Splanhnologia

Constantin ENCIULESCU
Anatomia trunchiului
Splanhnologia
Autor: Prof. univ. dr. Constantin ENCIULESCU
Universitatea de Mediciná çi Farmacie Pargu-Mure§, Catedra de Anatoinie çi Embriologie,
Medic primar obstetricá-ginecologie, Clínica Obstetricá-Ginecologie Nr. I Tg. Mureç
Referen{i: Prof. univ. dr. Zoltan PAVA I

Prof. univ. dr. Lucian PUSCASI U
Text G Copyright 20t7: Editura University Prcss Tirgu Murc5

Iliistratii c Copyright 2017: Editura University Press Tirgu Mure§
Editura Univcrsity Prcss cste recuriosctită dc Consiliul National a1 Cercetării Științilîce din Învățământul
Superior (CNCSIS) - Cod 210.
Toate drepturile rezervate. Reproducerea, part,ialá sau integralá, este interzisñ Uar"a acordul scris al
Edituríi University Press sau al autorului, indifcrcnt de modalitátile de tnultiplicarc:
fotocopierc, scanarc, traducere, transcrícrc ctc.
Tehnoredactare: Enciuleascu Constantin

Copcrtñ: Sergiu Biscos
Tipar: Centrul de Copiere si Multimedia —University Press Tirgu Mureç, 2017
Descrierea CIP a Bibliotecii N• rioiiafe a României

ENCIULESCU, CONSTANTIN
Anatomia trunchiului : splanhnologia / Constantin Enciulescu. -
Tàrgu Mureç : University Press, 2017
Con{irie bibliografie
ISBN 978-973- 169-496- 2
61
Editura University Press

Director de editurá: Prof. univ. dr. Morariu Horia Silviu
Coresponden á /comenzi: UMF Tirgu Mure§, Románia
Adresa: Tirgu Mure§, Str. Gh. Marinescu, Nr. 38, cod 540139 "
E-mail: editura.universitypress@umftgm.ro
Tel./Fax: +40.265.208932 Tel.: +40.265.215551/ int.126
2017
CUPRINS
SISTEMUL RESPIRATOR
NASUL 6
CAVITATEA NAZALĂ 8
LARINGELE 15
TRAHEEA 25
BRONHIILE 26
PLEURA 30
PLĂMÂNII 33
SISTEMUL CARDIOVASCULAR 41
GENERALITÁ I 41
PERICARDUL 45
INIMA 47
VASELE avá inferi
CIRCULA Vena por
IEI
PULMONA SI
RE S
VASELE T
CIRCULATI E
EI M
AORTICE U
Ao L
rta LI
V M
e F
n A
a TI
C
c ORG
a ANE
v LIMF
á ATIC
E
s PRIM
u ARE
p Măduva
e osoasă
r Timusul
i ORG
o ANE
a LIMF
r ATIC
á E
SECU
V NDAR
e E
n Splina
a Inelul lim
faringian
c Nodurile
3
limfatice GUL 66 1
Canalul STOM 67 3
toracic ACUL 67 7
INTES 73 1
SISTEM TINUL 76 4
U SUBȚI 78 1
L RE 1
DUOD 81 4
D ENUL 81 2
I JEJU 81 1
G NUL I 82 4
E ILEON 83 3
S UL 83 1
T INTES 87 4
I TINUL 88 6
V GROS 90 1
CECU 5
93
G L 0
U COLO 93 1
R NUL 97 5
RECT 102
A 5
108
Cavitate UL I 1
114
a Orală CANA 6
119
Limba LUL 8
122
Glandel ANAL 1
128
e FICAT 6
130
Salivare UL 9
135
Dinții VEZIC
G A SISTEMUL URINAR CA
Â BILIAR R URIN
T Ă I ARĂ
L PANC N URE
E REAS I TRA
J UL C
U H SI
L I S
U T
F L E
A M
R U E
I R L
N E E
G T G
E E E
L R NI
E U T
L A
E L
S V E
O E SI
F Z S
A I T
E
4
MUL GENITAL ginul ANDELE ENDOCRINE PRA
FEMININ SI SISTEMUL REN
ORGA S HIPOTALAMOHIP ALE
NELE T OFIZAR GLANDA TES
GENIT E PINEALĂ TICU
ALE M G LUL
FEMINI U LA END
NE L N OCR
INTER G D IN
NE E OVA
A
O N RUL
TI
v IT
R END
a A
OI OCR
r L
M D IN
u Ă PAR
A
l IN AGA
S
T C S NGLI
r U U ONII
o LI LE
m N LE TE
p ORGANE P G
a LE A U
GENITAL N M
u E C EN
t MASCULI R TU
e NE E L
r INTERNE A PIEL
i Testiculul TI EA
n Epididimul C ȚES
ă Canalul deferentE UTU
Cordonul G L
U spermatic LA SUB
t Glanda N CUT
e veziculoasă și D ANA
r EL
structuri Tnrudite T
u Glanda E PĂR
l veziculoasă P UL
ORGA A
Canalul ejaculator UNG
NELE Prostata R HIA
GENIT Glandele A GLA
ALE bulbouretrale TI NDE
FEMINI ORGANE R LE
NE LE OI PIELI
EXTER GENITAL D I
NE E
E
V MASCULI G BI
u NE LA BL
l N
EXTERN IO
v D
E G
a
Penisul Scrotul EL RA
E FI
V G S E
a L U
5
175
175
185
187
190
197
197
197
197
202
203
211
211
214
217
217
217
219
220
221
222
222
222
222
224
225
225
226
229
229
233
234
235
237
238
240
240
241
245
245
246
246
248
249
250
6
SISTEMUL RESPIRATOR
(Systema respiratorium)
Sistemul respirator este unul dintre cele mai importante ale organismului.
Este alcătuit din căi aeriene și plămâni. Căile aeriene sunt alcătuite din cavitățile
nazale, faringe, laringe, trahee și bronhii și au un rol accesor în respirație. Rolul
esențial în respirație îl au plămânii.
În afara funcției principale de respiratie, sistemul respirator mai are și alte
funcții accesorii cum sunt: fonația, screamătul, tusea, strănutul, căscatul, sughițul
și oftatul. Fo a ia este realizată de aerul expirat, care trece printre corzile vocale
ale laringelui. Screamătul este o funcție accesorie a sistemului respirator prin
care acesta participă la realizarea presiunii abdominale. Pentru screamăt este
nevoie de o inspirație profundă, urmată de închiderea glotei și fixarea diafragmei.
Tusea este o respirație modificată, în care după inspirație urmează închiderea
glotei și o expirație explozivă. Strănutul este un act reflex simplu, cu rol de
protecție prin care după o inspirație profundă se produce o expirație bruscă cu
glota deschisă. Tusea și strănutul sunt răspunsuri reflexe, protectoare, la diverși
factori iritanți ai mucoasei respiratorii.
Căscatul, suqhițul și oftatul sunt reflexe complexe, la care participă și sis-
temul respirator.
Apneea este întreruperea voluntară sau reflexă a respirației.
(gr. a = fără, gr. pnein = a respira)
Presiunea abdominală este folosită în acte fiziologice cum sunt:
defecația, micțiunea, naşterea. Părțile componente ale aparatului respirator se
află la nivelul capului, gâtului și toracelui. Faringele este prezentat la sistemul
digestiv.
NASUL
(Nasus)
Nasul (eng. nose, fr. nez, germ. Nase, mag. orr) face parte din regiunile
capului (Regiones capitis), mai precis din regiunile faciale (Regio facialis), for-
mând o regiune de sine stătătoare numită regiunea nazală (Regio nasalis). Re-
giunea nazală este situată în partea mediană a feței, sub regiunea frontală (Re-
gio frontalis), medial de regiunile orbitale (Regio orbitalis) și deasupra regiunîi
orale (Regio oralis). Șan[ul nazolabial (Sulcus nasolabialis), care porneşte de la
nivelul aripilor nazale, având o direcție lateroinferioară, separă regiunea orală de
regiunea bucală (Regio buccalis).
Nasul are forma unei piramide triunghiulare și prezintă o rădăcini a nasu-
lui (Radix nasi) situată superior, la baza frunții, un vârf al nasului (Apex nasi) si-
tuat anteroinferior și două părți laterale, inferioare, mai dilatate, numite aripile
nasului (Ala nasi), care mărginesc orificiile de pătrundere a aerului în cavitatea
na- zală. Între rădăcina nasului și vârf se găseşte o muchie mai mult sau mai
puțin proeminență numită dosul nasului (Dorsum nasi).
La nivelul rădăcinii nasului, median, la nivelul articulației frontonazale, se
află unul din punctele antropometrice și anume Nasion.
Pielea care acoperă nasul este relativ groasă, fiind mobilă la nivelul sub-
stratului osos și mai fixă la nivelul nasului cartilaginos. Subcutisul este în general
slab reprezentat sau lipseşte.
Inervația cutanată a nasului este dată de ramuri terminate nazale externe
ale nervului onalmic (N. ophtalmicus), pentru rădăcina și dosul nasului și ale
nervului maxilar (N. maxillaris), pentru părțile laterale și aripile nasului. Din ner-
vul oftalmic, din ramura sa nervzz/ nazociliar (N. nasociliaris) se detașează ner-
vul etmoidal anterior (N. ethmoidalis anterior), care are o ramură nazală exter-
nă (R. nasalis externus). Din nervul maxilar se desprinde ramura sa terminată
nervul infraorbital (N. Infraorbitalis), care se împrăştie în buchet, dând și ramuri
nazale externe (Rr. nasales externi).
Muschii nasului sunt mușchi subțiri, care fac parte din muşchii mimicii și
sunt inervați de nervzz/ lac/a/ (N. facialis). Aceştia au rolul de a dilata sau a com-
prima nările. La nivelul nasului găsim următorii mușchi:
- mugchiul nazal (M. nasalis) este format din două părți, care au originea
pe maxilă:
- partea transversală (Pars transversa) care se inseră pe apone-
vroza mediană situată la nivelul dosului nasului,
- partea afară (Pars alaris) care se inseră pe cartilajul alar.
- mugchiul coborâtor al septului (M. depressor septi) își are originea pe
maxilă și inserția pe septul cartilaginos.
În afara acestor doi mușchi principali ai nasului, mai amintim:
1
- mugchiul piramidal al nasului (M. procerus) al lui Santorîni este un
mușchi cu originea la nivelul rădăcinii nasului și a cartilajelor nazale laterale, dar
cu inserția la nivelul pielii regiunii orbitale, căreia îi aparține funcțional.
(lat. procerus-a-uni = lung)
- mugchiul ridicător al buzei superioare g/ a aripii nasului (M. levator
labii superioris alaeque nasi) își are originea pe apofiza frontală a maxilei și
inser- ția pe pielea buzei superioare și pe cartilajul mare al aripii nasului, fiind
deci numai parțial un mușchi al nasului.
Vascularizația nasului este asigurată de artera dorsalâ a nasului (A. dor-
salis nasi) ramură terminată a arterei naimice (A. ophtalmica) și de ramuri ter-
minate ale arterei faciale (A. facialis), cum sunt: artera angulară (A. angularis),
ramura laterală nazală (R. lateralis nasi) și artera labială superioară (A. labialis
superior), care dă o ramură seRtală (R. septi nasi).
Sângele venos din partea superioară a nasului se drenează prin vena na-
zofrontală (V. nasofrontalis) spre vena oftalmică suRerioară (V. ophtalmica su-
perior), iar restul sângelui se drenează prin vena angulară (V. angularis) și vene-
le naza/e externe (Vv. nasales externae) spre vena facială (V. facialis).
SARTORIAL Giovanni Domenico (I 681-1737) anatomist italian.

CAVITATEA NAZALĂ
(Cavitas nasi)
Cavitățile nazale sau fosele nazale sunt două compartimente, relativ

simetrice, care iau primele contact cu aerul, în procesul de respirație. În cele ce
urmea- ză vom prezenta toate structurile acestor cavități, cu referiri la funcțiile lor
respiratorii și olfactive. Cavitățile nazale sunt despărțite de septul nazal.
Cavitățile nazale comunică cu exteriorul prin narine (Nares), două deschizături
simetrice, ovale, situate la baza nasului (Nasus), iar posterior comunică cu
faringele prin coane (Choanae).
(gr. choane = pâlnie)
Septul nazal (Septum nasi) este situat median și este format din trei părți:
- partea membranoasă (Pars membranacea) este situată anteroinferior și
desparte cele două narine;
- partea cartilaginoasă (Pars cartilaginea) completează anterior septul
nazal osos și este formată din cart//aJtz/ septului nazal (Cartilago septi nasi),
cartilaj care prezintă o apofiză posterioară (Processus posterior/Processus
sphenoidalis) situată între lama perpendiculară a osului etmoid și vomer.
Apofiza sfenoi- dată ajunge până aproape de corpul osului sfenoid.
Cartilajul vomeronazal (Cartilago vomeronasalis) al fui Huschke §i Jacobson este
situat la baza septului nazal çi participó la formarea organului vomeronazal, care este un accesor
al sistemului olfactiv. La om este rudimentar. (lat. vomer-eris = fierul plugului)
- partea osoasă (Pars ossea) este formată din lama perpendiculară a et-
moidului, vomer și creasta nazală. Creasta nazală este o formațiune anatomică
formată prin alăturarea marginilor mediale a două perechi de oase (apofizele pa-
latine ale oaselor maxilare și lamele orizontale ale oaselor palatine).
Devia\ía de sept este o patologie destul de frecventá. Septul poate ajunge in contact
cu peretele lateral. Corectarea se face chirurgical.
Reamintim că cele două cavități nazale osoase comunică cu exteriorul prin
apertura piriformă (Apertura piriformis).
(lat. pirum-i = pară; forma = formă)
2
HIJSCHKE Emil (1797-1858) anatomist german.
JACOBSON Ludvig-Levin (1783-1843) chirurg §i naturalist danez.
Cavitatea nazală prezintă spre exterior vestibulul nazal (Vestibulum nasi),
care este separat de restul cavității de pragul nazal (Limen nasi).
(lat. limen-inis = prag, barieră, ușă)
Vestibulul prezintă două părți:
- partea cutanată (Pars cutanea) situată spre exterior este acoperită de
un epiteliu scuamos stratificat cornificat și prezintă Rărul nazal (Vibrissae nasa-
les).
Părul nazal este echivalentul mustăților la feline.
- partea de tranzi]ie (Pars tranzionalis) situată spre interior este aco-
perită de un epiteliu scuamos stratificat necornificat.
(lat. vibro = a vibra)
Cavitatea nazală propriu-zisă prezintă o suprafață laterală neregulată,
dată de cele trei sau patru perechi de cornetele nazale sau oase turbinate, sub
care se află meaturile nazale.
1
Cornetul nazal suprem (Concha nasi suprema) a\ lui Santorini se gă-
seşte cel mai sus și posterior. Cornetele, cu excepția celui inferior, aparțin etmoi-
dului. Cornetul nazal suprem poate fi inconstant.
(lat. concha = scoică; turbineus = în vârtej)
Cornetul nazal st›per/or (Concha nasi superior) al lui Morgagni sau
osul turbinat superior se găseşte în partea superioară a peretelui lateral.
Cornetul nazal mijlociu (Concha nasi media) este cel mai mare dintre
oasele turbinate care aparțin etmoidului. Se găseşte sub cel superior.
Cornetul nazal interior (Concha nasi inferior) este un os separat.
Rolul cornetelor nazale în respirație este foarte important. O hipertrofie a lor poate în-
greuna respiratia. Corectarea chirurgicală a acestei patologii, adică rezecția par\ială a cornetelor
poate cauza sindromul nasului gol (vidat) - Empty Nose Syndrome (ENS)- denumit așa de orelistul
american Eugene ffern în 1994.
' SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatornist italian.

' MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist §i anatopatolog italian
Mucoasa nazală (Tunica mucosa) prezintă două părți distincte:
- partea sau regiunea olfactivă (Regio olfactoria) ocupă partea superioa-
ră a cavității, inclusiv o parte din mucoasa cornetului nazal mijlociu. /I#ocoasa o/-
factivă (Tunica mucosa olfactoria) reprezintă receptorul organului olfactiv (Or-
ganum olfactorium/Organum olfactus). Mucoasa olfactivă prezintă și numeroase
glande olfactive (Glandula olfactoria).
- partea respiratorie (Pars respiratoria) ocupă restul cavității nazale și se
extinde și la nivelul sinusurilor paranazale.
Mucoasa nazală numită și pituitară conține numeroase glande nazale
(Glandulae nasales), iar la nivelul cornetelor nazale (mijlociu și inferior) această
mu- coasă prezintă plexuri vvasculare cavernoase (Plexus cavernosus
conchae), formate din țesut erectil.
A nu se confunda pituitara nazală cu glanda pituitară (hipofiza).
La nivelul păr{ii cartilaginoase a septului, mucoasa nazală este mai aderentă și
prezintă o vascularizație venoasă bogată, dar friabilă, fiind locul predilect al hemoragiilor
nazale numite epistaxis. Această zonă a fost descrisă de Kiesselbach
(lat. pituita-ae = secreție, mucozitate, gr. epi = pe, gr. staxis = scurgere)
Meaturile nazale (Meatus nasi) sunt depresiuni alungite, determinate

de neregularitățile cavității nazale și sunt în număr de cinci:
- meatul nazal superior (Meatus nasi superior) se află sub cornetul nazal
superior. Este un culoar îngust, care ocupă numai jumătate din profunzimea
cavi- tății nazale, mai precis jumătatea posterioară. La acest nivel se deschid
celulele etmoidale posterioare. Posterosuperior de acest conduct, la limita dintre
osul etmoid și corpul osului sfenoid se află recesul sfenoetmoidal
(Recessus spheno- ethmoidalis), o depresiune în care se deschide sinusul
sfenoidal.
- meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius) este situat sub cornetul
nazal mijlociu și are morfologia cea mai complexă. Marginea anterioară a
cornetului mijlociu, împreună cu digul nasului (Agger nasi) o margine rotunjită
a peretelui nazal lateral, delimitează o cavitate numită atriul meatului mijlociu
(Atrium meatus medii). Posterior de atriu proemină bula etmîoidaiă (Bulla
10
ethmoidalis), o pro-
I KIESSELBAC'If Wilhelm (1839-1903) orelist german
11
eminență a celulelor etmoidale, care împreună cu procesul uncinat (Processus
uncinatus) al etmoidului delimitează un șa• t âlniform, infundibulul etmoidal (ln-
fundibulum ethmoidale) și o fantă semilunară (Hiatus semilunaris). În acest meat
se deschid sinusul frontal, celulele etmoidale anterioare și medii și sinusul
maxilar.
- meatul nazal inferior (Meatus nasi inferior) este cel mai larg și cel mai
înalt. Este despărțit printr-un perete subțire de sinusul maxilar. Aici avem deschi-
derea canalului nazolacrimal (Apedura ductus nasolacrimalis).
Există recomandarea de a se schimba denumirea de canal nazolacrimal în canal Iacrimo-
nazal, pentru a se sublinia mai bine rolul său funcțional. Schimbarea nu este încă oficializată.
- meatul nazal comun (Meatus nasi communis) este partea cavității naza-
le situată între cornetele nazale și septul nazal.
- meatul nazofaringian (Meatus nasopharyngeus) este situat posterior
între extremitățile posterioare ale cornetelor și faringe.
(lat. agger-eris = pământ, dig, uncinatus-a-uni = încârligat, meatus-us = trecere, loc prin
care se trece)
Sinusurile paranazale (Sinus paranasales) sunt cavități neregulate și asi-

metrice, ce se găsesc în oasele din jurul cavității nazale, comunicând cu acestea
și fiind tapetate de acelaşi tip de mucoasă. Au rolul de a micșora greutatea
craniului și de a-i mări rezistența. Ele mai participă în fonatie și termoreqlare.
Se descriu următoarele sinusuri paranazale:
- sinusul maxilar (Sinus maxillaries) sau antrul lui ffigftmore apare cel
mai timpuriu (este prezent în momentul naşterii) și are dezvoltarea cea mai
mare. Se află în interiorul maxilei și la formarea pereților acestui sinus participă
și come- tul nazal inferior. Are formă piramidală, cu vârful spre osul zigomatic și
o capacitate de circa 20 ml. Se deschide în meatul nazal mijlociu. Posterior de
deschiderea principală ot e sta deschideri accesorii (orificiile lui Giraldăs 2).
' HIGHMORE Nathaniel (1613-1685) chirurg §i anatomist englez

' GIRALD S Cardozo-Cazado-Joachim-Albin(1808-1875) anatomist și chirurg portughez.
- sinusul frontal (Sinus frontalis) este format din două cavități mai mult
sau mai puțin simetrice, săpate în osul frontal și despărțite de septul sinusului
frontal (Septum sinuum frontalium). Este de forma unei piramide triunghiulare cu
vârful în sus și care se deschide în meatul nazal mijlociu prin deschiderea sinu-
sului frontal (Apertura sinus frontalis).
- sinusul sfenoidal (Sinus sphenoidalis) este reprezentat de două
cavități
de formă aproximativ cubică, săpate în corpul osului sfenoid și separate de
septul sinusului sfeno/dai (Septum sinuum sphenoidalium). Sinusul sfenoidal
apare ultimul, după naştere. Are o capacitate mică, de circa 5-8 ml. și se
deschide în recesul sfenoetmoidal prin deschiderea sinusului sfenoidal
(Apedura sinus sphenoidalis).
- labirintul etmoida/ (Labyrinthus ethmoidalis) defineşte pe de o parte
părțile laterale ale osului etmoid, iar în sens mai restrâns cavitățile sau celulele
să- pate în interiorul acestuia și care fac parte din sinusurile paranazale. Cu cât
sunt mai puține, cu atât sunt mai mari și în general, comunică între ele. Unele
celule etmoidale pătrund și în oasele învecinate cum ar fi frontalul, sfenoidul și
chiar maxila.
Cavitățile sau celulele etmoidale se împart în mai multe grupe:
- celule etmoidale anterioare (Cellulae ethmoidales anteriores)
sunt cele mai mici și implicit mai multe. Se deschid în meatul nazal r• ii!
ociu.
- ce/taie etmoidale mijlocii (Cellulae ethmoidales mediae)
participă la formarea bulei etmoidale și se deschid în meatu nazal i
ociu.
- ce/taie etmoidale posterioare (Cellulae ethmoidales posteriores)
sunt cele mai dezvoltate și se deschid în meatul nazal superior.
Clinic este de amintit raportul strâns al sinusului maxilar cu rădăcinile premolarilor și
molarilor superiori, care pot fi împingi în sinus cu ocazia extracțiilor. Inflamațiile sinusurilor
paranazale se numesc sinuzite și pot fi izolate sau asociate atât între ele cât și cu alte
afecțiuni ale sistemului respirator.
Vasculariza[ia și ineivafia cavită]ii naza/e.
Arterele cavității nazale sunt ramuri terminate ale arterelor carotide
internă și externă. Arterele principale sunt cea etmoidală anterioară și cea
sfenopalatină.
Porțiunea anterosuperioară este vascularizată de artera etmoidală
ante-
rioară (A. ethmoidalis anterior), ramură a arterei ofta/m/ce (A. ophtalmica) din
artera carotidă internă. Artera etmoidală anterioară dă Ramuri seRtale anterioare
(Rr. septales anteriores) qi ramuri nazale anterolaterale (Rr. nasales anteriores
laterales). Tot o ramură a arterei oftalmice este și artera efmoida/ă Rosterioară
(A. ethmoidalis posterior), care vascularizează o mică zonă
posterosuperioară a cavității nazale. Partea anterioară a septului primeşte și o
mică ramură septală
(R. septi nasi) din artera labială superioară (A. labialis superior), care este
ramu- ră a arterei faciale (A. facialis).
Porțiunea posteroinferioară a cavității nazale este vascularizată de artera
sfenopalatină (A. sphenopalatina), ramură terminată a arteref maxifare (A.
maxillaris) din artera carotidă externă. Artera sfenopalatină intră în cavitatea
nazală prin gaura sfenopalatină și dă artere nazale posterolaterale (Aa. nasales
posteriores laterales) și ramuri septale posterioare (Rr. septales posteriores).
Singurele vene nominalizate în Terminologia anatomica sunt vene/e et-
moidale (Vv. ethmoidales), care se varsă în vena oftalmică superioară (V.
ophtalmica superior).
Limfaticele. Drenajul limfatic este complex, limfa drenându-se spre
nodurile limfatice retrofaringiene (Nodi retropharyngeales), care aparțin de
nodurile Rrofunde (Nodi profundi) ale grupului cervical anterior (Nodi
cervicales anterio-
res/Nodi colli anteriores) și spre nodurile submandibulare (Nodi submandibula-
res) și faciale (Nodi faciales).
Inervația senzorială este asigurată de biletele olfactive (Fila olfactoria) ale
nervului olfactiv (Nervus olfactorius [I]).
Inervația senzitivă a părții anterioare a cavității nazale este asigurată de
nervul etmoidal anterior (N. ethmoidalis anterior), ramură a nervului
nazociliar (N. nasociliaris), care la rândul lui este ramură a nervtz/zzî onaimic
(N. ophtalmicus /V„ V1I Nervul etmoidal anterior emite ramuri naza/e
interne (Rr. nasales in-
temi), care apoi se ramifică în ramuri nazale laterale (Rr. nasales laterales) și ra-
muri nazale mediale (Rr. nasales mediales). Tot din nervul oftalmic se desprinde
și nervul etmoidal posterior (N. ethmoidalis posterior), care inervează o zonă re-
dusă a cavității nazale.
Principalul nerv senzitiv este însă nervul maxilar (N. maxillaris [Vb, VJ,
care dă numeroase ramuri pentru cavitatea nazală:
- ramuri nazale posterioare superioare laterale (Rr. nasales posteriores
superiores laterales) pentru partea posterosuperioară a pereților laterali ai
cavității nazale.
- ramuri nazale posterioare superioare mediale (Rr. nasales posteriores
superiores mediales) pentru partea posterosuperioară a septului nazal.
- nervul nazopafaf/n (N. nasopalatinus), care coboară oblic pe septul na-
zal spre canalul incisiv (Ductus incisivus), trecând în cavitatea orală. Inervează
partea anteroinferioară a septului.
- nervul palatin mare (N. palatinus major), care emite ramuri nazale pos-
terioare inferîoare (Rr. nasales posteriores inferiores) pentru partea posteroinfe-
rioară a pereților laterali ai cavității nazale.
- nervul infraorbital (N. infraorbitalis), care dă și el ramuri nazale interne
(Rr. nasales interni) pentru vestibulul nazal.
Inervatia autonomă simpatică este asigurată de fibre postganglionare cu
originea în gang//ont// ccervical superior (Ganglion cervicale superius). Simpati-
cul produce vasoconstricție. Parasimpaticul produce vasodilatație
LARINGELE
(Larynx)
Laringele (eng. larynx, fr. larynx, germ. Kehlkopf, mag. gege) este un or-
gan tubular cavitar, situat la nivelul gâtului, care face parte din căile aeriene și
care face legătura dintre faringe și trahee. Este format dintr-un schelet cartilagi-
nos, compus din mai multe cartilaje articulate între ele sau unite prin ligamente.
Laringele este situat sub osul hioid, de care este fixat printr-o membrană
fibroasă. El se continuă inferior cu traheea, de care este fixat prin ligamentul
cricotraheal (Lig. cricotracheale).
Cartilajele laringelui (Cadilagines laryngis) sunt în număr de șapte (trei

impare și patru pare), dintre care patru sunt mai importante. Cartilajele suferă un
proces lent de osificare, care începe mai timpuriu la bărbat, dar se produce și la
femeie. Osificarea începe cu cartilajul tiroid, continuă cu cartilajul cricoid, ajun-
gând și la cartilajele aritenoide. Cartilajul epiglotic nu se osifică sau se osifică
foarte târziu. Mai există, inconstant, câte două perechi de cartilaje sesamoide, la
nivelul articulației cricoaritenoide.
Cartilajul tiroid (Cadilago thyroidea) este principalul cartilaj al laringelui,
cel care dă, în mare, forma acestuia și care este vizibil mai ales la bărbat sub
forma proeminen[ei laringiene (Prominentia laryngea), cunoscută și sub numele
de mărul lui Adam. Este un cartilaj impar, de forma unei cărți deschise, care
prezintă o lamă dreaptă (Lamina dextra) și o lamă stăngă (Lamina sinistra), între
care se află o scobitură superioară (lncisura thyroidea superior) foarte exprimată
și o scobitură interioară (lncisura thyroidea inferior) foarte ștearsă. Pe fiecare
lamă se găseşte lateroposterior câte o creastă numită linia o6lică (Linea
obliqua), măr- ginită la ambele capete de două proeminențe. Proeminența
superioară se numeş- te tuberculul tîroidian superior (Tuberculum thyroideum
superius), iar cea infe- rioară se numeşte tuberculul tiroidian inferior
(Tuberculum thyroideum inferius). Posterior de linia oblică, fiecare lamă
tiroidiană prezintă superior și inferior, câte două prelungiri cilindrice, numite
coarne. Cornul superior (Cornu superius) este
mai alungit, fiind unit printr-un ligament cu cornul mare al osului hioid, iar cornul
inferior (Cornu inferius) se articulează cu cartilajul cricoid. Cornul superior se mai
numeşte corn mare sau corn hioidian, iar cornul inferior se mai numeşte corn
mic sau corn cricoidian. (gr. thyreos = scut alungit, eidos = formă)
Cartilajul cricoid (Cadilago cricoidea) este tot un cartilaj impar, situat sub
cartilajul tiroid. Este format dintr-un arc cartilaginos anterior (Arcus cadilaginis
cricoideae), completat posterior de o lamă verticală (Lamina cadilaginis cricoide-
ae), mai înaltă superior. Această lamă prezintă în partea superioară două fete
articulare aritenoidiene (Facies adicularis arytenoidea) și lateroinferior două
fete articulare tiroidiene (Facies articularis thyroidea).
(gr. krikos = inel, eidos = formă)
Cartilajele aritenoide (Cadilago arytenoidea) sunt singurele cartilaje pe-
rechi, importante, ale laringelui. Sunt situate posterior, deasupra lamei cartilajului
cricoid. Cartilajul aritenoid are forma unei piramide triunghiulare, prezentînd o
6a- ză (Basis cadilaginis arytenoideae), un vărf (Apex cadilaginis arytenoideae)
și trei fețe. Baza prezintă o facă articulară (Facies adicularis) pentru articulația
cu cartilajul cricoid. (gr. arytaina = pâlnie, eidos = formă)
Fata anterolaterală (Facies anterolateralis) prezintă o serie de reliefuri:
- coliculul (Colliculus) un mic tubercul situat superior, de la care pleacă
formațiunea următoare;
- creasta arcuată (Crista arcuata) este o muchie semicirculară, care deli-
mitează următoarele două depresiuni;
- î°osefa triunghiulară (Fovea triangularis) situată superior;
- foseta alungită (Fovea oblonga) situată inferior, între apofiza vocală și
cea musculară;
(lat oblongus= lunguie\)
- • Rofiza vocală (Processus vocalis) este extremitatea anteroinferioară a
cartilajului aritenoid. Aici se termină și creasta arcuată;
- apofiza musculară (Processus muscularis) este extremitatea Iateropos-
terioară. Aici se prind o serie de mușchi ai laringelui.
Celelalte fețe ale cartilajului aritenoid și anume fata medială (Facies
medialis) și fata posterioară (Facies posterior) nu prezintă reliefuri.
Cartilajul epip/of/c (Cadilago epiglottica) este un cartilaj impar, de
forma unei frunze, situat în partea superioară a laringelui și care se fixează
cu ajutorul //- gamentului tiroeR•“o*otic (Lig. thyroepiglotticum) de unghiul
superointern al cartilajului tiroid. Porțiunea inferioară subțiată, prin care se
fixează de acest ligament, poartă numele de Re]iol epig/ofic (Petiolus
epiglottidis) sau codiță epiglotică.
Partea mediană, ușor proeminentă, care este un reper larigoscopic, se nu-
meşte tubercul epiglotic (Tuberculum epiglotticum).
(gr. epi = deasupra, glotta = limbă)
În afară de cele patru cartilaje principale deja menționate, laringele
mai prezintă trei perechi de mici cartilaje și anume:
- cartilajele corniculate (Cartilago corniculata) situate imediat
deasupra vârfului cartilajelor aritenoide, de care sunt legate prin fibre
conjunctive și în grosimea plicilor ariepiglotice, unde determină niște
proeminențe numite tuberculi cor- nicuIa]i (Tuberculum comiculatum). Au fost
descrise de Santorini 1
- cartilajele czzneiforme (Cadilago cuneiformis) sunt situate tot în
grosimea plicilor ariepiglotice, mai sus și lateral, proieminând și ele sub forma
câte unui tubercul cuneiform (Tuberculum cuneiforme). Au fost descrise de
Wrisberg și Morgagni ’.
- cartilajele triticee (Cadilago triticea) sunt două mici sfere
cartilaginoase, situate deasupra coarnelor mari ale cartilajului tiroid, în grosimea
ligamentului tirohioidian lateral.
(lat. triticeus-a-um = de gráu)
' SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.
2
WRISBERG Heinrich Auguste (1739-1808) anatomist 5i ginecolog german.
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist 5i anatomopatolog italian.
Articula[iile gi ligamentele laringelui:
Articulafiile laringelui (Adiculationes laryngis) sunt articulații perechi,
care se realizează Tntre cartilajul cricoid, pe de o parte și cartilajul tiroid și între
cartilajul cricoid și cartilajele aritenoidiene.
Ligamentele laringelui fac legătura între cartilajele laringelui, unesc
Iaringe- Ie cu osul hioid și cu traheea, participă la formarea cavității laringelui și a
corzilor vocale:
Articula[ia cricotiroidiană (Articulatio cricothyroidea) se formează între
cornul inferior al cartilajului tiroid și fața articulară tiroidiană de pe lama cartilajului
cricoid. Cele două articulații funcționează sincron, având o mobilitate destul de
re- dusă și o capsulă articulară (Capsula adicularis cricothyroidea) strânsă. Deși
situate la distanță de capsula articulară, mai găsim o serie de ligamente, care
au un important rol biomecanic:
- ligamentul cricotraheal (Lig. cricotracheale) unește arcul cricoidului cu
primul arc cartilaginos traheal și are rolul de a limita mişcarea de apropiere a
celor două cartilaje.
- ligamentul cr/cofiroidian median (Lig. cricothyroideum medianum) u-
nește arcul cricoidului de marginea inferioară a cartilajului tiroid, limitând
îndepăr- tarea celor două cartilaje.
- ligametul ceratocricoidian (Lig. ceratocricoideum) mai slab reprezentat,
unește cornul mare al osului hioid cu cartilajul cricoid, având un rol redus.
(gr. keratos = corn) .Termenul cerato se referá la comul mare al osului hioid.
Axul de mişcare este transversal și trece prin mijlocul fețelor articulare
tiroidiene, permițând mişcări de basculare a cartilajului tiroid față de cartilajul
cricoid, care este relativ fix. Deși capetele articulare ar aminti de o articulație
elipsoidă, funcțional această articulație e mai aproape de o trohoidă.
(gr. trokhos = roată, eidos = aspect)
Articula[ia crîcoarîfenoid/ană (Adiculatio cricoarytenoidea) se realizează
între fețele articulare cricoidiene, situate în partea superioară a lamei cartilajului
cricoid și fețele articulare de pe baza cartilajelor aritenoidiene. Capsula articulară
(Capsula adicularis cricoarytenoidea) este strânsă și întărită posterior de
ligamen-
tul cricoaritenoidian (Lig. cricoarytenoideum). Un alt ligament, mult mai impor-
tant, care participă la întărirea acestei articulații este /igamenfo/ cricofaringian
(Lig. cricopharyngeum), care porneşte de pe lama cricoidului și sare ca o punte
până la vârful cartilajului aritenoid și la cartilajul corniculat, unindu-le cu peretele
faringelui. La nivelul acestei articulații găsim uneori, câte două cartilaje sesamo-
ide (Cartilago sesamoidea). Fețele articulare sunt plane și permit două tipuri de
mişcări: alunecare lateromedială și rotație internă-externă.
(gr. sesamon = susan, eidos= aspect)
Membrana tirohioidianâ (Membrana thyrohyoidea) este o structură fi-
broasă, care unește întreaga margine superioară a cartilajului tiroid, inclusiv mar-
ginea superioară a coarnelor mari, cu marginea inferioară a osului hioid, inclusiv
coarnele mari ale acestuia. Anterior, în linia mediană, membrana tirohioidiană
pre- zintă o condensare fibroasă numită ligamentul tirohioidian median (Lig.
thyrohyoideum medianum). Posterolateral, bilateral, găsim o altă condensare
fibroasă numită ligamentul tirohioidian lateral (Lig thyrohyoideum laterale). Cele
două ligamente tirohioidiene laterale unesc extremitățile coarnelor mari hioidiene
și tiroidiene și cuprind în grosimea lor cartilajele triticee.
Această membrană mai prezintă între cele două ligamente (median și
lateral) și un orificiu pentru ramura internă a nervului faringian superior.
Ligamentul f/roepig/ofic (Lig thyroepiglotticum) și ligamentul hioepiglo-
tic (Lig. hyoepiglotticum) unesc epiglota de unghiul intern al cartilajul tiroid și res-
pectiv de corpul osului hioid, contribuind la menținerea deschisă a glotei.
Membrana fibroelastică a laringelui (Membrana fibroelastica laryngis)
este o structură profundă, care serveşte ca suport pentru mucoasa cavității larin-
gelui. Partea superioară a acesteia numită membrana cvadrangulară (Membra-
na quadrangularis) se află la nivelul vestibulului faringian și participă la formarea
ligamentului vestibular (Lig. vestibulare) prin marginea ei inferioară. Porțiunea
inferioară a membranei fibroelastice o găsim la nivelul etajului infraglotic sub nu-
mele de conul elastic (Conus elasticus). Marginea superioară a conului elastic
formează ligamentul vocal (Lig. Vocale). Conul elastic dublează în profunzime
ligamentul cricotiroidian median.
Muşchii laringelui (Musculi laringis) sunt mușchi netezi, așezați mai ales
posterior, care în contracție pun în tensiune ligamentele vocale și epiglota.
Muşchii laringelui, cu excepția mușchiului cricotiroidian sunt inervați de nervul
faringian recorent (N. laryngeus recurrens), ramură a nervului vag (N. vagus [X]).
Muşchii laringelui sunt reprezentați de:
- mugchiul cricotiroidian (M. cricothyroideus) este singurul mușchi farin-
gian situat anterolateral. Este format din două părți: partea dreaptă (Pars recta)
situată mai superficial și medial și partea oblică (Pars obliqua) situată mai pro-
fund și lateral. Originea ambelor părți este pe partea externă a arcului cartilajului
cricoid, iar inser(ia pe marginea inferioară a cartilajului tiroid și pe cornul inferior
al acestuia. Inervația este asigurată de ramura externă (R. externus) a nervului
faringian superior (N. laryngeus superior). Acționează ca un tensor al corzilor
vocale (adductor).
- mugchiul cricoaritenoidian posterior (M. cricoarytenoideus posterior)
este situat posterior așa cum îi spune și numele, având orbmi ea pe fața
posterioa- ră a lamei cartilajului cricoid și inse țț[_a pe apofiza musculară a
cartilajului aritenoid. Are o acțiune de deschidere a glotei (abductor, singurul
abductor).
- mu]chiul cricoaritenoidian lateral (M. cricoarytenoideus lateralis) are
originea pe partea superioară a părții laterale a cartilajului cricoid și insertia pe a-
pofiza musculară a cartilajului aritenoid. Acționează ca un tensor al corzilor
vocale (adductor).
- mugchiul vocal (/ '. vocalis) se găseşte în grosimea plicii vocale, unind
fața internă a cartilajului tiroid cu apofiza vocală și fața anterolaterală a
cartilajului aritenoid. Este un tensor al corzilor vocale (adductor). Are rol în
reglarea timbrului vocal.
- mugchiul tiroaritenoidian (M. thyroarytenoideus) își are originea în un-
ghiul intern al cartilajului tiroid și insei pe apofiza musculară și pe fața anterola-
terală a cartilajului aritenoid. Este un mușchi situat în interiorul laringelui.
- R• rtea tiroepiglotică (Pars thyroepiglottica) este partea supe-
rioară a mușchiului tiroaritenoidian, care se îndreaptă spre plica ariepi-
glotică.
- mușchiul aritenoidian oblic (M. arytenoideus obliquus) este situat
posterior, având oriqinea pe apofiza musculară a cartilajului aritenoid și inserția
pe vârful cartilajului aritenoid opus. Apropie între ele cartilajele aritenoide, fiind
deci un adductor.
- partea ariepiglotică (Pars aryepiglottica) reprezintă o prelungire
a mușchiului aritenoidian oblic, superior de vârful cartilajului aritenoid,
spre epiglotă, în grosimea plicii ariepiglotice. Prin contracție coboară
epiglota, având o acțiune antagonică părții tiroepiglotice a mușchiului
tiroaritenoidian.
- mugchiul aritenoidian transvers (M. arytenoideus transversus) este situ-
at posterior, mai profund decât mușchiul aritenoidian oblic, unind fețele posterioa-
re ale cartilajelor aritenoidiene. Are aceeaşi acțiune cu mușchiul aritenoidian
oblic.
- mușchiul ceratocricoid (M. ceratocricoideus) este inconstant și rar în-
tâlnit. Unește cornul mare al osului hioid cu cartilajul cricoid.
Corpul ad•”Ros faringian (Corpus adiposum preepiglotticum) este un țesut

grăsos compact, care ocupă spațiul situat între membrana tirohioidiană și fața
an- terioară a cartilajului epiglotic. Acest spațiu este mărginit superior de
ligamentul hioepiglotic, iar inferior de cartilajul tiroid și ligamentul tiroepiglotic.
Cavitatea laringelui (Cavitas laryngis) este căptușită de o mucoasă (Tu-

nica mucosa), care prezintă numeroase glande laringiene (Glandulae laryngea-
les). Mucoasa este aderentă la membrana fibroelastică a laringelui. Cavitatea la-
ringelui prezintă o deschidere superioară și trei compartimente suprapuse.
Deschiderea laringe/z›i (Aditus larynges) este situată posterior, comuni-
când larg cu faringele. Deschiderea este limitată anterior de epig/otă (Epiglottis),
de \a care pornesc posteroinferior plicile ariepiglotice (Plica aryepiglottica). Aces-
tea unesc marginile epiglotei cu vârful cartilajelor aritenoidiene. La nivelul
acestor plici, proemină sub forma unor tuberculi, cartilajele corniculate și
cuneiforme. Aces- te proeminențe se numesc tuberculul corniculat (Tuberculum
corniculatum), situat imediat deasupra cartilajului aritenoid și tuberculul
cuneiform (Tuberculum
cuneiforme), situat mai sus și lateral. Posterior, în linia mediană, mucoasa
Iaringi- ană formează între cele două cartilaje aritenoide o incizură
interaritenoidiană (lncisura interarytenoidea).
Vestibulul faringian (Vestibulum larynges) reprezintă etajul superior al la-
ringelui și prezintă lateroinferior plica vestibulară (Plica vestibularis), o cută a
mucoasei laringiene care acoperă ligamentul vestibular. Plica vestibulară este a-
șezată pe peretele lateral al laringelui, delimitând cu plica opusă o fantă antero-
posterioară numită deschiderea vestibulară (Rima vestibuli). Totodată, plica ves-
tibulară mărginește superior intrarea în ventriculul faringian (Ventriculus laryn-
1
gis) al lui Morgagni , o evaginare laterală a mucoasei laringiene, care se prelun-
gește superior cu săcule[uI faringian (Sacculus laryngis).
G/ota (Glottis) este un compartiment îngust al laringelui, de formă triun-
ghiulară, cu baza situată posterior, care cuprinde spațiul dintre plicile v'oca/e (Pli-
ca vocalis) și dintre apofizele vocale ale cartilajelor aritenoidiene.
(gr. glotta = limbă)
Deschiderea glotei (Rima glottidis/Rima vocalis) se compune dinspre an-
terior spre posterior din următoarele:
- partea intermembranoasă (Pars intermembranacea) situată anterolate-
ral, între ligamentele vocale,
- partea intercartilaginoasă (Pars intercadilaginea) situată posterolateral,
între fețele mediale ale cartilajelor aritenoidiene,
- plica interaritenoidiană (Plica interarytenoidea) este o plică trasversală
a mucoasei laringiene, situată posterior de cartilajele aritenoidiene.
Deși mic, acest compartiment joacă rolul principal în fiziologia și
fiziopato- logia laringelui.
Din punct de vedere patologic edemațierea plicilor vocale, așa numitul edem qlotic este o
urgență majoră, cu risc vital. Edemul glotic obstruează laringele și întrerupe circulația aerului spre
plămâni. Spațiul virtual dintre ligamentele vocale și mucoasa care le acoperă se numeşte spațiul
Reinke ’. Acest spațiu are rol în vibrațiile corzilor vocale. Edemațierea acestui spațiu se numeşte
l
MORGAGNI Giovanni Batistta (1682-1771) anatomist 5i anatomopatolog
italian. ' REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german
23
edem ReinAe. Pentru dezobstruarea căilor aeriene se practică niște intervenții chirurgicale de mare
urgentă, care în func\ie de nivelul la care se efectuează au denumiri diferite.
La nivelul laringelui se practică laringotomia, care presupune secționarea cartilajului tiroid.
Alte abordări la nivelul laringelui sunt coniotomia și cricotomia. Coniotomia se face orizontal, la
nivelul conului elastic, la aproximativ 1 cm sub ligamentele vocale. Cricotomia se face
longitudinal, inte- resând arcul cartilajului cricoid și ligamentul cricotraheal.
Cea mai cunoscută intervenție în caz de obstruare a căilor aeriene se face la nivelul
traheei și se numeşte traheotomie. Aceasta se practică printr-o incizie verticală, la nivelul
fosei jugulare, deasupra manubriului sternal. Vom reveni la trahee.
Există și abordări chirurgicale înalte, deasupra glotei care se fac pentru alte motive.
O astfel de interven\ie este faringotomia subhioidiană, care presupune secționarea membranei
tirohioidiene, străbaterea corpului grăsos faringian, secționarea ligamentului hioepiglotic,
ajungându-se între rădăcina limbii și epiglotă și apoi în faringe.
La nivelul glotei se produc sunete nearticulate, care sunt modificate la ni-
velul laringelui și a cavității orale, rezultând vocea articulată.
Cavitatea /nfrag/otică (Cavitas infraglottica) este segmentul inferior al la-
ringelui, prin care acesta se continuă cu traheea. Începe imediat sub plicile
vocale și nu are elemente anatomice descriptibile.
Vasculariza[ia gî inerva[ia laringelui.

Artera laringiană superioară (A. laryngea superior) se desprinde din pri-
ma ramură a arterei carotide externe și anume artera firoidiană superioară (A.
thyroidea superior) și pătrunde în laringe printr-un orificiu situat în membrana
tiro- hioidiană, împreună cu venele omonime și ramura internă a nervului
faringian superior. Tot din artera tiroidiană superioară se desprinde și ramura
cricotiroidiană (R. cricothyroideus) a laringelui.
A doua sursă arterială provine din trunchiul tirocervical (Truncus thyro-
cervicalis), care este ramură a arterei subclavia. Din trunchiul tirocervical se des-
prinde artera tiroidiană inferioară (A. thyroidea inferior), a cărei primă ramură
este artera laringiană inferioară (A. laryngea inferior).
Vena laringiană superioară (V. laryngea superior) se varsă direct în vena
jugulară internă (V. jugularis interna) sau prin intermediul ›rene/ tiroidiene supe-
rioare (V. thyroidea superior), iar vena laringiană inferioară (V. laryngea inferior)
în vena brahiocefalică (V. brachiocephalica) direct sau prin intermediul venei ti-
roidiene inferîoare (V. thyroidea inferior). Sângele venos al laringelui ajunge
astfel în vena cavă superioară.
Limfaticele larinqelui se adună în noduri/e prelaringiene (Nodi
prelaryn- gei), grup care aparține nodtzz//or infrahioidiene (Nodi infrahyoidei)
din grupul nodurilor profunde (Nodi profundi) ale nodurilor cervicale
anterioare (Nodi cervicales anteriores/Nodi colli anteriores). Din grupul profund
cervical anterior mai fac parte și nodurile tiroidiene (Nodi thyroidei) implicate și
ele în circulația limfatică a laringelui.
La nivelul mucoasei laringiene avem noduli limfatici agrega[i (Noduli
lymphatici aggregati) și nodtz/i limfatici solitari (Nodulus lymphaticus solitarius).
Inervat a parasimpatică a laringelui este asigurată de nervii faringian su-
perior (N. laryngeus superior), ramura internă (R. internus) și de nervul
faringian recurent (N. laryngeus recurrens). Amintim că ramura internă a
nervului faringian superior realizează o conexiune cu nervul faringian
recurent numită ansa lui Ga- len 1
(R. communicans com nervo laryngeo
recurrente).
Inervatia simpatică provine din anqlionul cervical superior prin ramuri
Ia- ringofaringiene (Rr. laryngopharyngei).
25
GALINOS (Galenus) Klaudios (Claudius) (129-201) celebru medic roman de origine
greacă.
24
TRAHEEA
(Trachea)
Traheea (eng. trachea, fr. trachee, germ. Luftrohre, mag. Iâgcso) este un
organ tubular fibrocartilaginos, la care se adaugă o mică componentă musculară
și care continuă inferior laringele. Traheea străbate mai întâi gâtul prezentînd o
parte cererea/ă (Pars cervicalis/Pars colli) situată mai superficial și apoi străbate
toracele, mai precis mediastinul superior având deci și o Rarte toracică (Pars
thoracica). Traheea are o direcție cvasiverticală, totuși datorită curburii peretelui
toracic anterior, porțiunea ei toracică se află din ce în ce mai profund.
(gr. trakhys = rugos)
Are o lungime de circa 11-12 cm și un calibru 16-18 mm.
Traheea este alcătuită din 15-20 de cartilaje traheale (Cartilagines tra-
cheales) sub formă de arcuri, situate anterior, unite între ele prin ligamente ine-
tare (Lig. anulare). Posterior, traheea prezintă un perete membranos (Paries
membranaceus), căptușit de mugchiul traheal (M. trachealis), care corespunde
porțiunii lipsă a arcurilor cartilaginoase. Mușchiul traheal este format din fibre ori-
zontale sau transverse, care se inseră pe arcurile cartilaginoase, modificând prin
contracție diametrul traheei. În interior găsim mucoasa traheală (Tunica mucosa)
și la nivelul ei numeroase glande traheale (Glandulae tracheales). Glandele se
găsesc mai ales la nivelul peretelui membranos. Arcurile traheale sunt formate
din cartilaj hialin și au o formă variabilă. Primul cartilaj, care este de regulă și cel
mai mare, poate fuziona cu cartilajul cricoid.
Mucoasa traheală este de tip respirator (Tunica mucosa respiratoria),
este subțire și aderentă și este formată din epiteliu pseudostratificat cilindric
ciliat (Epithelium pseudostratificatum columnare ciliatum).
Inferior, traheea se bifurcă în cele două bronhii principale. Bifurca[ia tra-
heei (Bifurcatio tracheae) prezintă în interior o creastă numită carena traheală
(Carina tracheae), care separă cele două bronhii principale. Bifurcația traheei
este de tip monopodic, adică inegală rezultând o parte principală, care continuă
axul traheei (bronhia dreaptă) și una secundară (bronhia stângă).
Carena sau gintenele traheal este un element important în examenul bronhoscopic.
Vasculariza[ia gi inervaț/a traheei.
Traheea este vascularizată de ramuri traheale (Rr tracheales) din artera
tiroidiană inferioară și inconstant de ramuri traheale din artera toracică internă.
Venele traheale (Vv. tracheales) se varsă în vena brahiocefalică stângă.
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile limfatice Rretraheale (Nodi pre-
tracheales) și paratraheale (Nodi paratracheales) ale gruR•!• i profund de no-
duri cervicale anterioare precum și de nodor//e limfatice paratraheale (Nodi
paratracheales) gi traheobronhiale (Nodi tracheobronchioales) ale grupului de
noduri limfatice toracale (Nodi lymphoidei thoracis). Nodurile limfatice traheo-
bronhiale se grupează în noduri traheobronhiale superioare (Nodi tracheobron-
chiales superiores) și inferioare (Nodi tracheobronchiales inferiores).
Ramurile nervoase traheale (Rr. tracheales) provin din nervul faringian
recurent.
BRONHIILE
(Bronchi)
Bronhia (eng. bronchus, fr. bronche, germ. Bronchie, mag. horgok) sau
bronhia reprezintă segmentul terminal al căilor respiratorii. Bronhiile principale
dreaptă și stângă se desprind din trahee la nivelul mediastinului și pătrund în
plă- mâni, unde se ramifică bogat formând arborele brongic (Arbor bronchialis).
Bron- hiile principale se ramifică în bronhii lobare gi segmentare (Bronchi
lobares et segmentales). Deși există unele deosebiri între ramificațiile din stânga
și din dreapta, schema generală este asemănătoare în ambele părți.
Structural bronhia este formată la interior din aceeaşi mucoasă respirato-
rie prezentă și la nivelul traheei, dintr-o submucoasă (Tela submucosa), care
con- ține glande bronhiale (Glandulae bronchiales) și noduli limfatici bronhiali
(No- duli lymphatici bronchiales) și dintr-o tunică fibromusculocartilaginoasâ
(Tunica fibromusculocartilaginea), care cuprinde cartilajele bronhiale
(Cadilagines bronchiales), mușchiul bronhial (M. bronchialis) și ligamentele
inelare (Ligg. anula- ria). Superficial prezintă o tunică adventicială (Tunica
adventitia). Cartilajele bron-
26
hiale sunt complete la nivelul bronhiilor principale și apoi din ce în ce mai discon-
tinue, până la dispariție.
Bronhia principală dreaptă (Bronchus principalis dexter) este scurtă (cir-
ca 2,5 cm), are un calibru mai mare (14-16 mm) și o direcție mai verticală (face
0
un unghi de 25 cu verticala). Conține câteva cartilaje inelare complete. Este
încăle- cată de crosa venei azygos, care o împarte în două segmente:
- segmentul mediastinal, medial, care cuprinde porțiunea din bronhie de
la bifurcația traheei și până la crosa venei azygos,
- segmentul pleuropulmonar, care cupride porțiunea laterală, de la crosa
venei azygos și până la nivelul hilului, mai precis până la desprinderea bronhiilor
lobare.
Bronhia principală dreaptă se împarte în următoarele trei bronhii lobare,
care la rândul lor se împart în următoarele bronhii segmentare:
- bronhia lobară superioară dreaptă (Bronchus lobaris superior dextra).’
- bronhia segmentară apicală (Bronchus segmentalis apicalis[B I]),
- bronhia segmenfară posterioară (Bronchus segmentalisposterior[B II]),
- bronhia segmentară anferîoră (Bronchus segmentalis anterior[B III]).
- bronhia lobară medîe (Bronchus lobaris medius):
- bronhia segmentară laterală (Bronchus segmentalis lateralis[B IV]),
- bronhia segmentară medială (Bronchus segmentalis medialis [B V]).
- bronhia lobară inferioară dreaptă (Bronchus lobaris inferior dextra):
- lsronhia segmentară superioară (Bronchus segmentalis superior[B VI]),
- bronhia segmentară bazată medială/bronhia cardiacă (Bron-
chus segmentalis basalis medialis/Bronchus cardiacus [B VII])
- bronhia segmenfară bazată anterioară (Bronchus segmentalis
basalis anterior[B VIII]),
- bronhia segmentară bazată laterală (Bronchus segmentalis ba-
salis lateralis [B IX]),
- bronhia segmentară bazată posterioară (Bronchus segmentalis
basalis posterior[B X]).
Bronhia R•incipală stân@ă (Bronchus principalis sinister) este mai lungă
(circa 5 cm), are un calibru mai mic (10-11 mm) și o directie mai oblică (face un
unghi de 45’ cu verticala). Conține un număr dublu de cartilaje inelare, față de
bronhia principală dreaptă. Este încălecată de crosa aortei, care o împarte în do-
uă segmente:
- segmentul mediastinal, medial, care cuprinde porțiunea medială a bron-
hiei, de la bifurcația traheei și până la crosa aortei,
- segmentul pleuropulmonar, care cupride porțiunea laterală, de la crosa
aortei și până la nivelul hilului, mai precis până la desprinderea bronhiilor lobare.
Bronhia principală stângă se împarte în două bronhii lobare, care la rândul
lor se impart în următoarele bronhii segmentare:
- bronhia lobară superioară stângă (Bronchus lobaris superior sinister)
- bronhia segmentară apicoposterioară (Bronchus segmentalis
apicoposterior[B I+II]),
- bronhia segmentară anterioară (Bronchus segmentalis anterior
[B
III]),
- bronhia lingulară superioară (Bronchus lingularis superior [B
lv])
- bronhia lingulară inferioară (Bronchus lingularis inferior[B V]).
- bronhia lobară inferioară stângă (Bronchus lobaris inferior sinister):
- bronhia segmentară superioară (Bronchus segmentalis superior
[B VI]),
- bronhia segmenfară bazală medială/bronhia cardiacă (Bron-
chus segmentalis basalis medialis/Bronchus cardiacus [B VII]),
- bronhia segmentară bazată anterioară (Bronchus segmentalis
basalis anterior[B VIII]),
- bronhia segmentară bazată laterală (Bronchus segmentalis ba-
salis lateralis [B IX]),
- bronhia segmentară bazalâ posterioară (Bronchus segmentalis
basalis posterior[B X]).
Bronhiile segmentare se continuă cu bronhiile intrasegmentare
(Bronchus intrasegmentalls). Deși conform Terminologiei anatomice descrierea
în continuare a arborelui bronșic este apanajul histologiei, continuăm pe scurt
descrierea până
\a alveola pulmonară.
Bronhiola (Bronchiolus) este segmentul bronhial care nu mai prezintă car-
tilaj în structura peretelui său. Structural prezintă o mucoasă respiratorie formată
dintr-un epiteliu pseudostratificat ciliat și apoi unul ciliat simplu, o tunică
musculară și o adventice. Bronhiola se continuă cu bronhiola terminală
(Bronchiolus terminalis).
Lobulul pulmonar secundar (Lobulus pulmonis secundarius) este alcătu-
it dintr-o bronhiolă terminată și toate ramificațiile ei arborescente ce formează ar-
borele alveolar sau acin/i pulmonari (Arbor alveolaris/Acinus pulmonaris).
Acinii pulmonari se găsesc la periferia plămânului și sunt formați din
lobuli pulmonari primari.
Lobulul pulmonar primar (Lobulus pulmonis primarius) este centrat de
bronhiola respiratorie (Bronchiolus respiratorius). Aceasta prezintă în interior un
epiteliu simplu cuboid ciliat (Epithelium simplex cuboideum ciliatum), care con-
ține exocrinocite 6ronf›io/are (Exocrinocytus bronchiolaris), urmat de stratul fibre-
lor e/asfice long/ft‹d/na/e (Fibra elastica longitudinalis) și la exterior mugchiul
spiral (M. spiralis). Bronhiola respiratorie se continuă cu ductul sau canalul alve-
olar (Ductus alveolaris), care se deschide într-o cavitate a/veo/ară (Atrium alveo-
tare), ce se continuă cu săcuIe]ii alveolari (Sacculus alveolaris) formată din
alveo- Ie pulmonare.
Alveola pulmonari (Alveolus pulmonis) este formată dintr-un epiteliu
alveolar (Epithelium alveolare) format la rândul lui din două tipuri de celule:
- pneumocite tip I (Pneumocytus typus I),
- pneumocite !•“R !! (Pneumocytus typus II) care produc surfactant (Sur-
factantum). Surfactantul formează o peliculă monomoleculară pe suprafața
internă a sacului terminal, care scade tensiunea superficială la interfața dintre
aer și alve-
olă. Producția de surfactant crește în ultimele luni de sarcină și mai ales în
ultimele două luni și facilitează expansiunea sacilor terminati.
(Surfactant = Surface ctive aget = agent activ de suprafa\ä)
Alveolele sunt separate de septuri interalveolare (Septum interalveolare),
care prezintă pori (Porus septalis). La nivelul alveolei pulmonare mai găsim ma-
crofage (Macrophagocytus alveolaris et Macrophagocytus pulvereus), cu rol im-
portant în cadrul sistemului imun nespecific (înăscut).
PLEURA
(Pleura)
Pleura (eng. pleura, fr. plâvre, germ. Pleura, mag. mellhărtya) este o se-
roasă dublă, formată dintr-un strat extern, cu rol de protecție, numit pleură
parieta- Iă și un strat intern numit pleură viscerală sau pulmonară, care aderă la
suprafața plămânilor. Cele două straturi sunt unul în continuarea celuilalt,
trecerea de la unul la celălalt se face la nivelul hilului pulmonar. Există două
pleure, câte una pentru fiecare plămân și care nu diferă esențial una de cealaltă.
Pleura formează o cavitate care conține plămânii.
Partea superioară, boltită, a pleurei, care depășește superior cavitatea
to- racică, poartă denumirea de cupolă pleurală (Cupula pleurae), dom pleural
sau pleură cervicală.
Din punct de vedere structural, atât pleura viscerală cât cea parietală,
sunt formate dintr-o tunică seroasă (Tunica serosa), sub care se află un înveliș
subseros (Tela subserosa).
Pleura parietală (Pleura parietalis) vine în contact cu peretele intern al
ca- vității toracice, care este tapetat de fascia endotorac/că (Fascia
endothoracica/ Fascia parietalis thoracis). Porțiunea fasciei endotoracice care
acoperă diafragma și vine în contact cu pleura se numeşte fascia
frenicopleurală (Facia phrenico- pleuralis).
Fascia endotoracică mai este cunoscută ca fascia lui Luschka 1,
Membrana suprapleurală (Membrana suprapleuralis) sau aponevroza
(fascia) lui Siăson ' este o porțiune îngropată a fasciei endotoracice care
acoperă cupola pleurală. Ea este atașată de marginea internă a coastei I și
de apofiza transversă a vertebrei C7. Contribuie la suspendarea cupolei
pleurale.
Pleura parietală a fiecărui plămân are trei părți:
- partea costală (Pars costalis) corespunde feței costale a plămânului și
este partea cea mai groasă a pleurei. Vine în contact cu fascia endotoracică.
- padea diafragmatică (Pars diaphragmatica) corespunde feței
diafragmatice a plămânului, este foarte subțire, chiar aderentă la fascia
frenicopleurală, venind în contact cu aceasta.
- partea mediastinalâ (Pars mediastinalis) corespunde feței mediastinale
a plămânului și vine în contact cu mediastinul. Este de grosime intermediară.
Pleura viscerală sau pulmonari (Pleura visceralis/pulmonalis) este Iu-
cioasă, transparentă și vine în contact intim cu suprafața plămânului, de care
ade- ră. Acoperă toate fețele pulmonare, inclusiv fețele interlobare (pătrunde
și în interiorul scizurilor), cu excepția zonei hilului, unde se produce reflexia
pleurei visce- rate în pleură parietală.
' von LUSCHXA Hubert (1820-1875) anatomist

german. ' SIBSON Francis (1814-1876)anatomist
englez.
Cavitatea pleurală (Cavitas pleuralis) este o cavitate pereche, virtuală,
cuprinsă între cele două pleure, care conține o lamă extrem de fină de lichid,
care ușurează mişcările plămânului. Această cavitate este dispusă în jurul
plămânului dar datorită faptului că pleura viscerală face corp comun cu plămânul,
putem spu- ănlea că u se află în cavitatea pleurala. Între cele două
cavități pleurale, dreaptă și stângă, se află mediastinul. În porțiunea inferioară a
cavității pleurale se formează recesurile p/eora/e (Recessus pleurales) sau
sinusurile pleurale, care sunt zone declive în care se pot acumula secreții
patologice. Aceste recesuri sunt în număr de patru pentru fiecare cavitate
pleurală:
- recesul costod/a/ragmatic (Recessus costodiaphragmaticus) se reali-
zează între pleura costală și cea diafragmatică, are formă de potcoavă și este
cel mai adânc. Adâncimea acestui reces crește ușor dinspre posterior spre
lateral și scade accentuat spre anterior. Este cel mai mare reces pleural.
- recesul cosfomediasf/nai (Recessus costomediastinalis) se realizează
anterior între pleura costală și cea mediastinală. Datorită conformației pleuropul-
monare, acest reces este mai bine reprezentat în partea stângă.
- receso/ frenicomedîastinal (Recessus phrenicomediastinalis) se for-
mează între pleura diafragmatică și cea mediastinală. Este un reces de mici
dimen-
- recesul vertebromediastinal (Recessus vedebromediastinalis) se for-

mează posterior, între pleura costală și cea mediastinală sau între partea verte-
brală a feței costale a plămânului și mediastin. Este un reces important la nivelul
căruia se pot acumula mari cantități de secreții patologice.
Pleura viscerală are vascularizație comună cu plămânul. Pleura viscerală
nu are terminații nervoase, deci nu doare.
Pleura parietală nu are vase și nervi proprii, dar este bine vascularizată și
inervată. Pleura parietală este o zonă puternic reflexogenă, care poate reacționa
la stimuli dureroși, inclusiv printr-un stop cardiac.
PLĂMÂNII
(Pulmones)
Plămânul (eng. lung, fr. poumon, germ. Lunge, mag. tudo) este un organ
pereche situat în cavitatea pleurală, cu rol esențial în respirație. Plămânul este
un organ parenchimatos de forma unei piramide triunghiulare. Dimensiunile
plămânu- lui sunt de circa 25 cm. înălțime, de 15 cm. anteroposterior și de 10
cm. Transver- sal. Diametrul transversal în stânga este mai mic cu circa 3 cm.
Greutatea la băr- bat a plămânului drept este de circa 700 g, iar a celui stâng de
circa 600 g. Di- mensiunile și greutatea plămânilor variază în funcție de sex, talie
și vârsta indivi- dului. Plămânul este de consistență moale și are o mare
elasticitate, care îi permite să ocupe întreaga cavitate pleurală. În cazul în care
cavitatea pleurală este deschisă, plămânul se retractă puternic spre hil
(colabează), reducându-și volumul la circa o treime. Culoarea plămânilor
normali este roz-pat la nou născut și alb-cenușiu cu pete negricioase la adult.
Capacitatea pulmonară este reprezentată de volumul total de aer pe care îl pot con\ine
ambii plămâni. Ea este de circa 4500-5000 ml.
Capacitatea vitală este volumul de aer expirat fortat după o inspirație fogată.
Capacitatea vitală este de circa 3500 ml. Capacitatea puimonară este egală cu capacitatea vitală
plus aerul rezidual.
Aerul rezidual este volumul de aer care mai rămâne în plămâni după o expirație for{ată.
Aerul respirator reprezintă volumul de aer (circa 500 ml) introdus în plămâni printr-o
inspira- ție obişnuită.
Aerul complementar reprezintă volumul care mai poate fi introdus în plămâni printr-o inspi-
ra\ie forțată după o inspira\ie obişnuită. Acesta poate fi de circa 1500 ml.
Aerul de rezervă reprezintă volumul de aer care mai poate fi expirat printr-o expirație lopată
după o expirație obişnuită. Și acesta este în jur de 1500 ml.
Configurafie externă. Cei doi plămâni prezintă multe elemente comune,

dar și unele diferențe care vor fi prezentate în continuare.
Fiecare plămân prezintă o bază R• lmonară (Baiss pulmonis) situată
infe-
rior, un vârf pulmonar (Apex pulmonis) situat superior, trei fețe principale și
două margini:
- fata costală (Facies costalis) este cea mai mare și așa cum îi spune
numele vine în raport cu coastele. Porțiunea situată paravertebral a acestei
fețe este nominalizată separat ca și parte vertebrală (Pars vedebralis).
- fafa mediastinală (Facies mediastinalis) priveşte medial, spre mediastin,
fiind scobită datorită prezenței inimii, mai accentuat la nivelul plămânului stâng,
dar și în dreapta. Această scobitură poartă numele de impresia cardiaca
(Impressio cardiaca). La nivelul acestei fețe se găseşte hilul pulmonar(Hilum
pulmonis).
- fata diafragmatică (Facies diaphragmatica) vine în raport cu diafragma
și corespunde bazei plămânului.
În afara celor trei fețe principale, fiecare plămân prezintă mai multe fețe
interlobare (Facies interlobaris), corespunzător scizurilor pulmonare.
- marginea anterioară (Margo anterior) este ascuțită și este situată
între fața costală și cea mediastinală. La plămânul stâng această margine este
scobită de incizura cardiacă a plămânului stâng (lncisura cardiaca pulmonis
sinistri).
- marginea inferioară (Margo inferior) este de asemenea ascuțită și
este situată între fața costală și cea diafragmatică, având o formă semicirculară.
Partea vertebrală a feței costale situată între aceasta și fața mediastinală
poate fi considerată o margine posterioară rotunjită.
Hilit! R+›monar (Hilum pulmonis) este locul prin care pătrund sau ies din
plămâni bronhiile principale, arterele și venele pulmonare și arterele și venele
bronhiale. Acest mănunchi vasculobronhial constituie rădăcina plâmânuluî
(Radix
pulmonis). La nivelul hilului pleura viscerală se răsfrânge în pleura parietală. În
partea inferioară, cele două foițe pleurale răsfrânte se unesc formând ligamentul
pulmonar (Lig. pulmonale) al lui Teutleben ’. Acesta se întinde de la marginea
inferioară a hilului până aproape de marginea inferioară a plămânului. La nivelul
hilului se găsesc și nodurile limfatice bronhopulmonare. Artelele și venele bronhi-
ale sunt situate înapoia bronhiilor principale.
Există unele deosebiri între topografia hilului plămânul drept și a celui stâng.
von TEUTLEBEN Friedrich:Ernst:Karl (1842-?) anatomist german.

Topografia hilului pulmonar drept:
- bronhia principală dreaptă este situată cel mai sus și posterior,
- artera pulmonară dreaptă este situată anterior și mai jos decât bronhia,
- vena pulmonară dreaptă superioară este situată cel mai anterior și ceva
mai jos decât artera,
- vena pulmonară dreaptă inferioară este situată cel mai jos, inferior de
arteră.
Ordinea în hilul drept de sus în jos este B, A, Vi, iar anteroposterior Vs, A,
B. Topografia hilului pulmonar stang:
- artera pulmonari stângă este situată cel mai sus și mai anterior decât
bronhia,
- bronhia principală stângă este situată ceva mai jos și posterior,
- vena pulmonară stângă superioară este situată cel mai anterior și ceva
mai jos decât bronhia,
- vena pulmonară stângă inferioară este situată cel mai jos, inferior de
bronhie.
Ordinea în hilul stâng de sus în jos este A, B, Vi, iar anteroposterior Vs, A,
B.
Plămânii sunt formati din lobi, iar lobi din segmente bronhopulmonare.
Plămânul drept este format din trei lobi, iar cel stâng din doi lobi. Lobii sunt
separați de șanțuri adânci, care ajung până la hil și care se numesc scizuri.
Scizura obîcă (Fissura obliqua) este prezentă la ambii plămâni. Ea por-
neşte posterior, din apropierea extremității superioare a hilului, ajunge în spatiul
al III-lea intercostal, paravertebral, după care are o direcție oblică în jos și înainte
ajungând la nivelul marginii inferioare a plămânului, corespunzător joncțiunii cos-
tocartilaginoase VI. Scizura oblică separă lobul inferior (Lobus inferior) de /obo/
soperîor (Lobus superior) în stânga, iar în dreapta, separă lobul inferior de
ceilalți lobi pulmonari drepți.
Scizura orizontală a plâmânului drept (Fissura horizontalis pulmonis
dextri) separă lobul superior de lo6ul mijlociu (Lobus medius pulmonis dextri).
Scizura orizontală porneşte de pe fața costală a plămânului, de la mijlocul
scizurii oblice, orizontal, aproximativ la nivelul a coastei a IV-a, ajunge pe fața
mediastina- lă a plămânului, unde are o direcție ușor ascendentă spre hil.
Lobii pulmonari sunt împărțiți în segmente, care au o mare individualitate
structurală. Deși structura lobară este diferită, structura segmentelor bronhopul-
monare este mult mai asemănătoare la cei doi plămâni. Deși există unele deose-
biri, ambii plămâni au câte 10 segmente.
Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonaria) le vom

prezenta unitar, cu deosebirile dintre plămânul drept și cel stâng.
Lobul superior drept are trei segmente:
- segmentul apical (Segmentum apicale [S I]),
- segmentul posterior (Segmentum posterius [S IIJ),
- segmentul anterior (Segmentum anterius [S III]).
Lobul superior stâng are cinci segmente:
- segmentul apicoposterior (Segmentum apicoposterius [S I+li])
Segmentul apicoposterior corespunde segmentelor apical și posterior din
partea dreaptă, dar nefiind la fel de bine individualizate se consideră un singur
segment, dar numerotat dublu.
- segmentul anterior (Segmentum anterius [S III]).
Plămânul stâng prezintă în porțiunea anteroinferioară a lobului superior o
formațiune numită lingula plămânului stâng (Lingula pulmonis sinistri), care cu-
prinde două segmente suprapuse:
- segmentul lingular superior (Segmentum lingulare superius [S IV]),
- segmentul lingular inferior (Segmentum lingulare inferius[S V]),
Lobul mijlociu are două segmente, juxtapuse, care corespund cu segmen-
tele lingulare de la plămânul stâng:
- segmentul lateral (Segmentum IateraIe[S IV]),
- segmenfo/ medial (Segmentum mediale [S V]).
Lobul inferior are câte cinci segmente în ambele părți:
- segmentul superior (Segmentum superius [S VIJ),
- segmentul bazat medial sau segmentul cardiac (Segmentum basale
mediale/ Segmentum cardiacum [S VII]),
Segmentul cardiac din partea stângă poate să i seasca.
- segmentul bazal anterior (Segmentum basale anterius [S V////),
- segmenfo/ bazat lateral (Segmentum basale laterale /S IX]),
- segmentul bazal posferfor(Segmentum basale posterius [S X).
Plămânii prezintă pe suprafața lor o serie de reliefuri date de compresia
organelor din jur. Astfel pe fața costală prezintă niște șanțuri oblice descendente
determinate de coaste. Pe fața mediastinală, în afară de impresia cardiacă (sin-
gura nominalizată) găsim retrohilar, în partea dreaptă șanțul venei cave
superioare, al venei azygos (mai evidentă fiind amprenta cârjei) și al
esofagului, iar în partea stângă găsim tot retrohilar șanțul cârjei aortei și al
aortei toracice și superior șanțul arterei subclaviculare stângi.
Lobul+! R+lmonar (Lobulus) se găseşte la periferia plămânului și este

unitatea morfofuncțională a plămânului.
Lobulul pulmonar secundar (Lobulus pulmonis secundarius) este situat
în jurul unei bronhiole ferm/na/e (Bronchiolus terminalis) și conține trei până la
cinci acinf po/monarî (Arbor alveolaris/Acinus pulmonaris). Lobulul secundar are
o formă piramidală, cu baza de circa 1 cm. și este situat la periferia plămânului.
Lobulul pulmonar primar (Lobulus pulmonaris primarius) sau acinul pul-
monar se formează în jurul unei 6ronf›io/e resRiratorii (Bronchiolus
respiratorius). Bronhiola respiratorie se continuă cu canalul alveolar (Ductus
alveolaris), care se deschide într-o cavitate alveolară (Atrium alveolare), ce se
continuă cu săcuIe[ii alveolari (Sacculus alveolaris), formați din a/veoie
pulmonare (Alveolus pulmo-
nis).
Există circa 250 alveole/mm'. Suprafata acestor alveole, care este suprafața respiratorie
este de ordinul a 100 m2
Vasculariza[ia gi inerva[ia plămânîlor.
Plămânul are o dublă vascularizație, funcțională și nutritivă.
Vascularizația functională este cea mai importantă. Prin aceasta
plămânul asigură oxigenarea sângelui care vine de la inimă prin arterele
pulmonare. Sânge- le oxigenat se întoarce la inimă prin venele pulmonare.
Din ventriculul drept al inimii pleacă trunchiul pulmonar (Truncus pulmo-
naris), care după un scurt traiect formează bifurca[ia trunchîului pulmonar (Bi-
furcatio trunci pulmonaris). Trunchiul pulmonar se bifurcă în artera pulmonară
dreaptă și artera pulmonară stângă.
Artera pulmonară dreaR* (Arteria pulmonaris dextra) trece pe sub crosa
aortei pătrunde în hilul pulmonar și se divide în următoarele ramuri:
- arterele lobare superioare (Aa. lobares superiores) sunt destinate lobu-
lui superior și emit la rândul lor în artere segmentare:
- artera segmentară apicală (A. segmentalis apicalis),
- artera segmentară anterioară (A. segmentalis anterior), care are
două ramuri: ascendentă (R. ascendens) și descendentă (R. descendens),
- artera segmentară posterioară (A. segmentalis posterior), care
are și ea două ramuri: ascendentă (R. ascendens) și descendentă (R.
descendens).
- artera lobară medie (A. lobaris media) destinată lobului mijlociu, care se
împarte și ea în două ramuri segmentare:
- artera segmentară medialâ (A. segmentalis medialis),
- artera segmenfară laterală (A. segmentalis lateralis).
- arterele lobare inferioare (Aa. lobares inferiores) destinate lobului infe-
rior și care se distribuie segmentelor din acest lob:
- artera segmentară superioară (A. segemntalis superior),
- partea bazată (Pars basalis) pentru segmentele bazale:
- a. segmetarâ bazată ard:erioară (A. segmentalis basalis an/e/îog,
- a. segmetară bazată laterală (A. segmentalis basalis lateralis),
- a. segmetară 6azală medială (A. segmentalis basalis
medialis),
- e segmelară lsazată paslertoara(A. segmentalis basalis posterior).
Artera R• lmonară stângă (Aderia pulmonaris sinistra) este conectată de
crosa aortei prin ligamentul sau canalul arterial (Lig.arteriosum/Ductus aderio-
1
sus) al lui Botallo , după care pătrunde în hilul pulmonar și se divide asemănător
arterei lobare din dreapta. În stânga sunt numai două artere lobare, lipsind artera
lobară mijlocie, care este suplinită de artera lingulară (A. ligularis), ramură a arte-
relor lobare superioare. Artera lingulară se divide în: artera ligulară superioară
(A. lingularis superior) și inferioară (A. lingularis inferior).
Venele segmentare se deosebesc de arterele segmentare prin faptul că

prezintă o parte intrasegmentară și una intersegmentară. Partea
interseqmentară participă la delimitarea chirurgicală a seqmentelor. Nu avem
vene corespunzătoa- re pentru toate arterele segmentare, mai ales la lobul
inferior.
Vena pulmonară dreaptă •• Rerioarâ (V. pulmonaris dextra superior) a-
dună sângele de la lobul superior și mijlociu prin:
- vena apîcală (V. apicalis/R. apicalis),
- vena anterioară (V. anterior/R. anterior),
- vena posterioară (V. posterior/R. posterior),
- vena lobului mijlociu (V. lobii medii/R. lobii medii).
Vena pulmonară dreaptă rnferîoară (V. pulmonaris dextra inferior) adună
sângele de la lobul inferior prin:
- vena superioară (V. superior/R. supeior),
- vena bazată comună (V. basalis communis),
- vena 6azală anterioară (V. basalis anterior/R. basalis anterior),
- v'ena bazalâ inferioară (V. basalis inferior).
Venele apicală, anterioară, superioară și bazată anterioară prezintă câte
două părți: partea intrasegmentară (Pars intrasegmentalis) gi partea interseq-
mentară (Pars intersegmentalis). Vena posterioară are o parte infralobară (Pars
infralobaris) și una intralobară sau interseqmentară (Pars intralobaris/interseg-
mentalis). Vena lobului mijlociu are o parte laterală (Pars lateralis) și o Rarte
medialâ (Pars medialis).
' BorA+LO Leonardo (1530-1571) medic, anatomist §i chirurg italian.
Vena pulmonară stângă superioară (V. pulmonaris sinistra superior)
adună sângele de la lobul superior prin:
- vena apicoposterioară (V. apicoposterior/R. apicoposterior),
- vena anterioară (V. anterior/R. anterior),
- vena lingulară (V. lingularis/R. lingularis), care prezintă o parte supe-
rioară (Pars superior) și una inferioară (Pars inferior).
Vena apicoposterioară și cea anterioară au câte o parte intrasegmentară
și una interseqmentară.
Vena pulmonară stângă inferioară (V. pulmonaris sinistra inferior) adună
sângele de la lobul inferior și are aceleaşi ramuri ca și vena din dreaptă.
Vascularizația nutritivă a plămânului este comună cu vascularizația bron-
hiilor. Vascularizația arborelui bronșic este asigurată de ramuri brongice (Rr.
bronchiales), direct din aorta toracică. Clasic se descriu două ramuri bronșice
pentru plămânul stâng și una pentru plămânul drept. Ele însoțesc bronhiile până
la nivelul lobulului pulmonar.
V’ene/e bronhiale (Vv. bronchiales) sunt în număr de 1-3 pentru fiecare
plămân, se situează posterior de bronhiile principale și se varsă în sistemul azy-
gos-hemiazygos sau în vena brahiocefalică stângă.
Venele bronhiale realizează anastomoze cu ramurile venelor pulmonare.
Circula\ia limfatică este asigurată de nodurile traheobronhiale superioare
și inferioare amintite la trahee, dar și de nodurile bronhopulmonare (Nodi bron-
chopulmonares) și intrapulmonare (Nodi intrapulmonares).
Inervația parasimpatică este asigurată de ramuri bronhiale (Rr. bronchia-
les) din plexul pulmonar (Plexus pulmonalis) din nervul v'ag, iar inervația simpa-
tică de plexul pulmonar (Plexus pulmonalis) și ramurile pulmonare (Rr. pulmo-
nares) din partea toracică (Pars thoracica) a grupului plexurilor v'/scera/e și a
ganglionilor viscerali (Plexus viscerales et ganglia visceralia).
Parasimpaticul are actiune bronhoconstrictoare, iar simpaticul are o
actiune bronhodilatatoare.
SISTEMUL CARDIOVASCULAR
(Systema cardiovasculare)
Sistemul cardiovascular este format din inimă, vase sanguine și limfatice.

Vasele sanguine care pornesc de la inimă se numesc artere, iar cele care se în-
torc la inimă se numesc vene. Vasele sanguine conțin sânge, vehicol biologic cu
rol deosebit în funcția sistemului cardiovascular. Rolul funcțional principal îl
deține însă inima sau cordul, care jucând rolul unei pompe asigură un anumit
flux (debit) și o anumită presiune a sângelui. Fluxul și presiunea sângelui sunt
variabile ce de- pind de vârstă, sex, constituție, grad de antrenament și de efort
fizic, stare emoțio- nală, stare de sănătate etc.
Sângele (Haema/Sanguis) (eng. blood, fr. sang, germ. Blut, mag. vâr)
asi- gură transportul gazelor și al metaboliților în două circuite închise, care sunt
separate la nivelul inimii, de septurile interatrial și interventricular. Separarea
celor do- uă circuite este o caracteristică a perioadei postnatale.
(gr. haima = sânge)
În perioada prenatală nu există o separare completă a celor două circuite. Circula\ia
mică este rudimentară și este nevoie de trei șunturi principale pentru a o ocoli.
GENERALITĂȚI
(Nomina generalia))
Angiologia se ocupá cu studiul vaselor de sánge (Vas sanguíneum) çi a

limfaticelor. Exista un sistem arterial, un sistem venos çi unul limfatic. lntre siste-
mul arterial çi cel venos se allá sistmul capilar.
(gr. angeion = vas)
Adera (Aderia) este un vas care transportä sângele de la inimä la perife-
rie. Artelele sunt vase de calibru diferit çi în func{ie de distan{a la care se aflâ
fa{ä de inimä, au çi o structurä diferitâ.
Arterele mari sunt adere elastotipice (Aderia elastotypica), cu un con{inut
mare de fibre elastice, care asigurà propagarea puIsa{iiIor determinate de
sistola atrialâ.
Artelele mijlocii sunt artere miotipice (Aderia myotypica), cu un conținut
mai mare de fibre musculare, care contribuie la reglarea debitului circulator.
Mai există un tip intermediar de artera și anume artera mixtotipică (Ade-
ria mixtotypica) cu un conținut mixt de fibre musculare și elastice.
Din punct de vedere structural arterele sunt alcătuite dinspre interior spre
exterior din următoarele tunici:
- tunica internă (Tunica interna) sau intima,
- tunica medie (Tunica medie),
- tunica externă (Tunica externa) sau adventicia.
Vasele care vascularizeaza oasele și în special pe cele lungi se numesc
ar-
tere nutritive (A. nutricia/nutriens), respectiv vene nutritive (V. nutricia/nutriens).
Unele vase mari au în pereții lor vase propri numite yase ale oaselor
(Vasa vasorum), de asemenea și unii nervi au vase propri numite vase ale
nerv/lor (Va- sa nervorum). Nervii mari cum sunt nervul sciatic și nervul median
au vase proprii numite artere înso[itoare (A commitans), respectiv vene numite
vene înso[itoare (V. commitas).
(lat. committo,-misi = a pune împreună)
Unele arterele formează cercuri arteriale (Circulus aderiosus), altele for-
mează refele arteriale (Rete aderiosum), iar altele formeaza plexuri vasculare
(Plexus vasculosus).
În jurul articulațiilor mari se formează regele articulare vasculare (Rete
vasculosum adiculare). La formarea acestor rețele participă vasele colaterale
(Vas collaterale) și vasele recurente (Vas reccurens).
Vasele care fac legătura dintre două artere sau două vene se numesc va-
se anastomotice (Vas anastomoticum).
Arteriola (Aderiola) este un vas cu calibru de circa 8o p, care face legă-
tura dintre arteră și capilare, fără a exista însă o limită precisă de demarcație.
Vena (Vena) este vasul care aduce sângele la inimă. Venele au și ele un
calibru diferit și în general au un calibru ceva mai mare decât arterele omonime.
De asemenea majoritatea artelelor mijocii și mici sunt însoțite de două vene.
Structural pereții venelor au aceeaşi alcătuire, ca la artere, cu mențiunea că sunt
mai subțiri. În plus venele prezintă v'a/vo/e (Valvula venosa). Aceste valvule sunt
formate din pliuri transversale perechi, care au rolul de a facilita circulația spre
ini- mă. Deasupra valvulelor, vena prezintă o ușoară dilatare. Valvulele sunt mai
numeroase la membrul inferior.
Venele se clasifică în vene cutanate (Vena cutanea), vene superficiale
(Vena superficialis) și v'ene profunde (Vena profunda).
La nivelul cutiei craniene se găsesc vene/e emisare (Vena emissariae),
care străbat calota perpendicular, prin orificiile emisare și venele d/po/ce (Vena
diploicae), care străbat diploia oaselor cutiei craniene, mai mult sau mai puțin
oblic.
(lat. emissarius, ii = trimis, spion) (gr. diploos = dublu)
Tot la nivelul cutiei craniene se află sinusurile venoase (Sinus venosus),
care sunt canale venoase situate în dedublările durei mater și care colecteză ve-
nele cerebrale.
Venele din anumite regiuni formeză în jurul organelor p/ext›rf venoase
(Plexus venosus), iar în jurul unor articulații formează rece/e venoase (Rete
venosus).
Venula (Venula) face legătura între capilare și vene.
Capilarele (Vas capillare) sunt vase de sânge extern de subțiri, care fac
legătura dintre arteriole și venule. Totodată trebuie să amintim și anastomozele
arteriolovenulare (Anastomosis aderiolovenularis/aderiovenosa), care sunt punți
de legătură directă între arteriole și venule și care au un calibru mai mare decât
capilarele și un perete mai gros.
Termenul de anastomoză arteriovenoasă este folosit cu precădere, dar
termenul de anastomoză arteriolovenulară este mai corect. Capilarele au fost
descrise pentru prima dată de Morgagni ’. Ele au dimensiuni de 6-7 p la nivelul
creierului și mucoasei intestinale și de 20-30 p la nivelul pielii, menținându-și
calibrul pe toată lungimea lor.
MORGAGRI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.

La nivelul ficatului există niște capilare de tip special numite capilare
sinusoide (Vas capillare sinusoideum), în care sângele din vena portă se
amestecă cu cel adus de artera hepatică și apoi se colectează în vena cavă
inferioară.
O altă situație specifică se întâlneşte și la nivel renal, unde găsim
re[eaua admirabilă (Rete mirabile). Este o rețea atipică, care are și aferența și
eferența formate din arteriole. Este cazul rețelei capilare glomerulare.
Limfaticele (Vas lymphaticum) sunt vase asemănătoare venelor, care
ofe- ră o cale alternativă pentru reîntoarcerea lichidului tisular în sistemul
cardiovascu- Iar. Canalele limfatice centrale se varsă în sistemul venos.
Vasele limfatice se impart în vase limfatice superficiale (Vas lymphaticum
superficiale) și vase limfatice profunde (Vas lymphaticum profundum). Vasele
limfatice prezintă valvule limfatice (Valvula lymphatica) și formează plexuri
limfatice (Plexus lymphaticus).
Ele își au originea în capilarele limfatice (Vas lymphocapillare), care
formeaza refele limfocapilare (Rete lymphocapillare) și colectează lichidul
tisular, care devine limfă (Lympha).
Pe traiectul vaselor limfatice există un colector principal numit cisterna
chilului (Cisterna chyli).
(gr. chylos = suc) (lat. Iympha-ae = izvor, apă limpede).
PERICARDUL
(Pericardium)
Pericardul (eng. pericardium, fr. pericarde, germ. Herzbeutel, mag. sziv-

burok) este format dintr-un strat extern cu rol de protecție numit pericard fibros
(Pericardium fibrosum) și spre interior de o seroasă dublă numită pericard seros
(Pericardium serosum), care conține inima.
Pericardul fibros este aderent de centrul tendinos al diafragmei, de care
nu poate fi separat. El este fixat de fața internă a sternului prin ligamentele
sferno- pericardiace (Ligg. sternopericardiaca). Posterior pericardul fibros este
solidarizat cu bronhiile principale prin membrana bronhopericardiaca (Membrana
bronhopericardiaca). Această membrană unește bronhiile principale, cu fața
posterioară a pericardului, cu hilurile pulmonare și cu centrul tendinos al
diafragmei. Ea repre- zintă și limita dintre mediastinul inferior mijlociu și cel
inferior posterior.
Fibrele conjunctive ale mebranei bronhopericardiace sunt așezate pe trei direcții:
- fibre verticale între bifurcația traheei și diafragmă,
- fibre orizontale între hilurile celor doi plămâni,
- fibre oblice între bronhiile principale și ligamentele pulmonare opuse.
Pericardul seros este format din două lame, una externă aderentă de
pericardul fibros numită lama parietală (Lamina parietalis) și una internă intim
ade- rentă de inimă, care face parte din structura inimii, numită lamă viscerală
sau epicard (Lamina visceralis pericardii/Epicardium).
Cav'ifafea pericardiacă (Cavitas pericardiaca) este cuprinsă între lamele
pericardului seros. Inima atârnă liber în cavitatea pericardiacă, mai ales la nivelul
ventriculelor. Contactul dintre pericard și inimă este redus la o simplă linie de re-
flexie, care cuprinde vasele mari de la baza inimii. Linia de reflexie cuprinde
superior, în sacul pericardic, 1/, inferioară a venei cave superioare, aorta
ascendentă, până în apropierea originii trunchiului brahiocefalic și trunchiul
pulmonar până la bifurcație. Spațiul intrapericardic situat în i° ruI aortei
ascendente poartă numele de spatiul Westberg ’. Posteroinferior reflexia
pericardului seros se face de-a lungul unei linii continue care cuprinde cele
două vene cave și cele patru vene pul-
46
' WESTBERG Friedrich (1862-?) medicgerman din Tartu (Estonia)
45
monare. Dacă secționăm aceste șase vase obținem imaginea unui „T“ culcat,
1
descris de Sappey , la care linia superioară a T — ului este formată din vena
cavă superioară, venele pulmonare drepte și vena cavă inferioară, linia verticală
a T — ului de reflexia pericardului, iar venele pulmonare stângi realizează o mică
bază a T — ului. Între liniile de reflexie ale pericardului seros se formează două
sinusuri.
Sinusul transvers (Sinus transversus pericardii) este situat superior între
aorta ascendentă și trunchiul pulmonar pe de o parte și vena cavă superioară și
linia de reflexie care unește venele pulmonare superioare dreaptă și stângă.
Acest sinus descris de Theîle este de mici dimensiuni și are două intrări. Intrarea
dreaptă se face între vena cavă superioară și aorta ascendentă, deasupra ure-
chiușii drepte, iar intrarea stângă se face între vena pulmonară stângă
superioară și trunchiul pulmonar.
Sinusul ob/îc (Sinus obliquus pericardi) descris de Haller ’, este situat in-
ferior, este de dimensiuni mai mari și are o singură intrare, pe sub vârful
cordului, între venele pulmonare stângi pe de o parte și vena cavă inferioară
completată superior de venele pulmonare drepte pe de altă parte.
Vasculariza[ia gi inervația pericardului fibros.
Pe laturile pericardului fibros se găsesc mănunchiurile vasculonervoase
pericardiacofrenice. În drepta, acest mănunchi se află mai profund, la nivelul
atriului drept, iar în stânga este mai superficial și coboară corespunzător
ventriculului stâng. Aceste mănunchiuri sunt formate din:
- artera pericardiacofrenică (A. pericardiacophrenica), ramură a arterei
toracrce interne (A. thoracica interna),
- venele pericardiacofrenice (Vv. pericardiacophrenicae) și venele peri-
cardiace (Vv. pericardiacae) tributare venei brahiocefalice (V.
brachiocephalica). Există și vene pericardiace (VV. pericardiacae) tributare
sistemului venei azygos.
- nervul frenic (Nervus phrenicus), nerv spinal cervical, care dă o ramură
pericardiacă (R. pericardiacus).
' SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist 5i chirurg

francez. ' rwEILE Friedrich Wilhelm (1801-1879) anatomist §i fiziolog
german
3 von HALLER Albrecht (1708-1777) celebru medic, anatomist, chirurg, fiziolog 5i
botanist elvețian.
INIMA
(Cor)
Inima (eng. heart, fr. cceur, germ. Herz, mag. sziv) este așezată în cavita-
tea toracică, retrosternal, în spațiul dintre cele două pleure, spațiu numit media-
stin. Inima se află în sacul pericardic, o seroasă asemănătoare pleurei și ocupă
cea mai mare parte a etajului mediastinal inferior, fiind situată mai aproape de
peretele toracic anterior, decât de spate, respectiv de coloana vertebrală
toracală. Este situată asimentric având '/3 din suprafață situate la stânga liniei
mediane. Bătăile vârfului inimii (șocuI apexian) sunt palpabile și uneori vizibile în
spațiu V intercostal stâng, aproximativ pe linia medioclaviculară.
(lat. mediastinus-i = sclav de casă)
Inima are aproximativ 300 g. și aproximativ următoarele dimensiuini 12
cm. lungime, 9 cm. Iățime (în partea cea mai lată) și 6 cm. grosime.
Inima este formată din patru compartimente. Cele de primire a sângelui
se numesc atrii (Atrium cordis), iar cele din care pleacă sângele spre corp,
respectiv spre plămâni, se numesc ventricule (Ventriculus cordis). Atriile sunt
separate de ventricule de câte un sept atrioventricular (Septum
atrioventriculare).
Funcțional există o inimă dreaptă (venoasă) și o inimă stângă (arterială),
fiecare formată dintr-un atriu și un ventricul, care comunică între ele. În mod nor-
mal, postnatal, inima dreaptă nu comunică cu inima stângă.
Configura[ia externă a înimii.

Inima prezintă baza cordului (Basis cordis), care priveşte posterolateral
drept, vârful cordului (Apex cordis), care priveşte anterolateral stâng și patru fețe:
- fata stemocosta/ă sau anterioară (Facies sternocostalis/Facies anterior)
este situată anterior și corespunde peretelui osteotoracic anterior, format din
stern, cartilaje costale și articulații condrosternale. Pe această față se observă
partea anterioară a gan[uIui coronar (Sulcus coronarius), care separă atriile de
ventricu- Ie. Șanțul coronar va fi prezent și pe celelalte fețe, mai puțin pe cea
pulmonară dreaptă. Din șanțul coronar porneşte spre vârful inimii șanțtz/
interventricular anterior (Sulcus interventricularis anterior), care datorită
47
inegalității de grosime a
48
celor două ventricule nu se termină la vârf, ci puțin lateral dreapta, determinând
incizura vârfului inimii (lncisura apicis cordis) și lăsând vârful inimii de partea
ventriculului stâng.
- fafa diafragmatică sau inferioară (Facies diaphragmatica/Facies
inferior) este culcată pe diafragmă, prin intermediul căreia vine în contact cu
organe ale etajului abdominal supramezocolic (ficat, stomac). Această față este
separată de cea anterioară de o muchie care reprezintă singura margine a inimii
și anume marginea dreaptă (Margo dexter). Pe această margine se află incizura
vârfului inimii, unde șanțul interventricular anterior se continuă pe fața inferioară
cu yanțzz/ interventricular posterior (Sulcus interventricualris posterior).
- fefele pulmonare dreaptă și stângă (Facies pulmonalis dextra/sinistra)
privesc spre cei doi plămâni. Fața pulmonară dreaptă este de mici dimensiuni și
corespunde unei porțiuni din atriul drept. Fața pulmonară stângă este mult mai
im- portantă și mai mare, ea corespunzând ventriculului stâng și unei bune părți
din atriul stâng. Fața pulmonară stângă este cea care determină impresia
cardiacă a plămânului stâng.
Cordul conține la suprafață, în șanțul coronar, în șanțurile
interventriculare, dar și în alte locuri artere și vene proprii.
La nivelul atriilor se observă prezența unor prelungiri numite urechiuge
sau auricule (Auricula atrii), net delimitate la suprafață de atrii. Acestea au
origine embriologică diferită de restul atriilor. În plus la nivelul atriului drept,
compartimentul de vărsare al venelor cave, așa numita po iune sinusală (Sinus
venarum ca- varum) este separată de restul atriului de gan[uI terminal (Sulcus
terminalis cordis). Porțiunea sinusală a cărei denumire derivă din dezvoltarea
embriologică (provine din sinusul venos) este situată medial spre atriul stâng.
Structura inimii. Inima este formată dintr-un „schelet cardiac fibros”, de

care se prind celelalte structuri, care formează atriile, ventriculele și septurile din-
tre ele. Peretele inimii are trei straturi, cel mai dezvoltat fiind cel muscular. În gro-
simea peretelui muscular se află sistemul de conducere al inimii.
Scheletul cardiac (Skeleton cordis) este format din ]esut conjunctiv com-
pact (Textus connectivus compactus), cu fibre paralele orfentate muItidirec[io-
nat (Forma parallela cum cursibus multis). Scheletul cardiac este format din:
- inelul fibros drept și inelul fibros stăng (Anulus fibrosus dexter et si-
nister) corespunzător orificiilor atrioventriculare. Inelele fibroase nu sunt
întotdeau- na complete, partea care lipseşte fiind situată spre marginile (părțile
laterale) ale inimii.
- triunghiul fibros drept (Trigonum fibrosum dextrum) este elementul cen-
tral al scheletului inimii, fiind situat între cele două inele fibroase stâng și drept și
valva aortei, spre centrul inimii. Pe acest triunghi, cu structură fibrocartilaqinoasă
se așează septul interatrial. Acest triunghi este străbătut de fasciculul His 1 și tot
de aici mai pornesc și alte structuri fibroase sau fibroelastice, care partiGipă la
formarea scheletului inimii.
- triunghiul //6ros stâng (Trigonum fibrosum sinistrum) se formează tot
între inelul fibros stâng și valva aortei, dar spre stânga, având o poziție laterală
fa- ță de axul inimii. La fel ca și triunghiul drept se află la limita atrioventriculară.
- tendonul infundibular (Tendo infundibuli) numit și tendonul conului arte-
rial este o prelungire fibroasă anterioară a triunghiului drept spre partea
posterioa- ră a sinusului trunchiului pulmonar, ocolind aorta.
- tendonul valvulei venei cave inferioare (Tendo valvulae vanae cavae
inferioris) descris de 7odaro este o prelungire posterioară fibroelastică a triun-
ghiului fibros drept, care se îndreaptă spre valvula descrisă de Eustachio ’.
- triunghiul nodului sinuatrial (Trigonum nodi sinuatrialis) este o structu-
ră fibroasă situată la distanță de restul aparatului fibros, la nivelul nodului
sinuatrial, singura legătură cu restul aparatului făcându-se prin sistemul de
conducere al
' ITU Wilhelm junior (1863-1934) medic 5i anatomist german de origine

elvetiana. ' TODARO Francesco (1839-1918) anatomist italian
3 EUSTA CffZO Bartolomeo (1520?-1574) anatomist italian (lat. Eustachius, fr. Eustache).
Structura peretelui inimii. Peretele inimii are grosimi variabile în funcție de
necesitățile funcționale ale fiecărui compartiment. Astfel peretele atriilor este mai
subțire, de circa 2-3 mm, iar peretele ventriculelor este mult mai gros, cu o mare
diferență între ventriculul drept și cel stâng. Astfel grosimea peretelui ventriculului
drept este de aproximativ 5 mm, iar grosimea peretelui ventriculului stâng depă-
șește 10-12 mm. Acest lucru este datorat în primul rând diferenței de presiune a
sângelui, care în aortă este de circa 4-5 ori mai mare decât în trunchiul
pulmonar.
Spre cavitate, peretele inimii este relativ neted la nivelul atriilor (cu
excepția urechiușelor) și prezintă un relief neregulat la nivelul ventriculelor.
Peretele inimii este format din trei straturi:
- endocardul (Endocardium) este reprezentat în primul rând de un endo-
teliu endocardiac (Endothelium endocardiacum), care acoperă spre interior în-
treaga cavitate cardiacă și care se continuă cu endoteliul vaselor mari de la baza
cordului. Endoteliu este prezent și la nivelul valvelor și al corzilor tendinoase, re-
prezentând structura dominantă a acestora.
Sub endoteliu se află stratul subendotelial (Stratum subendotheliale) și
apoi stratul mioelastic (Stratum myoelasticum). Endocardul este separat de mio-
card printr-un învelig subendocardial (Tela subendocardiaca).
- miocardul (Myocardium) reprezintă imensa majoritate a grosimii perete-
lui cardiac, aspect evident mai ales la nivelul ventriculelor. Participă la formarea
mușchilor papilari, a celor pectinați și a trabeculelor cărnoase. Fibrele miocardice
formează la nivelul vârfului inimii un vârtej cardiac (Vodex cordis). Conține siste-
mul de conducere al inimii.
Miocardul atrial (Myocardium atriorum cordis) are o grosime de 2-3 mm și
este format dintr-un fascicul orizontal interauricular (Fasciculus horizontalis in-
terauricularis) și din fasc/ctz/e verticale (Fasciculi vedicales).
Miocardul ventricular (Myocardium ventriculorum cordis) are o grosime
variabilă de 5 mm în dreapta și de 10-12 mm în stânga. Miocardul ventricular
este separatde endocard prin stratul subendocardic (Lamina subendocardiaca).
Între miocard și epicard există stratul subepicardic (Lamina subepicardiaca). La
nive-
fut miocardului ventriculului stâng mai există strat intermediar (Lamina
intermedia myocardi ventriculi sinistri).
- epicardul (Epicardium) este așa cum am mai spus lama viscerală a
pericardului seros și este formată dintr-un mezoteliu (Mesothelium).
La nivelul urechiușelor găsim structura trabeculară a muşchii pectina[i
(Min. pectinati). 0 structură asemănătoare se găseşte la nivelul ventriculelor,
unde prezența trabeculelor cărnoase (Trabeculae carnae) este aspectul
caracteristic. Printre trabeculele cărnoase se găsesc niște coloane musculare
numite muşchi papilari (Mm. papillares) sau „stâlpii inimii“. Muşchii papilari
sunt denumiți în funcție de peretele ventricular pe care se află, dar și în
funcție de cuspisurile principale de la nivelul valvelor atrioventriculare, cu care
sunt predominant uniți. Muş- chii papilari sunt uniți cu marginea liberă a
cuspisurilor prin formațiuni fibroase, fili- forme sau sub formă de panglică
numite corzi tendinoase (Chordae tendineae).
Există și corzi tendinoase /°a/se (Chordae tendineae falsae/Chordae
tendineae spuriae), care unesc muşchii papilari cu fața inferioară a
cuspisurilor sau direct peretele ventricular, cu baza cuspisurilor. Aceste corzi
tendinoase false mai sunt cunoscute sub numele de corzi parietale, respectiv
corzi bazale.
Septurile inimii sunt structuri care separă atriile și ventriculele:

- seRtul interatrial (Septum interatriale) separă cele două atrii. La nivelul
acestui sept în viața intrauterină există o comunicare între cele două atrii. La
naş- tere comunicare se obstruează și la nivelul ei, spre atriul dreapt avem fosa
ovală,
iar spre atriul stâng valvula orificiului oval.
Uneori, la nivelul inimii adulte găsim la nivelul fosei ovale un orificiu
persis- tent numit orificiul oval (Foramen ovale cordis) nominalizat de
Terminologia ana- tomică și cunoscut în clinică sub numele de defect septal
atrial (DSA).
- septul interventricular (Septum interventriculare) separă cele două ven-
tricule. Este format din două părți:
- partea membranoasă (Pars membranaceea) este situată supe-
rior spre septul interatrial. Este o structură fibroelastică, care se atașează
de scheletul fibros al inimii, mai exact de triunghiul fibros drept. Este stră-
bătută de trunchiul fasciculului atrioventricular și serveşte la inserția
cuspi- sului septal al valvei atrioventriculare drepte. Este partea septului
interventricular care poate fi rudimentar dezvoltată sau prin lipsă de
unire cu partea musculară generează o comunicare interventriculară
cunoscută ca defect septal ventricujar (DSV). Datorită asimetriei cordului,
partea membranoasă separă pe o anumită porțiune atriul drept de
ventriculul stâng fiind numită din acest motiv sept atrioventricular
membranos.
- partea musculară (Pars muscularis) deși este situată între cele
două ventricule, putem spune că din punct de vedere structural aparține
ventriculului stâng.
- septul atrioventricular (Septum atrioventriculare) separă atriile de ven-
tricule. Atriile sunt separate de ventricule printr-un orificu larg numit orîficiul atrio-
ventricular drept și stâng (Ostium atrioventriculare dextrum et sinistrum) obstru-
at de valvele atrioventriculare dreaptă și stângă (Valva atrioventricularis dextra
et sinistra). La nivelul acestui sept există un plan transversal, care cuprinde pe
lângă orificiile atrioventriculare și orificiile trunchiului pulmonar și ale aortei. Acest
plan se mai numeşte „planul de supapă al inimii“.
Complexul stimulant al cordului (Complexus stimulans cordis/

Systema conducente cordis) este format din [esut muscular cardiac striat
(Textus muscularis cardiacus striatus) modificat. Acest complex stimulant mai
este cunoscut și sub numele de sistem excitoconductor sau țesut nodal al
cordului și este cuprins în structura miocardului.
Sistemul de conducere aJ inimii este format din următoarele structuri:
- nodul sinuatrial (Nodus sinuatrialis) a fost descoperit în 1907 de către
1
Keith și Flack ’. Deși este primul ca și importanță fiind centru imar de
coman- a al bătăilor inimii, a fost ultimul descoperit, neavând o structură net
delimitabilă și vizibilă ca celelate structuri de conducere. Este situat la
vărsarea venei cave su-
' sir KEITH Arthur (1866-1955) anatomist fiziolog și antropolog englez.
FLACK Martin William (1882-1931) fiziolog englez.
perioare în atriul drept, la limita dintre porțiunea sinusală și cea atrială, în profun-
zimea șanțulului terminal. Are dimensiuni aproximative de 20/2 mm.
Între nodurile sinuatrial și atrioventricular se găsesc în mod normal trei
fas- c/czz/e interatriale (Fasciculus interatrialis), anterior, mijlociu și posterior,
formate din țesut cardiac modificat, care însă nu au o morfologie evidentă. Cel
mai cunoscut dintre aceste fascicule este cel al lui Bachmann 1. Fasciculul
Bachmann se desprinde din fasciculul anterior și se îndreaptă spre atriul stâng.
- nodul atrioventricular (Nodus atrioventricualris) a fost descoperit în 1906
de către Aschoff gi Tawara ’. Este situat în septul interatrial posteroinferior, în
apropierea deschiderii sinusului coronar. Este o structură ovalară vizibilă, cu di-
mensiuni de 5/3 mm, care se continuă cu fasciculul His. Este un centru secundar
al automatismului cardiac.
- fasciculul atrîoventricular (Fasciculus atrioventricularis) face legătura
dintre nodul atrioventricular și musculatura ventriculelor. Este format din mai
multe părți:
- trunchiul (Truncus) sau fasciculul Hîs descris în 1892 este sin-
gura legătură dintre miocardul atrial și cel ventricular. Acesta străbate tri-
unghiul fibros drept și septul interventricular membranos. Are dimensiuni
de 5/2 mm și este vizibil în structura miocardului. La nivelul septului inter-
ventricular muscular se bifurcă în doi stâlpi.
- stâlpul drept (Crus dexter) este situat în septul interventricular
spre ventriculul drept. Este de grosime redusă și se termină cu ramura
stâlpului drept (Ramus cruris dextri), care este puțin arborizată în partea
ei terminată.
- stâlpul stâng (Crus sinister) este de o grosime comparabilă cu
trunchiul fasciculului atrioventricular și se împarte în trei ramuri dintre
care două ramuri mai qroase și mai bogat arborizate:
BACHIi ANN Jean George (1877—1959) fiziolog american.

2
ASCHOFF Ludwig (1866-1942) anatomopatolog german.
' re SARA Sunao (1873-1952) anatomist 5i anatomopatolog japonez.
ZfZS Wilhelm jr. (1863—1934) medic §i anatomist german de origine elvetianii
- ramura anterioară (Ramus anterior cruris sinistri),
- ramura posterioară (Ramus posterior cruris sinistri),
- ramura intermediară (Ramus intermedius cruris sinistri).
Ramurile anterioară și posterioară din stânga sunt de grosime mai mare
decât a stâlpului drept. Ramurile subendocardice (Rr subendocardici) ale ambilor
stâlpi formează așa numita re[ea a lui Purkinje 1(Reticulum conducens subendo-
cardiacum) descrisă de acesta în 1845. Aceste ramuri sunt compuse din
miofibre cardiace de conducere (Cardiomyofibra conducens/Myofibra cardiaca
conducens). Miofibrele cardiace de conducere sunt alcătuite la rândul lor din
miocite cardiace de conducere (Cardiomyocytus conducens/Myocytus
conducens cardiacus).
Cavitățile inimii așa cum am mai mentionat sunt în număr de patru, două
atrii, drept și stâng și două ventricule, drept și stâng.
Atriul drept (Atrium dextrum) este situat lateral dreapta. La suprafață pre-
zintă două compartimente. Anterior urechiușa dreaptă și posterior porțiunea
sinu- sală.
Urechiuga dreaptă (Auricula dextra) prezintă în interior așa cum am mai
arătat o structură trabeculară dată de muşchii pectinati (Min pectinati). Urechiu-
șa dreaptă este mai mare decât cea stângă și prezintă o comunicare largă cu
atriul drept propriu-zis.
Atriul drept este format în cea mai mare parte de porțiunea sinusală, co-
munică cu ventriculul drept și este separat de atriul stâng prin seR+•l interatrial
(Septum interatriale). La nivelul septului interatrial se observă o depresiune
ovala- ră numită /osa ovală (Fossa ovalis), a cărei margine este net reliefată și
numită brâul /oseî ov'a/e (Limbus fossae ovalis).
(lat. Iimbus-i = panglică, brâu)
Inferior, corespunzător sinusului coronar, la limita de demarcație cu ure-
chiușa dreaptă și cu ventriculul drept se găseşte orificiul sinusului coronar (Os-
' PURKYNE (Purkinje) Jan Evanghelista Ritter von Purkyné (1787-1869) histolog
5i fiziolog ceh.
tium sinus coronarii), care este mărginit spre auriculă de valvula sinusului coro-
nar (Valvula sinus coronarii) descrisă de Thebesius 1
Atât în jurul fosei ovale cât și în apropierea orificiului sinusului coronar se
află orificiile vene/or mici (Foramina venarum minimarum), la care vom reveni la
circulația cordului.
Porțiunea sinusală sau sinusul venos caval (Sinus venarum cavaam)
este separată de urechiușa dreaptă prin creasta terminată (Crista terminalis) a
lui His ’, care corespunde șanțului terminal de la suprafață.
În această porțiune, superior se află orificiul venei cav'e superioare (Os-
tium venae cavae superioris), iar inferior orificiul vener cave /n/erroare (Ostium
venae cavae inferioris). Orificiul venei cave inferioare prezintă valvula lui Eusta-
chio (Valvula venae cavae inferioris), o valvă rudimentară situată în apropierea
valvulei lui Thebesius. Deschiderea celor două vene cave determină apariția
unui unghi obtuz a cărei muchie proemină spre interior determinând o formațiune
numi- tă tubercul intervenos (Tuberculum intervenosum) descris de Lower‘.
Ventriculul drept (Ventriculus dexter) este situat anterior, ocupând cea

mai mare parte din fața anterioară a inimii. Are pe secțiune o formă de
semilună datorită bombării puternice spre dreapta a septului interventricular
muscular. Este format din două compartimente suprapuse, separate de
creasta supraventricu- tară (Crista supraventricularis), o creastă musculară
transversală situată în partea de sus a ventriculului, posterior de conul arterial.
Între axele longitudinale ale celor două compartimente se formează un
unghi de aproximativ 60 . Acest lucru este evident la nivelul planului de supapă
al cordului, unde între orificiul atrioventricular drept și orificiul trunchiului
pulmonar este o distanță mare, în care își face Ioc orificiul aortei.
' rwEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.

' HIS Wilhelm senior (1831-1904) anatomist german de origine elve{ianii.
3 EUSTACHIO Bartolomeo (1520?-1574) anatomist italian (lat. Eustachius, fr. Eustache).
LOWER Richard (1635-1691) anatomist englez.
55
Compartimentul posterior sau „de umplere“ comunică cu atriul drept prin
orificiul atrioventricular drept (Ostium atrioventriculare dextrum). La nivelul a-
cestui orificiu se gășete valva atrioventriculară dreaptă sau tricuspidă (Valva
atrioventricularis dextra/Valva tricuspidalis). Această valvă este formată din trei
cuspisuri (Cuspis) sau v'a/v'zz/e (Valvula):
- cuspisul anterior (Cuspis anterior),
- cuspisu! R sterior (Cuspis posterior),
- cuspisul septal (Cuspis septalis) spre deosebire de celelalte, care se
prind pe inelul fibros drept, acesta se prinde pe porțiunea membranoasă a septu-
lui inter-ventricular, având deci o poziție mai joasă.
(lat valvae-arum = ușă dublă, cuspis-darum = vârf):
Uneori atât la nivelul marginilor valvei bicuspide, cât și al celei tricuspide,
se găsesc mici noduli prezenți mai ales la nou-născuți și formați din resturi
embrionare. Aceştia au fost descriși de Cruveilhier 1, dar sunt cunoscuți mai
ales ca nodulii lui Albini ’.
Aceste cuspisuri sunt unite prin cordaje tendinoase (Chordae tendineae)
cu muşchii papilari sau cu trabeculele cărnoase (Trabeculae carneae). 0 astfel
de trabeculă, mai proeminentă, este trabecula septomarginală (Trabecula sep-
tomarginalis), situată între peretele anterior și cel septal, aproximativ la mijlocul
ventriculului drept.
Trabecula septomarginală descrisă încă de Leonardo da \/’/nei ' are rol
de modulare a funcției ventriculare și a fost numită cu termenul englezesc
preluat și la noi de „moderator bar›d".
Muşchii papilari pot fi unici sau multipli. Muşchii papilari multipli sunt
formați din două sau mai multe coloane musculare grupate. Muşchii papilari se
clasifică în:
- mugchiul papilar anterior (M. papillaris anterior) este cel mai bine re-
prezentat,
- mugchiitl P R•“larposterior (M. papillaris posterior) este de obicei multiplu,
' CRIJVEILHIER Jean ((1791-1874) anatomist §i patolog francez.

2
ALBINI Giuseppe (1827-1911) fiziolog Italian.
DA VINC1 Leonardo (1452-1519) savant italian multilateral, pictor, sculptor, inginer,
arhitect etc.
- mugchiul paR•“!ar septal (M. papillaris septalis) este slab reprezentat,
uneori nici nu poate fi deosebit printre trabeculele cărnoase decât prin prezența
corzilor tendinoase.
Compartimentul anterior sau „de golire“ are formă de pâlnie, de unde și
numele de infundibul sau con arterial (Conus arteriosus). Compartimentul ante-
rior se continuă cu trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris), de care este sepa-
rat prin orificiul trunchiului pulmonar (Ostium trunci pulmonaris). Acest orificiu
este închis de valva trunchiului pulmonar (Valva trunci pulmonaris), care la rân-
dul ei este formată din trei valvule semilunare. Valvulele semilunare numite și val-
vule siqmoide sunt unite periferic de niște comisuri valvulare semilunare (Com-
missurae valvularum semilunarum) și au forma consacrată a unui „cuib de rându-
nică“. Valvulele semilunare au margini libere, de asemenea de formă semilunară.
Marginile libere ale valvulelor semilunale poartă numele de lunule ale valvelor
semilunare (Lunulae valvularum semilunarum). În mijlocul acestor margini libere,
pentru o mai bună închidere se găsesc niște nodozități numite nodti//i valvulelor
semilunare (Noduli valvularum semilunarum).
Acești noduli au fost descriși atât la trunchiul pulmonar cât și la aortă de
Arantius 1 , Bianchi și Morgagn/ 3.
Între valvulele semilunare și peretele trunchiului pulmonar se formează
s/- nusul trunchîului pulmonar (Sinus trunci pulmonaris), care superior prezintă o
creastâ supravalvulară (Crista supravalvularis). Această creastă separă sinusul
de trunchiul pulmonar. După un scurt traiect extracardiac, trunchiul pulmonar se
bifurcă. Bifurca]ia trunchiului pulmonar (Bifurcatio trunci pulmonaris) se află
sub arcul aortei.
Valvulele semilunare ale trunchiului pulmonar sunt:
- valvula semilunară dreaptă (Valvula semilunaris dextra),
- valvula semilunară stângă (Valvula semilunaris sinistra),
- valvula semilunară anterioară (Valvula semilunaris anterior).
ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).

2
BIANCHI Giovanni Battista (1681-1761) anatomist italian.
3 MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist 5i patolog italian.
57
Poz [țj_a acestor valvule este diferită la adult de cea fetală. Din motive di-
dactice, legate mai ales de valvele semilunare ale aortei, denumirea oficială se
face după poziția de la făt, atât pentru trunchiul pulmonar, cât și pentru aortă.
Po- ziția reală a valvulelor trunchiului pulmonar este respectiv: anterioară
dreaptă, posterioară și anterioară stângă.
Atriul stâng (Atrium sinistrum) este situat cel mai posterior. Prezintă o
urechiugă stângă (Auricula sinistra) de mai mici dimensiuni decât în dreapta și
care are o comunicare relativ restrânsă cu atriul propriu zis. Configurația internă
a urechiușei stângi este asemănătoare urechiușei dreapte, având aceeaşi
structură trabeculară determinată de muşchii pectinati (Min. pectinati). Atriul
propriu-zis, neted, este de origine venoasă provenind din vena pulmonară
primitivă.
La deschiderea auriculei stângi în atriu se descrie un orificiu muscular,
prevăzut cu un sfincter, formațiune nenominalizată de Terminologia anatomică,
de care s-a ocupat Maros 1
Configurația internă a atriului stâng este mai simplă. Se observă orif/cii/e
venelor pulmonare (Ostia venarum pulmonarum) și pe septul interatrial, cores-
punzător fosei ovale se află valvula orificiului oval (Valvula foraminis oValis). A-
ceastă valvulă este situată anterior și are formă de seceră, de unde și
denumirea de Falx septi
Ventriculul stâng (Ventriculus sinister) este situat posterior de ventriculul

drept. Ocupă mare parte din fața inferioară a inimii și toată fața pulmonară
stângă. Este format din pereți groși și o cavitate mică (este cea mai mică dintre
cavitățile inimii). Spațiul cavitar este redus și mai mult de trabeculele cărnoase și
muşchii papilari deosebit de bine dezvoltați. Și în acest ventricul se poate vorbi
de un compartiment de umplere și unul de golire, suprapuse, ale căror axe
principale sunt aproape paralele. La nivelul planului de supapă între orificiul
atrioventricular stâng și orificiul aortei nu este decât un spal 'u minim.
' MAROS Tiberiu Nicolae (1923-2002) anatomist rornân, profesor la Tg. Mureș
Compartimentul „de umplere“ comunică cu atriul stâng prin orificiul
atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum). La nivelul acestui
orificiu se găseşte va/va atrioventriculară stângă sau mitrală (Valva
atrioventricularis sinistra/ Valva mitralis). Această valvă numită și valva
bicuspidă este formată din două cuspisuri principale separate de mici valvule
accesorii:
- cuspisul anferfor(Cuspis anterior),
- cuspisul posterior (Cuspis posterior),
- cuspisurile comisurale (Cuspis commissurales) situate la nivelul
comi- surilor dintre cuspisurile principale.
(lat. mitra-ae = turban, bonetă)
Cuspisurile anterior și posterior sunt unite prin cordaje tendinoase
(Chor- dae tendineae) cu muşchii papilari sau cu trabeculele cărnoase
(Trabeculae carneae).
Muşchii papilari sunt mult mai dezvoltați decât în partea dreaptă și pot fi și
aici unici sau multipli. Muşchii papilari se clasifică în:
- mușchiUl R• pilar anterior(M. papillaris anterior) foarte bine
reprezentat,
- mușchiul papilar posterior (M. papillaris posterior) este și el bine repre-
zentat.
Compartimentul anterior sau „de golire“ se deosebește de compartimentul
de umplere prin pereți aproape netezi, care formează vestibulul aortei
(Vestibu- luni aodae). Acest vestibul se continuă cu aorta (Aorta), de care este
separat prin orificiul aortei (Ostium aodae). Acest orificiu este închis de valva
aortei (Valva aor/ae), care la rândul ei este formată din trei valvule semilunare
sau sigmoide. Acestea au aceleaşi formațiuni la fel ca la trunchiul pulmonar.
Între valvulele semilunare și peretele aortei se formează sinusul aortei
(Sinus aodae), descris de Valsalva 1 și Pefit . Sinusul aortei este separat de bul-
but aortei (Bulbus aortae) prin creasta supravalvulară (Crista
supravalvularis).
Valvulele semilunare ale aortei sunt:
' VALSALVA Antonio Maria Imolensis (1666-1723) anatomist italian.
' PETIT François Pourfour du (1664-1741) chirurg 5i anatomist francez.
- valvula semilunară dreaR*ă sau valvula coronară dreaptă (Valvula se-
milunaris dextra/Valvula coronaria dextra),
- valvula semilunară stângă sau valvula coronară stângă (Valvula se-
milunaris sinistra/valvula coronaria sinistra),
- valvula semilunară posterioară sau va/vo/a necoronară (Valvula se-
milunaris posterior/Valvula non coronaria).
Așa cum am menționat și la trunchiul pulmonar poziția acestor valvule
este diferită la adult de cea fetală. Poziția reală la adult a valvulelor aortei este:
anterioa- ră, posterioară stângă și posterioară dreaptă.
Vasculariza[ia gi inerva[ia inimii

Arterele coronare asigură vascularizația inimii și sunt în număr de două.
Pornesc din bulbul aortei, imediat deasupra crestei supravalvulare. Au un debit
sanguin important, care reprezintă circa 10% din debitul aortei. Studii clinice au
arătat că există o ci cu a ie redominant coronară stânqă (aprox. 20%) și alta pre-
dominant coronară dreaptă (aprox. 10%), dar că în majoritatea cazurilor este o
cir- culație echilibrată denumită circulație coronară intermediară (aprox. 70%).
Dife- rențele dintre aceste trei tipuri de circulație sunt mai ales la nivelul feței
diafragmatice a cordului. Vom prezenta în primul rând varianta intermediară, cu
unele co- mentarii despre celelalte posibilități.
Există numeroase variante, care pot fi studiate prin angiografii coronariene. Angiografia
co- ronariană este o radiografie cu substanță de contrast a sistemului coronar.
Artera coronară dreptă (A. coronaria dextra) porneşte din bulbul aortei,
imediat deasupra crestei supravalvulare corespunzătoare valvuleiei semilunare
drepte și sinusului corespunzător al aortei, având o direcție anterolaterală spre
dreapta, spre șanțul coronal, pe care îl străbate pe sub urechiușa dreaptă,
trecând apoi posterior, pe fața diafragmatică, unde străbate acelaşi șanț coronar,
până în dreptul șanțului interventricular posterior, pe care îl ocupă până la 1-2
cm de vâr- ful inimii. Ramurile acestei artere sunt următoarele:
- ramurile atrioventriculare (Rr atrioventriculares) pentru valva tricuspidă.
- ramura conului artezia/ (R. coni arteriosi) este ramura principală a acestuia,
- ramura nodului sinuatrîal (R nodi sinuatrialis),
- ramurile atriale (Rr atriales) sunt destinate atriul drept,
- ramura marginală dreaptă (R. marginalis dextra) este o ramură relativ
importantă, situată pe marginea dreaptă a inimii,
- ramura interventriculară posterioară (R. interventricularis posterior)
este ramura terminată a arterei coronare drepte, fiind principala ramură a aceste-
ia. În varianta circulației predominant coronariene stângi această ramură
apartine ramurii circumflexe a arterei coronare stângi. Se găseşte în șanțul
interventricular posterior. Din această ramură se mai desprind:
- ramuri interventriculare septale (Rr interventriculares septales)
sunt mici ramuri care pătrund în septul interventricular muscular, de-a
lungul traiectului ramurii interventriculare posterioare;
- ramura nodului atrioventricular (R. nodi atrioventricularis),
- ramora posterolaterală dreaptă (R. posterolateralis dexter) este
situată la nivelul peretelui diafragmatic al ventriculului stâng, dar este jg-
constantă.
Ramura nodului atrioventricular se poate desprinde și direct din artera
coronară dreaptă sau din ramura posterolaterală dreaptă.
Artera coronară stângă (A coronaria sinistra) este principala arteră a cor-

dului. Porneşte tot din bulbul aortei, deasupra crestei supravalvulare a valvulei
semilunare stângi și a sinusului corespunzător al aortei, având o direcție
posterolate- rată spre stânga. Ocupă șanțul coronar între auricula stângă și
trunchiul pulmonar, după care se împarte în două ramuri terminate principale:
- ramura interventriculară anterioară (R. interventricularis anterior) este
principala ramură de bifurcație a arterei coronare stângi. Este așezată în șanțul
interventricular anterior, pe care îl ocupă în întregime, trecând de multe ori și pe
fața inferioară a cordului, în șanțul interventricular posterior. Pe parcurs emite:
- ramura conului arterial (R. coni arteriosi), ramură secundară
pentru conul arterial, care este predominant vascularizat de ramura
arterei coronare drepte;
- ramura laterală (R. lateralis), ramură ventriculară stângă situată
la limita dintre fața anterioară a cordului și fața pulmonară stângă;
- ramuri interventriculare septale (Rr interventriculares septales)
mici ramuri care pătrund în septul muscular interventricular. Lungimea
acestor ramuri descrește spre vârful inimii.
- ramura circumflexă (R. circumflexus) continuă posterior trunchiul arterei
coronare stângi în șanțul coronar și se termină pe fața diafragmatică a
ventriculului stâng cu ramura sa principală numită ramura posterioară a
ventriculului stâng (R. posterior ventriculi sinistri). Alte ramuri desprinse din
circumflexă sunt:
- ramurile atrioventriculare (Rr atrioventriculares) pentru valva
mitrală,
- ramura marginală stângă (R. marginalis sinister) situată la limita
dintre fața pulmonară stângă și cea diafragmatică,
- ramurile atriale (Rr atriale) pentru musculatura atriului stâng.
Sunt nominalizate separat două ramuri atriale și anume ramura atrială a-
nastomotică (R atrialis anastomoticus) și ramura atrială intermediară (R. atrialis
intermedius). Ramurile nodului sinuatrial și ale nodului atrioventricular se pot
desprinde și din ramura circumflexă.
Venele inimii (Venae cordis) sunt reprezentate în primul rând de sinusul

coronar (Sinus coronarius), o venă dilatată situată în șanțul coronar, pe fața infe-
rioară a cordului, între atriul și ventriculul stâng. Sinusul coronar adună majorita-
tea sângelui venos al inimii și se deschide în atriul drept, în apropierea vărsării
venei cave inferioare. Deschiderea atrială a sinusului coronar este mărginită de
valvula lui rhebesius 1 (o valvulă rudimentară).
Sinusul coronar adună sângele din următoarele vene:
' THEBESIUS Adam Christian (I 686-1732) medic german.
- vena cardiacă mare (V. cardiaca magna/V. cordis magna) continuă ve-
na interventriculară anterioară (V. interventricularis anterior) situată în șanțul
interventricular anterior. Această venă cardiacă are un traiect relativ scurt în șan-
țul coronar, corespunzător urechiușii stângi, sub care se află, vărsându-se în
sinusul coronar fără o limită precisă. Putem spune că sinusul coronar este
continuarea venei cardiace mari.
La vărsarea în sinusul coronar se descrie clasic valvula lui Vieussens ’, o
for- mațiune rudimentară fără un rol precis. Vena cardiacă mare numită și marea
venă coronară are un singur afluent important și anume vena marginală stângă
(V. marginalis sinistra), situată alături de ramura arterială omonimă a ramurii
circumflexe.
- venele posterioare ale ventriculului stâng (V(v) ventriculi sinistri poste-
rior(es)) sunt mai multe vene care se varsă în sinusul coronar. Cea mai
importan- tă dintre ele însoțește ramura terminată a ramurii circumflexe și se
varsă în vena cardiacă mare.
- vena oblică a atriului stâng (V. obliqua atrii sinistri) a lui Marshall este
o venă de mici dimensiuni, cu dezvoltare embriologică precoce.
- vena cardiacă mJ/ocie (V. cardiaca media/V. cordis media/V. interven-
tricularis posterior) urcă în șanțul interventricular posterior având un scurt traiect
coronar corespunzător porțiunii sinusale a atriului drept și se varsă în sinusul co-
ronar, în partea opusă venei cardiace mari.
- vena cardiacă mică (V. cardiaca parva/V. cordis parva) este de calibru
mai redus și se găseşte în șanțul coronar drept. Se formează pe fața anterioară
a ventriculului drept din venele cardiace anterioare (Vv. ventriculi dexter
anteriores/ Vv. cardiacae anteriores/Vv. cordis anteriores). Primeşte ca afluent
vena margina-
lă dreaR!’ "•'- marginalis dextra) situată pe marginea dreaptă a cordului și se var-
să în sinusul coronar, de obicei printr-un trunchi comun cu vena cardiacă mijlocie.
' VIEUSSENS Raymond (1641-1715) anatomist francez.

' MARSHALL John (1818-1 891) anatomist și chirurg englez.
În afara sinusului coronar, sângele venos al inimii este vehiculat de
venele cardiace minime (Vv. cardiacae minimae/Vv. cordis minimae) ale lui
7f›e6esizzs 1
Acestea sunt reprezentate în primul rând de venele atria/e drepte (Vv.
atriales dextrae) ale căror orificii de deschidere (Foramina venarum minimarum)
au fost prezentate la atriul drept, dar și de vene ventriculare drepte (Vv. ventri-
culares dextrae), ale căror orificii sunt mai greu vizibile.
Inconstant sunt descrise astfel de vene cardiace mici și în partea stângă
a inimii, mai precis vene/e atrîa/e stângi (Vv. atriales sinistrae) și vene/e
ventricu- tare stângi (Vv. ventriculares sinistrae).
Reteaua limfatică din jurul pericardului este reprezentată de mai multe
noduri, care aparțin nodurilor limfatice toracice (Nodi lymphoidei toracici).
Acestea sunt grupate pe partea laterală a pericardului fibros, de-a lungul
mănunchiului pericardiacofrenic și anterior.
- nodurile frenice superioare (Nodi phrenici superiores) sunt situate în
partea superolaterală a pericardului fibros, însoțind nervii frenici, iar mai jos de-a
lungul aceluiași mănunchi vasculonervos se găsesc nodurile pericardiace tate-
rate (Nodi pericardiaci laterals);
- grupul anterior este format din nodurile brahiocefalice (Nodi brachioce-
phalici) situate deasupra pericardului la nivelul venelor brahiocefalice și nodurile
prepericardiace (Nodi prepericardiaci) situate mai jos retrosternal în mediastinul
inferior anterior;
Inconstant la rădăcina vaselor mari ale cordului se află alte două noduri
limfatice și anume nodul ligamentului arterial (Nodus ligamenti aderiosi) și no-
dul cârjei venei azygos (Nodus arcus venae azygos).
Inervatia cordului. Cordul are un automatism coordonat de complexul sti-
mulant al inimii. Există însă și o modulare extrinsecă vegetativă asigurată de fa-
murile nervzz/zii vag (N. vagus [X]). Acestea se desprind atât din segmentul cer-
vical al nervului cât și din cel toracic:
' THEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.
- ramurile cardiace cervicale superioare (Rr. cardiaci cervicales superiores),
- ramurile cardiace cervicale infer/oare (Rr. cardiaci cervicales inferiores),
- ramurile cardiace toraca/e (Rr. cardiaci thoracici).
Inervatia simpatică, cu rol excitator, de creştere a frecvenței cardiace își
are originea în trunchiul simpatic (Truncus sympathicus), "in special în porțiunea
lui cervicală, dar inima primeşte ramuri și din trunchiul simpatic toracal.
Inima primeşte următoarele ramuri simpatice:
- nervul cardiac cervical superior (N. cardiacus cervicalis superior) își
are originea în ganglionul cervical superior (Ganglion cervicale superius),
- nervul cardiac cervical mijlociu (N. cardiacus cervicalismedius) își are
originea în ganglionul cervical mijlociu (Ganglion cervicale medium),
- nervo/ cardiac cervical inferior (N. cardiacus cervicalis inferior) i"și are
originea în ganglîonul cervicotoracic sau stelat (Ganglion cervicothoracicum/
stellatum),
- ramurile cardiace toracice (Rr. cardiaci thoracici) își au originea în gan-
g/ionii foraca/i (Ganglia thoracica).
Aceste ramuri ale trunchiului simpatic realizează la nivelul inimii un p/ex
cardiac (Plexus cardiacus), care cuprinde mai mulți ganglioni cardiaci (Ganglia
cardiaca). Acești ganglioni și plexul cardiac fac parte din porțiznea toracică (Pars
thoracica) a plexurilor viscerale și a ganglionilor viscerală (Plexus visceralia et
ganglia visceralia).
VASELE CIRCULAȚIEI PULMONARE
Sângele venos încărcat cu CO care ajunge în atriul drept al inimii este tri-
mis în sistola atrială în ventriculul drept și de aici spre plămâni pentru oxigenare,
iar apoi retrimis la inimă încărcat cu O2. în atriul stâng. Astfel se realizează
circu- lația pulmonară.
Trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris) (eng. pulmonary trunk, fr. tronc

pulmonaire, germ. Truncus pulmonalis, mag. tudoveroăr) care a fost descris la
ventriculul drept este calea de ieșire a sângelui din ventriculul drept. Trunchiul
pulmonar se bifurcă sub arcul aortei în:
- artera pulmonară dreaptă (A. pulmonaris dextra) — vezi plămânul drept.
- artera Rulmonară sfângă (A pulmonaris sinistra) este unită cu crosa a-
1
ortei prin ligamentul arterial (Lig. aderiosum) al lui Bota//o . Acest ligament
este un vestigiu embrionar, obținut prin fibrozarea canalului arterial din viața
intra- uterină. Ligamentul arterial mai are un eponim mai puțin cunoscut și
anume Iiga- mentul lui f•farvey ’. Pentru ramurile arterei pulmonare stângi vezi
plămânul stâng. Afluenții venelor pulmonare au fost descriși la plămâni. În final
la inimă,
mai precis în atriul stâng, ajung patru vene pulmonare:
- vena pulmonară dreaptă superioară (V. pulmonaris dextra superior),
- vena pulmonară dreaptă inferioară (V. pulmonaris dextra inferior),
- vena pulmonară stângă superioară (V. pulmonaris sinistra superior),
- vena pulmonară stângă inferioară (V. pulmonaris sinistra inferior).
Cele patru vene pulmonare contribuie la formarea T-ului lui Sappey ’.
' BOTALLO Leonardo (1530-1571) anatomist §i chirurg italian.

2
HARVEY William (1578-1657) medic și fiziolog englez.
' PEPP 'R Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist §i chirurg francez.
VASELE CIRCULAȚIEI AORTICE
Circulația aortică asigură sângele oxigenat pentru întregul organism. Ea

porneşte din ventriculul stâng și este formată din aortă și ramurile sale. Circulația
venoasă are rolul de a conduce sângele de la periferie spre atriul drept al inimii,
închizând circuitul început cu circulația aortică. Acest lucru se realizează prin trei
mari sisteme venoase: vena cavă superioară, vena cavă inferioară și vena portă.
Sângele din vena portă, prin intermediul ficatului, ajunge tot în vena cavă infe-
rioară. Sângele venos de la inimă se varsă direct în atriul drept.
Aorta
(Aoda)
Aorta (eng. aorta, fr. aorte, germ. Aorta, mag. aorta) este la originea tutu-
ror arterelor marii circulații. Din punct de vedere topo-grafic se împarte în: aorta
ascendentă, arcul aortei, aorta descendentă (toracică și abdominală) și bifurcația
aortei.
forta ascendentă (Pars ascendens aodae/Aorta ascendens) a fost de-
scrisă la ventriculul stâng, fiind cuprisă în sacul pericardic. Principalele sale
ramuri sunt arterele coronare ale inimii.
Arcul aortei (Arcus aodae) este cuprins între emergența trunchiului brahi-
ocefalic și ligamentul arterial. La limita dintre arcul aortic și aorta descendentă se
poate să existe o îngustare a aortei numita istmz›/ aortei (Isthmus aodae). Din
arcul aortei se desprind trei ramuri care asigură vascurarizația capului și a
membre- lor superioare: trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă și
artera subclaviculară stângă.
Trunchiul brahiocefalic (Truncus brachiocephalicus) dă o singură ramură
inconstantă pentru tiroidă și anume artera tiroidiană nenumitâ (A. thyroidea ima)
și se bifurcă la rândul lui în:
- artera subc/avicz›/ară dreaptă (A. subclavia dextra) pentru membrul su-
perior drept.
- artera caroficfă comună dreaptă (A. carotis communis dextra) pentru
partea dreaptă a gâtului și a capului.
Artera carotidă comtznă stângă (A. carotis communis sinistra) este ra-
mura arcului aortei pentru partea stângă a gâtului și a capului.
Artera subclaviculară stângă (A. subclavia sinistra) este destinată pentru
membrul superior stâng.
Artera subclaviculară (A. subclavia) este ramură directă a arcului aortic

în stânga și ramură de bifurcație a trunchiului brahiocefalic în dreapta. Dă ramuri
pentru cavitatea craniană, gât și peretele toracic, inclusiv porțiunea
superolaterală a spatelui. Principalele ei ramuri sunt: artera vertebrală, artera
toracică internă, trunchiul tirocervical și trunchiul costocervical.
- artera vertebrală (A. vedebralis) care urcă spre cutia craniană, prin gău-
rile transversale ale vertebrelor cervicale și se unește cu cealaltă arteră
vertebrală rezultând artera bazilară (A. basilaris). Artera bazilară participă la
1
formarea cer- cului arterial cerebral (Circulus arteriosus cerebri) al lui Willis ,
care asigură vascularizația creierului.
- artera toracică internă (A thoracica interna) destinată cavității toracice,
peretelui toracoabdominal și regiunii mamare.
- trunchiul tirocer “cal (Truncus thyrocervicalis) destinat tiroidei, gâtului
și regiunii scapulare.
- trunchiul costocerv/cal (Truncus costocervicalis) destinat gâtului și spa-
țiilor intercostale.
La nivelul marginii inferioare a claviculei artera subclaviculară se

continuă cu axul principal al membrului superior format din: artera axilară, artera
brahială, arterele ulnară și radială.
- artera axilară (A. axillaris) vascularizează peretele toracic și regiunea
deltoidiană și reprezentă sursa de vascularizație a membrului superior .
' WILLIS Thomas (l 621.1675) anatomist, fiziolog 5i chirurg englez

- artera brahială (A. brachialis) continuă artera axilară și vascularizează
brațul. Se bifurcă terminal în artera ulnară și artera radială.
- artera ulnară (A. ulnaris) este ramura medială de bifurcație a arterei bra-
hiale. Dă ramuri pentru antebraț și mână. Se anastomozează terminal cu artera
radială formând arcada palmară superficială (Arcus palmaris superficialis).
- adera radială (A. radialis) este ramura laterală de bifurcație a arterei
brahiale. Dă ramuri pentru antebraț și mână. Se anastomozează terminal cu
artera ulnară formând arcada palmară pro/ondă (Arcus palmaris profundus).
Artera carotidă comună (A carotis communis) se desprinde din trunchiul

brahiocefalic în dreapta și din arcul aortic în stânga. În porțiunea distală prezintă
o mică dilatare numită sinusul carotic (Sinus caroticus), după care se bifurcă —
bifurca[ia caroticâ (Bifurcatio carotidis), în arterele carotidă externă și internă.
Artera carotidă externă (A. carotis externa) se distribuie regiunilor gâtului

și feței. Din ea se desprind următoarele ramuri:
- artera tiroidiană •• Rerioară (A. thyroidea superior) pentru tiroidă.
- artera farîngiană ascendentă (A. pharyngea ascendens) pentru faringe.
- artera linguală (A. lingualis) pentru limbă. În circa 30% din cazuri, artera
linguală și artera facială se desprind din artera carotidă externă printr-un trunchi
comun numit trunchiul liguofacial (Truncus linguofacialis).
- artera facia/ă (A. facialis) se distribuie feței.
- artera occ/p/ta/ă (A. occipitalis) se distribuie regiunilor posterolaterale
ale gâtului și zonei occipitale.
- artera auriculară posterioară (A. auricularis posterior) are o distribuție
asemănătoare cu a precedentei, în plus vascularizează și o parte a cavității
timpanului.
- artera temporală s• Rerficială (A. temporalis superficialis) este ramura
terminată superficială a arterei carotide externe destinată reginii temporale.
- artera maxilară (A. maxillaris) este ramura terminată profundă a arterei
carotide externe destinată regiunilor profunde ale feței.
Artera carotidă internă (A. carotis interna) pătrunde în cutia craniană și
participă la vascularizarea creierului și a orbitei. I se descriu patru porțiuni:
por);iunea cervicală (Pars cervicalis), por);iunea pietroasă (Pars petrosa),
por];iunea cav'ernoasă (Pars cavernosa) și po iunea cerebrală (Pars
cerebralis).
- artera oftalmică (A. ophtalmica) se desprinde din porțiunea cerebrală ca
arteră terminată și se distribuie globului ocular și glandei lacrimală.
Aorta descendentă (Pars descendes aodae/Aoda descendens), care la

rândul ei se împarte în: aorta toracică și aorta abdominală.
Aorta toracică (Pars thoracica aortae/Aoda thoracica) participă la irigarea
organelor din cavitatea toracică, a diafragmei și a învelișurilor măduvei spinării.
Aorta abdominală (Pars abdominalis aodae/Aoda abdominalis) este una
dintre cele mai importante artere. Vascularizează diafragma și peretele posterior
al cavității abdominale, organele abdominale și gonadele. Principalele ei ramuri
sunt:
- artera frenici inferioară (A. phrenica inferior) pentru diafragmă.
- arterele lombare (Aa. lumbales) pentru peretele posterior al cavității ab-
dominale.
- artera sacrală mediană (A. sacralis medina) pentru peretele posterior al
bazinului.
1
- trunchiul celiac (Truncus coeliacus) sau tripus Halleri este trunchiul
arterial destinat etajului supramezocolic. Se imparte în următoarele ramuri:
(lat. tripus,-odis = scaun sau masă cu trei picioare)
- artera gastrică stângâ (A. gastrica sinistra)
- artera hepatică comună (A. hepatica communis)
- artera splenică (A. splenica/lienalis)
- artera mezenterică superioară (A. mesenterica superior) este destinată
intestinului subțire și porțiunii proximale a colonului.
- artera mezenterică inferioară (A. mesenterica inferior) este destinată
porțiunii distale a colonului.
70
'ron HALLER Albrecht (1708-1777) anatomist și scriitor elvețian.
71
- artera suprarenală mJ/oc/e (A. suprarenalis media) vascularizează glan-
da suprarenală, alături de alte surse.
- artera rena/ă (A. renalis) este destinată rinichiului.
- artera ovariană (A. ovarica) vascularizează ovarul alături de alte surse.
- artera testiculară (A. testicularis) este destinată testiculului.
Bifurca]ia aortei (Bifurcatio aodae) se face la nivelul vertebrei L4 și rezultă

două artere iliace comune. Artera iliacă comună (A. iliaca communis) se imparte
în două ramuri: artera iliacă externă și artera iliacă internă.
Artera iliacă internă (A. iliaca interna) este ramura destinată în principal
bazinului, dar și perineului. Principalele ei ramuri sunt:
- artera iliolombară (A. iliolumbalis) vascularizează peretele posterior al
abdomenului și bazinului.
- arterefe sacrale laterale (Aa. sacrales laterales) pentru peretele poste-
rior al bazinului.
- artera obturatorie (A. obturatoria) vascularizează peretele anterior al ba-
zinului, articulația coxofemurală și regiunea obturatorie.
- artera fesieră superioară (A. glutea superior) irigă regiunea fesieră.
- artera fesieră inferioară (A. glutea inferior) pentru regiunea fesieră.
- artera ombilicală (A. umbilicalis) se distribuie organelor din bazin. Are
o
parte inițială permeabilă și alta terminată fibrozată.
- artera vezicală inferioară (A. vesicalis inferior) irigă vezica urinară și
prostata.
- artera uterină (A. uterina) pentru uter, vagin și anexele uterine.
- artera vaginală (A. vaginalis) irigă vaginul.
- artera rectală mijlocie (A. rectalis media) se distribuie rectului,
vaginului și prostatei
- artera rușinoasă internă (A. pudenda interna) se distribuie canalului a-
nat și perineului.
Artera iliacă externă (A. iliaca externa) este ramura destinată
membrului inferior. Dă ramuri care vascularizează peretele abdominal, rădăcina
coapsei și regiunea pubiană.
La nivelul ligamentului inghinal artera iliacă externă se continuă cu axul
inc a al membrului inferior format din: artera femurală, artera poplitee, artera
tibială posterioară și arterele plantare laterală și medială.
- artera femurală (A. femoralis) continuă artera iliacă externă și se
distribuie coapsei, peretelui abdominal și regiunii perineale anterioare și
articulației genunchiului. Principala sa ramură este artera profundă femurală
(A. profunda femoris) pentru straturile profunde ale coapsei și articulația
coxofemurală.
- artera poplitee (A. poplitea) continuă artera femurală și
vascularizează regiunea poplitee și articulația genunchiului. Se divide în artera
tibială anterioară și artera tibială posterioară.
- artera tibială anterioară (A. tibialis anterior) se îndreaptă spre
regiunea gambieră anterioară și se termină cu artera pedioasă (A. dorsalis
pedis), care vascularizează dosul piciorului.
- artera tibială posterioară (A. tibialis posterior) continuă axul arterei
poplitee în regiunea posterioară a gambei și trimite ca și colaterală artera
tibulară (A. fibularis/peronea). Se bifurcă terminal în arterele plantare laterală și
medială.
- artera plantară laterală (A. plantaris lateralis) este artera principală a
plantei. Realizează arcul plantar profund (Arcus plantaris profundus).
- artera plantarâ medială (A. plantaris medialis) este ramură terminată
secundară a arterei tibiale posterioare.
72
Vena cavă •• Rerioarâ
(V. cava superior)
Vena cavă superioară (eng. superior vena cava, fr. veine cave
supărieure, germ. Vena cava superior, mag. felso fo visszâr) adună sângele de
la nivelul capului, gâtului, toracelui și a membrului superior. Se formează
prin confluența venelor bahiocefalice. Primeşte un singur afluent vena azygos.
Vena azygos (V. azygos) adună sângele venos de la nivelul jumătății
superioare a peretelui posterior al abdomenului, din cavitatea toracică și de
la coloana vertebrală. Vena azygos este continuarea toracică a venei lombale
ascendente drepte, iar vena hemiazygos (V. hemiazygos) este continuarea
venei lombale ascendente stângi. Vena hemiazygos primeşte ca afluent
vena hemiazygos accesoria (V. hemiazygos accesoria) și se varsă în vena
cavă superioară prin crosa venei azygos (Arcus venae azygos).
Afluenții sistemului azygos-hemiazygos sunt:
- vena intercostală st›perîoară dreaR** (V. intercostalis superior
dextra),
- venele esofagiene (Vv. oesophageales),
- venele brongice (Vv. bronchiales),
- yene/e pericariace (Vv. pericardiacae),
- venele mediastinale (Vv. mediastinales),
- yene/e frenice superioare (Vv phrenicae superiores),
- vene/e intercostale posterioare (vv. intercostales posteriores),
- vena subcostalâ (V. subcostalis),
- vene/e coloanei vertebrale (Venae columnae vertebralis).
Vena brahiocefalică (V. brachiocephalica) se formează prin confluența

venelor jugulară internă și subclaviculară. În dreapta are un traiect scurt și veriti-
cal, iar în stânga un traiect mai lung și oblic. O parte din venele gâtului și ale
cavi- tății toracelui se varsă direct în vena brahiocefalică. Adună sângele de la
nivelul capului, gâtului și membrului superior, prin cele două vene care
confluează și for- mează vena brahiocefalică: vena jugulară internă și vena
subclaviculară.
Vena jugulară internă (V. jugularis interna) colectează sângele venos de
la nivelul capului. Este continuarea sinusului sigmoid. Prezintă două dilatări:
- bulbul superior al venei jugulare (Bulbus superior venae jugularis) situ-
at la nivelul fosei jugulare a temporarului.
- bulbul /n/ez/or al venei jugulare (Bulbus inferior venae jugularis) situat
în apropierea vărsării în vena brahiocefalică.
Principalii afluenți ai venei jugulare interne sunt:
- sinusurile durei mater (Sinus durae matris) sunt canale venoase conți-
nute în dedublările durei mater. Sinusurile primesc următorii afluenți principali:
- vene/e encefalului (Venae encephali) sunt numeroase dintre
care amintim numai grupurile principale:
- venele cerebra/e soperficia/e (Venae superficiale cerebri),
- venele cerebrale profunde (Venae profunde cerebri) dintre
care amintim v'ena cerebrală mare (V. magna cerebri),
- venele trunchiului cerebral (Venae trunci encephali),
- venele cerebelului (Venae cerebelli).
- venele orbitei (Venae orbitae):
- vena onalmică superioară (Vena ophtalmica superior) este
vena principală a orbitei,
- vena ona/m/că inferioară (Vena ophtalmica inferior).
- venele faringiene (Vv pharyngeae) drenează plexul faringian (Plexus
pharyngeus).
- vena /ingoa/ă (V. lingualis) adună sângele de la limbă.
- vena tiroidiană superioară (V. thyroidea superior) și venele firoid/ene
mijlocii (Vv. thyroideae mediae),
- vena laringiană superioară (V. laryngea superior),
- vena facială (V. facialis) adună sângele de la nivelul feței.
- vena retromandibulară (V. retromandibularis) adună afluenți importanți:
- vene/e temporale superficiale (Vv temporales superficiales) și
vena temporală m loc/e (V. temporalis media),
- vene/e maxîlare (Vv maxillares) sunt principalele vene ale regiu-
nilor profunde ale feței,
- ‹rena jugulară externă (V. jugularis externa) o venă superficială care
adună sângele de la nivelul gâtului.
Vena subclavículará (V. subclavia) aduná sángele provenit de la membrul

superior prin vena axilará çi are §í afluen{i proprii de la nivelul pere\ilor toracelui:
- v'ene/e pectora/e (VV. pectorales),
- xena scapulará dorsalá (V. scapularis dorsalis).
Vena axilară (V. axillaris) colectează atât axul principal profund al venelor
membrului superior, cât și sistemul venelor superficiale.
- venele superficiale ale membrului superior (Vv. superficiales membri
superioris) formează un sistem colateral, vizibil la nivelul tegumentului, cu
originea în re]eaua venoasă dorsală a mâinii (Rete venosum dorsale manus) gi
ale cărui principale componente sunt:
- vena cefalicâ (V. cephalica) situată lateral,
- vena bazilică (V. basilica) situată medial.
- vene/e profunde ale memlsrului superior (Vv. profundae membri supe-
rioris) dintre care amintim:
- vene/e brahiale (Vv. brachiales),
- ›rene/e ulnare (Vv. ulnares) și vene/e radiale (Vv radiales).
Vena cavâ inferioară
(V. cava inferior)
Vena cavă inferioară (eng. inferior vena cava, fr. veine cave infărieure,
germ. Vena cava inferior, mag. also fo visszâr) Aceasta ia naştere prin unirea
celor două vene iliace comune și are o serie de afluenți proprii de la nivelul
pereților abdominali, din spațiul retroperitoneal:
- venele frenice inferioare (Vv. phrenicae inferiores),
- venele lombare (Vv. lumbales),
- vena lombară ascendentă (V. lumbalis ascendens) sunt două vene as-
cendente care se contină superior cu vena azygos în dreapta și cu vena
hemiazygos în stânga.
- ›rene/e hepatice (Vv. hepaticae),
- vene/e renale (Vv. renales). Amintim că vena renală stângă primeşte ca
afluenți vena ovariană stângâ (V. ovarica sinistra), respectiv vena testiculară
stângă (V. testicularis sinistra).
- vena suRrarenală dreaptă (V. suprarenalis dextra),
- vena ovariană dreaptă (v. ovarica dextra),
- vena testiculară dreaptă (V. testicularis dextra).
lena iliacă comună (V. iliaca communis) se formează prin unirea venei
iliace interne cu vena iliacă externă și are doi afluenți proprii, care adună
sângele de la nivelul bazinului și retroperitoneului:
- vena sacrală mediană (V. sacralis mediana),
- vena iliolombară (V. iliolumbalis).
lena i//acă internă (V. iliaca interna) este principala venă a bazinului. La
nivelul bazinului se formează plexuri în jurul organelor și mai avem o serie
întrea- gă de vene parietale, care se drenează spre vena iliacă internă.
Principalii afluenții ai venei iliace interne sunt:
- venele fesiere suRerioare (Vv gluteae superiores) și vene/e fesiere in-
” Perioare (Vv gluteae inferiores) drenează sângele din regiunea fesieră.
- venele obturatorii (Vv obturatoriae),
- vene/e sacrale laterale (Vv sacrales laterales) care drenează plexul ve-
nos sacral (Plexus venosus sacralis) singurul plex parietal,
- venele rectale my/ocii (Vv rectales mediae) care drenează plexul venos
rectal (Plexus venosus rectalis) spre vena iliacă internă.
Plexul rectal drenează și spre sistemul venei porte prin vena rectală supe-
rioară și spre vena rușinoasă internă prin venele rectale inferioare.
- vene/e vezicale (Vv vesicales) care drenează plexul venos vezical (Ple-
xus venosus vesicalis) și la bărbat q\ plexul venos prostatic (Plexus venosus
prostaticus).
- venele uterine (Vv uterinae) care drenează la femeie plexul venos ute-
rin (Plexus venosus uterinus) și plexul venos vaginul (Plexus venosus Vaginalis).
- vena rtișinoasă internă (V. pudenda interna) principala venă a perineului.
Vena iliacă externă (V. iliaca externa) adună sângele provenit de la mem-
brul inferior prin vena femurală și are și afluenți proprii de la nivelul pereților
abdomenului:
- vena epigastrică inferioară (V. epigastrica inferior),
- vena circumflexă iliacă profundă (V. circumflexa ilium profunda).
V’ena femurală (V. femoralis) colectează atât axul principal profund al ve-
nelor membrului inferior, cât și sistemul venelor superficiale.
- v'ene/e superficiale ale membrului inferior (Vv. superficiales membri
superioris) cunoscute și sub numele de sistemul safen, formează un sistem
colateral, vizibil la nivelul tegumentului, cu originea în re[eaua v'enoasă
dorsală a piciorului (Rete venosum dorsale pedis) și ale cărui principale
componente sunt:
- vena safenâ mare (V. saphena magna) numită și safena internă
și care este situată medial pe membrul inferior. Colectează mai multe
vene superficiale de la nivelul coapsei și perineului.
- arena safenă mică (V. saphena parva) numită și safena externă
este situată pe fata posterioară a gambei.
- venele profunde ale membrului inferior (Vv. profundae membri infe-
rioris) dintre care amintim:
- vena R•• ftttdă femurală (V. profunda femoris) adună sângele de
la nivelul coapsei și se varsă în vena femurală.
- vena poplitee (V. poplitea) adună sângele din jumătatea inferio-
ară a membrului inferior și se continuă cu vena femurală. Principalii aflu-
enți ai venei poplitee sunt:
- venele tibiale anterioare (VV tibiales anteriores),
- venele tibiale posfer/oare (Vv tibiales posteriores).
Vena portâ
(V. podae hepatis)
Vena portă (eng. hepatic portal vein, fr. veine porte, germ. Pfortader, mag.
mâjkapugyujtoâr) adună sângele din tubul digestiv abdominal și îl duce la ficat.
Teritoriul venei porte corespunde teritoriului vascularizat de ramurile viscerale
impare, ale aortei abdominale. Vena portă se formează din două ramuri
principale, care se unesc într-un trunchi, ce se varsă la nivelul hilului hepatic prin
două ramuri (vezi la vascularizația ficatului). Trunchiul venei porte primeşte direct
următorii afluenți:
- vena cistică (V. cystica) de la vezica biliară,
- vena gastrică stângă (V. gastrica sinistra), vena gastrică dreaptă (V.
gastrică dextra) și vena prepiloricâ (V. prepylorica),
Vena prepilorică a fost descrisă de /I#ayo
- vena pancreaticoduodenală superioară posferîoară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior),
- venele paraombilicale (Vv. paraumbilicales) ale lui Sappey contribuie
\a formarea anastomozelor portocave.
Venele care formează trunchiul venei porte sunt:
- vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior) care colectează:
' MAYO Herbert (1796-1852) anatomist, fiziolog și chirurg englez.

2
SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist și chirurg francez.
- venele jejunale (Vv. jejunales) și ileale (Vv. ileales),
- vena gastroeR•”i•!• ică dreaptă (V. gastroomentalis/gastroepi-
ploica dextra),
- vene/e Rancreatice (Vv. pancreaticae) și pancreaticoduodenale
(Vv. pancreaticoduodenales),
- vena i/eoco/ică (V. ileocolica), vena colică dreaptă (V. colica
dextra) și vena co/rcă medîe (V. colica media).
- vena splenică (V splenica/lienalis) care colectează:
- venele pancreatice (Vv. pancreaticae),
- vena gasfroepip/ooică stângă (V. gastroomentalis/gastroepiplo-
ica sinistra) și venele gastrice scurte (Vv. gastricae breves),
- vena mezenferică inferioară (V. mesenterica inferior) este o
venă importantă, care contribuie la formarea axului principal splenic. La
rândul ei și vena mezenterică inferioară are afluenți:
- v'ena colică stângă (V. colica sinistra),
- vene/e sigmo/d/ene (Vv. sigmoideae),
- vena rectală superioară (V. rectalis superior).
79 ”
”
SISTEMUL LIMFATIC
(Systema lymphoideum)
Sistemul limfatic (eng. lymphatic system, fr. systâme lymphatique, germ.

Lymphatische System, mag. nyirokkeringăs) oferă o cale alternativă pentru reîn-
toarcerea lichidului tisular în sistemul cardiovascular. EI își are originea în capila-
rele limfatice, care colectează lichidul tisular, care devine limfă (Lympha). Apoi
vasele limfatice conduc limfa central spre canalul toracic și canalul limfatic drept,
traversând nodurile limfatice. Canalele limfatice centrale se varsă în sistemul ve-
nos. Sistemul limfatic nu are structuri care să corespundă arterelor. Este un sis-
tem incomplet, care conține "o singură cale" dinspre periferie spre centru. Este
un sistem paralel sistemului venos.
(lat. Iympha-ae = izvor, apă limpede)
Sistemul limfatic produce limfocite, filtrează limfa și contribuie la activitatea
imunologică a organismului. Este format din organe limfatice primare și secundare.
ORGANELE LIMFATICE PRIMARE

(Organa lymphoidea primaria)
Măduva osoasă (Medulla ossium) (eng. bone marrow, fr. moelle

osseuse, germ. Knochenmark, mag. csontvelo) are în primul rând o activitate
hematopoeti- că, dar și una secundară limfopoetică. Măduva osoasă ocupă
canalul medular și cavitățile substanței spongioase. Ea pătrunde și în
canaliculele osoase. Este de patru feluri, dintre care primele două sunt mai
importante:
- măduva roșie (Medulla ossium rubra) prezentă la copii, dar și la adult în
corpurile vertebrale și oasele plate (mai ales în stern și oasele calotei craniene).
La adult găsim măduvă roșie și în epifizele proximale ale humerusului și
femurului.
Măduva roșie este formată dintr-o stromă medulară (Stroma medullaris),
formată la rândul ei din țesut hematopoetic și conține vase caR•“*are sinzzsoide
(Vas capillare sinusoideum).
”
.
81 ”
Tesut hematopoetic (Textus haematopoeticus) este format din ]esut mi-
”
” eloid (Textus myeloideus) și [esut /im/ofd (Textus lymphoideus). Ultimul conține
82
reticulocite (Reticulocytus) și limfoblaste (Lymphoblastus). Limfoblastele sunt la
originea Iimfoc•‹•Roezei (Lymphocytopoesis), care are ca și rezultat final limfoci-
tul (Lymphocytus).
- măduva galbenă (Medulla ossium flava) este prezentă la adult și repre-
zintă o formă degenerativă din punct de vedere al hematopoezei. Se
caracterizea- ză prin prezența din abundență a țesutului adipos.
- măduva gelatinoasă (Medulla ossium gelatinosa) este o formă degene-
rativă prezentă la bătrâni.
- măduva fibroasă (Medulla ossium fibrosa) reprezintă ultima formă dege-
nerativă a măduvei, lipsită de celularitate și de orice funcție.
Timusul (Thymus) (eng. thymus, fr. thymus, germ. Thymus, mag. csecse-
momirigy) la copil este situat în mediastinul superior, retrosternal, în triunghiul in-
terpleural superior sau timic și este format din doi lobi (Lobus) asimetrici.
Timusul depășește superior toracele și prezintă și o zonă cervicală, de regulă
mai mică de- cât cea toracică.
Intrauterin și la naştere, timusul are o extindere relativ mare, care
cuprinde zona retrosternală, dar și o bună parte a gâtului. Dezvoltarea timusului
continuă și după naştere, dar la pubertate își diminuă volumul și este de cele mai
multe ori greu de recunoscut la adult. Timusul se dezvoltă din două primordii,
aflate în pungile faringiene III și IV.
Datorită faptului că se dezvoltă din două primordii și migrează de la locul
formării până la poziția finală, există posibilitatea existenței unor /obo// timici
accesori (Lobuli thymici accesorii) situați pe traiectul de migrare.
Configurafie gi structură. Timusul este un organ cu o mare plasticitate,
care prezintă la suprafață amprenta organelor din jur, dar și desenul lobular
caracteristic. Este acoperit de o capsulă (Capsula) subțire, care trimite spre
interior septuri corticale (Septum codicale), care separă lobulii timici (Lobuli
thymi).
În interior timusul este format din corticală și medulară.
Corticala timusului (Codex thymi) este situată la periferie, este mai densă
și conține f/moe/fe (Thymocytus/Lymphocytus thymicus), care sunt limfocite de
talie mică.
Medulara timusului (Medulla thymi) este situată central, are o structură
mai taxă și este formată dintr-o rețea de epitelioreticulocite timice (Epithelioreti-
culocytus fhymicc/s) și din formațiuni caracteristice medularei timusului, care
sunt corpusculi timici (Corpusculum thymicum) ai lui Hassall ’.
Vasculariza[ia gi inervafia timusului Timusul primeşte ramuri timice
(Rr. thymici) din artera toracică internă. î/’ene/e timice (Vv thymicae) se varsă în
vena brahiocefalică stângă.
Timusul are o inervație vegetativă, dar nu este nominalizată.
ORGANELE LIMFATICE SECUNDARE

(Organa lymphoidea secundaria)
Organele limfatice secundare sunt reprezentate de splină, amigdalele lin-

guală, palatină, faringiană și tubară, care formează împreună inelul limfatic farin-
gian și de nodurile limfatice. Și apendicele vermiform poate fi considerat un
organ limfatic secundar.
Splina (Splen/Lien) (eng. spleen, fr. rate, germ. Milz, mag. Iep) este un
organ situat în cavitatea peritoneală, în etajul supramezocolic, corespunzător
hipo- condrului stâng. Este adăpostită sub rebordul costat stâng. Are formă
ovoidală cu dimensiuni de circa15/9/3 cm, o greutate de circa 150 g și o culoare
roșie închisă.
Splina este un filtru și un rezervor de sânge. Ea elimină și înlocuiește eri-
trocitele circulante, elimină alte reziduri sanguine și chiar bacterii. În viața
intraute- rină splina produce toate tipurile de celule sanguine, iar după naştere
produce fim- focite și monocite. Datorită structurii sale fibroelastice splina se
poate contracta și poate elibera mari cantități de sânge în circulație.
' HASSALL Arthur Hill (1817-1894) medic englez.
83
Splina este un organ friabil, care este lezată de multe ori în cazul
diferitelor traumatisme care afectează abdomenul. Ea nu este esențială pentru
viață și poate fi extirpată în cazul unui traumatism care o lezează.
Dimensiunile și greutatea splinei pot varia foarte mult mai ales în cazuri
patologice, ea este mărită în tuberculoză, malarie, febră tifoidă sau sifilis. După
moarte, splina își micșorează volumul semnificativ (se contractă) și este mai în-
chisă la culoare.
Poate exista foarte rar o splină accesorie (Splen accessorius).
Configura[ie externă. Splina prezintă două fețe, două margini, doi poti
sau extremități și un hil:
- fata diafragmatică (Facies diafragmatica) convexă, netedă, priveşte su-
perolateral și este mulată sub cupola diafragmatică stângă.
- fata viscerală (Facies visceralis) este concavă, priveşte inferomedial și
prezintă mai multe scobituri date de organele din jur:
- fa]eta renală (Facies renalis) corespunde rinichiului stâng și
glandei suprarenale stângi și este situată posterosuperior. Această
fațetă este separată de celelalte prin inserția ligamentului gastrosplenic
(Lig. gastrosplenicum/gastrolienale), un ligament care aparține de
omentul mare.
- fa]eta gastrică (Facies gastrica) corespunde curburii mari a
stomacului și este situată anterosuperior,
- fa[eta colică (Facies colica) corespunde unghiului splenic al
colonului și este situată anteroinferior.
- fa[eta pancreatică (Facies pancreatica) este inconstantă, este
situată retrohilar și corespunde cozii pancreatice, atunci când aceasta
ajunge până la nivelul splinei.
- marginea superioară (Margo superior) este mai ascuțită și neregulată,
- marginea inferioară (Margo inferior) este mai rotunjită și netedă,
- extremitatea anterioară (Extremitas anterior) sau polul anterior este si-
tuată anteroinferior și este mai rotunjită. În limbaj clinic este denumită polul
inferior al splinei și poate fi palpată în inspir profund.
84
- extremitatea posfer/oară (Extremitas posterior) este mai ascuțită și pri-
veşte posterosuperior.
- hilul splinei (Hilum splenicum/lienale) este situat aproximativ în
mijlocul
feței viscerale, între fațeta renală și cea gastrică. La nivelul hilului găsim ramuri
ale arterei și venei splenice.
Structura internă. Splina este un organ intraperitoneal, deci este acoperi-
tă de peritoneul visceral, care formează tunica seroasă (Tunica serosa) a splinei.
1
Sub acesta se află capsula fibroasă (Capsula/Tunica fibrosa) a lui Ma/pighi
Capsula splinei trimite spre interior mai multe septuri fibroelastice, numite trabe-
cuie splenice (Trabeculae splenicae), care se anastomozează și separă zone a-
reolare relativ mici, care conți• R• lpa • RIinei (Pulpa splenica/lienalis).
Aceste trabecule sunt formate din ribre colagene (Fibra collagena) și
fibre elastice (Fibra elastica) dublate de fibre musculare nefede (Myocytus
nonstria- tus) și formează în ansamblu un „schelet“ care permite splinei o mare
contracti- litate.
Pulpa splinei, care este în stânsă relație cu vascularizația acestui organ
este de două feluri:
- pulpa roşie (Pulpa rubra) reprezintă cea mai mare parte a pulpei splinei
și se numeşte astfel datorită conținutului mare de sânge pe care îl conține. Este
formată din șiruri de celule, care formează cordoanele • Rlenice (Chorda
splenica), între care se află sinusuri largi umplute cu sânge.
- R• lpa albă (Pulpa alba) este mai redusă ca și suprafață, este de
culoare roz și este formată din noduli limfatici splenici (Noduli lymphoidei
spIenici/Iiena- les) sau corpusculii lui Malpighi.
Țesutul limfoid care formează acești limfonodulii splenici (Lymphonodu-
lus splenicus) se dispune sub forma unei teci limfatice periarteriale (Vagina
peri- arterialis lymphatica) în jurul arterelor limfonodulare (Aderia
lymphonoduli), care sunt ramuri ale arterei p‹z/pei albe (Aderia pulpae albae).
Aceste artere au un calibru relativ mic.
' MALPIGHI Marcello (1628-1694) anatomist italian.

Vasculariza]ia splinei.
Splina primeşte sânge din artera splenică (A splenica/lienalis) ramură a
trunchiului celiac (Truncus coeliacus) al lui Haller ’. Înainte de a pătrunde în hil
se ramifică în două ramuri, care se ramifică multiplu și pătrund apoi în
trabeculele splinei sub formă de artere trabeculare (A. trabecularis). Acestea se
continuă în pulpa albă cu arterele pulpei albe și arterele limfonodulare. La ieşirea
din pulpa albă arterele limfonodulare se continuă cu un buchet de arteriole
penicilate (Penicilli). Arteriolele penicilate sunt ramuri ale arterelor pulpei rosr/
(Arteria pulpae rubrae).
(gr. koilia = pântec)
Arteriolele penicilate sunt acoperite de tecile lui Schweiger Seidel (Va-
gina pericapillaris macrophagiosa). Ele se termină cu capilarele terminate (Vas
capillare terminate). Capilarele terminate se deschid în sinusurile venulare (Si-
nus venularis), care sunt venule postcapilare dilatate. Sinusurile venulare sunt
căptușite de un endoteliu discontinuu format din endote/ioc/te fuziforme (Endo-
theliocytus fusiforme) înfășurate în fibre de reticulină inelare (Fibra reticularis
anularis).
Sinusurile se continuă cu vasele capilare sinusoide (Vas capillare sinu-
soideum).
Sângele venos provenit din sinusurile venulare și capilarele sinusoide se
colectează în venele pulpei roș// (Vena pulpae rubrae), care confluează apoi în
venele trabeculare (Vena trabecularis). Este de menționat faptul că venele trabe-
culare au un calibru cu mult mai mare decât al arterelor omonime. Venele trabe-
culare se varsă mai întâi în cele două vene de la nivelul hilului și apoi în vena
splenică (V. splenica/lienalis).
În final sângele venos al splinei ajunge în sistemul port.
2
von HALLER Albrecht (1708-1777), anatomist, chirurg, botanist și scriitor elvețian.
SCHWEIGGER SEIDEL Franz (1834-187 ) fiziolog german.
86
/ne/tz/ limfatic faringian (Anulus lymphoideus pharyngis) al lui
Waldeyer 1
este format din amigdalele palatină, linguală, tubară și faringiană.
Amigdala palatină (Tonsilla palatina) (eng. tonsil, fr. tonsille, germ.
Tonsille (Mandel), mag. mandula) este o formațiune limfoidă, de formă ovalară,
cu dimensiuni de 2/1,5/1 cm. Prezintă la suprafață capsula amigdaliană
(Capsula tonsil-
/ae), care vine în contact cu fosa tonsilară, lăsând liberă numai fața medială, pe
care se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) și cripte (Cryptae tonsillae).
Amigdala palatină este irigată de ramura amigdaliană (R. tonsillaris) a
ar-
terei faciale. Nu există o ramură venoasă omonimă nominalizată. Amigdala pri-
meşte ramuri nervoase senzitive prin ramurile amigda//ene (Rr. tonsillares)
ale nervilor R° latini mici (Nn. palatini minores), care la rândul lor sunt ramuri
ale
nervului maxilar V t i ramuri amigdaliene (Rr. tonsillares) din nervul glosofarin-
gian IX.
La nou născut există la nivelul amigdalei palatine un șanț mai adânc,
convex, paralel cu dosul limbii numit fisura amigdaliană (Fissura
tonsillaris/Fissura intratonsillaris), care regresează în copilărie și la pubertate.
Fosa amîgdaliană (Fossa/Sinus tonsillaris) este o depresiune situată între
arcul palatoglos (situat anterior) și arcul palatofaringian (situat posterior). Conține
amigdala palatină (Tonsilla palatina), deasupra căreia se află o mică depresiune
numită /osa S• R• atonsiIară (Fossa supratonsillaris). Unirea celor două arcuri de-
asupra fosei supratonsilare formează plica semilunară (Plica semilunaris). Infe-
rior, spre rădăcina limbii, fosa tonsilară este limitată de o plică sagitală inconstan-
ta, dependentă de arcul palatoglos și numită plica triunghiulară (Plica triangularis).
Amigdala linguală (Tonsilla lingualis) este formată din noduli limfatici
(Noduli lymphoidei) și se găseşte submucos.
Amigdala tubară (Tonsilla tubaria) a lui Gerlach este formată din țesut
limfoid, care se concentrează la nivelul plicii salpingofaringiene (Plica
salpingopharyngea).
german.
atomist §i histolog ' GERLACH Andreas Christian (1811-I 877) medic veterinar
'vo
german.
n
AL
EY
R-
ar
He
inr
ich
Go
ttfr
ied
Wi
lhe
lm
(l
83
6-
19
21
an
Amigdala faringiană (Tonsilla pharyngealis) se află la nivelul bol]iî larin-
gelui (Fornix pharyngis) și are o structură asemănătoare amigdalei palatine. Pe
suprafața ei se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) gi cripte (Cryptae
tonsillae). La nivelul nazofaringelui se mai află și noduliî limfatici faringieni
(Noduli lymphoidei pharyngeales), care împreună cu amigdala faringiană fac
parte din inelul limfatic faringian.
Între amigdala faringiană și fascia faringobazilară (Fascia pharyngobasi-
laris), inconstant, găsim bursa faringiană (Bursa pharyngealis).
Nodul limfatic (Nodus lymphoideus/lymphaticus/Lymphonodus) (eng. lymph

node, fr. nceuds lymphatiques, germ. Lymphknoten, mag. nyirokcsomok) este o
formațiune de formă ovalară sau asemănătoare unui bob de fasole, formată din
țesut limfatic și interpus pe traiectul vaselor limfatice.
Nodul limfatic prezintă la periferie o capsulă (Capsula) fibroelastică, care
trimite spre interior numeroase septuri numite trabecule (Trabecula). La periferie
se află cortexul (Codex) nodului format din noduli limfatici (Nodulus lymphati-
cus/Lymphonodulus) separați de trabecule. Nodulii limfatici trec prin două faze
de dezvoltare și anume noduli prîmari (Nodulus primarius) și noduli secundari
(No- dulus secundarius). Nodulii secundari prezintă centrii germinali (Centrum
germi- nate) în care se produc limfocitele (Lymphocytus). În centrul nodului
limfatic se află medulara (Medulla) formată din cordoane medulare (Chorda
medullaris) care sunt șiruri de limfocite care se anastomozează între ele.
Prin partea convexă a nodului pătrund mai multe vase limfatice aferente
(Vas lymphaticum afferens). Limfa adusă de aceste vase străbate sinusurile lim-
fatice (Sinus lymphaticus) de la nivelul nodului.
După pozitia pe care o au sinusurile limfatice se clasifică în:
- sinus subcapsular (Sinus subcapsularis),
- sinus cortical Rerinodular (Sinus corticalis perinodularis),
- sinus medular (Sinus medullaris).
Pe partea concavă a nodului se află hilul (Hilus), pe unde părăsesc nodul
vasele limfatice eferente (Vas lymphaticum efferens). Vasele eferente sunt mai
puține decât cele aferente și au un calibru mai mare.
Nodurile limfatice sunt situate atât superficial cât și profund. Nodurile su-
perficale se găsesc în regiunile gâtului, în axilă și în zona inghinală.
În cazuri patologice nodurile limfatice superficiale devin palpabile.
În clinică se folosesc termeni ca si ganglion limfatic, nodul limfatic sau limfadeno- care nu
sunt recomandați. Ganglion se recomandă numai pentru formațiuni nervoase. Nodulul este o struc-
tură histologică componentă a nodului limfatic. Limfadeno se referă la nodul limfatic, dar înseamnă
glandă limfatică.
(gr. aden = glandă)
Apendicele vermiform (Appendix vermiformis) (eng. vermiform appendix,

fr. appendice vermiculaire, germ. Appendix vermiformis (Wurmfortsatz), mag.
făreg- nyulvăny) este un segment rudimentar al tubului digestiv, care datorită
prezenței masive de noduli limfatici agregafi (Noduli lyphoidei aggregati), poate fi
considerat ca făcând parte și din sistemul limfoid.
Vasele limf'atice (Vasa lymphatica) cuprind capilare limfatice, vase limfa-

tice, trunchiuri și canale limfatice.
Capilarele limfatice (Vas lymphocapillare) sunt simple tuburi endoteliale,
terminate în deget de mănușă, care formează rețele anastomotice complexe la
nivelul țesuturilor numite regele limfocapilare (Rete lymphocapillare).
Spre deosebire de capilarele sanguine, capilarele limfatice sunt formate
dintr-un endoteliu (Endothelium) fără membrană bazată, ceea ce Ie permite să
absoarbă macromolecule mult mai ușor.
Capilarele limfatice au un diametru de la câțiva microni la aproape un
milimetru.
Limfocapilare de tip special numite „lacteale“ pătrund în vilozitățile intesti-
nate și conțin în timpul absorbției o limfă cu aspect de lapte numită chit. Aceste
limfocapilare lacteale au un înveliș subțire, muscular și sunt contractile.
(gr. chylos = suc)
89
Vasele limfatice (Vas lymphaticum) sunt foarte subțiri și sunt foarte greu
de văzut la disecție. Ele seamănă totuși cu venele, dar învelișul lor este mai rău
definit. Prezintă multe valvule (Valvula lymphatica) și formează numeroase anas-
tomoze numite plexuri limfatice (Plexus lymphaticus). Au aspect de „mătănii“.
Vasele limfatice sunt clasificate în:
- vase limfatice superficiale (Vas lymphaticum superficiale) situate în țe-
sutul subcutanat,
- vase limfatice profunde (Vas lymphaticum profundum) situate în țesutul
fax dintre organe, în țesutul subseros și în submucoasa sistemelor digestiv,
respirator și urogenital.
Trunchiurile și canalele limfatice (Truncus et ductus lymphatici) sunt co-
lectoarele mari ale vaselor limfatice. Trunchiurile limfatice adună limfa din
segmentele mari ale corpului și se varsă în cele două canale limfatice
principale. Acestea, la rândul lor se varsă în sistemul venos.
Canalul toracic (Ductus thoracicus) (eng. thoracic duct, fr. conduit thora-
cique, germ. Ductus thoracicus, mag. mellkasi csatorna) este principalul canal
limfatic al corpului. EI adună limfa de la membrele inferioare, cea mai mare
parte a abdomenului, jumătatea stângă a capului, gâtului și toracelui și membrul
superior stâng.
Canalul toracic al lui Pecqz/ef ’are o lungime de circa 30-35 cm și un dia-
metru de sub 0,5 cm. Își are originea în cisterna chîlului (Cisterna chyli) a lui
Peci:juet, o formațiune ovalară (cca 3/1,5 cm) sub formă de sac, situată în retro-
peritoneu, la nivelul vertebrelor L1-2 Cisterna chilului adună limfa din cele două
trunchiuri limfatice lombare (Truncus lumbalis) și din trunchiurile limfatice in-
testinale (Trunci intestinales). De la cisterna chilului, canalul toracic
ascensionea- ză spre torace, trece prin orificiul aortic al diafragmei, posterior de
aortă, își conti- nuă ascensiunea spre gât, unde are un scurt traiect formând o
crosă dinspre profunzime spre suprafață și se varsă în confluentul
subclaviojugular stâng. Datorită traiectului relativ lung, prezintă mai multe părți:
' PECQIJET Jean (1622-1674) medic 5i anatomist francez
90
- partea abdominală (Pars abdominalis) este situată subdiafragmatic, în
retroperitoneu, între cisterna chilului și orificiul aortic al diafragmei. Canalul
toracic traversează diafragma posterior de aortă.
- Rartea toracică (Pars thoracica) se află în mediastin între orificiul aortei
și deschiderea superioară a toracelui. Aici canalul toracic se așează mai întâi la
dreapta corpurilor vertebrale, între aortă și vena azygos, apoi aproximativ la
nive-
lul vertebrei T trece în stânga corpurilor vertebrale. Aici colectează trunchiul
bronhomediastinal (Truncus bronchomediastinalis) stâng.
La nivelul mijlocului părții toracice, canalul toracic se poate separa în mai
multe brațe care apoi se reunesc din nou.
- padea cervicală (Pars cervicalis/colli) este porțiunea scurtă situată dea-
supra nivelului coastei 1. Se află în profunzimea fosei supraclaviculare mici
(Fossa supraclaVicularis minor).
Fosa supraclaviculară mică mai este denumită triunghi scalenovertebral
sau „puțul“ lui Thoma lonescu 1
- crosa canalului torac/c (Arcus ductus thoracici) este ultima porțiune a
canalului. Aceasta este situată la nivelul gâtului și are un traiect arcuit dinspre
profunzime spre suprafață. Se varsă relativ superficial în unghiul venos al lui
Pirogov format de vena jugulară internă stângă cu vena subclaviculară stângă.
Crosa canalului colectează trunchiul limfatic jugular (Truncus jugularis)
stâng și trunchiul limfatic subclavicular (froncos subclavius) stâng.
Trunchiul subclavicular este continuarea plexului limfatic axilar (Plexus
lymphaticus axillaris), care adună limfa de la membrul superior, dar și de la
peretele toracic (regiunea mamară).
' IONESCU Thoma (1860-1926) anatomist și chirurg român.

' PIROGOV(Pirogoffi Nicolai Ivanovici (1810-1881) anatomist, anatomopatolog
91
și chirurg rus
Canalul limfatic drept (Ductus lymphaticus/thoracicus dexter) sau
canalul toracic dreR* este un canal limfatic de dimensiuni relativ mici, care
colectează limfa de la jumătatea dreaptă a capului, gâtului și toracelui și
parțial din partea dreaptă a etajului supramezocolic abdominal. Se varsă în
confluentul subclaviojugular drept. Nu are părți distincte. Colectează
trunchiul bronhomediastinal drept, trunchiul jugular drept și trunchiul
subclavicular drept.
92
”‘”“
SISTEMUL DIGESTIV
(Systema digestorium)
Sistemul digestiv sau sistemul (canalul) alimentar este primul care

apare în dezvoltarea embriologică a corpului omenesc. Primordiul sistemului
digestiv a- pare la sfârşitul S1, o dată cu formarea endodermului. Deși
morfologic este primul apărut, funcțional sistemul digestiv ocupă un Ioc mult mai
modest. Sistemul digestiv este structurat sub forma unui tub, care începe la
nivelul fantei orale și se ter- mină la nivelul anusului. Acest tub comunică la
ambele capete cu exteriorul. Seg- mentele tubului digestiv sunt: gura, faringele,
esofagul, stomacul, intestinul subți- re, intestinul gros și rectul. La acestea se mai
adaugă două glande mari: ficatul și pancreasul.
Terminologia histologică menționează termenul de canal digestor sau
canal esofagogasfroinfesfina/ (Cana/is
digestorius/oesophagogastrointestinalis) pentru partea sistemului alimentar
care derivă din endodermul tubului digestiv primordial și care se extinde de la
esofag până la anus.
Funcțiile principale ale sistemului digestiv sunt: ingestia, digestia,
absorbția și eliminarea rezidurilor (egestia), iar secundar, împreună cu
sistemul respirator participă la fonație și screamăt (vezi sistemul respirator).
Presiunea abdominală este folosită în acte fiziologice cum sunt:
defecația, micțiunea, naşterea.
Părțile componente ale aparatului digestiv se află la nivelul capului, gâtului
și trunchiului.
GURA
(0s)
Gura (eng. mouth, fr. bouche, germ. Mund, mag. szăj) este situată în par-
tea anteroinferioară a capului. Ea face parte din regiunile faciale (Regio facialis),
fiind totodată o regiune a capului (Regiones capitis). Gura formează o regiune de
sine stătătoare numită regiunea ora/ă (Regio oralis). Aceasta este situată în par-
tea mediană a feței, sub regiunea nazalâ (Regio nasalis), medial de regiunile
93
bucale (Regio buccalis) și deasupra regiunii mentale (Regio mentalis). Șanful
nazolabial (Sulcus nasolabialis) porneşte lateroinferior de la nivelul aripilor
nazale și separă regiunea orală de regiunea bucală (Regio buccalis), iar gan[ul
mentolabial (Sulcus mentolabialis) separă regiunea orală de regiunea mentală.
Gura se deschide \a exterior printr-o fantă orală (Rima oris), o
deschizătu- ră transversală, mărginită de două pliuri cutaneomucoase numite
buze (Labia o- ris). Buza superioară (Labium superius) este mai înaltă și prezintă
un mic șanț vertical, în linia mediană, sub septul nazal. Acest șanț se numeşte
filtru (Philtrum) și se termină inferior cu o mică proeminență numită tubercul
(Tuberculum). Buza inferioară (Labium inferius) este mai scurtă, dar mai
răsfrântă și mai proeminentă spre fanta orală. Ea este limitată inferior de șanțul
mentolabial. Cele două buze se unesc la nivelul coI[urilor gurii (Commissura
labiorum) și formează unghiul gurii (Angulus oris).
Forma buzelor are o mare variabilitate individuală și de rasă.
Tuberculul buzei superioare este mai dezvoltat la nou născut, având un
rol important în supt.
Pielea regiunii orale este în general groasă și aderentă la planul subiacent.
Fiecare buză este formată dintr-o R• iune ctzfanată (Pars cutanea), externă, o
porțiune intermediară (Pars intermedia), numită și „roșul buzelor“ și o porțit/ne
mucoasă (Pars mucosa) situată intern. Porțiunea intermediară este formată
dintr-
un epiderm modificat, în sensul că este foarte subțire și fără pigmenți. Culoarea
roșie este dată de sângele aflat în numeroasele capilare situate atât în derm cât
și în stratul muscular subiacent. Roșul buzelor este o zonă de mare importanță
se- mologică în bolile cardiace, când modificările de culoare ale sîngelui
(deficitul de oxigenare) se observă imediat la acest nivel.
Dermul conține numeroase glande sudoripare și sebacee, foliculi piloși și
termionații nervoase. Foliculii piloși sunt mult mai numeroși și mai dezvoltați la
bărbat, unde în ansamblu, formează barba (Barba). Barba este o formațiune ca-
racteristică feței. Strict la nivelul regiunii orale, găsim fire de păr, mai ales la
nivelul buzei superioare, unde se formează, la bărbat, mustața.
Planul muscular este reprezentat în primul rând de mușchiul orbicular al
buzelor, dar și de alți mușchi pe care îi vom prezenta în continuare.
Muşchii regiunii orale sunt mușchi subțiri, care fac parte din muşchii
mimicii și sunt inervați de nervul facial (N. facialis). Aceştia au rolul de a
dilata sau de a comprima fanta orală, precum și de a ridica și coborî comisurile
acesteia. La nivelul regiunii orale găsim următorii mușchi:
- mușchiul orbicular a/ buzelor (M. orbicularis oris) este un mușchi
inelar
format din două părți:
- partea marginală (Pars marginalis) este partea de origine situată
periferic și care își are originea pe maxilă și pe corpul mandibulei. Se
con- tinuă cu partea următoare,
- partea labială (Pars labialis) este cuprinsă în grosimea buzelor,
se inseră pe tegumentul din jurul fantei orale și realizează închiderea
acesteia.
- mușchiul coborîtor al co/țtz/zzi gurii (M. depressor anguli oris) își are
originea pe baza mandibulei și inserția pe colțul gurii și buza inferioară.
- mușchiul risorius (M. risorius) al lui Santorini 1 are originea pe fascia
maseterică și inserția pe colțul gurii.
(lat. risor-oris = glumeț)
- mușchiul zigomatic mare (M. zygomaticus major) își are originea pe
fața laterală a osului zigomatic și inserția pe colțul gurii. (gr. zygon = jug)
- mușchiul zigomatic mic (M. zygomaticus minor) își are originea pe
fața laterală a osului zigomatic anterosuperior de precedentul și inserția pe
buza superioară.
- mușchiul ridicător al buzei superioare (M. levator labii superioris) își
are originea pe maxilă, la nivelul fosei canine și inserția pe buza superioară
și colțul gurii.
- mușchiul ridicător al buzei superioare și a aripii nasului (M. levator
labii superioris alaeque nasi) "iși are originea pe apofiza frontală a maxilei și
inser- ția pe pielea buzei superioare și pe cartilajul mare al aripii nasului.
' SANTORINI Giovanni-Domenico (1681-1737) anatomist italian.
- mugchiul buccinator (M. buccinator) este un mușchi situat mai profund,
este mai gros și este format din fascicule musculare împletite. Își are originea pe
porțiunile retroalveolare ale mandibulei și maxilei, pe rafeul pterigomandibular
(Raphe pterygomandibularis) și pe fascia bucofaringiană (Fascia buccopharyn-
gealis). Se inseră pe colțul gurii și zonele adiacente ale buzelor. Putem spune că
atât morfologic cât și funcțional acest mușchi este intermediar între muşchii
masticatori și muşchii mimicii.
- mugchiul mental (M. mentalis) aparține parțial regiunii orale, fiind din
punct de vedere funcțional un mușchi al regiunii mentale (mentoniere). Acest
mușchi are originea pe partea alveolară a mandibulei, corespunzător incisivilor
laterali și in- serția pe pielea mentonului, pe care o ridică spre buza inferioară.
Se mai numeşte și mușchiul mot lui bărbiei.
Vascularizația regiunii orale este asigurată de ramuri ale arterei faciale
(A. facialis), cum sunt: artera labială superioară (A. labialis superior), care dă o
ramură septală (R. septi nasi) și artera labială inferioară (A. labialis inferior).
Sângele venos se drenează prin vena labială superioară (V. labialis su-
perior) și venele labiale inferioare (Vv. labiales inferiores) spre vena facială (V.
facialis).
Drenaiul limfatic se face spre nodurile faciale (Nodi faciales). La nivelul
regiunii orale găsim următoarele noduri limfatice faciale: nodul buccinator
(Nodus buccinatorius), nodul nazolabial (Nodus nasolabialis) și nodul
mandibular (No- dus mandibularis). Tot un nod limfatic facial este și nodul malar
(Nodus malaris), dar acesta este situat la distanță, în regiunea zigomatică.
(lat. mala-ae = falcă, obraji)
aşea cutanată a regiunii orale este dată de ramuri terminate labiale
superioare (Rr labiales superiores) ale nervului infraorbital (N. infraorbitalis),
ramură a nervului maxilar (N. maxillaris) și de ramuri terminate labiale (Rr
labiales) ale nervului mental (N. mentalis) ramură a nervului mandibular (N.
mandibularis).
CAVITATEA ORALĂ
(Cavitas oris)
Aceasta, ca și cavitate osoasă a fost studiată în primul semestru. În cele

ce urmează vom prezenta toate celelalte structuri ale acestei cavități, cu referiri
la funcțiile sale digestive și fonatorii. Cavitatea orală (eng. oral cavity, buccal
cavity, fr. cavitâ buccale, cavită orale, germ. Mundhohle, mag. szăjureg) este
situată sub cavitățile nazale și comunică cu exteriorul anterior, prin fanta orală,
limitată de buze. Posterior comunică cu qâtlejul, care este o zonă de trecere spre
faringe, iar inferior este separată de regiunile gâtului printr-o diafragmă
musculară.
Cavitatea orală prezintă două compartimente: vestibulul oral și cavitatea
orală propriu-zisă, separate de arcadele alveolare și de dinți. La nivelul cavității
bucale se mai găsesc limba și numeroase glande salivare.
Vestibulul oral (Vestibulum oris) reprezintă spatiul semicircular situat între

buze și arcadele dentare. Acest spațiu depășește lateroposterior e ora a
extinzându-se în regiunea bucată, motiv pentru care se mai numeşte vestibul
bucal.
Regiunea bucată (Regio buccalis) este o regiune a feței limitată superior

de o linie convențională care porneşte de la baza nasului, trece sub pometul
obrazului și ajunge la antitragusul urechii. Superior se învecinează cu regiunea
infraor- bitală situată medial și cu regiunea zigomatică situată lateral. Inferior
limita este baza mandibulei, dincolo de care găsim triunghiul submandibular al
gâtului. Medi- al se învecinează cu regiunea orală și regiunea mentală, iar
lateral ajunge până la marginea anterioară a ramurei mandibulei și mușchiul
maseter (Regiunea paroti- deomaseterică).
Porțiunea cutaneomucoasă care delimitează lateral vestibulul oral și co-
respunde regiunii bucale se numeşte ohraz (Bucca). Stratul muscular profund
este reprezentat la acest nivel de mușchiul buccinator. Între mușchiul buccinator
și ramura mandibulei acoperită de muşchii masticatori se află corRul adipos al
97
’“
obrazului (Corpus adiposum buccae) sau „bula grăsoasă“ lui Bichat 1. În vesti-
bulul oral se deschide printr-o ridicătură numită papila canalului parotidian (Pa-
pilla ductus parotidei), canalul omonim al glandei parotide, cunoscut și sub
numele de canalul lui Stenon sau Sfensen ’. Această papilă este situată în
dreptul celui de al II-lea molar superior.
Tot la nivelul obrazului se mai descrie un organ senzorial mecanoreceptor
numit organ juxtaoral (Organum juxtaorale).
Vestibulul oral este în general un spațiu virtual, dar care poate deveni
real, când se umple cu aer (expirație forțată pe gură cu buzele alipite), cu
diverse Iichi- de sau cu corpi străini. Vestibulul comunică totuși cu cavitatea
bucată propriu-zisă prin spațiile interdentare, dar mai ales prin spatiul retromolar.
Cel mai cunoscut spațiu interdentar, dar inconstant, este situat superior, în linia
mediană și se nu- meşte diastemă (Diastema) sau strungăreață.
(gr. diastema = interval)
Vestibulul este tapetat de o tunică mucoasă (Tunica mucosa oris), care
în linia mediană prezintă niște pliuri sagitale ce unesc mucoasa labială cu
mucoasa gingivală. Aceste pliuri pot fi vizualizate prin răsfrângerea buzelor. Există
un frâu labial superior (Frenulum labii superioris) mai bine dezvoltat și un frâu
labial inferior (Frenulum labii inferioris).
Mucoasa de la nivelul vestibulului corespunzătoare regiunii bucale sau
obrajilor se numeşte mucoasă jugală.
Cavitatea orală propriu-zisă (Cavitas oris propria) este formată din palat
sau tavanul cavității, gingie și triunghiul sublingual. Când arcadele dentare vin în
contact și limba este relaxată, cavitatea orală este virtuală. Ea devine reală când
deschidem gura sau când pătrund în cavitate alimente, alte lichide sau corpuri
străine.
' BICHAT Marie-Francois-Xavier (1771-1802) anatomist francez.

' 5’FANSANNiels (1631-1687) episcop catolic §i anatomist danez (latinizat Stenonius)
cunoscut ca Stenon.
98
Palatul (Palatum) este peretele superior al cavității orale. Este format din:
- palatul dur (Palatum durum) un sept osos transversal, care separă cavi-
tatea nazală de cea orală.
Reamintim că palatul dur este format anterior din apofizele palatine ale
maxilei unite prin sutura palatină mediană și posterior din lamele orizontale
ale oaselor palatine, unite de apofizele palatine ale maxilei prin sutura palatină
trans- versală. Sutura palatină mediană unește și lamele orizontale ale oaselor
palatine.
Palatul dur este acoperit de mucoasa orală, care prezintă o plică
mediană numită rafeul palatului (Raphe palati) qi mai multe pIic•”R *atinale
transversale (Plicae palatinae transversaefRugae palatinae), mai exprimate
anterior, retrodentar.
Aceste plici transversale sunt mai evidente la nou născut și devin din ce
în ce mai șterse o dată cu trecerea anilor. Au rol în supt.
Tot anterior, în linia mediană se găseşte papila incisivă (Papilla
incisiva), o ridicătură a mucoasei, neperforată, corespunzătoare cu orifiul inferior
al canalului incisiv, canal sub forma literei „Y“, care face legătura dintre
cavitatea nazală și cea orală. Posterolateral la nivelul lamei orizontale a
palatinului se află orificiile palatinale mare și mici, prin care se face comunicarea
dintre fosa pterigopalatină și cavitatea orală. Aceste orificii prin care trec arterele
și nervii palatini mari și mici sunt acoperite de mucoasa orală.
Sub mucoasa palatului se află numeroase glande salivare mici, formând
grupul glandelor palatinale (Glandulae palatinae).
Palatul dur este vascularizat preponderent de artera palatină mare (A.
palatina major) și parțial de arterele palatine mici (Aa. palatinae minores),
ramuri ale arterei palatine descendente (A. palatina descendens) din artera
maxilară (A. maxillaris). Venele nenominalizate în Terminologia anatomică se
drenează spre venele maxilare (Vv. maxillares). Limfaticele sunt slab
reprezentate.
Inervația senzitivă este asigurată de nervul palatin mare (N. palatinus
major) și nerv •“•” Ralatini mici (Nn palatini minores) ramuri ale nervului
maxilar (N. maxillaris H b: VJ
- palatul moa/e sau vălul palatin (Palatum molle/Vellum palatinum) apar-
ține mai mult gâtlejului și îl vom prezenta acolo.
Gingia (Gingiva) este mucoasa care acoperă apofizele alveolare.
Histologic prezintă două părți:
- gingia marginală sau partea lîberă a gingiei (Gingiva marginalis/Pars
libera gingivae) situată la baza apofizelor alveolare, unde gingia poate fi îndepăr-
tată de planul osos cu ușurință;
- gingia alveolară sau partea atacată a gingiei (Gingiva alveolaris/Pars
affixa gingivae) situată mai aproape de inserția dinților și care este puternic ade-
rentă la periostul arcadelor.
Gingia este mai ușor vizibilă la nivelul vestibulului oral, prin îndepărtarea
buzelor. Gingia este continuarea mucoasei orale vestibulare și se continuă cu
mucoasa teritoriului sublingual. Ea se termină la nivelul zonei de implantare a
dinților printr-o margine gingivală (Margo gingivalis), arcuită. În zonele
interdentare, marginea gingivală proemină sub forma unor papile. Acestea se
numesc R• pile gingivale sau interdentare (Papilla gingivalis/interdentalis) și
reprezintă punți de mucoasă care unesc gingia de pe ambele versante alveolare.
Interdentar, deasupra papilelor gingivale se găsesc gandurile gingivale (Sulcus
gingivalis) sau inter-
dentare, care realizează o comunicare între vestibul și cavitatea orală propriu-zisă.
Uneori șanțul interdentar median superior poate să fie larg, rezultând un
spațiu relativ mare între incisivii superiori, spațiu numit diastemă (Diastema).
Alteori spațiile interdentare sunt foarte reduse, până la dispariție, în înqesuirile
dentare, cu contact interdentar pe întreaga înălțime a dintelui.
(gr. diastema = interval)
Vascularizația gingiei este slab reprezentată, este parțial comună cu vas-
cularizația regiunii orale și parțial este asigurată de ramurile perîdentale (Rr. pe-
ridentales).
Inervația este mult mai bine reprezentată și are ramuri nominalizate.
Astfel ramurile gingivale superioare (Rr gingivales superiores) provin din plexul
dental superior (Plexus dentalis superior). Acesta din urmă este format de
ramurile al-
veo/are suRerioare anterioare (Rr. alveolares superiores anteriores), ramura
a/veo/ară •• Rerioară medie (Rr. alveolaris superioris medius) și ramurile a/yeo-
tare superioare posterioare (Rr. alveolares superiores posteriores) ale nervi/or
alveolari superîori (Nn. alveolares superiores) din nervul maxilar. Ramurile
gingivale inferioare (Rr. gingivales inferiores) provin din plexul dental inferior
(Plexus dentalis inferior), format de nervul alveolar inferior (N. alveolaris infe-
rior), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [V,;V].
Mai există pentru gingia inferioară și ramuri gingivale (Rr gingivales) ale
nervului mental (N. mentalis), ramură terminată a nervului alveolar inferior.
Triunghiul sublingual este un teritoriu aflat sub corpul limbii, în care se a-

cumulează salivă și care se poate explora prin ridicarea vârfului limbii. Ridicarea
limbii vizualizează fața inferioară a acesteia și pune în tensiune un pliu median al
mucoasei orale, numit frâul limbii (Frenulum linguae), care porneşte retrodentar
și se termină în apropierea vârfului limbii. De o parte și de alta a frâului limbii se
observă două papile numite caruncule sublinguale (Caruncula sublingualis), la
nivelul cărora se deschid în cavitatea orală canalul sublingual mare (Ductus
1
sublingualis major) al lui Bartholin și canalul submandîbular (Ductus subman-
dibularis) al lui Wharton ’. De la caruncula sublinguală pornesc oblic posterior do-
uă pliuri de mucoasă, numite Rlici sublinguale (Plicae sublinguales) la nivelul că-
rora se află numeroase orificii, prin care se deschid în cavitatea orală canalele
sublinguale m/nore (Ductus sublinguales minores) ale lui Rivinus ’.
Plicile sublinguale împreună cu plicile fimbriate de pe fața inferioară a
limbii formează un romb, a cărui diagonală mare este reprezentată de frâul
limbii.
În acest triunghi sublingual se află glanda sublinguală și canalul de
excreție al glandei submandibulare. Vascularizația și inervația va fi prezentată la
glandele salivare.
' BARTHOLIN Caspard cel tânăr (1655-1738) anatomist §i om politic danez

este descendentul unei întregi familii de anatomi§ti cunoscuți (numele real era
Berthelsen).
2
WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.
' BACHMANN Augustus Quirinus (1652-1723) medic 5i botanist german (lat. fiirinus).
LIMBA
(Lingua)
Este un organ muscular aplatizat, aflat în cavitatea orală, pe care o

umple în repaus. Forma limbii este variabilă în raport cu necesitățile funcționale.
Ea parti- cipă la numeroase acte fiziologice cum sunt: masticația, deqlut t a,
suptul, fonația. Limba are o mare mobilitate în porțiunea anterioară, putând
părăsi cavitatea orală și este fixată posteroinferior de planșeul cavității.
Limba (eng. tongue, fr. langue, germ. Zunge, mag. nyelv) este formată
din două părți și anume corpul limbii (Corpus linguae) și rădăcina limbii
(Radix linguae) separate de un șanț în formă de „V“ deschis anterior și numit
șanțtz/ terminal al limbii (Sulcus terminalis linguae). Corpul limbii prezintă
lateral două marti- ni (Margo linguae) rotunjite și se termină anterior cu vârful
limbii (Apex linguae). Limba prezintă două fețe inegale ca extindere, dosul limbii
și fața inferioară.
Dosul limbii (Dorsum linguae) este fața superioară a limbii, care este
pre- zentă atât la nivelul corpului limbii cât și a rădăcinii, extinzându-se până la
gâtlej. Pe această față se găseşte șanțul terminal care o împarte în două părți:
- partea anterioară sau presulcală (Pars anterior/presulcalis),
- partea posterioară sau postsulcală (Pars posterior/postsulcalis).
La nivelul părții anterioare a dosului limbii găsim un șanț median (Sulcus
medianus linguae), care împarte corpul limbii în două jumătăți simetrice. Șanțul
median se termină la confluența cu șanțul terminal printr-o gaură oarbă
(Foramen caecum linguae).
Această gaură este partea superioară, neobstruată a canalului tiroglos (Ductus
thyro- glossalis), canal prezent la embrion și care are rol în dezvoltarea glandei tiroide. in funcție
de nivelul la care se produce închiderea acestui canal, avem o gaură oarbă mai adâncă sau mai
puțin adâncă. Persistenta canalului tiroqlos este inconstantă.
Pe dosul limbii și pe marginile laterale ale acesteia găsim și numeroase
papile linguale (Papillae linguales). Acestea au rol mecanic și în perceperea
qus- tului și sunt de mai multe feluri:
- papile ////forme (Papillae filiformes) sunt situate pe dosul limbii fiind
numeroase, dar reduse ca dimensiuni și au exclusiv rol mecanic (dau asperitate
limbii);
- papile fungiforme (Papillae fungiformes) sunt situate tot pe dosul limbii,
sunt relativ numeroase (peste 100), au formă de ciupercă și au rol qustativ;
(lat. fungus-i = ciuperci)
- papile foliate (Papillae foliatae) sunt situate pe margini, mai ales poste-
rior, sunt rudimentare și au rol mixt mecanicoqustativ. Sunt formate din niște plici
verticale numite foliole papilare (Folium papillae) separate de ganduri papilare
(Sulcus papillae). Au fost comparate cu aspectul zimțat al unor frunze.
(lat. foliatus -a,-um = frunzos).
- pap//e va/ale (Papillae valatae) sunt papilele qustative, caracteristice
limbii. Sunt situate pe dosul limbii, paralel cu șanțul terminal și anterior de
acesta, formând o structură numită „V“ linqual. Sunt în număr mic (9-11) și au
mai multe denumiri printre care amintim termenii de papile circumvalate sau
caliciforme. Au formă circulară formată dintr-o proeminentă papilari (Vallum
papillae) înconjura- tă de un dan); papilar (Sulcus papillae) circular, fiind
comparate cu niște fortificații.
(lat. vallum-i = întăritură, fortificație).
La mamifere există și alte tipuri de papile linguale, cum sunt papilele conice (Papillae
coni- cae) prezente la rumegătoare și câine sau papr/ele margina/e (Papillae marginales)
prezente la carnivore și porc.
La nivelul limbii, în special în papilele valate, se găseşte organul gustului
(Organum gustatorium/gustus) reprezentat de mugurii gustativi (Caliculus gusta-
torius/ Gemma gustatoria). Acești muguri gustativi sau calice gustative se
deschid la suprafața limbii prin poruri qustative (Porus gustatorius). La nivelul
mugurilor gustativi se găsesc celule eR•“teliale de sus[înere (Epitheliocytus
gustatorius) și celule epiteliale qustative (Epitheliocytus gustatorius), care
sunt de mai multe
tipuri, în funcție de gustul recepționat:
- epiteliocit qustativ de tip I (Epithliocytus gustatorius I) pentru gustul
dulce este localizat mai ales pe vârful limbii.
- epite/îoc/f gustativ de tip II (Epithliocytus sensorius gustatorius II)
pentru gustul sărat este localizat pe mai ales pe '/ anterioară a marginii limbii.
- epiteliocit gustativ de tip III (Epithliocytus sensoris gustatorius III)
pentru gustul acru este localizat mai ales pe / posterioară a marginii limbii.
- epiteliocit qustativ de tiR IV (Epithliocytus gustatorius IV/basalis) pentru
gustul amar este localizat mai ales la baza limbii, presulcal.
Fata inferioară a limbii (Facies inferior linguae) mai redusă ca suprafață,
corespunde numai corpului limbii și priveşte spre triunghiul sublingual. Pe
această față se observă frâul limbii (Frenulum linguae) și plicile rimbriate (Plica
fimbriata) amintite la triunghiul sublingual.
Structura limbii. Limba este acoperită de o mucoasă linguală (Tunica

mucosa linguae) de culoare roz și care în mod normal este permanent umedă.
Aspectul mucoasei este diferit pe cele două fețe ale limbii. Pe dosul limbii
aspectul mucoasei este rugos, aspru, datorită prezenței papilelor linguale. Acest
aspect se extinde și pe marginile limbii. Fața inferioară a limbii are un aspect mai
neted, cu excepția plicilor fimbriate.
Culoarea și aspectul limbii sunt semne patognomonice pentru numeroase boli.
Sub mucoasa limbii, în partea presulcală a dosului limbii, dar și pe fața
in- ferioară se află un strat fibroconjunctiv numit aponevroza linguală
(Aponeurosis linguae) cu rol în inserția unor mușchi ai limbii. Tot submucos se
află glandele linguale (Glandulae linguales), un grup de glande salivare mîci
(Glandulae salivariae minores) și amigdala linguală (Tonsilla lingualis) formată
din noduli Iim- fatici (Noduli lymphoidei). Glandele salivare linguale sunt
următoarele:
- glanda linguală posterioară (Glandula lingualis posterior) este situată în
partea postsulcală și are două părți:
- partea profundă sau glanda gustatorie (Pars profunda/GIandu-
la gustatoria) ale lui Ebner 1. Aceasta se găseşte la nivelul porțiunii
declive a șanțului papilar care înconjoară papila valată.
- partea s• Rerficială sau glanda rădăcinii limbii (Pars superficia-
lis/GIandula radicis linguae).
' von EBNER Anton Gilbert Victor, Ritter von Rofenstein (1842 - 1925) anatomist
5i histolog austriac.
- glanda linguală anterioară sau apicală (Glandula lingualis anterior/api-
1
calis) a lui Nuhn și Blandîn situată în plină musculatură a limbii, în partea ante-
rioară a acesteia, aproape de fața inferioară a limbii.
Amigdala linguală participă la formarea ineluluilimfoid faringian (Anulus
lymphoideus pharyngis) al lui Waldeyer’, împreună cu amigdalele palatină, farin-
giană și tubară.
Cea mai mare parte a limbii este formată din mușchi, separați în linia me-
diană de un sept conjunctiv, numit seR*• ! ! i”mbii (Septum linguae), mai bine repre-
zentat în zona centrală și inferioară a limbii și mai șters până la dispariție spre
do-
sul limbii și anterior. Septul limbii ajunge până la osul hioid, de corpul căruia se fi-
xează.
Mugchîî limbii.
Aceştia sunt de două feluri: mușchi extrinseci și intrinseci. Cei extrinseci
își au originea în afara limbii, iar cei intrinseci se găsesc exclusiv la nivelul limbii.
Toți
muşchii limbii, cu exceptia mușchiului palatoqlos, sunt inervați de nervul h!“R 9!°»
(N. hypoglossus [XII]).
Muşchii extrinseci sunt în număr de cinci:
- mugchiul geniog/os (M. genioglossus) este grinicalul mușchi extrinsec
al limbii. Acest mușchi este situat pe linia mediană. Are originea pe spina
menfa/ă superioară (Spina mentalis superior/geni superior) a mandibulei și se
răsfiră în e- vantai inserându-se pe întreaga suprafață a limbii și pe aponevroza
linguală. Fi- brele acestui mușchi se intrică cu fibrele musculare ale celorlalți
mușchi linguali formând un sistem muscular complex. Funcția acestui mușchi
este de protrusor (scoate limba în afara cavității orale) și depresor (trage limba
spre triunghiul sublingual). (gr. geneion = bărbie, lat. protrudo-ere-si-sum = a împinge
înainte))
- mu]chiuI hioglos (M. hyoglossus) este un mușchi lateral, de formă

drept- unghiulară, care are originea pe partea superioară a corpului osului hioid
și pe cor-
' NIJHN Anton (1814-1889) anatomist german.
2
BLANDIN Phillippe-Frederic (1798-1849) anatomist 5i chirurg francez.
von WALDEYER-Satz Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist §i histolog
german.
nul mare al acestuia și se inseră pe părțile laterale ale limbii și pe aponevroza
Iin- guală. Funcțional este un depresor și un retractor (trage limba înapoi). Are o
acțiu- ne parțial antagonică mușchiului genioglos.
- mugchiul condroglos (M. chondroglossus) poate fi considerat o anexă
a mușchiului hioqlos, având aceeaşi funcție și inserție. Este un mușchi subțire,
situat mai profund, sub mușchiul hioglos. Originea este pe cornul mic al osului
hioid.
- mugchiul sfi/og/os (M. styloglosssus) este situat cel mai lateral. De for-
mă cilindrică, are originea pe apofiza stiloidă a osului temporal și inserția
posterosuperior pe partea laterală a limbii. Funcțional este un retractor și un
elevator al limbii. Este mușchiul înq+ titului și al suptului.
- mugchîul palatoglos (M. palatoglossus) este tot un mușchi cilindric, si-
tuat medial de mușchiul stiloglos și care din punct de vedere funcțional aparține
gâtlejului. Originea este pe aponevroza palatină (Aponeurosis palatina), iar
inser- ția pe partea posterosuperioară a limbii, medial și posterior de mușchiul
stiloglos. Este Enervat de plexul faringian.
Muschii intrinseci au rol în modelarea formei limbii și ajută în procesul de
masticație. Ei sunt în număr de patru:
- mugchiul longitudinal inferior (M. longitudinalis inferior) este un mușchi
pereche, cilindric turtit, situat inferior, între mușchiul genioglos și mușchiul
hioglos. Participă la coborârea vârfului limbii în mişcarea de protruzie.
- mugchiul longitudinal superior (M. longitudinalis superior) este un
mușchi nepereche situat imediat sub aponevroza dosului limbii. Miofibrele Iingu-
ale longitudinale (Myofibra lingualis longitudinalis) sunt o extensie a fibrelor mut-
chilor hioglos și stiloglos. Este mai bine reprezentat pe laturile limbii și greu de
recunoscut în linia mediană. Participă la ridicarea vârfului limbii.
- mugchiul transvers al limbii (M. transversus linguae) este cel mai bine
reprezentat mușchi intrinsec și este format din miofibre linguale transverse
(Myo-
fibra lingualis transversalis). Situat central, în mijlocul limbii, are originea pe sep- ”
tul limbii și inserția pe marginile acesteia. Anterior, unde septul limbii lipseşte, for-
mează un mușchi unic între laturile limbii. Îngustează limba și-i măreşte grosimea.
‘
106 ””
- mugchiul vertical al limbii (M. vedicalis linguae) nu este un mușchi pro-
priu-zis, ci denumirea generică a miofibrelor vertîcale linguale (Myofibra lingua-
lis vedicalis). Aceste fibre sunt mai bine reprezentate în partea superioară a
limbii între mușchiul transvers și aponevroza dosului limbii. Prin contracția
acestor fibre limba se turtește, mărindu-și Iățimea.
La nivelul limbii există și miofibre /ingoa/e oblice (Myofibra lingualis
obliqua).
Vascularîza[ia gi /nervațîa limbîi.

Limba este irigată de ramuri ale arterei linguale (A. lingualis) ramură a ar-
terei carotide externe (A. carotis externa). Amintim posibilitatea ca artera lingua-
lă să formeze un trunchi linguofacial (Truncus linguofacialis) împreună cu artera
facială. Primele care se desprind din artera linguală, imediat deasupra osului
hioid sunt ramurile dorsa/e ale limbii (Rr. dorsales linguae), care se îndreaptă
ascendent spre rădăcina limbii. Artera linguală mai dă o ramură inferioară,
artera sub- linguală (A. sublingualis), care se îndreaptă spre glanda sublinguală.
Porțiunea terminată a arterei linguale, destinată porțiunii libere a limbii, are un
calibru important și se numeşte artera profundă a /imbff (A. profunda linguae)
sau ranina.
Ranina este un termen medical, care defineşte fața dorsală a limbii.
(lat. rana = broască)
Venele limbii sunt reprezentate de vena profundă a lîmbii (V. profunda
linguae), vena sublinguală (V. sublingualis) și venele dorsale ale limbii (Vv.
dorsales linguae). Acestea se varsă în vena lingualâ (V. lingualis) și apoi în vena
jugulară internă (V. jugularis interna). Tot o ramură a venei linguale este și vena
înso[itoare a nervului hipoglos (V. comitans nervi hypoglossi).
(lat. comitor-ari-atus-sum = a însoți)
Limfaticele limbii se varsă în noduri/e linguale (Nodi linguales). Stațiile
limfatice următoare sunt nodurile submentale (Nodi submentales) și nodor//e
submandibulare (Nodi submandibulares), precum și nodul jugulodigastric (No-
dus jugulodigastricus) din grupul nodurilor cervicale laterale (Nodi cervicales
IateraIes/ Nodi colli laterales), subgrupul nodal superior profund (Nodi profundi
superiores).
107
Inervația motorie a limbii a fost prezentată la muşchii limbii și este
asigura- tă aproape în totalitate de nervul hipoglos (N. hypoglossus [XII]).
Inervația senzitivă a corpului limbii este asigurată de nervul lingual (N.
lingualis), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [V„ V]). Acesta dă ra-
muri linguale (Rr linguales) pentru limbă și nervul sublingual (N. sublingualis)
pentru glanda sublinguală. Rădăcina limbii este inervată senzitiv de ramurile Iin-
guale (Rr. linguales) ale nervului glosofaringian (N. glossopharyngeus [IX]).
Inconstant se descrie și o ramură linguală (R. lingualis) senzitivă a ner-
vului facial (N. facialis[VII]).
Ine i ustativă a corpului limbii este asigurată de ramuri ale nervului
1
intermediar (N. intermedius) sau VII bis al lui Wrisberg . Fibrele gustative iau
calea nervului lingual (N. lingualis), apoi prin coarda timpanului (Chorda
tympani) ajung în nervul facial (N. facialis [VII]) și în gang/ionzz/ genictz/at
(Ganglion geniculi/Ganglion geniculatum). Rădăcina limbii trimite fibre gustative
prin ramuri ale nervului glosofaringian (N. glossopharyngeus [IX]), care ajung
la gang/ionz// superior (Ganglion superius) al acestui nerv.
GLANDELE SALIVARE
(Glandulae salivariae/oris)
Glandele salivare (eng. salivary glands, fr. glandes salivaires, germ.

Speichel- drusen, mag. nyălmirigy) au o secreție seroasă, sau mixtă
(seromucoasă). Secre- ția glandelor salivare se numeşte salivă. Există numai
două glande salivare seroase (Glandula salivaria serosa) și anume glanda
parotidă și partea profundă a glandei linguale posterioare (glanda lui Ebner ’).
Restul sunt glande salivare mixte (Glandula salivaria mixta), mai mult sau mai
puțin mucoase. Există de asemenea, glande salivare mari și mai multe grupuri
de glande salivare mici.
Ptialolitiază sau sialolitiază este litiaza căilor salivare. Sialografia este radiografia cu sub-
stanță de contrast a glandelor salivare. (gr. ptyalon = salivă, glandă salivară; sialion = salivă)
' WRISBERG Heinrich August (1739-1808) anatomist §i ginecolog german.

' von EBNER Anton Gilbert Victor, Ritter von Rofenstein (1842 - 1925) anatomist
5i histolog austriac.
Glandele salivare mari (Glandulae salivariae majores) sunt trei perechi
(glandele parotide, glandele submandibulare și glandele sublinguale) situate mai
aproape sau mai departe de cavitatea orală și care au rol major în secreția
salivară.
Glanda parotidă (Glandula parotidea) (eng. parotid gland, fr. glande paro-
tide, germ. Ohrspeicheldruse, mag. fultomirigy) este cea mai mare dintre
glandele salivare. Are circa 30 g, o secreție seroasă și este situată
retromandibular, extin- zându-se posterosuperior până la conductul auditiv
extern și până la articulația temporomandibulară. Împreună cu elementele
vasculonervoase care o străbat, parotida este o componentă principală a regiunii
parotideomaseterice Cea mai im- portantă formațiune care străbate glanda
patotidă este nervul facial, care la acest nivel formează un plex intraparotidian
(Plexus parotideus). Nervul facial străbate numai qlanda parotidă fără să aibă
legături functionale cu ea.
Ramurile acestui plex ies din glanda parotidă și se răsfiră în evantai, pe o
arie extinsă ce cuprinde reg/zznea temporală (Rr. temporales), reg/t/nea
zigoma- tică (Rr. zygomatici), reg/t‹nea bucată (Rr. buccales, R. marginalis
mandibularis) și regiunea cervicală anterioară (R. colli/R cervicalis).
Plexul nervos intraparotidian este cuprins într-un strat de țesut
conjunctiv, ce constituie un plan de clivaj, care separă glanda în două părți:
- Rartea superfîcială (Pars superficialis), depășește anterior marginea
pos- terioară a mușchiului maseter, pe care îl acoperă parțial,
- partea profundă (Pars profunda) este situată posterior de maseter și de
ramura mandibulei.
1
Canalul patotidian (Ductus parotideus) al lui Sfenon sau Stensen are
un diametru de circa 3 mm și o lungime de circa 5 cm, fiind canalul de excreție al
glandei. Acesta porneşte din porțiunea superficială a glandei, trece orizontal și
superficial de mușchiul maseter, după care se incurbează spre profunzime, pe
lângă corpul adipos al obrazului, străbate mușchiul buccinator și se deschide în
vestibu- fut oral, în dreptul molarului al II-lea superior, prin papila ductului
parotidian (Pa-
' SF£NS£N Niels (1631-1687) episcop catolic și anatomist danez (lat. Stenonius)
cunoscut ca Stenon.
pilla ductus parotidei). La trecerea peste mușchiul maseter, canalul parotidian
trece prin glanda parotidă accesorie (Glandula parotidea accesoria), un
fragment de glandă parotidă separat de restul glandei.
Glanda parotidă mai este străbătută și de alte formațiuni vasculonervoase:
- artera carotidă externă (A. carotis interna) străbate porțiunea profundă
a glandei. În interiorul glandei emite artera auriculară posterioară (A. auricularis
posterior) și se divide în ramurile ei terminate: artera temporalâ superficială (A.
temporalis superficialis) și artera maxilară (A. maxillaris).
- vena retromandibulară (V. retromandibularis) se formează la nivelul co-
futui mandibulei din mai multe vene (Vv. temporales superficiales, V. temporalis
media, V. transversa faciei et Vv. maxillares) și din plexul pterigoidian (Plexus
pterigoideus). Este situată mai superficial decât artera carotidă externă și
drenea- ză sângele spre vena jugulară internă (V. jugularis interna).
- nervul auriculotemporal (N. auriculotemporalis) străbate glanda împre-
ună cu vasele temporale superficiale. Acest nerv este o ramură a nervului man-
dîbular (N. mandibularis [V,;V] și este nervul secretomotor al glandei, la care tri-
mite ramuri parotidiene (Rr. parotidei).
Vascularizația glandei parotide este asigurată de ramuri parotidiene (R.
parotideus), care provin din artera auriculară posterioară (A. auricularis poste-
rior) și din artera temporală superficială (A. temporalis superficialis). Venele pa-
rotidiene (Vv. parotideae) sunt afluente ale plexului pterigoidian (Plexus pteri-
goideus). Limfaticele parotidiene sunt reprezentate de nodurile parotid/ene su-
perficiale (Nodi parotidei superficiales) și de mai multe grupuri situate profund și
care în ansamblu formează nodurile parotidiene profunde (Nodi parotidei pro-
fundi). Aceste noduri profunde sunt reprezentate de: nodurile preauriculare (No-
di preauriculares), nodurile infraauriculare (Nodi infraauriculares) și nodurile
intraglandulare (Nodi intraglandulares).
Inervatia parasimpatică a glandei stimulează secreția și este asigurată de
ramurile postganglionare ale nervz//zii auriculotemporal (N. auriculotemporalis),
care provin din ganglionul of/c (Ggl. oticum). Ramurile preganglionare provin din
nervul glosofaringian (N glossopharyngeus [IX]) prin nervul pietros mic (N. pe-
110
trosus minor/Radix parasympathica ganglii otici). Nervul auriculotemporal este o
ramură a nervzz/t›i mandîbular (N. mandibularis [V,;VJ. Inervația simpatică inhi-
bă secreția salivara.
Glanda submandibulară (Glandula submandibularis) (eng. submandibular

gland, fr. glande submandibulaire, germ. Unterkieferspeicheldruse, mag.
ăllkapocs alatti mirigy) este a doua ca mărime dintre glandele salivare mari.
Are circa 10 g, o sec e ie ix a seromucoasă și este situată anteroinferior de
glanda parotidă, la nivelul gâtului, în regiunea cervicală anterioară în triunghiul
submandibular.
Triunghiul submandibular este delimitat superior de marginea inferioară a
corpului mandibulei, iar anteroinferior și posteroinferior de mușchiul digastric.
Glanda submandibulară este așezată lateroinferior de mușchiul
milohioidian (M. mylohyoideus), dar trimite o prelungire medială, care
ocolește marginea posterioară a acestui mușchi și se continuă anterior cu o
porțiune conică, de la care porneşte canalul de excreție al glandei, canalul
submandibular (Ductus submandibularis) al lui Wharton 1. Această porțiune
conică anterioară și canalul submandibular se găsesc într-unp asai
intermuscular, ce face legătura cu loja sublin- guală. Acest pasaj este delimitat
lateral de mușchiul milohioidian (M. mylohyoideus) și medial de mușchiul
f›iog/os (M. hyoglossus). Canalul submandibular are circa 5 cm lungime și un
calibru de 2 mm. EI străbate loja sublinguală și se deschide prin caruncula
sublinguală (Caruncula sublingualis) în triunghiul sublingual.
Vascularizația glandei submandibulare este asigurată de ramuri
glandu- tare (Rr. glandulares), care provin din artera facială (A. facialis), care
străbate triunghiul submandibular, profund, între glandă și mușchiul
milohioidian. Venele nu sunt nominalizate, însă sunt tributare venei facia/e (V.
facialis), care străbate loja superficial de glanda submandibulară.
Limfaticele sunt reprezentate de nod‹zri/e submandibulare (Nodi sub-
mandibulares), situate sub marginea inferioară a corpului mandibulei.
' WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.
negiaaarasimpatică a glandei este asigurată de ramurile
postganglio-
nare ale nervului lingual (N. lingualis), care fac sinapsă în ganglionul subman-
dibular (Ggl. submandibulare). Fibrele preganglionare vin din nervul intermediar
(N. intermedius) prin coarda timpanului (Chorda tympani). Nervul lingual este o
ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [V,;V]. Inervația simpatică, prin
vasoconstricție, diminuă secreția salivară.
Glanda sublinguală (Glandula sublingualis) (eng. sublingual gland, fr.

glande sublinguale, germ. Unterzungenspeicheldruse, mag. nyelv alatti mirigy)
este cea mai mică dintre glandele salivare mari. Are circa 5 g, o secretie mixtă,
dar predomi- nent mucoasă și este situată cel mai anterior, dintre glandele
salivare mari. De for- mă ovoidală este așezată în loja proprie din triunghiul
sublinqual. Vine în contact cu porțiunea conică anterioară a glandei
submandibulare și cu canalul submandibular și este separată de partea
principală a glandei submandibulare situată inferior, prin mușchiul milohioidian.
1
Glanda sublinguală a lui Rivinus prezintă un canal mare de excreție și
numeroase canale mici. Canalul sublingual mare (Ductus sublingualis major) al
lui Bartho//n se deschide în cavitatea orală împreună cu canalul submandibu-
lar (Ductus submandibularis) al lui Wharton la nivelul carunculelor sublinguale
(Caruncula sublingualis), care sunt două ridicături situate anterior, de o parte și
de alta a frâului limbii. Canalele sublinguale m/nore (Ductus sublinguales
minores)
ale lui Rfv/nos se deschid și ele la nivelul cavității orale, de-a lungul R!icilor sUb-
linguale (Plicae sublinguales) la nivelul cărora se află numeroase orificii.
Vascularizația glandei sublinguale este asigurată de artera sublinguală
(A. sublingualis) ramură a arterei linguale (A. lingualis). Sângele venos se adună
în vena sublinguală (V. sublingualis), ramură a venei linguale (V. lingualis).
Limfa se adună în nodurile linguale (Nodi linguales).
' BACHMANNAugustus Quirinus (1652-1723) medic și botanist german (lat. fiiriuux).

' BARTHOLIN Caspard cel tănăr (1655-1738) anatomist 5i om politic danez este
descendentul unei întregi familii de anatomi§ti cunoscuți (numele real era Berthelsen).
WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.
La fel ca la celelalte glande salivare inervația parasimpatică stimulează
se- creția, iar inervația simpatică o inhibă. Inervația parasimpatică a glandei
sublinguale este asemănătoare cu a glandei submandibulare, fiind asigurată tot
de ramuri- Ie postganglionare ale nervului lingual (N. lingualis), care fac sinapsă
însă în gang//ono/ sublingual (Ggl. sublinguale) atașat acestui nerv. Reamintim
că fibrele preganglionare vin din nervo/ intermediar (N. intermedius) prin coarda
timpanului (Chorda tympani) și că nervul lingual este o ramură a nervului
mandibular (N. mandibularis [V,;V].
Glandele salivare mici (Glandulae salivariae minores) sunt glande de di-
mensiuni mici, situate submucos și grupate în cinci categorii:
- glandele /abia/e (Glandulae labiales) sunt situate la nivelul buzelor, pe
fața lor internă și se deschid în vestibulul oral.
- glandele bucale (Glandulae buccales) sunt situate la nivelul feței interne
a obrajilor, lateroposterior de glandele labiale și care se deschid tot în vestibulul
oral.
- glandele molare (Glandulae molares) sunt situate în dreptul molarilor în
fundurile de sac vestibulare corespunzătoare.
- glandele palatine (Glandulae palatine) ocupă spațiul submucos al între-
gului palat (atât cel dur cât și cel moale) și se deschid în cavitatea orală.
- glandele linguale (Glandulae linguales) se deschid în cavitatea orală și
sunt următoarele: glanda linguală posferîoară (Glandula lingualis posterior) situ-
ată în partea postsulcală și glanda linguală anterioară sau apicală (Glandula li-
ngualis anterior/apicalis) a lui Nuhn și Blandin ' situată în plină musculatură a
limbii, în partea anterioară a acesteia, aproape de fața inferioară a limbii.
' NUHN Anton (1814-1889) anatomist german.

2
BLAHDIN Phillippe-Frederic (1798-1849) anatomist și chirurg francez.
DINTI!
(Dentes)
Dinții (eng. teeth, fr. dents, germ. Zahne, mag. fogak) sunt structuri dure,
de diferite forme, care sunt înfipți în niște cavități numite a/v'eo/e dentare (Alveoli
dentales), săpate i“n apofizele alveolare (Processus alveolaris) ale maxilei și
mandibulei. Pe aceste apofize, dinții sunt așezați sub forma a două arcuri
numite arcade dentare. A cadele denta e se ară vestibulul oral de cavitatea orală
proprie. Există o arcadă dentară superioară (Arcus dentalis maxillaries —
superior) și o arcadă dentară inferioară (Arcus dentalis mandibularis — inferior).
Când gura este închi- să, cele două arcade vin în contact realizând ocluzia sau
mușcătura individuală.
Există numeroase variante de ocluzie, care sunt de domeniul medicinii dentare.
Din punct de vedere structurat există două tipuri de dinți: fempora/r sau de
!• Rte (Dentes decidui) și permanen[i (Dentes permanentes).
Pentru a putea numerota dinții, fiecare arcadă dentară este împărțită în
do- uă, rezultând patru semiarcade. Numerotarea arcadelor se face în sensul
acelor de ceas, începând cu: dreapta sus (1), stânga sus (2), stânga jos (3) și
dreapta jos (4). Pentru dentiția de lapte, numerotarea arcadelor se face la fel,
dar cu urmă- toarele cifre, adică de la 5-8. Numerotarea dinților se face începând
cu incisivul central (1) și terminând cu molarul trei (8). Numerotarea finală are
două cifre, prima fiind semiarcada, iar a doua dintele. Exemplu: 3.7 înseamnă
molarul al doilea din partea stângă jos, 5.3 înseamnă caninul de lapte din
dreapta sus. Nu există o nu- merotare de tipul 6.6 pentru că dentiția de lapte nu
are decât cinci dinți pe o semi- arcadă. Dinții temporali sunt primii care erup
(între 6 luni și 2 1/, ani). Ei sunt în nu- măr de 10 pentru fiecare arcadă (în total
20). Ordinea erupției dinților de lapte este: 1, 2, 4, 3, 5. Erupția dinților
permanenți se face între 6-14 ani, cu excepția molarului trei care erupe ultimul, în
jurul vârstei de 18 ani, erupe incomplet, vicios sau nu erupe de Ioc, rămânând
inclus, în apofiza alveolară. Dinții permanenți sunt în număr de 16 pentru fiecare
arcadă (în total 32). Erupția dinților permanenți se face în ordine diferită la cele
două arcade:
-arcada superioară 6, 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8.
-arcada inferioară 6, 1, 2, 4, 3, 5, 7, 8.
Pe fiecare semiarcadă există patru tipuri de dinți și anume:
- incisivii (Dens incisivus), în număr de doi, sunt situați paramedian. Sunt
cei mai mici dinți, sunt turtiți anteroposterior și au o margine ocluzală tăioasă.
- caninul (Dens caninus) este unic, situat lateral de incisivi, este cel mai
ascuțit și mai proieminent dinte, depășind în înălțime restul dinților.
- premolarii (Dens premolaris) sunt situați lateroposterior de canin și sunt
în număr de doi. Sunt dinți relativ voluminoși, cu suprafața ocluzală relativ
pătrată.
- mo/ani (Dens molaris) sunt situați posterior de premolari. Sunt cei mai
vo- luminoși dinți, cu suprafața ocluzală dreptunghiulară. Sunt în număr de trei,
ultimul fiind denumit separat molarul trei sau molarul de m/nte (Dens molaris
tertius/Dens serotinus).
(lat. sarotinus-a-um = de seará, tárziu, de noapte; molaris = de moará))
Dentiția de lapte nu are premolari 8i are numai doi molari.
Conf/gorația dinfilor. În general dintele este format dintr-o parte vizibilă

numită coroană și o parte înfiptă în alveolă numită rădăcină. Între acestea există
o mică zonă de trecere numită coletul dfnfe/o/ (Cervix dentis) și care în mod
normal este acoperit de gingie (Gingiva).
Raportul dintre coroană și rădăcină se poate schimba fie prin retracția
gingiei, fie prin egresia dintelui (ieşirea din alveolă), atunci când nu are
antagonist (dinte opus). Rezultă o coroană clinică (Corona clinica) mai mare,
respectiv o rădăcini clinică (Radix clinica) mai mică decât cele inițiale.
Coroana dintelui (Corona dentis) este partea vizibilă a dintelui. Are formă
diferită în funcție de dinte. Cele mai multe formațiuni Ie găsim la coroana
molarilor, pe care o vom prezenta, în linii generale, făcând de la caz la caz
referiri despre ceilalți dinții.
Coroana unui molar prezintă cincȚețe:
- fata ocluzală (Facies occlusalis) este suprafața cu care dinții de pe cele
două arcade vin în contact. Prezintă numeroase formațiuni care sunt de
domeniul medicinii dentare. Amintim numai că pe această față se observă niște
reliefuri as- cuțite (normal în număr de patru) numite cuspisuri dentare (Cuspis
dentis) sepa-
rate de fisuri oc/oza/e (Fissura occlusalis) și fose ocluzale (Fossa occlusalis).
Fiecare cuspis are denumire proprie anatomică.
La nivelul primului molar, uneori, există un tubercul suplimentar, numit tt/-
berculul lui Carabelli (Tuberculum anormale) situată meziolinqual.
La nivelul incisivilor, fața ocluzală se reduce Ia o simplă muchie numită
margine incizală (Margo incisalis).
Totalitatea fețelor ocluzale ale unei arcade formează curba ocluzală
(Cur- vea occlusalis).
- fata vestibulară (Facies vestibularis) priveşte spre vestibulul oral.
Această față are denumiri diferite în funcție de regiunile corespunzătoare
ale feței. Astfel corespunzător buzelor avem fata labială (Facies labialis), iar co-
respunzător obrajilor avem fata bucală (Facies buccalis).
- fața internă a dintelui, opusă feței vestibulare , priveşte spre cavitatea o-
raă propriu-zisă și este denumită diferit pentru cele două arcade dentare. Pentru
arcada superioară, fața internă se numeşte facă palatinală (Facies palatinalis),
iar pentru arcada inferioră se numeşte facă linguală (Facies lingualis).
- fata mezială (Facies mesialis) este fața interdentară cea mai apropiată
de mijlocul arcadei dentare (de linia mediană a corpului). Anterior este situată
medial, iar în partea posterioar este anterior.
(gr. mesos=mijoc)
- fafa distală (Facies distalis) este fața interdentară opusă feței meziale,
situată distal de mijlocul arcadei dentare. Anterior este situată lateral, iar în spate
este situată posterior.
Fețele dinților fie meziale, fie distale, care vin sau ar trebui să vină în con-
tact se numesc fefe aproximale (Facies approximalis), iar zonele de contact
(Area contingens) dintre aceste fețe pot fi punctiforme, liniare sau extinse mai
mult sau mai puțin la întreaga suprafață. Există și posibilitatea ca dinții să nu
vină în contact la nivelul fețelor aproximale.
Rădăc/na dintelui (Radix dentis) este partea înfiptă în alveolă, care se
termină profund cu vârful rădăcinii dintelui (Apex radicis dentis). Incisivii și cani-
' CARABELLI Georg (Gyorgy)(Edler von Lunkaszprie) (1787-1842) dentist austriac.

nii au o singură rădăcină, de regulă dreaptă, premolarii una sau două, iar molarii
au două sau trei rădăcini, de regulă mai mult sau mai puțin încurbate. La dinții cu
mai multe rădăcini, fiecare dintre acestea are denumire proprie.
Cu cât o rădăcină este mai curbă cu atât tratarea sau extrac\ia ei este mai dificilă.
Structura dintelui. Dintele prezintă în centru o cavitate numită cavitate

dentară (Cavitas dentis/pulparis), care este subîmpărțită în camera Rulpară (Ca-
vitas coronae), care corespunde coroanei și canalul radicular (Canalis
radicis
dentis), care corespunde rădăcinii. Canalul radicular prezintă un orificiu •
R•”cal (Foramen apicis dentis), prin care pătrund în dinte vase și nervi. Cavitatea
dentară
conține pulpa dintelui (Pulpa dentis), formată din vase, nervi și țesut conjunctiv.
Există o pulpă coronară (Pulpa coronalis) și o pulpă radîculară (Pulpa
radicularis).
Pereții cavității dentare sunt formați în cea mai mare parte din dentina
(Dentinum) un țesut relativ dur, care reprezintă structura de bază a dintelui.
Pereții dinților de lapte sunt mai subțiri, iar cavitatea dentară este mai
largă. La exterior dintele prezintă două tipuri de înveliș:
- smaI[uI (Enamelum) strat de 1-2 mm, care acoperă coroana dintelui și
care are o structură deosebit de dură (țesutul cel mai rezistent din organism).
- cimentul (Cementum) strat extrem de subțire, care acoperă rădăcina
dintelui și vine în contact cu parodonțiul.
Sindezmoza denfoa/veo/ară sau gomfoza (Syndesmosis dentoalveolaris/

Gomphosis) este joncțiunea dintre dinti (Dentes) și a/leo/ele dentare (Alveoli
dentales). Se realizează între rădăcina dintelui și alveola dentară, unde există un
spațiu numit parodont•“u (Periodontium/ Desmodontium).
(gr. gomphos = piron)
Parodonțiul este format dintr-un strat extern de protecție (Periodontim
pro- tectionis) și un strat intern de inserție (Periodontium insertionis), care
participă e- fectiv la joncțiune. Parodonțiul de inserție trimite niște prelungiri
ligamentare (Des- modontium) spre cimentul care acoperă rădăcina.
Spațiul parodontal este acoperit de gingie (Gingiva).
Vasculariza[ia gi inerva[ia dinț/lor.
Dinții primesc sânge arterial din ramurile arterei maxilare (A. maxillaris),
ramură terminată a arterei carotide externe. Dinții sunt vascularizați de ramuri
dentare (Rr. dentales), iar parodonțiul de ramuri peridentare (Rr. peridentales),
ramuri care aparțin arterelor alveolare. Ramurile dentare pătrund în cavitatea
den- tară prin orificiul apical, de la nivelul rădăcinii, participând la formarea pulpei
dentare. Dinții de pe arcada inferioară sunt vascularizați de artera alveolară
infe- rioară (A. alveolaris inferior), din artera maxilară. Dinții laterali ai arcadei
superioare sunt vascularizați de artera alveolară superioară (A. alveolaris
superior), ramură primară a arterei maxilare. Dinții anteriori sunt vascularizați de
arterele alveolare superioare anterioare (Aa. alveolares superiores anteriores),
ramuri ale aderei infraorbitale (A. infraorbitalis), care este tot o ramură a arterei
maxilare.
Ramurile venoase ajung în veneie maxilare (Vv. maxilares) și apoi în ve-
na retromandibularâ (V. retromandibularis) afluent al venei jugulare interne.
Inervat a senzitivă a dinților este realizată de ramuri ale nervului triqemen.
Pentru arcada superioară există nervii alveolari superiori (Nn. alveolares
superiores), ramuri ale nervului maxilar (N. maxillaris Vb,Vy).
Nervii alveolari superiori se împart în mai multe ramuri:
- ramuri alveolare superioare posterioare (Rr. alveolares superiores
posteriores),
- ramură alveolară superioară medie (R. alveolaris superior medius),
- ramuri alveolare superioare anterioare (Rr. alveolares superiores
ante-
riores).
Aceste ramuri formează plexul alveolar superior (Plexus alveolaris supe-
rior), care trimite la fiecare dinte ramuri dentale superioare (Rr. dentales supe-
riores), precum și ramuri gingivale s• Rerioare (Rr. gingivales superiores)
Dintii de pe arcada alveolară inferioară sunt inervați de nervzz/ alveolar in-
ferior (N. alveolaris inferior), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis V ,
›) Nervul alveolar inferior formează și el plexul a/veo/ar inferior (Plexus
alveolaris inferior), care trimite ramuri dentale inferioare (Rr. dentales
inferiores) la dinții
inferiori și ramuri gingivale inferioare (Rr. gingivales inferiores) la gingie.
GÂTLEJUL
(Fauces)
Gâtlejul (eng. fauces, fr. fauces, germ. Fauces, mag. fauces) este o zonă
îngustată, de trecere, între cavitatea orală și faringe. Gâtlejul este format din pa-
latul moale și este limitat inferior de rădăcina limbii. EI cuprinde fosa amigdalei
palatine. Marginea posteroinferioară a palatului moale formează împreună cu
rădăci- na limbii istmul gâtlejului (lsthmus faucium).
(lat. fauces-ium = gât, gâtlej, gură, strâmtoare)
Palatul moa/e sau vălul palatin (Palatum molle/Velum palatinum) este
principalul component al gâtlejului. Vălul palatin este o structură musculară, care
se prinde posterior de palatul dur și are o directie oblică inferioară, separând
cavitatea orală de nazofaringe. Vălul palatin prezintă pe linia mediană o
prelungire in- ferioară conică, numită uvula palatină (Uvula palatina), lueta sau
omușorul.
(uvula dim. lat. uva = strugure)
Vălul palatin prezintă două fețe:
- fata orofaringiană (Facies oropharyngea),
- fata nazofarîngiană (Facies nasopharyngea), acoperită de mucoasă re-
sp/ratorîe (Tunica mucosa respiratoria).
De la uvulă pornesc spre rădăcina limbii și spre faringe două plici arcuite,
musculomembranoase. Plica anterioară este numită arcul pa/atog/os (Arcus pa-
Iatoglossus/Plica anterior faucium) qi unește palatul moale cu rădăcina limbii, iar
plica posterioară este numită arcul palatofaringian (Arcus
palatopharyngeus/PIi- ca posterior faucium) și unește vălul palatin cu faringele.
fosa amigdalianâ (Fossa/Sinus tonsillaris) este o depresiune situată
între arcul palatoglos (situat anterior) și arcul palatofaringian (situat posterior).
Conține amigdala palatină (Tonsilla palatina), deasupra căreia se află o mică
depresiune numită fosa supratonsilară (Fossa supratonsillaris). Unirea celor
două arcuri deasupra fosei supratonsilare formează plica semilunară (Plica
semilunaris). Infe- rior, spre rădăcina limbii, fosa tonsilară este limitată de o plică
saqitală inconstan- tă, dependentă de arcul palatoglos și numită plica
triunghiulară (Plica triangularis).
Amigdala palatină (Tonsilla palatina) este o formațiune limfoidă, de formă
ovalară, cu dimensiuni de 2/1,5/1 cm. Prezintă la suprafață capsula amigdaliană
(Capsula tonsillae), care vine în contact cu fosa tonsilară, lăsând liberă numai
fața medială, pe care se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) și crîpfe
(Cryptae tonsillae). La nou născut există la nivelul amigdalei palatine un șanț mai
adânc, convex, paralel cu dosul limbii numit fisura amigdaliană (Fissura
tonsiIlaris/Fissu- ra intratonsillaris), care regresează în copilărie și la pubertate.
Amigdala palatină face parte din inelul limfoid faringian (Anulus lymphoideus
1
pharyngis) al lui Waldeyer , împreună cu amigdala linguală, faringiană și tubară.
Amigdala palatină este irigată de ramura amigdaliană (R. tonsillaris) a ar-
terei faciale. Nu există o ramură venoasă omonimă nominalizată. Amigdala
primeş- te ramuri nervoase senzitive prin ramurile amigdaliene (Rr. tonsillares)
ale ner- v'i/or palatini mici (Nn. palatini minores), care la rândul lor sunt ramuri
ale nervului maxilar V t i ramuri amigdaliene (Rr. tonsillares) din nervul
glosofaringian IX.
Muşchii palatului moa/e gi ai gâtlejului (Musculi palati mollis et
faucium)
sunt reprezentați de cinci mușchi și o aponevroză cu rol în mişcările vălului
palatin și în reglarea dimensiunilor istmului gâtlejului.
Aponevroza palatină (Aponeurosis palatina) este o structură fibroasă,
care se prinde de partea posterioară a palatului dur și se găseşte în cuprinsul
vălului palatin. Se continuă cu aponevroza faringiană și serveşte ca inserție
musculară.
Mu]chiul ridicător al vă!•!••“ Ralatin (M. levator veti palatini) are originea
pe fața inferioară a părții pietroase a osului temporal și pe cartilajul tubei auditive
și inserția pe aponevroza palatină, unde cei doi mușchi ridicători se întrepătrund
digitiform. Ridică palatul moale în deglutiție și este inervat de plexul faringian
(Plexus faringeus) format din fibre ale nervilor cranieni IX, X și XI.
Mugchiul tensor al vălului palatin (M. tensor veti palatini) are originea pe
spina osului sfenoid și în fosa scafoidă a apofizei pterigoide a sfenoidului și
inser- ția pe aponevroza palatină. Mușchiul prezintă un tendon lat, care se
înfășoară în jurul cârligului apofizei pterigoide. Este inervat de un nerv propriu,
nervul tensor
von WALDEYER-Hinz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist 5i histolog

german.
al vălului palatin (N. musculi Sensoris veti palatini) din nervul mandibular Vo
Pune în tensiune palatul moale și dilată tuba auditivă în deglutiție.
Mușchiul uvulei (M. uvulae) are originea pe aponevroza palatină și pe
spina nazală posterioară și inserția la nivelul stromei uvulei. Este inervat de
plexul faringian (Plexus faringeus) și ridică uvula.
Mușchiul palatoglos (M. palatoglossus) își are originea pe aponevroza
palatină și inserția pe mușchiul transvers al limbii. Este inervat de plexul
faringian (Plexus faringeus) și este constrictor al istmului gâtlejului, ridică
rădăcina limbii și coboară vălul palatin.În ceea ce priveşte inervația sunt
controverse. Unii autori consideră că în cadrul plexului faringian prioritar este
nervo/ vag (N. vagus [X]), alții consideră că rolul principal aparține rădăcinii
craniene a nervului accesor (N. accesorius [XI]).
Mușchiul Ralatofaringian (M. palatopharyngeus) are originea pe
peretele lateral al laringelui și pe cartilajul tiroid al laringelui și se inseră pe
aponevroza lin- guală, pe lama medială a procesului pterigoidian al sfenoidului și
pe cârligul aces-
teia. Este inervat de nervtz/ vag (N. vagus [X]) și este un constrictor al istmului
gâtlejului, prin coborârea vălului palatin.
Vasculariza[ia și inerva[ia palatului moale.
Palatul moale este vascularizat de artera palatină ascendentă (A. palati-
na ascendes), prima ramură a arterei faciale și de ramuri ale arterei palatine
descendente (A. palatina descendens), care provine din artera maxilară.
Artera palatină descendentă coboară prin canalul pterigopalatin, unde se
împarte în ramurile sale: artera palatină mare (A. palatina major), artere/e
palatine mici (Aa. Palatinae minores) și ramura /aring/ană (Rr. pharyngeus).
Sângele venos este drenat spre vena facială de către vena palatină ex-
ternă (V. palatina externa).
Inervația motorie a fost prezentată la fiecare mușchi.
Inervația senzitivă a mucoasei palatului moale este asigurată de ramurile
amigdaliene amintite la amigdala palatină și mai ales de ramurile istmului
gâtle- jului (Rr. isthmi faucium) ale nervului lingual (N. lingualis), ramură a
122
nervului mandibular +3
121
FARINGELE
(Pharynx)
Faringele (eng. pharynx, fr. pharynx, germ. Rachen, mag. garat) face
legă- tura dintre gâtlej și esofag. La acest nivel căile respiratorii se încrucișează
cu calea digestivă. Faringele este situat la nivelul capului și gâtului, posterior de
cavitatea nazală, de cea orală și de deschiderea superioară a laringelui. Are
forma unei pâlnii, la care lipseşte partea anterioară. Se întinde de la baza
craniului și până la vertebra a 6-a cervicală. Inferior depășește cu puțin marginea
inferloară a cartilajului cricoid.
Cavitatea laringelui (Cavitas pharyngis) comunică cu cavitățile nazală,

orală și faringiană și se continuă inferior cu esofagul.
Faringele prezintă trei părți:
Partea nazală a laringelui (Pars nasalis pharyngis) este situată postero-
superior de vălul palatin, are o formă de boltă și comunică anterior, prin coane cu
cavitatea nazală. Este partea care prezintă cele mai multe formațiuni anatomice:
- bolta laringelui (Fornix pharyngis) începe de la coane și vine în raport
cu corpul sfenoidului. La acest nivel găsim țesut glandular adenoid denumit
hipo- liza faringiană (Hypophysis pharyngealis) și amigdala faringiană (Tonsilla
pharyngealis). Amigdala faringiană are o structură asemănătoare amigdalei
palatine, pe suprafața ei observându-se depresiuni alveolare (Fossulae
tonsillae) și cripte a/veo/are (Cryptae tonsillae).
La nivelul nazofaringelui se mai află și nodulii limfatici faringieni (Noduli
lymphoidei pharyngeales), care împreună cu amigdala faringiană fac parte din
inelul limfatic faringian.
Între amigdala faringiană și fascia faringobazilară, inconstant, găsim
bursa faringiană (Bursa pharyngealis).
- orificiul faringian al tubei auditive (Ostium pharyngeum tubae auditivae/
auditoriae) se află pe peretele lateral al nazofaringelui. Acest orificiu este
delimitat de două plici, care formează împreună torusul tubar (Torus tubarius).
Cea mai
proeminentă dintre ele este situată posterior și este plica salpingofaringiană
(Plica salpingopharyngea). La nivelul acestei plici se concentrează și țesutul
limfoid care formează amigdala tubară (Tonsilla tubaria) a lui Ger/acft 1
sau
Eustachio ’. Anterior de orificiul tubar se află plica salpingopalatină (Plica
salpingopalatina), care este de mici dimensiuni. Între cele două plici ale torusului
tubar, inferior de orificiul tubar se află o altă plică numită torusul ridicătorului
(Torus levatorius). Este o proeminență dată de mușchiul ridicător al vălului
palatin.
- recesul faringian (Recessus pharyngeus) a\ lui Rosenmfiller este o
depresiune situată posterior de plica salpingofaringiană, cu extindere spre bolta
faringelui.
- creasta palatofaringiană (Crista palatopharyngea) este prelungirea fa-
ringiană a plicii date de arcul palatofaringian al gâtlejului. Este și o limită între
partea nazală și cea orală a faringelui.
(lat. torus - i = coardă, legătură)
Partea orală a laringelui (Pars oralis pharyngis) reprezintă etajul mijlociu
al laringelui și comunică anterior prin istmul gâtlejului, cu cavitatea orală. La
acest nivel pereții laringelui sunt netezi. Singurele formațiuni ale acestei părți
sunt situate anterior, între rădăcina limbii și epiglotă, fiind mai apropiate
funcțional de limbă decât de faringe. Aici găsim două depresiuni numite xa/ectz/e
epip/ofice (Valle- cula epiglottica), despărțite în linia mediană de plica
glosoepiglotică mediană (Plica glossoepiglottica mediana) și mărginite spre
lateral de plicile g/osoepig/o- t/ce laterale (Plica glossoepiglottica lateralis).
(vallecula dim. lat. vallis (valles) = vale)
Partea faringiană a laringelui (Pars laryngea pharyngis) este situată pos-
terior de laringe și reprezintă etajul inferior al laringelui. Anterior proemină spre
faringe deschiderea superioară a laringelui, cu reliefurile care o mărginesc. Tot
anterior, de o parte și de alta a laringelui se află o depresiune numită receszz/
piriform (Recessus piriformis). La nivelul acestui reces se observă plica
nervului faringian (Plica nervi laryngei), un repliu oblic al mucoasei faringiene
determinat
123
' GERLACH Andreas Christian (1811 -1877) medic veterinar
german. ' EUSTACHIO Bartolommeo (1520-1572) anatomist italian.
' ROSENM LLER Johann Christian (I 771-1820) anatomist, chirurg 5i speolog german.
124
de nervul faringian superior. Inferior partea faringiană a faringelui este separată
de esofag printr-o zonă îngustată numită strâmtoarea far/ngoeso/agiană
(Constric- tio pharyngoesophagealis). Această strâmtoare este reprezentată de
marginea in- ferioară a mușchiului constrictor faringian inferior.
1
Plica nervului faringian mai este cunoscută și ca plica lui ffyrf/ , dar nu
este un eponim general recunoscut.
Structura laringelui. Cavitatea faringelui este căptușită de o tunică mu-

coasă (Tunica mucosa), care prezintă numeroase glande faringiene (Glandulae
pharyngeales). Mucoasa este separată print-un mic strat so6m‹›cos (Tela sub-
mucosa) de tunica musculară a laringelui (Tunica muscularis pharyngis). !n par-
tea superioară a laringelui, imediat sub porțiunea bazilară a occipitalului, stratul
muscular lipseşte fiind înlocuit cu fascia faringobazilară (Fascia pharyngobasila-
ris). La această fascie aderă mucoasa de la nivelul recesului faringian și tot pe
această fascie (pe marginea ei inferioară) se inseră mușchiul constrictor
faringian superior. Deasupra tunicii musculare, în partea superioară a faringelui
găsim fascia bucofaringiană (Fascia buccopharyngealis), care acoperă în
principal muș- chiul buccinator, dar care se extinde și posterior, dincolo de rafeul
pterigomandibular, spre mușchiul constrictor faringian superior.
În jurul faringelui găsim • Ra[iuI Rerifaringian (Spatium peripharyngeum).
Acest spațiu este subîmpărțit în:
- spatiul retrofaringian (Spatium retropharyngeum) este un spatiu îngust
umplut cu țesut conjunctiv fax, care se extinde posterior până la membrana
atlan- tooccipitală anfer/oară (Membrana atlantooccipitalis anterior) și până la
lama prevertebrală (Lamina prevedebralis) a fasciei cervicale (Fascia
cervicalis/colli).
- spatiul laterofaringian (Spatium lateropharyngeum/pharyngeum latera-
Ie/parapharyngeum) este un spatiu extins, care va fi abordat la topografia
gâtului.
' HYRTL Joseph (1811-1894) anatomist austriac.
Muşchii faringe/t›i (Musculi pharyngis/Tunica muscularis pharyngis) sunt
mușchi netezi, situați mai ales posterolateral și care sunt de două feluri: constric-
tori și ridicători.
Cei mai bine reprezentați sunt muşchii constrictori (3 perechi), care
acope- ră aproape întreaga suprafață a faringelui. Cei trei mușchi constrictori
sunt parțial suprapuși (cel mai profund este mușchiul constrictor superior, peste
care se suprapune cel mijlociu și apoi cel inferior). Constrictorul inferior
acoperă parțial musculatura esofagului. Mușchiul constrictor superior se inseră
pe f°ascia farîngoba- z//ară (Fascia pharyngobasilaris) și pe rafeul faringian
(Raphe pharyngis), iar ceilalți doi constrictori numai pe rafeul faringian. Ei
îngustează faringele și împreu- nă cu palatul moale închid nazofaringele în
procesul de deglutiție (înghițire). Sunt inervați de plexul faringian (Plexus
pharyngeus), format din ramuri faringiene ale nervilor qlosofarinqian și vag.
Mugchiul constrictor faringian superior (M. constrictor pharyngis supe-
rior) este format din patru părți de origine:
- partea pterigofaringiană (Pars pterygopharyngea) cu originea
pe cârligul apofizei pterigoide (Hamulus pterygoideus) a sfenoidului;
(gr. pteryx-ygos = aripă)
- partea bucofaringiană (Pars buccopharyngea) cu originea pe ra-
feu! Rterigomandibular (Raphe pterygomandibularis), care unește cârligul
apofizei pterigoide cu partea internă a corpului mandibulei. Pe acest
rafeu
își are originea și mușchiul buccinator (de aici și denumirea acestei părți),
care se îndreaptă anterior, iar partea bucofaringiană se îndreaptă spre
posterior.
- partea mi/ofar/ngiană (Pars mylopharyngea) are originea pe linia
milohioidianâ (Linea mylohyoidea) a mandibulei.
(gr. mylos = piatră de moară - referire la molar)
- partea glosofaringiană (Pars glossopharyngea) are originea pe
mugchiul transvers al limbii (M. transversus linguae).
Mugchiul consfricfor faringian mijlociu (M. constrictor pharyngis medius)
este format din două părți de origine:
- partea condrofaringiană (Pars chondropharyngea) are originea
pe cornul mic (Cornu minus) al hioidului;
- partea ceratofaringiană (Pars ceratopharyngea) are originea pe
cornul mare (Cornu majus) al hioidului.
Mugchiul constrictor faringian inferior (M. constrictor pharyngis inferior)
este format din două părți de origine:
- partea tirofaringiană (Pars thyropharyngea) sau mugchiul ti-
rofaringian (M. thyropharyngeus) are originea pe linia oblică (Linea
obliqua) a cartilajului tiroid;
- partea cricofaringiană (Pars cricopharyngea) sau mugchiul
cricofaringian (M. cricropharyngeus) are originea pe marginile laterale
ale cartilajului crîco/d (Cadillago cricoidea).
Muşchii ridicători sunt mai slab reprezentați. Cel mai important dintre ei și
singurul cu acțiune de ridicare a faringelui este mușchiul stilofaringian. Mușchiul
salpingofaringian are rolul de a închide și deschide tuba auditivă, iar mușchiul
palatofaringian, care a fost prezentat la vălul palatin are rolul de a îngusta
istmul gât- lejului.
Mugchiul stilofaringian (M. stylopharyngeus) are originea pe apofiza sti-
loidă a temporalului și inserția pe peretele lateral al faringelui, între mușchiul
constrictor superior și mușchiul constrictor mijlociu. Este inervat de ramura
stilofa- ringiană (R. musculi stylopharyngei) a nervului glosofaringian și ridică
faringele spre baza craniului.
Mugchiul salpingofaringian (M. salpingopharyngeus) are originea pe
cartilajul tubei auditive și inserția pe peretele lateral al faringelui. Este inervat de
plexul faringian, la fel ca și muşchii constrictori.
Mugchiul palatofaringian (M. palatopharyngeus) a fost prezentat la muş-
chii palatului moale și ai gâtlejului.
Vasculariza]ia gi inerva]ia faringelui.
Artera faringiană ascendentă (A. pharyngea ascendes) este principala
sursă de irigație a faringelui. Ea este a doua ramură a arterei carotide externe și
vascularizează faringele prin ramuri faringiene ( Rr. pharyngeales).
A doua sursă arterială provine din artera maxilară (A. maxillaris), care
este ramură terminată a arterei carotide externe. Din artera maxilară provine
artera canalului pterigoidian (A canalis pterygoidei) și artera palatină
descendentă (A. palatina descendens), ambele dând ramuri faringiene (R.
pharyngeus).
Venele faringiene (Vv. pharyngeae) formează plexul faringian (Plexus
pharyngeus), care se drenează în vena jugulară internă.
Limfaticele faringelui se adună în două grupuri de noduri retrofaringiene
(Nodi retropharyngealesi). Unul din aceste grupuri aparține nodurilor profunde
(Nodi profundi) din grupul nodurilor cervicale anterioare (Nodi cervicales ante-
riores/colli anteriores), iar cel de al doilea grup aparține nodurilor accesorii (Nodi
accessorii) din grupul nodurilor cervicale laterale (Nodi cervicales laterales colli
laterales).
Inervația parasimpatică a faringelui este asigurată de plexul faringian
(Plexus pharyngeus) o structură formată din: ramura faringiană (R. pharyngeus)
a nervului va, și ramurile faringiene (Rr. pharyngei) ale nervilor qlosofarinqian și
faringian recurent.
Inervatia simpatică provine din trunchiul simpatic, mai precis din
qanqlionul cervical superior prin ramuri laringofaringîene (Rr. laryngopharyngei).
ESOFAGUL
{Oesophagos
Esofagul (eng. esophagus, fr. ‹:esophage, germ. Speiserohre, mag.

nyelo- cso) este un organ muscular tubular, aflat inferior de faringe. EI începe de
la nivelul gâtului, străbate întregul torace și se termină în partea superioară a
abdomenului, unde se deschide în stomac. Prezintă trei părți corespunzătoare
segmentelor corpului pe care Ie străbate.
Partea cervicală (Pars cervicalis/Pars colli) a esofagului este relativ
scurtă și situată posterior de trahee, venind în contact nemijlocit cu aceasta.
Este sepa- rată de faringe, prin strâmtoarea far/ngoesofagîană (Constrictio
pharyngoesophagealis). Esofagul cervical nu are alte elemente distinctive.
Partea toracică (Pars thoracica) este partea principală a esofagului, care
este situată profund și străbate mediastinul posterior. În partea superioară este
si- tuată posterior de trahee și apoi de bronhia principală stângă, iar inferior este
situ- ată posterior de sacul pericardic, lateral dreapta de aorta toracică, cu care
coboa- ră paralel. Esofagul este fixat de bronhia principală stângă prin mugchiul
bronho- esofag/an (M. bronchooesophageus) și de pleura parietală stângă prin
mugchiul pleuroesofagian (M. pleurooesophageus), ambii mușchi fiind
expansiuni ale tunicii musculare a esofagului. Partea retrocardiacă a esofagului
reprezintă ceva mai mult de jumătate din porțiunea toracică. Cu puțin înainte de
a trece prin diafragmă, esofagul trece anterior de aortă.
Esofagul toracic prezintă două strâmtori. Cea superioară este situată la
în- tâlnirea cu bronhia principală stângă și arcul aortei și este numită
strâmtoarea păcii toracice (Constrictio padis thoracicae) sau strâmtoarea
bronhoaortică (Constrictio bronchoaortica). Cea de a doua strangulare a
esofagului este pasajul diafragmatic al acestuia, unde găsim strâmtoarea
diafragmatică (Constrictio phrenica/diaphragmatica). Între cele două porțiuni
îngustate esofagul prezintă o ușoară dilatate, nenominalizată și este situat în
partea dreaptă și puțin anterior de aorta toracică. În porțiunea inferioară esofagul
toracic trece înaintea aortei toraci-
ce, o încrucișează la trecerea prin diafragmă și apoi ajunge în partea stângă a
aortei abdominale.
Partea abdominală (Pars abdominalis) este cea mai mică parte a esofa-
gului. Este porțiunea cuprinsă între strâmtoarea diafragmatică și cardia stomacului.
Structura esofaptf/tzr Esofagul prezintă la exterior o ft/nrcă seroasă (Tu-
nica serosa), sub care se află un strat subseros (Tela subserosa) subțire, apoi
adventicea (Tunica adventitia) și tunica musculară (Tunica mscularis). Stratul
muscular al esofagului este suspendat anterior de cartilajul cricoid printr-un ten-
don cricoesofagian (Tendo cricooesophageus). Expansiuni ale acestui strat for-
meză mușchiul bronhoesofagian (M. bronchooesophageus) gi mugchiul pleu-
roesofagian (M. pleurooesophageus). Tunica musculară este separată de tunica
mucoasă prin stratul submucos (Tela submucosa). Spre interior esofagul prezin-
tă o tunică mucoasă (Tunica mucosa), care conține numeroase glande esofagi-
ene (Glandulae oesophageae) și pe secțiune transversală are o formă stelată. A-
ceastă formă este dată de plicile longitudinale ale mucoasei esofagiene. La for-
marea acestor plici longitudinale participă și lama musculară a mucoasei (Lami-
na muscularis mucosae).
Vasculariza[ia și inervația esofagu/ui. Esofagul este irigat segmentar de
ramuri esofagiene (Rr oesophageales). Partea cervicală primeşte ramuri din ar-
tera tiroidiană inferioară (A thyroidea inferior), ramură a trunchiului tirocervical
(Truncus thyrocervicalis). Partea toracală este vascularizată de ramuri directe
din aorta toracică ((Aorta thoracica), iar partea abdominală este irigată de ramuri
din adera gastrică stângâ (A gastrica sinistra), ramură a trunchiului celiac.
V’ene/e esofag/ene (Vv. oesophageales) ale părților cervicală și toracală
se varsă în vena brahiocefalică (V. brachicephalica) și respectiv în sistemul ve-
ner azygos (V. azygos) ajungând în final în vena cavă s• Rerioară (V. cava supe-
rior). Deși nenominalizate venele din porțiunea abdominală a esofagului sunt tri-
butare v'ene/ gastrice stângi (V. gastrica sinistra) și prin aceasta sistemului
v'enei porte (V. portae hepatis). La joncțiunea toracoabdominală a esofagului se
reali- zează astfel o anastomoză portocavă superioară.
Anastomozele venoase esofagiene dilatate se numesc varice esofagiene și pot cauza he-
moragii digestive superioare (HDS) masive.
Limfaticeje sunt reprezentate în principal de nodurile limfatice juxtaeso-
fagiene (Nodi juxtaoesophageales), dar și de nodurile traheobronhiale (Nodi
tracheobronchiales) și nodurile prevertebrale (Nodi prevertebrales) ale grupului
de noduri limfatice toracale (Nodi lymphoidei thoracis).
Inervatia parasimpatică a esofagului este realizată de nervul vag (N. va-
gus X), prin plexul eso/agran (Plexus oesophageus) și prin ramurile esofagrene
(Rr. oesophagei) ale nervului faringian recurent (N. laryngeus recurrens).
Inervația simpatică provine din trunchiul simpatic (Truncus sympaticus),
mai precis din ramurile eso/ag/ene (Rr. oesophageales) ale gang/ioni/or tora-
cici (Ganglia thoracica). Acestea formează plexul esofagian (Plexus oesophageus).
STOMACUL
(Gaster)
Stomacul (eng. stomach, fr. estomac, germ. Magen, mag. gyomor) este
un organ muscular cavitar, fiind partea cea mai dilatată a tubului digestiv. Este
situat în continuarea esofagului și se continuă cu duodenul. Este situat în etajul
superior al abdomenului și este parțial adăpostit și de osteotorace. La omul viu,
forma stomacului (în imaginea radiologică) aminteşte de litera J, având o
poziție predominant verticală. La cadavru poziția stomacului este predominant
orizontală.
Configura[ie externă. Stomacul prezintă un perete anterior (Paries ante-

rior) și un perete posterior (Paries posterior) separați de două margini numite
curburi. Stomacul este format din următoarele părți:
- cardia (Cardia/Pars cardiaca) cuprinde orificiul de deschidere al
esofagului în stomac numit orificiul cardial (Ostium cardiacum).
(gr. kardia = inimá) Terminología histologicá recomandá folosirea termenului de cardial
cu referire la cardia stomacului §i de cardiac cu referire la inimá
- fundul stomacului (Fundus gastricus) sau marea tuberozitate este porți-
unea stomacului care depășește în sus linia orizontală ce trece prin orificiul
cardi-
ac. Porțiunea cea mai de sus a fundului stomacului este boltită și se numeşte
fornixul stomacului (Fornix gastricus). Fundul stomacului este despărțit de
cardie prin unghiul lui His sau incizura cardiacă (lncisura cardialis).
- corpo/ stomacului (Corpus gatricus) este porțiunea relativ verticală a
stomacului, situată sub orizontala care trece prin orificiul cardial. La nivelul
corpului stomacului, în interior, lângă curbura mică, se găseşte cana/zz/
gasfrîc (Cana- lis gastricus) al lui Waldeyer’, o zonă a mucoasei, care prezintă
pliuri paralele cu curbura mică, zonă considerată din punct de vedere
funcțional ca prioritară în pasajul gastric al alimentelor lichide și semilichide.
- R• rtea pr/or/că (Pars pylorica) este partea inferioară, relativ
orizontală a stomacului. Este separată de corpul stomacului printr-un șanț situat
pe curbura mică și numit incizura angulară (lncisura angularis).
Corespunzător incizurii angulare, pe curbura mare a stomacului se află
mi- ca tuberozitate, zona cea mai declivă a stomacului.
(gr. pyloros = paznicul porții)
Partea pilorică este formată din antrul piloric (Antrum pyloricum) o porțiu-
ne infundibulară, care unește partea dilatată a corpului stomacului, cu porțiunea
relativ cilindrică a canaluilui piloric (Canalis pyloricum). Partea pilorică se termi-
nă cu porțiunea îngustată numită pilor (Pylorus), care se continuă cu duodenul.
Orificiul de deschidere al stomacului în duoden se numeşte orificiul piloric (0s-
tium pyloricum).
Curbura mică (Curvatura minor) este situată în dreapta și unește cardia și
pilotul pe un traseu curb și scurt.
Curbura mare (Curvatura major) este situată spre stânga și unește de a-
semenea cardia cu pilorul, dar de-a lungul unui traiect mult mai lung, care
cuprinde și fundul stomacului.
' HIS Wilhelm senior (1831-1904) anatomist german de origine elvetianä.

2
von WALDEYER-Harz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist §i histolog
german.
Structura stomacului. Stomacul este acoperit la exterior de o tunică se-
roasă (Tunica serosa), care este reprezentată de peritoneul visceral. Sub
aceasta se află stratul subseros (Tela subserosa), un strat subțire care separă
seroasă de tunica musculară.
Tunica musculară (Tunica muscularis) este bine reprezentată la nivelul
stomacului fiind formată din mai multe straturi. La exterior găsim stratul /ongitt/-
dinal (Stratum longitudinale), urmat de stratul circular (Stratum circulare), strat
care la nivelul pilorului formează mugchiul sfîncter pi/or/c (M. sphincter pylori-
cus). Cel mai intern găsim fibrele musculare oblice (Fibrae obliquae), care au o
dispoziție discontinuă și nu formează un strat muscular. Între tunica musculară și
tunica internă se interpune un mic strat sz/6mocos (Tela submucosa).
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este situată intern și are o structură
complexă. Mucoasa gastrică este relative groasă și prezintă numeroase reliefuri.
Găsim astfel numeroase plici gastrice (Plicae gastricae) situate paralel cu curbu-
ra mică, în zona canalului gastric și neregulate în restul corpului și fundului
stomacului. Aceste plici sunt determinate de lama musculară a mt‹coasei
(Lamina muscularis mucosae) și delimitează arii gastrice (Areae gastricae). Tot
la nivelul mucoasei găsim numeroase glande gastr/ce (Glandulae gastricae),
depresiuni gastrice (Foveolae gastricae) qi plici viloase (Plicae Villosae).
Corespunzător incizurii cardiace la nivelul mucoasei se află un pliu numit
„valvula cardioesofagiană“ a lui Gubaroff ’.
Vasculariza]ia gi inerva[îa stomacului.

Vascularizația stomacului este reprezentată de două arcade situate la ni-
velul celor două curburi, dar și de alte surse:
- artera gastrică stângă (A. gastrica sinistra) este ramură a trunchiului
celiac (Truncus coeliacus) și este prezentă pe circa 2/3 superioare ale curburii
mici. Artera gastrică stângă este principala sursă de vascularizatie a stomacului
irigând cea mai mare parte a pereților anterior și posterior ai stomacului, fornixul
anterior și aproape întreaga curbură mică.
' GUBAROFF (Gubariov) Alecksandr Petrovici (1855-1931) anatomist și obstetrician rus.

- artera gastrică dreaptă (A. gastrica dextra) este ramură a arterei hepa-
f/ce comone (A. hepatica communis) și formează 1!3 inferioară a arcadei curburii
mici. Este o sursă secundară de vascularizație irigând o mică zonă suprapilorică.
- artera gastroepiplooică stângă (A. gastroomentalis sinistra) este ramu-
ră a arterei sp/enice (A. splenica/lienalis) și participă la formarea arcadei curburii
mari. Irigă o zonă restrânsă în 1/3 mijlocie a curburii mari prin ramurî gastrice
(Rr.
gastrici). Este de asemenea o sursă secundară de vascularizație.
- artera gastroep•“RIOoîcă dreaR*•“ (A. gastroomentalis dextra) este ramu-
ră a arterei gastroduodenale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comună.
Formează 1/ inferioară a arcadei curburii mari. Este principala sursă de vascula-
rizație a curburii mari, pe care o irigă prin ramuri gastrice (Rr. gastrici).
- arterele gastrice scorte (Aa gastricae breves) q\ artera gastrică poste-
rioară (A gastrica posterior) sunt ramuri ale arterei splenice (A. splenica/ lienalis)
și irigă fornixul stomacului, mai ales posterior.
- artera frenici inferioară stângă (A. phrenica inferior sinistra) este ramu-
ră a aorfe/ abdominale (Aorta abdominalis) și irigă o mică zonă paracardială a
curburii mari.
Venele stomacului sunt tributare venei porte (V. podae hepatis). Venele
curburii mici: vena gastrică stângă (V. gastrica sinistra), vena gastrică dreaptă
1
(V. gastrica dextra) și vena Rrepilorică (V. prepylorica) a lui Mayo se varsă di-
rect în trunchiul venei porte. Venele curburii mari se varsă în rădăcinile venei
porte. Astfel v'ena gastroeR•“»lo oică dreaptă (V.
gastroomentalis/gastroepiploica dextra) se varsă în vena mezenterică
superioară (V. mesenterica superior), iar vena gasfroepip/ooică stângă (V.
gastroomentalis/gastroepiploica sinistra) și v'ene/e gastrice scurte (Vv.
gastricae breves) în vena splenică (V. splenica/
lienalis).
Nodurile limfatice ale stomacului sunt dispuse de-a lungul curburilor
acestuia și în jurul pilorului și fac parte din nodurile limfatice viscera/e (Nodi
lymphoidei viscerales) ale nodurilor limfatice abdominale (Nodi lymphoidei
abdominis).
La nivelul curburii mici găsim nodurile limfatice gastrice drepte gi stângi (Nodi
' MAYO Herbert (1796-1852 anatomist, fiziolog §i chirurg englez.

gastrici dextri/sinistri). Nodurile gastrice stângi formează uneori un inel limfatic
pericardiac (Anulus lymphaticus cardiae). La nivelul curburii mari găsim nodurile
gastroomentale drepte și stângi (Nodi gastroomentales dextri/sinistri), iar la ni-
velul pilorului se află nodurile R•“loric e (Nodi pylorici).
Nodurile pilorice se subîmpart în nodul suprapiloric (Nodus
suprapyloricus),
noduri subpilorice (Nodi subpylorici) gi noduri retropilorice (Nodi retropylorici).
Inervat a parasimpatică secretorie a stomacului este asigurată de nervul
vag (N. vagus - X). La nivelul stomacului nervul vag este împărțit în două
trunchiuri vagale, anterior și posterior. Trunchiul vagal anterior (Truncus vagalis
anterior) dă spre stomac ramuri gastrice anterioare (Rr. gastrici anteriores),
dintre care se individualizează nervul anterior al curburii mici (N. curvaturae
1
minoris anterior) sau nervul anterior al lui Latarjet . Tot din trunchiul vagal
anterior se desprind și ramuri hepatice (Rr. hepatici), care participă la inervația
stomacului prin ramura pilorică (R. pyloricus). Trunchiul vagal posterior (Truncus
vagalis posterior) emite spre stomac ramuri gastrîce posterioare (Rr. gastrici
posteriores), dintre care se individualizează nervul posterior al curburii mici (N.
curvaturae minoris posterior) sau nervul posterior al lui Latarjet..
Stomacul are și o inervație simpatică prin Rlexul gastric (Plexus gastrici),
parte componentă a plexului celiac (Plexus coeliacus), care conține și gang//onii
celiaci (Ganglia coeliaca) și la nivelul căruia se termină nervii splanhnici toracici.
' LATARJET Andre (1877-1947) anatomist francez.

INTESTINUL SUBȚIRE
(Intestinum tenue)
Intestinul subțire (eng. small intestine, fr. intestin grâle, germ. Dunndarm,
mag. vâkonybel) este partea cea mai lungă a tubului digestiv. EI se află în
cavitatea peritoneală și se întinde de la orificiul piloric până la valvula
ileocecală. Este un tub muscular, cu o lungime variabilă, cu limite destul de largi
(3,5-7,5 m). La cadavru, datorită relaxării musculaturii, lungimea măsurată a
intestinului subțire este mai mare decât la omul viu. Intestinul subțire este format
din trei părți: duodenul. i eiunul și ileonul. Dacă duodenul este fixat la peretele
abdominal posterior, restul intestinului subțire este fixat numai prin cele două
extremități, având o mare mobilitate, care-i permite prin încolăcire să ocupe un
spațiu relativ redus.
Structura Reretelui intestinului subfire este unică și se compune din

mai multe straturi. În structura peretelui intestinal găsim p/exzi/ enfera/ (Plexus
entericus), care aparține păcii autonome a sistemului nervos peri/'erfc (Pars
autonomica systematis nervosa peripherici). Acest plex este format din mai
multe componente, care asigură motilitatea autonomă a intestinului și vor fi
amintite la
locul respectiv
- tunica seroasă (Tunica serosa) situată la exterior este reprezentată de
peritoneul visceral, care înconjoară intestinul și-I fixează de peretele posterior al
cavității peritoneale prin mezenter.
- stratul subseros (Tela subserosa) este format din țesut conjunctiv fax,
mai bogat la nivelul inserției mezenterului. Conține plexul subseros (Plexus sub-
serosus), component al plexului enteral.
- fzznica musculară (Tunica muscularis) este formată din două straturi
musculare, între care există Rlexul mienteric (Plexus myentericus) al lui
Auerbach 1, care este component al plexului nervos enteric. Clasic există un strat
longitudinal extern și altul circular intern, dar în mod real tunica musculară este
formată din două straturi spiralate, cu spirale mai taxe extern și mai strânse
135
intern:
' AUERBACff Leopold (1828-1897) neurolog german.
136
- stratul circular infern (Stratum circulare/helicoidale brevis
gradus), acest strat determină la nivelul mucoasei plicile circulare (Plicae
circula- res) numite și valvule conivente, vizibile pe fața internă a
intestinului.
1
Valvulele conivente au fost descrise de Kerckring și lipsesc în
ileonul terminal.
Conivent = care tinde să se unească.
- stratul Iongi"tudinaI extern (Stratum longitudinale/helicoidale lon-
gi gradus),
- stratul submucos (Tela submucosa) este format din țesut conjunctiv fax
și conține plexul szzbmr/cos (Plexus submucosus) al lui Meissner ’, component
și el al plexului enteral.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) care prezintă la suprafață numeroase
prelungiri digitiforme, specifice intestinului subțire, numite vi/ozifăți /nfesf/na/e
(Villi intestinales). Vilozitățile intestinale sunt mai înalte și mai dese în duoden și
mai rare și mai mici în ileon. În structura mucoasei intestinale mai găsim:
- lama musculară a mucoasei (Lamina muscularis mucosae) adap-
tează lumenul intestinal la conținut și trimite prelungiri spre axul
vilozităților intestinale.
- criptele sau g/ande/e intestinale (Crypta/Glandula intestinalis),
sunt glande tubulare cunoscute și sub numele de „criptele lui Lieberkîihn
’“, care secretă sucul intestinal. Glandele intestinale sunt de două feluri:
- celule caliciforme (Exocrinocytus caliciformis) — secretă
- celule Paneth (Cellula panethensis/Exocrinocytus

cum granulis acidofilicis) sau celule Davidoff secretă lizozim.
KERCKRING Theodor (1640-1693) medic olandez.

2
MEISSNER Georg (1829-1905) anatomist, histolog 5i fiziolog german.
LIEBERKUHN Johann Nathanael (1711-1756) medic §i anatomist german.
PANETH Joseph (1857-1890) fiziolog austriac.
von DAVIDOFF (Davidov) M. (?-1904) histolog german.
- noduli limfatici solitari (Nodulus lymphoideus solitarius) sunt ab-
senți la nivelul duodenului, rari la nivelul jejunului și numeroși spre ileonul
terminal,
- nodo// limfatici agrega[i (Noduli lymphoidei aggregate) sunt aglo-
merări de noduli limfatici, care formează zone compacte, cu extindere
mare, de peste 10 cm, numite și plăcile lui Peyer 1. Aceste plăci sunt
caracteristice ileonului.
DUODENUL
(Duodenum)
Duodenul (eng. duodenum, fr. duodânum, germ. Duodenum, mag.

patkobâl) este prima parte a intestinului subțire. Duodenul continuă stomacul de
la nivelul pilorului și se continuă cu jejunul la nivelul flexurii duodenojejunale.
Este un organ situat în cea mai mare parte retroperitoneal, cu excepția primei
porțiuni, care este intraperitoneală. Din punct de vedere embriologic, poziția
retroperitoneală a duodenului este secundară. Porțiunea intraperitoneală se
află în etajul supramezoco- tic al cavității peritoneale. Împreună cu pancreasul,
duodenul este situat într-o
„zonă de tranziție“.
Zona de tranziție duodenopancreatică face legătura dintre structurile
retroperitoneale și cele intraperitoneale, în special supramezocolice, fără a fi
însă no- minalizată ca atare.
Denumirea duodenului este în legătură cu lungimea sa apreciată Ia 12
Iă- țimi de deget (25-30 cm).
(lat. duodecim = doisprezece)
Conf/gorație externă. Duodenul are de regulă o formă de potcoavă, în

concavitatea căreia se găseşte capul pancreasului. Clasic este format din patru
părți, la care se adaugă încă una. Părțile sunt separate de flexurile duodenului.
Duodenul poate avea și alte forme asemănătoare cu literele U sau V.
' PEYER Johann Konrad (1652-1712) anatomist elvetian
Partea superioară (Pars superior) este prima parte a duodenului și singu-
ra porțiune intraperitoneală. Se mai numeşte D 1. Pe imaginea radiologică este
ușor de recunoscut prezentându-se ca o porțiune dilatată numită bulb duodenal
(Ampulla/ Bulbus), care contrastează cu îngustarea pilorică. La cadavru, partea
superioară prezintă o dilatare mult mai ștearsă.
Flexura duodenală superioară (Flexura duodeni superior) separă partea
superioară de partea descendentă a duodenului. Este situată subhepatic și face
trecerea între partea intraperitoneală și cea retroperitoneală a duodenului.
Partea descendentă (Pars descendens) numită și D II coboară vertical,
paramedian drept, retroperitoneal, prerenal. Este porțiunea în care se deschid
canalele pancreatice și coledocul. Rădăcina mezocolonului transvers
traversează orizontal această porțiune a duodenului.
Flexura duodenală inferioară (Flexura duodeni inferior) separă partea
descendentă, de partea orizontală a duodenului. Are o angulație mai ștearsă, în
comparație cu flexura superioară.
Partea orizontală sau inferioară (Pars horizontalis/inferior) numită și D III
traversează anterior vena cavă inferioară și aorta abdominală. Este partea
traver- sată anterior, oblic, de rădăcina mezenterului, care se prelungește și pe
partea ascendentă. Uneori poate fi mai scurtă, când duodenul are forma literei V.
Aceas- tă parte se continuă fără o limită precisă cu partea ascendentă.
Partea ascendentă (Pars ascendens) numită și D IV este situată antprior
de aorta abdominală și posterior de vasele mezenterice superioare cuprinse în
mezenter. Se termină la flexura duodenojejunală.
Flexura duodenojejunală (Flexura duodenojejunalis) face trecerea dintre
duoden și jejun. La acest nivel, de trecere dintre spațiul retroperitoneal și
cavitatea peritoneală găsim un orificiu delimitat de două plici peritoneale:
- plica duodenală suRerioară (Plica duodenalis superior/Plica duodeno-
jejunalis), care delimitează împreună cu peritoneul parietal și recesul duodenal
suRerior (Recessus duodenalis superior),
- plica duodenală inferîoarâ (Plica duodenalis inferior/Plica
duodenomeso- colica), care și ea la rândul ei delimitează recesul duodenal
inferior (Recessus duodenalis inferior).
Fără a fi o parte propriu-zisă, partea ascunsă a duodenului (Pars tecta
duodeni) se referă la porțiunea posterioară a părților retroperitoneale, care este
1
suspendată posterior prin lama de coaIescen[ă a lui Treitz (M. suspensorius
duodeni/Lig. suspensorium duodeni), o structură musculară sau ligamentară,
care fixează flexura duodenojejunală la stâlpul drept al diafragmei. Lama lui
Treitz este mai bine reprezentată în apropierea flexurii duodenojejunale și
formată din două părți:
- partea frenicoceliacă (Pars phrenicocoeliaca),
- Rartea celiacoduodenală (Pars coeliacoduodenalis).
(lat. tectus -a-um = acoperit, ascuns, învăluit)
Configura]ia internă. La nivelul mucoasei duodenale, pe lângă plicile cir-

culare descrise la structura peretelui intestinal, mai găsim o plică verticală, denu-
mită Rli“ca longitudinală duodenală (Plica longitudinalis duodeni). Această plică,
este situată pe curbura mică a duodenului, este determinată de coledoc și
canalul pancreatic principal, fiind mai proeminentă inferior, unde se termină cu
tuberculul
lui Vater’ sau papila duodenală mare (Papilla duodenalis major). Prin papila du-
odenală mare se deschid în duoden coledocul și canalul pancreatic principal. La
circa 3 cm superior de tuberculul lui Vater, la extremitatea superioară a plicii
Iongi- tudinale se află papila duodenală mică (Papilla duodenalis minor), prin
care se deschide canalul pancreatic accesor.
' TREITZ Werizel (1819-1872) anatomopatolog ceh.

2
VATER Abraham (1684-1751) anatomist german.
140
Vasculariza[ia gi inerva[ia duodenului.
Vascularizația duodenului este în strânsă legătură cu cea a pancreasului
și este asigurată din mai multe surse.
Duodenul are o vascularizație comună cu a capului pancreasului. Pentru
duoden avem ramuri zfoodena/e (Rr. duodenales), ce provin din cele două
arcade pancreaticoduodenale (anterioară și posterioară), care la rândul lor sunt
formate din:
- artera pancreaticoduodenală superioară posterioară (A. pancreatico-
duodenalis superior posterior) și artera pancreaticoduodenală superioară ante-
rioară (A. pancreaticoduodenalis superior anterior), ramuri ale arterei gastroduo-
denale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comună (A. hepatica
communis),
- artera pancreaticoduodenală inferioară (A. pancreaticoduodenalis infe-
rior), ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesenterica superior) și care
se divide în două ramuri: anterioară (R. anterior) și posterioară (R. posterior).
Venele duodenului sunt tributare venei porte. Ele nu sunt la fel de bine
reprezentate ca și arterele și se varsă în două colectoare principale:
- vena pancreaticoduodenală •• Rerioară posterioară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior) este tributară direct trunchiului venei porte (V.
podae hepatis),
- venele pancreaticoduodenale (Vv. pancreaticoduodenalis) se varsă în
vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior),
Limfaticele sunt reprezentate de nodtzri/e pancreaticoduodenale (Nodi
pancreaticoduodenales), care sunt și ele superioare (Nodi superiores) și infe-
rioare (Nodi inferiores) și sunt situate între duoden și capul pancreasului, de-a
lungul arcadelor venoase. Toate aceste noduri aparțin nodzzri/or limfatice abdo-
minale (Nodi limphoidei abdominis).
Nervii duodenului, nenominalizați, provin din ramurile ce/iace (Rr. coeli-
aci) ale trunchiului posterior al vagului (Truncus vagalis posterior), din plexul
celiac (Plexus coeliacus) și din nervii splanhnici mari (N. splanchnicus major),
care provin din lanțul simpatic toracal.
JEJUNUL și ILEONUL
(Jejunum) (lleum)
Introducere. Jejunul și ileonul aparțin intestinului subțire și au o formă ci-

lindrică. Jejunul continuă duodenul de la flexura duodenojejunală și se continuă
cu ileonul, care se termină la nivelul cecului cu orificiul ileal.
Atât jejunul cât și ileonul prezintă numeroase curburi, numite anse intesti-
nale. Ambele sunt legate de peretele abdominal posterior prin mezenter (din
acest motiv se mai numesc intestin mezenterial), o structură care permite o mare
mobilitate anselor intestinale, spre deosebire de duoden care este relativ fix.
Jejunul (eng. jejunum, fr. jăjunum, germ. Jejunum (Leerdarm), mag.
ăhbel) are ansele situate predominant orizontal și spre stânga, are un diametru
mai mare
(3 cm), dar este mai scurt (2/ din lungimea intestinului mezenterial), are o muscu-
latură mai puternică, o mucoasă cu mai multe plici circulare, dar nu are noduli
limfatici agregați. Jejunul are o vascularizație mai bună.
Ileonul (eng. ileum, fr. ilăon, germ. Ileum (Huftdarm), mag. csipobel) are
an- sete predominant verticale, are un diametru mai mic (2,5 cm), însă este mai
lung ('! din total). Nodulii limfatici agregați sau plăcile Peyer sunt elemente
caracteristice ileonului. Ileonul este adăpostit în mare parte de oasele iliace (0s
ilium/llium)
de unde îi vine și denumirea.
La jejun nu se descriu formațiuni anatomice, iar la ileon se descrie partea
terminată (Pars terminalis), o ansă orizontală, care se deschide în cec și care
are o patologie comună cu cecul și apendicele.
(lat jejuno adv. = fără amănunte)
Uneori la nivelul ileonului există un diverticul ileal (Divediculum ilei) des-
cris de Meckel și care reprezintă un vestigiu al canalului vitelin (Vestigium
ductus vitellini), canalul care unește ileonul de ombilic și care mai este numit
canal omfaloenteric.
Vascularizatia arterială este asigurată de artera mezenterică superioară
(A. mesenterica superior) situată în mezenter, din care se desprind: arterele
142
yeJzz-
' MECKEL Johann Friedrich cel tanar(1781-1833) anatomist, anatomopatolog, chirurg 5i

obstetrician german.
141
nate (Aa. jejunales), arterele ileale (Aa. Ileales) și adera i/eoco//că (A.
ileocolica), care participă la vascularizația porțiunii terminate a ileonului, prin
ramura ileală (R. ilealis). La nivelul mezenterului, aceste ramuri realizează
numeroase anastomoze numite arcade vasculare. Aceste arcade sunt dispuse
pe 3-4 nivele, fiind mai bine reprezentate la nivelul jejunului.
Această dispoziție permite extirparea oricărui segment al intestinului subțire, fără compro-
miterea vasculară a zonelor învecinate.
Venele sunt tributare sistemului port prin intermediul v'ene/ mezenterice
•• Rerioare (V. mesenterica superior), care de asemenea se află în mezenter.
Ve- na mezenterică superioară adună sângele din venele jejunale (Vv.
jejunales), din venele ileale (Vv. ileales) și din vena îleocolică (V. ileocolica).
INTESTINUL GROS
(lntestinum crassum)
Intestinul gros (eng. large intestine (large bowel), fr. gros intestin, germ.
Dickdarm, mag. vastagbăl) este ultima parte a tubului digestiv. EI continuă
intestinul subțire de la valva ileocecală și se află în cea mai mare parte în
cavitatea peri- toneală. Ultima porțiune străbate perineul posterior și se deschide
la exterior prin anus. Este un tub muscular, cu numeroase boselări și ștrangulări,
la care se ada- ugă prezența caracteristică a teniilor. Are o lungime de peste 150
cm. și un diametru variabil descrescător, de la circa 7-8 cm la 3-3,5 cm. Este
format din cec, colon, rect și canalul anal. Colonul, la rândul lui este format din:
colon ascendent, colon transvers, colon descendent și colon siqmoid.
Raporturile cu peritoneul sunt diferite și vor fi tratate la fiecare segment.
(lat. crassus gros)
Structura perefe/zii intestinului gros este asemănătoare cu cea a intesti-

nului subțire, deși aspectul exterior este complet diferit. Intestinul gros prezintă
con- centrări ale stratului muscular sub forma a trei benzi longitudinale,
caracteristice cecului și colonului și numite tenii, între care se află niște porțiuni
convexe, bose-
tate, numite haustre, despărțite de șanțuri transversale. De asemenea la
nivelul suprafeței seroase găsim niște prelungiri adipoase numite ciucuri epiploici.
Găsim aceleaşi straturi amintite Ie intestinul subțire: tunica seroasă, stratul
subseros, tunica musculară, stratul submucos și tunica mucoasă.
Deosebirea esențială față de intestinul subțire este în structura tunicii
musculare (Tunica muscularis), care nu mai este formată din fibre spiralate.
Aceasta este formată însă tot din două straturi: longitudinal (Stratum
longitudinale) și circular(Stratum circulare. Stratul lonqitudinal este condensat
în cele trei tenii.
De asemenea în structura peretelui intestinului gros găsim și plexul
enteral, care aparține părții autonome a sistemului nervos periferic.
La nivelul apendicelui, cecului și a colonului ascendent se găsesc
1
exocrinocite cu grantz/e acidofile sau celulele granulare ale /zzi Paneth
(Celulla panethensis/Exocrinocytus cum granulis acidophilis).
CECUL
(Caecum)
Cecul (eng. cecum, fr. cecum, germ. Blinddarm, mag. vakbâl) este prima
porțiune a intestinului gros. Este situat în fosa iliacă dreaptă, inferior de ultima
ansă ileală. Este porțiunea cea mai dilatată a intestinului gros. Este de forma
unui sac, închis (orb) inferior, cu dimensiuni de circa 7/7 cm. Este o porțiune
relativ mobilă a intestinului gros, care se continuă superior cu colonul și are
atașat apendicele vermiform. Cecul se mai numeşte tiflon.
(lat caecus-a-um adj. = orb, ascuns) (gr. typhlos = orb)
Configura[ie externă. Cecul ca și colonul prezintă la exterior trei benzi
longitudinale numite tenii (Taenia eoti). Acestea pornesc din zona de
implantare a apendicelui, au un traiect inițial divergent pe partea inferioară a
cecului pentru a se dispune apoi în vârfurile unui triunghi înscris în cerc (cercul
fiind cecul, respectiv colonul). Cele trei tenii sunt denumite după raporturile
nemijlocite pe care Ie au. La nivelul cecului teniile sunt dispuse astfel:
143
' PAHETH Joseph (1857- 1890) fiziolog austriac.
144
- tenia liberă (Taenia libera) este situată anterior aproximativ în mijlocul
feței anterioare. Această tenie se numeşte liberă pentru că de ea nu aderă nici o
structură.
- len/a mezocolică (Taenia mesocolica) este situată posteromedial. Pe
această tenie se prind mezourile colonului (acolo unde există).
- tenia omentală (Taenia omentalis) este situată posterolateral. Pe aceas-
tă tenie, la nivelul colonului transvers, se prinde omentul mare.
(lat. taenia-ae = panglică)
Între cele trei tenii cecul prezintă boselări numite haustre (Haustra eoti)
separate de plici semilunare (Plicae semilunares coli). La nivelul teniilor și în pli-
cite semilunare se găsesc niște prelungiri digitiforme, de culoare galbenă,
formate din țesut adipos și numite ciucuri ep•"R! •"Ci (Appendices
omentales/adiposae coIi/ epiploicae).
(lat. haustra-orum = căușele de la roata întrebuințată pentru scos apa din corăbii)
Configura[ie internă. Pe peretele medial al cecului, la limita cu colonul se
observă o proeminență numită papila ileală (Papilla ilealis) la nivelul căreia se
găseşte orificiul de deschidere al i/eont//tii (Ostium ileale). Acest orificiu a fost
descris de Bauhin sub denumirea de valvă ileocecală sau valvă ileală, fiind
format din două pliuri asemănătore unor valve numite margini:
- marginea superioară (Labrum ileocolicum/superius),
- marginea inferioară (Labrum ileocaecale/inferius).
(lat. Iabrum-i = buză, margine).
Terminologia nu reține termenul de valvă pentru acest orificiu.
Cele două margini se unesc lateral într-un pliu unic numit frâzz/ or/ficitz/tii
ileal (Frenulum ostii ilealis). Inferior de orificiul ileal se află or//icr‹z/ apendicelui
vermiform (Ostium appendicis vermiformis).
Terminologia anatomică nu reține nici aici termenul de valvă pentru pliul
inconstant, care delimitează acest orificiu și care a fost descris de Gerlach
BAf/IfJN Gaspard (1560-1624) anatomist și botanist elvețian. Tată francez.

2
GERLA CH Andreas Christian (1811-1877) medic veterinar german.
APENDICELE VERMIFORM
(Appendix vermiformis)
Apendicele vermiform (eng. vermiform appendix, fr. appendice

vermiculaire, germ. Appendix vermiformis (Wurmfortsatz), mag. fâregnyulvăny)
este un segment rudimentar al tubului digestiv, care datorită prezenței masive
de noduli
/imfafic/ agregați (Noduli lyphoidei aggregati), poate fi considerat ca făcând
parte și din sistemul limfoid. Este un organ cilindric, curbat, atașat de cec.
Are o lungime de 6-12 cm și un diametru de circa 5-8 mm. Poziția apendicelui
față de cec este foarte variabilă și va fi detaliată la topografia regiunii.
Vasculariza]îa cecului gi apendicelui. Sângele arterial vine prin artera

ileocolică (A. ileocolica) ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesente-
rica superior). Artera ileocolică înainte de a se împărți într-o ramură ileală (R. ile-
alis) și una co/ică R. colicus) trimite trei artere spre cec și apendice: artera ceca-
Iă anterioară (A. caecalis anterior), artera ceea/ă posterioară (A. caecalis pos-
terior) și artera apendiculară (A. appendicularis). Artera apendiculară este ramu-
ră separată sau provine din artera cecală posterioară. Ea pătrunde în mezoapen-
dice și irigă apendicele vermiform. Singura venă nominalizată este v'ena °
Rendi-
culară (V. appendicularis), care se varsă în vena //eoco/ira (V. ileocolica) și apoi
prin vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior) ajunge în vena
portă. La nivelul cecului și apendicelui există o bogată rețea limfatică,
care cuprin-
de numeroase noduri și noduli. Găsim aici nodurile //eocolice (Nodi ileocolici),
nodurile Rrececale (Nodi precaecales) și retrocecale (Nodi retrocaecales), dar și
nodurile apendiculare (Nodi appendiculares), toate aparținând de nodurile me-
zenterice superioare (Nodi mesenterici superiors). Așa cum am mai amintit la ni-
velul apendicelui găsim și noduli limfatici agrega[i (Noduli lymphoidei aggregati
appendices vermiformis) structuri histologice caracteristice sistemului limfoid
(Systema lymphoideum).
Apendicelui i s-a dat din acest motiv și numele de „amigdală abdominală“.
COLONUL
(Colon)
Colonul (eng. colon, fr. câlon, germ. Colon (Grimmdarm), mag.

vastagbel) este format din mai multe segmente așezate în jurul intestinului
subțire pe care îl încadrează, de aici și denumirea de cadru colic. Segmentele
sunt separate de an- gulații ale colonului. Colonul începe de la joncțiunea
ileocecală și se continuă cu rectul. Are o lungime de circa 1,50 m și un calibru
diferit (mai mare inițial, unde are circa 5 cm și descrește la jumătate, în
porțiunea terminată). Aspectul exterior este cel descris la cec.
Teniile amintite la cec, datorită angulărilor repetate își modifică poziția
rela- tivă. Această poziție o vom aminti la fiecare segment. Între cele trei tenii
colonul prezintă boselări numite haustre (Haustra eoti) separate de plici
semilunare (Pli- cae semilunares coli). La nivelul teniilor și în plicile semilunare
se găsesc niște prelungiri digitiforme, de culoare galbenă, formate din țesut
adipos și numite ciucuri epiploici (Appendices omentales adiposae
coli/epiploicae).
Colonul este format din patru segmente, separate de trei flexuri, dintre
care numai primele două sunt nominalizate:
Co/onzz/ ascendent (Colon ascendens) este situat pe flancul drept al

cavi- tății peritoneale. Este cel mai scurt (sub 20 cm lungime), dar are calibrul cel
mai mare (mai mic însă decât cecul). Este un organ mezoperitoneal (acoperit
de peritoneul visceral pe trei laturi) și fixat de peretele abdominal posterior și de
spațiul retroperitoneal (extremitatea inferioară a rinichiului drept) prin lama de
1
coalescență (fascia) Toldt
Foarte rar colonul ascendent poate avea un mezou numit mezocolon
ascendent (Mesocolon ascendens).
Poziția teniilor colonului ascendent este aceeaşi ca la cec.
TOLD T Karl (1840-1920) anatomist austriac.
Flexura co//că dreaptă (Flexura coli dextra/hepatica) separă colonul as-
cendent de segmentul următor, colonul transvers. Această flexură vine în
contact cu fața viscerală a lobului drept al ficatului.
La acest nivel poate exista ligamentul hepatocolic (Lig. hepatocolicum),
care aparține omentului mic.
Co/onz// transvers (Colon transversum) este segmentul cel mai lung al

colonului (circa 50 cm) și cel mai mobil. Se întinde transversal între flexura colică
dreaptă și flexura colică stângă, în jumătatea superioară a cavității abdominale.
Colonul transversal este mai lung decât distanța dintre cele două flexuri, astfel el
prezintă o curbură cu concavitatea în sus. Este un organ intraperitoneal fixat de
peretele posterior prin mezoco/ont›/ transvers (Mesocolon transversum).
Datorită poziției transversale, se schimbă și poziția relativă a teniilor.
Astfel tenia liberă devine anteroinferioară, tenia mezocolică devine posterioară,
iar tenia omentală devine anterosuperioară.
Este segmentul caracteristic pentru denumirea teniilor.
Flexura co/ică stângă (Flexura coli sinistra/splenica) separă colonul

transvers de colonul descendent. Flexura colică stângă este situată mai sus
decât cea dreaptă și se face într-un unghi mai ascutit. Această flexură vine în
contact cu eX- tremitatea inferioară a splinei. Flexura splenică este fixată de
polul inferior al splinei prin ligamentul sp/enoco/ic (Lig. splenocolicum), care
este o parte a omentului mare.
Colonul descendent (Colon descendens) este situat pe flancul stâng al

cavității peritoneale, este ceva mai lung decât cel ascendent (circa 20-25 cm),
are un calibru mai redus și este tot un organ mezoperitoneal, ca și colonul
ascendant. Este fixat de peretele abdominal posterior prin fascia Toldt 1 și poate
avea uneori mezou, numit mezoco/on descendent (Mesocolon descendens).
Colonul descen-
' TOLDT Karl (1840-1920) anatomist austriac.
dent se continuă cu colonul sigmoid, printr-o angulație ștearsă, nenominalizată.
Limita dintre ele este dată de originea mezocolonului sigmoid.
Teniile colonului descendent sunt asemănătoare cu cele de la colonul as-
cendent.
Co/onzz/ sigmoid (Colon sigmoideum) este ultimul segment al colonului.

Este situat în partea inferioară a cavității peritoneale, în fosa iliacă stângă, dar
pă- trunde și în bazin. Din acest motiv se mai numeşte colon ileopelvian. Este un
segment relativ lung (circa 45 cm) și mobil datorită prezenței mezoco/ono/tzî
s/gmo- id (Mesocolon sigmoideum).
Din punct de vedere structurat, colonul sigmoid are un calibru mai
uniform, cu haustre și plici semilunare mai șterse, are mai mulți ciucuri epiplooici,
dar are numai două tenii (anterioară și posterioară) și acestea mai șterse. Tenia
anterioa- ră este continuarea teniei libere, iar cea posterioară este continuarea
teniei mezocolice.
Denumirea de sigmoid provine de la litera grecească (g = sigma), deși rădăcina mezocolo-
nului sigmoid aminteşte mai mult de litera N (italic).
Vasculariza[ia colonului este asigurată din mai multe surse, care provin
din aorta abdominală. Diferitele artere se anastomozează între ele formând o ar-
cadă vasculară.
Principala sursa este artera mezenterică superioară (A. mesenterica su-
perior), care participă la vascularizarea colonului prin:
- artera ileocolică (A. ileocolica), prin ramura sa colică (R. colicus), care
vascularizează porțiunea incipientă a colonului ascendent,
- artera colică dreaptă (A. colica dexter) pentru restul colonului ascendent,
- artera flexurii dreRte (A. flexurae dextrae) pentru flexura dreaptă,
- artera colică medie (A. colica media) pentru 2/3 drepte ale colonului
transvers. Artera colică medie formează împreună cu prima ramură a arterei
mezente-
rice inferioare, artera marginală a co/onz›/zz/ (A. marginalis coli/juxtacolica/
Arcus marginalis coli) sau arcada lui Riolan 1
Ramurile următoare provin din artera mezenterică inferioară (A. mesen-
terica inferior) și anume:
- artera ascendentă (A. ascendens) pentru 1! 3 stângă a colonului trans-
vers. Această arteră poate fi separată sau ramura arterei colice stângi.
- artera colică stângă (A. colica sinistra) pentru colonul descendent,
- artere/e sigmoidiene (Aa. sigmoideae) sunt în număr de două sau trei,
multiplu ramificate și care se îndreaptă spre colonul sigmoid.
Venele sunt tributare sistemului joort. Ele sunt în general omonime arterelor.
Nu sunt nominalizate corespondențe venoase pentru artera flexurii drepte
sau pentru artera ascendentă.
Limfaticele sunt bine reprezentate de nodurile mezocolice (Nodi mesoco-
lici), care aparțin nod«r/lor mezenter/ce superioare (Nodi mesenteici superiores)
și de nodurile sigmoide (Nodi sigmoidei), care aparțin nodurilor mezenterice
inferioare (Nodi mesenterici inferiores). Dintre nodurile mezocolice amintim no-
durile paracolice (Nodi paracolici) și nodurile co/ice drepte, medii și sfăngf (No-
di colici dextri/medii/ sinistri).
' RIOLAN Jean (1577-1657) anatomist și istoric al medicinei francez.
149
RECTUL și CANALUL ANAL
(Rectum) (Canalis analis)
Rectul (eng. rectum, fr. rectum, germ. Mastdarm, mag. vâgbăl) continuă
colonul, fiind ultimul segment al intestinului gros. Stăbate bazinul și perineul,
pentru a se deschide la exterior prin canalul anal.
Clasic, când vorbim de rect ne referim atât la ampula rectală sau
segmentul pelvin, cât și la canalul anal sau segmentul perineal. Terminologia
actuală face distincție între rect și canalul anal. Rezultă că în accepțiunea
actuală rectul se referă numai la segmentul pelvin, deci la ampula rectală
(Ampulla recti). Ampula rectală este separată de canalul anal prin yoncț/z/nea
anorecfa/ă (Junctio anorectalis). La acest nivel se inseră mugchiul puborectal
(M. puborectalis), parte componentă a mugchiului ridicător anal (M. levator ani).
Deși este relativ scurt, canalul anal are o structură și o configurație internă
complexă.
Rectul este considerat cel mai drept segment al intestinului și de aici și
denumirea lui. Cu toate acestea rectul este un organ care se caracterizează prin
flexurile sale.
(lat. rectum — i = linie dreaptă)
Configura[ie externă. Rectul prezintă o curbură în plan sagital cu conca-
vitatea anterior, care urmează curbura sacrului și se numeşte flexura sacrală
(Flexura sacralis). În plan frontal rectul prezintă mai multe flexuri laterale (Flexu-
rae laterales):
- flexura superioară laterală (Flexura superodextra lateralis/superior late-
ralis), o flexură cu convexitatea spre dreapta,
- flexura intermediară laterală (Flexura intermediosinistra lateralis/inter-
media lateralis), o curbură cu convexitatea spre stânga,
- flexura inferioară laterală (Flexura inferodextra lateralis/inferior lateralis)
care și ea are convexitatea spre dreapta.
Canalul anal (eng. anal canal, fr. canal anal, germ. Analkanal, mag.
vâgbel) are o formă ușor curbată numită flexura perineală (Flexura
anorectalis/perinealis), care este de sens opus flexurii sacrale a ampulei rectale.
Configura[ie internă. Ampula rectală prezintă trei plici transversale
(PIi- cae transversae recti), care proemină spre lumen și care corespund
peretelui o- pus flexurilor laterale ale rectului. Aceste plici de formă
semilunară sunt mai proeminente când ampula rectală este goală și sunt
așezate astfel:
- ica transversală superioară este situată pe peretele lateral stâng,
- ica transversală mijlocie este cea mai dezvoltată (poate acoperi până
Ia 2'3 din lumenul ampulei rectale), este situată pe peretele lateral drept (la 6-7
cm de orificiul anal), corespunde flexurii intermediare stângi și este cunoscută ca
plica lui Kohlrausch 1 sau valva lui f•fozzsfon ’.
- ica transversală inferioară este situată tot pe peretele lateral
stâng. Canalul anal se caracterizează prin trei zone distincte:
- zona coiorecfa/ă (Zona colorectalis) situată între flexura anorectală și li-
nia supratranzi]ionaIă (Linea supratransitionalis) este caracterizată prezența
a 8- 10 plici longitudinale numite co/oane/e ana/e (Columnae anales) ale lui
Morgagni ’, care separă niște șanțuri paralele numite sinusuri anale (Sinus
analis/Crypta a- nalis). Coloanele anale sunt mai proeminente inferior, unde se
unesc formând niș- te plici semilunare numite valvulele anale (Valvulae
anales) ale lui Ball ’.
- zona de tranzi[ie anală (Zona transitionalis analis) situată între linia su-
pratranzițională și linia d/nțafă sau linia pectinati (Linea dentata/pectinata)
este formată din mai multe tipuri de epiteliu, dar predomină cel numit de
tranziție. Linia dințată este situată inferior de valvulele anale și corespunde unei
creaste relativ ștearse numită pecten anal (Pecten analis) sau zona
hemoroidală.
(lat. pectin-inis = pieptene)
Zona hemoroidală este denumită astfel pentru anastomozele portocave,
care se formează aici și prin dilatarea cărora se formează hemoroizii.
- zona scuamoasă (Zona squamosa analis) situată între linia dințată și
jonc[iunea dintre canalul anal gi piele (Jontio analis cum cute vera) este forma-
tă din piele modificată, necheratinizată.
152
' KOHLRA ISCH Ooo Ludwig Bernhard (1811-1854) anatomist 5i fiziolog
german. ' HOUSTON John (1802-1845) anatomist nord irlandez.
3 MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.
4
BALL Charles (1851-1916) chirurg irlandez.
151
Ultima formațiune înainte de anus (Anus) este gan[ul intersfincterian
(Sulcus intersphinctericus), care corespunde zonei de demarcație dintre
porțiunile inferioare ale mușchilor sfincter anal intern și sfincter anal extern.
Structura rectului ]i a canalului anal cuprinde unele particularități:

- tunica seroasă (Ton/ca serosa) situată la exterior, este reprezentată de
peritoneul visceral, care acoperă jumătatea anterosuperioară a ampulei rectale,
după care se răsfrânge formând fundul de sac peritoneal al lui Douglas. Din
punct de vedere al relațiilor cu peritoneul, ampula rectală este practic un organ
retroperitoneal. În rest ea este acoperită de o adventice, formată din țesut
conjunctiv fax, care fixează rectul la pereții bazinului.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este foarte bine reprezentată la
acest nivel și este din ce în ce mai groasă spre canalul anal. Este formată din:
- stratul longitudinal extern (Stratum longitudinale), care trimite fibre
musculare spre organele din jur formând următorii mușchi:
- mugchiul rectococcigian (M. rectococcygeus),
- muşchii anorectoperineali (Mm. anorectoperineaIes/rectoure-
thralis), care la rândul lor se împart în:
- mu]chiuI rectoperineal (M. rectoperinealis/rectourethralis
superior),
- mugchiul anoperineal (M. anoperinealis/rectourethralis infe-
rior).
- mugchiul rectovezical (M. rectovesicalis).
- stratul circular intern (Stratum circulare), care determină la nivelul
mucoasei plicile transversale
- tunica submucoasă (Tela submucosa) este format din țesut conjunctiv
fax și permite o mare mobilitate a mucoasei.
Mucoasa rectală poate prolaba (se poate exterioriza) prin orificiul anal
sau poate fi mobilizată în intervențiile pentru hemoroizi.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) prezintă la suprafață plicile transver-
sale și de asemenea noduli limfatici solitari (Noduli lymphoidei solitarii).
Structura canalului anal este caracterizată de prezența mușchilor sfincteri
anali și de anastomozele portocave, pe care Ie vom aminti la vascularizație.
Mugcfiiul sfincter anal intern (M. sphincter ani internus) este un mușchi
circular relativ slab reprezentat, situat submucos, corespunzător pectenului anal
sau zonei hemoroidale.
Mugchiul sfincter anal extern (M. sphincter ani externus). este situat în
jurul celui intern, de care este separat printr-o fascie. Are o grosime importantă și
structură mai complexă, fiind format din trei părți:
- partea profundă (Pars profonda) serveşte ca inserție pentru mușchiul
ridicător anal,
- partea superficială (Pars superficialis) corespunde aproximativ zonei
hemoroidale,
- partea subcutanată (Pars subcutanea) este situată sub pielea anusului.
Participă la formarea șanțului intersfincterian.
Vasculariza]ia ]i inerva[ia rectului gi canalului anal.

Rectul și canalul anal sunt irigate de arterele rectale sau hemoroidale,
care provin din mai multe surse și se anastomozează între ele. Arterele rectală
supe- rioară și mijlocie sunt pentru ampula rectală, iar artera rectală inferioară
este pentru canalul anal. Prezentăm pe scurt aceste artere:
- artera rectală superioară (A rectalis superior) provine din artera mezen-
terică inferioară (A. mesenterica inferior).
- artera rectală mijlocie (A. rectalis media) este ramură a arterei iliace
interne (A. iliaca interna),
- artera rectală inferioară (A. rectalis inferior) este ramură a arterei ruși-
noase interne (A. pudenda interna), care la rândul ei este ramura arterei iliace in-
terne.
Venele se adună î° Rlexul venos rectal (Plexus venosus rectalis). Din a-
cest plex pleacă vena rectală superioară (V. rectalis superior), care este tributa-
ră venei mezenterice inferioare (V. mesenterica inferior) și deci venei porte.
153
Tot din plexul venos rectal pornesc și venele rectale mîjlocii (Vv. rectales
mediae), care drenează spre vena iliacă internă (V. iliaca interna) și venele rec-
tale inferioare (Vv. rectales inferiors), care drenează spre vena ruginoasă inter-
nă (V. pudenda interna) și apoi tot în vena iliacă internă.
Vena iliacă internă este un afluent al venei cave inferioare și deci plexul
venos rectal este o anasto oza o ocavă inferioară, care se manifestă în condiții
patologice prin dilatări venoase numite hemoroizi, care sunt mai accentuați în
zona hemoroidală a canalului anal.
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile pararectale (Nodi pararectaIes/
anorectales), care aparțin nodurilor limfatice ale bazinului (Nodi lymphoidei
pelvis).
Inervația rectului și a canalului anal este predominant simpatică
vegetativă. Astfel rolul major îl are plexul hipogastric inferior (Plexus
hypogastricus inferior/ pelvicus), care aparține păcii pelviene (Pars pelvica) a
plexurilor viscerale. Plexul hipogastric inferior este format din:
- plexul rectal my/ocio (Plexus rectalis medius) și
- plexul rectal inferior (Plexus rectalis inferior), care emite pentru regiu-
nea anusului nervii anali suReriori (Nn. anales superioris).
Există și un plex rectal soperîor (Plexus rectalis superior), care aparține
păcii abdominale (Pars abdominalis) a plexurilor viscerale.
Inervația parasimpatică este dată de gang/ion/i pelvini (Ganglia pelvica),
prin nervii splanhnici pe/vini (Radix parasympathica/Nn. splanchnici pelvici).
Există și o inervație senzitivă (cutanată), asigurată de nervii anali inferiori
(Nn. anales inferiores/rectales inferiores), care sunt ramuri ale nervului ruşinos
(N. pudendus), din plexul sacral.
154
”’
FICATUL
(Hepar)
Ficatul (eng. liver, fr. foie, germ. Leber, mag. măj) este un organ
glandular anexat tubului digestiv. EI este situat subdiafragmatic, în cavitatea
peritoneală, în etajul supramezocolic, fiind adăpostit de partea inferioară a cutiei
toracice (rebordul costat). Este cel mai mare organ parenchimatos din corpul
omului. Are o culoare brun-roșiatică și este neted și lucios. Are o față ovoidală
și una plană ase- mănându-se cu un ovoid secționat oblic. Are o consistență
fermă, dar și o mare plasticitate, permițând organelor din jur să-și lase amprenta
pe suprafața lui.
Configura[ie externă. Ficatul prezintă două fețe, una diafragmatică și alta

viscerală. La nivelul feței diafragmatice se observă doi lobi (drept și stâng), iar la
nivelul feței viscerale patru lobi (drept, stâng, caudat și pătrat).
- fata diafragmatică (Facies diaphragmatica) situată superior, de formă
ovoidală, mulată pe diafragmă. Această față de mari dimensiuni, este
subîmpărțită în patru părți:
- partea superioară (Pars superior) este partea care vine în con-
tact cu centrul tendinos al diafragmei și cu cordul prin intermediul sacului
pericardic. Cordul imprimă pe această față o depresiune destul de
ștearsă numită impresia cardiacă (lmpressio cardiaca) situată pe lobul
stâng.
- partea anterioară (Pars anterior) pe care se află ligamentele fal-
ciform și coronar ale ficatului.
- partea dreaptă (Pars dextra) corespunde celei mai mari părți a
lobului drept.
- partea posterioară (Pars posterior) corespunde tot lobului drept
și aici găsim porțiunea neacoperită de peritoneu a ficatului numită ar/a
nudă (Aria nuda). Aria nudă cuprinde și ganț;ul venei cave (Sulcus venae
cavae) în care se găseşte parea superioară a venei cave inferioare.
Forma și mai ales adâncimea șanțului venei cave sunt diferite.
155
Vena cavă inferioară poate să fie inclusă în parenchimul hepatic sau de
cele mai
156
multe ori să fie fixată de un ligament transversal - Ligamentum venae ca-
vae - nenominalizat de Terminologia Anatomică.
- fata viscerală (Facies Visceralis) priveşte posteroinferior. Este separată
evident de cea diafragmatică numai anterior, printr-o margine inferioară (Margo
inferior). Marginea inferioară a ficatului este singura lui margine. Pe fața
inferioară se observă cei patru lobi ai ficatului, hilul hepatic și numeroase
amprente organice. Desenul caracteristic al feței viscerale a ficatului este dat
de două șanțuri sagitale, unite la mijloc de componentele hilului hepatic. Aceste
două șanțuri împreună cu hilul hepatic formează un „H“, care delimitează și lobii
ficatului.
- anțul saqital drept este mult mai lat și este format anterior din
fosa vezicii biliare (Fossa vesicae biliaris/Fossa vesicae fellae), care
conține vezica biliară și posterior din gan[ul venei cave (Sulcus venae
cavae), despre care am discutat la partea posterioară a feței
diafragmatice. Conti- nuitatea acestui șanț este întreruptă de procesul
caudat al lobului caudat.
- ann ul saqital stâng este mult mai îngust și convine două vestigii
embrionare fibrozate. Anterior găsim fisura ligamentului rotund (Fissura
ligamenti teretis) ce conține ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres he-
patis), care este vestigiul fibrozat al venei ombilicale. Ligamentul rotund
al ficatului determină la nivelul marginii inferioare a ficatului o depresiune
nu- mită incizura ligamentului rofz/nd (lncisura ligamenti teretis).
Posterior se află fisura ligamentului venos (Fissura ligamenti venossi) ce
conține ligamentul venos (Lig. venosum) al lui Arantius ’, o fibrozare a
canalului venos al lui Arantius, permeabil în viața intrauterină.
- hilul hepatic (Poda hepatis) format din ramurile aderei hepatice
proprii (A. hepatica propria), din ramificațiile v'enei portae (V. podae) și
din ramurile canalului hepatic comun (Ductus hepaticus communis).
Reamintim că aceste componente ale hilului hepatic se găsesc în
ligamentul hepatoduodenal, ligament component al epiploonului mic.
' ARANZI Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).
Lobul hepatic drept (Lobus hepatic dexter) este situat la dreapta șanțului
sagital drept. Are cea mai mare extindere și este neted pe fața diafragmatică.
Pe fața viscerală se observă mai multe amprente organice:
- impresia duodenală (Impressio duodenalis) este de formă dreptunghiu-
tară și este situată lângă vezica bilială, fiind dată de porțiunea superioară și
flexura superioară a duodenului.
- impresia colică (Impressio colica) este situată lateroinferior, are o formă
ovoidală și este dată de flexura colică dreaptă. Este singura impresie care
ajunge la marginea inferioară a ficatului.
- impresia renală (lmpressio renalis) este cea mai extinsă impresie ocu-
pând aproape tot lobul drept, între aria nudă, impresia duodenală și cea colică.
Corespunde treimii superioare a feței anterioare a rinichiului drept
- impresia sUR•arenal Ă (lmpressio suprarenalis) ocupă o zonă restrânsă
situată superior de impresia renală. Această zonă aproximativ ovalară nu
apar(ine feței viscerale, ci este situată în aria nudă, a portiunii posterioare a feței
diafragmatice.
Lobul hepatic sfăng (Lobus hepatis sinister) este situat la stânga șanțului
sagital stâng. Lobul stâng se termină lateral superior cu o porțiune fibroasă
numită apendice fibros al f/cafti/tzi (Appendix fibrosa hepatis). Lobul stâng este
neted și are o extindere redusă pe fața diafragmatică. Pe fața viscerală, ceva
mai extinsă, prezintă mai multe reliefuri:
- tuberozitatea omentală (Tuber omentale), o ridicătură rotunjită paralelă
cu ligamentul venos. Este o proeminență a ficatului spre bursa omentală. Este
si- tuată aproximativ la acelaşi nivel cu tuberozitatea omentală a pancreasului.
Cele două tuberozități omentale (ale ficatului și pancreasului) sunt separate de
bursa omentală.
- •”+Rresia gastrică (Impressio gastrica) este ștearsă și ocupă mare parte
din lobul stâng, lateral de tuberozitatea omentală.
LObttl Rătrat al ficatultti (Lobus quadratus) este situat între cele două
șan- țuri sagitale, anterior de hilul hepatic. La acest nivel se află pilorul, care nu
Iasă o impresie clară.
Lobul caudat (Lobus caudatus) al lui Spiegel este situat tot între cele
două șanțuri sagitale, dar posterior de hilul hepatic. Lobul caudat prezintă spre
hil două prelungiri. Spre stânga, spre tuberozitatea omentală, prezintă o
prelungire rotunjită numită procesul papilar (Processus papillaris), iar spre
dreapta o prelungire alungită numită procesul caudat (Processus caudatus).
Procesul caudat reprezintă o punte de legătură între lobul caudat și lobul drept și
totodată întrerupe continuitatea șanțului sagital drept. Participă la delimitarea
orificiului epiploic al lui
Winslow 2.
Pe lobul caudat se află impresia esofag/ană (lmpressio oesophageale), o
impresie ștearsă, care este plasată de unii autori pe lobul stâng al ficatului.
Pă ile, diviziunile gi segmentele hepatice (Pades, divisiones et seg-

menta). Ficatul se împarte macroscopic în patru lobi (Lobi), însă din punct de ve-
dere embriologic, funcțional și chirurgical este mai importantă segmentarea fica-
tului (Segmentatio hepatis). Această segmentare se face după distribuția ramuri-
lor venei porte, ale arterei hepatice proprii și ale canalelor hepatice biliare.
Segmentarea ficatului este o problemă veche și totodată actuală. De la

cercetările lui Rex (1880) și până la monografia lui Matusz (1998) au fost pro-
puse mai multe modele. Terminologia anatomică a reținut însă clasificarea lui
Couinaud ’(1957).
Ficatul se împarte în părți, diviziuni și segmente. Există două părți
hepatice principale și una secundară, patru diviziuni și opt segmente.
Numerotarease mentelor începe cu lobul caudat și se face în sensul mersului
acelor de ceas. Păr- țile principale sunt separate de fisura portală principală.
Diviziunile stângi sunt separate de fisura ombilicală, iar diviziunile drepte de
fisura portală dreaptă.
' van der SPIEGEL Adrian (1587-1625) chirurg §i anatomist belgian (flamand), dar
a profesat in Italia la Padova (lat. Spigelius).
2
IFJN5'AOIU Jakob Benignus (1669-1760 anatomist danez. A lucrat la Paris
' RfAHugo (1861-1936) anatomist ceh
MATUSZ Petre (n1956) profesor de anatomie la Timi5oara
COUINAUD Claude (1922-2008) chirurg 5i anatomist francez
Fisura portală principală (Fissura podalis principalis) este un plan oblic
care separă părțile hepatice dreaptă și stângă. Acest plan, descris de Carl
Hermann ffȚorstȚo (1948) unește o linie care străbate axul lung al vezicii biliare
și mijlocul venei cave inferioare cu ligamentul falciform (limita dintre lobul drept și
cel stâng pe fața diafragmatică). Acest plan străbate lobul pătrat și ocolește lobul
caudat.
F-isura portală dreaptă (Fissura podalis dextra) corespunde unui plan
care împarte partea hepatică dreaptă în două diviziuni aproximativ egale.
Fisura ombilicală (Fissura umbilicalis) corespunde unui plan perpendicu-
Iar pe șanțul sagital stâng și separă cele două diviziuni stângi.
Partea posterioară hepatică sau lobul caudat (Pars posterior hepatis/Lo-
bus caudatus) este o parte secundară a ficatului aflată în partea stângă, care
este clasificată separat. Aceasta este un lob, o parte și un segment. Este
formată din segmentul posterior sau segmentul I (Segmentum posterius/Lobus
caudatus/ Segmentum I).
Partea heRatică stân@ă (Pars hepatica sinister) este situată la stânga
fisurii portale principale și este formată din două diviziuni separate de fisura
ombilicală:
- diviziunea stângă laterală (Divisio lateralis sinistra) corespunde cu lobul
stâng al ficatului. Cuprinde două segmente separate de un plan frontal:
- segmentul stâng lateral poster/or sau segmentul II (Segmen-
turn posterius laterale sinistrum/segmentum II),
- segmentul stâng lateral anterior sau segmenfzz/ III (Segmen-
turn anterius laterale sinistrum/segmentum III).
- diviziunea stângă medială (Divisio medialis sinistra) corespunde cu par-
tea majoră a lobului pătrat, parte situată la stânga de fisura portală prinGipală.
Este formată dintr-un singur segment.
- segmentul stâng medial sau segmentul IV (Segmentum media-
le sinistrum/segmentum IV)
Partea hepatică dreaptă (Pars hepatica dexter) este situată la dreapta fi-
surii portale principale, corespunde în cea mai mare parte cu lobul drept și mai
cuprinde o porțiune din lobul pătrat. Este formată din două diviziuni separate de
fisura portală dreaptă:
- diviziunea dreaptă medială (Divisio medialis dextra) este situată între
fisura portală principală și fisura portală dreaptă. Este separată de un plan frontal
în două segmente:
- segmentul drept medial anterior sau segmenftz/ V (Segmen-
turn anterius mediale dextrum/segmentum V),
- segmentul drept medial posterior sau segmentul VIII (Seg-
mentum posterius mediale dextrum/segmentum VIII).
- diviziunea dreaR** laterală (Divisio lateralis dextra) este situată lateral
dreapta de fisura portală dreaptă. Este separată de un plan frontal în două seg-
mente:
- segmentul drept lateral anterior sau segznentzz/ VI (Segmen-
turn anterius laterale dextrum/segmentum VI),
- segmentul drept lateral posterior sau segmentul VII (Segmen-
turn posterius laterale dextrum/segmentum VII).
Structura ficatului. Ficatul este acoperit în cea mai mare parte de perito-
neul visceral, care formează tunica seroasă (Tunica serosa) a ficatului. Sub a-
ceasta există un mic strat conyt/ncfiv subseros (Tela subserosa). Sub stratul
subseros se află capsula fibroasă (Tunica fibrosa) a ficatului, care trimite prelun-
giri în profunzimea parenchimului hepatic. Aceste prelungiri ale capsulei fibroase
învelesc structurile vasculobiliare ale spațiilor interlobulare formând capsula fi-
broasă perivasculară (Capsula fibrosa perivascularis) a lui G/isson 1
Unitatea structurală a ficatului este
IobuIuI. Lobulul hepatic este de două
feluri:
' GLISSON Francis (1596-1677) medic, anatomist și filozof englez (lat. Glissonius)
- IobuIuI hepatic c/asfc (Lobulus hepaticus classicus/polygonalis) descris
de M•! R'“ghi 1 (1666) este de formă poligonală (clasic hexagonală) și este aflat
la limita vizibilității (diametrul de 1-2 mm). Lobulul clasic este format din trei zone:
- zona centrală (Zona centralis) reprezentată de vena centrală (V.
centralis) sau vena centrolobulară. Vena centrală se continuă cu vena
sub- lobulară (Vena sublobulalis) și apoi cu v'ene/e hepatice (Vv.
hepaticae).
- zona intermediară (Zona intermedia) cuprinde vasele capitane
sinusoide (Vas capillare sinusoideum), dispuse radiar de la vena centrală
spre spațiul extralobular, unde se continuă cu vena interlobulară (V. inter-
lobularis). La nivelul sinusoidelor hepatice sângele din vena portă se
ames- tecă cu cel adus de artera hepatică și apoi se colectează în vena
cavă in- ferioară. Sângele arterial provine din artera interlobulară, care
trimite încă din spațiul extralobular un nas capilar interlo6ular (Vas
capillare interlobulare), care se anastomozează cu sinusoidul în zona
periferică a lobulului hepatic. Sinusoidele hepatice au un perete endotelial
discontinuu format din celule Kupffer (Macrophagocytus stellatus) și sunt
înconjurate de un spatiu perisinusoidal (Spatium perisinusoideum) descris
de Oisse ’, în care circulă limfă și găsim numeroase lipocite
perisinusoidale (Lipocytus perisinusoideus). Sinusoidele sunt separate de
cordoane de hepatocite (Epitheliocytus hepatis [Hepatocytus]) dispuse în
lamele hepatice (Lamina hepatica) cu aspect radiar.
- zona periferică (Zona peripherica) formată din hepatocite modifi-
cate, care formează o lamă limitantă (Lamina hepatica limitans), ce sepa-
ră IobuIuI hepatic de spațiul interlobular sau canalul porfa/ (Canalis poda-
lis) sau spațiul Kiernan ’. Acest canal portal, situat la întâlnirea a trei Io-
buli, cuprinde triada hepatică (Trias hepatica) formată din artera interIo•
bulară (Aderia interlobularis), vena interlobulară (Vena interlobularis) și
canalul biliar interlobular (Ductus interlobularis bilifer).
' MALPIGHI Marcello (1628-1694) medic, biolog, anatomist și histolog

italian. ' KUPFFER Karl Wilhelm (1829-1902) medic §i anatomohistolog
german.
161
' DISSE Joseph (1852-1912) anatomist german.
KIERNAN Francis (1800-1874) anatomist §i chirurg irlandez.
162
- Iobttl+! R rtBl (Lobulus portalis) este unitatea funcțională alcătuită dintr-
o venă portală interlobulară și trei (sau mai multe vene centrale) care o
înconjoară. Altfel spus lobulul portal are în centru spațiul portal și la periferie
venele centrolo-
bulare ale lobulilor clasici, care mărginesc spațiul portal. Lobulul portal se supra-
pune parțial peste acinul hepatic.
Acinul hepatic (Acinus hepaticus) al lui RappaR •+ este o unitate func-
țională, de formă rombică sau eliptică, care cuprinde segmente din doi lobuli he-
patici alăturați. Diagonala mare a rombului este cuprinsă între două vene centro-
lobulare, iar diagonala mică este cuprinsă între două spații portale.
Ligamentele ficatului (Ligamenta hepatis) sunt structuri fibroase care
fixează ficatul la peretele cavității abdominale. Ligamentele ficatului cu rol în fixa-
rea acestuia sunt situate pe fața diafragmatică.
Ligamentele de pe fața viscerală, grupate în epiploonul mic fixează ficatul
\a organele din jur. Mai există ligamentele care conțin vestigii embrionare și care
se găsesc în șanțul sagital stâng.
Principalul ligament al ficatului este ligamentul coronar (Lig. coronarium)
situat pe partea superioară și posterioară a faței diafragmatice, aproximativ în
plan frontal (coronar) și care fixează ficatul la diafragmă. Este format din două
foițe, una anterioară și alta posterioară, care delimitează aria nudă a ficatului.
Ligamentul coronar prezintă mai multe expansiuni:
- ligamentul falciform (Lig. falciforme) este situat în partea anterioară a
feței diafragmatice, separă lobul drept de cel stâng, unind incizura ligamentului
rotund al ficatului cu ligamentul coronar și fixând ficatul la peretele abdominal
anterior. Ligamentul falciform se termină inferior la unirea cu ligamentul rotund,
care vine de pe fața viscerală a ficatului.
(lat. falx-cis = seceră)
- /igamentz‹/ triunghiular drepf (Lig. triangulare dextrum) reprezintă mar-
ginea laterală dreaptă a ligamentului coronar, locul unde ligamentul coronar se
răsfrânge din anterior în posterior. Cele două foițe ale ligamentului coronar sunt
depărtate în partea dreaptă, fiind aproape perpendiculare.
' RAP A on r Henry (l 913-2003) patolog american de origine austriacá.
- ligamentul triunghiular stâng (Lig. triangulare sinistrum) reprezintă
marginea laterală stângă a ligamentului coronar. Cele două foițe ale ligamentului
coronar, care se răsfrâng aici sunt aproape alipite (paralele). Acest ligament se
suprapune parțial cu apendicele fibros al ficatului (Appendix fibrosa hepatis).
- ligamentul hepatorenal (Lig. hepatorenale) este o expansiune (întăritu-
ră) posterioară a ligamentului coronar, la limita dintre porțiunea posterioară a
feței diafragmatice și fața viscerală, care leagă foița posterioară a ligamentului
coronar de extremitatea superioară a rinichiului drept.
Vasculariza[ia gi inerva[ia ficatului.

Ficatul este vascularizat de artera hepatică proprie (A. hepatica propria)
ramură a arterei hepatice comune (A. hepatica communis) din trunchiul celiac
(Truncus coeliacus). Înainte de a pătrunde în hilul hepatic artera hepatică proprie
se divide în două ramuri principale și o ramură secundară, centrală numită
ramura intermediară (R. intermedius). Ramurile arterei hepatice proprii au apoi
o distribuție aproximativ seqmentară.
Ramura dr eaR* “ (R. dexter) a arterei hepatice este mai voluminoasă și se
distribuie astfel:
- artera cistică (A. cystica) pentru vezica biliară,
- artera lobului caudat (A. lobi caudati) pentru lobul caudat, care mai pri-
meşte o arteră și din ramura stângă a arterei hepatice,
- artera segmentului anterior (A. segmenti anterioris) și artera
segmentului posterior (A. segmenti posterioris) pentru partea hepatică dreaptă
Ramura stângâ (R. sinister) a arterei hepatice proprii se distribuie astfel:
- artera lobului caudat (A. lobi caudati),
- artera segmentului medial (A. segmenti medialis) qi artera segmentu-
lui lateral (A. segmenti lateralis) pentru diviziunea laterală stângă,
Ramura intermediară (R. intermedius) pentru diviziunea medială stângă,
adică cea mai mare parte a lobului pătrat.
Perilobular găsim arterele interlobulare, care trimit capilare spre
sinusoide- Ie hepatice.
163
Vena portă (V. podae) aduce la ficat sângele venos al tubului digestiv ab-
dominal. Vena portă se divide extrahepatic la nivelul hilului, în două ramuri:
dreap- tă și stângă.
Ramura dreaptă (R. dexter) este mai scurtă și are un calibru mai mare.
Ea se î arte intrahepatic în două ramuri: anterioară (R. anterior) t R° sterioară
(R. posterior).
Ramura stângă (R. sinister) este mai lungă și are un calibru mai mic.
Este ramura implicată în circulația intrauterină și este formată din două părți:
- partea transversă (Pars transversa) este situată transversal, la limita
dintre lobul caudat și cel pătrat. Din ea se desprind ramuri penfrzz lobul caudat
(Rr. lobi caudati).
- partea ombilicală (Pars umbilicalis) este porținea care continuă spre
stân- ga partea transversă, perpendicular pe această, corespunzător fisurii
ombilicale (șanțul sagital stâng).
Este partea legată de circulația intrauterină prin vena ombilicală și
canalul venos. Este permeabilă parahilar și fibrozată spre extremitățile fisurii
ombilicale.
Spre anterior se continuă cu v'ena om6i/ica/ă (V. umbilicalis), care se
transformă distal în ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres hepatis). Acest seg-
ment anterior dă ramuri mediale (Rr. mediales) pentru lobul pătrat.
Spre posterior găsim parahilar o zonă permeabilă, care dă ramuri
laterale (Rr. laterales) pentru lobul stâng, continuată cu ligamentul v'enos (Lig.
venosum) al lui Arantius 1
Venele hepatice (Vv. hepaticae) drenează sîngele venos adus de vena
portă și care ajunge prin intermediul capilarelor sinusoide în vena centrală (V.
centralis) de la nivelul lobulului hepatic. Aceasta se continuă cu vena sublobula-
ră (V. sublobularis) pentru a se ajunge în final la trei vene hepatice. Cele trei ve-
ne hepatice au traiect intrahepatic și se deschid de obicei separat în vena cavâ
inferioară (V. cava inferior). Cele trei vene hepatice sunt:
- vena hepatică dreaptă (V. hepatica dexter) este cea mai voluminoasă,
este situată în planul fisurii portale drepte și drenează partea hepatică dreaptă.
' ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).
- vena hepatică intermediară (V. hepatica intermedia) este de calibrul cel
mai mic și este situată în planul fisurii portale principale. Se termină individual
1
sau face un trunchi comun (al lui Rex ) cu vena hepatică stângă. Drenează
diviziunea medială stângă și lobul caudat.
- vena hepatică stângă (V. hepatica sinister) este situată în planul fisurii
ombilicale și drenează diviziunea laterală stângă a ficatului.
Limfaticele ficatului se adună în nodurile hepatice (Nodi hepatici), care
aparțin nodurilor limfatice viscerale (Nodi lymphoydei viscerales), din marea ca-
tegorie a nodurilor limfaticelor abdominale (Nodi lymphoydei abdominis). No-
durile hepatice adună limfa și din nodul cistic (Nodus cysticus), precum și din
nodul marginii anterioare a orificiului omental (Nodus foraminalis), ultimul situ-
at în ligamentul hepatoduodenal.
a ne i a asimpatică a ficatului este asigurată de ramurile
hepatice (Rr. hepatici), care provin din trunchiul vagal anterior (Truncus
vagalis anterior).
Inervația simpatică este dată de plexul hepatic (Plexus hepaticus), parte
componentă a plexului celiac (Plexus coeliacus).
Canalele hiliare intrahepatice își au originea în zona intermediară a

Iobu- futui hepatic sub forma unor canalicule bi/ifere (Canaliculus bilifer) fără
pereti propii, situate între lamele hepatice, formate din hepatocite dispuse în
cordoane radiale. Aceste canalicule se continuă cu co/ang/o/a (Ductulus bilifer)
sau „pasajul Hering ’“ vas cu ereti proprii care străbate zona periferică a
lobulului hepatic, străbate lama hepatică limitantă și iese în spațiul perilobular,
unde se continuă cu canalul biliar interlobular (Ductus interlobularis bilifer).
Canalele biliare interlobulare confluează intraparenchimatos în două canale
hepatice. Lobul caudat are și el două canale biliare separate.
(gr. chole = bilă)
' RfA Hugo (1861-1936) anatomist ceh.

2
HERING Karl Ewald Konstantin (1834-1918) fiziolog german.
Canalele biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic
comun, canalul cistic și canalul coledoc.
Canalul hepatic comzzn (Ductus hepaticus communis) se formează

extrahepatic, la nivelul hilului din două canale hepatice, care mai colectează în
preala- bil canalele biliare ale lobului caudat. Denumirea clinică utilizată din ce în
ce mai mult este de confluent biliar cranian.
- canalul hepatic drept (Ductus hepaticus dexter) format din confluența a
două ramuri: anter/oară (R. anterior) 4 R sterioară (R. posterior). Înainte de a se
uni cu canalul hepatic stâng colectează canalul drept al lobului caudat (Ductus
lobi caudati dexter).
- canalul hepatic stâng (Ductus hepaticus sinister), format și el din con-
fluența a două ramuri: /afera/ă (R lateralis) și medială (R. medialis). Și acestea
colectează în porțiunea sa terminată canalul stâng al lobului caudat (Ductus
lobi caudati sinister).
Canalul cistic (Ductus cysticus) este canalul de excreție al vezicii biliare.

EI se unește cu canalul hepatic comun pentru a forma canalul coledoc. Se mai
nu- meşte de către clinicieni confluent biliar caudat. Modul de unire al cisticului
cu canalul hepatic comun este diferit.
În mod normal canalul cistic are o lungime de circa 3 cm, fiind mai scurt
decât canalul hepatic comun. Canalul cistic se unește în unghi ascuțit cu canalul
hepatic comun. O altă variantă este un traiect mai lung al cisticului, cu o lungime
aproximativ egală cu a canalului hepatic și cu un traiect paralel. Cea mai rară
situ- ație este un canal cistic mai lung decât canalul hepatic, cu un traiect
semispiralat al cisticului în jurul canalului hepatic. În ultimele două variante,
canalul coledoc care rezultă, este relativ scurt. Calibrul mediu al cisticului este
de 2,5 mm. Canalul cistic are pereți neregulați prezentând în interior o creastă
mucoasă spiralată accentuat, numită plica spirală (Plica spiralis) a lui Heister ’.
HEISTER Lorenz (l 683-1758) anatomist 5i chirurg german.

Canalul coledoc (Ductus choledochus/biliaris) rezultă din unirea canalelor
cistic și hepatic comun. Este un canal de calibru mai mare, dublu față de cistic și
cu o lungime de circa 6 cm în varianta comună. În celelalte variante lungimea
coledocului poate să scadă la jumătate. În clinică se foloseşte din ce în ce mai
mult termenul de cale biliard R•incipală (CBP) sau hepatocoledoc pentru a
defini
axul format din canalul hepatic comun și coledoc.
(gr. chole = bilă; dechomai = a primi)
Canalul coledoc sau canalul biliar comun are un traiect retroduodeno-
pancreatic și se deschide împreună cu canalul pancreatic principal în ampula
1
hepatopancreatică (Ampulla hepatopancreatica/ biliaropancreatica) a lui V'afer
și apoi în duoden la nivelul p• R'”lei duodenale mari (Papilla duodeni major).
Din punct de vedere structurat canalul coledoc este format la suprafață din
advent/ce (Tunica adventitia), urmată spre interior de o tunică musculară (Tuni-
ca muscularis), care prezintă câteva îngroșări formând sfinctere. Înainte de a se
deschide în ampula hepatopancreatică, canalul coledoc prezintă un sfincter mus-
cular co/edoc/an (M. sphincter ductus choledochi/biliaris) format din două părți:
mugchiul sfincter superior (M. sphincter superior) și mugchiul sfincter inferior
(M. sphincter inferior). De asemenea și ampula lui Vater prezintă sfincterul
ampulei (M. sphincter ampullae) al lui Oddi sau al lui G//sson ’, situat la nivelul
papilei duodenale mari.
Mușchiul sfincter al canalului coledoc, cu cele două părți ale sale,
mușchiul sfincter al canalului pancreatic principal și mușchiul sfincter al
ampulei constituie cele patru părți ale sfincterului descris de Boyden 4
HEISTER Lorenz (1683-1758) anatomist și chirurg

german. ' VATER Abraham (1684-1751) medic și anatomist
german.
' ODDI Marco degli (1526-1591) anatomist italian.
GLISSON Francis (1596-1677) medic, anatomist §i filozof englez (lat. Glissonius)
BOYDEN Edward Allen (1886-?) anatomist, embriolog și fiziolog american.
VEZICA BILIARĂ
(Vesica biliaris/Vesica fellea)
Vezica biliară (eng. gallbladder, fr. vâsicule biliaire, germ. Gallenblase,

mag. epeholyag) este un rezervor membranos situat pe fața viscerală a ficatului,
în fosa cu acelaşi nume, din partea anterioară a șanțului sagital drept. Numită în
mod curent colecist are o formă de pară, fiind formată din mai multe părți:
- fundul vezicii biliare (Fundus vesicae biliaris/felleae) este zona care de-
pășește anterior marginea inferioară a ficatului și vine în contact cu peretele
abdominal.
- infundibulul v'ezicii biliare (lnfundibulum vesicae biliaris/felleae) este o
zonă pâlniformă, care face legătura dintre fundul vezicii și corpul acesteia.
- corpo/ vezicii biliare (Corpus vesicae biliaris/felleae) reprezintă cea mai
mare parte a colecistului. Acesta se îngustează spre colul vezicii, de care este
separat printr-un unghi mai mult sau mai puțin ascuțit.
- colul vezicii biliare (Collum vesicae biliaris/felleae) este o mică zonă de
tranziție între corp și canalul cistic, care structurat seamănă mai mult cu cisticul.
La joncțiunea dintre col și canalul cistic se află o mică dilatare ampulară numită
„punga lui Hartmann ’“
Din punct de vedere structurat vezica biliară prezintă la suprafață o
tunică seroasă (Tunica serosa), reprezentată de peritoneul visceral al ficatului.
Peritone- ul acoperă vezica biliară după modelul organelor mezoperitoneale.
Partea vezicii biliare care vine în contact direct cu fosa corespunzătoare de la
nivelul feței viscerale a ficatului nu este acoperită de peritoneu. Fundul vezicii
biliare este acoperit complet de peritoneu. Sub tunica seroasă se află un strat
sz›6seros (Tela subserosa), subțire și apoi găsim o tunică musculară (Tunica
muscularis) relativ slab reprezentată. Stratul cel mai profund este mucoasa
(Tunica mucosa) bine repre- zentată și care prezintă numeroase Rliuri (Plicae
mucosae/Rugae).
(lat. ruga-ae = zbârcitură)
' HARTII ANN Henri Albert (1860-—1952) chirurg francez
Tunica mucoasă prezintă spre interior un sfraf epite/rai superficial (Epi-
theliocytus superficialis), pliuri și cripte (Crypta tunicae mucosae).
Vascularizafia gi inerva]ia.
Vezica biliard este vascularizată de artera cistică (A. cysrica) care
provine din ramura dreaptă a arterei hepatice proprii, dar poate avea și alte
variante. De regulă, artera cistică abordează vezica biliară la nivelul colului și se
împarte în două ramuri: anterioară și posterioară. Vena cistică (V. cystica) este
ramură directă a trunchiului venei porte. Limfaticele și inervația sunt comune cu
ale ficatului.
PANCREASUL
(Pancreas)
Pancreasul (eng. pancreas, fr. pancrăas, germ. Bauchspeicheldruse,

mag. hasnyălmirigy) este o glandă anexă a tubului digestiv situată
retroperitoneal, într-o zonă de tranziție. Are o culoare roz, o suprafață
neregulată și o consistență de organ. Are o extremitate mai voluminoasă care
se mulează în potcoava duodenală și o eXtremitate alungită. Este strâns legat
anatomic și funcțional de duoden. Pan- creasul este totodată și o glandă
endocrină.
Configtzraț/e externă.
Pancreasul este format din patru părți:
- capul pancreasului (Caput pancreatis) este extremitatea dreaptă a pan-
creasului, înconjurată de potcoava duodenală. Acesta prezintă posteroinferior o
prelungire sub formă de cârlig, numită procesul uncinat (Processus uncinatus)
sau „pancreasul lui W/ns/ow ’“. Procesul uncinat este separat de capul pancrea-
sului prin incizura pancreatică (lncisura pancreatis), un șanț care cuprinde vase-
le mezenterice superioare. Procesul uncinat este singura parte a pancreasului
care corespunde etajului inframezocolic. Pancreasul lui Wins/ow pătrunde între
aortă, situată posterior și artera mezenterică superioară.
(lat. uncus = cârlig)
' i fNS£Ol Jakob Benignus (l 669-1760) anatomist francez de origine danezá.
- colo + RancreasulUi (Collum pancreatis) este o mică zonă de trecere
dintre capul și corpul pancreasului, fără a avea elemente distinctive.
- corpul pancreasului (Corpus pancreatis) este situat supramezocolic și
are forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe și trei margini:
- fata anterosuperioară (Facies anterosuperior) priveşte predomi-
nant superior spre bursa omentală și prezintă o ridicătură numită
tuberozitatea omentală (Tuber omentale). Tuberozitatea omentală a
pancreasului se află vis-â-vis de tuberozitatea omentală a ficatului, fiind
separate de bursa omentală. Tot această față mai prezintă niște șanțuri
nenominalizate pentru vasele splenice. Este separată de fața
anteroinferioară prin marginea anterioară (Margo anterior). Lateral
stânga, șanțul vaselor splenice corespunde cu marginea anterioară.
- fata anteroinferioară (Facies anteroinferior) priveşte predomi-
nant anterior. Fața anteroinferioară este separată de fața posterioară prin
marginea in/er/oară (Margo inferior). La nivelul marginii inferioare se gă-
seşte și incizura ancreatică.
- fata posterioară (Facies posterior) vine în raport cu originea arte-
rei mezenterice superioare și cu rădăcinile venei porte. Trunchiul venei
porte se formează retropancreatic. Fața posterioară este separată de
vasele retroperitoneale și rinichiul stâng de lama de coalescen a Treitz ’.
Este se- parată de fața anterosuperioară prin marginea superioară
(Margo supe-
- coada pancreasului (Cauda pancreatis) este porțiunea terminată, rotun-

jită și îngustată, care priveşte spre hilul splenic, unde poate să ajungă sau nu.
Coa- da pancreasului este unită cu hilul splinei prin ligamentul pancreaticos e ic,
care este o expansiune a omentului mare.
171
' TREITZ Wenzel (1819-1872) anatomopatolog ceh.
170
Configura[ie internă.
Pancreasul este un organ retroperitoneal, care este acoperit de peritoneul
parietal pe mai mult de jumătate din suprafața externă.
Din acest punct de vedere seamănă mai mult cu un organ mezoperitoneal. Spre
deosebire de organele mezoperitoneale nu vine în raport direct (prin intermediul peritoneului) cu
organele peritoneale, ci vine în raport cu bursa omentală.
Din punct de vedere structurat pancreasul se împarte într-o parte exocrină
și una endocrină.
Partea exocr/nă a pancreasului (Pars exocrina pancreatis) este formată
din acini pancreatici (Acinus pancreaticus), care formează lobuli pancreatici
(Lobulus pancreatis). Lobulii pancreatici sunt separați de septuri interlobulare
(Septum interlobulare).
Acinul pancreatic este format din exocrinocite (Exocrinocytus
pancreaticus [Acinocytus]), care conțin granule de zimogen (Granulum
zymogeni) și din epife//ocife centroacinoase (Epitheliocytus centroacinosus). (gr.
zyme = ferment)
Secreția acinului pancreatic se elimină prin cana/tz/ intercalat (Ductus
intercalatus), urmat de canalul intralobular (Ductus intralobularis) și de
canalul interlobular(Ductus interlobularis). Canalele interlobulare se adună în:
- canalul pancreatic (Ductus pancreaticus) a\ lui Wirsung sau Hoffmann
corespunzător axului lung al pancreasului. Canalul pancreatic se deschide
împre- ună cu canalul coledoc în ampula lui Vater și în papila
duodenală mare. Înainte de a se deschide în ampula hepatobiliară, canalul
pancreatic prezintă un sfincter al canaIulu•" Rancreatic (M. sphincter ductus
pancreatici), care aparține sfincterului descris de Boyden
- canalul pancreatic accesor (Ductus pancreaticus accesorius) al lui
Santorini corespunzător capului pancreasului. Canalul lui Santorini se
deschide în paR•"*a duodenală mică (Papilla duodeni minor) și poate să fie o
ramificație superioară a canalului pancreatic sau un canal separat.
' WIRSUNG Johann Georg (1606-1643) medic §i anatomist german.

' HOFFMANN Friedrich (Fredericus) (1660-1742) anatomist §i chirurg german.
VATER Abraham (I 684-1751) medic 5i anatomist german.
BOYDEN Edward Allen (1886-?) anatomist, embriolog 5i fiziolog american.
SANTORIN1 Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.
Partea endocrină a pancreasului (Pars endocrina pancreatis) este
repre- zentată de insulele pancreatice (Insulae pancreaticae) ale lui
Langerhans ’, zone gălbui, care se găsesc risipite printre acinii pancreatici.
Insulele pancreatice sunt reprezentate de endocrinocite pancreatice
(Endocrinocytus pancreaticus), care secretă în primul rând insulina și qlucaqonul.
Vasculariza[ia gi inerva[ia pancreasului.

Vascularizația pancreasului este în strânsă legătură cu cea a duodenului
și este asigurată din mai multe surse.
Capul pancreasului are o vascularizație comună cu a duodenului. Pentru
pancreas avem ramuri pancreatice (Rr. pancreatici), ce provin din cele două ar-
cade qancreaticoduodenale (anterioară și posterioară), care la rândul lor sunt
formate din:
- artera pancreaticoduodenală superioară posterioară (A. pancreatico-
duodenalis superior posterior) și artera pancreaticoduodenală superioară ante-
r/oară (A. pancreaticoduodenalis superior anterior), ramuri ale arterei gastroduo-
denale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comonă (A. hepatica
communis),
- artera pancreaticoduodenală inferioară (A. pancreaticoduodenalis infe-
rior), ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesenterica superior), care se
divide în două ramuri: anterioară (R. anterior) și posferîoară (R. posterior).
Corpul și coada pancreasului sunt vascularizate de ramuri Rancreatice
(Rr. pancreatici) ce provin din artera splenică (A. splenica/lienalis), cea de a treia
sursă majoră de vascularizație a pancreasului.
Ramurile pancreatice ale arterei splenice sunt următoarele:
- artera pancreatici dorsală (A. pancreatica dorsalis) a lui Haller se
desprinde din porțiunea proximală a arterei splenice, trece posteroinferior de
gâtul pancreasului, în care este parțial cuprinsă și se distribuie capului și
corpului pancreasului. Se anastomozează cu ramura pancreaticoduodenală
superioară poste- rioară.
' LANGERLIANS Paul (1847-1888) histolog §i anatomopatolog german.

2
von HALLER Albrecht (1708- 1777) fiziolog elvetian.
177
- artera pancreatici inferioară (A. pancreatica inferior) a lui Tes-
1
tut se desprinde din artera pancreatică dorsală și se distribuie corpului
și cozii pancreasului. Se anastomozează cu artera pancreatică mare.
- artera prepancreatică (A. prepancreatica) se desprinde din arte-
ra pancreatică dorsală, fiind ramura terminată stângă a acesteia.
Participă la formarea arcadei pancreaticoduodenale anterioare și se
distribuie gâtu- lui pancreasului și procesului uncinat.
- artera pancreatică mare (A. pancreatica magna) se desprinde din artera
splenică și se distribuie cozii pancreasului. Se anastomozează cu artera cozii
pancreasului și cu artera pancreatică inferioară.
- artera cozii pancreasului (A. caudae pancreatis) se desprinde din artera
splenică, aproape de artera gastroepiploică stângă și se distribuie cozii pancrea-
sului.
Venele pancreasului sunt tributare venei porte. Venele pancreasului nu
sunt la fel de bine reprezentate și numai câteva din ele sunt nominalizate, dar se
varsă și ele în trei colectoare principale:
- vena pancreaticoduodenală superioară posterioară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior) este tributară direct trunchiului venei porte (V.
podae hepatis),
- v'ene/e RancreaticOduodenale (Vv. pancreaticoduodenalis) se varsă în
vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior),
- venele pancreatice (Vv. pancreaticae) se găsesc la nivelul corpului și
cozii pancreasului și se varsă în vena splenică (V. splenica/lienalis).
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile pancreatice (Nodi pancreatici)
suRerioare (Nodi superiores) și inferioare (Nodi inferiores), situate la nivelul cor-
pului pancreasului și de nodurile pancreaticoduodenale (Nodi pancreaticoduo-
denales), care sunt și ele s‹zperîoare (Nodi superiores) și /nfer/oare (Nodi
inferio-
res) și sunt situate între capul pancreasului și duoden, de-a lungul arcadelor ve-
noase. Toate aceste noduri aparțin nodurilor limfatice abdominale (Nodi limpho-
idei abdominis).
' TEsrvT Jean-Leo (1849-1925) anatomist francez.
Nervii pancreasului, nenominalizați, provin din ramurile celiace (Rr. coe-
liaci) ale trunchiului posterior al vagului (Truncus vagalis posterior), și din ner-
viî splanhnici mari (N. splanchnicus major), care provin din lanțul simpatic tora-
cal. Singurul nominalizat este plexul pancreatic (Plexus pancreaticus), care a-
parține plexului celiac (Plexus coeliacus).
Circulația limfatică a pancreasului, cât și inervația acestuia se înscriu într-
o sferă mai largă, care cuprinde și organele înconjurătoare.
174
SISTEMUL URINAR
(Systema urinarium)
Sistemul urinar este unul dintre cele mai importante ale organismului.
Este alcătuit din rinichi și căi urinare. Căile urinare sunt alcătuite din ureter,
vezică uri- nară și uretră. Rolul esențial în excreție îl au rinichii. Căile urinare au
rolul numai de a conduce urina spre exterior.
Părțile componente ale sistemului urinar se află la nivelul abdomenului și
bazinului, în retroperitoneu, iar uretra străbate perineul.
Sistemul urinar este în strânsă conexiune cu cel genital. La bărbat uretra
este comună ambelor sisteme.
RINICHIUL
(Ren/Nephros)
Rinichiul (eng. kidney, fr. rein, germ. Niere, mag. vese) este un organ pa-
renchimatos, pereche, situat în retroperitoneu. Forma rinichiului poate fi
compara- tă cu un bob de fasole. Rinichiul are dimensiuni de 12/6/3 cm, o
culoare roșie-bru- nă și circa 150g.
Forma rinichiului este considerată cunoscută de toată lumea și prin
urmare este un element de comparație pentru alte obiecte (ex. tăviță renală).
Rinichiul prezintă o fafă anterioară (Facies anterior) și o fata posterioară
(Facies posterior), două extremități, exfrem/fatea superioară sau po/zz/ superior
(Extremitas/Polus superior) și extremitatea inferioară sau polul inferior (Extre-
mitas/ Polus inferior) și două margini, marginea laterală (Margo lateralis) și mar-
ginea medială (Margo medialis). Marginea medială este scobită, lăsând loc sinu-
sului renal (Sinus renalis) și tot la nivelul marginii mediale se află și hilul renal
(Hilus renalis).
Înveligurile rinichiului. Rinichiul împreună cu glanda suprarenală este cu-
1
prins în fascia renală (Fascia renalis) a lui Zuckerkandl sau capsula lui Gerota
’.
' ZUCKERK4NDL Emil (1849-1910) anatomist și anatomopatolog

austriac. ' GEROTA Dimitrie (l 867-1938) anatomist, chirurg §i radiolog
român.
Această fascie aderă anterior la peritoneul parietal posterior, superior la fascia
di- afragmatică și posterior la peretele abdominal posterior (spate). Inferior
coboară mult spre bazin. Porțiunea retrorenală a fasciei renale este mai bine
reprezentată.
Concepția clasică despre fascia perirenală este că aceasta este formată
din două foițe, una anterioară și alta posterioară, cea posterioară a lui
1
Zuckerkandl fiind mai rezistentă și că cele două foițe sunt unite fax, inferior,
permițind ptoza re- nală. Terminologia anatomică nu face referiri la aceste foițe.
Spațiul relativ mare, dintre fascia renală și capsula adipoasă este
umplut
cu co•R** fid/pos pararenal (Corpus adiposum pararenale) cu rol important în
protejarea mecanică și termică a rinichiului. Corpul adipos pararenal umple și
spa-
țiul dintre bazinet și sinusul renal.
Dimitrie Gerota a descris loja renală insistând asupra grăsimii pararenale, de unde a
rămas denumirea de „grăsimea pararenală“ al lui Gerota. Terminologia Anatomică menționează
numele lui Gerota la fascia renală.
Capsula adipoasă (Capsula adiposa) este o condensare perirenală a cor-
pului adipos. Ea este aderentă de capsula fibroasă (Capsula fibrosa), care la
rândul ei aderă de suprafața rinichiului.
Structura rinichiului.
Rinichiul din punct de vedere structurat se împarte în:
- cortica/a renală (Cortex renalis) situată la periferie, imediat sub capsula
fibroasă și care dă culoarea brun-roșiatică a rinichiului. Corticala renală are o gro-
sime de circa 7-8 mm și este de consistență mai fermă. Ea se prelungește spre in-
terior, printre piramidele renale, până la sinusul renal, sub forma coloanelor
renale.
Corticala renală este formată la rândul ei din:
- labirintul renal (Labyrinthus renalis) care ocupă cea mai mare
parte din corticală și este partea care conține nefronii. Partea cea mai su-
perficială a labirintului, lipsită de nefroni, se numeşte cort/ca/a corticalei
(Codex codicis) sau scoarța scoartei.
(lat. cortex-icis = scoarță, coajă).
I ZUCKERKANDL Emil (1849-1910) anatomist §i anatomopatolog austriac.

- radia[iîle /striațiile) medulare (Radii medulares) sau piramidele
1
Ferrein sunt situate la baza piramidelor renale, la limita dintre corticală
și medulară. Aceste radiații cu structură medulară aparțin totuși corticalei.
Corpusculii rena// (Corpusculum renale) ai lui Ma/p/ghi sunt formațiuni
vizibile, situate în corticală și formate din capsula glomerulară și glomerul:
- capsula glomerulară (Capsula glomerularis) a lui Bowman are doi pe-
reți: perefe/e intern sau stratul visceral (Stratum viscerale/Paries internus), care
vine în contact cu rețeaua capilară glomerulară și peretele extern sau stratul pa-
rietal (Stratum parietale/Paries externus). Între cele două straturi se află stratul
caR• uIar sau urinar (Stratum capsuIare/ urinarium). Capsula prezintă două
extre- mități numite poti.
- polul vascular (Polus vascularis) pe unde pătrunde în capsulă
arteriola aferentă și iese arteriola eferentă.
- polul urinar sau tubular (Polus urinarius/tubularis) opus primului
și de unde porneşte tubulul contort proximal.
Corpusculii renali sunt de trei feluri:
- corpusculi superficiali (Corpusculum superficiale),
- corpusculi intermediară (Corpusculum intermedium),
- corpusculi juxtamedulari (Corpusculum juxtamedullare).
- glomerulul (Glomerulus) este format dintr-o refea de capilare (Rete ca-
pillare glomerulare) formată din vase capilare glomerulare (Vas capillare glome-
rulare) cuprinse într-un țesut conjunctiv numit mezangiu (Mesangium).
Celulele mezangiale au rol fagocitar.
(gr mesos = mijloc, intermediar; angeion = vas)
- co/oane/e rena/e (Columnae renales) ale lui Bertin 4 sunt structuri de tip
cortical, situate central între piramidele renale.
- medulara renală (Medulla renalis) este situată central și este formată
din circa 30 de piramide renale. Piramidele renale (Pyramides renales) ale lui
Malpi-
' FERREIH Antoine (1693-1769) anatomist, chirurg 5i medic militar francez.

MALPIGHI Marcello (1628-1694) anatomist italian.
BOWMAN William (1816-1892) oftalmolog, anatomist și fiziolog englez.
BERTIN Exupfire-Joseph (1712-1781) anatomist francez.
ghi au o culoare mai deschisă și o consistență mai moale decât corticala. Ele au
baza (Basis pyramidis) spre corticală și vârful, numit papila renală (Papilla rena-
lis), spre bazinet. Papila renală se deschide în bazinet, fiind înconjurată de
calice- Ie mici.
Piramidele sunt formate în mare parte din tubi colectori drep);î (Tubulus
colligens rectus), care se termină prin canalele Rapilare (Ductus papillaris) ale lui
Bellini 1. Acestea din urmă se deschid în calicele renale mici prin numeroase ori-
ficii papilare (Foramina papillaria), care în ansamblul lor formează aria ciuruită
(Area cribrosa). Aria ciuruită este zona cuprinsă în cupa unui calice mic, în care
se deschid canalele papilare.
Piramidele renale, în dezvoltarea lor embriologică se structurează în două
zone:
- medulara externă (Medulla externa) situată spre corticală și care conține
ansele nefrice ale tuturor nefronilor (atât periferici cât și juxtamedulari). Nefronii
periferici sunt mult mai numeroși decât cei juxtamedulari. În ansamblu, pe o
secți- une longitudinală piramida renală are o imagine striată, datorită prezenței
tubilor colectori, dar și a anselor nefronilor. Medulara externă se împarte și în
funcție de prelungirile nefronilor periferici în:
- stria externă (Stria externa) situată spre corticală și care conține
porțiunile groase ale anselor nefronilor periferici,
- stria internă (Stria interna) situată spre pelvisul renal și care con-
ține porțiunile subțiri ale anselor nefronilor periferici. Întreaga medulară
ex- ternă este mai bine vascularizată (are o culoare mai închisă), dar mai
ales stria internă, unde prezența prelungirilor vasculare determină
delimitarea a două zone:
- regiunea /asciczz/e/or vasculare (Fasciculi vasculares)
formată din vasele drepte,
- regiunea interfasciculară (Regio interfascicularis).
- medulara internă (Medulla interna) nu conține prelungiri ale nefronilor
periferici.
' BELLINI Lorenzo (1643-1704) anatomist italian.

Delimitarea dintre medulara externă și cea internă este dată de
vârfurile anselor nefronilor periferici. Medulara internă cuprinde numai prelungirile
nefronilor juxtamedulari și tubii colectori și este mai slab vascularizată. Ea este
formată în mare parte de papila renală.
Nefronul (Nephronum) este format din capsula glomerulară (parte a
cor- pusculului renal). După locul în care se află capsula, dar și după forma și
mărimea prelungirilor, nefronii se clasifică în:
- nefroni lungi (Nephronum longum),
- nefroni scuzi (Nephronum breve),
- nefroni cort/ca// (Nephronum codicale) sunt cei mai numeroși sunt situ-
ați în corticală și au dimensiuni mici.
- nefroni superficiali sau subcapsulari (Nephronum superficiale/subcap-
sulare),
- nefroni intermediari (Nephronum intermedium),
- nefroni juxtamedulari (Nephroum juxtamedullare) sunt cei mai puțini,
sunt apropiați de baza piramidei astfel încât prelungirile lor sunt intramedulare și
sunt cei mai bine dezvoltați.
Tubulul renal (Tubulus renalis) este unitatea morfofuncțională a
rinichiului. Este format din prelungirile tubulare ale nefronului.
Tubulul renal este format din mai multe părți: proximală, intermediară și
distală. Cea mai mare parte a părții intermediare formează ansa nefrono/tzi
(Ansa nephroni) a lui Henle 1. Ansa lui Henle este situată în cea mai mare parte
în me- dulară. Ansa nefronului are o parte descendentă (Crus descendens) și o
parte ascendentă (Crus ascendens)
- tubulul proximal (Tubulus proximalis) este la rândul lui format din:
- partea contortă proximală PCT (Pars convoluta/contoda) - un
tub
încolăcit situat în corticală și care se continuă cu partea dreaptă proximală,
- partea dreptă proxrma/ă PST (Pars recta) este un tub drept, si-
tuat în radiațiile medulare sau piramidele Ferrein sau direct în
medulară.
HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809-1885) anatomist §i fiziolog german.
2
FERREIH Antoine (l 693-1769) anatomist, chirurg §i medic militar francez.
Este formată dintr-un epiteliu simplu cuboid, care din punct de vedere
histologic se împarte în trei segmente (Segmentum S1, S2, S3).
(S de la eng. straight = drept)
- tubulul intermediar sau sub[iat (Tubulus intermedius/attenuatus) este
situat în continuarea tubului drept proximal și formează bucla acestei formațiuni.
Ansa are două părți: partea descendentă (Crus descendens) qi partea ascen-
dentă (Crus ascendens).
- tubulul distal (Tubulus distalis) este format la rândul lui din: o parte
dreaptă și una încolăcită:
- partea dreaptă (Pars recta) continuă partea ascendentă a tubului
intermediar, până la partea contortă a tubulului distal. Are un calibru mai
mare și este format din epiteliu simplu cuboid. În porțiunea terminată,
acest epiteliu se îngroașă și formează pata densâ (Macula densa), cu rol
în reglarea debitului sanguin la nivelul capsulei glomerulare. Ultima
parte a tubulului drept este situată distal de pata densă și este
menționată distinct ca segment postmacular (Segmentum postmaculare).
Partea dreaptă a nefronilor juxtamedulari se extinde și la nivel medular
(Pars mcta medullaris) și la nivel cortical (Pars recta codicalis).
- partea contortă (Pars convoluta/contoda) continuă partea dreap-
tă și se continuă cu tubulul conector. Ea se găseşte în corticală și este
for- mată din epiteliu simplu cuboid. Se continuă cu tubulul conector.
rubulii conectori CNT (Tubulus reuniens) adună mai mulți tubuli distali.
Tubulii conectori este termenul nou introdus pentru tubuli renali colectori (Tubu-
lus renalis colligens). Aceştia formează și niște arcade (Arcus tubuli reuniens),
termen care înlocuiește tubulii renali arcua[i (Tubulus renalis arcuatus).
Canalul colector CD (Ductus colligens) este termenul care înlocuiește tu-
bulul colector drept (Tubulus colligens rectus) și adună tubuli renali arcuați des-
chizându-se în canalele papilare și apoi în calice.
1
Canalul papilar (Ductus papillaris) al lui Bellini este cel mai larg canal
colector situat în medulară, care se deschide la nivelul papilei renale în calicele
mic.
180
BELLINI Lorenzo (1643-1704) anatomist italian.
181
Complexul juxtaglomerular (Complexus juxtaglomerularis) are rol în re-
glarea fluxului sanguin în glomerul și este format din:
- pata densă (Macula densa), o "ingroșare a epiteliului tubulului drept
distal, în apropierea capsulei Bowman. Celulele de la acest nivel se numesc
epite/ioci- tele petei dense (Epitheliocytus maculae densae).
- tunica medie a arferîo/e/or glomerulare (Tunica media aderiolae glo-
merularis), formată din ce/t›/e J‹zxtag/omertt/are (Juxtaglomerulocytus/Myocytus
juxtaglomerularis). Din complex face parte zona adiacentă petei dense.
- insula perivasculară a mezangiului (Insula perivascularis mesangii),
formată din mezangiocite (Mesangiocytus extraglomerularis). Este o porțiune a
țesutului conjunctiv mezangial adiacentă petei dense.
Vascularizafia gi inerva[ia rinichiului.
Artera care vascularizează rinichiul provine din aorta abdominală și se
nu- meşte artera renală (A. renalis). Artera renală mai participă și la
vascularizarea glandei suprarenale prin artera suprarenală inferioară (A.
suprarenalis inferior) și la irigarea ureterului prin ramuri ureterale (Rr. ureterici).
Artera renală dreaptă este ceva mai lungă decât cea stângă și trece prin spatele
venei cave inferioare. Artera renală se desprinde în unghi drept și se împarte
înainte de a intra în hilul renal în mai multe ramuri:
- ramuri capsulare (Rr. capsulares) pentru capsulele adipoasă și fibroasă.
- ramura anterioară (R. anterior) este ramura principală, care se divide
apoi în patru ramuri segmentare:
- artera segmentului superior (A. segmenti superioris),
- artera segmentului anterior superior (A. segmenti anterioris su-
perioris),
- artera segmentului anterior inferior (A. segmenti anterioris infe-
rioris),
- artera segmentului inferior (A. segmenti inferioris),
- ramura posterioară (R. posterior) este ramură secundară și se continuă
cu:
- artera segmentului posterior(A. segmenti posterior).
După pătrunderea în interiorul rinichiului, arterele segmentare se
continuă cu un întreg sistem arterial, care poartă denumirea de artere
intrarenale.
Arterele segmentare nu au corespondent venos.
Arterele intrarenale (Aa. intrarenales) cuprind toate ramificațiile arterelor
segmentare. Ele formează un sistem vascular specific rinichiului, un sistem cu
du- blă capilarizare arterială. Ramurile arterelor intrarenale sunt:
- arterele interlobare (Aa. interlobares) sunt ramificații ale arterelor seg-
mentare și sunt situate în coloanele renale, între lobii renali. Aceste artere se bi-
furcă în spațiul intrelobular și se continuă cu arterele arcuate.
- artere/e arcuate (Aa. arcuatae) continuă arterele interlobulare și cam de
la jumătatea spațiului interlobular, au un traiect arcuat, care înconjoară baza
piramidei renale și ajung în corticală.
Arterele arcuate dau ramuri radiate, atât spre corticală, cât și spre medulară:
- artere cortîca/e radiate sau interlobulare (Aa. codicales radia-
tae/Aa. interlobulares) separă lobulii corticali. Din arterele interlobulare se
desprind arteriolele glomerulare aferente (Aderiola glomemlaris afferens),
care pătrund în capsula glomerulară, se capilarizează și o părăsesc sub
forma arteriolelor glomerulare eferente (Aderiola glomerularis efferens).
Re]eaua capilară g/omert//ară (Rete capillare glomerulare) este o
rețea atipică, care are și aferența și eferența formate din arteriole. Acest
tip de rețea se numeşte re[ea admirabilă (Rete mirabile). În mod normal o
rețea capilară are o aferență arteriolară și o eferență venulară.
- arterele perforante radiate (Aa perforantes radiatae) sunt ramuri
medulare ale arterelor arcuate, care se continuă cu arterio/ele drepte (Ar-
teriolae rectae/Vasa recta). Aceste arteriole însoțesc ansa nefronului a lui
Henle 1, se capilarizează și se continuă cu venulele drepte.
- ramurile capsulare (Rr. capsulares) sunt ramuri terminate ale ar-
terelor arcuate, care se capilarizează la nivelul capsulei renale și se
conti- nuă cu venele stelate.
183
' HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809-1885) anatomist §i fiziolog german.
182
Vene/e intrarenale (Vv. intrarenales) sunt formate în mare parte din
vase omonime arterelor intrarenale. Sistemul acestor vene cuprinde următoarele
ramuri:
1
- v'ene/e stelate (Vv stellatae) ale lui Verheyen sunt vene superficiale
situate la nivelul capsulei renale, dar și în corticala corticalei și denumite astfel
datorită afluenților în formă de stea pe care îi au. Ele se formează din capilarele
ramurilor capsulare ale arterei arcuate. Acestea se continuă cu v'ene/e corticale
radiate (Vv. codicales radiatae/Vv interlobulares), care însoțesc arterele corticale
radiate și participă la delimitarea lobulilor corticali.
- venulele drepfe (Venulae rectae) sunt vase profunde, medulare, care
colectează capilarele formate în jurul ansei nefrice de arteriolele drepte.
- vene/e arcuate (Vv arcuatae) însoțesc arterele arcuate și colectează
atât venele corticale radiate, cât și venulele dre te. Prin unirea venelor arcuate în
spațiul înterlobar se formează venele interlobare
- v'ene/e interlobare (Vv. interlobares) însoțesc arterele interlobare și prin
unirea lor formează venele renale.
Venele renale (Vv renales) se varsă în vena cavă inferioară. Vena renală
stângă este mai lungă și are un calibru mai mare. Ea încrucișează anterior aorta
abdominală și este încrucișată anterior de artera mezenterică superioară. Venele
renale colectează în primul rând venele intrarenale (mai exact venele
interlobare, dar și alte vene, cum sunt venele capsulare (Vv. capsulares), care
primesc sân- ge din capsulele adipoasă și fibroasă ale rinichiului. Aceste vene
corespund ramurilor capsulare ale arterei renale.
Vena renalâ stângă (V. renalis sinistra) are și afluenți distincți:
- vena suprarenală stângă (V. suprarenalis sinistra),
- vena ovarîană stângă (V. ovarica sinistra) sau v'ena testiculară stângă
(V. testicularis sinistra).
Limfaticele rinichiului sunt slab reprezentate și nenominalizate. Ele se
var- să în nodurile limfatice lombare drepte și sfângi (Nodi lymphoidei lumbales
sinistri et dextri).
' VERHEYEN Philippe (1648-1710) medic §i anatomist flamand belgian .
Inervația parasimpatică este dată de ramurile rena/e (Rr. renales), care
sunt ramuri terminate ale trunchiului vagal posterior (Truncus vagalis posterior),
iar inervația simpatică de plexul renal (Plexul renalis), care conține mai mulți
ganglioni renali (Ganglia renalia).
Bazinetul (PelVis renalis), pelvisul renal sau pielonul (eng. renal pelvis, fr.
bassinet du rein (pyelon), germ. Nierenbecken, mag. vesemedence) are forma
unei pungi situate în sinusul renal, pe care îl depășește spre exterior. Se
delimitează astfel o porțiune intrarenală (mai mică) și una extrarenală. Spre
interior prezintă prelungiri, fixate de papilele renale.
(gr. pyelos = bazin)
După forma prelungirilor bazinetul este de două tipuri:
- tipul amRular (Typus ampullaris) este rar și se caracterizează prin pre-
lungiri scurte, dilatate. Bazinetul are o capacitate mai mare de cca. 10 ml.
1
- tipul dendritic (Typus dendriticus) al lui Hyrtl reprezintă marea majori-
tate a cazurilor și este format din prelungiri alungite, separate de interstiții relativ
mari. Bazinetul are o capacitate mică, de cca 3-4 ml. și este format din:
- calicele mari (Calices rena/es majores) sunt de regulă în număr de trei
și sunt denumite după poziția lor astfel:
- calice superior (Calyx superior),
- calice mijlociu (Calyx medius) este de obicei cel mai mic,
- calîce inferior (Calyx inferior).
- calicele mici (Calices renales minores) fac legătura dintre canalele papi-
tare și calicele mari. Sunt într-un număr variabil, de 6-12 pentru un rinichi.
Calicele mici nu se află toate în planul axului mare al rinichiului, ci sunt deviate
fie anterior, fie posterior. Calicele mici se fixează pe una sau mai multe papile
renale, delimi- tând cu acestea un fund de sac. Când se prind pe mai multe
papile forma lor este mai complexă. Zona papilară delimitată de calicele mici
este aria ciuruită.
184
' HYRTL Joseph (1811-1894) anatomist austriac.
185
Structura bazinetului
Deși dă impresia unei simple pungi membranoase, peretele bazinetului
este format din trei tunici:
- tunica adventice (Tunica adventitia) situată la exterior,
- tunica musculară (Tunica muscularis) relativ slab reprezentată, dar for-
mată din două straturi:
- stratul longitudînal intern (Stratum internus longitudinale),
- stratul circular extern (Stratum externum circulare).
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) reprezentată de uroteliu sau eR•“teliu
de tranzi[ie (Urothelium/Epithelium transitionale). Spre musculară, mucoasa pre-
zintă o lamină proprie (Lamina propria).
Vascularizatia și inervatia bazinetului sunt comune cu ale rinichiului.
URETERUL
(Ureter)
Ureterul (eng. ureter, fr. uretâre, germ. Harnleiter, mag. hugyvezetâk) face
parte din căile urinare. Este un conduct musculomembranos cu o lungime de
cca 30 cm și un calibru variabil. EI unește bazinetul cu vezica urinară și este
situat retroperitoneal.
Ureterul este format din trei porțiuni:
- porționea abdominală (Pars abdominalis) ține de la bazinet și până la
intrarea în bazin (strâmtoarea superioară sau deschiderea superioară a
bazinului). Porțiunea abdominală are un traiect cvasivertical, un calibru mai redus
la extremi- tăți și este mai dilatată în partea sa mijlocie. Îngustarea inferioară
a porțiunii abdominale corespunde cu încrucișarea de către ureter a vaselor
iliace.
Datorită faptului că rinichiul stâng este situat mai sus și că cele două
uretere au lungimi cvasiegale, încrucișarea vaselor iliace se face diferit,
după regula lui Luschka ’, care spune că ureterul drept încrucișează artera
iliacă externă la
' von LUSCHKA Hubert (1820-1875) madic §i anatomist german.
1,5 cm sub bifurcație, iar ureterul stâng încrucișează artera iliacă comună la 1,5
cm deasupra bifurcației acesteia.
- pofliunea pelvină (Pars pelvica) continuă inferior partea abdominală,
de la intrarea în bazin și până la vezica urinară. Are un traiect arcuit și este de
asemenea mai îngustă la extremități și mai dilatată în porțiunea sa mijlocie.
- pofliunea intramurală (Pars intramuralis) este relativ scurtă și așa cum
îi spune și numele se află în peretele vezicii urinare. Este o porțiune îngustată.
Structura ureterului este ceva mai complexă decât a bazinetului, având
un strat muscular bine dezvoltat. Peretele ureterului este format din:
- tunica adventice (Tunica adventitia) situată la exterior, mai ales spre pe-
retele posterior al abdomenului. Anterior este mai slab reprezentată, aici ureterul
aderând la peritoneul parietal.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este bine reprezentată și este
for-
mată din trei straturi:
- straft‹/ longitudinal extern (Stratum longitudinale externum),
- stratul circular (Stratum circulare),
- stratul longitudinal intern (Stratum longitudinale internum), care
va contribui la formarea plicilor longitudinale ale mucoasei.
- tunica mtzcoasă (Tunica mucosa) formată din uroteliu sau epiteliu
de tranzi[ie (Urothelium/Epithelium transitionale). Aceasta prezintă numeroase
pliuri longitudinale, care permit dilatarea lumenului ureterului.
Vasculariza[ia și inerva[ia ureterului este și ea complexă. Ureterul
este vascularizat prin ramuri ureterice (Rr. ureterici), care provin din mai
multe surse.
- artera renală (A. renalis),
- adera ovariană (A. ovarica) sau artera testiculară (A. testicularis),
- Rartea permeabilă (Pars patens) a arterei ombf/îca/e (A. umbilicalis) și/
sau din arterele vezicale superioare, care sunt și ele ramuri are arterei ombilicale.
- alte surse nenominalizate.
Venele ureterului nu sunt nominalizate.
Inervația simpatica a ureterului este asigurată de plexul ureteric (Plexus
uretericus), care aparține părții abdominale a plexurilor viscerale.
VEZICA URINARĂ
(Vesica urinaria)
Vezica urinară (eng. urinară bladder, fr. vessie, germ. Harnblase, mag.
hugyholyag) este un organ cavitar, musculomembranos cu o capacitate de cca
250 ml, situată retropubian și în cea mai mare parte în bazin. Cînd este goală
vezica nu depășește superior planul strâmtorii superioare, decît cu o mică parte
anterioară. În plenitudine, devine organ pelviabdominal.
Vezica urinară se poate dilata până la capacități ce depăşesc 1000 ml formând așa numitul
„glob vezical“. Globul vezical este o anomalie de golire a vezicii, care poate fi confundată cu o tumo-
ră chistică ovariană.
Vezica urinară este un rezervor temporar de urină, situat pe căile urinare.
Ea face legătura dintre uretere și uretră.
Vezica urinară prezintă un v'ârf vezrca/ (Apex vesicae) situat anterosupe-
rior. Este partea abdominală a vezicii. Acesta se continuă cu un vestigiu embrio-
nar fibrozat numit ligamentul ombilical median (Lig. umbilicale medianum). A-
cest ligament provine din fibrozarea uracăi (Urachus). Ligamentul ombilical
median unește vârful vezicii urinare cu ombilicul. Posterior de vârf se găseşte
corpul vezicii (Corpus vesicae), care se termină posterior cu o porțiune rotunjită
numită fundul vezicii (Fundus vesicae). Inferior spre uretră, vezica se îngustează
pâlni- form și formează colul vezicii (Cervix/Collum vesicae).
(gr. ourachos = canalul urinar al fătului)
Structura peretelui vezical

Vezica este acoperită superior și lateral de o adventice (Tunica
adventitia) reprezentată de peritoneul urogenital (Peritoneum urogenitale). Sub
peritoneu avem un învelig subseros (Tela subserosa) subțire.
Gradul de acoperire este diferit în funcție de plenitudine, în sensul că atât
atunci când este goală, cât și când este plină, partea neacoperită de peritoneu
este cvasiegală, iar cea acoperită de peritoneu crește spectaculos. Distensia
vezicii se face în partea acoperită de peritoneu.
187
Peritoneul visceral care acoperă vezica prezintă un pliu transversal numit
plica vezicală transversală (Plica vesicalis transversa), care delimitează aproxi-
mativ partea abdominală de cea pelvină, atunci când vezica este goală.
Tunica musculară (Tunica muscularis) este foarte bine reprezentată. Gă-
sim la acest nivel atât mușchi proprii ai vezicii, cât și expansiuni ale acestora
spre organele din jur.
- muşchii trigonului vezical (Mm trigoni vesicae) sunt situați la nivelul tri-
gonului vezical și sunt dispuşi în două straturi:
- mu]chÎMI •• RerficiaI al trigonului vezical (M. trigoni vesicae
superficialis),
- mugchiul profund al trigonului vezical (M. trigoni vesicae pro-
fundus).
- mugchiul detrusor al vezicii (M. detrusor vesicae) reprezintă restul
musculaturii vezicii, cu rol în golirea acesteia. Este format la rândul lui din
două părți:
- partea nestratificată (Pars nonstratificata) este partea cea mai
extinsă, fiind situată la nivelul fundului, corpului și vârfului vezicii. Este
partea care golește vezica prin contracție.
- partea cervicală (Pars cervicis/colli vesicae) este situată la
nivelul colului vezical și prin contracție împiedică golirea vezicii sau
reglează debitul de golire. Este o parte bine dezvoltată formată din trei
straturi:
- stratul longitudinal extern (Stratum externum longitudinale),
- stratul circular (Stratum circulare),
- stratul longitudinal intern (Stratum internum longitudinale).
(lat. detrudo-si-sum-dere ——a împinge (în jos), a scoate)
- mugchiul pubovezical (M. pubovesicalis) unește vezica de fața poste-
rioară a pubelui. Acest mușchi este atașat ligamentului med/a/ pubovezical (Lig.
mediale pubovesicale), care este parte a fasciei superioare a diafragmei pelvine
(Fascia superior diaphragmatis pelvis).
Există și un ligament lateral pubovezical (Lig. laterale pubovesicale), care
aparține de asemenea fasciei superioare a diafragmei pelvice.
- mușchiul rectoyez/cal (M. rectovesicalis) unește vezica de spațiul retro-
rectal. Și acest mușchi este atașat de ligamentul vezical lateral (Lig. laterale
vesicae), care aparține și el de fascia diafragmatică pelvică superioară.
- mușchiul vezicoprostaticus (M. vezicoprostaticus) unește la bărbat ve-
zica urinară, de prostata situată inferior.
- mușchiul v'ez/cov'ag/nai (M. vesicovaginalis) unește la femeie vezica
urinară de vaginul situat inferior.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este separată de tunica musculară
prin lamina proprie (Lamina propria). Tunica mucoasă este formată din
orofe/iu sau epiteliu de tranzi[ie (Urothelium/Epithelium transitionale) și
prezintă în interior, spre cavitate numeroase pliuri, care dau un aspect
caracteristic acestei mucoase.
Trigonul vezical (Trigonum vesicae) este o formațiune triunghiulară în
care aspectul mucoasei este neted. Trigonul vezical este delimitat superior de
cele două orî/ic/r ale ureterelor (Ostium ureteris) ale lui Mercier 1, iar inferior
de orificiul intern al uretrei (Ostium urethrae internum). Cele două orificii de
deschidere în vezică ale ureterelor sunt unite printr-un pliu al mucoasei numit
plica interureteri- că (Plica interureterica) a lui Lieutaud’.
Trigonul vezical prezintă în unghiul lui inferior spre uretră, o ridicătură
ova- lară verticală numită uvula vez/cii (Uvula vesicae).
(uvula dim. lat. uva-ae = strugure, ciorchine)
Vasculariza]ia gi inerva[ia vezicii urinare.

Vezica urinară ca organ al bazinului este vascularizată de ramuri ale
arterei iliace interne. Principala arteră a vezicii este artera vezicalâ inferioară
(A. vesicalis inferior) ramură directă a arterei iliace interne. Vezica mai primeşte
sânge și din partea permeabilă a arterei ombilicale prin artere/e vezicale
superioare (Aa. vesicales superiores). Vezica urinară mai primeşte sânge și din
alte surse nenominalizate.
' MERCIER Louis (1811-1882) urolog francez.

' LIEIJTA IAD Joseph (1703-1780) medic, anatomist și chirurg francez.
Venele formează un plex vezical (Plexus vesicalis) în jurul vezicii, de un-
de sângele venos este drenat prin v'ene/e vezicale (Vv. vesicales), în venele ilia-
ce interne.
Limfaticele perivezicale sunt destul de numeroase. Ele se adună în
nodurile limfatice paravezicale (Nodi lymphoidei paravesicales). Aceste noduri
adună limfa din:
- nodori/e prevezicale (Nodi prevesicales), care la rândul lor adună limfa
din nodor//e retrovezicale (Nodi retrovesicales/postvesicales),
- nodt/r//e vezîcale laterale (Nodi vesicales laterales).
Inervația parasimpatică a vezicii urinare este asigurată de gang/ion/i pel-
vici (Ganglia pelvica) prin nervii splanhnicî pelvini (Nn. splanchnici pelvici). Gan-
glionii pelvici aparțin păcții pelviene (Pars pelvica) a parasimpaticului.
Inervatia simpatică este din plexul vezical (Plexus vesicalis), care este o
continuare terminată a plexului hipogastric inferior.
URETRA
(Urethra)
Uretra (eng. urethra, fr. urătre, germ. Harnrohre, mag. hugycso) este ulti-
mul segment al căilor urinare. Ea face legătura dintre vezica urinară și exterior.
Este un tub musculomembranos, cu o configurație net diferită la cele două sexe.
Uretra feminină (Uretra feminina) este relativ scurtă, are aproximativ 5

cm, are un calibru uniform de circa 6 mm și este dreaptă. Originea ei se află în
bazin, la nivelul vezicii urinare, unde găsim orîficit// intern a/ uretrei (Ostium
urethrae internum). Orificiul intern al uretrei participă la formarea trigonului
vezical. Acest orificiu se comportă diferit în umplerea și golirea vezicii urinare și
din această cau- ză se descriu două orificii interne ale uretrei:
- orificiul intern al uretrei de umplere (Ostium urethrae internum accipiens),
- orificiul intern al uretrei de go/ire (Ostium urethrae internum evacuans)
se allà cu 20% mai aproape de orificiul extern al uretrei decàt cel de umplere.
(lat. accipio-cepi-ceptum-cipere = a primi)
191
Vezica urinară formează o platformă în jurul acestui orificiu intern al uretrei. Partea
intramu- rală a uretrei (colul vezicii urinare) este închisă și uretra feminină are cea mai mare
lungime. Când începe evacuarea urinii, platforma din jurul orificiului intern al uretrei ia
progresiv formă de pâlnie și partea intramurală a uretrei se deschide și se incorporează în
această pâlnie, astfel încât pe cistou- retrograma de profil vezica urinară pare că „descinde“ și
uretra se „scurtează“.
Uretra feminină prezintă o porțiune inițială, care continuă orificiul intern al
uretrei, numită parte intramurală (Pars intramuralis). Aceasta corespunde cu ter-
menul clinic de col al vezicii urinare, datorită modificărilor pe care Ie suferă în
umplerea și golirea vezicii, modificări prezentate la orificiul intern al vezicii
urinare.
Uretra străbate deschiderea orogen/fa/ă (Hiatus urogenitalis), un orificiu
situat în diafragma pelviană, mai larg la femeie și mai îngust la bărbat, prin care
trec spre perineu, alături de uretră și vaginul, dar și vase și nervi.
Uretra feminină, la trecerea prin deschiderea urogenitală și membrana
pe- rineală este cuprinsă de următorii mușchi:
- mu]chiul compresor al uretrei (M. compressor urethrae) și mușchiul
sfincter uretrovaginal (M. sphincter urethrovaginalis). Aceştia sunt echivalenții
mușchiului perineal profund de la bărbat.
- mugchiul sfincter extern al uretrei (M. sphincter urethrae externus) al
1
lui W’i/son este situat în jurul uretrei, la acelaşi nivelul cu ceilalți doi prezentați
mai sus.
Deși se consideră în general că uretra feminină nu are reliefuri interne,
to- tuși ea prezintă o creastă uretrală (Crista urethralis) în interior, mai ștearsă
decât la bărbat.
Orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum) se deschide în fan-
ta vulvară, la nivelul comisurii anterioare, sub clitoris.
Structura uretrei. Uretra este formată din următoarele trei tunici:
- tunica musculară (Tunica muscularis) situată la exterior și formată la
rândul ei din două straturi:
- stratul circular (Stratum circulare) extern, care spre orificiul in-
tern al uretrei formează sfincterul intern al uretrei (Sphincter urethrae
internus),
' sir WILSON William James Erasmus (1809-1884) chirurg englez.
- stratul longitudinal (Stratum longitudinale) intern, care participă
la formarea crestei uretrale.
- tunica spongioasă (Tunica spongiosa) un strat subțire, dar care partici-
pă la păstrarea formei uretrei. La acest nivel se găsesc p/ande/e Rarauretrale
(Glandula paraurethralis) ale lui Skene sau ale lui Gz/ăr/n
Conform Terminologiei histologice glandele parauretrale se mai numesc prostata f'eminrnă
(Prostata feminina) din cauza semnificației morfologice și imunologice a acestei structuri.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) situată în interior și formată din urote-
liu sau epiteliu de tranzi[ie (Urothelium/Epithelium transitionale). La nivelul ei gă-
sim glande uretrale (Glandulae urethrales) și lacune uretrale (Lacunae
urethrales).
Uneori la nivelul mucoasei uretrale, mai ales spre orificiul extern găsim
cana/ele parauretrale (Ductus paraurethralis) sau tubulii lui Skene. Aceste
canale pot degenera chistic.
Vasculariza[ia zzrefrei.
Vascularizația uretrei este asigurată de artera uretrală (A. urethralis) ra-
mură a arterei rușinoase interne. Nu sunt nominalizate vene uretrale. Circulația
venoasă este asigurată de plexul vaginal (Plexus venosus vaginalis).
2
SKENE Alexander Johnston Chalmers (1837-1900) ginecolog american.
GUÉRIN Alphonse Francois Marie (1 816-1895) chirurg frances.
192
L/retra masculină (Uretra masculina) este relativ lungă — 15-20 cm,
are un calibru diferit și prezintă curburi. Originea ei se află în bazin, la nivelul
vezicii urinare, unde găsim or//'icio/ intern al uretrei (Ostium utethrae
internum). Orificiul intern al uretrei participă la formarea trigonului vezical. Acest
orificiu se comportă diferit în umplerea și golirea vezicii urinare (la fel ca la uretra
feminină). Și la bărbat orificiul intern de evacuare al uretrei se află aproape la
baza prostatei, deci mult mai aproape de orificiul extern al uretrei decât orificiul
intern de umplere al acesteia.
Datorită lungimii mari și a structurilor prin care trece, uretra masculină
este formată din următoarele părți:
- Rartea intramurală sau preprostatică (Pars intramuralis/preprostatica)
se comportă asemănător părții intramurale a uretrei feminine.
- Rartea prostatică (Pars prostatica) este porțiunea uretrei care străbate
prostata. Uretra străbate prostata mai aproape de peretele anterior al acesteia.
La nivelul părții prostatice, posterior, în interiorul uretrei, se află creasta uretrală
(Cris- ta urethralis), un pliu mucos longitudinal, care contribuie la formarea
jgheabului
uretral de la acest nivel. În treimea proximală a uretrei prostatice, creasta
uretrală se Iărgește sub forma unei formațiuni ovoidale numită co/ic‹z/zz/
semîna/ (Collicu- lus seminalis). La nivelul coliculului seminal se deschid
canalele ejaculatoare.
Vaginul masculin (Vagina masculina) este un vestigiu al canalului paramezonefric la
băr- bat. Termenul de vagin masculin provine din faptul că se dezvoltă din aceleaşi formațiuni din
care se dezvoltă și vaginul feminin, dar este rar folosit. Este însă mult mai cunoscut termenul
de utricula prostatică (Utriculus prostaticus), un diverticul orb, situat la nivelul uretrei
prostatice și care se for- mează din acest vagin masculin. Utricula prostatică se află la nivelul
coliculului seminal, care este derivatul tuberculului sinusal, fiind prin aceasta omologul himeriului.
Utricula prostatică se termină cu
sinusul prostatic (Sinus prostaticus). ’
Vaginul masculin provine parțial din primordiul utero-vaginal al canalelor paramezonefrice
și parțial din tuberculul sinusal, o proeminență a sinusului urogenital primitiv dată de primordiul ute-
rovaginal. La bărbat tuberculul sinusal formează bulbul sinoutricular (Bulbus sinuutricularis),
care va participa și el la formarea vaginului masculin.
Această porțiune este subîmpărțită în:
- partea proximală (Pars proximalis), corespunde zonei în care
este prezent coliculul seminal,
- partea d/sfa/ă (Pars distalis), este partea de sub coliculul semi-
nat, în care nu găsim decât creasta uretrală.
- padea intermediară sau membranoasă (Pars intermedia/membrana-
cea) este acea parte a uretrei care este cuprinsă între părțile prostatică și
spongi- oasă ale uretrei și nu numai porțiunea relativ îngustă, care străbate
membrana pe- rineală.
Istmul uretrei (porțiunea cea mai îngustată a acesteia) este cuprins între
partea terminată a coliculului seminal și membrana perineală.
Partea intermediară a uretrei străbate deschiderea uroqenitală (Hiatus
urogenitalis) a diafragmei pelvine, care la bărbat este mai îngustă. Această
deschidere este obstruată de membrana Rerineală (Membrana perinei), o
structură con- junctivă, fibroasă, transversală, întinsă între ramurile
ischiopubiene ale coxalelor, care s-a numit diafragma uroqenitală. Partea
anterioară a membranei perineale are o structură ligamentară și se numeşte
ligamentul transvers al perineului
(Lig. transversum perinei).
Acesta este bine reprezentat la bărbat și aproape inexistent la femeie.
Ligamentul transvers al perineului se mai numeşte și ligamentul preuretral
al lui Glen/e 1
Reamintim că imediat sub simfiza pubiană se află ligamentul subpubian
sau ligamentul arcuat al pubisului (Lig. arcuatum pubis). Și acesta este mai bine
reprezentat la bărbat. Între ligamentul arcuat și cel transvers al perineului se for-
meazâ unspaiu, prin caretrecveneledorsaleprofundealepenisului.
Mugchiul sfincter extern al uretrei (M. sphincter urethrae extemus) este
situat și el în jurul părții intermediare a uretrei.
Mai este denumit și mușchiul Wilson ’.
194
' HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809—1885) anatomist §i fiziolog german.
' sir WILSON William James Erasmus (1809-1884) chirurg englez.
195
- R• rtea spongîoasă (Pars spongiosa) este situată în interiorul corpului
spongios al penisului. Are forma unui tub cu două dilatări fuziforme la capete.
Cea mai mare dilatare este în porțiunea distală, unde se formează f'osa
naviculară a uretrei (Fossa navicularis utethrae). La nivelul acestei porțiuni mai
găsim canale-
/e parauretrale (Ductus paraurethralis), care sunt corespondentele tubilor lui
Skene 1 de la femeie.
Uneori aceasta este separată parțial de restul uretrei de o valvulă rudimen-
tară numită valvula fosei naviculare (Valvula fossae navicularis).
Partea spongioasă a uretrei se deschide la nivelul glandului penisului prin
orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum), care între micțiuni este
de forma unei fante verticale.
Structura uretrei masculine prezintă particularități pentru fiecare porțiune:
- tunica musculară (Tunica muscularis) este tunica externă care este cel
mai bine reprezentată la nivelul părții prostatice, unde are două straturi:
- statul circular (Stratum circulare) situat extern. Acesta la
nivelul orificiului intern al uretrei formează mușchiul sfincter intern al
uretrei (M. sph/ncfer urethrae internus/M. sphincter supracollicularis).
- stratul longitudinal (Stratum longitudinale) este situat intern la
nivelul părții prostatice și este singurul strat muscular la nivelul
celorlalte ăg_țț[.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) este prezentă în interior la nivelul
tuturor părților. Mucoasa părții spongioase a uretrei prezintă numeroase
diverticule oarbe care formează /acone/e uretrale (Lacunae urethrales) și
glande uretrale (Glandulae uretrales) descrise de Littrâ ’.
5'ZCfNA Alexander Johnston Chalmers (1837-1900) ginecolog american.

2
L+TrnE Alexis (1658—1725) medic 5i anatomist francez.
Vasculariza[ia gi inervafia uretrei.
Vascularizația uretrei masculine este asigurată de artera orefra/ă (A. ure-
thralis) ramură a arterei rușinoase interne. Nu sunt nominalizate vene uretrale.
Circulația venoasă se îndreaptă spre plexul prostatic (Plexus venosus
prostaticus și spre venele iliace interne.
La vascularizația și inervația uretrei masculine mai participă și vasele și
nervii organelor pe care Ie străbate (prostată, penis).
196
SISTEMELE GENITALE
(Systemata genitalia)
Sistemele genitale cuprind sistemul genital masculin și sistemul genital

feminin. Fiecare din aceste sisteme sunt implicate în reproducerea umană.
Repro- ducerea implică atât individul cât și relațiile dintre indivizii de sex opus,
necesare pentru perpetuarea speciei.
Sistemele genitale sunt în strânsă corelație cu sistemul urinar, mai ales
la bărbat, unde uretra este comună ambelor sisteme. La femeie nu există un
organ comun, dar interrelația dintre cele două sisteme este strânsă și există de
multe ori o patologie comună.
SISTEMUL GENITAL FEMININ

(Systema genitale femininum)
Sistemul genital feminin este format din gonadă (ovarul), căi genitale
feminine și organe genitale externe. La acestea se mai adaugă sânul (glanda
mamară), care se studiază la regiunea mamară a peretelui toracic.
ORGANELE GENITALE FEMININE INTERNE

(Organa genitalia feminina interna)
Ovarul (Ovarium), oophoronul sau gonada feminină (eng. ovary, fr.

ovaire, germ. Eierstock, mag. petefăszek) are formă ovalară, di-mensiuni de
4/2/1 cm, greutate de 10 g și o suprafață neregulată. Ovarul este o glandă
esențială în procesul de reproducere prin formarea și expulzarea
intraperitoneală a ovulului. Ova- rul este și o glandă endocrină prin secreția de
hormoni (în principal estrogeni și progesteron). Intraoperator, culoarea sa albă
contrastează net cu tenta roz a for- mațiunilor învecinate.
(lat ovum = ou) (gr. oophoros = purtător de ouă)
Ovarul, deçi nu este acoperit de peritoneu, este men{inut in pozi{ie de o
serie de forma{iuni peritoneale, care ii asigurá suspensia çi troficitatea:
- mezovarul (Mesovarium) este parte componentă a ligamentului larg
(Lig. latum) și participă atât la suspensia ovarului, cât și la vascularizația și
inervația acestuia.
- ligamentul propriu al ovarului sau uteroovarian (Lig. ovarii proprium/
uteroovaricum) este și el conținut în ligamentul larg și suspendă ovarul la uter.
- ligamentul s•• Rensor al ovarului (Lig. suspensorium ovarii) numit și
lomboovarian sau infundibulopelvic, participă la suspendarea ovarului de peretele
abdominal posterior. Conține vasele ovariene.
Ovarul prezintă două fețe, două margini și două extremități:
- fata laterală (Facies lateralis) priveşte spre peretele lateral al bazinului și
corespunde /osete/ ovariene (Fossa ovarica). Foseta ovariană este o depresiune
a peritoneului parietal delimitată de vasele iliace externe și interne.
- fafa medială (Facies medialis) priveşte spre colonul sigmoid și poate fi
acoperită de mezosalpinge în alunecările posterioare ale acestuia.
- marginea mezovarică (Margo mesovaricus) este situată superolateral și
vine în contact cu peritoneul care acoperă mezovarul. Pe această margine se
află hilul ovarian (Hilus ovarii). Limita dintre peritoneul visceral și ovar se numeşte
marginea limitantă a peritoneului (Margo limitans peritonei) sau linia Farre 1-
Waldeyer .
- marginea liberă (Margo liber) priveşte spre uter și în jos.
- exfremitafea tubară (Extremitas tubaria) este situată posterolateral și
vine în contact cu franjurii tubari.
- extremitatea uterină (Extremitas uterina) este situată anteromedial, spre
uter.
Pozitia ovarului este variabilă în funcție de vârstă și paritate, fiind situat
mai sus la tinere și nulipare și mai jos la multipare și vârstnice.
Ovarul își poate dubla sau chiar tripla volumul la ovulație, modificare care este unilaterală.
' FARRE Arthur (181 1-1887) anatomist 5i obstetrician englez.

2
von WALDE FAfi-Harz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist §i histolog
german. A participat la elaborarea BNA.
198
Structura internă a ovarului.
Ovarul nu este acoperit de peritoneu. EI prezintă la suprafață un mezote-
liu ovarian sau epiteliu germinativ (Mesothelium ovaricum/Epithelium superfi-
ciale), sub care se află tunica albuginea (Tunica albuginea ovarii). Sub acesta se
găseşte corticala ovarului (Codex ovarii), care conține foliculi ovarieni (Folliculi
ovarici) în diferite stadii de dezvoltare. În mijlocul ovarului, în continuarea hilului,
se află medulara ov'ariană (Medulla oVarii).
Mezoteliile sunt epitelii formate dintr-un singur rând de celule turite și care căptușesc
cavități seroase (peritoneu, pleură, pericard).
În structura fiecărui folicul intră o celulă germinală, înconjurată de celule
foliculare (granuloase) și celule tecale (prezente la foliculii secundari și terțiari).
Foliculii ovarieni se dezvoltă prin procesul de foliculogeneză (Folliculoge-
nesis) parcurgând următoarele stadii:
- folicul primordial (Foliculus ovaricus primordialis) este de dimensiuni
mici și cuprinde un oocif primar (Oocytus primarius) înconjurat de un ep/te/io
simR!+ °° z/d/7fOs (Epithelium simplex squamosus) format din ce/o/e foliculare
primordiale (Epithliocytus follicularis/Folliculocytus primordialis).
Menționăm că și oocitul evoluează prin procesul de oogeneză
(Oogenesis).
Oocitul este termenul nou folosit pentru ovocit.
- folicul primar (Folliculus ovaricus primarius) are o formă rotundă și cu-
prinde un oocit rimar înconjurat de un eprfe/itz c«6oid simplu (Epithelium sim-
plex cuboideum). Foliculul primar este deja înconjurat de zona pellucidă (Zona
pellucida/Capsula pellucida).
- folîcul secundar (Folliculus ovaricus secundarius) conține și el tot un oo-
cit primar, înconjurat de un epiteliu cuboid stratificat (Epithelium stratificatum
cuboideum). Foliculul secundar prezintă la periferie teaca foliculară (Theca folli-
culi).
- folicul te iar, veziculos sau cavitar (Folliculus ovaricus tediarius/vesi-
culosus) conține un oocit primar excentric, dar mai prezintă la polul opus o
cavitate numită antru fo//co/ar (Antrum folliculare), care se umple cu lichid
/o//co/ar (Liquor follicularis). Foliculul terțiar prezintă la periferie un înveliș de
celule folicu-
199
tare numit granuloasă (Granulosa/Stratum granulare), care se află sub teaca
foli- culară. În acest stadiu teaca foliculară se separă și ea în teaca internă
(Theca interna) și teaca externă (Theca externa).
1
- fo/ico/ matur sau de Graaf (Folliculus ovaricus maturus) conține un o-
ocit secundar în metafaza celei de a doua diviziuni (Oocytus secundarius me-
taphasis II). Foliculul matur este vizibil ecografic și îmbracă aspectul unui „chist"
cu dimensiuni de circa 20 mm. La exterior prezintă un înveliș format din teaca in-
ternă (Theca interna). Sub teaca foliculară se află câteva rânduri de celule folicu-
tare sau granuloase, care înconjoară o cavitate elipsoidă numită antru folicular
pli- nă cu lichid folicular. În interiorul acestei cavități, excentric, atașat de unul din
poti, pe o „grămadă“ de celule foliculare, care reprezintă cumulul ovulului
(Cumulus oophoricus), se află ovulul (Ootidium/Ovum) înconjurat de straturile lui
protectoare.
(lat. cumulus = grămadă)
Nu toți foliculii ovarieni parcurg toate aceste stadii. Foliculii suferă un
proces de degenerescență numit atrezie fo//ct//ară (Atresia folliculi), în urma
căruia re- zultă un folicul atretic (Folliculus atreticus). Pot suferi procesul de
atrezie orice fel de foliculi, atât cei terțiari, cei secundari, cât și cei primari.
Ovarul embrionar conține aproximativ 5 milioane de foliculi. La naştere
ră- mân circa 2 milioane. Prin degenerescență, la pubertate, mai rămân circa
400.000. Din aceştia ajung în stadiul matur, apți pentru ovulație, circa 400.
În ovar pe lângă procesele de foliculogeneză, oogeneză și atrezie
folicula- ră, mai există și procesul de luteogeneză (Luteogenesis) prin care se
formează corpul galben.
200
' de GRAA F Reinier (1641-1693) medic 5i anatomist olandez.
Vasculariza[ia ovarului.
Ovarul primeşte sânge din artera ov'ariană (A. ovarica) și din ramura ova-
riană (R. ovaricus) a arterei uterine. Cele două vase formează o arcadă vascula-
ră, situată în mezovar.
Există posibilitatea foarte rară, ca artera ovariană să ia naştere din artera renală
(Schimada și Fukuiama 1975).
Natura și locul anastomozelor dintre artera ovariană și ramura ovariană a
arterei uterine variază destul de mult. Mocquet și Rouvillois în 1938 au descris
1
patru tipuri de vascularizație pentru ovar, dar Kamina consideră că pentru
practica chirurgicală trebuiesc reținute numai primele două tipuri:
- aport combinat biarterial,
- aport separat biarterial, cu posibilitatea unei anastomoze subțiri,
- aport monoarterial uterin,
- aport monoarterial ovarian.
Venele ovariene, care formează și ele o arcadă, se varsă diferit. V'ena
oya- rianâ stângă (V. ovarica sinistra) se varsă în vena renală stângă (V. renalis
sinistra), iar v'ena ovariană dreaptă se varsă în vena cavă inferioară (V. cava
inferior). Venele ovariene alcătuiesc în interiorul ligamentului suspensor al
ovarului, plexul pampiniform (Plexus pampiniformis). Acest plex este format
dintr-un nu- măr variabil de vene situate în jurul arterei ovariene, care spre
vărsare scad nu- meric pentru a rămâne o singură venă ovariană de fiecare
parte.
(lat. pampinus,-i = vină de vie, lăstar)
Secundar, sângele venos ovarian se îndreaptă și spre plexul venos uterin.
Excepțional vena ovariană dreaptă, care poate avea și o valvulă la vărsare, se poate
vărsa în vena renală dreaptă și/sau în ea și în vena cavă inferioară.
În cursul unor afec\iuni, plexul pampiniform se poate dilata varicos la dimensiunea
unui police (varicocelul Richet).
Sindromul venei ovariene Clark survine mai ales în timpul sarcinii, datorită atoniei
ureterului și dilatării venei ovariene. Apare mai frecvent pe partea dreaptă, la nivelul
articulației sacroiliace, unde ureterul este comprimat între artera iliacă comună și vena ovariană.
Inervația vegetativă este asigurată de plexul ovarian (Plexus ovaricus).
' KAMINA Pierre (n1934) anatomist francez nascut in Burkina Faso

1
TromR• uterină (Tuba uterina/salpinx) a lui Fa//op/o sau salpinqele (eng.
Fallopian tube, fr. tube utârin, germ. Eileiter, mag. petevezetăk (mâhkurt)) este un
conduct musculomembranos simetric, care prelungește cornul uterin și
realizează comunicarea acestuia cu cavitatea peritoneală. Situată în
mezosalpinge, trompa uterină are mai întâi o direcție transversală, până la
extremitatea uterină a ovarului, urcă apoi vertical pe marginea mezovarică a
ovarului și apoi coboară în lungul marginii libere a acestuia.
(gr. salpinx-igos = trompetă)
Trompa uterină măsoară circa 10-12 cm și are patru părți:
- Ro iunea uterină (Pars uterina), numită și intramurală sau interstitială
este situată în grosimea mușchiului uterin. Are un traiect oblic în sus și în afară,
li- niar, uneori sinuos, cu lungimea de 1 cm și diametrul de 1 mm. Se deschide în
cavitatea uterină printr-un orificiu numit orificiul uterin al trompei (Ostium
uterinum tubae);
- istmul trompei uterine (Isthmus tubae uterinae) continuă prima porțiune
și are 1-2 cm lungime și un diametru de 2-4 mm La acest nivel trompa este
cilindri- că, cu pereți groși, aproape inextensibili;
- ampula trompei uterine (Ampulla tubae uterinae) continuă istmul trompei
aproximativ de la nivelul extremității uterine a ovarului. Măsoară 7-8 cm lungime
și circa 5-8 mm diametru. Este sinuoasă, prezintă un perete subțire, o
consistență moale și are o mare extensibilitate.
- infundibulul trompei uterine (Infundibulum tubae uterinae) sau pavilionul
este porțiunea terminată, sub formă de pâlnie a trompei. La acest nivel trompa,
se deschide în cavitatea peritoneală, printr-un orificiu extensibil de 2-3 mm numit
orificiul abdominal al trompei (Ostium abdominale tubae uterinae). Acesta este
în- conjurat în sens radiar de 10-15 franjuri tubare (Fimbriae tubae), dintre
acestea franjul ovarian (Fimbria ovarica) este atașat de ovar și de ligamentul
tuboovarian.
Trompa este sediul cel mai frecvent al sarcinii ectopice. Ruptura trompei cauzată de
sarcina ectopică este o urgen\ă ginecologică.
' FALLOPPIO (Falloppia) Gabriele (1523-1562) anatomist 5i chirurg
202
italian (lat. Fallopius)
Din punct de vedere structurat trompa este formată dinspre interior spre
exterior din următoarele tunici:
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) formată dintr-un epiteliu simplu cilindric,
care prezintă Plici longitudinale (Plica mucosae),
- tunica musculară (Tunica muscularis) este relativ subțire, dar totuși este
formată din două straturi:
- stratul circular sau intern (Stratum circulare/internum)
- stratul longitudinal sau exfern (Stratum longitudinale/externum)
- tunica seroasă (Tunica serosa) formată de peritoneu.
Vascularizatia trompei este asigurată de ramurile tubare (Rr. tubarii)

din artera ovariană (A. ovarica), care provine din aorta abdominală (Pars
abdominalis aodae/Aorta abdominalis) și de ramura tubară (R. tubarius) a
arterei uterine
(A. uterina). Cele două surse arteriale formează o arcadă vasculară în grosimea
mezosalpingelui. Venele nenominalizate în Terminologia anatomică se îndreaptă
spre plexul venos uterin (Plexus venos uterinus) și spre vene/e ovariene (Vv.
ovaricae).
Uterul (Uterus) (eng. uterus, fr. utărus, germ. Gebarmutter, mag. mâh)
este un organ muscular cavitar, situat în centrul cavității pelviene, între vezica
urina- ră și rect. La nulipară are circa 8 cm lungime, 5 cm lățime și 3 cm grosime,
precum și circa 50 g, iar la multipară dimensiunile sunt mai mari cu un cm, iar
greutatea este de circa 70 g. Uterul este format din două părți:
- corpul uterin (Corpus uteri) situat deasupra, de formă conoidală și aplati-
zat anteroposterior. Superior găsim fundul uferîn (Fundus uteri) care este rectili-
niu la nulipară și convex la multipară. Corpul prezintă o facă vezicală (Facies
vesicalis/anterior), o față intestinală (Facies intestinalis/posterior) și două
margini uterine (Margo uteri). Unqhiurile laterale sau coarnele uterine (Cornu
uteri) se continuă cu trompele uterine. Tot la nivelul coarnelor găsim și inserția
ligmentelor rotunde și a ligamentelor ovariene proprii. Corpul uterin comunică cu
colul prin orificiul anatomic uterin intern (Ostium anatomicum uteri internum).
203
Corpul uterin prezintä în interior cavitatea uterînâ (Cavum uteri), o
cavitate cvazivirtualâ, de formà triunghiularä, cu o lungime de 25 mm la nuliparä
i
çi de 35 mm la multiparâ çi o capacitate de 4 cm la nulipare §i 5 cm' la multipare.
- colul uterin (Cervix uteri) situat dedesubt este cilindric și divizat prin in-
serția vaginală, într-o po iune supravaginală (Podio supravaginalis cervicis) și o
po iune vaginală (Portio vaginalis cervicis) vizibilă cu valvele și accesibilă tușeu-
lui vaginal. Porțiunea vaginală prezintă în centru, orificiul extern a/ sotului (Osti-
uni uteri), care la nulipare este punctiform. La multipare orificiul extern al colului
este în fantă transversală și este mărginit de buza anterioară (Labium anterius) și
de buza posterioară (Labium posterius).
Colul prezintă în interior canalul cervical (Canalis cervicis uteri) real, fuzi-
form și care are o lungime de 25 mm atât la nulipare cât și la multipare. În
porțiunea sa superioară, supravaginală, la limita spre cavitatea corporeală se află
istmul uterin (lsthmus uteri) o zonă de tranziție de circa 5 mm, care prezintă și un
oz//r- ciu uterin intern histologic (Ostium histologicum uteri internum).
Orificiul histologic poate să fie identic cu cel anatomic sau diferit. Pereții
canalului cervical prezintă o serie de pliuri radiate (Plicae palmatae), care pot
jena introducerea unui histerometru sau a unui sterilet (DIU = dispozitiv
intrauterin). În timpul sarcinii și mai ales la termen, istmul uterin face corp comun
cu corpul uterului și este numit de obstetriceni „segment inferior“ la uterului.
Lungimea cavității uterine și a canalului cervical este de circa 6-7 cm și se
măsoară cu histerometrul, o tijă cilindrică subțire și ușor angulată la vârf.
Inflamația uterului se numeşte metrită, iar inflamația colului se numeşte
cervicită sau trahelită. A nu se confunda cu traheita, care este inflamația traheei.
(gr. hystera ——uter, gr. metra = uter, trachelos = gât)
Raporturile uterului
Uterul este acoperit de peritoneul urogenital (Peritoneum urogenitale),
care este cu atât mai aderent cu cât ne apropiem mai mult de fundul uterului.
Fața anterioară, vezicală vine în raport cu vezica urinară prin intermediul
fundului de sac vezicouterin (Excavatio vesicouterina). Peritoneul care acoperă
204
vezica urinară prezintă p/ici vezica/e transversale (Plica vesicalis transversa), ca-
re dispar când vezica este plină și se accentuează după golirea acesteia. Lateral
de vezica urinară se formează fose/e paravezicale (Fossa paravesicalis).
Porțiunea supravaginală a colului și istmul uterin sunt separate de
porțiunea inferioară a fundului vezical printr-un mic sept nenominalizat.
Fața posterioară, intestinală este separată de rect prin /ondtz/ de sac rec-
touterin (Excavatio rectouterina) al lui Douglas 1, mărginit lateral de plicile recto-
uterine (Plica rectouterina).
Marginile uterului corespund în portiunea supravaginală a colului cu para-
metrul (Parametrium), care strict în porțiunea cervicală se numeşte paracervix
(Paracervix), unde cel mai important reper este încrucișarea arterei uterine cu
ureterul sau „încrucișarea lui Wedheim ’".
Mijloace de fixare:
Uterul are nevoie să se dilate foarte mult, având o extensie excepțională
comparativ cu alte organe cavitare și o golire energică cu ocazia naşterii sau
avor- tului, cu ajutorul unei musculaturi special adaptate la contracții puternice și
eficace. Mijloacele de fixare se află într-o aparentă opoziție, între libertatea de
expansiune a uterului și suspensia solidă pe care acesta o necesită, mai ales
când este îngre- unat de graviditate. Necesara fixitate a uterului trebuie să evite
orice atașare rigidă ligamentară sau fibroasă, direct pe pereții osoși, pentru a
putea conserva un po- tențial de amortizare a șocurilor, precum și posibilitatea
de expansiune, care să-i permită să ocupe, nu numai spațiul pelvian, dar și
marea cavitate abdominală, pâ- nă la diafragmă, în sarcină.
- ligamentul rotund (Lig. teres uteri) al lui Hunter este un cordon muscu-
lar întins de la uter la vulvă, cu o lungime cuprinsă de 10-12 cm, cu un diametru
în- tre 3-6 mm. Inselat în partea anterioară și laterală a uterului, puțin dedesubtul
trompei, se îndreaptă oblic înainte și lateral către orificiul profund al canalului
inghinal,
' DOUGLAS James (1675-1742) anatomist englez.

' WERTHEIM Ernst (1864-1920) ginecolog austriac.
HUNTER William (1718-1783) anatomist și obstetrician scoțian.
pe care îl străbate și se termină la nivelul labiilor mari. Ligamentul rotund conține
vestigiul procesului vaginal al peritoneului, care dacă este permeabil poartă
1
numele de canalul Nuck . Procesul vaginal al peritoneului este un diverticul
peritoneal format în perioada embrionară, în procesul de coborâre al ovarului.
- ligamentul pubocervical (Lig. pubocervicale) fixează colul uterin la sim-
liza pubiană.
- ligamentul larg (Lig latum) este un pliu peritoneal transversal, care se în-
tinde de la marginile uterului la peretele lateral pelvian. Acest ligament de a cărui
foiță posterioară este suspendat ovarul, cuprinde trompa uterină, porțiunea
inițială a ligamentului rotund și ligamentul propriu al ovarului.
Ligamentele largi se opun mișcărilor de lateralitate ale uterului, dar nu se
pot opune în egală măsură și mișcărilor anteroposterioare.
Porțiunea ligamentului larg situată parauterin și care conține artera uterină
și plexul venos uterin se numeşte mezometru (Mesometrium). Porțiunea care
aco- peră trompa uterină se numeşte mezosalpinge (Mesosalpinx) și conține
vestigii embrionare ale canalului Wolff ’, iar porțiune din imediata apropiere a
ovarului se numeşte mezovar (Mesovarium).
- ligamentul cardinal (Lig cardinale/Lig. transversus cervicis) al lui Macken-
rodt se află la baza ligametelor largi legând transversal colul de peretele pelvian.
- ligamentul sacrouterin (Lig. rectouterinum) este un ligament pereche si-
tuat inferior, de o parte și de alta a fundului de sac Douglas, având un rol
deosebit în statica uterină.
Pozifia uterului.
Colul și corpul uterin formează un unghi de 100-120° deschis înainte
numit unghi de anteflexie uterină. Acest unghi este menținut prin ligamentele
rotunde și presa abdominală. De asemenea, axa uterului formează un unghi
deschis înainte, de circa 100° cu axa 1/, superioare a vaginului, numit unghi de
anteversie.
(lat. verso = a întoarce)
' WUCK Anton (1650-1692) anatomist danez.

2
WOLFF Kaspar-Friedrich (1733-1794) anatomist 5i embriolog german. A lucrat 5i în Rusia.
206
3
Ii ACKENRODT Alwin Karl (l 859-1925) ginecolog și oncolog german.
Uterul este un organ mobil, care poate ocupa diferite poziții care nu
sunt întotdeauna patologice. Elementul relativ fix, de referință, este istmul uterin,
care este situat în centrul escavației pelvine, puțin înaintea planului frontal ce
trece prin spinele ischiadice, în axa liniei ombilicococigiene, ușor deasupra
planului orizontal ce trece de asemenea, prin spinele ischiadice.
Față de poziția normală descrisă mai sus, uterul poate să fie deviat ante-
rior, posterior și lateral:
Deviațiile anterioare (antedeviațiile):
- hiperanteflexia constă în exagerarea unghiului de anteflexie fiziologică și
poate fi izolată sau asociată cu hiperanteversia;
- hiperanteversia izolată este rară și se produce în caz de compresie extrin-
secă.
Deviațiile posterioare (retrodeviațiile) sunt viciile de poziție ale uterului cele
mai des întâlnite, având o frecvență de circa 20%.
- retroflexia constituie o plicatură posterioară a corpului uterin pe col;
- retroversia se defineşte prin bascularea posterioară a ansamblului uterin
și prin modificarea orientării colului.
Deviațiile laterale (laterodeviațiile) sunt puțin frecvente, și sunt
descoperite întâmplător, cel mai adesea fiind fără simptomatologie subiectivă.
Sunt de impor- tanță practică minoră.
Structura uterului.
La suprafață uterul este acoperit de o tunică seroasă sau perimetru (Tu-
nica serosa/Perimetrium). Perimetrul este reprezentat în cea mai mare parte de
perîfoneo/ urogenital (Peritoneum urogenitale), care este cu atât mai aderent de
uter cu cât ne apropiem mai mult de fundul acestuia.
Sub perimetru se află o subseroasă (Tela subserosa) subțire formată din
țesut conjunctiv fax. Spre miometru prezintă stratul muscular subseros (Stratum
musculare subserosum).
(lat. tela-ae = pânză, țesătură).
207
Cea mai mare parte a grosimii peretelui uterin este reprezentată de mio-
metru (Tunica muscularis/Myometrium). Miometrul trimite fibre spre rect, care se
alătură ligamentului rectouterin și formează mugchiul rectouterin (M. rectoute-
rinus)
Din punct de vedere histologic miometrul prezintă mai multe straturi:
- stratul supravascular (Stratum musculare supravasculosum),
- stratul vascular (Stratum musculare vasculosum),
- stratul submucos (Stratum musculare submucosum).
Teoria clasică privind musculatura uterului este cea a lui Goerttler (1930), care spune că la
nivelul corpului uterin rețeaua musculară se compune din două sisteme de fascicule spiralate,
întretă- iate oblic, care vin în continuarea formațiunilor similare ale trompei, iar la nivel cervical se
înfășoară ca o bobină. În acest sistem se împletesc și fibrele musculare, care provin din
ligamentele care fi- xează uterul.
Mucoasa uterină care tapetează corpul uterin se numeşte endometru (Tu-

nica mucosa corporis uteri/Endometrium). Mucoasa istmului uterin (Tunica mu-
cosa isthmi uteri) este nominalizată separat iar la nivelul colului uterin avem două
tipuri de mucoasă și anume mucoasa endocervicală (Tunica mucosa endocervi-
calis) și mucoasa exocervicală (Tunica mucosa exocervicalis).
Structura histologică a mucoasei uterine este complexă și este în stânsă
legătură cu ciclul menstrual (Cyclus menstrualis) și sarcina (Gestatio).
Endometrul în cursul ciclului menstrual trece prin mai multe faze:
- faza menstruală (Phasis menstrualis/desquamativa), ziua 1-4 a ciclului,
- l'aza proliferativă sau foliculară (Phasis proliferativa/follicularis), zilele 5-
14 ale ciclului. Endometrul este sub influență estrogenică. Fiind o fază relativ
lungă se subîmparte în:
- faza proliferativă incipientă (Phasis proliferativa incipiens),
- faza proliferativă intennediară (Phasis prol”iferativa intermedia),
- faza proliferativă tardivă (Phasis proliferativa tarda).
- faza ovulatorie (Phasis ovulatoria) corespunde cu ovulația și este
aproximativ în ziua 14 a ciclului menstrual.
208
- faza secretorie (Phasis secretoria) începe după ovulație și durează până
la sfârşitul ciclului menstrual (zilele 15-28). Se mai numeşte fază luteală sau fază
progestațională, endometrul fiind sub influenta progesteronului. Și această fază
este relativ lungă și se subîmparte în:
- faza secretorie incipientă (Phasis secretoria incipiens),
- faza secretorie terminată (Phasis secretoria terminans).
Endometrul uterului gravid trece prin faza de gesfație (Phasis gestatoria),
în care endometrul se transformă în decidui (Mucosa decidualis).
Endometrul prezintă următoarele straturi dinspre profunzime spre suprafață:
- epiteliu simplu cilindric (Epithelium simplex collumnare) format din ce-
lule epiteliale ciliate (Epitheliocytus ciliatus). La nivelul epiteliului se găsesc și nu-
meroase glande uterine (Glandula uterina).
- stroma sau lamină proprie (Stroma endometriale/Lamina propria mucosae),
- stratul bazal (Stratum basale endometrii) este stratul profund al endome-
trului care suferă modificări minime în timpul ciclului menstrual și nu se elimină la
menstruație
- stratul func[ionaI sau spongîos (Stratum functionale endometrii/stratum
spongiosum) conține numeroase lacune venoase (Lacuna venosa) și arterele
sRiralate (A. spiralis). În concepția clasică stratul funcțional defineşte endometrul
situat superficial de stratul bazat, care se elimină cu ocazia menstruației. Actual se
consideră că nu tot stratul funcțional se elimină.
- sfrafo/ compact sau •• Rerficial (Stratum compactum
endometri”i/Stratum superficiale) este caracteristic mai ales uterului gravid.
Tesutul interglandular este preponderent.
Canalul cervical este tapetat cu acelaşi tip de mucoasă ca și cavitatea ute- ”
rului. La acest nivel se găsesc glande cerv/ca/e (Glandulae cervicales), care con- "
țin celule mucoase (Exocrinocytus mucosus) ce secretă dOR• ! cervical (Obtura-
”
” mentum cervicale) al lui Kristeller ’“, o substanță gelatinoasă, care obstruează
canalul cervical, împiedicând ascensiunea germenilor în căile genitale feminine.
' KRISTELLER SamueJ (1820-1900) ginecolog german.

209 ”
Obstrucția canalului de excreție al acestor glande Ie transformă în niște vezicule
vizibile pe exocol, care se numesc chisturi Naboth (Vesicula cervicalis). La ni-
velul orificiului extern al colului există joncțiunea dintre eR•"teIiul cilîndric (Epithe-
tium simplex collumnare) al endocolului și epîte//o/ scuamos (Epithelium strati-
ficatum squamosum) al exocolului. Orice leziune de col trebuie investigată. Exa-
2
menul citotumoral sau testul Papanicolau este cea mai cunoscută metodă de
depistare precoce a cancerului de col uterin.
Vasculariza[ia ]i inerva]ia uterului.
Vascularizația uterului este realizată de artera uterină (A. uterina), ramură
a arterei iliace interne (A. iliaca interna). Artera uterină are un traiect șerpuit pe
marginile uterului dând ramuri helicoidale (Rr. helicini), care pătrund în miometru.
Există circa 8 ramuri helicoidale pentru fiecare arteră uterină. În afara ra-
muritor helicoidale, artera uteină nu are alte ramuri nominalizate pentru uter. Se
mai descriu totuși și alte ramuri:
- artera retrogradă a fundului uterin a lui Fredât sau artera zonei de in-
serție placentară.
- o ramură de calibru mic pentru ligamentul rotund.
Nu există o arteră cervicovaginală nominalizată, ci numai ramuri vaginale.
Sângele venos se adună într-un Rlex venos uterin (Plexus venosus uteri-
nus), care se drenează prin vene/e uterine (Vv. uterinae) spre v'ena ilîacă inter-
nă (V. iliaca interna).
Inervația vegetativă este comună cu a vaginului și este realizată de
plexul uterovaginal (Plexus uterovaginalis), care provine din plexul hipogastric
inferior (Plexus hypogastricus inferior/pelvicus) o structură nervoasă pereche,
care conține atât fibre simpatice cât și parasimpatice.
' NABOTH Martin (1675-1721) anatomist çi medic german.

2
PAPANIKOLAOU Georgios Nikolaou (1883-1962) cercetátor american de origine
greacă.
FREDET PierreAuguste (1870-1946) chirurg francez.
210
ORGANELE GENITALE FEMININE EXTERNE
(Organa genitalia feminina externa)
Vulva (Pudendum femininum/Vulva) (eng. vulva, fr. vulve, germ. Vulva,

mag. vulva) este organul genital extern al femeii. Este situată la nivelul perineului
anterior și este constituită dintr-o fantă anteroposterioară, mărginită de două
repliuri cutanate numite labiile mari și în interiorul căreia se deschid uretra și
vaginul. La femeia adultă vulva priveşte în jos și puțin înainte și este formată din
:
- muntele Rubisului (Mons pubis), muntele Venerei (al lui Venus) sau pe-
nilul este o proeminență cutaneogrăsoasă, de formă triunghiulară, cu vârful în
jos, situată pe simfiza pubiană. Este limitată lateral de pliurile inghinale,
superior de
șanțul pubohipogastric, iar inferior se prelungește cu labiile mari. Prezintă
pilozita- te cu limita superioară orizontală.
- labiile mari (Labium majus pudendi) sau buzele mari sunt două repliuri
cutanate, lungi de circa 8 cm și înalte de 2 cm, cu o față externă cutanată și una
internă pseudomucoasă. Ele limitează fanfa vu/vară (Rima pudendi) închisă ca o
fisură la nuliparele tinere și mai deschisă la multipare. Labiile mari se unesc
înain- te în comisura anterioară a labiilor (Commissura labiorum anterior), iar
posterior se pierd în perineu, cel mai adesea fără să se întâlnească. Comisura
posterioa- ră a labiilor (Commissura labiorum posterior) se află la 2,5 cm de
anus. Structu- rat, labiile mari sunt armate de evantaiul tendinos al //gament‹z/tzi
rotund a/ Ute- rului (Ligamentum feres uteri) care se inseră aici.
- labiile mici (Labium minus pudendi), buzele mici sau nimfele sunt
situate înăuntrul labiilor mari și orientate paralel. Specifice omului, sunt roze sau
maronii, umede și glabre. Pot fi complet ascunse, tangente sau pot depăși labiile
mari. Fața internă a labiilor mici se prelungește cu vestibulul vaginal, existând o
demarcație netă a culorii mucoasei. Comisura anterioară a labiilor mici cuprinde
clitorisul.
(lat. glaber = chel, lipsit de păr)
Epiziotomia este un termen care defineşte secționarea vulvei, pentru ușurarea naşterii.
De asemenea, rar, se mai foloseşte termenul de cunnus pentru vulvă.
(gr. episeion = regiunea pubiană, vulva)
Pentru extremitatea posterioară întâlnim trei situații: se întâlnesc
posterior, nu se întâlnesc posterior, nu se întâlnesc posterior, dar există un plan
comisural posterior numit frâul labial posterior (Frenulum labiorum pudendi), sau
„furșetă“, care este independent de ele.
Structurat labiile mici sunt formate dintr-o dublă foiță cutanată în centrul
căreia se găseşte o lamă fibroelastică, bogată în fibre nervoase și vase.
- c/rtorîso/ (Clitoris) este un organ erectil format din corpul clitorisului
(Corpus clitoridis), care se termină anterior cu glandei clitorisului (Glans clitori-
dis) și are două rădăcini ale clitorisului (Crus clitoridis) atașate ramurilor ischio-
pubiene.
(gr. kleitoris = care închide)
Corpul clitorisului este fixat la simfiza pubiană prin două ligamente:

- ligamentul suspensor al clitorisului (Lig. suspensorium clitoridis),
- ligamentul fundiform al c/rforist›/t›i (Lig. fundiforme clitoridis) se găseş-
te la extremitatea superioară a labiilor mici, care formează în jurul lui un repliu
extern, numit prepu[uI clitorisului (Preputium clitoridis) și un repliu intern,
denumit frâul c/iforisului (Frenulum clitoridis).
Structurat clitorisul e format din 2 corpi cav'ernoyi clitoridieni (Corpus ca-
vernosum clitoridis) alipiți pe linia mediană și despărțiți printr-un sepf al corpilor
cavernogi (Septum corporum cavernosorum).
- vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) reprezintă trecerea între vulvă
și vaginul propriu-zis. Vestibulul vaginal începe cu o zonă adâncită numită /osa
vest/bzz/tz/tii vaginal (Fossa vestibuli vaginae), porțiune mărginită de o parte și
de alta de bulbii vestibulari (Bulbus vestibuli), uniți posterior printr-o comist/ră
but- bară (Comissura bulborum).
Bulbii vestibulari sunt formațiuni corespondente corpului spongios al ure-
trei la bărbat și sunt formați din țesut spongios erectil, care înconjoară ca o pot-
coavă vestibulul vaginal, subțiindu-se superior și unindu-se în glandul clitorisului.
În profunzimea vestibulului vaginal se află orificiul vaginal (Ostium
vaginae).
Tot aici se deschid glandele vestibulare mici (Glandulae vestibulares minores).
- glandele vestibulare mari (Glandula vestibularis major) ale lui Bartho-
lin sunt situate simetric la baza labiilor mici în jumătatea posterioară a vestibu-
futui vaginal. Sunt ovoide cu axul mare de circa 1,5 cm, paralel cu vulva. Canalul
excretor lung de 1 cm, oblic înainte și medial, se deschide în porțiunea mijlocie a
șanțului nimfohimenal. Secreția acestor glande umezește vulva.
Aceste glande sunt ușor accesibile palpării. Mai sunt cunoscute și ca
glandele lui Tiedemann ’.
Vasculariza[ia gi inerva[ia vt‹/vei.

Vascularizația vulvei este asigurată de artera perineală (A. perinealis), ra-
mură a arterei ruginoase interne (A. pudenda interna). Din artera perineală se
desprind ramuri labiale posterioare (Rr. labiales posteiores), artera uretrală (A.
urethralis), artera bulbului vestibular (A. bulbi vestibuli) și arterele destinate
clitorisului (A. dorsalis clitoridis et A. profunda clitoridis).
Circulația venoasă este asigurată de vena dorsală profundă a clitorisu-
lui (V. dorsalis profunda clitoridis), de venele profunde c/îforrd/ene (Vv. profun-
dae clitoridis), vena bulbului vestibular (V. bulbi vestibuli), gi de vene/e labiale
Rosterioare (Vv. labiales posteriores), care drenează spre vena ruginoasă inter-
nă (V. puenda interna) și apoi spre vena iliacă internă (V. iliaca interna). 0 parte
a sângelui venos este drenată spre v'ena safenă mare (V. saphena magna). A-
ceasta primeşte yene/e dorsale superficiale ale clitorisului (Vv. dorsales super-
ficiales clitoridis) și venele labiale anterioare (Vv. labiales anteriores).
Inervația este realizată de nervii perineali (Nn. perineales), ramuri ale
nervului ruşinos (N. pudendus). Nervii perineali dau următoarele ramuri:
- nervii labiali posteriori (Nn. labiales posteriores),
- nervul dorsal al clitorisului (N. dorsalis clitoridis).
Perineul mai este inervat de ramuri perineale (Rr. perineales) din nervul
cutanat femural posterior (N. cutaneus femoris posterior), ramuri care se anas-
tomozează cu nervii perineali. Partea anterioară a vulvei este inervată de nervii
' BARTHOLIN Caspard cel tănăr(1655-1738) anatomist danez (lat Bartholinus).

2
TIEDEMAHN Friedrich (1781 -1861) anatomist, fiziolog §i zoolog german.
labiali anteriori (Nn. labiales anteriores), ramuri ale nervului ilioinghinal (N. ilio-
inguinalis) din Rlexul lombar (Plexus lumbalis) și de ramura genitală (R. genita-
lis) a nervului genitogemural (N. genitofemoralis) din acelaşi plex lombar.
Vaginul (Vagina) (eng. vagina, fr. vagin, germ. Vagina (Scheide), mag.
huvely) este un conduct musculomembranos situat între vezică și uretră anterior
și rect posterior. În ortostatism, vaginul cu o direcție în jos și înainte formează în
ansamblul său un unghi diedru deschis posterior de circa 140°. În clinostatism,
vaginul face cu orizontala un unghi de aproximativ 45° deschis anterior.
Lungimea sa medie este de 8 cm, cu un calibru variabil datorită extensibilității
pereților săi. Extremitatea inferioară prezintă la virgine fi/meno/ (Hymen), o
membrană trans- versală, specific umană, care separă vaginul de vestibulul
vaginal. După deflora- re, rămășițele cicatrizate ale himenului se numesc
caruncule himenale (Carun- culae hymenales).
(gr. hymen-aios = membrană, himen)
Suprafața internă a vaginului prezintă:
- riduri vaginale (Rugae vaginales) - pliuri transversale ale mucoasei;
- co/oana anterioara (Columna rugarum anterior) este formată din pliuri
transversale mai accentuate, situate în linia mediană. Coloana anterioară începe
la orificiul vulvar, la nivelul marinei uretrale (Carina urethralis vaginae) și
sfârșește printr-o bifurcație superioară, care delimitează triunghiul lui Pawlik 1
- co/oana posterioară (Columna rugarum posterior) este asemănătoare cu

cea anterioară, dar mai puțin proeminentă.
Vaginul este aplatizat anteroposterior, lumenul său fiind perpendicular pe
fanta vulvară.
Pentru inflamațiile vaginului se foloseşte alături de vaginită și termenul de colpită derivat
din gr. kolpos = vagin, golf.
' PA WLIK(Pavlik) Karel (1849-1914) ginecolog și urolog ceh.

M{//oace de î'ixare.
Extremitatea superioară sau fundul de sac vaginal (Fornix Vaginae) se
fixează în jurul colului uterin. Fornixului vaginal i se descriu mai multe părți: partea
anterioară (Pars anterior), partea posterioară (Pars posterior) S R* ile laterale
(Pars lateralis). Porțiunea mijlocie a vaginului este încrucișată de muşchii ridică-
torî anali (M. levator ani), care se atașează de fețele laterale ale vaginului la 2-3
cm de extremitatea lui inferioară. Fascîct//zei pubovaginal (M. pubovaginalis)
constituie pentru vagin o chingă musculară, a cărei tonicitate menține pereții
vaginali apropiați. Extremitatea inferioară a vaginului aderă la fasciile perineului
(Fas- cia perine“i/Fascia investiens perinei superficialis).
Raporturi.
Peretele anterior (Paries anterior), porțiunea sa superioară este în raport
cu baza vezicii urinare (Vesica urinaria). Aceasta este solid fixată de peretele an-
terior al vaginului. Trigonul vezical corespunde cu triunghiul format prin
1
bifurcarea coloanei anterioare vaginale (triunghiul lui Pawlik ). Porțiunea
inferioară este intim legată de uretră (Uretra).
Peretele posterior (Paries posterior) prin segmentul său superior este în
raport cu perîfonetz/ (Peritoneum) și este separat de rect prin fundul de sac rec-
touterin (Excavatio rectouterina) al lui Oo«g/as ’. Segmentul mijlociu, de aproxi-
mativ 4 cm se aplică direct pe rect, iar segmentul inferior este separat de canalul
anal, prin centrul fend/nos al Rerineului (Corpus perineaIe/ Centrum perinef].
Marginile laterale ale vaginului, deasupra mușchilor ridicători anali, vin în
raport cu paracolposul, în care găsim ramurile vag/na/e (Rr. vaginales) ale
arterei uterine și plexuri venoase (Plexus venosus vaginalis).
Peretele vaginal conține uneori, la acest nivel, resturi ale canalului Wolff
(Ductus mesonephricus), sau vestigii ale ductului deferent (Ductus deferens
vestigialis), numite așa după evoluția normală a canalului mezonefric la bărbat.
Aceste vestigii pot fi la originea chisturilor vaginale.
PA WLIK(Pavlik) Karel (I 849-1914) ginecolog 5i urolog

ceh. ' DOUGLAS James (1675-1742) anatomist scotian.
' WOLFK- Kaspar Friedrich (1733-1794) anatomist 5i embriolog german.
215
“
Gărtner 1 a descris canalul longitudinal al epooforonului, care este tot un
vestigiu al canalului mezonefric, dar situat în ligamentul larg. Prin extindere, chis-
turite canalului mezonefric, sunt denumite de unii autori, chiste Gârtner.
Sub nivelul mușchilor ridicători anali, vaginul este în raport cu mugchîul
bul-
6osponpios (M. bulbospongiosus), cu bulbii vestibulari și glandele vestibulare
mari.
Vasculariza[ia gi inerva[ia vaginului:
Vascularizația vaginului este realizată de:
- ramuri vagina/e (Rr. vaginales) din artera uterină, ramuri care la nivelul
fornixului vaginal se împart în anterioare și posterioare, ultima numită și artera
azygos a vaginului (A. azygos vaginae). Aceste ramuri vaginale, formează un
cerc arterial inconstant descris de Huguier ’, situat în jurul porțiunii superioare a
vaginului, în zona cervicovaginală.
- artera vaginală (A. vaginalis) ramură directă din artera iliacă internă,
- ramuri vaginale (Rr. vaginales) din artera recfa/ă mijlocie (A. rectalis
media), ultima desprinsă și ea din artera iliacă internă sau hipogastrică.
Venele formează un plex venos vaginal (Plexus venosus vaginalis), care
se drenează prin venele omonime arterelor.
Inervația vegetativă este realizată de plexul uterovaginal (Plexus utero-
vaginalis) gi de nervii vaginali (Nn. vaginales). Ambele formațiuni provin din
plexul hipogastric inferior (Plexus hypogastricus inferior/Plexus pelvicus) o
structură nervoasă pereche, care conține atât fibre simpatice cât și
parasimpatice. Plexul
uterovaginal se mai numeşte și plex ganglionar pelviperitoneal sau ganglionul lui
Lee 3 și Frankenheuser ‘. Plexul hipogastric inferior este continuarea plexului
hipogastric suRerior sau nervul presacral (Plexus hypogastricus superior/N.
presacralis) al lui Latarjet ’.
GARTNER Benjamin (1790-1834) medic danez.

2 HUGUIER Pierre Charles (1804 —1873) chirurg 5i ginecolog francez.
3
216
LEE Robert (1793-1877) medic englez.
4
FRANCKENHA‘USER Ferdinand (1832-1894) ginecolog german.
LATARJET Andre (1877-1947) anatomist francez.
SISTEMUL GENITAL MASCULIN
(Systema genitale masculinum)
Sistemul genital masculin este format din gonadă (testicul), căi genitale
masculine și organe genitale externe. La bărbat sistemul genital este în strânsă
corelație cu sistemul urinar, uretra fiind comună ambelor sisteme.
ORGANELE GENITALE MASCULINE INTERNE

(Organa genitalia masculina interna)
Testiculul (Testis/Orchis) sau gonada masculină (eng. testicle, fr.

testicule, germ. Hoden, mag. here) are formă ovoidă și este situată în scrot,
având dimensiuni de cca. 5/3/2 cm și o greutate de 15-20 g. Testiculul prezintă
un po/ st›pe-
rior (Extremitas superior/Polus superior) și UN R• I inferior (Extremitas inferior/
Polus inferior), o facă medială (Facies medialis) și una laterală (Facies lateralis),
precum și două margini, o margine anterioară (Margo anterior) și o margine
posterioară (Margo posterior).
Testiculul mai sunt denumit cu termenul grec didymos = geamăn - pt. didymoi
De marginea posterioará se ataçeazá epididimul çi canalul deferent.
În unele cazuri, un testicul sau amândoi, nu se găsesc la locul obişnuit din scrot.
Prezența testiculului, în afara scrotului, de obicei în canalul inghinal, se numeşte criptorhidia
(Cryptorchismus). Ectopic testiculară (Ectopia testis) defineşte testiculul care deviază de la
traseul obişnuit de cobo- râre. Cea mai frecventă varietate de testicul ectopic este cea
intersti\iată, în care testiculul ajunge în peretele abdominal, extern de aponevroza mușchiului oblic
extern abdominal.
(gr. kryptos = ascuns, ektopos = în afara locului)
Structura internă a testiculului.

Testiculul este acoperit de trei tunici, care dinspre exterior spre interior sunt:
- tunica vaginală (Tunica vaginalis testis), care are două foițe,
- foi[a viscerală (Lamina visceralis) acoperă testiculul,
- foi[a parietală (Lamina parietalis) căptușește scrotul.
- tunica albuginea (Tunica albuginea),
- tunica vasculară (Tunica vascularis).
217
Din punct de vedere al stucturii interne, testiculul este împărțit, prin
septuri conyoncfiv'e (Septula testis) în cca 300-400 lobuli testiculari (Lobuli
testis), al că- ror parenchim (Parenchyma testis) conține tubii seminiferi conto i
(Tubuli seminiferi contodi). Porțiunea posterosuperioară a testiculului se
numeşte mediastinul testiculului (Mediastinum testis) sau corpul lui Highmore ’.
În această zo- nă nu avem septuri, dar găsim o re[ea testiculară (Rete testis) de
canale semi- nifere drepte (Tubuli seminiferi recti), care se continuă spre
epididim cu așa nu- mitele cana/iczf/ele testiculare eferente (Ductuli efferentes
testis). Rețeaua tes- ticulară a fost descrisă de Haller ’. În interiorul tubilor
seminiferi contorți, la periferia lor, se găseşte epife//t// spermatogenîc
(Epithelium spermatogenicum), cu rol în procesul de spermatogeneză.
Dezvoltarea spermatozoizilor se produce de la periferia tubilor seminiferi spre
lumenul tubar. Stadiile parcurse în dezvoltarea spermatozoizilor sunt:
spermatogonie, spermatocit, spermatozoid. În procesul de spermatogeneză, un
rol important îl au celulele Serto/i (Epitheliocytus sustenans) din tubii seminiferi.
Între tubii seminiferi se află intersti[iul festîco/ar (Inter- stitium testis), în care se
4
găsesc celulele Leydig (Endocrinocytus interstitialis). Aceste celule conțin
cristaloizi (Crystalloideum) descriși de Reinke ’, care secre- tă hormonii androqeni.
Vasculariza[ia gi inerva[ia testiculului.
Testiculul este irigat de artera testiculară (A. testicularis), ramură a aortei
abdominale (Pars abdominalis aodae/Aoda abdominalis). Sângele venos este
co- lectat de plexul pampiniform (Plexus pampiniformis), care este drenat prin
vena testiculară dreaptă (V. testicularis dextra) în vena cavă inferioară (V. cava
inferior) și prin vena testicularâ stângă (V. testicularis sinistra) "in vena renală
stân- gă (V.renalis sinistra).
Inervatia vegetativá este asiguratá de plexul testicular (Plexus testicularis).
(lat. pampinus,-i = vi\á de vie, lástar)
' HIGHMORE Nathaniel (1613-1685) anatomist englez (lat. Higmorus).

2
von HALLER Albert (1708-1777) anatomist 5i scriitor
elvetian 3 SERTOLI Enrico (1842-1910) fiziolog veterinar
italian.
4
ron LEYDIG Franz (1821-1908) medic, histology, naturalist §i zoolog german.
REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german.
218
Epididimul (Epididymis) (eng. epididymis, fr. ăpididyme, germ. Nebenho-
den, mag. mellăkherebe) este un organ de formă alungită, situat posterior de tes-
ticul și care este format din cap, corp și coadă. Capul epididimului (Caput epidi-
dymis) este format din lobuli epididimari sau conuri epididimare (Lobuli epidi-
dymidis/Coni epididymidis) și conține cca 15 canale eferente testiculare, care
con- tinuă rețeaua tubilor seminiferi. drepți. Corpul epididimului (Corpus
epididymidis) și coada epididimului (Cauda epididymis) conțin canalul epididimar
(Ductus epididymidis) lung de cca. 6 m. Canalul epididimar este situat în
continuarea canalelor eferente testiculare și este puternic încolăcit. Pe traiectul
său, canalul epididimar prezintă mai multe derivații oarbe numite canalicule
aberante (Ductuli aberrantes) ale lui Haller 1.
Există un canalicul aberant superior (Ductulus aberrans superior) și un
canalicul aberant inferior (Ductulus aberrans inferior).
Epididimul este vascularizat de ramuri epididimale (Rr. epididymales) din
artera testiculară. Venele, comune cu ale testiculului, se adună în plexul
pampiniform.
Paradidimul (Paradidymus) sau organul lui Giraldâs 2 este format din mici
corpusculi situați deasupra capului epididimului și atașați funiculului spermatic.
Este o formațiune inconstantă, care reprezintă un vestigiu al tubilor mezonefrici.
Este echivalentul pa oo ho onului de a e eie.
von HALLER Albert (1708-1777) anatomist 5i scriitor elvetian

2
G'JR4ñZIE5' Joachim Albin Cardozo Cazado (1808-1875) anatomist §i chirurg frances
de origine portughezá.
Canalul deferent (Ductus deferens) (eng. vas deferens, fr. canal deferent,
germ. Samenleiter, mag. kivezeto csatorna) continuă canalul epididimar și este
situat în parte, în cordonul spermatic, având cca 60 cm lungime și un lumen
foarte îngust, de cca. 0,5 mm.
Canalul deferent are mai multe părți:
- partea scrotală (Pars scrotalis) este porțiunea inițială a canalului
deferent. Ea se află în scrot, posterior de epididim și are un traiect șerpuit. Se
continuă cu partea funiculară.
- Rartea funiculară (Pars funicularis) se află tot în scrot, dar deasupra tes-
ticulului, în componența cordonului spermatic. Partea funiculară ține până la
orificiul superficial al canalului inghinal.
- partea inghinală (Pars inguinalis) continuă partea funiculară, are un tra-
iect rectiliniu și străbate canalul inghinal.
- partea pelviană (Pars pelvica) continuă partea inghinală și are un traiect
subperitoneal, lateral de vezica urinară. Se îndreaptă apoi posterior,
încrucișează pe deasupra ureterul și merge spre prostată, prezentând o dilatare
terminată nu- mită ampula canalului deferent (Ampulla ducti deferentis). Aceasta
prezintă și ea niște diverticule amR• Iare (Diverticula ampullae).
Structurat, canalul deferent prezintă o mucoasă (Tunica mucosa), o mus-
culară (Tunica muscularis), care ocupă cea mai mare parte a grosimii canalului
și care-i conferă o consistență caracteristică și o adventice (Tunica adventitia)
fibro- elastică.
Vascularizația este asigurată de artera ductului deferent (A. ductus defe-
rentis), care provine din RO (iunea permeab//ă (Pars patens) a arterei ombilica-
le (A. umbilicalis). Artera ombilicală este ramură a artrei iliace interne.
Inervația vegetativă este asigurată de plexul deferen[ial (Plexus deferen-
tialis), care aparține de portiunea pelviană (Pars pelvica) a plexurilor viscerale
(Plexus viscerales et ganglia visceralia).
220
Cordonul spermatic (Funiculus spermaticus) (eng. spermatic cord, fr.
cordon spermatique, germ. Samenstrang, mag. ondozsinor) cuprinde formațiuni
vasculo-nervoase ce însoțesc canalul deferent. Cordonul spermatic este învelit
de mai multe fascii și de un mușchi. Dinspre exterior spre interior găsim:
- fascia • Rermatică externă (Fascia spermatica externa) este o expansiu-
ne a fasciei exoabdominale,
- mugchiul cremaster (M. cremaster) al lui Riolan 1 și fascia cremasterica
(Fascia cremasterica) aparțin de muşchii lați abdominali;
- fascia spermatică internă (Fascia spermatica interna) este o anexă a
fasciei transversale.
- inconstant găsim vesf/grt// procesului vaginal (Vestigium processus va-
ginalis).
Procesul vaginal este un canal peritoneal, care face legătura cu scrotul și
de-a lungul căruia are Ioc coborârea testiculului. Lipsa obstruării acestui canal
pro- voacă hernia congenitală scrotală.
Elementul cel mai voluminos al cordonului este p/exzr/ venos pampini-
form (Plexus pampiniformis), format din anastomozarea vene/or testiculare (Vv.
testiculares), la care se adaugă artera testiculară (A testicularis), artera cremas-
terică (A. cremasterica), adera ductului deferent (A. ducti deferentis), limfatice
și plexul vegetativ al canalului deferent. Elementul cel mai posterior al cordonului
spermatic este canalul deferent. Datorită structurii musculare caracteristice,
ductul deferent poate fi palpat prin pielea scrotului și evidențiat cu ușurință de
restul ele- mentelor cordonului spermatic.
Învelișurile cordonului spermatic sunt vascularizate de artera cremasterică, ”
ramură a arterei epigasfrice inferioare (A. epigastrica inferior), din iliaca externă. ”
În terminologia engleză canalul deferent este numit vas deferens.
Întreruperea continuității acestui vas, vasectomia, reprezintă cea mai importantă metodă
contraceptivă masculină, permanentă.
' RIOLAN Jean (1577-1657) anatomist 5i botanist francez.

Glanda yezîczz/oasă gi structurile înrudite (Glandula vesiculosa et struc-
turae pedinentes) grupează glanda veziculoasă, ampula ductului deferent și
canalul ejaculator. Aceste structuri formează o unitate funcțională, care se
bazează pe aceleaşi caractere morfologice.
Glanda veziculoasă sau vezicula seminală (Glandula vesiculosa/Glan-

dula seminalis/Vesicula seminalis) (eng. seminal vesicle, fr. vesicule seminale
(glande vâsiculeuse), germ. Blaschendr0se, mag. ondoholyag) este o glandă pe-
reche, de formă asimetrică, care contribuie la producerea lichidului seminal. Este
situată posterior de vezica urinară și lateral de ampula canalului deferent.
Canalul de excre[ie (Ductus excretorius) al acesteia se unește cu ductul
deferent, for- mând canalul ejaculator.
Structurat, această glandă prezintă o mucoasă (Tunica mucosa), o mus-
culară (Tunica muscularis) și o adventice (Tunica adventitia).
Glanda veziculoasă este o glandă și nu o veziculă, cum este în general cunoscută.
Ea se- cretă cea mai mare parte a lichidului spermatic și nu doar adăpostește pentru un timp
acest lichid.
Canalul ejaculator (Ductus ejaculatorius) (eng. ejaculatory duct, fr. canal

ăjaculateur, germ. Spritzkanal, mag. ondokilovello csatorna) este un canal scurt
de 2 cm, îngust, care străbate prostata, deschizându-se punctiform în uretră, la
nivelul colictz/ti/zzi seminal (Colliculus seminalis). Se formează din unirea cana-
lului deferent cu ductul de excreție al glandei veziculoase (veziculei seminale).
Prostata (Prostata) (eng. prostate, fr. prostate, germ. Prostata

(Vorsteher- druse), mag. prosztata (dulmirigy)) are cca. 20 g și dimensini de
4/3/2 cm. Este un organ cu structură mioelastică, conținând numeroase glande,
situat la baza vezicii urinare, pe diafragma urogenitală și care încorporează po
iunea prostatică (Pars prostatica) a uretrei. Prostata, în special fața ei
posterioară, este accesibilă palpă- rii, prin tușeu rectal. Tulburările hormonale, la
orice vârstă, dar mai ales la bătrâ- nețe, duc la hipertrofia prostatei și la tulburări
ale micțiunii.
Prostata prezintă o bază (Basis prostatae), care priveşte superior, spre
ve- zică, un v'ârf(Apex prostatae) situat inferior și are trei fețe:
- fata anterioară (Facies anterior),
- fata posterioară (Facies posterior),
- fata inferolaterală (Facies inferolateralis).
Prostata este formată din doi lobi (Lobi prostatae dexter et sinister) uniți
de un istm (Isthmus prostatae/Commissura prostatae) mai slab dezvoltat și din
patru lobuli: lobulul inferoposterior (Lobulus inferoposterior), IobuIuI inferola-
teral (Lobulus inferolateralis), lobulul superomedial (Lobulus superomedialis) și
Io6ulul anteromedial (Lobulus anteromedialis). Inconstant există și un al treilea
lob, denumit lobul mijlociu (Lobus medius) sau qlanda lui Albarran
Prostata mai prezintă o parte proximală (Pars proximalis), o zonă glan-
dulară periuretrală (Zona glandularum periurethralium) și o parte distală (Pars
distalis).
Structurat prostata este acoperită de o capsulă fibroasă (Capsula prosta-
tica), în interiorul căreia se găseşte parenchimul glandular (Parenchyma), nume-
roase glande periuretrale, situate în zona glandulară, care se unesc în două
canalicule R•° statice (Ductuli prostatici) și care se deschid în apropierea
coliculului
seminal și fesut muscular caracteristic (Substantia muscularis).
Secreția acestor glande, alcalină, dă mirosul caracteristic al spermei.
Prostata este fixată de simfiza pubiană prin mugchiul puboprostatic (M.
puboprostaticus/M. levator prostatae), care este parte componentă a mugchiului
Rubococcigian (M. pubococcygeus), care la rândul lui aparține mușchiului ridică-
tor anal. Prostata mai este fixată și de vezica urinară prin mugchiul vezicopros-
tatic (M. vesicoprostaticus).
'ALBARRAN y Dominguez Joaquin (1860-1912) urolog cubanez.
Vasculariza[ia gi inerva[ia prostatei.
Vascularizația este asigurată de ramuri R• statice (Rr. prostatici), care
provin atât din artera vezicalâ inferioară (A. vesicalis inferior) cât și din artera
rectală medie (A. rectalis media), ambele ramuri ale arterei iliace interne.
Venele formează un plex yenos prostatîc (Plexus venosus prostaticus),
care se drenează spre vena iliacă internă.
Inervația vegetativă este asigurată de plexul prostatic (Plexus prostaticus),
care aparține de poȚiunea pelviană (Pars pelvica) a plexurilor viscerale.
1
Glandele bulbouretrale (Glandula bulbourethralis) ale lui Cowper sau
ale lui /l#ăry sunt două glande tubuloacinoase sferice, de cca 0,5 cm, situate Ia-
terodorsal de uretra membranoasă (Pars intermedia/Pars membranacea), în
grosimea spa]iului perineal profund (Saccus profundus perinei/spatium
profundum perinei) și care prin canalul glandei bulbouretrale (Ductus glandulae
bulbourethralis) se deschid în uretra spongioasă (Pars spongiosa) după un
traiect relativ lung.
Aceste glande au o secreție mucoasă.
' COWPER William (1666-1709) anatomist

englez. ' afEor Jean (1645-1722) anatomist
francez.
ORGANELE GENITALE MASCULINE EXTERNE
(Organa genitalia masculina externa)
Penisul (Penis) (eng. penis, fr. pănis (verge), germ. Penis, mag. himves-
szo) este un organ de formă cilindrică, situat în regiunea perineală anterioară și
care, în raport de starea sa funcțională, își modifică forma, dimensiunile și con-
sistența. Este format dintr-o rădăcină peniană (Radix penis), fixată de ramurile
ischiopubiene și un corp penian (Corpus penis), care prezintă superior dosul
penisului (Dorsum penis), inferior fafa uretrală (Facies urethralis) și se termină
cu glandul penian (Glans penis). La penisul în repaus, glandul este acoperit, de
un pliu cutanat de rezervă, numit prepu[i“u Renian (Preputium penis), care se
prinde inferior de orificiul uretral extern, printr-un frâu prepu[ial (Frenulum prepu-
tii). În continuarea acestui frâu pe fața uretrală pielea prezintă o cută
longitudinală numită rafeu penran (Raphe penis). Prepuțiul prezintă pe fața
1
internă g/ande/e preR• [iaIe (Glandulae preputiales) ale lui Tyson , care secretă
smeqma.
Penisul mai este denumit membru viril, falus (phallus), priapus, etc.
(lat. glans-dis = proiectil sferic (de plumb sau de pământ ars, aruncat cu praștia)
(gr. smektikos= curățat, smegma-atos = substanță folosită pentru degresare)
Priapos zeul grec al fertiIită\ii.
Structurat, penisul este format din dOi corR•“ cavernogi penieni (Corpus
cavernosum penis) alăturați pe linia mediană, dar despărțiți de un sept penian
(Septum penis) și care formează în cea mai mare parte corpul penian și un corp
spong/os penian (Corpus spongiosum penis) situat dedesubt, care înglobează
porțiunea terminată a uretrei masculine (Urethra masculina) și formează glandul
penian. Partea bazată a glandului este rotunjită și se numeşte coroana glandului
(Corona glandis), care este separată de corpii cavernoși prin colul glandului
(Col- fum glandis). Glandul prezintă și un sepf al glandului (Septum glandis).
Corpii ca- vernoși sunt acoperiți de tunica albuginea (Tunica albuginea corporum
cavernosorum) și prezintă în interior niște trabecule (Trabeculae corpomm
cavernosorum), care separă niște cavități numite caverne (Cavernae corporum
cavernosorum). Corpul spongios are și el o tunică a/buginea (Tunica albuginea
corporis spongi-
... .
226 l vsoN Edward (1650—1708) anatomist englez.
osi), trabecule (Trabeculae corporis spongiosi), care separă caverne (Cavernae
corporis spongiosi). qi prezintă posterior o dilatare numită bulb penian (Bulbus
penis), în apropierea căruia se află glandele bulbouretrale (Glandula
bulbourethralis) ale lui Cowper ’, glande care se deschid în uretră prin canale
proprii.
Vasculariza[ia gi inervația penisului.

Vascularizația penisului provine din ramuri ale arterei ruginoase interne
(A. pudenda interna). Aceste ramuri sunt: artera bulbului penian (A. bulbi penis),
artera dorsală a Renisului (A. dorsalis penis) și artera profundă a penisului (A.
profunda penis). Aceste artere dau ramuri Rerforante (Aa. perforantes penis),
care pătrund în corpii erectili, terminându-se sub formă de artere helicoidale (Aa.
helicinae) la nivelul cavernelor.
Sângele venos de la nivelul cavernelor este drenat de vene/e
cavernoase (Vv. cavernosae) spre vena bulbului penian (V. bulbi penis), vena
dorsa/ă pro- fundă a penisului (V. dorsalis profunda penis) și venele profunde
ale penisului (Vv. profundae penis), spre vena rtzș/noasă internă (V. pudenda
interna).
O bună parte din sângele venos de la nivelul penisului se duce în vena
sa- fenă mare (V. saphena magna). Gene/e dorsale s• Rerficiale ale penisului
(Vv. dorsales sope/fic/a/es penis) sunt afluenți ai venelor rzzșinoase externe (Vv.
pudendae externae), care la rândul lor se varsă în vena safenă mare.
Inervatia vegetativă este realizată de ramuri ale plexului hipogastric
inferior și anume de nervii cavernoși penieni (Nn. cavernosi penis). Amintim aici
că și clitorisul beneficiază de acelaşi tip de inervație prin nervii cavernosi
clitoridieni (Nn. cavernosi clitoridis).
Scrotul (Scrotum) (eng. scrotum, fr. scrotum, germ. Hodensack, mag. he-
rezacsko) este o pungă cutanată, încrețită, ce conține testiculele. La suprafață
prezintă fire de păr rare, glande sebacee mari și o cută mediană numită rafeul
scrotului (Raphe scroti), care se continuă cu rafeul penisului.
' COWPER William (1666-1709) anatomist englez.
Din punct de vedere structurat scrotul prezintă pielea scrotului (Cutis
scroti), iar subcutanat o fascie superficială, numită fascia sau tunîca darfos (Tuni-
ca dados), care emite un sept scrotal (Septum scroti), ce separă cele două tes-
ticule. Tunica dartos cuprinde și fibre musculare care contribuie la tonusul scrotu-
lui. Aceste fibre constitue mugchiul darfos (M. dados). Între tunica dartos și tes-
ticul mai există niște învelișuri care sunt prezentate la cordonul spermatic.
(gr. dartos = jupuit)
Vasculariza[ia gi inerva[ia scrotului.
Scrotul primeşte sânge arterial prin:
- ramurile scrotale posterioare (Rr. scrotales posteriores), ramuri ter-
minate ale arterei perineale (A. perinealis) și de
- ramurile scrotale anterioare (Rr. scotales anteriores) din artera rugi-
noasă externă profundă (A. pudenda externa profunda) din artera femurală.
Venele sunt omonime arterelor.
Venele scrotale posterioare (Vv. scrotales posteriores) se varsă în vena
ruginoasă internă (V. pudenda interna), iar vene/e scrotale anterioare (Vv. scro-
tales anteriores) se varsă în v'ene/e ruginoase externe (Vv. pudendae externae).
Nervii provin din nervul ruşinos, care prin ramurile sale terminate și anume
nerv'' Rerineali (Nn. perineales) se distribuie și tegumentului organelor genitale
externe prin nervii scrofa// R° steriori (Nn. scrotales posteriores). Nervul i/ioin-
ghinal (N. ilioinguinalis) sau micul nerv abdomenogenital, contribuie și el la iner-
varea scrotului prin nervii scrotali anteriori (Nn. scrotales anteriores).
227
'”’””
SISTEMUL ENDOCRIN
(Systema endocrinum)
Sistemul endocrin este reprezentat în primul rând de glandele endocrine,

dar și dintr-un sisfem endocrin dispersat (Systema endocrinum dispersum) al-
cătuit din celule endocr/ne dispersate (Endocrinocytus singularis/Cellula endo-
crina singularis) și mai ales din celule enteroendocrine (Endocrinocytus gastro-
enteropancreaticus/Endocrinocytus GEP). Glandele endocrine (Glandulae endo-
crinae) sunt glande fără canal de excreție.
Produsul lor de secreție poartă numele de
hormoni. Tot din sistemul endocrin fac parte și
paraganglionii. (gr. horman = a excita)
Hormonii sunt substanțe chimice sintetizate în celulele unor țesuturi care
eliberați în sânge sau în spațiile intercelulare, ajung la nivelul altor celule sau
țesu- turi, unde controlează diferite mecanisme morfofuncționale ale acestora.
Celulele endocrine de acelaşi tip sunt grupate în glande endocrine.
Acestea sunt: sistemul hipotalamohipofizar, glanda pineală (epifiza), glanda
tiroidă, glandele paratiroide, glandele suprarenale, insulele pancreatice,
testiculul endocrin și ovarul endocrin.
SISTEMUL HIPOTALAMOHIPOFIZAR
(Systema hypothalamohypophysiale)
Sistemul hipotalamohipofizar cuprinde partea neurosecretorie a hipotalamu-

sului și hipofiza.
Hipotalamusul
(Hypothlamus)
Hipotalamusul (eng. hypothalamus, fr. hypothalamus, germ. Hypothalamus,

mag hipotalamusz) este formațiunea diencefalică impară mediană care formea-
ză planșeul și jumătatea inferolaterala a ventriculului al III — lea, extinzându-se
Ia-
229 '
”
“”
terosuperior spre talamus, de care este despărțit prin șanțul hipotalamic, vizibil pe
peretele lateral al ventriculului al III — lea.
Din punct de vedere funcțional hipotalamusul se împarte în trei zone:
- zona periventriculară (Zona periventricularis) este zona situată lateral și
inferior de ventriculul al III — lea având rol în reqlarea secret ei hormonilor
hipofizei anterioare,
- zona medială (Zona medialis) este situată imediat lateral de precedenta
și are rol în secreția hormonilor neurohipofizari (vasopresină și ocitocină).
Această zonă coordonează sistemul vniee os etativ. Zona medială este
separată de cea laterală prin fornix, o structură care interconectează structurile
sistemului limbic
- zona lateralâ (Zona lateralis) este cea mai laterală zonă a
hipotalamusului, ea venind în contact cu subtalamusul și capsula internă și este
conectată cu sistemul limbic.
În activitatea neuroendocrină sunt implicați următorii nucleî neurosecre-
tan[i (Nucleus neurosecretans) ai hipotalamusului:
- nucleul arcuat (Nucleus arcuatus/semilunaris/infundibularis) un nucleu
parvocelular (Nucleus parvocellularis) care aparține de aria h*R talamică inter-
mediară (Aria hypothalamica intermedia), hipotalamusul mijlociu sau porțiunea
tu-
beroinfundibulară este porțiunea de care se atașează hipofiza. Din nucleul arcuat
pornesc două tracturi care unesc acest nucleu cu adenohipofiza:
- tractul tuberoinfundibular (Tractus tuberoinfundibularis),
- tractul tuberohipofizar (Tractus tuberohypophysialis).
- nucleul supraoptic (Nucleus supraopticus) format din mai multe părți:
- Rartea dorsolaterală (Pars dorsolateralis),
- partea dorsomedială(Pars dorsomedialis),
- partea ventromedială (Pars ventromedialis).
- nucleul paraventricular (Nucleus paraventricularis hypothalami) este
format din celule mari neurosecretoare, care secretă ocitocină și hormon antidiu-
retic (ADH). Aceeaşi structură și functie o are și nucleul supraoptic. Nucleii
supraoptic și paraventricular sunt nuclei magnocelulari (Nucleus
230
magnocellularis) și fac parte din aria hipotalamică rostrală (Aria hypothalamica
rostralis).
- tractul hipotalamohipofizar (Tractus hypothlamihypophysialis)
conține fibre nemielinizate care pornesc în majoritate (80%) din nucleul
supraoptic și formează tractul supraopticohipofizar (Tractus
supraopticohy- pophysialis) și circa 20% care pornesc din nucleul
paraventricular și for- mează tractul paraventriculohipofizar (Tractus
paraventriculohypophysi- alis). Fibrele celor două tracturi se termină în
lobul posterior al hipofizei. Aceste fibre conțin substanțe neurosecretorii:
vasopresina (hormon antidiuretic - ADH) și ocitocina.
Termenul recomandat de ocitocină este înlocuit frecvent cu termenul de
oxitocină. (gr. oxys = ascu\it; oky = repede, prompt)
HIPOFIZA
(Hypophysis/Glandula pituitaria)
Hipofiza sau glanda pituitară (eng. pituitary gland (hypophysis), fr. hypophyse
(glande pituitaire), germ. Hypophyse, mag. agyalapi mirigy (hipofizis)) este o
glan- dă endocrină, impară, de formă ovoidală, cu dimensiuni de aproximativ 5
mm vertical, 15 mm transversal și 10 mm anteroposterior. Hipofiza este
adăpostită într-o depresiune a șe/i turcegti (Sella turcica) și este suspendată de
infundibulul hipo-
talamic printr-o tijă ce străbate dura mater. Porțiunea din dura mater care mărgi-
nește superior loja hipofizară poartă numele de diafragmă selară (Diaphragma
sellae). Odată cu tija străbat diafragma selară și unele vase ale hipofizei. Hipofiza
este situată pe fața inferioară a ventriculului al III — lea. Cavitatea ventriculului al
III
— lea pătrunde în interiorul tijei formând receso/ in/t›nd/bzz/ar Recessos
infundibuli/infundibularis).
(lat. pituita-ae = clei de copaci gr. hypo = sub, gr. physis = creştere))
Structurat este formată din doi lobi cu origini, morfologii și funcții diferite:
- adenohipofiza (Adenohypophysis) își are originea în sacul hipofizar(Sa-
ccus hypophysialis) sau punga lui Rathke 1, care este o evaginare a ectodermului
. . . . . ,
de la nivelul tavanului stomodeumului. Are o structura epiteliara glandulara, este
mai mare și este formată din trei părți:
GATHKE Martin Heinrich (1795-1860) medic §i naturalist german.

- partea tuberală (Pars tuberalis) este partea care se află la nive-
lul tijei, în care urcă până la mijocul ei.
- partea intermediară (Pars intermedia) este o zonă extrem de
îngustă situată la limita dintre adenohipofiză și neurohipofiză.
- partea distală sau lobul anterior (Pars distalis/Lobus anterior)
reprezintă cea mai mare parte a adenohipofizei.
- neuroh•”R° fiza (Neurohypophysis) își are originea la nivelul diencefalului,
unde apare mf/gzre/e n euroh•”R fizeal (Gemma neurohypophysialis). Are o
structură neuroglială, este mai mică și este formată din două părți:
- infundibulul (Infundibulum) ocupă cea mai mare parte a tijei,
prin care este atașat de hipotalamus. Partea inferioară proeminentă a
tijei formează eminen[a mediană (Eminentia mediana).
- lobul nervos sau lobul posterior (Lobus nervosus/Pars nervosa/
Lobus posterior) ocupă cea mai mare parte a neurohipofizei.
Vasculariza[ia hipofizei. Hipofiza primeşte sânge arterial din ramuri care
aparțin arterei carotide interne (Arteria carotis interna). Circulația venoasă are
caracteristicile unui sistem port, contribuind la funcțiile hipofizei.
Artera hipofizară superioară (A. hypophysialis superior), care aparține păcii cerebrale
(Pars cerebralis) a arterei carotide interne se capilarizează mai întâi în jurul axonilor tractului
tuberoinfundibular, formând re[eaua capilară primară (Rete capillare primarium). Re\eaua capilară
primară se continuă cu vene/e porta/e hipofizare (Vv. portales hypophysiales), care sunt de
două feluri v'ase porta/e lungi și scurte (Vas portale longum/breve hypophysiale). Vasele portale
străbat tija hipofizară, pătrund în adenohipofiză și se recapilarizează formând re]eaua capilară
secundară (Rete capillare secundarium). Această rețea este formată din vase capi/are
sinusoide (Vas capillare sinusoideum adenohypophysiale). Pe lângă capilarele sinusoide ale
adenohipofizei există și vase capilare neo- rohipofizale (Vas capillare neurohypophysiale)
Re\eaua capilară se reunește în v'ena hipofizară (Vena hypophysialis) anterioară, care se
varsă în sinusul cavernos (Sinus cavernosus) și apoi în sistemul jugular.
litera hipofizară inferioară (A. hypophysialis inferior), care aparține păr):ti cavernoase
(Pars cavernosa) a arterei carotide interne se capilarizează în jurul termina\iilor axonilor din
tractul supraopticohipofizar din neurohipofiză și se continuă cu vena hipofizară (Vena
hypophysialis) poste- rioară, tributară tot sinusului cavernos și sistemului jugular.
232
GLANDA PINEALĂ sau EPIFIZA
(Glandula pinealis/Corpus pineale)
Epifiza (eng. pineal gland (conarium, epiphysis cerebri), fr. glande pinâale
(Epiphyse), germ. Zirbeldr0se (Epiphyse), mag. tobozmirigy) este o glandă
endo- crină, impară, aparținând stuctural de epitalamus și având forma unui con
de pin. Își are originea ca și hipofiza, la nivelul diencefalului, în mugurele epifizar
(Gem- ma pinealis). Epifiza este o evaginație posterioară a tavanului
ventriculului al III —
lea, de forma unui corpuscul ovoidal, care se așează între coliculii cvadrigemeni
superiori, pe lama cvadrigemenă a mezencefalului, iar superior se învecinează
cu spleniul corpului calos. Secretă melatonina, arqinin vasopresina (cu structură
și propietăți asemănătoare hormonului antidiuretic) și un factor hipoqlicemiant
epifizar. În interiorul ventriculului III în dreptul epifizei se formează două
recesuri:
- recesul suprapineal (Recessus suprapinelis) situat deasupra glandei și
având dimensiuni mai reduse,
- recesul pineal (Recessus pinealis) situat în dreptul glandei și este ceva
mai pronunțat.
(lat. pineus-a-um = de pin, gr. epi = deasupra, gr. physis = cre§tere)
Epitalamusul (Epithalamus) este o parte a diencefalului și este alcătuit din:

- habenulă (Habenula) care este reprezentată de un fascicul de fibre, ce
continuă stria[ia medulară a talamusului (Stria medullaris thalami) și care apoi
se lățeste, capătă o formă triunghiulară și formează trigonul habenular
(Trigonum habenulare). Cele două habenule sunt unite la nivelul ventriculului III
prin comisti- ra ha6enulară (Commissura habenularum). Fibrele habenulare
împreună cu cele comisurale formează f/6re/e epitalamice (Fibra epithlamica).
(lat. habena-ae = curea, frâu, hă\uri)
- epifîză (Glandula pinealis) sau conarium. Glanda pineală conține mici
conglomerate calcare numite nisip cerebral, acervo/t›s sau corp arenaceu
(Acervulus/Corpus arenaceum).
(acervulus dim lat. acervus = grămadă, lat. arena-ae = nisip)
Vascurarizatia epifizei este asigurată de arterele și venele diencefalului.
GLANDA TIROIDĂ
(Glandula thyroidea)
Glanda tiroidă (eng. thyroid gland, fr. glande thyroîde, germ. Schilddruse,
mag. pajzsmirigy) este situată în regiunea anterioară a gâtului, în trigonul omo-
traheal (Trigonum musculare/omotracheale), anterior de trahee și laringe. Este o
glandă endocrină impară, de culoare roșie, de consistență moale și având circa
25 g. Dimensiunile glandei sunt de aproximativ 6 cm înalțime, 6 cm Iățime și 2
cm grosime. La nivelul istmului are o înălțime de 1,5 cm și o grosime de 0,5 cm.
Este formată din doi lobi (Lobus) drept și stâng, uniți între ei printr-o porțiune
îngustată numită istmul glandei tiroide (Isthmus glandulae thyroideae).
Glanda tiroidă este suspendată de cartilajul tiroid și de cel cricoid prin în-
groșări ale lamei pretraheale ale fasciei cervicale. Partea lamei pretraheale care
suspendă lobii glandei tiroide de cartilajul cricoid poartă numele de ligamentul
suspensor al glandei tiroide (Lig. suspensorium glandulae thyroideae).
Uneori la nivelul istmului, spre stânga, mai este prezentă o prelungire su-
perioară sub forma unui lob îngust numit lobul piramidal (Lobus pyramidalis) al
lui Lalouette 1
La nou născut glanda are circa 2g.
La femei, tiroida se măreşte în timpul ciclului menstrual și la menopauză.
De asemenea crește în sarcină și alăptare. Ea pare mai mare la femei și datorită
proeminenței mai șterse a laringelui.
Glanda tiroidă se dezvoltă din diverticulul tiroidian (Diverticulum thyroideum), care
apare la nivelul faringelui primitiv, în interiorul arcurilor faringiene, în zona numită „aria
mezobranhială“ și din corpul ultimobranhial. Dezvoltarea tiroidei este stâns legată de dezvoltarea
limbii. Diverticulul tiroidian apărut la nivelul limbii străbate un traiect relativ lung, de la limbă și
până la locul definitiv. Traiectul pe care se deplasează primordiul tiroidian se numeşte canal
tirog/osa/ (Ductus thyro- glossalis). Extremitate linguală a canalului se obstruează aproape
total și dă naştere găurii oarbe (Foramen caecum), iar la cealaltă extremitate poate persista sub
forma lobului piramidal.
Prezența unei glande t/roide accesorii (Glandula thyroidea accesoria),
poate fi situată oriunde pe traiectul canalului tiroglosal.
' LALOUETTE Pierre de Vemicourt(1711-1792) medic 5i anatomist francez.

Structura glandei. Glanda tiroidă este acoperită de o capsulă fibroasă
(Capsula fibrosa), în interiorul căreia se găseşte parenchimul (Parenchyma)
glandular, înconjurat de o stromă (Stroma) conjunctivă.
Parenchimul glandulae este format din lobuli (Lobulus), care conțin
/o/leo// tiroidieni (Folliculus). Foliculul tiroidian este delimitat de o membrană
bazată, pe care se află un rând de tireocite (Endocrinocytus folliculare), iar în
centrul lui se află o cavitate plină cu un get numit co/oîd (Colloidum), care
conține hormoni tiroidieni. Tireocitele secretă triiodtironina (T3) și tiroxina (T4).
Între foliculi se găsesc ce/‹i/ele parafoliculare (Endocrinocytus parafolliculare)
care secretă calcitonina.
Terminologia histologică nu mai face deosebire între endocrinocitele foliculare si cele
parafoliculare numindu-le pe ambele tirocite. Cele care secretă tiroxina sunt numite t/rocife F
(Thyro- cytus T), iar cele care secretă calcitonina tirocite C (Thyrocytus C).
Foliculii tiroidieni sunt mici când glanda funcționează, iar când aceasta este inactivă, sunt
de dimensiuni mari.
Re]eaua capitan perifoliculară (Rete capillare perifolliculare) și
re[eaua limfocapilară perifoliculară (Rete lymphocapillare perifolliculare) sunt
foarte bine reprezentate.
Vasculariza[ia glandei. Sursa arterială principală a glandei este artera
tiroidiană superioară (A thyroidea superior) din artera carotidă externă. A
doua sursă importantă este artera tiroidiană inferioară (A thyroidea inferior)
din trunchiul fireocervica/ (Truncus thyrocervicalis) al arterei subclaviculare.
Tiroida mai primeşte sânge inconstant și din trunchiul brahiocefalic, prin artera
1
tiroidiană ima (A thyroidea ima) sau „artera fantomatică“ a lui Neubauer , numită
și artera tiroi- diană mijlocie.
INSULELE PANCREATICE
(lnsulae pancreaticae)
Partea endocrină a pancreasului (Pars endocrina pancreatis) este repre-

zentată de insulele pancreatice (Insulae pancreaticae) ale lui Langerhans 1,
zone gălbui, care se găsesc risipite printre acinii pancreatici. Insulele
pancreatice (eng.
235
HEUBAUER Johann Ernst (1742-1777) anatomist german
' LANGERHANS Paul (1847-1888) histolog §i anatomopatolog german.
236
pancreatic islets (islets of Langerhans), fr. îlots de Langerhans, germ.
Langerhans- Inseln, mag. Langerhans-szigetek) sunt reprezentate de
endocrinocite pancreatice (Endocrinocytus pancreaticus).
Endocrinocitele pancreatice sunt de mai multe feluri:
- endocrinocite alfa, A sau g/zzcagonoc/fe (Endocrinocytus A/Glucago-
nocytus) secretă glucagon, un hormon care mobilizează glicogenul hepatic,
cres- când nivelul glicemiei. Glucagonul este folosit în tratamentul comei
hipoglicemice.
- endocrinocite beta, B sau insulinocite (Endocrinocytus B/lnsulinocytus)
secretă insulină, un hormon polipeptidic. Insulina scade nivelul glicemiei și este
fo- losită în tratamentul diabetului zaharat.
- endocr/noc/fe delta, D sau somatostatinocite (Endocrinocytus D/So-
matostatinocytus) secretă somatostatin, un polipeptid care inhibă eliberarea
soma- totropinei de către adenohipofiză. Somatostatinul este folosit în
tratamentul acro- megaliei, a gigantismului și a tumorilor pancreatice.
- ce/t//e VIP (polipeptid intestinal vazoactiv), delta 1 sau 01 (Endocrinocy-
tus D). Polipeptidul intestinal vazoactiv (VIP) este secretat mai ales de unele tu-
mori pancreatice. Acest hormon crește rata glicogenolizei și stimulează secreția
pancreatică de bicarbonat. Secreția în exces de VIP provoacă o diaree apoasă.
- celule enterocromafine EC (Endocrinocytus EC).
- ce/o/e PP (polipeptide pancreatice) (Endocrinocytus PP).
- celule PYY(peptide YY) (Endocrinocytus PYY) secretă neuropeptide ca-
re inhibă stimularea vagală la nivelul tractului gastrointestinal și inhibă activitatea
neuronilor nucleului arcuat al hipotalamusului. Neuropeptidele PYY stimulează
a- petitul și reduc metabolismul. Neuropeptidele PYY sunt antagonice cu
ghrelinul.
- celule secretante de ghrelin ((Endocrinocytus secretans ghrelinum).
ghrelin = growth hormone ease+in
GLANDELE PARATIROIDE
(Glandula parathyroidea)
Glandele paratiroide ale lui Gley (eng. parathyroid gland, fr. glande para-
thyroîde, germ. Nebenschilddruse, mag. mellâkpajzsmirigy) sunt situate pe fața
posterioară a glandei tiroide. În mod normal sunt în număr de patru, dar numărul
lor poate varia. Când sunt mai mult decât patru vorbim de g/ande paratirode ac-
cesor// (Glandulae parathyroidae accessorieae). Paratiroidele secretă parathor-
monul.
Glandele paratiroide se dezvoltă din epiteliul păȘilor dorsale (Pars dorsalis) ale pungii fa-
ringiene III (Saccus tertius III) - primordiul g/ande/or paratiroidiene inferioare (Gemma
parathyroidea inferior/caudalis) §\ ale pungii faringiene IV (Saccus quartus IV) - primordiul
glandelor paratiroidiene superioare (Gemma parathyroidea superior/rostralis). Comunicarea
cu faringele se obstruează foarte repede și glandele paratiroide migrează spre gât. Migrarea
glandelor paratiroide inferioare prin mezenchimul arcurilor IV și VI este mult mai accentuată,
astfel încât, în final, ele sunt situate mai jos decât cele superioare, deși inițial erau situate mai
sus.
Numărul glandelor paratiroide poate varia între 2-6. Glandele paratiroide
superioare au o poziție mai constantă. Cele inferioare (în tulburări de migrație)
pot fi găsite mai sus (la bifurcația carotidelor) sau mai jos, în torace, alături de
timus.
Glandele paraf/roidiene superioare (Glandula parathyroidea superior)

sunt mai mici, iar glandele paratiroide inferioare (Glandula parathyroidea inferior)
sunt ceva mai mari. Glandele parotide sunt de consistenlă ceva mai scăzută de-
cât tiroida.
Din punct de vedere structurat glandele paratiroidele sunt alcătuite din
cordoane de endocr/noc/fe paratiroidiene (Parathyrocytus endocrinus),
formate din ce/t›/e paratiroidiene endocrine clare (Parathyrocytus endocrinus
lucidus), ce-
/o/e paratiroidiene endocrine dense (Parathyrocytus endocrinus densus) și
ce- Iute paratiroidiene princi Rale (Parathyrocytus principalis) și celule
paratiroidi-
ene oxifilice (Parathyrocytus acidophilicus). ”
(lat. lucidus-a-um = luminos, stralucitor)
Vascularizația este comună cu a glandei tiroide.
'
GLEY Marcel Eugene Emile (l 857-1930) fiziolog și endocrinolog francez.
237
”
GLANDA SUPRARENALĂ
(Glandula suprarenalis)
Glanda suprarenală (eng. adrenal gland (suprarenal gland), fr. glande

sur- renale, germ. Nebenniere, mag. mellăkvese) este o glandă pereche, situată
superior de rinichi, în retroperitoneu. Suprarenala dreaptă este situată la polul
superior al rinichiului drept, iar suprarenala stângă este situată ceva mai jos, mai
medial, fiind mai apropiată de pediculul renal. Acest lucru face ca proiecția celor
două suprarenale să se facă aproape pe aceași linie.
Glanda prezintă trei fețe: o facă anterioară (Facies anterior), o fata poste-
rioară (Facies posterior) și o facă renală (Facies renalis) și două margini: margi-
nea superioară (Margo superior) și marginea medială (Margo medialis).
Există și glande suRrarenale accesorii (Glandulae suprarenales accesorriae).
Glanda suprarenală este acoperită de o capsulă (Capsula) formată din
două lame: lama fibroasă (Lamina fibrosa) gi lama celulară (Lamina cellulosa).
Glanda suprarenală este alcătuită din părți cu origine și structură diferită:
4
- corticosuprarenala (Codex) este situată la exterior, reprezintă circa /,
din toată glanda, este de culoare mai închisă și este de origine mezodermică. Se
dezvoltă din [esutul epife/ioid (Textus epithelioideus) al epîte/izz/tii glandulae
(Epithelium glandulare), care aparține epife//tz/ mezodermal (Epithelium meso-
dermale). Din punct de vedere structurat este formată din trei părți:
- zona glomerulară (Zona glomerulosa) la exterior, reprezintă cir-
ca 15% din cortex și secretă hormonii minelalocorticoizi. Aldosteronul
este principalul mineralocorticoid și are rol în schimburile de sodiu și
potasiu de la nivel renal.
- zona fasciculată (Zona fasciculata) este situată sub zona glome-
rulară, reprezintă circa 70% din cortex, secretă hormonii qlucocorticoizi și
este subîmpărțită în două părți: partea externă (Pars externa) și partea
internă (Pars interna).
Cortizolul este principalul hormon glucocorticoid. El stimulează gluconeogeneza
și Hipofiza, inhibă sinteza proteinelor și inhibă rărpunsul imun și inflamator. Cortizolul are și
efecte moderate mineralocorticoide. Hidrocortizonul este un cortizol sintetic folosit ca
medicament.
238
- zona reticzt/ară (Zona reticularis) situată spre medulară, secretă
2
hormonii androqeni ( !3 din totalul androgenilor la bărbat și aproape toți an-
drogenii la femeie).
- meduIOS• RrarenaIa (Medulla) este situată în interior, este mai
deschisă la culoare și este de origine ectodermică. Se dezvoltă din ce/‹z/ele
cromafine (Cellulae chromaffinae) ale crestei neora/e (Crista neuralis). Medulara
este alcă- tuită din două feluri de endocrinocite medulare (Endocrinocytus
medullaris):
- epinefrocite (Endocrinocytus lucidus/Epinephrocytus), care se-
cretă epinefrina sau adrenalina.
Epinefrina este un neurohormon care pe lângă medulosuprarenală mai este
secretat și de anumiți neuroni. Adrenalina este o catecolamină cu efecte
simpaticomimetice, cum sunt creşterea frecvenței și forței de contracție a inimii și relaxarea
musculaturii bronhiilor.
- norepineI'rocite (Endocrinocytus densus/Norepinephrocytus),
care secretă norepinefrina sau noradrenalina.
Norepinefrina este stocată în granule cromafine. Este secretată ca răspuns la
scă- derea tensiunii arteriale și la stresul fizic. Are un puternic efect vasoconstrictor și
efecte slabe asupra creșterii frecvenței și forței de contrac\ie a inimii și relaxarii musculaturii
bronhiilor.
Vasculariza);ia glandei suprarenale este asigurată de următoarele ramuri:
- arterele suprarenale superioare (Aa. suprarenales superiores) ramuri
ale arterei frenice inferioare (A. phrenica inferior) din aorta abdominală. Sunt
ramuri scurte, care pătrund prin partea superioară a glandei.
- artera suprarenală mijlocie (A. surarenalis media) este principala arteră
a suprarenalei. Se desprinde din aorta abdominală și pătrunde în glandă pe mar-
ginea medială. Artera suprarenală mijlocie dreaptă este mai lungă.
- artera suR•arenală inferioară (A. suprarenalis inferior) este ramură a
arterei renale (A. renalis).
Venele suprarenalei drepte se colectează în vena centra/ă dreaptă (V.
centralis dextra), care se varsă în vena cavă inferioară (V. cava inferior), iar ve-
nele suprarenalei stângi se adună în vena centrală stângă (V. centralis sinistra),
care se varsă în vena renală stângă (V. renalis sinistra). Hormonii suprarenalei
sunt colectați de venele centrale, care părăsesc glanda prin hil (Hilum).
239
TESTICULUL ENDOCRIN
(Testis, Orchis)
Testiculul are și o componentă endocrină, ca de altfel și ovarul.

Între tubii seminiferi se află intersti[iul testicular (lnterstitium testis), în
1
care se găsesc celulele Leydig (Endocrinocytus interstitialis). Aceste celule
con- țin cristaloizi (Crystalloideum) descriși de Reinke ’, care secretă hormonii
androgeni. Testosteronul este hormonul androgen secretat de celulele
interstițiale testiculare, dar și de ovar și de corticosuprarenală, însă în cantități
mici.
OVARUL ENDOCRIN
(Ovarium)
Ovarul prezintă în structura sa mai multe tipuri de endocrinocite,

prezente atât în corticală cât și în medulară.
- endocrinocitele tecale (Endocrinocytus thecalis) situate în corticala ova-
rului, în teaca internă a foliculilor. Acestea secretă în primul rând hormoni
estrogeni, dar și hormoni androgeni și chiar progesteron. Hormonii estrogeni
sunt reprezen- tați de estradiol, estriol și estronă.
Estradiolul este cel mai puternic estrogen natural. Estriolul este un metabolit al estradiolu-
lui, care se găseşte în special în urina femeilor gravide. Estrona este și ea un metabolit puțin activ
al estradiolului, pe care îl găsim în urină, ovare și placentă.
(gr. oistrus = pasiune, dorință, călduri, rut)
- /zzfeocife/e (Endocrinocytus corporis Iutei/Luteocytus), situate tot în
corti- cală, la nivelul corpului galben au rol în secreția progesteronului, dar și a
estroge- nilor și chiar a androgenilor. Progesteronul este un steroid
antiestrogenic, secretat de corpul galben și de placentă, care contribuie la
menținearea sarcinii.
- endocrinocitele înterstifiale (Endocrinocytus interstitialis) situate în me-
dulara ovarului sunt foarte asemănătoare cu celulele Leydig. Ele se găsesc în o-
varul fetal, dispar după naştere și reapar la pubertate. Numărul lor crește la
meno- pauză. Secretă hormoni androgeni.
' ron LEYDIG Franz (1821-1908) medic, histolog, naturalist 5i zoolog german.
2
REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german.
240
PARAGANGLIONII
(Paraganglia)
În concepția clasică, paraganglionii sunt structuri ce derivă din celulele tu-

bului neural și care în Ioc să devină ganglioni simpatici devin celule glandulare.
Paraganglionii sunt corpuri mici, rotunjite care se găsesc retroperitoneal, lângă
aortă și la nivelul inimii, organelor genitale și vezicii urinare. De asemenea para-
ganglionii au afinități pentru sărurile de crom și de aceea se mai numesc și siste-
mul cromafin. Prezența celulelor endocrine în paraganglioni determină tratarea
acestora la glandele endocrine.
G/om/i (Glomera) sunt anastomoze arteriovenoase înalt specializate. Ei
sunt bogat inervațide fibre simpatice. Funcția lor este de a regla fluxul sanguin,
tensiunea arterială, temperatura și alte constante circulatorii. Paraganglionii și
glo- mii deși sunt tratați împreună nu sunt chiar identici.
Terminoloqia anatomică din 1998 menționează paraqanqlionii la sistemul
cardiovascular si nu îi mai aminteşte la glandele endocrine, insă Terminoloqia
his- tologică îi reinteqrează glandelor endocrine.
(lat. glomero-are = a face ghem, a aduna)
Se descriu următorii paraganglioni și glomi:
- paraganglionii simpatică (Paraganglion sympatheticum) cuprind două
tipuri de structuri celulare:
- celula paraganglionică princ•“Rală (Cellula paraganglionica prin-
cipalis) reprezentată de glomocite sau celula de ‹•“R !
(Paragliocytus/Glo- mocytus/Endocrinocytus granularis/Cellula typi I),
- ce/‹›/a paraganglîonică accesorie (Cellula paraganglionica acce-
soria) reprezentată de mai multe tipuri de celule: epite/ioc/fe de sus[inere
(Epitheliocytus sustenans), ce/t‹/e satelite paraganglionice (Gliocytus
paraganglionicus) și celule de tip II (Cellula typi II).
- g/omo/ carotis (Glomus caroticum) sau corpul intercarotidian este situat
înapoia arterei carotide comune, în apropierea bifurcației acesteia. Glomul
carotic
241
conține un ghem de capitane sinusoide și o rețea bogată de fibre senzoriale ale
nervului glosofaringian.
Este stimulat de lipsa oxigenului și excesul de dioxid de carbon.
Stimularea
lui duce la creşterea concentrației ionilor de hidrogen.
- glomul subclavicular (Glomus subclavium)
- glomul supracardiac sau glomul aortic (Glomus supracardiacum/aodi-
com) este format la rândul lui din:
- glomul aorticopulmonar superior (Glomus aodicopulmonare
superius),
- 9! +•‹ ••+•"+ RUlfTtonar mJ/oci‹z sau pulmonar (Glomus aorti-
copulmonare medium/Glomus pulmonare),
- glomul aorti”+ R• lmonar inferior (Glomus aorticopulmonare in-
ferius).
- celulele paraganglionareale Rlexului cardiac (Paragangliocytus
plexus cardiaci,)
- microparaganglionii peribronhiali (Microparaganglion peribronchiale),
- glomul timpanojugular (Glomus tympanojugulare) este format la rândul
lui
din:
- glomul timpanic (Glomus tympanicum)
- glomul jugular (Glomus jugulare) situat în apropierea bulbului
superior al venei jugulare interne. Tumorile cu punct de plecare din acest
glom pot cauza paralizia corzilor vocale, amețeli și nistagmus.
- g/omzz/ intravagal (Glomus intravagale) este format din celule chemore-
ceptoare situate în jurul ramurii auriculare a nervului vag.
Tumorile cu punct de plecare în acest glom pot provoca surditate.
- glomul juxtavagal (Glomus juxtavagale)
- glomul faringian superior (Glomus laryngeum superius)
- glomul faringian inferior (Glomus laryngeum inferius)
242
- glomul paraaortic abdominal (Glomus paraaorticum abdominale) sau
corpii paraaortici ai lui zuckerkandl sunt mici conglomerate de celule
cromafine situate aproape de trunchiul simpatic, de-a lungul aortei.
Celulele cromafine de la acest nivel secretă noradrenalină.
Corpii paraaortici sunt mai proeminenți în viața intrauterină.
- paraganglionul mic al p/exu/zti nervos prostatic (Paraganglion parvum
plexus nervosi prostatici),
- paraganglionul mic al plexului nervos oterov'agîna/ (Paraganglion
parvum plexus nervosi uterovaginalis),
- paraganglionul mic al plexului nervos vezical (Paraganglion parvum
plexus nervosi vesicalis),
- Raraganglionul retroperitoneal (Paraganglion retroperitoneale)
- glomul coccigian (Glomus coccygeum) sau glanda lui Luschka este
situat în porțiunea terminată a arterei sacrale mijlocii. Glomul coccigian nu
prezin- tă cromafinitate netă. Nu intră în clasificarea actuală din Terminologia
histologică.
Organul neurohemal (Organum neurohaemale) este organul în care fi-

brele neurosecretorii își eliberează hormonii în curentul sanguin. Organul neuro-
hemal face parte dintre paraganglioni. Descrise inițial la crustacee, organele ne-
urohemale au fost găsite și Ia om.
' ZUCKERKANDL Emil (1849-1910) anatomist §i anatomopatolog

austriac. ' von LIJSCHKA Hubert (1820-1875) anatomist german.
243
””'”
TEGUMENTUL
(Integumentum commune)
Tegumentul (eng. integumentary system, fr. systeme tegumentaire, germ.

Integument, mag. bor) cuprinde totalitatea formațiunilor care acoperă spre
exterior corpul omenesc. Este vorba de piele, subcutis, anexele pielii, glandele
pielii și un- ghii. O serie de amănunte legate de relieful pielii și de tipurile de păr
de la nivelul tegumentului vor fi prezentate la regiunile respective.
Sânul este considerat și el o componentă a tegumentului.
(lat. integumentum = învelitoare, văl, veșmânt; tegimentum (tegumentum, tegmentum) = înveliș)
Pielea (Cutis) acoperă în întregime corpul și este formată din epiderm,

joncțiunea dermoepidermală și derm.
- epidermul (Epidermis) este stratul superficial al pielii și este format din
epiteliu stratificat scuamos cheratinizat (Epithelium stratificatum squamosum
cornificatum). Acest epiteliu conține 6 straturi:
- stratul disjunct (Stratum disjunctum) este stratul superficial al
epidermului format din celule parțial detașate de stratul cornos,
- stratul cornos (Stratum corneum),
- stratul /t/m/nos (Stratum lucidum) este format din corneocite
clare și se află mai ales la nivelul palmei și al plantei,
- stratul granulos (Stratum granulosum),
- stratul sp/nos (Stratum spinosum),
- stratul bazat sau germinativ (Stratum basale) este situat profund
fiind alcătuit din celule în curs de diviziune și celule de susținere.
Cele mai importante componente ale epidermului sunt comp/exe/e epite-
liale tactile (Complexus epithelialis tactus), termina[iile nervoase libere (Termi-
natio neuralis libera) și me/anocife/e (Melanocytus). Melanocitul este o celulă ca-
re conține granule de melanină (Granulum melanini) și este localizată în stratul
bazat al epidermului. Melanocitul contribuie la pigmentarea epidermului.
(gr. melas-melanos = negru)
- jon[iunea dermoepidermală (Jonctio dermoepidermalis),
245
- dermul (Dermis/Corium) este stratul profund al pielii și este format din:
- stratul paR•"! F (Stratum papillare) este stratul superficial al der-
mului, care proemină sub formă de papile (Papilla) înspre stratul bazat al
epidermului,
- stratul reticular (Stratum reticulare) este stratul profund al der-
mului și care este cel mai bine reprezentat. Acest strat convine
numeroase capilare, plexuri venoase, o rețea limfocapilară, plexuri
nervoase și termi- nații nervoase libere.
(gr. derma = piele, fat. corium-ii = piele de animal)
Tesutul subcutanat sau subcutisul (Tela subcutanea/Subcutis/Hypoder-

mis) este stratul conjuntiv sau mai ales adipos, de grosime variabilă, care se gă-
seşte sub epiderm. Stratul adipos (Panniculus adiposus) are cea mai mare gro-
sime la nivelul peretelui abdominal inferior, la nivelul feselor și al coapselor.
Hipo- dermul mai conține o serie de ligamente cutanate (Retinaculum cutis), care
u- nesc fascia superficială de suprafața profundă a dermului. Aceste ligamente
cuta-
nate ajută la mobilitatea pielii și sunt mai dezvoltate la nivelul palmei și plantei.
Trebuie spus însă că cele mai dezvoltate retinacule cutanate sunt la nivelul
sânu- lui, unde se numesc ligamente suspensoare. La nivelul subcutisului se
găsesc și plexuri vasculare și nervoase.
(lat. panniculus dim. de la pannus = bucatá de stofá, cárpá)
4nexe/e pielii (Adnexae cutis) sunt: părul, unghiile, glandele cutanate (su-
doripare și sebacee) și sânul. Sânul va fi tratat separat la regiunea mamară.
Părul (Pilus) (eng. hair, fr. poil, germ. Haar, mag. haj) este o excrescență
filiformă cheratinizată a epidermului, care acoperă cea mai mare parte a
corpului, cu excepția palmelor, tălpilor și a unor părți din jurul unor articulații.
Un fir de păr are o parte extrategumentară mai subțire și una
intrategumentară mai dilatată. Fi- rul de păr are a parte dilatată, intradermică,
numită bulb (Bulbus pili), care se ter- mină spre hipoderm cu rădăcina (Radix
246
pili). Partea intradermică este cuprinsă în
foliculul pilos (Folliculus pili), o invaginare a epidermului în care se dezvoltă firul
de păr. Partea extracutanată sau partea liberă a firului de păr (Stipes pili/Sca-
pus) se termină cu vărful firului de păr (Apex pili). Firul de păr este acoperit de
cuticulă (Cuticula) și este format din scoată (Cortex) și medulară (Medulla). Cu-
ticula este formată din cheratină dură (Keratinum durum), iar medulara din che-
ratină moale (Keratinum molle). Foliculului pilos i se atașează unitatea piloseba-
cee și mușchiul erector al firului de păr. Unitatea pilosebacee (Fabrica piloseba-
cea) este formată din mai multe glande sebacee ale firului de păr (Glandula se-
bacea pilaris). Mugchiul erector al firului de Răr (M. arrector pili) face legătura
dintre foliculul pilos și stratul papilar al dermului.
(lat. stipes = trunchi de copac, cuticula dim. de la cutis =
piele) (lat. arrigo-ere-risi-risum = a ináI{a, a zbárli)
Culoarea părului sau trihocromia este dată de conținutul de melanină sau
alți pigmenți naturali (galben, roșcat). Lipsa congenitală a pigmenților naturali din
firul de păr, dar și din alte structuri, se numeşte albinism (Albinismus).
Firele de păr contribuie la formarea:
- lanugoului sau pufuluî nou-născutului (Lanugo),
- Rărului capului (Capilli),
- sprâncenelor (Supercilia),
- genelor(Cilia),
- bârbii (Barba),
- părului din ureche (Tragi),
- Rărului din nas (Vibrissae),
- părului axilar (Hirci),
- părului pubian (Pubes).
(lat. lanugo-inis = puf)
(lat. hircus-i = țap)
(gr. keras = corn, trix-trikhos = păr, tragos = țap)
247
Unghia (Unguis) (eng. nail, fr. ongle, germ. Nagel, mag. korom) este o
for- mațiune plată, ușor curbată, translucidă, care acoperă fața dorsală a
degetelor de la mână și picior, corespunzător porțiunii distale a falangelor distale.
Unghia este alcătuită dintr-o parte vizibilă numită lamina unghiei (Lamina unguis)
și o parte inclusă în epiderm numită rădăcina unghiei (Radix unguis). Lamina
unghiei sau unghia propriu-zisă are o parte liberă situată distal, care are o
creştere continuă și trei părți cuprinse într-un pliu epidermic, numit pliul unghiei
(Vallum unguis). Acest pliu are o parte proximală (Valium proximale) și două pă i
laterale (Vallum laterale). Rădăcina este cuprinsă în matricea unghiei (Matrix
unguis), care este res- posabilă cu creşterea unghiei.
(lat. vallum = întăritură, palisadă)
Lamina unghiei este acoperită în partea proximală și pe părțile laterale,
de un strat epidermic îngust, modificat, în contact cu unghia, care este numit
eponi- chiu (Eponychium) sau cuticulă.
(gr. epi = deasupra; onyx = unghie)
Unghia, mai precis lamina unghiei are următoarele părți structurale:
- partea dorsală a lamînei unghiale (Pars dorsalis laminae unguis) este
situată superficial, la contactul cu exteriorul.
- partea intermediară a laminei unghiale (Pars intermedia laminae unguis),
- partea centrală a laminei unghiale (Pars ventralis laminae unguis) este
situată profund, în contact cu patul unghiei, cu hiponichiu și cu matricea unghiei.
- lunula (Lunula) este o porțiune convexă, de culoare albicioasă, situată
proximal și profund.
(lat. lunula dim. de la luna = luná)
Patul unghiei (Lectulus) reprezintă substratul epidermic care este
acoperit de unghie. Epiderma modificată care formează patul unghiei se
numeşte hiponichiu (Hyponychium). Patul unghiei este ancorat de periostul
falangei distale prin ligamentul patului ongf›/e/ (Ligamentum lectuli).
(lat. lectulus = pat, pătuț)
248
Glandele pielii (Glandulae cutis) sunt reprezentate de glandele
sudoripare și de cele sebacee.
Glandele sudoripare apocrine (Glandula sudorifera apocrina) se găsesc

mai ales în regiunea axilară. Se dezvoltă în asociere cu foliculul pilos.
Secreția glandelor sudoripare se numeşte sudoare, transpirație sau
perspi- rație. Sudoarea este apoasă și are miros caracteristic. Cantitatea de
sudoare de- pinde de temperatura mediului ambiant, efort, precum și de starea
emoțională.
Termenul de apocrin defineşte secreția în care polul apical al celulei
secre- toare se desprinde împreună cu produsul de secreție. Glanda mamară
este tot o glandă apocrină.
(gr. apo = în afară, krinein = a secreta)
Glandele sudoripare merocrine sau ecrine (Glandula sudorifera mero-

crina/eccrina) se deschid la suprafața pielii, printr-un por sudorifer (Porus sudori-
fer). Termenul de merocrin se referă la glandele care nu își pierd integritatea în
urma secreției, iar termenul de ecrin se referă la acele glande care se dechid la
su- prafața pielii.
(gr. meros = parte; ek = în afară; krinein = a secreta)
Glandele sebacee holocrine (Glandula sebacea holocrina) sunt de douâ

feluri: ataçate firului de pär çi libère.
- glande sebacee ale firului de Râr (Glandula sebacea adnexa pili),
- glande sebacee libère (Glandula sebacea libera). ”
Termenul de holocrin se referà la glandele care se eliminä împreunä cu
produsul for de secre{ie.
(gr. holos = întreg)
249
‘
”
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Enciulescu C. Biocronologia anatomo-clinicá a sistemelor de

fixare çi sr/s{fnere ale aparatului genital
feminin. Tezá de doctorat UMF Tg. Mure§ 1997
lagnov Z, Repciuc E, Anatomia omului Viscere
Russu G. Ed. Medicalá Bucureçti 1958
lonescu M. Dic[ionar de anatomi§ti
Ed. Litera Bucureçti 1991
Guau Gh. Dic ionar latin-román
Ed. Humanitas 2009
Marcu F, Maneca C Dic[ionar de neologisme
Ed Academiei Bucure§ti 1978
Moore KL, Persaud TVN The Developing Human Clinically
Oriented Embryology
W.B.Saunders Company 1998
Seres-Sturm L, Niculescu L, Anatomie cervico-oro-facialá
Matusz P. Ed. Orizonturi Universitare Timi§oara 1997
Seres-Sturm L, Brinzaniuc Anatomia trunchiului
Klara, Nicolescu C. Ed. University Press Tárgu Mure§ 2004
Repciuc E. sub redac{ia Anatomie Angiologia, Glandele
endocrine, Sistemul nervos çi
organale de sim[
Rusu V Ed. Didacticá §i Pedagogicá Bucureçti 1966
Dic¡ionar medical
Ed a lila revizuitá Editura Medicalá Bucure§ti
XXX 2007
Terminologia Anatomica
XXX Thieme Stuttgart-New York 1998
Terminologia Histologica
Wolters Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins
2008
Terminologia Embryologica Thieme Stuttgart-New York
XXX
2013
Stedman’s Medical Dictionary
28 th Edition Lippincott Williams & Wilkins 2006
250

Splanhnologia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanhnologia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin ENCIULESCU

Referen{i: Prof. univ. dr. Zoltan PAVA I

Text G Copyright 20t7: Editura University Prcss Tirgu Murc5

Tehnoredactare: Enciuleascu Constantin

Descrierea CIP a Bibliotecii N• rioiiafe a României

Editura University Press

SARTORIAL Giovanni Domenico (I 681-1737) anatomist italian.

Cavitățile nazale sau fosele nazale sunt două compartimente, relativ

' SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatornist italian.

Meaturile nazale (Meatus nasi) sunt depresiuni alungite, determinate

Sinusurile paranazale (Sinus paranasales) sunt cavități neregulate și asi-

' HIGHMORE Nathaniel (1613-1685) chirurg §i anatomist englez

Cartilajele laringelui (Cadilagines laryngis) sunt în număr de șapte (trei

Corpul ad•”Ros faringian (Corpus adiposum preepiglotticum) este un țesut

Cavitatea laringelui (Cavitas laryngis) este căptușită de o mucoasă (Tu-

Vasculariza[ia gî inerva[ia laringelui.

' von LUSCHXA Hubert (1820-1875) anatomist

- recesul vertebromediastinal (Recessus vedebromediastinalis) se for-

Configurafie externă. Cei doi plămâni prezintă multe elemente comune,

von TEUTLEBEN Friedrich:Ernst:Karl (1842-?) anatomist german.

Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonaria) le vom

Lobul+! R+lmonar (Lobulus) se găseşte la periferia plămânului și este

Venele segmentare se deosebesc de arterele segmentare prin faptul că

Sistemul cardiovascular este format din inimă, vase sanguine și limfatice.

Angiologia se ocupá cu studiul vaselor de sánge (Vas sanguíneum) çi a

MORGAGRI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.

Pericardul (eng. pericardium, fr. pericarde, germ. Herzbeutel, mag. sziv-

' SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist 5i chirurg

Configura[ia externă a înimii.

Structura inimii. Inima este formată dintr-un „schelet cardiac fibros”, de

' ITU Wilhelm junior (1863-1934) medic 5i anatomist german de origine

Septurile inimii sunt structuri care separă atriile și ventriculele:

Complexul stimulant al cordului (Complexus stimulans cordis/

BACHIi ANN Jean George (1877—1959) fiziolog american.

Ventriculul drept (Ventriculus dexter) este situat anterior, ocupând cea

' rwEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.

' CRIJVEILHIER Jean ((1791-1874) anatomist §i patolog francez.

ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).

Ventriculul stâng (Ventriculus sinister) este situat posterior de ventriculul

Vasculariza[ia gi inerva[ia inimii

Artera coronară stângă (A coronaria sinistra) este principala arteră a cor-

Venele inimii (Venae cordis) sunt reprezentate în primul rând de sinusul

' VIEUSSENS Raymond (1641-1715) anatomist francez.

Trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris) (eng. pulmonary trunk, fr. tronc

' BOTALLO Leonardo (1530-1571) anatomist §i chirurg italian.

Circulația aortică asigură sângele oxigenat pentru întregul organism. Ea

Artera subclaviculară (A. subclavia) este ramură directă a arcului aortic

La nivelul marginii inferioare a claviculei artera subclaviculară se

' WILLIS Thomas (l 621.1675) anatomist, fiziolog 5i chirurg englez

Artera carotidă comună (A carotis communis) se desprinde din trunchiul

Artera carotidă externă (A. carotis externa) se distribuie regiunilor gâtului

Aorta descendentă (Pars descendes aodae/Aoda descendens), care la

Bifurca]ia aortei (Bifurcatio aodae) se face la nivelul vertebrei L4 și rezultă

Vena brahiocefalică (V. brachiocephalica) se formează prin confluența

Vena subclavículará (V. subclavia) aduná sángele provenit de la membrul

' MAYO Herbert (1796-1852) anatomist, fiziolog și chirurg englez.

Sistemul limfatic (eng. lymphatic system, fr. systâme lymphatique, germ.

ORGANELE LIMFATICE PRIMARE

Măduva osoasă (Medulla ossium) (eng. bone marrow, fr. moelle

ORGANELE LIMFATICE SECUNDARE

Organele limfatice secundare sunt reprezentate de splină, amigdalele lin-

' HASSALL Arthur Hill (1817-1894) medic englez.

' MALPIGHI Marcello (1628-1694) anatomist italian.

Nodul limfatic (Nodus lymphoideus/lymphaticus/Lymphonodus) (eng. lymph