CAPITOLUL 6

DEZADAPTAREA PROFESIONALĂ

6.1 Randamentul nesatisfăcător

Principala disfuncţie a managementului de resurse umane este considerată dezadaptarea
profesională [63]. Aceasta are ca manifestări sau consecinţe:
■ randament nesatisfăcător;
■ incidente şi accidente.
Trebuie să menţionăm că randamentul sub nivelul cerinţelor poate fî nu numai consecinţa
dezadaptării ci şi a inadaptării.
Ca rezultate al dezadaptării, randamentul nesatisfacător constituie o manifestare ce
intervine după o perioadă în care individul a răspuns în mod adecvat cerinţelor sistemului. în
esenţă, ea constă în scăderea debitului producţiei sub nivelul calitativ prescris drept normă.
Formele pe care le poate lua randamentul nesatisfacător variază în limite foarte largi, în
funcţie de criteriile care definesc sarcina şi de particularităţile de comportament ale subsistemului
uman.
De regulă acest semn de dezadaptare nu apare singur, ci însoţit de alte manifestări. Printre
ele locul predominant îl ocupă modificările de comportament care sunt: atitudinea de indiferenţă,
blazare, sau, dimpotrivă, creşterea sensibilă a reacţiilor de iritaţie, manifestarea dorinţei de a
schimba locul de muncă, absenteism, tendinţa de obţinere nejustificată a concediilor medicale,
etc.
Cauzele de ordin psihologic ale randamentului nesatisfacător ce-şi au sursa în factorul
uman sunt:
►•1 deficienţe în sfera cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale;
Complexitatea crescândă a procesului de producţie reclamă un fond de cunoştinţe (adesea
din domenii multiple) şi deprinderi sigure. Privite exclusiv prin prisma necesităţilor procesului de
producţie cunoştinţele reprezintă un inventar al situaţiilor cu apariţie certă şi probabilistică în
desfăşurarea activităţii la niveluri diferite de abstractizare, respectiv de generalizare.
Deprinderile reprezintă fondul modelelor de acţiuni al răspunsurilor specifice la diferite
situaţii.
Posesia unui anumit fond de cunoştinţe şi deprinderi permite desfăşurarea în timp util şi
fără cheltuieli peste normal de energie a activităţii profesionale. Astfel, că lacunele sau cu atât
mai mult lipsa masivă a cunoştinţelor şi deprinderilor specifice au însemnate repercusiuni
negative asupra randamentului.
►•2 deficienţe în sfera capacităţilor (a atributelor psihice);
Prin capacitate înţelegem: „atributele psihice care îmbină fondul particularităţilor
dobândite pe cale genetică cu achiziţiile din decursul ontogenezei, în special cu cele reflectând
influenţa mediului social".
Pe măsura diversificării şi a creşterii în complexitate a activităţilor profesionale ea se
accentuează căpătând totodată aspecte specifice.
În general, în mod normal, accesul în profesiile care reclamă un anumit profil al
atributelor psihice este condiţionat de un aviz de aptitudini, emis pe baza unei examinări
psihologice. Cu toate acestea, din diverse cauze, poate apărea un decalaj între cerinţele activităţii
şi fondul de atribute psihice ale indivizilor. Acest decalaj este provocat de:
• perfecţionarea continuă a procesului de producţie;
• modificări ale activităţii psihice datorită înaintării în vârstă;

90
 • necompensare prin experienţă profesională.
În cazurile în care efectele decalajului nu iau forma acţiunii greşite care provoacă
încetarea funcţionării sistemului, decalajul îmbracă cu siguranţă forma randamentului
nesatisfăcător. Randamentul nesatisfăcător va avea efecte de ordin psihic asupra factorului uman.
Uneori ecoul de ordin psihic, emoţional, este atât de puternic, soldându-se cu schimbarea locului
de muncă sau părăsirea profesiei.
►•3 deficienţe atitudinale;
Această denumire se aplică tuturor manifestărilor generate de insatisfacţia motivaţiei
individului, respectiv de lipsa concordanţei între satisfacţiile pe care le oferă activitatea prestată şi
cele la care aspiră el.
Se ştie că motivaţia joacă un rol deosebit în mobilizarea energetică şi ca urmare,
condiţionează în mare măsură rezultatele obţinute în orice gen de activitate.
Deficienţele atitudinale pot fi provocate de:
• insuficienta cunoaştere de sine, reflectată prin supraestimarea unor atribute proprii sau
prin aprecierea greşită a altora. Ca urmare, se constituie veleităţi sau aspiraţii care, în loc să
stimuleze, frânează activitatea individului;
• insuficienta integrare socială, constând în lipsa de aderenţă la valorile şi criteriile care
dirijează conduita grupului;
• relaţii conflictuale în grupul socio-profesional;
• deficienţe caracteriale;
• saturaţia psihică.
În unele activităţi profesionale comportând riscuri mai mari decât altele, de la vârsta de
38-40 de ani, la unii indivizi se instalează treptat fenomenul de saturaţie care poate lua forme
variate: blazare, plafonare, diminuarea tendinţei de autodepăşire, aversiune faţă de locul de
muncă sau profesie.
►•4 diminuarea mobilizării psihice (sub aspectul oboselii şi al monotoniei).
În cadrul sistemului de muncă, problema care se pune este determinarea gradului optim de
solicitare a factorului uman. Determinarea gradului de solicitare se pune cu deosebită pregnanţă,
deoarece atât suprasolicitarea cât şi subsolicitarea duc la oscilaţii ale capacităţii de muncă şi
fenomene de dezadaptare.
Atât suprasolicitarea cât şi subsolicitarea duc la apariţia oboselii, care determină
diminuarea mobilizării psihice.
Atât oboseala musculară cât şi cea nervoasă pot fi de natură reziduală (cu caracter de
uzură lentă şi persistentă, riscând să treacă de la o tulburare funcţională la una organică) sau de
natură patologică (cronicizare a oboselii care ajunge până la nevroză). Totuşi, putem spune că
atât oboseala cât şi surmenajul nu ajung la nevroză decât în cazul în care sunt însoţite de o stare
afectivă penibilă şi prelungită.

6.2. Incidente şi accidente

Alte forme de manifestare a dezadaptării, pe lângă randamentul necorespunzător, sunt
incidentele şi accidentele.
În mod obişnuit se face distincţie între accident şi incident, criteriul constituindu-1
amploarea şi gravitatea urmărilor. Psihologic, această distincţie nu contează întrucât ele intră în
categoria acţiunilor greşite.
Astfel, incidentul şi accidentul, sunt definite ca [63]: acţiuni greşite asociate cu un factor
de conjunctură în funcţie de care ea are sau nu repercursiuni grave (pagube materiale şi victime
umane) asupra activităţii şi securităţii oamenilor implicaţi în sistem.

91
 Studiile efectuate referitor la predispoziţia la accidente determină pe unii autori să
respingă această teorie şi să accepte analiza accidentelor prin prisma teoriei generale a sistemelor,
în care accidentul este considerat drept o manifestare a unei disfuncţii.
Dintre sursele de disfuncţii ale sistemului se pot aminti:
■ La nivelul organizaţiei:
- lipsa de adaptare a structurii administrative la unităţile operative;
- coordonarea ineficientă a activităţilor;
- deficienţe în sfera circuitului informaţional.
■ La nivelul serviciului:
- repartizarea defectuoasă a sarcinilor;
- reglementarea defectuoasă a sarcinilor (precizarea sarcinilor principale şi secundare-
riscul producerii de accidente este mai mare la îndeplinirea sarcinilor secundare ,
pentru care adesea nu sunt asigurate condiţii de lucru adecvate);
- instabilitate funcţională, socială (schimbarea frecventă a funcţiei, respectiv a
atractivităţii având efecte negative asupra securităţii muncii).
■ La nivelul echipei de lucru – sursele sunt legate de relaţiile interpersonale:
- circulaţia defectuoasă a informaţiilor;
- lipsa de coeziune în cadrul grupului de lucru.
■ La nivelul postului de lucru sursele de disfuncţie pot fi în:
a)• starea materialului;
b)• organizarea muncii;
c)• condiţiile ambianţei;
d)• factorul uman.
a) Surse imputabile materialelor sunt:
• semnalizarea care poate fi: invizibilă, puţin vizibilă, lipsită de fiabilitate, ambiguă;
• comenzile care pot fi: deficitare în ceea ce priveşte amplasarea, dimensionarea, forma şi
accesibilitatea lor;
• cuplarea defectuoasă a semnalelor şi comenzilor;
• starea materialului: fenomene de uzură.
b) Surse de disfuncţie legate de organizarea muncii sunt:
• constrângeri temporale ce derivă din necesitatea scurtării timpului de execuţie;
• exigenţe excesive ale muncii;
• conflict de criterii (obiective ale procesului de producţie ce nu pot fi atinse fără
încălcarea regulilor de securitate);
• diferenţe de statut al sarcinilor elementare.
c) Surse legate de condiţiile ambianţei şi anume:
• zgomote şi efectele de marcare ale semnalelor sonore utile;
• iluminarea defectuoasă. Surse legate de caracteristicile factorului uman, dintre care
enumerăm: • caracteristicile stabile;
• reprezentări şi atitudini;
• tulburări pasagere în starea operatorului (oboseala, starea determinată de
consum de alcool).
Analizând cu atenţie aceste surse de disfuncţie se observă că într-un fel sau altul toate sunt
legate de acţiunea greşită a factorului uman.
Acţiunea greşită putem spune că evidenţiază lipsa de suprapunere (cu caracter momentan,
pasager sau de durată) între cerinţele obiective ale activităţii şi travaliului psihic prestat de
individ. Mai precis, ea constituie urmarea întreruperii sau dezorganizării activităţii psihice.

92
„Ruptura" ca atare poate avea loc în oricare dintre momentele ce alcătuiesc viciul procesualităţii
psihice.
Astfel, cauzele psihice ale acţiunilor greşite pot fi localizate în momentul constituirii
informaţiei, în momentul prelucrării, în momentul deciziei şi al acţiunii.
În momentul constituirii informaţiilor avem:
• incapacitatea individului de a constitui în informaţii modificările survenite în „câmpul
acţiunii". Este vorba în esenţă despre lipsa de acuitate a canalelor senzoriale precum şi despre
caracterul deficitar al fondului aperceptiv;
• caracteristici obiective ale câmpului informaţional, constând în erori de organizare a
acestora, imprimând fluxului informaţional particularităţi ce depăşesc posibilităţile de percepere
ale individului.
În momentul prelucrării informaţiilor putem avea:
• capacitatea diminuată de abstractizare, respectiv de constituire a tabloului întreg şi cert
al situaţiei şi de identificare a „modelului" căruia acesta i se subsumează (modelul însuşit
anterior, prin învăţare, sau stabilit prin operaţii logice);
• capacitate diminuată de reactualizare (de stocare) a modelelor de acţiune fixate anterior,
prin învăţare;
• fondul redus de cunoştinţe referitoare la activitatea în care este implicat individul.
Momentul deciziei poate, de asemenea, genera acţiuni greşite prin:
• adaptarea „strategiei" de acţiune (în sensul ofensiv al sporirii utilităţii, sau dimpotrivă, al
reducerii pierderii posibile - respectiv al înfruntării sau al evitării situaţiei de incertitudine) înainte
de examenul complet al situaţiei, sub impulsul factorilor motivaţionali;
• nivelul scăzut al aspiraţiilor;
• elaborarea lentă a deciziilor (ezitarea prelungită).
În momentul acţiunii pot fi citate fenomene negative ca:
• timp de reacţie prea lung sau prea scurt;
• coordonarea defectuoasă a mişcărilor;
• incapacitatea de adaptare la un tempo de lucru rapid, impus de caracteristicile utilajului.
Alte cauze psihice care stau la baza acţiunilor greşite sunt: erorile de neatenţie, scăderea
mobilizării voliţionale, dereglările emoţionale, abateri disciplinare etc.

6.3 Securitatea în muncă

Dacă considerăm definiţia ergonomiei derivată din definiţia sănătăţii: o bună stare fizică,
psihică şi socială şi nu numai absenţa unei boli sau a unei infirmităţi (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii.), pentru a atinge obiectivele formulate este necesară cooperarea multor ştiinţe.
Interdependenţa dintre o parte din aceste ştiinţe, este prezentată în fig. 6.1.
Astfel, securitatea muncii cuprinde problematica protecţiei muncii şi cea a sănătăţii şi igienei
în muncă, ştiinţe colaboratoare ergonomiei.
Primul raport referitor la sănătatea europenilor publicat de Comisia Europeană, arată că
speranţa de viaţă la naştere era în 1950 de 67 de ani, de 78 de ani în 1970 şi de 76,5 ani în 1991.
Franţa este ţara U.E., unde speranţa de viaţă la naştere este actualmente mai ridicată (77,7 ani),
urmată de Grecia (77,4), Olanda (77,3), Italia (77,2), Spania (77), Marea Britanie (76,4); în urmă
se găsesc Portugalia (74,4), Irlanda (75), Danemarca (75,49), Belgia şi Germania (75,7).

93
 Principalele cauze a deceselor sunt: bolile cardiovasculare, cancer, boli ale sistemului
respirator şi accidente de circulaţie.
Valorile diferite în statele membre se explică
SĂNĂTATEA prin comportamentele variate, specifice locuitorilor:
ŞI IGIENA tabagism, alcoolism, droguri, alimentaţie, stres
MUNCII combinate cu alţi factori, cum ar fi: şomajul, excluderea
socială sau poluarea.
Campaniile de prevenire pot juca un rol
important pentru a incita europenii la adoptarea unor
ERGONOMIE moduri de viaţă mai sănătate.
De asemenea, trebuie acţionat pentru reducerea
inegalităţilor sociale care sunt la originea multor
SECURITATEA MUNCII probleme de sănătate: speranţa de viaţă a muncitorilor
este mai mică decât aceea a unui funcţionar şi procentul
de mortalitate în cartierele sărace îl depăşeşte pe cel al
suburbiilor înstărite.
PROTECŢIA MUNCII
Astfel, nu trebuie să uităm că în Comunitatea
Europeană sunt vreo 2,5 milioane de europeni fără
domiciliu fix, stabil şi că 30 milioane de europeni nu
au nici duş, nici cadă în locuinţa lor. Pe de altă parte
condiţiile de muncă în Europa Centrală sunt precare.
Conform datelor O.I.M. numărul accidentelor de
muncă în aceste ţări sunt de 3-4
ori mai multe decât în ţările dezvoltate.
FIG. 6.1

Situaţia reală poate fi chiar mai proastă dacă se consideră fenomenul de subraportare a
acestor disfuncţionalităţi din sistemul de muncă. În Polonia, de exemplu, în anul 1995 numărul de
accidente de muncă este mare în domenii unde acţionează condiţii naturale (minerit), sau unde
numărul factorilor de risc este mare (construcţii, transport, stocare). În afară de acestea, s-au
înregistrat un număr mare de accidente la 1000 de angajaţi în domeniile:
- sănătate şi protecţie socială (9,6);
- afaceri imobiliare şi servicii (6.6);
- administraţie publică (5,3).
Aceste accidente sunt cu siguranţă rezultatul non-ergonomic al echipamentului folosit şi
al procesului de muncă. O relaţie similară se poate stabili între numărul bolilor profesionale şi
condiţiile de muncă neconforme cu criteriile ergonomice. Mai mult, la 1,5 mil. de angajate într-
un mediu periculos, principiile de ergonomie au fost ignorate , astfel: 100 000 lucrează cu
iluminat inadecvat, 298 000 lucrează în condiţii grele datorită efortului fizic, 40 000 lucrează în
condiţii grele datorită frigului şi 50 000 datorită căldurii. Expunerea la zgomot excesiv (aprox.
350 000 pers) şi vibraţii (aprox. 50 000 pers) nu poate fi exclusă din factorii de mediu de muncă,
care afectează sănătatea când sunt depăşite limitele standardelor admise.
Bilanţul uman şi economic al accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale este
considerabil. Din 150 de milioane de lucrători câţi numără Uniunea Europeană, aproape 10
milioane sunt afectaţi în fiecare an de incidente, accidente sau îmbolnăviri la locul de muncă.
Rezultatul este fatal pentru 8000 dintre aceştia. Îndemnizaţiile plătite anual sub titlul de
îmbolnăviri şi accidente sunt estimate la 20 de milioane ECU fără a se vorbi despre costurile

94
indirecte, greu de apreciat în cifre, dar a căror mărime este considerabilă.
În cadrul Uniunii Europene punerea resurselor la adăpost de accident este un factor de
competitivitate. În urma studiilor efectuate s-a constatat că în întreprinderile mici şi mijlocii
riscurile sunt adesea subevaluate, astfel încât numărul accidentelor de muncă este cu 20% mai
mare în întreprinderile cu mai puţin de 50 de salariaţi decât în întreprinderile cu l00  l000 de
salariaţi şi este cu 40% mai mare în întreprinderile cu mai puţin de 50 de salariaţi decât în
întreprinderile cu mai mult de 1 000 de salariaţi.
Printre victimele accidentelor există categorii de lucrători care sunt cele mai afectate:
— populaţia străină;
— tinerii, persoanele recent angajate în întreprinderi;
— lucrătorii cu vârstă peste 45 de ani;
— lucrătorii interimari.

6.3.1 Definirea disfuncţiilor sistemului de muncă

În contextul actualei prezentări se consideră disfuncţii ale sistemului de muncă
accidentele de muncă şi bolile profesionale.
Accidentul de muncă reprezintă “vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia
acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea, şi
care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate sau deces”[24].
Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului, dobândite ca urmare a participării la
realizarea unui proces de muncă. Conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
”bolile profesionale constituie afecţiuni ale căror agenţi etiologici specifici sunt prezenţi la locul
de muncă, asociaţi cu anumite procese industriale sau cu exercitarea unor profesiuni.”
Noţiunea de boală profesională implică existenţa unui raport de cauzalitate între factorii
de risc existenţi.
Bolile profesionale pot fi: acute sau cronice. Bolile acute sunt acelea care au o evoluţie
rapidă, cu caracter de criză, bruscă, cu manifestări clinice intense. Bolile cronice se prelungesc
multă vreme şi nu pot fi uşor de înlăturat.
Natura bolilor profesionale şi a noxelor care le provoacă sunt stabilite prin norme legale.
Potrivit legii, bolile profesionale trebuie declarate, înregistrate şi cercetate. Bolile profesionale
declarabile şi noxele care le produc sunt prezentate în tabelul 6.1.

6.3.2 Costul disfuncţiilor sistemului de muncă

Toate accidentele şi bolile profesionale implică anumite cheltuieli, deci au efecte
economice şi extraeconomice.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile totale ale unei firme pot fi
împărţite în trei mari categorii: cheltuieli materiale cheltuieli cu personalul şi alte cheltuieli.
În cadrul cheltuielilor cu personalul se regăsesc cheltuielile implicate de accidentele şi
bolile profesionale, iar o parte dintre elementele acestora pot fi preluate din "Centralizatorul de
salarii".
În mod obişnuit acestea sunt reprezentate de primele de asigurare, de rambursarea
salariului de bază şi a cheltuielilor medicale prevăzute de asigurător, dar, costul real al
accidentelor de muncă este evident mult mai ridicat decât aceste costurile aparente.
Efectele accidentelor de muncă şi bolilor profesionale sunt directe şi indirecte şi se
manifestă la trei nivele: 1. de individ, pe planul fizic, psihic, spiritual şi economic;
2. de organizaţie, pe planul economic şi financiar;

95
 3. de societate, pe planul uman, politic, demografic, economic şi
financiar.
Tabelul 6.1
DENUMIREA BOLII NOXE PROFESIONALE CARE PROVOACĂ BOALA
Intoxicaţii Substanţe cu acţiune toxică cunoscută
Pneumoconioze (silicoza, azbestoza, Pulberi de dioxid de siliciu, silicaţi, azbest, cărbune, etc.
aluminoza, etc.) simple sau asociate cu Existente în atmosfera locului de muncă
tuberculoza
Îmbolnăviri cauzate de pulberi Pulberi vegetale textile (bumbac, in, cânepă, etc.) şi substanţe
organice toxice iritante (bioxid de sulf, clor, oxid de azot, etc.) răspândite
în atmosfera locurilor de muncă
Boli infecţioase şi parazitare Contact cu bolnavi infecţioşi, cu materiale, produse, sol sau cu
apă contaminate
Tumori maligne ale pielii şi leziuni Acţiunea radiaţiilor produse de instalaţiile Röntgen, de
precanceroase acceleratorii de particule elementare sau de materiale
radioactive. Contact îndelungat cu produse de distilare a huilei,
petrolului
Cancer pulmonar Inhalarea gazelor şi pulberilor radioactive, a vaporilor şi
pulberilor de crom şi nichel, a prafului din gudroanele de huilă
şi azbest
Nevroze de coordonare Mişcări numeroase şi frecvent repetate. Încordarea sistematică a
(miotendosinovite şi tendinţe cronice) muşchilor şi ligamentelor sau presiune pe tendoane
Boli datorate vibraţiilor Vibraţii şi trepidaţii legate de munca cu instrumente care
vibrează puternic
Hipoacuzie Acţiunea prelungită a zgomotului intens
Cataractă Acţiunea îndelungată a radiaţiilor infraroşii, a undelor
electromagnetice de înaltă frecvenţă sau a unor substanţe toxice
Boli de iradiere Acţiunea radiaţiilor ionizante
Sindrom cerebroastenic şi tulburări de Acţiunea prelungită a undelor electromagnetice de înaltă
termoreglare frecvenţă

Din punct de vedere al evaluării economice unele dintre aceste efecte pot fi transpuse în
costuri, de exemplu o analiza structurală detailată a costului total al accidentelor evidenţiază două
componente de bază: ►- cost direct (aparent);
►- cost indirect (ascuns);
►- cost direct (aparent), care include toate cheltuielile legate de serviciul de ambulanţă,
de spitalizare, de medicamente, de protezări, de reinserţie, de readaptare, amenzile şi cota-parte
din pensia victimei. Costul direct se regăseşte în cheltuielile de întreprindere şi în ultimă instanţă
este suportat de cei ce cumpără produsul final, serviciul oferit pe piaţă de către aceasta.
De asemenea, la costul direct se adăugă şi unele costuri necuantificate în cadrul firmei,
suportate către victimă, de natura pierderilor financiare în bugetul familiei şi datorate:
- diminuării câştigului real;
- cheltuieli suplimentare legate de spitalizare;
- perturbări ale vieţii de familie (suspendarea unor lucrări, abandonarea unor
proiecte);
- modificări în climatul conjugal şi mediul social datorită irascibilităţii victimei;
- modificări de comportament ale victimei faţă de muncă sau faţă de colegi;
- dificultăţi sau imposibilităţi de a continua munca.
►- cost indirect (ascuns), care de cele mai multe ori este greu de evaluat la adevăratele

96
sale dimensiuni. Acesta implică:
1.Costuri salariale:
- plata concediului medical pe primele 10 zile;
- ajutoarele sociale;
- plata orelor necesare cercetării accidentului;
- plata orelor pierdute de salariaţii care trebuie să participe la cercetare în calitate de
martori;
- timpul pierdut cu angajarea unui înlocuitor;
- timpul necesar formării înlocuitorului;
- diverse.
2.Costuri materiale, care reprezintă:- costurile datorate timpului pierdut de victimă, de
colegii care şi-au întrerupt munca, de personalul medical, de personalul tehnic însărcinat cu
repararea echipamentului stricat;
- costurile datorate creşterii cheltuielilor de gestiune
a personalului.
Aceste costuri includ cheltuieli de natura celor datorate angajării unui înlocuitor temporar
sau definitiv, sau salariilor complementare plătite colegilor victimei pentru recuperarea timpului
pierdut.
— costurile materiale care privesc repararea sau înlocuirea echipamentului stricat, creşterea
primelor de asigurare, etc.;
— alte cheltuieli de expertiză, onorariile avocaţilor, penalităţi;
Aceste pierderi sunt evaluate de 2 până la 4 ori mărimea costurilor aparente.
- valoarea materialelor pierdute;
3.Costul serviciilor în cazul în care se impune apelarea la terţi.
4.Costuri datorate întreruperii producţiei pe perioada dintre momentul producerii
accidentului şi momentul reluării activităţii.
5.Costuri diverse:
- penalizări pentru întârzieri la livrare;
- alterarea imaginii firmei în rândul clienţilor;
- surclasare de produse;
- penalizări, amenzi pentru accidente.
La nivelul agenţilor economici, înregistrarea unui accident duce la:
- o imagine de marcă defavorabilă;
- repercusiunile pe care accidentul le poate avea pentru derularea carierei victimei,
- deteriorarea raporturilor de muncă, ceea ce poate antrena o diminuare a productivităţii
muncii.
Dacă salariatul se află în incapacitate temporară de muncă în legătură directă cu munca
prestată sau datorită contactării unei boli profesionale, unitatea va plăti drepturile prevăzute de
lege. Dacă în urma unei boli profesionale rezultă invaliditatea încadrabilă în grade de invaliditate,
unitatea va acorda un ajutor social echivalent ajutoarelor stabilite pentru accidente de muncă.
Prin Legea Protecţiei Muncii nr.90/1996 nu se prevăd despăgubiri în cazul decesului
salariatului pentru reducerea costurilor, a pierderilor din bugetul familiei datorate acestui
eveniment.
Prin efectul lor, accidentele de muncă afectează în primul rând victimele şi familiile
acestora. Accidentele de muncă produc puternice traume psihice şi sociale prin suferinţele
suportate de pierderea capacităţii de muncă afectând viaţa de familie. Toate aceste aspecte, de
cele mai multe ori nu pot fi evaluate.

97
 Dar, pe lângă efectele la nivelul individului se manifestă efecte şi la nivelul agentului
economic şi la nivelul economiei naţionale.

6.3.3 Măsuri de protecţie a muncii

Prin măsuri de protecţie a muncii se înţelege ansamblul lucrărilor şi acţiunilor tehnice şi
organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
În România, din categoria normelor care reglementează direct modul de aplicare a
măsurilor de protecţia muncii fac parte: Constituţia României, Codul muncii, Legea protecţiei
muncii [98], normele generale de protecţia muncii şi normele specifice de protecţia muncii.

6.3.3.1 Evaluarea riscurilor la locul de muncă cu pericol deosebit şi pericol iminent de

accidentare
Accidentele de muncă se produc în general datorită unor cauze complexe, iar pentru
depistarea lor se pleacă de la analiza locului de muncă în cadrul căreia se pune un accent deosebit
pentru cercetarea factorilor de risc şi a modalităţilor de manifestare a acestora. De aceea, prin
Legea nr. 90/1996 au fost instituite şi măsuri de prevenire a accidentelor de muncă privind locul
de muncă cu pericol deosebit şi pericol iminent de accidente.
Prin loc de muncă cu pericol deosebit - potrivit art. 48 din Legea nr.90/1996 — se
înţelege locul de muncă ce prezintă un înalt risc de accidente care datorită caracteristicilor proprii
procesului tehnologic / mediului de muncă, instalaţiilor şi utilajelor cu regim de funcţionare
continuu sau cu grad ridicat de pericol în exploatare, necesită cunoaşterea şi respectarea cu
stricteţe a disciplinei tehnologice şi a normelor de protecţie a muncii pentru prevenirea oricăror
avarii, explozii, incendii sau alte accidente tehnice cu consecinţe grave.
În vederea prevenirii accidentelor de muncă, conducerea persoanei juridice şi persoana
fizică sunt obligate să ţină evidenţa locurilor de muncă cu contribuţii deosebite, vătămătoare,
grele şi periculoase.
Normele Metodologice privind locul de muncă cu pericol iminent de accidentare stabilesc
în mod imperativ câteva obligaţii ale angajaţilor cu privire la:
- identificarea şi evidenţa locurilor de muncă cu pericol deosebit şi a măsurilor de protecţie a
muncii ce trebuie luate în astfel de cazuri
- identificarea locurilor de muncă unde pot apare stări de pericol iminent de accidentare, măsurile
de securitate ce se impun a fi luate şi obligaţiile ce revin în astfel de cazuri conducerii persoanei
juridice şi persoanei fizice.
Locul de muncă este cu pericol deosebit dacă prezintă un nivel ridicat de risc de
accidentare. Factorii de risc prezentaţi la locurile de muncă cu pericol deosebit sunt: mecanici,
chimici, fizici, biologici, care pot genera explozii, etc.
Nivelul ridicat al riscului de accidentare presupune să producă accidente cu consecinţe
grave, ireversibile, care pot provoca invaliditatea sau decesul victimei.
Angajaţii sunt obligaţi să identifice şi să ţină evidenţa locurilor de muncă cu pericol
deosebit din activitatea proprie. În acest sens, ei vor întocmi pentru fiecare loc de muncă de acest
fel o fişă ce va cuprinde date concrete privind criteriile în funcţie de care se stabilesc locurile de
muncă cu pericol deosebit.
Lista locurilor de muncă identificate şi fişele acestora vor fi ţinute în evidenţă şi vor fi
reactualizate ori de câte ori intervin modificări ale proceselor şi parametrilor ce caracterizează
locul de muncă respectiv. La locurile de muncă cu pericol deosebit se iau măsuri de protecţie a
muncii ce vor fi adaptate specificului locului de muncă şi vor fi aprobate simultan cu lista
locurilor de muncă cu pericol deosebit.

98
 În afara locurilor de muncă cu pericol deosebit întâlnim şi locuri de muncă cu pericol
iminent de accidentare. În sensul Legii nr.90/1996. prin pericol iminent de accidentare se înţelege
situaţia în care se poate produce în orice moment accidentarea unuia sau mai multor salariaţi.
Constatarea stării de pericol iminent se face de către executant sau de către conducătorul
procesului de muncă, precum şi de către persoane la care au atribuţii de control în domeniul
protecţiei munci.
Măsurile de securitate ce urmează a fi luate la constatarea stării de pericol iminent sunt
următoarele:
- oprirea instalaţiilor sau a activităţi;
- evacuarea personalului din zonele periculoase;
- anunţarea conductorilor ierarhici;
- eliminarea stării care a condus la oprirea instalaţiilor sau a activităţii.

6.3.3.2. Măsuri de prevenire a disfuncţiilor sistemului de muncă. În prezent, după lunga

perioadă constatativă şi târzie, protecţia muncii ca şi medicina acţionează preventiv.
Din categoria măsurilor de prevenire fac parte:
1. - măsuri organizatorice:
▲ măsuri de prevenire prin adaptarea muncii la om (ergonomia)
▲ măsuri de prevenire prin adaptarea persoanei la locul de muncă
▲ măsuri medicale de prevenire
▲ măsuri psihologice de prevenire
▲ propaganda şi instructajul pentru protecţia muncii
2 - măsuri tehnice de prevenire
3. - măsuri de protecţie integrată

▲ măsuri de prevenire prin adaptarea muncii la om (ergonomia)

Ergonomia urmăreşte adaptarea reciprocă dintre executant şi celelalte elemente ale
sistemului de muncă, interacţiunea ştiinţifică şi eficientă pentru realizarea unui tot funcţional cât
mai apropiat de perfecţiune. Ergonomia nu se referă atât la locul de muncă izolat, ci mai ales la
ansamblul problemelor privind adaptarea muncii la om. În acest scop studiile de ergonomie sunt
interdisciplinare, adică sub aspect tehnic, fiziologic, social, psihologic etc., în scopul prevenirii
accidentelor de muncă.
▲ măsuri de prevenire prin adaptarea persoanei la locul de muncă
Un rol important în prevenirea accidentelor de muncă îl - are adaptarea persoanei
încadrate, aceasta presupunând, pe de o parte, orientarea profesională, iar pe de altă parte selecţia
profesională. Atât într-un caz cât şi în celălalt esenţialul îl constituie stabilirea gradului de
concordanţă între particularităţile individuale şi însuşirile necesare pentru executarea în bune
condiţii a unei activităţi.
▲ măsuri medicale de prevenire
Prevenirea medicală constă în examenul medical. Acesta contribuie la eliminarea acelor
cauze ale accidentelor de muncă care au ca substrat lipsa sau deficienţa unor însuşiri fizice şi
psihice ale executantului, respectiv starea anormală a sănătăţii acestuia.
Sub aspect organizatoric, examenul medical cuprinde trei etape: încadrarea în muncă,
periodic şi special.
a) examenul medical la încadrarea în muncă - are ca scop identificarea oricărei afecţiuni care ar
putea împiedica exercitarea unei anumite profesii. În cursul acestui examen se au în vedere şi
unele afecţiuni, precum şi deficienţele de ordin fizic sau psihic care s-ar putea agrava în condiţiile

99
oferite de mediul de muncă.
b) Examenul medical periodic - periodicitatea examenului se stabileşte de către medicul
întreprinderii. Acest examen are ca scop determinarea stării de sănătate a executantului la un
anumit moment, precum şi depistarea în faza incipientă a afecţiunilor care constituie
contraindicaţii pentru muncă.
c) Examenul medical special - se efectuează în următoarele situaţii:
- înainte de reluarea lucrului după orice accident cu incapacitate temporară de muncă de cel puţin
15 zile;
- în cazul transferării în altă muncă sau la alt loc de muncă;
- în cazul modificării procesului tehnologic dacă acesta implică noi riscuri de accidente.
▲ măsuri psihologice de prevenire
Ţinând seama că factorul uman joacă un rol important în producerea accidentelor, se
poate afirma că psihologia muncii are contribuţie importantă la prevenirea acestora. Aportul său
se împleteşte cu cel medical şi direcţiile sale principale de acţiune fiind orientarea, selecţia,
formarea şi competenţa profesională, precum şi ambianţa muncii.
▲ propaganda şi instructajul pentru protecţia muncii
Ţinând cont de constatarea că factorul uman joacă un rol esenţial în realizarea protecţiei
muncii s-au imaginat diverse metode de influenţare pozitivă a acestuia, de sensibilizare asupra
riscului de accidentare la care se expune prin nerespectarea normelor de protecţie a muncii.
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale îi revin în acest scop sarcini deosebite. Potrivit
dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 90/1996, acest organ central al administraţiei publice desfăşoară
activităţi de informare — documentare cu privire la protecţia muncii, asigurând elaborarea şi
editarea de cărţi, reviste, broşuri, pliante, fişe şi alte publicaţii în acest domeniu şi avizează
materialele elaborate în acest scop.
Legea nr. 9O/1996 instituie însă obligaţii şi în sarcina conducerii unităţilor. Astfel, ia art. l
8, alin. 1‚ lit. g - se dispune că aceasta trebuie să ia măsuri pentru asigurarea de materiale
necesare informării şi educării salariaţilor şi participanţilor la procesul de muncă, afişe, pliante,
filme şi alte asemenea cu privire la protecţia muncii.
Alături de propagandă şi având aceeaşi importanţă. se află instructajul pentru protecţia
muncii.
Potrivit art. 143, alin. 2 din Codul Muncii, “conducerile unităţilor au obligaţia să
stabilească, odată cu măsurile de realizare a planului de protecţie sau a sarcinilor de servicii,
măsuri de protecţie corespunzătoare fiecărui loc de muncă. „De asemenea vor lua măsuri ca
persoanele încadrate în muncă să cunoască temeinic normele de securitate şi igienă a muncii pe
care trebuie să ie respecte în desfăşurarea activităţilor.
Art.18 alin. l, lit. e din Legea nr. 90/1996 prevede obligaţia conducerii persoanelor
juridice, precum şi obligaţia persoanei fizice să elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor
de protecţie a muncii, corespunzător condiţiilor în care se desfăşoară activitatea la locurile de
muncă”.
Instructajul cuprinde mai multe faze:
a) instructajul general care se face tuturor persoanelor prevăzute la art. 3 din Legea nr. 90/1996,
precum şi celor detaşaţi şi transferaţi;
b) instructajul specific locului de muncă. Acest instructaj face trecerea de ia general la concret şi
are în vedere condiţiile specifice fiecărui lor de muncă unde persoanele respective îşi desfăşoară
activitatea sau practica profesională;
c) instructajul periodic, care se face la anumite intervale de timp.
Instructajul pentru protecţia muncii este o activitate graduală, de la instructajul introductiv

100
la instructajul specific locului de muncă, şi în acelaşi timp o activitate permanentă datorită
periodicităţii cu care, în mod obligatoriu, trebuie să se desfăşoare.
2 - măsuri tehnice de prevenire
În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor de muncă disting trei direcţii
principale de acţiune : protecţia intrinsecă, colectivă şi individuală.
a) Protecţia intrinsecă este o modalitatea de prevenire a accidentelor de muncă prin
principiul de funcţionare, forma sau modul de dispunere a componentelor unei instalaţii, maşini,
aparat, dispozitiv etc., fără a se adăuga elemente concepute special pentru realizarea securităţii
muncii.
Fiecare element component al acestora trebuie astfel gândit încât să se asigure satisfacerea
simultană a funcţiei de producţie şi a criteriilor de securitate, indiferent de condiţiile de
exploatare.
Deşi cea mai eficientă, sub raport economic şi social, realizare a protecţiei intrinseci este
un deziderat a cărei îndeplinire este strict condiţionată de nivelul progresului tehnic şi al ştiinţei
în general.
b) Protecţia colectivă se realizează prin dotarea instalaţiilor tehnologice cu dispozitive şi
aparate de protecţia muncii, concepute independent de sarcinile procesului tehnologic care au
drept unic scop protejarea lucrărilor în timpul desfăşurării procesului de muncă. Prin această
modalitate de prevenire se corectează deficienţele maşinilor, utilajelor. etc., precum şi parametrii
mediului de muncă în sensul aducerii lor în limite de securitate.
Astfel de dispozitive şi aparate enumerate în lista — cadru privind măsurile care se
realizează din fondurile de protecţie a muncii sunt următoarele:
- aparate şi dispozitive pentru combaterea electricităţii statice;
- aparatură de semnalizare şi control pentru noxe;
- aparate şi dispozitive pentru prevenirea exploziilor;
- sisteme de protecţie în subteran;
- aparate şi dispozitive de combatere a zgomotului şi vibraţiilor;
- sisteme, aparate şi dispozitive de combatere a riscurilor mecanice. electrice, chimice, termice,
biologice, etc.
c) Protecţia individuală constă în dotarea muncitorilor cu mijloace de protecţie. În sensul
Legii nr.90/1996 mijloacele de protecţie cu care este dotat fiecare participant la procesul de
muncă reprezintă echipamentul individual de protecţie al acestuia.
Prin această modalitate de prevenire nu se înlătură factorii de risc; echipamentul de
protecţie individual se impune ca un ecran între noxă şi organism, diminuând sau eliminând
complet acţiunea factorului de risc asupra executantului.
Normativul - cadru de acordare şi utilizare a echipamentului de protecţie prevede că
mijlocul individual de protecţie este cel destinat unui singur muncitor şi care este purtat de acesta.
Acordarea echipamentului individual de protecţie se face după analizarea factorilor de
risc. Această analiză, precum şi stabilirea sortimentelor şi a tipurilor de mijloacelor individuale de
protecţie, durata normală de folosire a acestora, se face de către o comisie mixtă compusă din
personal de specialitate şi un reprezentant al organizaţiilor sindicale şi se aprobă de consiliul de
administraţie (pct. 2.3 din Normativul cadru privind acordarea şi utilizarea echipamentului
individual de protecţie).

101