CAPITOLUL 7

CAPACITATEA DE MUNCĂ

7.1 Capacitatea organismului uman

Prin capacitate a organismului uman înţelegem posibilitatea de a exercita o anumită
funcţie a organismului uman sau de a realiza şi crea valori materiale şi spirituale, constând în:
capacitate auditivă, capacitate de efort, capacitate de muncă, capacitate volitivă, capacitate
respiratorie, capacitate vizuală.
Capacitatea auditivă – este componentă a capacităţii organismului uman manifestată
prin facultatea analizorului auditiv de a distinge sunetele în limitele pragului de senzaţie
auditivă, care are un optim pentru sunetele cu intensitate cuprinsă între 40  80 dB şi
frecvenţă 2 000  20 000Hz.
Capacitate de efort – componentă a capacităţii organismului uman reflectată în
posibilitatea omului de a presta activităţi fizice, neuropsihice sau intelectuale, în vederea
realizării unui scop bine definit. Capacitate de efort depinde de motivaţia individului, de sex,
vârstă, antrenament, alimentaţie, odihnă, factori fiziologici, condiţii de ambianţă fizică şi
psihosocială în care se desfăşoară munca.
În general, orice adult normal poate presta cu uşurinţă activităţii care se situează, la
nivelul unui schimb de lucru, sub 40% din capacitatea maximă de efort. Limita efortului
maxim practicabil de un subiect dat, oscilează în 24 de ore cu două maxime (orele 9 şi 19) şi
două minime (orele 14 şi 3), în raport cu tonusul neuroendocrin, dar şi cu bioritmul personal.
În funcţie de natura solicitărilor, capacitatea de efort poate fi fizică sau intelectuală.
Capacitatea de fizică este o formă de manifestare a capacităţii de efort, care constă în
posibilitatea de a presta o muncă fizică în cadrul exercitării unei profesiunii, a unor activităţi
extraprofesionale sau a practicării sportului.
Posibilităţile fizice ale organismului uman prezintă variaţii foarte mari atât de la un
subiect la altul, cât şi în funcţie de poziţia corpului şi de direcţia de aplicare a forţei.
Cercetările de specialitate au scos în evidenţă faptul că organismul poate să exercite un timp
îndelungat (pe durata unui schimb de lucru) o activitate care să nu solicite mai mult de 10%
din capacitatea maximă de efort ce poate fi dezvoltată de masele musculare solicitate. În caz
contrar, apare o suprasolicitare care conduce la oboseală prematură şi, în timp chiar la
epuizare. De aceea, la proiectarea ergonomică a mijloacelor de muncă trebuie să se ţină seama
de limitele capacităţii fizice în diferite condiţii de solicitare.
Capacitatea intelectuală constă în totalitatea însuşirilor mentale bazate pe procesele
psihice de cunoaştere logico – abstractă, care permite omului să gândească corect şi eficient.
Fiind condiţionată de integritatea morfofuncţională a sistemelor neuropsihice şi dezvoltându-
se prin instruire şi exerciţiu, capacitatea intelectuală presupune folosirea, în mod curent, a
operaţiilor gândirii: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea şi concretizarea.
Capacitatea intelectuală este antrenată în toate categoriile de activităţii, dar este predominantă
în desfăşurarea activităţilor intelectuale (personal de conducere, personal de cercetare –
proiectare, personal din compartimente funcţionale şi executanţii de la procesele de muncă
automatizată şi de aparatură).
Capacitatea de muncă este componentă a capacităţii organismului uman, reprezentând
posibilitatea funcţională bazată pe totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale, pe deprinderile
de muncă, cunoştinţele profesionale şi experienţa necesară unui executant de a realiza o
muncă profesională cu un randament cantitativ şi calitativ mediu, cu menţinerea echilibrului
organic, respectiv fără efecte negative asupra stării de sănătate.
Capacitatea de muncă este influenţată de factori care depind de organismul uman, de
condiţiile de muncă şi de condiţiile de trai.

102
 Pentru studiile de ergonomie, capacitatea de muncă prezintă o importanţă deosebită
fiind considerată un indicator de bază utilizat pentru testarea posibilităţilor omului de a presta
anumite activităţii şi în stabilirea gradului de oboseală, informaţii fundamentale pentru
proiectarea şi realizarea ergonomică a mijloacelor de muncă şi a mediului ambiant. Din acest
motiv, capacitatea de muncă este tratată, pe larg, în acest capitol.
Capacitatea volitivă este o însuşire a omului şi numai a lui. Premisele capacităţii
volitive se află în potenţialul psihic specific uman – rezultantă a dezvoltării biologic – sociale,
care implică stabilirea unor scopuri realizabile prin activitatea sa voluntară, prin folosirea
tuturor resurselor psihice, morale, fizice şi intelectuale, prin deliberare, putere de a planifica
elaborat (conştient) de a învinge obstacolele întâlnite, prin străduinţă şi mobilizare pe măsura
solicitărilor.
Capacitatea respiratorie – componentă a capacităţii organismului uman, reprezentând
proprietatea subsistemului transportor de gaze care este solicitat pentru întreţinerea vieţii
celulare, cât şi în orice activitate.
Pentru studiul funcţiilor respiratorii elementare, în special ventilaţia pulmonară, se
determină capacitatea vitală sau volumul expirator maxim pe secundă şi debitul respirator
maxim, iar pentru studiul tuturor factorilor ce contribuie la actul respirator se face proba de
efort cu ajutorul aparatul numit spirometru.
Capacitatea vizuală este tot o componentă a capacităţii organismului uman, care
reprezintă potenţialitatea ochilor de a răspunde solicitărilor extraprofesionale şi celor
profesionale prin: acomodare vizuală, convergenţă, acuitate vizuală şi discriminare cromatică.

7.2 Probleme ale adaptării omului în muncă

“Adaptarea muncii la om şi a omului la munca sa” constituie dictonul de bază pe care
se structurează întreg domeniul de activitate al ergonomiei [61]. Ea activează antrenarea într-
un proces de gândire, creaţie tehnică, conducere şi organizare, care să realizeze tehnologii şi
organizări de procese de producţie, astfel ca solicitările factorului uman ce îşi desfăşoară
activitatea în acel loc să nu depăşească limitele sale adaptive, iar producţia planificată să
poată fi realizată cu efort minim şi fără lezarea integrităţii fizice, psihice şi morale ale
omului. Aceste consideraţii răspund, în principiu, primei părţi a dictonului “adaptarea muncii
la om”, incluzând în această adaptare mijloacele de producţie, condiţiile de mediu şi
procedeele de organizare a muncii.
Partea a doua a dictonului "adaptarea omului la munca sa" antrenează o serie lungă de
procese de: orientare, pregătire, selecţie şi specializare a executanţilor pentru ca integrarea lor
în procesele de producţie să se poată face fără mari dificultăţi. Aceste activităţi sunt specifice
managementului resurselor umane.
Nevoia de a satisface cerinţele mereu crescânde ale populaţiei cu bunuri materiale şi
spirituale a determinat crearea maşinilor de mare productivitate, procese tehnologice
mecanizate şi automatizate menite să suplinească eforturile fizice şi neuropsihice, schimbând
total activitatea oamenilor în producţie şi odată cu ea, ambianţa de muncă. Executantul acestor
tehnologii trebuie înarmat cu un volum mare de cunoştinţe teoretice, cu aplicaţii practice care
trebuie asimilate, în etape, într-un timp mai îndelungat, în anii şcolarizării, ca integrarea
tânărului în noile procese de muncă să se poată face în timp cât mai scurt şi fără dificultăţi.
Adaptarea umană privită la modul general constituie un proces unitar bio-psiho-
cultural, omul însuşi fiind o realitate biologică, psihologică şi socială. Prezentând adaptarea
umană numai ca pe un proces socio-cultural, considerând factorul biologic constant, sau a
urmări doar modificările structurilor şi funcţiunilor în adaptare constituie fără îndoială o
îndepărtare de la realitatea umană.
Omul, graţie plasticităţii corpului său, ingeniozităţii şi voinţei cu care este înzestrat, a
reuşit să înfrunte extremele ambianţei fizice: frigul polilor şi căldura toridă a deşerturilor,

103
presiunea crescută în plonje profunde în care omul ajunge la adâncimi de 500 m sub apă sau
la altitudine de 8000 m, cu respiraţie liberă, fără mască cu oxigen. Omul a reuşit să reziste la
hiperacceleraţii la bordul supersonicelor şi la imponderabilitate în spaţiul cosmic. Toate
acestea au fost posibile datorită tehnicilor şi proceselor de pregătire create de mintea omului,
ele s-au putut realiza datorită culturii sale, căci cultură nu înseamnă altceva decât efortul de
totdeauna al omului de a se adapta unor condiţii determinate de natura mediului fizic şi de
ambianţa socială.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că ajungerea acestor performanţe pe drumul lung al
adaptării a avut şi numeroase victime, care pe măsură ce ştiinţa despre om face noi progrese,
încep să se rărească. Suntem obligaţi să acordăm o supremă grijă acestor valori umane, care
strălucesc ca modele pentru performanţele realizate, performanţe care în urmă cu două decenii
erau imprevizibile.
În privinţa adaptării muncii la om şi a omului la unealta (maşina) sa, realizarea
zborului cosmic este exemplul cel mai ilustrativ de îmbinare fericită a performanţelor ştiinţei
şi tehnicii cu cele umane verificate ştiinţific.
Dealtfel, ansamblul de cunoştinţe acumulate pe baza cercetărilor ştiinţelor umane
aplicate şi ale ştiinţelor tehnico-economice şi sociale urmăresc, în ultimă instanţă,
conservarea factorului uman, creându-se condiţii de supravieţuire în mediul în care îşi
desfăşoară munca şi viaţa.

7.3 Munca - activitate conştientă a omului, privită biologic, economic şi social [12]
Munca reprezintă o manifestare conştientă de adaptare la mediu, desfăşurată de
organismul uman, considerat în ansamblul său, prin care se urmăreşte realizarea unor valori
materiale sau spirituale. Formele prin care se manifestă munca sunt determinate de ponderile
participării calitative şi cantitative ale diferitelor funcţii ale organismului uman.
Munca fiind în primul rând o activitate biologică şi în al doilea rând economică,
corespunde unei stări de hiperfuncţionalitate variabilă a organismului. Structurile
organismului omenesc şi funcţiile acestor structuri sunt solicitate în mod diferit şi cu
intensităţi variate, după specificul formelor de muncă profesională. Astfel, se constituie
diferenţe biologice însemnate între categoriile de muncă. Dar, oricare ar fi forma de muncă
efectuată, totdeauna aceasta implică o complexitate de reacţii organice. Conţinutul biologic al
activităţii profesionale este o manifestare a sinergiei polifuncţionale, realizată de către
structurile morfologice care corespund acestor funcţii.
Sinergia reprezintă acţiunea simultană, îndreptată în acelaşi sens, a mai multor organe
sau a mai multor agenţi.
Munca profesională are două componente: -una biologică şi alta socială.
În componenta biologică a muncii profesionale - legată de organism şi de funcţiile sale
- sunt cuprinse toate reacţiile structurilor organice, care, în succesiunea cronologică şi în
proporţii definite pentru fiecare formă de muncă, înlănţuiesc activităţile segmentelor corpului,
în vederea obţinerii unor rezultate bine definite: produsul muncii.
Componenta socială a muncii - determinată de relaţiile de producţie, implică elemente
complexe şi numeroase, dintre care reţinem, pentru importanţa ei dominantă profesiunea.
Determinarea organelor în activitate şi determinarea gradului de solicitare funcţională
constituie obiectivul studiului locului de muncă. Acestea se pot preciza cercetând următoarele
caracteristici: scule, poziţia de lucru, mişcările, ritmul muncii, condiţiile muncii, elemente de
muncă, ciclul profesional, ziua de producţie.
Ca o expresie a relaţiilor dintre individ şi colectivitatea în care acesta trăieşte, munca
profesională este o manifestare a adaptării omului la mediul social.
În ciuda varietăţii mari a structurilor şi a funcţiilor organismului omenesc care, prin
activitatea lor conjugată, realizează ansamblul care are drept rezultat munca profesională,

104
aceste structuri şi funcţii pot fi reunite în trei grupări, fiecare constituind o componentă
indispensabilă a polisinergismului general:
1- cinetic ;
2- metabolic ;
3- de coordonare.
Fiecărei componente funcţionale îi corespunde un substrat morfologic, determinabil,
reprezentat de structurile organice care asigură realizarea funcţiei respective.
1.- Prima componentă funcţional - cinetică - cuprinde reacţiile organismului care
determină efectele mecanice şi anume:
a) asupra elementelor din mediul înconjurător, în vederea modificării lor (transformări sau
deplasări);
b) asupra masei corporale a muncitorului, având ca rezultat schimbarea raporturilor
organismului în ansamblul său sau ale segmentelor sale cu elementele exterioare.
Funcţiile de motricitate - manipularea şi locomoţia - sunt caracteristice pentru acest
grup.
2.- Cea de-a doua componentă funcţional - metabolică - cuprinde reacţiile prin care
organismul îşi menţine toate structurile în condiţiile de funcţionalitate şi anume prin:
a) aportul crescut de elemente metabolice necesare producerii de energie;
b) eliminarea deşeurilor chimice şi fizice care rezultă.
Adaptarea organismului la activităţile profesionale prin intensificarea funcţiilor
vegetative până la nivelul energetic impus prin intensitatea muncii şi condiţiile de muncă, este
rezultanta funcţiilor acestui grup (se intensifică respiraţia, circulaţia, excreţia, termogeneza).
Termogeneza reprezintă funcţia organismului de a produce căldură.
3.- Cea de-a treia componentă funcţional - coordonatoare - cuprinde reacţiile
organismului care asigură valoarea utilitară a componentelor cinetice şi metabolice.
Finalitatea este o trăsătură caracteristică a muncii profesionale. Importanţa componentei
coordonatoare creşte pe măsură ce dezvoltarea tehnică reduce şi modifică tot mai mult
participarea celorlalte componente: - cinetică şi metabolică. În cadrul funcţiei componentei
coordonatoare se disting:
● a) grupul funcţiilor senzoriale, punctul de plecare al tuturor reacţiilor şi
mecanismelor noastre, indispensabile controlului şi adaptării lor permanente;
● b) grupul funcţiilor neuro-motorii, calea de realizare a tuturor kineziilor
profesionale;
● c) grupul funcţiilor psihice, mecanisme de integrare şi de adaptare a
întregului organism la totalitatea condiţiilor de mediu, dintre care munca
profesională nu constituie decât un aspect.
Funcţiile integrative ale sistemului nervos, în toată complexitatea sa, căruia toate
organele de sensibilitate îi transmit informaţiile necesare, pentru un control permanent,
constituie mecanismul acestei coordonări pentru muncă. Sistemul nervos şi celelalte
sisteme corelative susceptibile de toate manifestările reactivităţii organismului şi totodată
capabile să exercite o influenţă evidentă asupra tuturor formelor acestei reactivităţi sunt
elemente de importanţă capitală pentru menţinerea sau tulburarea echilibrului funcţional şi a
posibilităţilor de adaptare.

7.4 Noţiunea de capacitate de muncă

Noţiunea de "capacitate de muncă" este frecvent întâlnită atât în ştiinţa economică, în
medicina muncii, cât şi în activitatea de toate zilele, fără însă a-i analiza conţinutul său real.
Având în vedere complexitatea şi variabilitatea mare a aptitudinilor individuale în ceea
ce priveşte posibilitatea efectuării unei munci, a unor activităţi şi de conţinutul strict al

105
termenului de "capacitate de muncă", aceasta ar trebui înţeleasă ca totalitatea posibilităţilor
omului (fizice, psihice, cerebrale şi nervoase) de a efectua o cantitate maximă de muncă.
O altă definiţie, după profesorul P. Burloiu specifică: "Capacitatea de muncă este
rezultanta acţiunii simultane a mai multor factori, la un moment dat, ce se concretizează în
potenţialul funcţional al organismului de a presta, la nivel maximal, o activitate utilă din punct
de vedere social.
Principalii factori care influenţează şi determină capacitatea de muncă sunt următorii:
1) Factori biologici:
- Alimentaţie;
- Starea de sănătate;
- Datele antropometrice;
- Vârsta;
- Sex;
- Antrenamentul;
- Faza bioritmică;
- Greutate;
- Integritate corporală. 4) Factori socio-
economici:
2) Factori psihologici:
- Aptitudini; - Proces de muncă;
- Motivaţie; - Organizarea muncii;
- Interes; - Program de muncă;
- Voinţa de muncă; - Nivel de cultură generală şi profesională;
- Atitudinea faţă de muncă. - Mijloace de muncă;
3) Factori fizico-chimici:
- Agenţi chimici; - Condiţii social-culturale;
- Zgomot, vibraţii; - Condiţii de viaţă;
- Pulberi; - Folosirea timpului liber;
- Radiaţii ionizate şi calorice; - Condiţii de odihnă.
- Macro şi microclimat;
- Iluminat.
Aceşti factori pot fi grupaţi astfel încât capacitatea de muncă este determinată de doi
factori: de factorul biologic şi de factorul tehnologic. Factorul biologic reprezintă totalitatea
posibilităţilor biologice de întrebuinţare a executantului, iar factorul tehnologic reprezintă
condiţiile în care aceste posibilităţi se valorifică.
Cunoaşterea şi luarea în considerare a factorilor de influenţă asupra capacităţii de
muncă constituie o condiţie necesară pentru fundamentarea soluţiilor ergonomice în
organizarea raţională a muncii în scopul creşterii productivităţii muncii, a valorificării
eficiente a potenţialului creator al omului.
Pe baza acestor factori se pot fonda ştiinţific măsuri adecvate pentru prevenirea
suprasolicitării organismului, evitând consecinţele negative ale acestuia asupra executanţilor
şi asupra productivităţii muncii.
În raport cu ponderile şi intensităţile de acţiune ale acestor factori se conturează
profilul capacităţii de muncă. În cazurile în care predomină factorii specifici muncilor fizice,
profilul capacităţii de muncă va fi fizic, iar în cazul în care predomină factorii psihici sau cei
privind pregătirea profesională, profilul capacităţii de muncă va fi intelectual.
Variaţia mare a muncilor industriale comportă solicitări foarte diferite ca natură şi
intensitate. În virtutea principiului sinergismului funcţional, oricât de limitate ar fi solicitările
în procesul de muncă, ele se repercutează asupra întregului organism. Predominanţa funcţiilor

106
organismului angajat într-un gen de activitate profesională imprimă caracteristicile capacităţii
de muncă.
În principiu, întâlnim în practică capacitatea de muncă sub trei variante caracteristice
după solicitările dominante: fizice, senzomotorii şi mentale (FIG. 7.1).
Există apoi un număr mare de variante, după modul cum se pot combina între ele cele
trei categorii de solicitări principale. Astfel, vom deosebi:
1)- capacitatea de muncă fizică adaptată solicitării cu consum energetic mare,
dominante în practica de operaţii cu unelte grele, mânuiri, purtat, ridicat, cărat materiale
comode şi incomode pe terenuri variate şi în ascensiune.
2) - capacitatea de muncă senzorială profilată pe activităţi de intensitate moderată cu
solicitări senzoriale intense, însoţite de mânuiri, de îndemânare rapide. În această categorie de
activităţi se încadrează în munca manual-mecanizată sau total mecanizată, în care operatorul
trebuie să servească maşini şi utilaje cu ritm impus.
3) - capacitatea de muncă mentală - solicitarea este predominant mentală, ca în
muncile de supraveghere, în care operatorii se află în stare permanentă de alertă, fiind vorba
de a supraveghea bunul mers al unor utilaje de mare randament şi foarte costisitoare. În
această situaţie activitatea operatorului devine o muncă de foarte mare răspundere. Se
încadrează în această categorie de activităţi munca semiautomată, automată cu program şi
teleghidată.
OMUL

dezvoltă perfecţionează
CAPACITATEA DE MUNCĂ

MENTALĂ SENZORIALĂ FIZICĂ

MUNCĂ MUNCĂ MUNCĂ

AUTOMATIZATĂ MECANIZATĂ
TIMPUL LIBER MANUALĂ

ACTIVITATE, MUNCĂ, PRODUCŢIE

relaxează compensează
TIMP LIBER

FIG. 7.1
În muncile mecanizate şi automatizate, cu solicitări predominant neuropsihice,
organismul este menţinut continuu sub influenţa efortului fizic de postură, care se însumează
la solicitările intelectuale, având uneori un rol dominant în limitarea capacităţii de muncă. În
activitatea profesională, solicitările fizice şi neuropshice se întrepătrund şi se combină într-un
număr infinit de variante.
Prin urmare, capacitatea de muncă este o stare organică, biologică, variabilă în timp, a
organismului fiecărui om, considerat în ansamblul său. Unitatea îi este asigurată prin

107
interdependenţa şi intercondiţionarea funcţiilor sale, de aceea el nu poate fi considerat decât
apreciind corelaţiile dintre toate părţile sale componente.
Capacitatea de muncă fiind rezultantă a întregului organism, aprecierea unui singur
organ sau sistem nu poate duce la o concluzie; numai prin cunoaşterea integrală a
organismului şi prin aprecierea cât mai completă a funcţiilor sale vom determina capacitatea
de muncă. Nu expertizăm niciodată un organ sau un sistem, ci un organism. Această concluzie
sintetică nu exclude atitudinea analitică a studiului organelor şi funcţiilor izolate, dar impune
reintegrarea rezultatelor în ansamblul general organic.
Astfel, noţiunea de capacitate de muncă privită în ansamblul ei de posibilitate de
realizare maximală nu poate fi niciodată apreciată prin nici una din modalităţile noastre.
ORGANISMUL NU CHELTUIEŞTE NICIODATĂ LA LIMITA MAXIMALĂ A
PUTERILOR, ci reţine o rezervă importantă pe care nu o foloseşte decât în cazuri extreme.
Exemplul clasic de organism care a cheltuit până la limita maximală a puterilor este
alergătorul de la Maraton, care a ajuns la ţintă şi a murit. Asemenea împrejurări nu sunt
întâlnite în viaţa noastră, iar în producţie sunt întâlnite foarte rar.
Mijloacele de laborator, care se bazează pe impunerea unei eficienţe, care să ducă la
realizarea unui maximum de efort posibil, nu dau rezultatul dorit, pentru că omul nu foloseşte
totalitatea posibilităţilor lui decât când existenţa îi este ameninţată. Deci, noţiunea de
capacitate de muncă în aspectul ei maximal, rămâne o noţiune teoretică. Este o limită pe care
nu o putem determina niciodată, cel mult o prezumăm. Sunt anumite probe, anumite testări,
pe care le facem, care ne-ar putea face să credem că această limită este mai sus sau mai jos.
Dar, noţiunea de capacitate de muncă va fi întotdeauna o noţiune presupusă, o noţiune dedusă,
din alte date sau explorări.
La exprimarea rezultatului unor activităţi se foloseşte termenul de performanţă, care
are numeroase aplicaţii în îndeletnicirile umane şi însemnează activitatea prestată în raport cu
o unitate de măsură de timp sau spaţiu. Performanţa poate fi fizică sau intelectuală şi se
apreciază după cantitatea şi calitatea produsului realizat. Pentru munca industrială,
performanţa poate fi asimilată cu producţia realizată.
Cunoaşterea limitelor de variaţie a performanţelor şi a posibilităţilor de evaluare a
acestora constituie una dintre cele mai importante probleme ale organizatorului procesului de
muncă şi ale medicului de întreprindere.
Capacitatea de muncă respectiv forţa de muncă, fiind strict individualizată şi variabilă
în timp, rezultă că nu se pot însuma capacităţile individuale, chiar dacă ar putea fi măsurate cu
precizie. Din această cauză, denumirea "planul forţelor de muncă" nu este riguroasă,
ştiinţifică. Acest plan ar trebui denumit "planul numărului mediu scriptic de persoane care vor
participa la muncă", întrucât persoanele pot fi însumate, fiind considerate în mod convenţional
unităţi egale, indivizi.
S-au făcut totuşi încercări de apreciere a potenţialului funcţional al unui executant cu
ajutorul unei scale cu cinci trepte: a) deasupra mediei populaţiei;
b) în limitele mediei populaţiei;
c) cu deficienţe funcţionale uşoare;
d) cu deficienţe funcţionale medii;
e) cu deficienţe funcţionale accentuate.
Aceste trepte permit compararea lor cu nivelurile de solicitare ale locurilor de muncă.
Din punctul de vedere al expertizei medicale a capacităţii de muncă, dacă
determinarea capacităţii (valoarea maximală funcţională) poate să dea limitele posibilului,
numai evaluarea efortului poate să servească drept bază pentru a determina limitele
recomandabilului.
Aprecierea capacităţii de muncă este o preocupare a medicului din primul moment al
îngrijirii bolnavului şi recomandările lui în această direcţie sunt elemente terapeutice de mare

108
importanţă. Preocuparea conservării capacităţii de muncă trebuie să călăuzească pe orice
medic şi în alegerea metodelor de tratament întrebuinţate.
Ca raport între organism şi profesiune, capacitatea de muncă nu poate fi apreciată
considerând numai organismul, ci şi în funcţie de profesiune.
Capacitatea profesională este, deci , o componentă a capacităţii de muncă, care
exprimă potenţialitatea persoanei de a exercita o meserie sau o profesiune. Este determinată
de constituţia organismului, caracteristicile personalităţii, pregătire profesională, experienţă,
gradul de informare, fiind demonstrabilă prin bunurile materiale sau spirituale care pot fi
evaluate. Capacitatea profesională constituie o condiţie de bază în procesul de adaptare a
omului la muncă, criteriu esenţial în selecţia, orientarea şi reorientarea profesională.
Efortul profesional este rezultanta prin însumare a eforturilor funcţionale cerute
organismului executantului şi această constatare este plină de consecinţe, fiindcă ea implică în
capacitatea de muncă toate elementele vieţii acestuia. De aceea, nu capacitatea funcţională (în
sensul performanţei maxime) este cea care poate să ne garanteze caracterul inofensiv al
performanţei profesionale, ci tot caracterul efortului care a fost făcut pentru a o atinge. Acest
efort nu este expresiv decât în evaluarea sa în cadrul ciclului activitate-repaus, care permite
sau nu compensarea sa.
Activitatea profesională determină un nivel sporit funcţional al întregului organism
indiferent dacă acesta se obţine printr-o creştere a forţei musculare, printr-o ameliorare a
coordonării mişcărilor, sau printr-o mărire a forţei de rezistenţă şi a mobilităţii proceselor
nervoase.
Din acest punct de vedere, capacitatea de muncă privită în sens biologic, mai larg
reprezintă mecanismul primordial de adaptare a omului la mediul social, la cerinţele vieţii în
continuă schimbare şi progres. Din ea decurge atât posibilitatea satisfacerii tuturor nevoilor
individuale, deci menţinerea în echilibrul biologic, cât şi posibilitatea evoluţiei sale
progresive. De aceea, este necesar să se cunoască aptitudinile, limitele posibilităţilor de
variaţie a funcţiilor organismului în condiţiile adaptării lui în muncă. Fiecare angajat, la
încadrare, este examinat de medic, înregistrându-se particularităţile lui normale sau
patologice.
În concluzie, această formă de adaptare presupune următoarele:
- cunoaşterea prealabilă a cerinţelor diferitelor profesiuni faţă de om;
- identificarea posibilităţilor psihofiziologice şi profesionale ale oamenilor care urmează să se
adapteze;
- stabilirea compatibilităţii dintre cerinţele diferitelor profesiuni şi posibilităţile oamenilor şi
pe această bază, precizarea gamei activităţilor care pot fi mai bine practicate de o anumită
persoană (orientare profesională);
- pregătirea profesională care să asigure cunoştinţele teoretice, deprinderile de muncă şi
nivelul motivaţional necesar practicării, în condiţii optime, a profesiunii. Selecţia profesională
la încadrarea în muncă, precum şi formarea pe post, după încadrare, constituie procese care
contribuie la această adaptare a omului.

7.5 Forme şi componente ale capacităţii de muncă

Capacitatea de muncă, în sensul strict al expresiei, deci, însumează totalitatea
posibilităţilor de a realiza un efort maxim.
În general, capacitatea de muncă se manifestă prin trei forme:
- potenţială Cp - totalizează resursele umane condiţionate de rezervele de energie ale
organismului şi de anumiţi factori psihologici, formativi şi social - economici.
- funcţională Cf - parte din capacitatea de muncă potenţială consumată efectiv în
procesul muncii.

109
 - de rezervă Cr - parte din capacitatea de muncă potenţială utilizată în activităţi
extraprofesionale, în scopul îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiare, culturale, sportive,hoby
– uri, etc.
Fără să existe o delimitare între aceste forme, se poate vorbi de o anumită
individualizare şi o echilibrare reciprocă, care asigură optimul energetic necesar exercitării, în
condiţii convenabile, a tuturor obligaţiilor sociale.
Suma (Cf  Cr) trebuie să se încadreze în limitele capacităţii de muncă potenţiale: (C f 
Cr)  Cp.
În caz contrar utilizarea neraţională a capacităţii de muncă potenţiale: - prin acţiunea
însumată a capacităţii de muncă funcţionale şi de rezervă - conduce la fenomenul de oboseală,
care atunci când devine cronică poate să afecteze starea de sănătate, influenţând negativ
productivitatea şi calitatea muncii prestate de executant, prin diminuarea capacităţii de muncă.
Una din cele mai grele probleme pe care le ridică organizarea muncii este cunoaşterea
disponibilităţii capacităţii de muncă potenţială, care poate fi investită zilnic în activitatea
productivă, dar şi rezervele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor familiale şi sociale.
Capacitatea de muncă potenţială este condiţionată de rezervele ei ca şi de anumite
momente psihologice, dintre care factorul voliţional şi dispoziţia de muncă are rol
preponderent. Aceşti factori depind de tonusul general al organismului, determinat în mod
complex de sistemul nervos central, neurovegetativ şi hormonal, ca şi de nivelul conştiinţei
sociale a individului. Dispoziţia de muncă este potenţată în condiţiile unei senzaţii de
plenitudine a forţelor fizice şi intelectuale. Stările patologice, în schimb, sunt însoţite de o
scădere a dispoziţiei de muncă.
Aşadar, dispoziţia de muncă constituie un indicator fidel al echilibrului vegetativ.
Într-o situaţie când voinţa nu-şi realizează scopul propus se ajunge la o formă negativă
a dispoziţiei care îşi exercită influenţa asupra capacităţii funcţionale a organismului,
exteriorizat subiectiv printr-o nemulţumire, printr-o stare de deprimare sau printr-o stare
conflictuală.
Numeroase observaţii arată că senzaţia de plenitudine a forţelor psiho-fizice depinde
în mare măsură şi de o serie de factori externi, ca cei meteorologici, la care se adaugă şi
relaţiile vieţii interioare. În acest sens, un succes profesional moral sau material, poate spori
disponibilitatea capacităţii de muncă. Sensibilitatea individuală pentru astfel de influenţe
variază de la om la om şi este dificil de apreciat. Bjerner, Holm şi Svenson susţin că
disponibilitatea capacităţii de muncă se suprapune curbei ritmului biologic nictemeral. După
datele acestor autori, disponibilitatea maximă a capacităţii de muncă se întâlneşte în orele de
dimineaţă şi este mai scăzut după - amiaza. Această cercetare a scos în evidenţă că influenţa
oboselii este secundară ritmului biologic nictemeral; curba evoluţiei disponibilităţii capacităţii
de muncă se suprapune ritmului activităţii organelor vegetative.
G. Lehmann reprezintă capacitatea de muncă pe durata a 8 ore cu 4 zone (FIG. 7.2):
Zona A - Capacitatea de muncă automatizată - constă din activităţi zilnice, integrate în
stereotipul de viaţă (activităţi de igienă personală, alimentaţie, tabieturi, odihnă, cu un volum
de circa 40% din activitatea zilnică). Aceste activităţi nu reclamă efort deosebit, omul
realizându-le automat. Tulburarea acestor stereotipuri sau conştientizarea lor în cazul
convalescenţei după accidente cu lezarea aparatului locomotor solicită eforturi considerabile,
mai mari decât ale unei zile obişnuite de muncă.
Zona B - Disponibilitatea fiziologică a capacităţii de muncă sau capacitatea potenţială,
cu care operăm zilnic în activitatea profesională, reprezintă circa 20% din capacitatea totală.
(Capacitatea potenţială din care se alimentează energia consumată pentru activitatea zilnică
profesională).

110
 FIG. 7.2

Zona C - Rezerva de
intervenţie obişnuită -
reprezintă 20% şi recurgem
la ea pentru solicitările de
activităţi peste programul
obişnuit de lucru, deci
pentru activităţi
suplimentare. Folosită în
exces conduce la
suprasolicitare, la epuizare
şi în final la oboseală cronică.
Zona D - Rezerva protejată autonomă - în mod obişnuit la acesta nu putem interveni
voluntar. Organismul apelează la ea instinctiv, când existenţa individului este ameninţată
(incendii, accidente). Considerăm că se mai recurge la această rezervă în sporturile de mare
performanţă cu risc de compromitere a sănătăţii, chiar şi a vieţii, precum şi în acţiunile de
război, unde eforturile sunt duse de multe ori peste limitele prezumative ale omului.

7.6 Modificările capacităţii de muncă în cursul zilei de lucru

Cunoaşterea variaţiilor capacităţii de muncă serveşte la stabilirea unor criterii pentru
organizarea ştiinţifică a muncii (repartizarea unor lucrări sau servicii), pentru introducerea
pauzelor necesare şi pentru adaptarea unui ritm adecvat de muncă.
Pe durata unui schimb de lucru, capacitatea de muncă este utilizată, în mod obişnuit,
numai în proporţie de 40%; în rest ea este formată dintr-o disponibilitate fiziologică care
atinge valori maxime în a doua şi a şasea oră a schimbului, din rezerva de intervenţie
obişnuită ce poate ajunge până la cca. 85% din capacitatea totală şi din rezerva protejată
autonom care variază între 15% şi 30%, fiind mai accentuată la începutul şi sfârşitul
schimbului.
Studiile de fiziologia muncii arată că randamentul în muncă al unui om variază în
cursul zilei, acesta fiind determinat de faptul că la începutul activităţii este nevoie de
angrenarea în muncă (încălzire) şi apoi de apariţia oboselii. Fazele de declin ale capacităţii de
muncă coincid, de obicei, cu instalarea oboselii şi cu scăderea randamentului muncii.
Timpul necesar pentru angrenare cât şi momentul de apariţie a oboselii depinde de
felul activităţii, condiţiile de lucru, dar şi de caracteristicile executantului (sex, vârstă,
experienţă, vechime, calificare).
Dinamica capacităţii de muncă se reflectă, de fapt, în curba randamentului în muncă,
care pe parcursul unei zile se prezintă astfel: la începutul zilei, randamentul este mai mic cu
10-15% decât randamentul mediu zilnic, având un curs ascendent până către orele 10 30-11,
atingând nivelul optim, care este mai mare cu 8-10% decât dimineaţa. Apare apoi senzaţia de
foame, ce provoacă o uşoară scădere, în jurul prânzului, cu 10% faţă de medie şi ca urmare a
apariţiei oboselii.
După pauza de prânz randamentul începe o ascensiune moderată până la ora 16 când
atinge nivelul cel mai ridicat al după - amiezii, după care scade continuu, astfel că la sfârşitul
zilei de lucru este cu 15% sub media zilnică.
Momentele de vârf ale capacităţii de muncă se schimbă în funcţie de programul zilei
de lucru (pentru programul 6-14 are o anumit alură , pentru programul 7-15 alta).

111
 Dinamica capacităţii de muncă în 24 de ore stabilită de O. Graf (FIG. 7.3) arată cele
două vârfuri din schimburile 1 şi 2 (9,30-10,30 şi 17-18) şi scăderea mare în schimbul 3, între
orele 3-4, cu o redresare către ora 6 când se termină lucrul.

FIG. 7.3 Dinamica capacităţii

de muncă în 24 de ore (O.
Graf)

Unii specialişti (Vinogradov,

Kraepelin, Florence) susţin
că se pot stabili corelaţii
între capacitatea de muncă,
productivitatea muncii şi
dinamica producţiei.
Observaţiile făcute la
diferite forme de muncă
arată, cu toată varietatea
cantităţii de producţie ce se
realizează, evidenţierea unui
tip de modificări în productivitatea muncii pe schimb. Reconstituirea curbei orare ar putea
reda dinamica capacităţii de muncă şi a oboselii.
Lee - a sesizat relaţii între accidentele de muncă şi capacitatea funcţională a
organismului, plecând de la consideraţia că oboseala accentuată contribuie la scăderea atenţiei
şi a vigilenţei, diminuează coordonarea mişcărilor şi favorizează în felul acesta producerea
accidentelor.
Pe parcursul unei săptămâni randamentul muncii are următoarea evoluţie: este mic la
început, creşte spre mijlocul săptămânii şi scade spre sfârşitul ei.
Regimul de muncă exprimă raportul dintre durata muncii efective şi a pauzelor. El
constituie un indicator pentru caracterizarea muncilor industriale. În muncile grele acest
raport este mare, putând ajunge 1:1, iar în cele uşoare 11:1, 5:1, 3:1.
Exagerările acestor indicii presupun fie o deficienţă a muncii, fie o solicitare
neadecvată a organismului în procesul de muncă. Menţinerea şi creşterea posibilităţilor
funcţionale ale organismului sunt condiţionate şi de pauzele din timpul muncii. Pauzele de
muncă au rolul de a preveni oboseala şi scăderea randamentului muncii. Legat de această
problemă interesează momentul de acordare şi durata pauzelor în raport cu felul acestora.
După Follbort şi Weighert, alternarea efortului şi a odihnei trebuie privită ca o lege a
menţinerii şi creşterii capacităţii de muncă. Experienţele lor au demonstrat că o pauză
adecvată după un ciclu de activităţi are o eficienţă mare pentru restabilirea capacităţii de
muncă. În activităţile ciclice, consolidarea modificărilor funcţionale obţinute are loc numai cu
condiţia ca noul ciclu de muncă să se efectueze înaintea dispariţiei compensării provocate de
activitatea precedentă. Dacă repetarea noului ciclu se produce când urma lăsată de efortul
anterior este ştearsă cu desăvârşire, atunci capacitatea de muncă nu se mai consolidează, ci
dimpotrivă, slăbeşte.
Pe lângă pauzele din timpul muncii care se integrează în activitatea productivă şi
constituie pentru executant un prilej de repaus în care se restabileşte capacitatea funcţională a
organismului, procesul de muncă mai poate fi întrerupt de pauze involuntare, independente de
executant. Acestea se produc din cauza deficienţelor de organizare a muncii, de defectarea
utilajului, restricţii de energie sau calităţii necorespunzătoare a materiei prime folosite în
procesul de producţie. Ele nu constituie prilej de repaus pentru muncitori, ci din contră,

112
întrerupând înlănţuirea reflexelor condiţionate din procesul muncii, apar ca excitanţi străini
însoţiţi de reacţii exagerate neadecvate care tulbură realizarea stereotipului dinamic,
influenţând negativ capacitatea de muncă.
Pauzele de muncă sau pentru odihnă sunt de două feluri - lungi şi scurte. Durata,
momentul şi ponderea pauzelor scurte depind de efortul solicitat, de capacitatea de muncă a
omului, de poziţia corpului în timpul muncii. În general, durata pauzelor scurte variază între
3 şi 15 minute.
Specialiştii recomandă, în general, ca timpul de odihnă să fie repartizat în pauze scurte
şi dese, întrucât în cazul unor pauze mai lungi şi rare, intervine la reluarea lucrului acel timp
pentru acomodare, care micşorează randamentul muncii.
În unele activităţi, momentul de acordare a pauzelor scurte şi durata acestora, coincid
cu pauzele din procesul tehnologic. De exemplu, la îngrijitorii de animale: timpul de
supraveghere a funcţionării instalaţiilor de hrănire, de muls.
Pauzele lungi de odihnă au o durată de 30-90 minute şi sunt de regulă corelate cu
mesele de dimineaţa sau de prânz, începutul lor fiind fixat prin programul zilnic de lucru, în
funcţie de locul de muncă şi felul activităţii.
Având în vedere scăderea randamentului muncii după o săptămână de lucru, este
necesar acordarea zilei libere pentru odihnă şi refacerea energiei necesare. Deoarece unele
activităţi se desfăşoară continuu, pentru asigurarea acestei zile libere se angajează
suplimentar, aşa-zisul "personal de schimb" care are aceleaşi obligaţii ca şi angajaţii de bază
(inclusiv folosirea aceloraşi metode de lucru).
Raportate la nivelul unui an, pauzele de muncă sunt concediile de odihnă, la care
conform legislaţiei muncii, au dreptul toţi cei încadraţi. Modul lor de acordare depinde de
condiţiile concrete din unităţi, luând în considerare şi interesele personale ale lucrătorilor.
Renunţarea la efectuarea concediilor nu este recomandată, întrucât, pe termen mai lung, poate
afecta starea de sănătate.

7.7 Adaptarea la munca în schimburi. Măsuri pentru adaptare

Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că din punct de vedere fiziologic, este
posibilă o adaptare a ritmului diurn la inversarea alternanţei normale activitate-repaus sau
veghe-somn.
Caracterul activităţii, tipul de solicitare a organismului au o influenţă importantă.
Astfel, în activităţile cu solicitare preponderent psihosenzorială, care antrenează o oboseală
nervoasă mai importantă şi diminuarea mobilităţii funcţionale a proceselor nervoase,
posibilităţile organismului de adaptare sunt reduse, instalarea lor necesitând o perioadă mai
lungă. În activităţile cu eforturi fizice, un rol important revine activităţii musculare care,
declanşează formarea de reflexe condiţionate de timp, fapt ce favorizează adaptarea la munca
de noapte într-o perioadă mai scurtă.
Intervine în mare măsură potenţialul individual de adaptare, care determină ca în
munca în schimburi să rămână subiecţii mai rezistenţi.
Tulburările patologice constatate, mai frecvent, la munca în schimburi sunt:
oboseala, tulburările de somn, tulburări nervoase şi digestive. Întrucât oboseala face obiectul
unui capitol aparte, în continuare sunt prezentate celelalte tulburări.
Tulburările de somn reprezintă simptomul de prim plan pe care-l acuză executanţii.
Insuficienţa somnului condiţionează, de altfel, toate celelalte tulburări. O statistică, aparţinând
cercetătorului danez T. Evensen, arată că tulburările de somn se întâlnesc la 60% dintre
muncitorii care lucrează şi noaptea faţă de 11% la cei ce lucrează ziua.
Calitatea somnului are o importanţă deosebită. Un somn greu, indiferent de zgomote,
are o mare capacitate de recuperare. S-a observat că somnul uşor, instabil, se întâlneşte, mai

113
ales, la muncitorii din posturile de control, supraveghere, responsabilitate, care fac apel la
funcţiile nervoase superioare, decât la muncitorii care exercită o muncă manuală.
De exemplu, la muncitorii forjori, tulburările de somn au fost semnalate într-o
proporţie mai scăzută 47,5% decât la dispeceri 95%.
Insuficienţa somnului şi a tulburărilor de somn rezultă esenţial din imposibilitatea
muncitorului care lucrează noaptea de a avea un somn diurn ferit de solicitările exterioare, în
general foarte numeroase ziua.
Tulburările nervoase descrise constau în instabilitate, nervozitate, scăderea atenţiei,
cefalee, vertije, depresiune. Aceste acuze au fost prezente la un procent de 74% de muncitori
care lucrează în schimburi faţă de 44% de muncitori care lucrează numai ziua.
Tulburările digestive (tulburări dispeptice - digestie grea, gastrite, ulcere) sunt frecvent
menţionate. Aceasta deoarece decalajul orelor de masă joacă un rol important prin
modificarea secreţiei gastrice şi a apetitului. Condiţiile de alimentaţie, dezechilibrul alimentar
prin ingerarea de alimente consistente în schimbul de noapte, excesul de tutun intervin în
producerea acestor tulburări.
Tendinţa actuală în organizarea schimburilor de muncă este de a adopta sisteme de
rotaţie frecvente, care sunt mai bine suportate de muncitori, permiţând o mai bună participare
la activităţile de grup din timpul liber, la rezolvarea problemelor familiale, la comunicarea în
cadrul întreprinderii (2-3 zile).
De exemplu: în sistemul 2-2-2 - se lucrează câte 2 zile pe fiecare schimb consecutiv
(deci 6 zile) după care urmează două zile libere. Fiecare ciclu se repetă o dată la 8 săptămâni.
În cadrul schimburilor săptămânale sau discontinue scopul alternanţelor este reducerea
numărului de nopţi lucrate consecutiv.
În sistemul 6-5-4 - se lucrează 4 nopţi consecutive, excluderea celei de-a 5-a nopţi
compensându-se prin adăugarea încă a unei zile de lucru în schimbul de dimineaţă. Sistemul
6-5-2-2 este o variantă a celui precedent, tura de noapte fiind împărţită în două perioade de
câte două nopţi despărţite de o zi liberă.
În cazul alternării săptămânale a schimburilor de lucru, pentru prelungirea repausului
înainte de săptămâna de lucru de noapte, succesiunea schimburilor ar trebui să urmeze
schema: schimbul 1 de dimineaţa, 2 de noapte, 3 de după - amiază. Astfel, creşte durata de
repaus şi după schimbul de noapte (32 de ore în loc de 24 de ore).
Congresul Internaţional de Ergonomie de la Maryland din 1976 - în legătură cu
organizarea schimburilor de lucru a precizat unele principii:
- programul de lucru să nu depăşească 8 ore;
- numărul de nopţi consecutive trebuie limitat, preferabil câte un singur schimb de
noapte intercalat;
- schimbul de noapte trebuie urmat de 24 de ore timp liber ca să asigure o noapte de
somn pentru compensare ; fiecare plan de schimburi să prevadă week-end-uri cu două zile
libere.
Pentru ameliorarea stării funcţionale a organismului în schimbul de noapte, şi, deci,
pentru uşurarea adaptării muncitorilor, se impune introducerea unor pauze scurte cu exerciţii
fizice uşoare, adecvate tipului de activitate, mai ales în perioada minimului fiziologic (orele 3-
4 din noapte).
Supravegherea medicală periodică cu scopul de a pune în evidenţă semnele unei
inadaptări este obligatorie - urmărindu-se greutatea corporală, durata şi condiţiile somnului
diurn, toleranţa generală. Prin studiul comportamentului, şi reacţiilor fiziologice ale
subiecţiilor faţă de noul fel de viaţă se poate constata adaptarea .
O deosebită importanţă ar trebui acordată selecţiei personalului - prin examen medical
- care poate să se adapteze la munca în schimburi. Limitele şi criteriile nu sunt fixate, testele
lipsesc, dar pot fi rezumate contraindicaţiile (Gouttenègre):

114
 - subiecţii predispuşi printr-o labilitate neuropsihică sau fragilitate digestivă;
- subiecţii a căror condiţii de viaţă sunt defavorabile (transport obositor, locuinţă
zgomotoasă, suprapopulată, conflicte familiale), insomniile diurne;
- eliminarea subiecţilor prea tineri sau bătrâni;
- nu este recomandabil a se începe lucrul în orar variabil după 40 de ani.

7.8 Reducerea capacităţii de muncă

Orice alteraţie morfologică sau reducere funcţională a organismului constituie o
deficienţă. Deficienţele pot fi: tranzitorii şi stabile.
Deficienţele tranzitorii – se consideră când pierderea capacităţii de muncă este
determinată de tulburări funcţionale cu caracter reversibil şi de scurtă durată.
Deficienţele stabile - se consideră când capacitatea de muncă este afectată de tulburări
funcţionale ireversibile (de exemplu, amputarea unei părţi a corpului).
În practică, pe lângă aceste deficienţe tranzitorii sau stabile apar o serie de îmbolnăviri
profesionale.
Stabilirea unui deficit organic şi funcţional, apreciat izolat şi la un moment dat, nu
constituie o scădere a capacităţii de muncă profesională şi ca atare o raţiune de neîncadrare în
muncă. Deficitul în sine constituie doar una din coordonatele de apreciere, pentru că
organismul posedă rezerve importante în toate organele şi pentru toate funcţiile sale.
Aprecierea consecinţelor deficitului se face corect numai în funcţie de capacitatea
funcţională restantă, comparată cu solicitările la care este supus organismul în exercitarea
muncii profesionale (de exemplu, lipsa unui deget pentru un pianist sau o dactilografă).
Solicitările sunt variabile cu natura muncii şi cu condiţiile de muncă, în timp ce
capacitatea funcţională restantă este influenţată şi de celelalte componente ale mediului social,
care determină atitudinea faţă de muncă. Deosebit de acestea, organismul are o mare
capacitate compensatoare, care se realizează prin modificările de adaptare, ducând la
restabilirea totală sau parţială a funcţiilor pierdute, atât motorii cât şi de sensibilitate.
Prin activitatea de expertizare a capacităţii de muncă se poate face încadrarea în cele
trei grade de invaliditate.

În concluzie ADAPTAREA - este un complex dinamic de procese interdependente şi

de interacţiune, reglate de etajele superioare ale sistemului nervos central. Ea constituie un
mecanism general de apărare faţă de influenţele defavorabile, denumite de I.P. Pavlov
"imunitate mecanică". Adaptarea aparţine scoarţei cerebrale, iar prin dezvoltarea
mecanismelor care înlocuiesc funcţiile tulburate prin alte funcţii se compensează deficitul
consecutiv al leziunilor.

115