Sunteți pe pagina 1din 7

Curs 3

23 octombrie

PSIHONEUROFIZIOLOGIE

Aminoacizii excitatori (glutamatul şi aspartatul)

Glutamatul
Este un transmiţător excitator major de la nivelul creierului. Aproape toate celulele
cerebrale au receptori care îi răspund. Există patru tipuri de receptori pentru glutamat; ei
răspund şi controlează canalele cationice cu conductanţă mare, care sunt permeabile la Ca2+,
Na+ şi K-. În cazul depolarizării cu 20-30V, din aceste canale ies ioni de Mg2+ şi alţi ioni,
permiţînd intrarea în celulă a Na+ şi Ca2+. Aceste canale funcţionează eficient numai în
prezenţa glicinei. Cînd concentraţia de glicină este redusă, abilitatea glutamatului de a
deschide canalele respective este redusă. Majoritatea neuronilor care secretă glutamat se
găsesc la nivelul cortexului cerebral şi în hipocamp.
Cantitatea excesivă de glutamat este toxică pentru neuroni, prin influxul mare de
Ca2+ intracelular. Neurotoxicitatea glutamatului se realizează în două faze, sub influenţa
acumulării sale la nivel extracelular. Hipoxia, hipoglicemia, ischemia (lipsa aportului de
sînge), convulsiile prelungite şi traumatismele cerebrale determină creşterea glutamatului
extra-neuronal. Aceste situaţii provoacă într-o primă fază umflarea şi distensia neuronilor,
însoţite de creşterea influxului de Na+, urmată în a doua fază de intrarea şi acumularea
excesivă de Ca2+. Alterările membranare şi mitocondriale produse de acumularea de Na+ şi
Ca2+ provoacă fenomene de depolarizare prelungită şi dereglări metabolice multiple
intracelulare, ca urmare a activităţii enzimelor dependente de Ca2+, de tipul fosfolipazei A.
Excesul de radicali liberi şi de derivaţi ai acidului arahidonic rezultaţi produce o excito-
toxicitate care este ireversibilă la nivelul principalelor ultrastructuri neuronale.

Aminoacizii inhibitori

Glicina (glicolul)
Este un transmiţător mai puţin comun, utilizat de neuronii măduvei spinării, care
inhibă muşchii antagonişti. Distribuţia cerebro-spinală a glicinei este mai limitată decît a altor
aminoacizi inhibitori. Cele mai mari concentraţii de glicină se găsesc în trunchiul cerebral, în
cerebel şi în coarnele anterioare ale măduvei spinării. Acţiunea hiperpolarizantă post-
sinaptică se realizează prin intermediul unui receptor cuplat la canalul de Cl-. Acţiunea
canalului respectiv produsă de glicină provoacă, la fel ca în cazul receptorului gama-
aminobutiric (prescurtat GABA), creşterea permeabilităţii pentru ionul de Cl-.

GABA
Este un transmiţător foarte important; are acţiune inhibitoare majoră la nivel
cerebral, cerebelos şi medular. Acţionează în circa 40% din sinapsele SNC. La nivel cerebral
există trei tipuri de receptori pentru GABA: ,  şi . Subunitatea  are cea mai mare
afinitate pentru acest neurotransmiţător.
De reţinut: activitatea de inhibiţie se face întotdeauna prin intermediul ionului de Cl-

Peptidele
Se împart în două categorii: opioide şi ne-opioide.

Peptidele opioide

1
Au fost puse în evidenţă datorită efectului lor analgezic. Prezenţa în creierul
mamiferelor a receptorilor farmacologici prevăzuţi cu capacitatea de a recunoaşte drogurile
morfinice a sugerat posibilitatea existenţei unor substanţe endogene cu afinitate specifică
pentru aceştia. Puterea şi specificitatea acţiunii morfinei a sugerat existenţa unei interacţiuni
cu un receptor sinaptic cerebral specific: receptorul opiat (care a fost pus în evidenţă şi izolat
în jurul anului 1970). Distribuţia generală a acestor receptori cerebrali a putut fi cartată şi,
cum era de aşteptat, ea a fost superpozabilă cu zonele regionale specifice acţiunii morfinei.
S-a constatat că poate fi o potrivire perfectă între receptorii endogeni şi morfină. S-a
sugerat astfel că există neurotransmiţători endogeni similari cu morfina, care acţionează la
nivelul acestor receptori. Plecînd de la această ipoteză, s-a identificat în omogenatele de ţesut
nervos două peptide morfino-mimetice, care au fost denumite enkefaline. Ulterior, după cîţiva
ani (în jurul anului 1976), au fost descoperite endorfinele cerebrale. Apoi, în 1979, s-a izolat
din hipofiză şi din ţesutul nervos de porc o a treia grupă de peptide opioide, denumite
dimorfine. Descoperirea acestor trei tipuri (categorii) de peptide opioide a fost urmată de
stabilirea structurilor chimice, a biosintezei şi a distribuţiei proprietăţilor biologice ale
acestora.

Enkefalinele
Prin afinitatea lor specifică pentru receptorii opiacei, endorfinele seamănă cu
morfina, dar efectul lor analgezic a fost greu de determinat deoarece ele sunt scindate rapid
(degradate) de către unele enzime, după injectarea lor intra-craniană. S-a demonstrat apoi că
există o legătură strînsă între distribuţia terminalelor enkefalinice şi modularea impulsurilor
nociceptive (care transmit durerea). Enkefalina este stocată în terminalul presinaptic, astfel
încît, în condiţii corespunzătoare, ea este eliberată în sinapsă, unde acţionează asupra
receptorilor opiacei post-sinaptici. Aceasta este baza analgeziei naturale.
În anumite condiţii, sistemul poate deveni supra-activ. Există şi diferenţe individuale
în susceptibilitatea la durere, explicate prin densitatea acestor căi opiate. Acupunctura poate
stimula sistemul opioid endogen, iar naloxona (antagonist al neurotransmiţătorilor) poate
inhiba analgezia internă indusă prin hipnoză. În plus, opiaceele endogene pot explica şi
efectul placebo.
S-a sugerat că sistemul endogen opiat joacă un rol important în funcţionarea normală
a căilor de recompensare din creier. Extra-nevraxial, enkefalinele au fost detectate la nivelul
tubului digestiv, al ganglionilor simpatici, al ţesutului glandular, la nivelul medulo-
suprarenalei şi în retină.

Endorfinele
Termenul de endorfină derivă din cuvintele endogen şi morfină şi se utilizează
pentru a desemna unele peptide cu acţiune opioidă. Aceste substanţe au fost relevate o dată cu
descoperirea, în creierul vertebratelor, a receptorilor opiacei prezenţi la nivelul terminaţiilor
post-sinaptice. Spre deosebire de enkefaline, endorfinele au o localizare mai limitată. În

2
funcţie de zona în care se găsesc, endorfinele sunt stocate fie ca atare, fie sub o formă
acetilată, inactivă.
S-a constatat că endorfina ar favoriza eliberarea hormonului antidiuretic, al
hormonului de creştere şi al prolactinei. În general, endorfinele ajută la menţinerea unui
comportament normal. Receptorii opiacei au o localizare heterogenă, cu concentrare mai
mare în ariile legate de perceperea durerii şi de comportamentul emoţional. Alterarea
mecanismului care reglează endorfinele provoacă semne şi simptome de boală mintală.
Substanţa antagonistă cu înaltă specificitate pentru receptorul opiod, naloxona, nu a dus la
nici o ameliorare clinică a schizofrenicilor. Injectarea endorfinelor în lichidul cefalo-rahidian
afectează numeroase procese fiziologice şi comportamentale. O anumită endorfină, anume -
endorfina, dă o marcantă stare de rigiditate sau imobilitate numită catatonie.

Dimorfinele
Reprezintă a treia familie de peptide opioide endogene. La nivelul SNC, cele mai
mari concentraţii de dimorfine se găsesc în hipotalamus şi în lobul posterior al hipofizei. Cele
trei sisteme opioide (enkefalina, endorfina, dimorfina) nu sunt complet separate, deoarece
precursorii lor pot genera peptide diferite, dar şi identice, în funcţie de structura nervoasă sau
glandulară în care se produc, precum şi de rolul pe care îl au pe plan funcţional.
Distribuţia cerebro-spinală a peptidelor opioide fiind diferită şi dublată de prezenţa
receptorilor opioizi, asigură efecte inhibitorii multiple: inhibarea durerii şi a reacţiilor somato-
vegetative care o însoţesc, precum şi a reacţiilor provocate de stres.

În afara peptidelor opioide, există şi alte peptide neuroactive considerate ca


mediatori chimici ai influxului nervos, atît la nivel central cît şi la nivel periferic. Majoritatea
acestora îndeplinesc roluri diferite, fie de neurotransmiţători sau co-transmiţători, fie de
neuromodulatori sau de hormoni locali, în funcţie de locul de sinteză, eliberare şi acţiune.
De obicei, într-un comportament sunt implicate mai multe substanţe neurochimice de
tipul neurotransmiţătorilor. Unele din aceste substanţe au rol excitator, altele au rol inhibitor
sau modulator asupra activităţii neurale. Un principiu de bază este acela că un neuron secretă
către toate terminaţiile sale axonale acelaşi neurotransmiţător (legea lui Dale). Acelaşi
neuron poate fi caracterizat prin neurotransmiţătorul specific. Prezenţa neurotransmiţătorilor
presupune şi prezenţa receptorilor specifici. În general, neuronii primesc multiple impulsuri
pe calea sinapselor, aşa încît membranele lor dendritice şi somatice pot prezenta receptori
pentru fiecare tip de aferenţă. Datorită acestui fapt, terminalul unui axon eliberează în spaţiul
sinaptic un anumit neurotransmiţător, care difuzează apoi către membrana post-sinaptică,
unde se combină cu receptorul specific. De asemenea, s-a descoperit şi existenţa unor
receptori pe terminalul presinaptic, numiţi autoceptori, aşa încît unii neurotransmiţători
difuzează spre aceştia. Efectul lor este de a inhiba eliberarea neurotransmiţătorului din
terminalul presinaptic. Prin urmare, există un mecanism feed-back negativ, deoarece cu cît se
eliberează mai mult neurotransmiţător, cu atît eliberarea lui în continuare este diminuată.

Neuromodularea

Neuromodularea constă în modificarea în sens activator sau inhibitor a efectelor


neurotransmiţătorilor la nivel post-sinaptic. Substanţa neuromodulatoare poate avea origine
sinaptică (fiind în acest caz co-transmiţătoare) sau parasinaptică (în cazul eliberării sale de
către celule din afara căii sinaptice). În general, substanţele modulatoare sunt lipsite de efecte
proprii. Ele influenţează doar, în mod indirect, teritoriul post-sinaptic, modificînd
reactivitatea acestuia faţă de efectele depolarizante (în cazul excitaţiei) sau hiperpolarizante
(în cazul inhibiţiei) ale neurotransmiţătorului principal. Modulatorul co-transmiţător

3
controlează acţiunea neuro-transmiţătorului la nivel sinaptic, realizînd un veritabil mecanism
parasinaptic. Totuşi, în funcţie de co-localizare, de frecvenţa de stimulare şi de interacţiunile
sinapsei, unii mediatori chimici pot îndeplini rolul de neuromodulator. De precizat că nu toţi
neuromodulatorii sunt şi co-transmiţători. În unele cazuri, efectul retroactiv al
neurotransmiţătorului asupra eliberării sale, prin intermediul receptorilor presinaptici, exercită
proprietăţi neuromodulatoare. De asemenea, şi componentele compartimentului extracelular
pot participa la neuromodularea teritoriului sinaptic.

Curs 5
6 noiembrie

PSIHONEUROFIZIOLOGIE

METENCEFALUL (puntea şi cerebelul)

Puntea (sau protuberanţa) are o înălţime de 25mm, o grosime de aproximativ 25mm


şi o lăţime de 35mm. Ea are o faţă anterioară, o faţă posterioară, două feţe laterale, o margine
superioară ponto-pedunculară şi o margine inferioară, ponto-bulbară.

Faţa anterioară are pe linia mediană un şanţ care se numeşte şanţul bazilar; la acest
nivel se află artera bazilară. Lateral de acest şanţ se află piramidele pontine, care se continuă
lateral cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Limita dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii
este formată de nervul trigemen.

Faţa posterioară este acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi formează


jumătatea superioară a planşeului ventriculului 4. Ca structură internă, pe o secţiune
transversală, puntea are o formaţiune anterioară numită picior şi una posterioară, numită
calotă sau tegment. Limita dintre partea anterioară şi cea posterioară este dată de corpul
trapezoid. Linia mediană de încrucişare a fibrelor se numeşte rafeu. Rafeul împarte puntea în
două jumătăţi simetrice.
La nivelul piciorului pontin există două feluri de fibre: longitudinale şi transversale.
Fibrele longitudinale sunt descendente; ele coboară de la scoarţa cerebrală şi ajung pînă la
nucleii pontini (fibrele cortico-pontine), pînă la nucleii bulbari (fibrele cortico-bulbare) sau
pînă la măduva spinării (fibrele cortico-spinale). Printre fibrele transversale există o parte care
pleacă d la nucleii pontini, trec linia mediană şi intră în componenţa pedunculului cerebelos
mijlociu de partea opusă. Substanţa cenuşie a piciorului pontin conţine o serie de nuclei de la
care pornesc fibre transversale.

Calota pontină (partea dorsală a punţii) conţine substanţă albă, substanţă cenuşie şi
substanţă reticulată. Substanţa cenuşie este reprezentată la acest nivel de nucleii nervilor
cranieni V, VI, VII şi VIII. Aceşti nuclei sunt motori, senzitivi şi vegetativi. Substanţa albă
din partea dorsală a punţii are fibre descendente care pornesc de la scoarţa cerebrală, de la
nucleii subcorticali, din cerebel, de la nucleul roşu, de la tuberculii cvadrigemeni şi de la
formaţiunea reticulată. Ea mai conţine şi căi ascendente, care vin de la cornul medular
posterior, de la fasciculii Goll-Burdach, de la nucleii senzitivi ai nervilor cranieni şi ajung
pînă la cerebel, nucleii subcorticali, tectum şi talamus.

Formaţiunea specifică punţii este corpul trapezoid, situat între partea anterioară şi
cea posterioară a punţii. Corpul trapezoid este format din fibre ale nucleilor cohleari, care se

4
încrucişează pe linia mediană şi se duc de partea opusă, unde formează lemniscul lateral. La
acest nivel există fascicului longitudinal medial, care porneşte de la planşeul ventriculului 3 şi
ajunge pînă la măduva spinării, în regiunea cervicală. El este legat de mişcările de orientare
ale ochilor, capului şi gîtului.

Funcţiile punţii (protuberanţei)


1. Funcţia de integrare reflexă. Nucleii pontini realizează reflexe somatice şi
vegetative importante: reflexul lacrimal, salivar, masticator, corneal, audio-palpebral,
sudoripar şi sebaceu în zona feţei şi capului, mişcarea de lateralitate oculară, tonusul
muscular. Toate aceste reflexe sunt controlate şi de formaţiuni cerebrale superioare, corticale,
conştiente, de unde caracterul lor controlabil.
2. Funcţia de conducere. Protuberanţa asigură circulaţia informaţiei extrase din
mediul extern şi din cel intern către centrii subcorticali şi corticali, precum şi a mesajelor de
comandă în sens descendent, către organele de execuţie.

Cerebelul
Este formaţiunea cea mai voluminoasă a metencefalului. Se află situat în fosa
postero-interioară a cavităţii craniene, înapoia bulbului şi a punţii, sub lobii occipitali de care
este despărţit prin cortul cerebelului, şi este adăpostit în cele două adîncituri inferioare ale
osului occipital.
Cerebelul este un important centru integrativ al impulsurilor stato-kinetice, al
coordonării şi dozării diferitelor mişcări voluntare şi reflexe. Cerebelul primeşte aferenţe din
aproape întreaga sferă receptoare a organelor de simţ care înregistrează cele două însuşiri
fundamentale ale materiei: gravitaţia şi inerţia.
Suprapunerea conexiunilor vestibulare proprioceptive, dar şi corticale impune o
diviziune onto-filogenetică a cerebelului în următoarele porţiuni:
- arhicerebel, conectat cu nucleii vestibulari;
- paleocerebel, conectat cu măduva spinării;
- neocerebel, conectat cu scoarţa cerebrală.
La omul adult, limitele acestor porţiuni nu sunt perfect delimitate.
Cerebelul prezintă asemănări şi deosebiri cu emisferele cerebrale. Dintre asemănări:
- lipsa emergenţei nervilor cranieni;
- existenţa la suprafaţa cerebelului a unui strat de substanţă cenuşie (scoarţă), iar la
interior a unei mase voluminoase de substanţă albă; în mijlocul substanţei albe se află cîţiva
nuclei cenuşii subcorticali;
- cerebelul dispune de fibre de proiecţie şi de conexiuni cortico-subcorticale;
- la nivelul cerebelului putem întîlni o reprezentare corticală a periferiei.
Dintre deosebiri:
- cerebelul are circumvoluţiuni mult mai înguste şi mai ordonate, aproape paralele;
- scoarţa are o structură aproape uniformă;
- în scoarţa cerebeloasă, elementul cel mai caracteristic este reprezentat de celulele
lui Purkinje.

Cerebelul, ca formă, este turtit în sens vertical şi are formă ovoidă. Axa mare, în sens
transversal, are 10cm. Cerebelul are două feţe: una superioară, convexă în toate direcţiile, şi
una inferioară, tot convexă, dar cu mai multe detalii. Cerebelul are o greutate de 130g şi
reprezintă 1/8 din greutatea totală a corpului. Suprafaţa totală a sa este de 1000 cm2, din care
1/6 este vizibilă la suprafaţă. Suprafaţa cerebelului este alb-cenuşie, acoperită cu o pînză
numită piamater, şi vase sangvine care pătrund în şanţurile cerebeloase, ai căror pereţi sunt
foarte apropiaţi. Adîncimea între două circumvoluţii este de 3-4mm. Adîncimea dintre doi

5
lobi este de 5-6mm, iar între două fisuri principale dintre doi lobi este de 25mm. Cerebelul
poate fi împărţit în trei părţi: vermisul, pe linia mediană, emisferele cerebeloase şi pedunculii
cerebeloşi inferior, mijlociu şi superior.

Vermisul este median, nepereche, lat de 1cm, iar numele său provine de la aspectul
asemănător cu un vierme de mătase şi a fost dat de Galen. El are mai multe subdiviziuni, a
căror importanţă fiziologică este încă puţin cunoscută. Dintre ele putem menţiona: lingula,
lobul central, culmen, declive, folium, tuber, piramis şi uvula.

Emisferele cerebeloase sunt pereche, brăzdate de şanţuri care împart emisferele în


lobi şi lobuli. Aici putem întîlni vălul medular superior, o lamă de substanţă albă situată între
braţele pedunculilor cerebeloşi superiori. Vîrful acestuia ajunge pînă la tuberculii
cvadrigemeni şi el formează tavanul ventriculului 4. Vălul medular posterior, format tot din
substanţă albă, situat paramedian, constituie şi el o parte din tavanul ventriculului 4.
Lobulaţia cerebeloasă se datoreşte unor şanţuri aproape concentrice cu formă de
semilună. Denumirea lobulilor este arbitrară şi fără semnificaţie funcţională sau filogenetică.
Aceşti termeni clasici s-au încetăţenit şi încă nu pot fi înlocuiţi, deoarece nu dispunem de
cunoştinţe complete despre cerebel. Fiecărui lobul vermian îi corespunde unul cerebelos;
împreună, ei constituie unităţi morfo-funcţionale.

Structura internă a cerebelului


Găsim substanţă albă la interior şi cenuşie la exterior. Substanţa cenuşie are o
organizare stratificată; de la exterior la interior deosebim:
- stratul molecular, format din neuroni mici, stelaţi;
- stratul ganglionar, intermediar, format din elemente celulare mari sub formă de
pară - celulele Purkinje; aceste celule descrise de Purkinje au un important rol inhibitor, ele
aflîndu-se sub influenţa GABA;
- stratul granular, format din corpul celulelor granulare, ale căror dendrite au formă
de gheare.
Substanţa albă este formată din fibre mielinice de asociaţie, comisurale şi de
proiecţie. Fibrele de asociaţie transmit informaţiile în interiorul aceleiaşi emisfere cerebeloase
sau de la scoarţa cerebeloasă la nucleii cerebeloşi profunzi. Fibrele comisurale transmit
informaţiile la zone simetrice din emisfera cerebeloasă opusă. Fibrele de proiecţie transmit
informaţiile la celelalte formaţiuni ale SNC situate în afara cerebelului. La nivelul substanţei
albe se găsesc patru perechi de nuclei: 1) nucleii fastigiali, situaţi lîngă vermis; 2) nucleii
globoşi (globulari); 3) nucleii dinţaţi şi 4) nucleii emboliformi (denumiţi astfel datorită
localizării lor ca un dop al nucleului dinţat).

Pedunculii cerebeloşi

Pedunculul cerebelos inferior (sau corpul restiform) leagă cerebelul cu măduva


spinării şi cu bulbul. El are fibre aferente constituite din fasciculul spinocerebelos posterior,
fibre din nucleul Goll-Burdach, fibre vestibulare şi fibre din nervii cranieni V, IX şi X.

6
Pedunculul cerebelos mijlociu leagă cerebelul de punte prin fibre ponto-cerebeloase.
Pedunculul cerebelos superior leagă cerebelul de emisferele cerebrale.

Rolul funcţional al cerebelului

Cerebelul are rol în reglarea fazică şi tonică a diferitelor grupe musculare, atît în
repaus cît şi în activitate. De asemenea, are rol în păstrarea echilibrului şi a poziţiei corpului,
în executarea mişcărilor de fineţe prin reglarea amplitudinii, vitezei, direcţiei şi duratei
mişcărilor voluntare, ca şi în coordonarea mişcărilor involuntare. Cerebelul mai are rol în
modularea şi transmiterea impulsurilor senzoriale către scoarţa cerebrală.
Cerebelul este un centru integrativ intercalat între zona receptoare şi cea motorie. El
dozează amplitudinea, forţa, direcţia şi durata mişcării. În ultimul timp a fost descris
sindromul cerebelos cognitiv-afectiv. Studiile anatomice, fiziologice şi neuroimagistice
funcţionale sugerează că cerebelul participă la organizarea funcţiilor de ordin înalt. Studiile
efectuate de unii cercetători au arătat că leziunile cerebeloase confirmă existenţa unor
modificări ale funcţiilor neurologice şi mintale.
Modificările comportamentale au fost clinic proeminente la bolnavii cu leziuni care
implicau lobul posterior al cerebelului şi vermisul. Aceste modificări se caracterizau prin:
1. Afectarea funcţiei executive, cum ar fi planificarea, a mobilităţii fluenţei verbale, a
memoriei de lucru şi a raţionamentului abstract.
2. Dificultăţi în cunoaşterea spaţială, în organizarea şi memoria spaţială.
3. Modificări de personalitate cu tocirea afectului şi comportament necorespunzător
dezinhibat.
4. Dificultăţi de vorbire cu agramatism şi disprozodie (tulburări ale intonaţiei).
Leziunile lobului anterior al cerebelului produc modificări minore în executarea
funcţiilor spaţio-vizuale. Constelaţia acestor deficite se datorează disrupţiei modulării
cerebeloase dată de afectarea circuitelor neuronale care leagă regiunea prefrontală, parietală
posterioară, temporală superioară şi cortexul limbic de cerebel.