CAPITOLUL 2

CAPACITATEA DE MUNCĂ - PARAMETRU AL

ACTIVITĂŢII PROFESIONALE

2.1. Definirea, caracteristicile şi formele capacităţii de muncă

Capacitatea de muncă constituie unul din elementele de bază ale organizării
ergonomice a muncii, deoarece determinarea şi caracterizarea acesteia, cunoaşterea
acesteia permit adoptarea măsurilor necesare pentru prevenirea apariţiei sau atenuarea
oboselii, evitându-se astfel consecinţele nefavorabile atât asupra organismului cât şi
asupra eficienţei activităţii desfăşurate.
Prin capacitate de muncă se înţelege potenţialul funcţional al organismului uman
necesar pentru a menţine un timp cât mai îndelungat, pe cât posibil pe toată durata
programului de muncă, un nivel optim de intensitate şi de eficienţă a activităţii desfăşurate.
Capacitatea de muncă mai poate fi definită ca totalitatea posibilităţilor omului (fizice,
psihice, intelectuale sau cerebrale) de a efectua sau a presta, la un nivel maxim, o
activitate utilă.
Caracterizarea sau determinarea capacităţii de muncă presupune cunoaşterea
integrală şi a organismului uman şi aprecierea cât mai completă a funcţiilor sale. În acest
sens, comportarea, activitatea sau funcţionarea organismului uman trebuie apreciate în
raport cu cerinţele activităţii desfăşurate, cu efortul profesional cerut, efort care se
evaluează în raport cu ciclul activitate-repaus, care permite sau nu compensarea sa.
Aceasta deoarece munca fiind, în primul rând, o activitate biologică şi, în al doilea rând,
economică, concordanţa dintre funcţionarea organismului şi efortul profesional cerut
trebuie să asigure menţinerea stării de echilibru biologic al organismului şi în consecinţă
protejarea acestuia. Se compară, de fapt, existentul morfofuncţional al organismului sau
structurile morfologice care corespund diferitelor funcţii, cu nivelul de funcţionalitate sau de
solicitare a acestuia.
De reţinut că în componenta biologică a muncii sunt cuprinse toate reacţiile
structurilor organice, care în succesiunea cronologică şi în proporţii definite pentru fiecare
gen de muncă, înlănţuiesc activităţile segmentelor corpului în vederea obţinerii rezultatelor
muncii.
În acelaşi timp, ca raport între organism şi profesiune, capacitatea de muncă nu
poate fi apreciată considerând numai organismul, ci se evaluează şi în funcţie de
activitatea profesională care asigură nivelul funcţional al întregului organism, deoarece din
punct de vedere biologic, profesiunile nu sunt echivalente. Iată de ce capacitatea de
muncă, privită în sens biologic, reprezintă una din trăsăturile importante ale omului de
adaptare la cerinţele profesiunii sau a conţinutului muncii în permanentă evoluţie. De
aceea este necesar să se cunoască aptitudinile, limitele de variaţie a funcţiilor
organismului în condiţiile adaptării acestuia în procesul muncii.
Caracteristicile capacităţii de muncă sunt determinate atât de funcţiile organismului
angajat într-un anumit gen de activitate profesională cât şi de natura, durata, frecvenţa,
intensitatea sau preponderenţa solicitărilor activităţii respective.
Din acest punct de vedere, se pot deosebi:
- capacitatea de muncă preponderent fizică determinată, în special, de componenta
cinetică a organismului care cuprinde reacţiile acestuia ce determină efectele mecanice
asupra elementelor din mediul înconjurător, în vederea modificării lor (transformări,
manipulări, deplasări), precum şi asupra masei corporale, având ca rezultat schimbarea
raporturilor organismului în ansamblul său sau ale segmentelor sale cu elementele
exterioare. Rolul principal îl au funcţiile aparatului locomotor, respectiv, mobilităţile
articulare, forţa musculară, coordonarea (abilitatea) musculară sau motrică etc.;

15
 - capacitatea de muncă preponderent intelectuală determinată, în special, de funcţiile
senzoriale sau neuropsihice (încordare nervoasă, senzaţiile, percepţiile, reprezentările,
memoria, gândirea, imaginaţia etc).
Deci, capacitatea de muncă poate să aibă o dominantă fizică sau intelectuală, însă
nu trebuie neglijat faptul că aceste componente se găsesc în interdependenţă şi într-o
permanentă alternare, cu atât mai mult cu cât în virtutea principiului sinergismului
funcţional al organismului, oricât de limitate ar fi solicitările în procesul de muncă, acestea
se transmit sau se repercutează asupra întregului organism.
Cu toate acestea, considerarea noţiunii de capacitate de muncă, ca parametru
global al activităţii profesionale, este îngreunată de faptul că majoritatea cercetărilor în
domeniu se referă la efortul fizic intens, deci la capacitatea de muncă fizică. La rândul ei,
această componentă sau dominantă fizică a capacităţii de muncă mai cuprinde şi unele
însuşiri sau procese psihice ca de exemplu: aptitudinile, deprinderile, emoţiile,
temperamentul, voinţa etc. De aceea, unii specialişti, ca de exemplu cei germani, insistă
asupra distincţiei dintre capacitatea de muncă şi disponibilitate, aceasta din urmă fiind
dependentă, îndeosebi, de voinţa de a munci, deci de motivaţie.
Rezultă că evaluarea capacităţii de muncă este una dintre cele mai complexe şi
controversate probleme ale ergonomiei, aceasta fiind dedusă din mai multe probe ale
capacităţii de efort sau de solicitare, din unele testări, din investigări subiective, verbale
sau comportamentale, cât şi numeroase alte date sau explorări.
Potrivit literaturii de specialitate, în general, capacitatea de muncă se manifestă în
trei forme :
- potenţială, condiţionată de rezervele de energie ale organismului şi de anumiţi
factori psihologici;
- funcţională, utilizată efectiv în procesul de muncă ;
- de rezervă, utilizată în scopul îndeplinirii celorlalte obligaţii sociale sau
extraprofesionale.
Fără să existe o strictă delimitare între aceste forme ale capacităţii de muncă, se
poate totuşi accepta o anumită individualizare şi o echilibrare între aceste forme, prin care
asigură necesităţile energetice ale organismului, precum şi potenţialul funcţional al
acestuia pe toată durata activităţilor desfăşurate.
Capacitatea de muncă se poate exprima atât prin indicatori economici care
evidenţiază rezultatele muncii, cât şi prin indicatori psihofiziologici care redau efectele
muncii asupra stabilizării potenţialului funcţional al organismului.

2.2. Factorii care determina capacitatea de muncă

Factorii care determină sau condiţionează capacitatea de muncă se pot grupa în:
factori biofiziologici, factori psihologici şi factori economico-sociali şi tehnologici.
a) Factorii biofiziologici determină sau condiţionează capacitatea de muncă din
interior, fiind intrinseci organismului, şi anume:
- vârsta şi sexul;
- constituţia morfofuncţională, deoarece conţinutul biologic al activităţii profesionale
este o manifestare a sinergiei polifuncţionale, realizată de către structurile morfologice
care corespund acestor funcţii.
- conţinutul şi organizarea alimentaţiei. Alimentaţia zilnică trebuie să corespundă
necesităţii de energie atât pentru procesele vitale din organismul uman cât şi pentru
munca profesională. De asemenea, organizarea alimentaţiei în cursul celor 24 de ore
poate influenţa capacitatea de muncă referitor la numărul meselor şi al gustărilor, precum
şi repartizarea acestora pe parcursul zilei, cât şi referitor la condiţiile obligatorii de igienă.
De exemplu, fiziologii americani au ajuns la concluzia necesităţii susţinerii nivelului
energetic al organismului pe parcursul muncii, prin servirea unor gustări uşoare din două
în două ore. Comparativ cu repartizarea tradiţională a timpului de muncă, cu o pauză de

16
prânz la mijlocul zilei, prin adoptarea unui program de lucru continuu, cu gustări
intermediare, curba capacităţii de muncă se menţine la un nivel superior.
Trebuie combătut obiceiul de a nu se servi micul dejun, care este uneori amânat
până la pauza de odihnă sau de masă, deoarece are consecinţe negative atât asupra
sănătăţii cât şi asupra capacităţii de muncă. Începerea activităţii fără micul dejun lipseşte
organismul de o parte din sursele de energie de care are nevoie, creşte neliniştea
organismului din cauza acidităţii gastrice, iar performanţele. în producţie sunt mai mici cu
circa 10-12%.
În legătură cu repartizarea meselor şi a gustărilor pe parcursul zilei, mai ales în
cazul organizării muncii în schimburi alternative, se recomandă să se aibă în vedere
avantajul respectării principiului asigurării confortului alimentar prin care se înţelege buna
dispoziţie pentru muncă, în absenţa senzaţiei de foame sau a aceleia de încărcare a
stomacului. Ambele senzaţii, când apar, devin factori perturbatori care diminuează
capacitatea de muncă, încetinesc ritmul de muncă, scad viteza de reacţie, atenţia şi
implicit eficienţa muncii.
În. ceea ce priveşte condiţiile de igienă personală exista încă numeroase probleme
de rezolvat. Pentru menţinerea capacităţii de muncă însă, deosebit de importantă este
problema asigurării condiţiilor necesare pentru schimbarea poziţiei corpului în timpul
servirii mesei în scopul asigurării odihneisau a activizării circulaţiei sanguine.
- starea de sănătate, prin care se înţelege atât absenţa unei boli, cât şi bunăstarea
ansamblului fizic, psihic şi social. Din acest punct de vedere, boala este un dezechilibru al
stării de funcţionalitate a organismului care duce la diminuarea sau chiar pierderea
capacităţii de muncă.
Dacă tulburările funcţionale au un caracter reversibil şi de scurtă durată, pierderea
capacităţii de muncă este temporară, tranzitorie. Dacă tulburările funcţionale sunt
ireversibile, pierderea capacităţii de muncă este stabilă, de lungă durată.
Dacă tulburările funcţionale provocate de boală, atât ale organului lezat, cât şi ale
întregului organism au încetat chiar dacă mai persistă fenomene reziduale, se consideră
că a fost realizată recuperarea capacităţii de muncă, problemă deosebit de complexă.
Se menţionează că orice alterare morfologică sau reducere a funcţionalităţii
organismului constituie o deficienţă. Cu toate acestea, stabilirea unui deficit organic şi
funcţional, apreciat izolat şi la un moment dat, nu constituie prin ea însăşi o scădere a
capacităţii de muncă. Deficitul în sine constituie doar una din criteriile de apreciere, pentru
că organismul posedă rezerve importante în toate organele şi pentru toate funcţiile sale.
Aprecierea consecinţelor deficitului se face corect numai în funcţie de capacitatea
funcţională remanentă (care depinde şi de alte componente ale mediului social), ce se
compară cu solicitările la care este supus organismul în exercitarea muncii profesionale.
Totodată, organismul uman are o mare capacitate compensatoare, ce se realizează
prin modificările de adaptare, ducând la restabilirea totală sau parţială a funcţiilor pierdute,
atât motorii, cât şi de sensibilitate.
b) Factorii psihologici determină sau condiţionează capacitatea de muncă sub
raportul laturii personalităţii omului, ca de exemplu: aptitudinile, temperamentul, motivaţia
etc.
c) Factorii economico-sociali şi tehnologici condiţionează capacitatea de muncă
acţionând din exterior, aceştia reprezentând îndeosebi condiţiile în care se valorifică
posibilităţile organismului, ca de exemplu: nivelul de cultură generală şi pregătire
profesională; organizarea ergonomică a muncii; regimul de muncă, mediul fizic de muncă
etc.
Deosebit de importantă pentru ergonomie este şi problema mult controversată a
factorilor limitativi, îndeosebi, ai capacităţii fizice, ca de exemplu: forţa şi rezistenţa
musculară, coordonarea neuromusculară, toleranţa subiectivă la efort şi oboseală, ultimii
doi factori intervenind limitativ şi în activităţile cu solicitare neurosenzorială.

17
 Deci, cunoaşterea şi evaluarea cât mai precisă a factorilor care determină sau
condiţionează capacitatea de muncă, precum şi evidenţierea modului de interacţiune a
acestora constituie una din problemele de bază ale cercetării ergonomice. Aceasta cu atât
mai mult cu cât acţiunea combinată a mai multor factori poate avea alte efecte asupra
dinamicii capacităţii de muncă decât cele scontate prin simpla însumare a influenţei
acestora.

2.3. Dinamica capacităţii de muncă

În ceea ce priveşte dinamica capacităţii de muncă a omului, cercetările au
demonstrat că aceasta ia forma grafică a unei curbe neregulate (figura 2.1) care se
caracterizează prin următoarele faze sau perioade:
- Capacitatea de muncă crescândă cu valori relativ scăzute ale rapidităţii (vitezei) şi
preciziei efectuării operaţiilor de muncă şi cu atenţie instabilă. Este aşa-zisa fază de
adaptare sau acomodare la condiţiile de muncă în care consumul de oxigen creşte fără
a satisface integral necesilăţile organismului datorită faptului că unele aparate şi sisteme
(respirator, cardiovascular) reacţionează cu întârziere la cerinţele organismului. În această
fază proprie perioadei de început a lucrului, stereotipul dinamic se perfecţionează şi se
formează pe scema activităţii tot mai coordonată a diferitelor componente funcţionale ale
aparatului locomotor.
Nivelul productivităţii muncii

Pauza de odihnă sau de masă

b
c b
a a
c

0 1 2 3 4 5 6 7 8 8,5 Ore
Figura 2.1. Curba capacităţii de muncă în timpul schimbului de muncă
a- perioada crescândă a capacităţii de muncă, de acomodare; b- perioada optimă a capacităţii de
muncă; c- perioada de scădere a capacităţii de muncă, de dezvoltare a oboselii

Creşterea capacităţii de muncă în această perioadă se concretizează în

îmbunătăţirea parametrilor psihofiziologici şi a rezultatelor muncii.
În funcţie de caracterul muncii şi de particularităţile individuale, această fază de
adaptare poate să dureze de la câteva minute la o oră sau chiar mai mult.
- Capacitatea de muncă optimă cu un nivel relativ constant al performanţelor.
Acestei faze îi este proprie îmbinarea unor performanţe ridicate privind rezultatele muncii
cu o stabilitate relativă sau chiar o oarecare reducere a ariilor psihofiziologice. Totodată
această fază corespunde perioadei de echilibru a balanţei energetice în care aportul de
oxigen corespunde necesităţilor organismului ca urmare a atingerii unui ritm respirator şi a
unui puls adecvate efectuării muncii.
În funcţie de caracterul muncii şi de particularităţile individuale, această fază poate
să dureze 1 - 3 ore.

18
 - Scăderea treptată a capacităţii de muncă condiţionată de apariţia oboselii
crescânde, ca rezultat al epuizării rezervelor funcţionale şi al tulburării mecanismelor de
adaptare ale organismului.
Fazele care caracterizează dinamica capacităţii de muncă până în momentul pauzei
de odihnă sau de masă se repetă şi după aceea, cu deosebirea că procesul adaptării la
condiţiile de muncă se desfăşoară mai repede, faza corespunzătoare capacităţii de muncă
crescândă este mai scurtă iar faza capacităţii de muncă optime este mai scăzută ca nivel
şi mai redusă ca durată.
De asemenea, în a doua jumătate a schimbului de muncă, reducerea capacităţii de
muncă apare, de regulă, mai devreme şi mai rapid, deoarece oboseala nu creşte liniar, ci
exponenţial.
Capacitatea de muncă a omului variază nu numai în cursul zilei ci şi în cursul
săptămânii de lucru, atât de la o zi la alta, cât şi de la un schimb de lucru la altul, ceea ce
impune organizarea pe baze ştiinţifice a regimului de muncă şi odihnă săptămânal, care
să preîntâmpine acumularea de oboseală ca urmare a refacerii incomplete zilnice a
potenţialului funcţional al organismului.

19