălbatici semicivilizaţi (deşi semieuropeni) de neînţeles” (p. 116). În sfârşit, după primul război
mondial, pe măsură ce statele naţionale au devenit tot mai naţionale, zona s-a debalcanizat; la
mijlocul secolului al XX-lea, Iugoslavia a rămas singura balcanică, în sensul primei etape. În anii
’90, avea să fie singura balcanică în sensul etapei a doua. Apoi şi ea s-a debalcanizat şi astfel
Balcanii şi-au pierdut orice sens, devenind, pur şi simplu, „Europa de Sud-Est”. Optimistă
viziune!
Nu mi-e clar de ce – dar nu bag mâna în foc că e involuntar – autorul acordă destul de
puţină atenţie războaielor iugoslave, ca să nu mai vorbim despre perioada de după. Pentru el,
acordul de la Dayton „a pus punct istoriei Balcanilor” (p. 27). Vedem ceva gen Fukuyama şi ne-
Huntington: „La fel ca omoloagele lor din Europa Occidentală, statele balcanice au devenit, în
cea mai mare parte a lor, democraţii parlamentare monoetnice. Sunt ţări care practică economia
de piaţă, puternic urbanizate, cu o populaţie aproape în întregime alfabetizată” (p. 189). Ştiu că
ori zâmbiţi, ori vă încruntaţi.
Nu e tot! Wachtel are atâta încredere în teoria „sfârşitului istoriei Balcanilor”, încât îşi
încheie cartea astfel: „probabil undeva în jurul anilor 2015-2020, Balcanii, aşa cum au fost ei
înţeleşi, începând cu finalul secolului al XVIII-lea, nu vor mai exista decât în memoria istorică,
artistică şi lingvistică şi în multe ritualuri ale vieţii de zi cu zi. Într-o zi, poate, când termenul
balcanizare va fi folosit pentru a descrie evenimentele din alte părţi ale lumii, va trebui să le fie
explicat celor care vor locui în această parte a lumii, care este din ce în ce mai mult cunoscută ca
Europa de Sud-Est” (p. 190).
Sincer, mi-ar fi plăcut să pot împărtăşi această viziune. Nu aş fi putut, nici în 2008, când
a apărut versiunea originală a cărţii, astăzi... Aş vrea ca „balcanitatea” să se reducă la micii,
kebapcele, cevapcicii pe care i-am mâncat astă-vară, dar, de atunci, prin Balcani a mai fremătat
câte ceva.
 Mi se pare că nu Balcanii au murit, ci firava speranţă din deceniile trecute că ei pot muri.
Cu toată omogenizarea etnoculturală (evidentă) din ultimul secol, problemele etnice şi religioase
din Balcani nu sunt stinse. Vezi Macedonia şi Bosnia-Herţegovina (pe care Wachtel le consideră
rezolvate pentru că diversele comunităţi au reuşit să se separe)! Vezi refugiaţii! Apoi, problemele
etnoculturale nu sunt singurele definitorii. Decalajele faţă de Occident s-au mai redus, dar sunt
încă mari. Geopolitica nu a murit nici ea. Rusia, Turcia...
Despre balcanizarea diverselor zone din Europa se vorbeşte de mult, dar hai să
recunoaştem că, în ultimii ani, parcă se potriveşte mai bine! Vedem Scoţia, Catalonia, Padania.
Vedem Belgia. Vedem o mulţime de probleme noi, dar care se încadrează bine într-o imagine
veche, balcanică.
Detest catastrofismele aproape la fel de mult ca idealismele. E clar că, de o sută şi mai
bine de ani, Balcanii se europenizează. De ceva vreme Europa toată se balcanizează. Cele două
procese pot merge în paralel şi nu ştim ce se va întâmpla.

PS. Nu încetez să minunez de un lucru: cum se face că, văzând câte greutăţi au cu trecutul,
istoricii încă se mai aruncă să vorbească despre viitor?