Lucrare de Licenta

LUCRARE DE LICENŢĂ
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR - PATRIMONIALE

A UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE
Analiza situaţiei financiar - patrimoniale
CUPRINS
CUPRINS
2
CAPITOLUL I.
REPREZENTAREA CONTULUI 121 „PROFIT ŞI PIERDERE” 4
1.1. Teoria profitului

4
1.2. Eficienţă economică
6
1.3. Consideraţii generale şi reglementări
7
1.4. Contul de profit şi pierdere
10
1.5. Reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor
12
CAPITOLUL II.
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE 16
2.1. Analiza financiară — prinţesa „Cenuşăreasă” 16

2.2. Elemente de bază privind analiza pe bază de bilanţi 17
2.3. Analiza structurii activului şi pasivului bilanţier 18
2.4. Analiza bilanţului financiar
19
2.5. Analiza funcţională a bilanţului
29
2.6. Analiza performanţelor întreprinderii
35
2.6.1. Soldurile intermediare de gestiune

35
2.6.2. Capacitatea de autofinanţare
43
2
2.6.3. Pragul de rentabilitate

47
2.6.4. Diagnosticul rentabilităţii
51
CAPITOLUL III.
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE
A SOCIETĂŢII MATRIŢA SA
52
3.1. Reprezentarea societăţii SC Matriţa SA
52
3.1.1. Informaţii generale
52
3.1.2. Structura acţionarilor
53
3.2. Diagnosticul financiar
53
3.2.1. Analiza structurii bilanţului
54
3.2.1.1. Analiza ratelor de structurã ale activului
54
3.2.1.2.Analiza ratelor de structurã ale pasivului 56
3.3. Analiza soldurilor intermediare de gestiune
58
3.4. Analiza echilibrului financiar
61
3
3.5. Analiza lichiditãţii societatii Matriţa SA

64
3.6. Analiza ratelor de gestiune 65
3.7. Analiza ratelor de rentabilitate
68
3.8. Analiza pragului de rentabilitate din exploatare
70
3.9. Analiza riscului de faliment
72
CAPITOLUL IV.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI PRIVIND ANALIZA
74
CAPITOLUL I.
REPREZENTAREA CONTULUI 121 „PROFIT ŞI PIERDERE”
Fiecare agent economic independent de felul activităţii (comercializare,

producţie), la închiderea exerciţiului financiar trebuie să ştie precis cu cât a depăşit
veniturile pe cheltuieli, cu alte cuvinte cât este profitul.
4
În caz nefavorabil putem să spunem că trebuie să ştie cu cât a cheltuit mai mult
decât veniturile – cât este pierderea.
În contabilitate pentru evidenţierea noţiunilor sus menţionate este Contul 121,
numit Profit şi Pierdere...
La închiderea conturilor de venituri şi de cheltuieli soldul contului 121 ne dă
răspuns dacă este pozitiv sau negativ rezultatul exerciţiului.
Sold debitor – Pierdere
Sold creditor – Profit
Lucrarea le prezintă contul 121 şi conturile la care se descompună acest cont :
- conturile de cheltuieli
- conturile de venituri
precum şi o analiză a situaţiei financiar – patrimoniale a întreprinderii SC Matriţa
SA pe baza contului 121 Profit şi Pierdere
1.1. Teoria profitului
În 1952, profesorul american Harry Malkowitz1 aducea o fundamentată

agrumentaţie pentru aplicarea principiului de „a nu pune toate ouăle în acelaşi coş” în
domeniul finanţelor: ideea reducerii riscului o dată cu creştera numărului invstiţii
realizate. Deşi aparent banală, afirmaţia nu pare desul de evidenţă pentru marea masă de
investitori din România, ce şi-au depus toate resursele financiare (şi speranţele odată cu
acesta) într-un singur instrument financiar. Iar dezastrele financiare pe care le-au
suportat numeroase persoane o dată cu falimentele unor instituţii cum sunt Caritas,
SAFI, FNI confirmă necesitatea studiului teoriei financiare chiar şi pentru gestionarea
propriilor resurse financiare, şi nu numai ale unei firme.
Studiul profesorului american oferă un mecanism de selecţie a unui portfoliu, a
unui set de valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni), astfel încât să ofere o rentabilitate
maximă în condiţiile asumării unui anumit risc. Riscul nu constituie altceva decât o
măsură a incertitudinii: cu cât eşti dispus să accepţi o doză de incertitudine mai mare, cu
atât şi câştigurile pot fi mai ridicate.
Meritele profesorului american sunt mult mai semnificative, o foarte bună
perioadă întreaga teorie financiară adoptând preceptele introduse de acesta. Fără a dori
să fim exchaustivi, putem aminti ipoteza conform căreia agenţii economici doresc
1
1 Laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1990, primul an în care a fost decernat unui
grup de profesori de finanţi
5
maximizarea rentabilităţii investiţiilor în condiţiile unui risc identic sau, altfel spus,
minimizarea riscului asociat investiţiilor în condiţie menţinerii aceluiaşi nivel al
rentabilităţii (solicitate) sau exprimarea riscului unei investiţii prin indicatori statistici
precum varianţa, abaterea medie pătratică.
După publicarea acestui articol al lui H. Markowitz, selecţia unui portfoliu de
investiţii optim a început să constituie o preocupare pentru numeroşi teoreticieni ai
domeniului. Printre aceştia se înscrie şi William Sharpe, care fundamentează un model
care avea să revoluţioneze atît teoria, cât şi practica financiară mondială, C. A. P. M.
(Capital Assets Price Model în limba română: model de evaluare a activelor pe paţa de
capital). În acest model se ia în considerare şi posibilitatea de investire în „activul fără
risc”, definit ca fiind bonul de tezaur, statul fiind considerat debitorul cel mai credibil şi,
în consecinţă, nefiind riscant. Pracic, orice investitor îşi poate constitui un portfoliu din
numai două active fundamentale:
- activul fără risc
- portfoliul pieţei financiare
Prin simplitatea sa debordantă, ultimul model a fost atât de apreciat de toată lumea
încât se pare că a devenit o posibilă explicaţie penrtu comportamentul investitorilor
americani, în ciuda ipotezelor sale adeseori lipsite de realism:
- comportamentul raţional al tuturor investitorilor;
- considerarea tuturor investitorilor ca riscofobi (cu aversiune faţă de risc);
- transparenţa şi gratuitatea informaţiilor disponibile pe piaţa financiară;
- absenţa fiscalităţii şi a costurilor de tranzacţionare a titlurilor;
- posibilitatea de a contracta credite, precum şi de a le acorda la aceeaşi rată de
renumerare ca şi statul în cazul emisiunilor de bonuri de tezaur (respectiv la
rata de rentabilitate fără risc);
- efectuarea raţionamentelor de către investitori pe o singură perioadă,
raţionamente caracterizate prin anticipări omogene ale evoluţiei viitoare a
indicatorilor de performanţă caracteristici titlurilor;
- automicitatea investitorilor (nu există pe piaţă operatri care să poată influenţa
în mod individual avoluţia cursului bursier);
- considerarea tuturor plasamentelor ca perfect divizibile (se pot cumpăra, de
exemplu, 5,67 acţiuni), perfect lichide (se pot transforma instantaneu în
monedă) şi tranzacţionate la un „preţi corect” (această transformare în
monedă se va realiza la o valoare corectă, dată de perspectivele viitoare ale
titlului).
6
Teoria financiară a ameliorat de-a lungul timpului o parte dintre aceste condiţii
limitative aplicabile modelului.
1.2. Eficienţă economică
În economie există o gamă largă de resurse care, fie că sunt substituibile sau nu,
pot fi combinate în diferite moduri, obţinînd rezultate diferite. Formele concrete ale
organizării muncii sporesc, amplifică această mare diversitate de rezultate.
Pentru orice întreprinzător este important să găsească combinaţia optimală a
factorilor de producţie care să ducă la obţinerea unor rezultate maxime.
Adam Smith se referă la noţiunea de eficienţă economică, abortând problema
maximizării rezultatelor însă fără de a referi la minimizarea cheltuielilor.
Eficienţa activităţii economoce poate fi exprimată prin intermeiul unui raport între
efectul util (rezultatul) obţinut şi efortul necesar pentru obţinerea lui.
Ca urmare creşterea eficienţei economice echivalează cu mărirea rezultatelor utile
obţinute pe unitatea de efort, sau reducerea cheltuielilor efctuate pentru obţinerea unei
unităţi de produs, cu alte cuvinte cât un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu
atât eficienţa este mai ridicată.
Comparabilitatea eficienţei , ca oricărui proces sau fenomen exprimat numeric,
este condiţionată de o serie de elemente legate de forma de exprimare, de conţinutul
economic al indicatoriilor şi metodele lor de calcul.
Sporirea efectelor utile pe unitatea cheltuială trebuie să străbată întreaga activitate
economică în toată întinderea şi diversitatea ei.
Formele de manifestare ale eficienţei sunt strâns legate de resursele vânsate
(indiferent dacă produc sau nu), ocupate (adică mai cele care produc, fiind deci excluse
investiţiile neterminate, capitalul fix aflat în rezervă sau circulante fără mişcare) şi
consumate efectiv de întreprinderi (agenţi economici)
În acest sens sunt cunoscute mai multe forme de eficienţă:

- Eficienţa utilizării forţei de muncă (productivitatea muncii)
- Eficienţa capitalului fix, a capitalului circulant
- Eficienţa alocării şi consumării diferitelor resurse naturale (gradul
devalorificare a lor)
Cea mai mare parte a lor este legată de producţie.
7
1.3. Consideraţii generale şi reglementări
Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. În acest

scop, pe baza situaţiilor financiare se determină poziţia financiară, performanţa şi
trezoreria întreprinderii.
IASC ( Comitetul Internaţional al Standardelor de Contabilitate) a adoptat în 1989
„Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare”, care trtatează următoarele
probleme: obiectivul, caracteristicile calitative şi elementele care compun situaţiile
financiare, sistemele de măsurare şi conceptul de capital.
În anul 1999, IASC a lansat proiectul „Prezentarea situaţiei financiare”, ceea ce a
condus la creşterea listei informaţiilor ce trebuie furnizate de către întreprindere care
aplică normele internaţionale.
Dacă se face recurs la IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”, un set complet de
situaţie financiare potrivit Ordinului 94/2001 ( Monitorul Oficial 85 din 20.02.2001)
trebuie să cuprindă:
- bilanţul
- contul de profit şi pierdere
- o situaţie care să reflecte, după caz:
- toate modificările capitalului propriu;
- modificările capitalului propriu, altele decât cele care rezultă din tranzacţiile
de capital cu proprietarii şi distribuirile către proprietari
- situaţia fluxurilor de trezorerie(numerar)
- politicile contabile şi notele explicative.
Directiva a IV-a a UE defineşte situaţiile financiare prin apelaţia de conturi anuale
care cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa sau notele la conturile anuale.
Aceste documente trebuie să constituie un tot unitar.
Legea contabilităţii nr. 82/1991 adoptă tagma de raportări contabile anuale

alcătuite după cum urmează:
a. Pentru persoane juridice care aplică reglementări contabile armonizate cu
Directiva a IV – a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale
de Contabilitate, raportările contabile anuale, denumite în contextul prezentei
legi”Situaţii financiare”, se compun din:
- bilanţi
- cont de profit şi pierdere
8
- situaţia modificărilor capitalului propriu

- situaţia fluxurilor de trezorerie
- politici contabile şi note explicative
b. Situaţiile financiare anuale, pentru toate celelalte persoane cu excepţia celor
menţionate mai sus nu se compun din bilanţi şi cont de profit şi pierdere.
c. Societăţile comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria
microîntreprinderilor aplică reguili contabile specifice, aprobate prin ordin al
ministrului finanţelor publice. Situaţiile financiare anuale pentru
microîntreprinderi se compun din bilanţi şi cont de profit şi pierdere.
d. Situaţiile financiare anuale sunt însoţite în toate cazurile, de raportul
administratorilor.
Entităţile contabile au obligaţia să întocmească raportări contabile anuale, precum
şi în situaţia fuziunii sau încetării potrivit legii a activităţii acestora.
Diagnosticul financiar constă într-un ansamblu de instrumente şi metode care
permit aprecierea situaţiei financiare şi a performanţelor unei întreprinderi.
Scopul diagnosticului financiar este de a aprecia situaţia financiară a întreprinderii.
Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menţinere şi
dezvoltare în mediul specific economiei locale. În sens general, finalitatea
diagnosticului financiar constă în oferirea de informaţii financiare atât celor din
interiorul întreprinderii, cât şi celor interesaţi din afara acesteia.
Când problema diagnosticului este pusă din interiorul întreprinderii (diagnostic
financiar intern) utilizatorii pot fi conducătorii, acţionarii actuali sau salariaţii.
Obiectivul urmărit în acest caz este de a detecta eventuale situaţii de dezechilibru
financiar şi de a adopta noi decizii de gestionare a întreprinderii. Aceste decizii se
bazează pe identificarea originii şi cauzelor dezechilibrelor, pe de o parte, iar pe de altă
parte, pe stabilirea măsurilor de remediere a dezechilibrelor.
Când problema este pusă din exteriorul întreprinderii (diagnostic financiar extern)
utilizatorii pot fi analiştii financiari, acţionarii potenţiali, organisme bancare şi
financiare sau chiar statul. Obiectivul urmărit este capacitatea financiară a întreprinderii
de a genera profit, capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt sau
lung (lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii), precum şi valoarea întreprinderii.
De cele mai multe ori utilizatorii externi au nevoie de un diagnostic financiar fie
pentru acordarea de credite întreprinderilor (în special băncile), fie pentru luarea
deciziilor de pătrundere în capitalul unei întreprinderi (acţionari potenţiali sau alte
întreprinderi).
9
Atât analiza pe plan intern cât şi cea externă au ca obiectiv aprecierea

performanţelor întreprinderii şi a riscurilor la care aceasta este pusă şi urmăresc: analiza
rentabilităţii; analiza riscului şi analiza valorii întreprinderii.
De obicei, diagnosticul este efectuat numai în caz de grave dificultăţi sau când
cineva cere o astfel de lucrare. Independent de rezultatele înregistrate de întreprindere
sau de desfăşurarea evenimentelor, elaborarea unui diagnostic financiar trebuie să aibă
loc periodic. Diagnosticul financiar identifică factorii favorabili si nefavorabili care vor
afecta activitatea viitoare a întreprinderii.
De cele mai multe ori informaţiile diagnosticului financiar trebuie completate cu
informaţii referitoare la mediul extern al întreprinderii (starea economiei, a sectorului de
activitate), informaţii referitoare la potenţialul tehnic şi uman, potenţial comercial şi
juridic, managementul întreprinderii (informaţii dependente de întreprinderi). Toate
aceste elemente influenţează performanţele financiare ale întreprinderii determinând, în
final, competitivitatea acesteia.
Folosind metode şi tehnici specifice, diagnosticul financiar permite aprecierea
situaţiei financiare trecută şi actuală, pe baza informaţiilor furnizate pentru luarea
deciziilor de către conducere acesta vizează viitorul.
Informaţiile necesare pentru efectuarea diagnosticului financiar sunt preluate din
situaţiile financiare simplificate care cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexa
la bilanţ.
1.4. Contul de profit şi pierdere
a. În Directivele Comunităţii Europene (CE)

Potrivit directivelor CE, în prezent nu există o schemă universală de prezentare a
contului profit şi pierdere.
Directiva a IV-a CE propunea în fapt patru scheme ale contului de profit şi
pierdere, deosebirile dintre acesta constând în normele de aşezare ale elementelor
componente.
Sub formă orizontală (sau în cont), sau format vertical (în listă), cele patru scheme
sunt în esenţă două, care se diferenţează în raport cu criteriul ales pentru structurarea
cheltuielilor şi veniturilor, anume, cel al naturii şi cel al destinaţiilor (funcţiilor)
acestora.
10
În pofida naturii prescriptive a textelor care prevăd obligativitatea prezentării

standardizate a contului de profit şi pierdere, directiva lasă statelor membre posibilitatea
obţiunii, atât în ceea ce priveşte forma de prezentare a contului , cât şi din punct de
vedere al criteriului ales pentru structurarea cheltuielilor şi veniturilor.
b. În Norme Contabile Internaţionale

Contul de profit şi pierdere constituie un element component al situaţiei financiare,
care măsoară performanţele activităţii întreprinderii.
Elementele care măsoară performanţele întreprinderii sunt veniturile şi cheltuielile.
Aacestea sunt definite prin optica conceptului de profit ( determinet ca diferenţă între
venituri şi cheltuieli), deoarece constituie criteriul de apreciere de performanţe a
întreprinderii.
Orice cheltuială este contabilizată în contul de profit şi pierdere, atunci cînd s-a
produs o diminuare a avantajelor economice viitoare, generată de o diminuare de activ şi
o creştere de pasiv, diminuarecare pot fi măsurată în mod viabil.
c. În Varianta românească
Modelul contului de profit şi pierdere românească a fost preluat după modelul
francez şi permite efectuarea analizei economico-financiare a întreprinderilor şi
determinarea soldurilor intermediare de gestiune.
Informaţiile cuprinse în contul de profit şi pierdere sunt structurate pe trei niveluri

(exploatare, financiare şi excepţionale) completate printr-un al patrulea nivel, care
cuprinde participarea salariaţilor la profit şi impozitul de profit.
Contul de pofit şi pierdere cuprinde:
- cifra de afaceri netă
- veniturile şi cheltuielile exerciţiului grupate după natura lor
- rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere
Formatul cerut pentru contul de profit şi pierdere este următorul:
1. Cifra de afaceri
2. Varianta stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate şi
producţie în curs de execuţie
3. Producţia imobilizată
11
4. Alte venituri din exploatare

Total venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile
b) Alte cheltuieli
6. Chaltuieli cu personalul
a) Salarii
b) Cheltuieli cu contribuţiile la asigurările şi protecţia socială
7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
b) Ajustarea valorii activelor circulante
8. Alte cheltuieli de exploatare
Total cheltuieli de exploatare
Rezultatul din exploatare (Profit sau Pierdere din exploatare)
9. Venituri din interese de participare (761)
10. Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe ce fac parte din activele
imobilizate (7611 + 7612)
11. Venituri şi dobânzi şi alte venituri asimilate ( 766)
Total venituri financiare
12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca
active circulante (686 – 786)
13. Cheltuieli privind dobânzile (666 – 7418) şi alte cheltuieli financiare (663, 664,
665, 666, 667, 668, 688)
Total cheltuieli financiare

Rezultatul financiar unde putem avea profit sau pierdere
14. Rezultatul curent, unde putem avea profit (profitul din exploatare + profitul
financiar), sau pierdere (pierderea din exploatare + pierderea financiară)
15. Venituir extraordinare (771)
16. Cheltuieli extraordinare (671)
17. Rezultatul extraordinar-putem avea profit sau pierdere numai pentru
extraordinar
Venituri totale (de exploatare + financiare + extraordinare)
Cheltiieli totale (de exploatare + financiare + extraordinare)
Rezultatul brut
12
Profit (venituri totale – cheltuieli totale) şi Pierderea (cheltuieli totale – venituri

totale)
18. Impozitul de profit (691 – 791)
19. Alte cheltuieli cu impozite, care nu apar în elementele de mai sus (698)
20. Rezultatul net al exerciţiului – profit sau pierdere
21. Rezultatul pe acţiune - de bază
- diluat
1.5. Reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor
Contabilitatea financiară a cheltuielilor şi veniturilor este organizată având la bază

concepţia analistă. În consecinţă ea are ca obiect evaluarea şi înregistrarea cheltuielilor
şi veniturilor în funcţie de natura lor, iar contabilitatea de gestiune, în raport de
destinaţia (funcţia chetuielilor).
Particularizând, în raport de cele două structuri, contabilitatea financiară
reflectă cheltuielile într-o clasificare corespunzătoare naturii activităţilor pe care
le desfăşoară întreprinderea (exploatare, financiară şi extraordinară) şi naturii
resurselor consumate (materii prime, salarii, amortizări, etc.).
Pentru reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor se porneşte de la caracterul
de proces al activităţilor consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.
Ocazionarea cheltuielilor şi crearea veniturilor se derulează în mai multe etape
succesive sau simultane de timp. Astfel, în cazul procesului cheltuielilor se
întâlnesc patru momente: angajarea, consumul, plăţile, imputarea.
Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligaţia bănească
generatoare de plăţi sau consumatoare de resurse. Exemplu: în cazul unei
aprovizionări cu materiale de la furnizori angajarea cheltuielilor intervine în
momentul în care s-a creat obligaţia bănească faţă de furnizori de a plăti stocurile
primite de la aceştia.
Consumul este specific utilizării efective sau „sacrificării” resurselor în
scopul satisfacerii unor nevoi productive sau neproductive, după caz.
Exemplu: utilizarea materialelor în procesul de producţie în scopul obţinerii
de produse, lucrări şi servicii.
Plăţile constau din achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul
relaţiilor financiare.
13
Exemplu: achitarea obligaţiei faţă de furnizori pentru materilalele

aprovizionate de la aceştia reprezintă o plată ca echivalent, în schimb, plata
impozitului pe profit reprezintă un transfer fără echivalent.
Imputarea reprezintă momentul când cheltuielile sunt decontate sau
repartizate asupra rezultatelor obţinute.
În cadrul procesului de creare a veniturilor se delimitează patru momente:
producţia, facturarea sau vânzarea pe credit, încasarea, încorporarea.
Producţia este momentul creării rezultatului ca produs al activităţii
consumatoare de resurse. Exemplu: la o întreprindere producătoare, această fază
se identifică cu producţia în curs de fabricaţie şi producţia finită.
Facturarea sau vânzarea pe credit constă în transferarea dreptului de
proprietate de la vânzător la client.
Încasarea reprezintă etapa în care rezultatul vândut se transformă în bani.
Încorporarea este o etapă strict contabilă prin care veniturile sunt înglobate
în rezultate pentru a absorbi cheltuielile corespondente.
Analiza de mai sus, cu privire la momentele ocazionării cheltuielilor şi
creării veniturilor, se regăseşte şi în contabilitatea financiară. Respectând
principiul independenţei exerciţiilor, toate operaţiile care determină cheltuieli şi
venituri sunt înregistrate în momentul generării sau angajării lor. În mod
corespunzător se organizează o „contabilitate de angajamente” sau „accrual
accounting”.
Ea presupune individualizarea şi reflectarea cheltuielilor în faza de angajare
şi consum, iar a veniturilor în momentul obţinerii şi a realizării lor.
În concordanţă cu principiul rezultatului este necesar să se delimiteze

momentul în care cheltuielile se consideră consumate şi veniturile realizate, iar pe
această bază imputarea costului ataşat în vederea determinării rezultatului net. În
acest sens s-a creat principiul recunoaşterii cheltuielilor consumate îm momentul
utilizării resurselor, iar a veniturilor realizate în momentul transferării dreptului de
proprietate, deci al livrării sau facturării către client. Dacă veniturile nu sunt
legate de vânzări (chirii, dobânzi de încasat) sunt considerate realizate în
momentul constatării lor. Pornind de la venitul realizat al exerciţiului, în mod
corespunzător se delimitează cheltuielile în calitatea lor de efort care au generat
veniturile.
14
Aşa cum se arată în contabilitatea anglo-saxonă, cheltuielile se află într-o

conexiune cu veniturile deja recunoscute, proces cunoscut sub denumirea de
„matching”.
Genralizând, se poate aprecia că în contabiliatea financiară cheltuielile se
grupează în cheltuieli curente, cheltuieli înregistrate în avans, cheltuieli de
repartizat pe mai multe exerciţii, cheltuieli de plată.
Prima categorie, cheltuielile curente, cuprinde cheltuielile angajate şi
recunoscute de rezultatul exerciţiului curent sau în curs.
Cheltuielile înregistrate în avans şi cele de repartizat pe mai multe exerciţii,
sunt după caz cheltuieli constatate sau angajate în exerciţiul „N” dar recunoscute
de rezultatul exerciţiului „N + 1” sau exerciţiul „N + ∞”, (∞ = 1,..., n).
În ceea ce priveşte cheltuielile de plată sunt consumurile consatate efectiv
pentru care nu s-a primit până la încsiderea exerciţiului documente de constatare
(exemplu, drepturile cuvenite angajaţilor la închiderea exerciţiului cu titlu de
concedii de plătit, impozite şi taxe datorate, dobânzi datorate).
De asemenea, veniturile se împart în: venituri curente, venituri înregistrate în
avans, venituri de realizat.
Veniturile curente sunt constatate, înregistrate şi încorporate în rezultatul
exerciţiului curent.
Veniturile înregistrate în avans sunt constatate în exerciţiul „N” dar
încorporate în rezultatul exerciţiului „N + 1”.
Veniturile de realizat sunt venituri realizate efectiv în exerciţiul „N” şi
încorporate în rezultatul aceluiaşi exerciţiu pentru care nu s-au întocmit
documente de înregistrare.
Exemplu: vânzări de produse pentru care nu s-au întocmit facturi pânp la

închiderea excerciţiului.
Pentru delimitarea şi evidenţierea cheltuielilor şi veniturilor se poate folosi şi
criteriul „contabilitate de trezorerie” sau „cash-accounting”. În acest caz,
tranzacţiile sunt separate şi înregistrate în categoria cheltuielilor şi veniturilor
numai la decontarea lor la trezorerie. Respectiv cheltuielile sunt reprezentate în
momentul efectuării plăţilor, iar veniturile realizate în momentul încasării
rezultatului.
15
Structurile de cheltuieli şi de venituri delimitate în contabilitatea financiară portivit

naturii lor, definesc conţinutul claselor 6 „Conturi de cheltuieli” şi 7 „Conturi de
venituri”
CAPITOLUL II
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE
După parcurgerea acestui capitol, vom avea abilitatea de a identifica principalele

aspecte privind echilibrul financiar la nivelul bilanţului financiar, precum şi corelaţiile de
bază ce trebuie respectate în finanţarea necesarului de resurse la nivelul exploatării (a
necesarului de fond de rulment).
16
2.1. Analiza financiară — prinţesa „Cenuşăreasă"
Analiza financiară a întreprinderii reprezintă prin propria sa menire un fel de

„Cenuşăreasă" a ştiinţelor economice. Scopul său este de a oferi celorlalte ştiinţe
economice, în special celor ce tratează probleme de fundamentare a deciziilor legate de
firma analizată, o caracterizare cât mai pertinentă a situaţiei cu care aceasta se confruntă.
După cum se ştie însă, Cenuşăreasa, având calităţi superioare surorilor sale mai
„elevate", a ajuns prinţesă, în urma unui concurs în care nu le-a lăsat acestora nici o
şansă. Analiza financiară este necesară oricui este preocupat de problemele firmei şi, în
plus, este la îndemâna oricui.
Analiza financiară a situaţiei firmei nu face apel la elemente de matematici
superioare sau din alte ştiinţe şi aparent poate fi realizată de oricine. Cu toate acestea
practicienii finanţelor firmei s-au confruntat de multe ori cu situaţii paradoxale
rezultate ca urmare a aplicării mecanice a unor formule. O listă semnificativă a unor astfel
de exemple (dimensiunile acesteia crescând în permanenţă) ar putea atinge volumul de
pagini al acestui capitol, fără a trece în revistă toate erorile posibile. Fundamentală este
în aceste condiţii nu memorarea unui set de formule (oricum în continuă schimbare în
viaţa reală), ci formarea unui veritabil „instinct" financiar al analistului.
Un aspect fundamental, care modifică de multe ori concluziile analizei financiare, îl
constituie nu numai capacitatea profesională, ci şi volumul de date disponibile la care
analistul financiar are acces, precum şi timpul avut la dispoziţie pentru finalizarea studiului.
Încă de la începutul acestei părţi a lucrării trebuie subliniat faptul că analistul financiar
poate face erori extrem de spectaculoase, chiar fatale firmei, fără a greşi deloc, ci doar
pentru că nu dispune de informaţiile necesare studiului său. Întotdeauna vor exista
persoane în interiorul unei firme (managerii2 fiind cu siguranţă cel mai bun exemplu) care
vor deţine informaţii mult mai exacte cu privire la aceasta şi mai ales vor cunoaşte
perspectivele sale. Acestea vor beneficia întotdeauna de un posibil avantaj faţă de
ceilalţi stakeholderi, fie ei acţionari, creditori, salariaţi ş.a.m.d.
In aceste condiţii ceea ce ne propun pe parcursul prezentei părţi a lucrării este să
identific un set de elemente fundamentale legate de problematica analizei financiare,
oferind astfel celui interesat posibilitatea evaluării pertinente a situaţiei firmei în
prezenţa unui volum de informaţii mai mult sau mai puţin complet.
17
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că volumul de informaţii poate constitui o

adevărată problemă pentru analist chiar şi în cazul când acesta deţine prea multe date
referitoare la firmă. În ciuda tentaţiei manifestate de numeroşi practicieni, o analiză prea
aprofundată poate genera nu câştiguri, ci chiar pierderi substanţiale pentru firmă din cel
puţin două motive: oferirea factorului de decizie a unor elemente contradictorii şi
furnizarea unui ansamblu de date, chiar perfect fundamentate (dacă poate exista aşa
ceva) mult mai târziu decât este nevoie.
2.2. Elemente de bază privind analiza pe bază de bilanţ
Primul segment al analizei financiare la care ne voi referi în cele ce urmează îl

constituie analiza pe baza bilanţului. Statică prin excelenţă, analiza pe baza bilanţului
încearcă să identifice starea de echilibru (de dezechilibru) existentă la nivelul
întreprinderii. În cea mai simplă variantă, ea se realizează pe baza bilanţului contabil şi a
informaţiilor oferite de acesta. O bună perioadă, contabilitatea aplicată în România nu a
reuşit să reflecte situaţia concretă existentă la nivelul firmei analizate, motiv pentru
care de multe ori se apela la un set de corecţii legate de evaluarea posturilor de activ şi
de pasiv, pentru a obţine valori cât mai apropiate de valoarea de piaţă a acestora.
Conform legislaţiei actuale din România, „pentru acele elemente a căror valoare este
nesigură şi care trebuie incluse în situaţiile financiare, în contabilitate trebuie făcute
cele mai bune estimări. în acest scop, uneori este necesară revizuirea valorilor
înregistrate în documentele contabile pentru a reflecta evenimente
2
Prin manager în acest context înţeleg calitatea sa profesională, şi nu funcţia înscrisă în cartea de muncă.
ulterioare datei de închidere a exerciţiului financiar, schimbările de circumstanţe sau

dobândirea de noi informaţii, ori de câte ori aceste informaţii sunt semnificative".3 În afara
acestor corecţii, asupra bilanţului contabil trebuie efectuate anumite corecţii şi reordonări ale
posturilor, în funcţie de obiectivul final urmărit în analiză. în aceste condiţii, o analiză a
situaţiei financiare integrată în procedurile operaţionale legate de evaluarea întreprinderii diferă
de cea efectuată în cazul studiului unui dosar de creditare4.
18
Conform OMFP nr. 94/29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, structura bilanţului pentru firmele româneşti se va
modifica gradual în perioada 2002-2005, ceea ce determină prezenţa a două tipuri de
formulare ale acestuia în această perioadă.
2.3. Analiza structurii activului şi pasivului bilanţier
Bilanţul, chiar şi după prelucrările la care a fost supus, nu poate oferi întotdeauna o
imagine extrem de clară a stării de echilibru sau dezechilibru financiar. Datele fiind
exprimate în unităţi monetare, nu se pot observa imediat diferitele corelaţii dintre
elementele de bilanţ. 0 soluţie o reprezintă prezentarea elementelor de bilanţ sub forma
procentelor.
Pentru aprofundarea analizei se poate urmări şi ponderea diferitelor categorii de
stocuri în totalul acestora, a tipurilor de datorii de exploatare în totalul acestor datorii
de axploatare în totalul acestor datorii etc. Valorile
asociate acestor ponderi vor fi
diferite în funcţie de domeniul de activitate al firmei emitente înşi primul rând în funcţie
de caracteristicile fluxului tehnologic.
3 OMF nr. 94/29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi Standardele Internaţionale de contabilitate, 5,11.
4 Bellah, Mondher, Gestion financiere. Diagnostic, evaluation et choix des investissements, Ed. Economica, Paris,
1998, pag.15 – 16.
2.4. Analiza bilanţului financiar
Analiza bilanţului financiar (analiza patrimonială) îşi propune identificarea stării de

echilibru la nivelul firmei analizate. Practic, se încearcă evidenţierea raportului dintre activele şi
pasivele pe termen lung şi scurt. în principiu, activele pe termen lung ar trebui finanţate din
pasive pe termen lung, în timp ce activele pe termen scurt, din pasive pe termen scurt.
19
Nerespectarea acestei relaţii va determina fie un stres pentru managerul financiar, care va fi
obligat să asigure acoperirea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din
pasive temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri. Pentru a da un exemplu din
viaţa dumneavoastră personală, închipuiţi-vă că,
pentru a plăti ratele la un credit contractat
pentru cumpărarea imobilului în care locuiţi, aţi apela noi
la credite pe termen de 1-2 luni. La
fiecare scadenţă veţi fi confruntaţi cu incertitudinea asociată
contractării de noi credite. Pe
de altă parte, capitalurile procurate pe term en lung sunt
caracterizate printr-un
cost superior comparativ cu cele pe termen scurt (datoriile de exploatare sunt de
cele mai multe ori chiar gratuite!). În calculul indicatorilor se ţine cont de gradul de
lichiditate al elementelor de activ, respectiv de gradul de exigibilitate al elementelor de
pasiv.
Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în

bani. Cu cât un activ este mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în cash (bani).
Cele mai lichide elemente din activul bilanţier sunt chiar disponibilităţile băneşti, iar cel mai
puţin lichide, imobilizările.
Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi

transformate în lichidităţi, respectiv de a fi rambursate furnizorilor de capitaluri. în această
accepţiune, cele mai exigibile pasive sunt creditele de trezorerie, în timp ce cel mai puţin
exigibile sunt capitalurile proprii, care în principiu nu trebuie rambursate niciodată (ele ar
putea fi considerate capitaluri rambursabile o dată cu intrarea firmei în procedură de
faliment).
Bilanţul prezentat în forma cerută prin lege nu realizează întotdeauna o structurare

perfectă din punctul de vedere al lichidităţii, respectiv al exigibilităţii. De aceea în analiza
financiară patrimonială se încearcă structurarea posturilor de activ şi pasiv în ordine
inversă, în funcţie de gradul de lichiditate şi, respectiv, exigibilitate.
Astfel pentru structurarea imobilizărilor se va respecta următoarea ordine de

prezentare:
20
i. imobilizările necorporale de natura cheltuielilor de cercetare şi a tuturor

imobilizărilor necorporale, care nu pot fi transformate în lichidităţi decât în condiţii
excepţionale;
ii. imobilizările corporale materializate în clădiri, terenuri etc, în care este situat
sediul întreprinderii;
iii. imobilizările corporale de tipul activelor fixe utilizate efectiv în procesul
de producţie (strunguri, combine etc); iv. alte elemente de active imobilizate, mai uşor
transformabile în lichidităţi, precum şi
obiectele de inventar cu durate de viaţă mai mari de un an;
v. imobilizările financiare (titluri financiare, în principiu deţinute de întreprinderea
analizată la capitalul social al altor firme în scopul deţinerii controlului sau pentru
perioade mari, în concordanţă cu strategia firmei), dar la care s-ar putea renunţa în caz de
necesitate.
Activele circulante sunt ordonate în funcţie de gradul de lichiditate. Astfel:
1. stocurile vor fi structurate înregistrându-se pentru început stocurile de

siguranţă (stocuri de materii prime deţinute de firmă pentru ca, în cazurile în care
furnizorii nu mai furnizează materialele, să nu fie întreruptă activitatea) şi cele de producţie
în curs de execuţie (a căror rotaţie nu poate fi accelerată);
2. cele mai lichide stocuri sunt cele de produse finite sau mărfuri (care pot fi
vândute imediat în totalitate), precum şi stocurile de materii prime deţinute cu
scopul speculaţiei de preţ;
3. creanţele sunt în general mai lichide decât stocurile, întrucât pot fi scontate la
bănci. Uneori totuşi creanţele au un grad de lichiditate mai redus decât stocurile, spre
exemplu atunci când se deţin creanţe asupra unor debitori litigioşi ori rău-platnici;
4. activele de trezorerie şi în special disponibilităţile (casa şi conturile la bănci)
sunt cele mai lichide.
Prioritară în această ordonare este perioada în care activele respective se vor

transforma în lichidităţi. Astfel o creanţă cu termen de încasare mai mare de un an va
fi asimilată unei imobilizări (în bilanţ se specifică distinct sumele din postul „creanţe" ce
trebuie încasate într-o perioadă mai mare de un an).
Trecând la pasiv, în ordonare trebuie să se ţină seama de exigibilitatea capitalurilor.
Astfel:
21
1. exigibilitatea minimă este înregistrată de capitalurile proprii, care au o

scadenţă practic infinită. în categoria acestor capitaluri proprii nu intră însă absolut
toate conturile de capital propriu. Spre exemplu, profitul exerciţiului nu va fi menţinut
obligatoriu la nivelul firmei, deoarece se va ţine cont de modul de repartizare a
acestuia pe destinaţii: dividende, participare a salariaţilor la profit, cota
managerului;
2. în continuare se vor înscrie datoriile cu termene de rambursare mai mari de
un an. În principiu, în această categorie intră numai datorii bancare, datoriile de exploatare
şi cele asimilabile acestora având scadenţe sub un an, dar pot exista şi excepţii (de
exemplu un avans de la clienţii-beneficiari ai unei locuinţe, pentru cazul unei firme
de construcţii);
3. în categoria datoriilor pe termen sub un an se vor înscrie atât
datoriile de exploatare, cât şi datoriile bancare cu scadenţă în anul curent;
4. cele mai exigibile pasive sunt creditele de trezorerie acordate pe termene de câteva
zile.
După această ordonare, structura bilanţului, într-o formă extrem de simplificată,

dar care subliniază corelaţiile asupra cărora trebuie să se pună accentul, va putea fi
prezentată ca în figura următoare:
Activ Pasiv
Active cu lichiditate peste un an Pasive cu exigibilitate peste un an
Active cu lichiditate sub un an (cu Pasive cu exigibilitate sub un an (cu
excepţia celor de trezorerie) excepţia celor de trezorerie)
Active de trezorerie Pasive de trezorerie
Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect ar trebui ca activele şi pasivele să fie

perfect corelate din punctul de vedere al termenelor, respectiv:
1) active cu lichiditate peste un an = pasive cu exigibilitate peste un an

2) active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = pasive
cu exigibilitate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie)
3) active de trezorerie = pasive de trezorerie.
22
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie

perfect corelate, respectiv să se poată asigura zilnic un echilibru perfect între încasări şi
plăţi. Bineânţeles că rareori se va putea asigura în mod concret un astfel de deziderat. În
condiţiile lumii reale este recomandat să se asigure un sold de trezorerie pozitiv (dar
nu de mari dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Acest sold de trezorerie îşi găseşte originea în existenţa unui surplus de capitaluri pe
termen lung faţă de activele pe termen lung, din care să se poată finanţa eventualele
deficite momentane de capitaluri pe termen scurt în raport cu activele pe termen scurt.
Legislaţia din România5 oferă o serie de indicatori utili prin care să poată fi identificate
aceste corelaţii. Astfel echilibrul pe termen lung poate fi identificat prin fondul de rulment
permanent, indicator definit prin relaţia:
Fond de rulment permanent = Capital propriu total + împrumuturi şi datorii

financiare între 1 şi 5 ani şi peste — Total active imobilizate ( 2.1)
Existenţa unui fond de rulment permanent pozitiv certifică o stare de echilibru financiar
pe termen lung. Existenţa unor capitaluri cu exigibilitate mai mare de un an asigură
acoperirea necesarului de finanţat al imobilizărilor. în plus, un fond de rulment pozitiv trebuie
înţeles ca un fond de rezervă din care se pot finanţa deficitele ce pot apărea între alocările şi
resursele de finanţat pe termen scurt. Pentru a nu ne îndepărta de o gestiune performantă,
dimensiunile fondului de rulment permanent pozitiv nu trebuie exagerate întrucât costurile
capitalurilor procurate pe termen lung sunt superioare celor pe termen scurt :
5 Vezi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 616 pantru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea
bugetului ve venituri şi cheltuieli de către agenţii economici, Monitorul Oficial al României, nr.
286/26.VI.2000.
ACTIV PASIV
IMOBILIZĂRI CAPITALURI PROPRII DATORII PE
TERMEN LUNG
23
FOND DE
RULMENT
PERMANENT
ACTIVE
CIRCULANTE
DATORII PE TERMEN SCURT
Figura de mai sus reprezintă fondul de rulment permanent. Se poate constata că

indicatorul poate fi calculat fie pe baza relaţiei de calcul de mai sus, fie pe seama
diferenţei dintre activele circulante şi datoriile pe termen scurt (zonele haşurate).
Un fond de rulment negativ, în aceste condiţii, va evidenţia imposibilitatea firmei de a

asigura un excedent de resurse financiare pe termen lung din care să poată fi acoperite
necesităţile de finanţare pe termen scurt. În principiu, firmele caracterizate prin cicluri lungi de
producţie ar trebui să înregistreze un fond de rulment pozitiv relativ semnificativ, iar cele
cu cicluri relativ scurte pot accepta valori reduse ale indicatorului. În acest sens, pentru
ameliorarea situaţiei, în finanţarea ciclurilor mai lungi de producţie firmele pot solicita
încasarea în avans a unei părţi a preţului de vânzare. Pentru firmele ce acţionează în comerţul
en detail, în condiţiile în care societăţile en gros permit plata mărfurilor după o perioadă
acceptabilă, un fond de rulment negativ se poate constitui ca o soluţie satisfăcătoare.
Pentru caracterizarea stării de echilibru pe termen lung realizat pe seama resurselor
proprii se utilizează ca indicator de analiză fondul de rulment propriu. Acesta este definit ca
diferenţă între capitalurile proprii ale firmei (în categoria cărora se includ şi provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli) şi activele imobilizate:
Fondul de rulment propriu = Capital propriu total - Total active

imobilizate (2.2)
Existenţa unui fond de rulment propriu pozitiv certifică faptul că firma se află într-o
stare de echilibru financiar pe termen lung realizat pe baza capitalurilor proprii. Astfel, chiar
şi după rambursarea datoriilor bancare pe termen lung, activele imobilizate vor putea fi
finanţate în întregime pe seama capitalurilor pe termen lung (acestea fiind capitalurile
proprii, teoretic ne-exigibile). Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca
24
fiind o situaţie nefavorabilă, cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă
pentru viitor.
În acelaşi sens se poate calcula şi gradul de acoperire a activelor circulante cu
capital propriu, ca raport între fondul de rulment propriu şi fondul de rulment total.
Conform legislaţiei din România, fondul de rulment total este definit ca fiind egal cu activele
circulante (total activ - active imobilizate). În această optică indicatorul devine logic,
exprimând partea din active circulante finanţată din resurse proprii excedentare, după
finanţarea activelor pe termen lung.
În anumite lucrări de specialitate, diferenţa dintre activele pe termen scurt (exceptându-le
pe cele de trezorerie) şi pasivele pe termen scurt (exceptându-le pe cele de trezorerie) este
definită prin indicatorul necesar de fond de rulment. Evit folosirea acestui termen pentru a
nu crea confuzie între acesta şi cel definit de legislaţia românească, conform căreia:
Necesarul de fond de rulment = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare –

Datorii curente – Pasive de regularizare
(2.3)
Oricum s-ar numi indicatorul respectiv, ceea ce trebuie urmărit este dacă firma
reuşeşte să acopere din fondul de rulment permanent deficitul de resurse rezultat din diferenţa
existentă între volumul mai mare de active pe termen scurt (cu excepţia celor de trezorerie)
şi pasivele pe termen scurt (cu excepţia celor de trezorerie). În acest caz se va obţine o
trezorerie netă pozitivă, ce poate fi calculată ca diferenţă între activele de trezorerie şi
pasivele de trezorerie:
Trezoreria netă = Active de trezorerie — Pasive de trezorerie. (2.4)
Existenţa unei trezorerii nete pozitive certifică o stare de echilibru financiar la nivelul
întregii întreprinderi. Insistăm asupra faptului că obiectivul unui manager financiar nu poate
fi asigurarea unei trezorerii nete cât mai mari, aceasta demonstrând incapacitatea de a
identifica soluţii viabile de valorificare a capitalurilor disponibile. O trezorerie netă
pozitivă certifică o stare de optim din punctul de vedere al echilibrului financiar numai în
măsura în care se situează la niveluri rezonabile.
25
Se poate demonstra că trezoreria netă rezultă ca diferenţă între fondul de rulment şi

necesarul de fond de rulment. În această optică echilibrul financiar, evidenţiat prin acest
indicator, este explicat ca rezultat al posibilităţii firmei de a-şi asigura resursele necesare pe
termen scurt (necesarul de fond de rulment) pe seama excedentului de resurse de finanţare
disponibile pe termen lung (fondul de rulment).
În optica de analiză anglo-saxonă se utilizează un indicator relativ echivalent cu
necesarul de fond de rulment din punctul de vedere al puterii informaţionale, respectiv
capitalul de lucru net (engl., „net working capital"). Acesta se calculează ca diferenţă între
activele circulante (curente) şi pasivele pe termen scurt. Se poate observa că în acest caz
fondul de rulment este întotdeauna egal cu capitalul de lucru net. In aceste condiţii calculul
unui indicator corespunzător trezoreriei nete devine inutil, fiindcă acesta va fi întotdeauna
egal cu 0.
Pentru aprofundarea analizei se pot utiliza indicatori precum rata de finanţare a
stocurilor, definită prin raportul dintre fondul de rulment permanent şi nivelul total al
stocurilor, indicator ce evidenţiază ponderea în totalul valoric a stocurilor finanţate prin
intermediul fondului de rulment permanent:
RFS = FRPermanent
Stocuri (2.5)
Un nivel ridicat al acestui indicator caracterizează firmele cu o politică prudentă de

finanţare. Nu este obligatoriu ca un nivel redus al indicatorului să indice o situaţie nefastă,
întrucât este posibil ca stocurile să fie finanţate pe seama datoriilor de exploatare, ceea ce nu
constituie o problemă în cazul unor relaţii stabile cu furnizorii de materii prime şi/sau
materiale sau de mărfuri, după caz.
În aceeaşi categorie de analiză se pot înscrie şi indicatorii de lichiditate. OMFP
nr. 94/2001 defineşte doi indicatori de lichiditate: lichiditatea curentă (indicatorul capitalului
circulant) şi lichiditatea imediată, la care se poate adăuga şi lichiditatea la vedere, indicat în
reglementări anterioare.
În aceeaşi categorie de indicatori se poate considera şi rata solvabilităţii generale.

Lichiditatea curentă (definită uneori şi ca lichiditate generală) (Lc) este definită prin
raportul dintre activele curente (circulante) şi datoriile curente:
LC = Active circulante
Datorii curente (2.6)
26
Ca logică a indicatorului, un nivel supraunitar al raportului ar semnala posibilitatea ca

firma să-şi poată rambursa datoriile pe termen scurt pe baza valorificării (printr-un ciclu
normal de activitate finalizat prin încasarea contravalorii produselor finite sau a mărfurilor)
activelor pe termen scurt. Pentru a se asigura o certitudine cu privire la această posibilitate,
acest indicator trebuie să înregistreze valori mai ridicate (de până la 2-2,5).
Raportarea activelor circulante la pasivele cu scadenţe, sub un an poate da o imagine
uşor alterată a capacităţii firmei de a nu intra într-o stare critică. De multe ori stocurile de
produse finite sunt greu vândabile. De exemplu, producerea într-un anumit moment a unor
pantofi în cantităţi mai mari decât cele cerute efectiv pe piaţă va determina existenţa unui
surplus care, dat fiind faptul că ne situăm într-un sector afectat puternic de modă, se va
materializa într-un stoc excedentar permanent în cazul în care managerii firmei nu
acceptă ideea de a valorifica aceste produse finite la cel mai bun preţ posibil de obţinut.
În această situaţie o firmă va putea fi catalogată ca fiind lichidă în condiţiile în care datoriile
sunt scadente în mod real, însă nu vor putea fi acoperite pe seama încasărilor din
vânzările de stocuri. Pentru a identifica rapid starea de lichiditate la nivelul unei firme se
calculează lichiditatea imediată (Li), determinată ca raport între suma dintre creanţe şi
active de trezorerie şi datoriile curente:
Li = Active circulante- Stocuri = Creanţe + Active de trezorerie

Datorii curente Datorii curente ( 2.7)
În logica de interpretare a acestui indicator, stocurile, deşi constituie active circulante,

sunt caracterizate printr-o lichiditate mai redusă şi oarecum incertă, motiv pentru care firma
trebuie să se asigure că poate face faţă plăţilor scadente pe termen scurt (datoriile curente)
numai pe seama activelor uşor transformabile în lichidităţi. Alături de activele de trezorerie,
în această categorie se pot înscrie şi creanţele, care în principiu pot fi uşor scontate. Ca
valoare recomandată pentru acest indicator putem reţine nivelul de 0,8.
O lungă perioadă, ce se prelungeşte din păcate în suficiente cazuri, s-a demonstrat că

simpla existenţă a unor creanţe asupra unor clienţi nu este suficientă pentru acoperirea
datoriilor scadente. Fenomenul creanţelor asupra unor parteneri de afaceri litigioşi sau rău-
platnici a reprezentat (şi încă reprezintă) o realitate a anumitor economii, printre care se
numără şi cea românească, motiv pentru care, pentru a avea o imagine mai concludentă
27
asupra riscurilor de neplată, se poate calcula şi lichiditatea la vedere (Lv), ca raport între
activele de trezorerie şi datoriile curente:
Li = Active de trezorerie
Dat fiind faptul că datoriile curente, deşi plătibile pe termen scurt, nu au în

totalitate o scadenţă imediată, se poate utiliza drept reper nivelul de 0,2, situarea
indicatorului la un nivel inferior indicând un risc ridicat în ceea ce priveşte posibilitatea
acoperirii datoriilor imediate. O semnificaţie asemănătoare o are şi rata de lichiditate
calculată prin raportarea activelor de trezorerie la plăţile scadente, pentru ca firma să se
afle în afara oricărui pericol acesta trebuind să înregistreze o valoare supraunitară.
Rata solvabilităţii generale (Rs) cuantifică riscul de incapacitate de plată a datoriilor.
Se presupune că firma va aloca pentru acoperirea acestor datorii întregul volum al activelor:
Rs = Active totale
Pentru ca indicatorul să fie relevant, este preferabil ca indicatorii să fie exprimaţi în

valori de piaţă, dat fiind faptul că, în mod normal, activele firmei vor fi superioare datoriilor
(capitalurile proprii vor fi pozitive). În cazul unei firme cu activitate corespunzătoare nivelul
indicatorului trebuie să fie supraunitar. În anumite cazuri (de excepţie, din punctul nostru de
vedere) se poate întâlni şi situaţia unui indicator subunitar din punct de vedere contabil.
Este cazul firmelor cu capitaluri proprii negative, funcţionând deci fără a mai putea
garanta creditorilor, din punct de vedere financiar, capacitatea de a-şi onora datoriile.
În aceeaşi categorie de indicatori poate fi inclusă şi situaţia netă, indicator definit ca
diferenţă între nivelul total al activului şi totalul datoriilor. Cât timp situaţia netă este
pozitivă, se poate afirma că firma este solvabilă.
Se poate remarca faptul că, în realitate, prin acest indicator se verifică dacă firma
prezintă un nivel pozitiv al capitalurilor proprii:
28
Situaţia netă = Activ - Datorii totale = Capitaluri proprii ( 2.10)
Alături de aceşti indicatori, analiza patrimonială a bilanţului poate fi completată cu

indicatorii de echilibru financiar. Aceştia sunt definiţi de legislaţia românească 6 ca fiind: rata
autonomiei financiare, rata de finanţare a stocurilor, rata datoriilor şi rata capitalului propriu
faţă de activele imobilizate.
Rata autonomiei financiare se calculează prin raportarea capitalurilor proprii (CPR)
la capitalurile permanente (angajate7) (CPER):
Raf = CPR / CPER (2.11)
Indicatorul cuantifică ponderea resurselor proprii în cadrul resurselor financiare stabile,

atrase pe termen lung de către firmă. Din punctul de vedere al echilibrului financiar este
recomandabilă o valoare a indicatorului cât mai apropiată de l. Bineînţeles că o astfel de
valoare ar implica drept stare favorizantă o absenţă a îndatorării! În practică se consideră că
un raport superior valorii de 0,5 este suficient, întrucât se certifică posibilitatea
rambursării, datoriilor pe termen lung (la limită) din capitalurile proprii.
Rata datoriilor este definită ca raport între nivelul total al datoriilor şi nivelul activelor
totale. în general, pentru ca firma să fie apreciată ca sigură, indicatorul trebuie să
înregistreze un nivel sub 50%.
Indicatorii prezentaţi nu se constituie cu siguranţă ca fiind unicul set viabil de analiză,
lista nefiind exhaustivă, ci numai exemplificativă. Analiza poate fi mai aprofundată, sau mai
simplificată, în funcţie de timpul disponibil şi de scopul acesteia.
--------------------------------------
6
Vezi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli de către agenţii economici. Monitorul Oficial al
României, nr.286/26.VI.2000.
7
Termenul de „capital angajat" apare în OMFP nr. 94/2001, fiind definit ca sumă între capitalul
împrumutat(definit la rândul său ca fiind creditele peste un an) şi capitalul propriu.
2.5. Analiza funcţională a bilanţului
Din punctul nostru de vedere, cele mai importante corelaţii ce se pot desprinde din
analiza pe baza bilanţului sunt cele oferite de analiza funcţională. Bilanţul funcţional pune
accentul pe prezentarea diferenţiată a elementelor bilanţiere implicate în cadrul ciclurilor de
exploatare, de investiţii şi de finanţare ale firmei. Ciclul de investiţii are în vedere în primul
29
rând imobilizările. Ciclul de finanţare are în vedere resursele stabile şi cele atrase ca
urmare a activităţii de exploatare. în cadrul analizei ciclului de exploatare se au în vedere în
primul rând operaţiile legate de aprovizionare, producţie şi vânzări, respectiv activele pe
termen scurt utilizate pentru desfăşurarea acestora în condiţii normale. În prezentarea
bilanţului funcţional se va încerca prezentarea indicatorilor structuraţi nu numai din punctul
de vedere al lichidităţii şi, respectiv, exigibilităţii, ci şi din cel al relaţiei acestora cu activităţile
de investiţii, finanţare şi exploatare ale firmei. într-o prezentare sintetică, bilanţul funcţional
poate fi prezentat în următoarea manieră:
Activ Pasiv
Active stabile (imobilizări), la Resurse stabile (fonduri proprii, datorii pe
valoarea brută (inclusiv amortizarea termen lung, precum şi amortizarea cumulată
cumulată)
Active de exploatare aferentă imobilizărilor
Resurse din activ)
de exploatare
Active în afara exploatării Resurse în afara exploatării
Active de trezorerie Pasive de trezorerie
Referitor la conţinutul economic al fiecărei categorii de elemente de activ, respectiv

de pasiv, se pot puncta următoarele:
1. Activele imobilizate sunt considerate activele din bilanţ, conform definiţiei clasice
a
acestora, dar la care se adaugă amortizarea cumulată, aferentă întregii durate de
viaţă folosite (consumate) a activelor respective.
2. Corespunzător creşterii de valoare a posturilor de active imobilizate (cu
suma amortizărilor cumulate), se va majora şi suma resurselor stabile.
3. Calitatea de activ (respectiv pasiv) stabil are prioritate în raport cu cea de activ
de
exploatare, respectiv pasiv de exploatare. Se poate observa totuşi că se porneşte de la
ipoteza că firma nu are în patrimoniu active redundante (active inutile desfăşurării
activităţii normale, de exploatare, a firmei).
4. în categoria activelor de exploatare se pot include, în funcţie de domeniul
de activitate în care acţionează firma: stocurile de materii prime, produse în curs de
30
fabricaţie, produse finite sau mărfuri, avansurile pentru cumpărările de stocuri,

precum şi creanţele comerciale şi alte creanţe de exploatare.
5. Ca resurse de exploatare se pot aminti: împrumuturile contractate
pentru necesităţile de exploatare, avansurile încasate în contul comenzilor, datoriile
comerciale, decontările cu salariaţii (inclusiv impozitele aferente plăţii salariilor,
inclusiv contribuţiile pentru asigurările sociale şi fondul pentru plata ajutorului de
şomaj) etc.
6. Activele în afara exploatării cuprind: creanţele legate de cesiunea
imobilizărilor, sumele de încasat de la societăţile din cadrul grupului, sumele de
încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare, creanţele privind capitalul
social subscris şi nevărsat.
7. În categoria resurselor în afara exploatării se pot include elemente precum:
impo
zitele de plată, dividendele de plată, sumele datorate societăţilor din cadrul grupului,
sumele datorate privind interesele de participare etc.
8. Din punctul de vedere al structurii bilanţului funcţional, prezenţa activelor, respectiv
a pasivelor de trezorerie nu este indispensabilă. Cu alte cuvinte, indicatorul „trezorerie
netă" nu este fundamental pentru acest tip de analiză. în cazul în care nu se doreşte
calcularea acestui indicator, activele de trezorerie vor fi incluse în categoria activelor de
exploatare, iar pasivele de trezorerie, în categoria pasivelor de exploatare. În acest sens
se poate constata similitudinea cu modul de analiză anglo-saxon.
În analiza funcţională a bilanţului, indicatorul fundamental îl constituie necesarul de

fond de rulment de exploatare (NFRE), definit ca diferenţă între activele curente de
exploatare şi datoriile de exploatare:
NFRE = Stocuri legate de exploatare + Creanţe de exploatare — Datorii de exploatare

(2.12)
Definirea acestui indicator ridică problema delimitării activităţii de exploatare de cea în

afara exploatării. în acest demers fundamentală este definirea clară a activităţii de bază a
firmei. Ceea ce constituie activitate de bază, de exploatare, conform obiectului principal de
activitate, pentru o anumită firmă poate constitui o activitate conexă, fără o relevanţă
31
deosebită, pentru o alta. Spre exemplu, o cantină (restaurant) situată în cadrul unei uzine nu
va putea fi considerată drept element al activităţii de exploatare, deşi poate fi cvasiidentică
cu o unitate de profil ce acţionează independent.
Definirea obiectului principal de activitate reprezintă o etapă obligatorie în procesul
analizei funcţionale, dar poate concomitent să se constituie şi ca un pas spre orientarea
generală a firmei într-o anumită direcţie. Fără a anticipa prea mult elementele legate de
strategia generală a firmei, obiect al capitolului III al prezentei lucrări, vă propun un studiu
de caz.
O firmă situată în centrul Capitalei are drept obiect de activitate principal, conform
statutului, proiectarea în domeniul construcţiilor. Acest domeniu de activitate general a
determinat în ultimii 10 ani pierderi an de an. Pentru a ieşi din această situaţie de criză
managerul firmei a reuşit închirierea a 80% din sediul firmei unor firme interesate, cu care a
negociat o chirie totală ce a permis plata tuturor cheltuielilor şi, în plus, obţinerea unui profit
mulţumitor. Care este activitatea de exploatare a firmei: proiectarea sau închirierea?
Răspunsul depinde de strategia viitoare a firmei. Ceea ce este important însă este
luarea în considerare a unei strategii coerente. Astfel, dacă se optează pentru menţinerea
obiectului de activitate actual, trebuie încercate mijloace de rentabilizare a acesteia,
activitatea de închiriere nefiind considerată de bază pentru firmă, ci doar un mijloc de
menţinere a echilibrului financiar la niveluri acceptabile şi eventual de creştere („rotunjire")
a veniturilor. În cazul în care se consideră că proiectarea în domeniul construcţiilor nu mai
poate constitui un sector viabil pentru firma analizată, este necesară renunţarea la acest tip
de activitate, ceea ce implică o serie de decizii de restructurare (inclusiv prin recalificări sau
concedieri).
În principiu, orice persoană care poate avea acces la informaţiile legate de gestiunea
internă a unei firme va putea identifica uşor care dintre stocurile, creanţele şi datoriile unei
firme pot fi considerate de exploatare şi care nu. Din păcate, aceste elemente nu se pot
constata atât de uşor din analiza datelor oferite de documentele financiar-contabile. Astfel, de
exemplu, nu se poate identifica întotdeauna la capitolul „stocuri" care dintre acestea sunt
legate direct de activitatea de bază a firmei şi care nu.
Totodată, nivelul necesarului de fond de rulment poate fi analizat şi în funcţie de

domeniul în care îşi desfăşoară activitatea firma analizată. Cu titlu exemplificativ:
■ firmele din industrie înregistrează în general un necesar de fond de rulment
de exploatare pozitiv, în timp ce cele din comerţul en detail, unul negativ (acesta
32
constituie o resursă de finanţare pe termen scurt, degajată însă într-un mod

permanent, din care se pot finanţa imobilizările);
■ un necesar de fond de rulment de mari dimensiuni se înregistrează în sectoarele
de activitate cu cicluri lungi de fabricaţie;
■ un necesar de fond de rulment de mici dimensiuni se înregistrează în sectoarele
de activitate cu cicluri scurte de fabricaţie;
■ firmele din comerţul en gros înregistrează un nivel ridicat al necesarului de fond
de rulment faţă de cele en detail;
■ firmele mici prezintă de obicei niveluri ale necesarului de fond de rulment
mai
importante decât cele mari (se poate da ca exemplu situaţia unor mici boutique-uri
faţă de cea a unor mari magazine, care înregistrează de cele mai multe ori niveluri
negative ale indicatorului) (ca ponderi în totalul bilanţului).
După cum am afirmat, necesarul de fond de rulment constituie un necesar de

finanţare. Acesta poate fi asigurat, ca principiu, pe seama resurselor pe termen lung
excedentare faţă de alocările pe termen lung, respectiv a fondului de rulment permanent
definit conform relaţiei prezentat. În terminologia analizei funcţionale a bilanţului acest
indicator poartă numele de fond de rulment net global (FRNG), definit ca diferenţă între
capitalurile permanente şi activele imobilizate:
FRNG = Capital permanent - Active imobilizate (2.13)
Cât timp fondul de rulment net global este superior necesarului de fond de rulment de
exploatare, se poate considera că firma se află într-o stare normală, de echilibru financiar.
33
Alături de necesarul de fond de rulment de exploatare, la nivelul anumitor firme

poate fi identificat şi un necesar de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE), definit
analog necesarului de fond de rulment de exploatare:
NFRAE = Stocuri în afara exploatării + Creanţe în afara exploatării - Datorii

în afara exploatării pe termen scurt (2.14)
Acest necesar de fond de rulment în afara exploatării se poate constitui, după caz, într-un
„consumator" de resurse de finanţare (dacă înregistrează o valoare pozitivă) sau,
dimpotrivă, într-un mijloc de finanţare a activităţii de exploatare (în situaţia în care
înregistrează o valoare negativă, constituindu-se într-o resursă de finanţare în afara
exploatării). Existenţa unui necesar de fond de rulment în afara exploatării pozitiv trebuie
să ridice semne de întrebare managerului financiar, în condiţiile în care trebuie identificate
resurse de finanţare suplimentare pentru a se finanţa o serie de activităţi fără legătură
directă cu specificul firmei. Pe de altă parte, atragerea unor resurse de finanţare
suplimentare, la un cost zero (datoriile luate în calculul necesarului de fond de rulment în
afara exploatării sunt caracterizate, ca şi datoriile de exploatare, printr-un cost nul), poate
fi utilizată ca soluţie pentru asigurarea echilibrului financiar.
Ca exemple de datorii în afara exploatării prin care se poate finanţa o anumita
perioadă activitatea de exploatare sunt decontările cu acţionarii sau cu bugetul statului.
Astfel dividendele cuvenite acţionarilor pot fi plătite cu o oarecare întârziere în condiţiile
în cărei situaţia financiară la momentul respectiv o solicită, cât timp nu se manifestă
efecte nefavorabile în ceea ce priveşte încrederea acestora în performanţele reale ale
firmei.
Anumitei firme din România au practicat sistemul finanţării activităţilor de exploatare
pe seama neplăţii (sau măcar a întârzierii momentului de plată) datoriilor faţă de bugetul
statului. Politica a fost susţinută într-o oarecare măsură de statul român, care a permis
funcţionarea acestui sistem, prin absenţa unor măsuri cum ar fi blocarea conturilor la
bancă, iar în final prin acceptarea reeşalonărilor sau chiar a anulării acestor datorii. Deşi
există un cost pentru această resursă de finanţare (penalizările de întârziere), apelul la
această tehnică de finanţare poate fi mai atractiv decât contractarea de împrumuturi pe
34
piaţa bancară sau emisiunea de acţiuni, managerul financiar fiind înclinat să opteze pentru
resursa cea mai ieftină.
În final, pentru evidenţierea stării de echilibru general la nivelul firmei se poate calcula
trezoreria netă, definită ca diferenţă între fondul de rulment net global şi necesarul de fond
de rulment:
Trezoreria netă = Fond de rulment net global — Necesar de fond de rulment
( 2.15)
Afirm mai sus că activele şi pasivele de trezorerie pot fi incluse în categorial

activelor, respectiv a pasivelor de exploatare. Prin acest demers ne apropiem de optica
analizei financiare în sistemul anglo-saxon, în care indicatorii fundamentali sunt fondul de
rulment şij capitalul de lucru net.
Fondul de rulment este definit şi în optica anglo-saxonă ca diferenţă între capitalurile
permanente şi imobilizări. în acelaşi timp, capitalul de lucru net este determinat ca
diferenţă între activele circulante şi pasivele pe termen scurt:
Capitalul de lucru net = Active circulante — Datorii curente (2.16)
În această viziune, fondul de rulment este egal întotdeauna cu capitalul de lucru net.
Analizând însă fenomenul în dinamică, starea de echilibru permanent între cei doi
indicatori se realizează ca efect al diferitelor strategii şi tehnici de finanţare. Asigurarea
unei stări de echilibru financiar, materializată în acoperirea necesităţilor de finanţare a
activităţii de exploatare, se va realiza fie pe seama resurselor pe termen lung (în excedent
faţă de activele pe termen lung), fie pe seama unei resurse de finanţare din afara
exploatării.
35
În această optică activele de trezorerie, respectiv pasivele de trezorerie sunt

considerate părţi integrante ale activităţii de exploatare şi deci nu trebuie evidenţiate într-o
manieră distinctă.
2.6. Analiza performanţelor întreprinderii
Noţiunile prezentate sunt necesare oricărui analist financiar ce doreşte aprecierea

performanţelor unei întreprinderi pornind de la datele disponibile în cadrul contului de
profit şi pierdere al acesteia.
2.6.1. Soldurile intermediare de gestiune
Indicatori utilizaţi în analiza pe baza contului de rezultate, soldurile intermediare

de gestiune oferă informaţii cu privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere. Acestea
pot fi determinate de caracteristici de activitate (de exploatare, financiară, excepţională),
dar şi de monetaribilitate (definind prin acest indicator calitatea elementelor de venituri
de a fi încasabile, respectiv a celor de cheltuieli de a fi plătibile; cu alte cuvinte, de a se
manifesta ca nişte fluxuri monetare, de cash) sau de participare a anumitor stakeholderi8 la
distribuirea rezultatelor financiare. Utilitatea cunoaşterii acestor indicatori rezidă în faptul că
o parte dintre ei sunt utilizaţi efectiv la întocmirea anumitor documente financiare, atât de
analiză, cât şi de previziune, din categoria cărora se detaşează situaţia fluxurilor monetare
degajate de firmă (echivalentul unui „cash flow statement"), instrument extrem de util
în managementul financiar al firmelor româneşti, mai ales în contextul problemelor
legate de lichiditatea anumitor societăţi comerciale din ţara noastră.
Demersul îşi găseşte utilitatea de ordin practic în faptul că, în actualul moment,
în literatura românească de specialitate se pot identifica mai multe curente de opinie cu
privire la modul de calcul al acestor indicatori. Fiecare dintre aceste modalităţi de calcul
poate fi argumentată din anumite puncte de vedere. Dificultăţile de utilizare a acestora în
practică pentru un neiniţiat pot fi deranjante, întrucât în acest moment se pot regăsi relaţii
diferite de calcul al anumitor indicatori chiar pe parcursul aceleiaşi lucrări. În plus,
anumite interpretări ale indicatorilor nu pot fi susţinute de teorie.
8
Prin stakeholder definim orice agent economic aflat în relaţii cu firma: proprietar, creditor, salariat,
manager, furnizor, client, stat, comunitate locală etc.
Explicaţia acestor mici dificultăţi, din punctul nostru de vedere, îşi găseşte originea în
anumite condiţii istorice ale creării teoriei financiare româneşti actuale (să îndrăznim,
36
moderne?). Deşi la momentul introducerii unor mecanisme de analiză financiară

caracteristice economiei de piaţă în România curentul general de opinie era orientat spre
analiza de „sorginte"-franceză, modul general de gândire a fost influenţat puternic în ultimii
ani de spiritul lucrărilor de specialitate americane, între cele două şcoli apărând de multe ori
diferenţe semnificative în modul de calcul al indicatorilor.
Înainte de efectuarea calculului indicatorilor, pentru ca aceştia să aibă o relevanţă din

punctul de vedere al interpretării, este necesară deflatarea/inflatarea acestora, astfel încât să se
poată realiza o comparaţie în dinamică între valorile înregistrate. în cele ce urmează
propunem deflatarea indicatorilor din exerciţiul încheiat, conform unei relaţii de tipul:
Ipr.0 = Ipr.1
unde:
Ipr.1 = indicatorul de exerciţiul încheiat exprimat în preţurile anului curent;
Ipr.0 = indicatorul de exerciţiul încheiat exprimat în preţurile anului de bază;
Ri 1/0 = rata inflaţiei înregistrată pe parcursul anului respectiv.
Sesizăm din start o realitate caracteristică unei bune părţi a firmelor

româneşti: scăderea valorii în termeni reali a indicatorilor de la un exerciţiu la altul.
Astfel, chiar dacă în situaţia financiară ce apare la nivelul documentelor contabile
profitul net al firmei înregistrează o creştere, aceasta nu reprezintă un rezultat al
activităţii mai bune desfăşurate de firmă, ci doar o reflectare a efectelor inflaţiei.
În ceea ce priveşte modalitatea de deflatare a elementelor de venituri şi cheltuieli
din contul de profit şi pierdere, pe care tocmai am prezentat-o, prin apelarea la indicele
general de preţuri se asigură o ajustare la inflaţie destul de grosieră. Pentru a estima o
valoare a acestor indicatori cât mai aproape de realitate ar trebui să se apeleze la indici
de preţ corespunzători fiecărui element de cheltuială, respectiv de venit. Din păcate lipsa
datelor privind nivelul diferenţiat al acestor indici de preţ face comodă folosirea unui
tratament unitar în deflatarea cheltuielilor şi veniturilor firmei.
37
Noua formă a contului de pofit şi pierdere propusă prin OMFP nr. 94/2001
cuprinde în cadrul ei elemente de cheltuieli (ct. 688), respectiv venituri din ajustarea la
inflaţie. Pentru moment nu au apărut precizări privind modul în care vor funcţiona
aceste conturi. Ideea de bază va fi probabil aceea de a reda o imagine cât mai aproape de
realitate a performanţelor întreprinderii. Problema este că ajustarea se face abia la
nivelul rezultatului curent, aceste cheltuieli şi venituri din ajustarea la inflaţie fiind
incluse la rubricile „Alte cheltuieli financiare", respectiv „Alte venituri financiare". Ca
urmare, soldurile intermediare de gestiune calculate până la acest palier vor avea
integrată în valoarea lor inflaţia exerciţiului financiar încheiat.
Primul sold intermediar de gestiune îl reprezintă marja comercială. Acesta

cuantifică nivelul de performanţă financiară înregistrat de firmă din activitatea
comercială. Ca modalitate de calcul, indicatorul trebuie să ţină cont de toate veniturile şi
cheltuielile legate de activitatea .de comercializare a mărfurilor:
Marja comercială — Venituri din vânzarea mărfurilor - Costul mărfurilor vândute
(2.18)
Marja comercială raportată la costul mărfurilor vândute reprezintă practic adaosul

comercial practicat de firmă. În aceste condiţii se poate identifica politica practicată de
firmă: preţuri mari - rulaj încet, sau preţuri mici - viteză rapidă de rotaţie a mărfurilor.
Filozofia de calcul al soldurilor intermediare de gestiune este aceea a „cascadei":
fiecare sold intermediar de gestiune se bazează pe cel anterior calculat. Următorul sold
este reprezentat de valoarea adăugată, cuantificând exact plusul de valoare adăugat de
firmă prin activitatea desfăşurată.
38
Valoarea adăugată = Marja comercială + Producţia vândută + Venituri din

producţia stocată + Venituri din producţia de imobilizări - Cheltuieli cu materiile
prime — Cheltuieli cu materiale consumabile - Cheltuieli cu energia şi apa -
Cheltuieli cu lucrări şi servicii, executate de terţi (2.19)
Elementele de venituri şi cheltuieli din relaţia de calcul prezentată anterior vor fi

regăsite în noul tip de raportare cu următoarele denumiri: „Producţia vândută" (ct.
701+702+703+ 704+705+706+708), „Variaţia stocurilor" (ct. 711), „Producţia
imobilizată" (ct. 721+722), „Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile" (ct.
601+602-7412), „Alte cheltuieli materiale" (ct. 603+604+606+608), „Alte cheltuieli din
afară (cu energie şi apă)" (ct. 605-7413), „Cheltuieli privind prestaţiile externe" (ct.
611+612+613+614+621+623+624+625+626+ 627+628-7416).
Valoarea adăugată poate fi interpretată şi ca un potenţial de remunerare a
stakeholderilor din cadrul firmei, înţelegând prin acest termen investitorii de capital
(acţionari şi creditori) şi angajaţii (salariaţi diverşi şi manager), la care se adaugă statul.
Fluxurile prin care sunt remuneraţi aceşti „parteneri" ai întreprinderii şi care se deduc
treptat din valoarea adăugată creată sunt următoarele:
- cheltuielile de personal, ce asigură remunerarea salariaţilor implicaţi în
desfăşurarea procesului de producţie;
- impozitele şi taxele, ce revin statului ca plată pentru asigurarea
cadrului de desfăşurare a activităţii întreprinderii;
- amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării
reînnoirii capacităţilor actuale de producţie;
- cheltuielile financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru
creditele pe care aceştia le acordă în scopul finanţării afacerii;
- profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se
remunerează proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceştia le-au avansat
în afacere.
Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată din care au fost
repartizate se obţin procentele în care acestea au fost distribuite. Evoluţia în timp a
acestor procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din acelaşi sector de
39
activitate reflectă, pentru întreprinderea în cauză, caracteristicile politicii sale privind

remunerarea celor implicaţi în desfăşurarea activităţii sale.O modalitate de analiză o
constituie completarea următorului tabel, şi pe baza lui realizarea unui grafic de
evoluţie având ca referinţă, eventual, datele corespondente ale unei societăţi
concurente.
Repartizarea valorii 2005 2006 2007

adăugate valori procente valori procente valori procente
absolute absolute absolute
Valoarea adăugată
Salariaţi
Stat
Capacităţile de pro-
ducţie existente
Creditori
Proprietari
Acest tip de analiză va scoate în evidenţă cât şi în ce mod este repartizată

valoarea creată de întreprindere către cei implicaţi direct sau indirect în procesul
de producţie al acesteia.
Pornind de la valorile înregistrate de următorii trei indicatori, se poate
stabili dacă remunerarea personalului este în concordanţă cu productivitatea sa:
Cheltuieli cu personalul Valoarea adăugată Valoarea adăugată

Valoarea adăugată Număr salariaţi „ Imobilizări brute
Cel de-al doilea şi cel de-al treilea raport arată nivelul productivităţii per
salariat, respectiv al unei unităţi de capital (imobilizări) folosite în exploatare. Se
vor lua în calcul doar efectivele de salariaţi angajaţi în producţie şi activele
40
imobilizate în activitatea de exploatare a întreprinderii. Primul raport indică ponderea

din valoarea adăugată distribuită salariaţilor. în condiţiile în care aceasta este
importantă, iar eficienţa salariaţilor, necorespunzătoare (al doilea raport are un nivel
redus), în timp ce eficienţa capitalului este ridicată, putem afirma că managementul
întreprinderii se confruntă cu o problemă privind remunerarea factorilor de producţie.
Astfel are loc un transfer de valoare de la factorul de producţie capital către factorul
de producţie muncă, alterând capacitatea întreprinderii de a reînnoi şi de a dezvolta
dotările sale materiale.
Revenind la calculul soldurilor intermediare de gestiune, următorul sold

este reprezentat de excedentul brut de exploatare (EBE), ce scoate în evidenţă
fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare a întreprinderii,
mărimea sa fiind dată de diferenţa dintre acestea. În condiţiile în care
întreprinderea realizează un câştig din activitatea sa de exploatare, acest sold
intermediar poartă denumirea de excedent brut de exploatare, în caz contrar, când
sunt obţinute pierderi, avem de-a face cu o insuficienţă brută de exploatare.
Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din

subvenţii de exploata re — Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate —
Cheltuieli cu remuneraţiile personalului - Cheltuieli privind asigurările sociale şi
protecţia socială (2.20)
Elementele de venituri şi cheltuieli din relaţia de calcul al excedentului

brut de exploatare vor fi regăsite în noul tip de raportare cu următoarele
denumiri:
„Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete" (ct.

7411), „Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate" (ct. 635),
„Cheltuieli cu personalul" (ct. 641-7414+645-7415).
Excedentul brut de exploatare realizat de o întreprindere ne indică mărimea

resurselor de finanţare rezultate din activitatea sa de exploatare. Veniturile şi
cheltuielile calculate de întreprindere din considerente pur fiscale şi având ca scop
41
orientarea unei părţi din resursele realizate către menţinerea capacităţilor de

producţie existente (amortizările şi provizioanele constituite) nu se regăsesc în
calculul acestui sold intermediar de gestiune, urmând a fi deduse atunci când se
estimează mărimea rezultatului de exploatare realizat de întreprindere. Ca
urmare, excedentul brut de exploatare, nefiind influenţat de politica de
investiţii a întreprinderii (ce se răsfrânge asupra nivelului amortizării calculate),
respectiv de politica sa financiară (concretizată în nivelul cheltuielilor şi
veniturilor financiare), reprezintă o bună bază de comparaţie a profitabilităţii
firmelor concurente. Astfel este determinată mărimea capacităţii de autofinanţare
rezultată din activitatea lor de exploatare. Cu cât aceasta este mai semnificativă, cu
atât întreprinderea este mai profitabilă. Performanţele întreprinderii pot fi însă
determinate şi de modul în care excedentul brut de exploatare este investit,
respectiv alocat proprietarilor sau creditorilor firmei. Dacă resursele create de
întreprindere din activitatea sa de exploatare (excedentul brut de exploatare)
sunt alocate sau nu în mod echilibrat pentru menţinerea capacităţilor de
producţie^xistente, respectiv pentru remunerarea proprietarilor şi creditorilor, se
poate observa din analiza următoarelor soldurilor intermediare de gestiune.
Rezultatul din exploatare este calculat şi raportat de către întreprindere în

cadrul situaţiilor sale financiare şi reprezintă diferenţa existentă între veniturile şi
cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a firmei. Acest sold
intermediar de gestiune este influenţat de politica de investiţii a întreprinderii şi
ne arată în mod indirect suma din resursele create de întreprindere prin activitatea
sa de exploatare direcţionată către menţinerea dotărilor materiale ale firmei.
Rezultatul din exploatare = EBE + Venituri din provizioane privind

activitatea de exploatare + Alte venituri de exploatare - Cheltuieli cu
amortizările şi provizioanele de exploatare -Alte cheltuieli de exploatare
(2.21)
Conform OMFP nr. 94/20019, actualele elemente de venituri şi cheltuieli

excepţionale, ce se regăsesc în noul formular la rubrica „Cheltuieli cu
42
despăgubiri, donaţii şi activele cedate" (ct. 658), vor fi integrate la „Alte venituri
de exploatare", respectiv „Alte cheltuieli de exploatare" şi ca urmare intră în
valoarea rezultatului de exploatare raportat de întreprindere. Locul lor este luat de
veniturile şi cheltuielile extraordinare, acestea reprezentând venituri şi cheltuieli
care nu provin din activităţile curente ale întreprinderii şi ca urmare nu apar frecvent
sau cu regularitate (de exemplu cheltuielile privind calamităţile, respectiv
veniturile din subvenţii pentru evenimente extraordinare şi altele similare). Ca
rezultat, analiştii financiari va trebui să acorde o atenţie deosebită estimării
valorii reproductibile a rezultatului de exploatare, independentă de influenţele
circumstanţelor excepţionale generatoare de profit sau pierderi. în ceea ce priveşte
cheltuielile de exploatare privind amortizările şi provizioanele, acestea se regăsesc
grupate în cadrul rubricilor „Ajustarea valorii imobilizărilor, corporale şi
necorporale" (ct. 6811+6813-7813-7815) şi „Ajustarea valorii activelor circulante"
(ct. 654+ 6814-754-7814).
Nivelul rezultatului de exploatare ne oferă informaţia privind mărimea

resurselor determinate de activitatea de exploatare pe care întreprinderea se poate
baza pentru acoperirea cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din
activitatea de exploatare, la care se adaugă eventual veniturile financiare obţinute
de către întreprindere, ar trebui să depăşească nivelul cheltuielilor financiare ale
acesteia. în caz contrar va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către
creditorii întreprinderii.
Următoarele solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezultatul

brut şi rezultatul net sunt calculate şi în cadrul situaţiilor financiare prezentate de
întreprindere. În condiţiile în care la acest nivel se înregistrează pierderi, surplusul
de cheltuieli ce a dus la această situaţie este suportat de către proprietari în contul
profiturilor viitoare aşteptate (pierderea este reportată pentru exerciţiul financiar
9
Ordin al ministrului finanţelor publice pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu standardele internaţionale de
contabilitate, publicat în Monitorul
Oficial, nr. 85/20 februarie 2001.
43
profitabilitate a firmei, reprezentată de valoarea capitalurilor proprii ale acesteia,

riscă să se diminueze.
În concluzie, analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor
intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată şi,
respectiv, transferată valoarea în cadrul firmei. Se pot identifica astfel
problemele de management sau chiar de strategie ale întreprinderii.
2.6.2. Capacitatea de autofinanţare
Alături de soldurile intermediare de gestiune, în analiză este utilizat

indicatorul „capacitate de autofinanţare", exprimând în termeni monetari (de
încasări şi de plăţi) capacitatea firmei de a-şi asigura dezvoltarea prin mijloacele
financiare proprii.
Literatura de specialitate a consacrat două metode de calcul al acesteia,
cunoscute sub denumirea de metodă substractivă, respectiv metodă adiţională.
Indicator calculat pe baza contului de rezultate, capacitatea de autofinanţare
exprimă practic o diferenţă între veniturile încasabile ale firmei şi cheltuielile
plătibile ale acesteia. Capacitatea de autofinanţare nu poate evidenţia situaţia
încasărilor şi a plăţilor efective cu aceeaşi claritate ca şi o situaţie a trezoreriei,
dar, în absenţa altor surse de informare, se poate constitui ca o posibilă
aproximare a situaţiei acestora. Având în vedere faptul că acest indicator
măsoară numerarul potenţial creat de întreprindere prin intermediul activităţii
sale, în determinarea sa nu se iau în calcul elementele de venituri şi cheltuieli care
nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezoreria firmei. în această categorie
intră toate veniturile şi cheltuielile calculate de întreprindere cu amortizarea şi
provizioanele pentru evidenţierea uzurii sau a deprecierii valorii activelor din
proprietatea sa.
Metoda substractivă (a scăderii) porneşte de la ideea de bază a capacităţii
de autofinanţare a firmei, şi anume de nivel potenţial al resurselor de finanţare
(existent la nivelul trezoreriei), reflectat prin relaţia de calcul următoare:
44
CAF - Venituri încasabile - Cheltuieli plătibile (2.22)
Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul

devine:
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare - Alte cheltuieli din exploatare
+ Venituri financiare — Cheltuieli financiare + Venituri excepţionale —
Cheltuieli excepţionale - Impozit pe profit (2.23)
După cum se poate observa, metoda substractivă ia în calculul capacităţii

de autofinanţare toate încasările şi plăţile potenţiale implicate de veniturile şi
cheltuielile realizate de întreprindere, exceptând cele excepţionale provenind din
cedarea activelor firmei sau din subvenţii primite pentru investiţii, ce vor fi luate
în calcul separat în cadrul tabloului de finanţare a întreprinderii.
Dacă determinarea capacităţii de autofinanţare se face pornind de la
informaţiile incluse în noul tip de raportare a contului de profit şi pierdere,
elementele de venituri şi cheltuieli ce apar în formula sa de calcul se regăsesc
grupate altfel. Ca urmare, păstrând ideea de bază a modului său de calcul, formula
devine:
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare - Alte cheltuieli de exploatare

+ Venituri financiare - Cheltuieli financiare - Impozitul pe profit
(2.24)
45
Pentru ca mărimea acestui indicator să fie un reper în previzionarea

capacităţii de autofinanţare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul
său veniturile încasabile, respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepţional.
Astfel se explică faptul că nu au fost luate în considerare veniturile şi cheltuielile
extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital,
veniturile din subvenţii pentru investiţii, cheltuielile privind activele cedate şi alte
operaţii de capital (ce erau integrate în vechea raportare la venituri şi cheltuieli
excepţionale). După părerea mea nici celelalte elemente de venituri şi cheltuieli
excepţionale (ce se regăsesc în noua raportare în cadrul altor venituri şi cheltuieli
de exploatare) n-ar trebui luate în calculul capacităţii de autofinanţare decât dacă
acestea au un anumit grad de regularitate.
La acelaşi rezultat se va ajunge şi în cazul aplicării metodei adiţionale. În
acest caz perspectiva este alta: pornind de la profitul net realizat (ce ia în calcul
toate veniturile şi cheltuielile raportate de întreprindere, indiferent dacă presupun
sau nu o încasare sau o plată ulterioară), sunt eliminate din mărimea acestuia
toate elementele de venituri calculate (provizioane reluate pe venituri), precum şi
acele venituri excepţionale reflectate separat în tabloul de finanţare (venituri din
cedarea activelor întreprinderii, venituri din subvenţii pentru investiţii) şi sunt
adăugate cheltuielile calculate pentru exerciţiul financiar respectiv (în general
amortizări şi provizioane constituite).
CAF = Profit net — Venituri calculate + Cheltuieli calculate

(2.25)
Concret, această relaţie va fi:
CAF = Rezultatul exerciţiului + Cheltuielile cu amortizările +

Cheltuielile cu provizioanele (din exploatare, financiare şi excepţionale) -
Venituri din provizioane (din exploatare, financiare şi excepţionale) + Valoarea
netă contabilă a imobilizărilor cedate - Venituri excepţionale din vânzarea
imobilizărilor - Cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii virate la venituri
(2.26)
46
Pornind de la informaţiile reflectate de noua raportare a contului de profit şi

pierdere, relaţia de calcul devine:
CAF = Rezultatul net al exerciţiului financiar — Veniturile din vânzarea

activelor şi alte operaţii de capital (ct. 7583) - Veniturile din subvenţii
pentru investiţii (ct. 7584)+ + Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi
necorporale + Ajustarea valorii activelor circulante (doar ct. 6814+7814) +
Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli + Cheltuielile privind
activele cedate şi alte operaţii de capital (ct. 6583)
(2.27)
Astfel capacitatea de autofinanţare calculată printr-una dintre cele două metode

reflectă resursele potenţiale de finanţare create de întreprindere din gestiunea afacerii sale,
o parte dintre acestea putând fi folosite în finanţarea activităţii viitoare. Pentru faptul că
ia în calcul fluxurile de încasări şi plăţi potenţiale, în cnzul unei economii cu mari
blocaje financiare în lanţ acest indicator îşi pierde mult din puterea sa informativă, fiind
recomandabilă în această situaţie o analiză a fluxurilor de trezorerie (engl. „cashflow
statement").
După cum aminteam în paragraful anterior, doar o parte dintre resursele
reprezentând capacitatea de autofinanţare a întreprinderii vor fi folosite efectiv pentru
finanţarea activităţii acesteia. Mărimea acestora poate fi calculată prin intermediul
următorului indicator, denumit „autofinanţare", ce va fi egal cu partea din resursele create
rămasă efectiv la nivelul firmei, respectiv cu profitul ce se poate reinvesti:
Autofinanţarea = CAF - Dividende - Cota managerului - Participarea salariaţilor la

profit (2.28)
Analiza performanţelor întreprinderii pornind de la valorile înregistrate de soldurile
intermediare de gestiune, respectiv capacitatea sa de autofinanţare ar trebui să aibă un reper
de valoare. Acesta poate fi reprezentat de evoluţiile anterioare ale indicatorilor respectivi
sau de mărimile atinse de aceştia în cazul unor întreprinderi similare. Creşterea mărimii
acestor indicatori poate constitui un indiciu privind îmbunătăţirea performanţelor
întreprinderii.
47
2.6.3. Pragul de rentabilitate
Un alt tip de analiză a performanţelor întreprinderii este cea a pragului de rentabilitate. Ea are
ca principal resort proporţia cheltuielilor variabile (care variază proporţional cu nivelul
producţiei obţinute), respectiv a celor fixe (care pe termen scurt nu sunt influenţate de volumul
producţiei realizate) în totalul cheltuielilor implicate de desfăşurarea activităţii întreprinderii.
Analiza dimensiunii cheltuielilor fixe (rezultate din existenţa în cadrul întreprinderii a capacităţilor
de producţie, respectiv din apelarea la împrumuturi pentru finanţarea activităţii) constituie punctul de
pornire al analizei pragului de rentabilitate şi a efectului de levier al exploatării.
Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce trebuie realizată de
întreprindere astfel încât încasările obţinute din vânzarea lor să acopere atât cheltuielile
variabile implicate de procesul de producţie, cât şi cheltuielile fixe ale acestuia. La nivelul
pragului de rentabilitate profitul obţinut de întreprindere este nul. Cu cât cheltuielile fixe ale
întreprinderii sunt mai mari, cu atât nivelul pragului de rentabilitate este mai ridicat, ceea ce
implică pentru firma respectivă majorarea volumului de produse sau mărfuri ce trebuie
vândute pentru ca aceasta să devină profitabilă.Formula consacrată de calcul al pragului de
rentabilitate este următoarea:
48
CAPR = Ch . F
1 - v (2.29)
unde:
CAPR = cifra de afaceri ce trebuie realizată astfel încât întreprinderea să obţină un
profit nul;
Ch. F = mărimea cheltuielilor fixe implicate de procesul de producţie al întreprinderii;
v = ponderea cheltuielilor variabile (CV) în cifra de afaceri (= CV / CA).
Atunci când se doreşte calcularea producţiei necesare de realizat astfel încât

întreprinderea să obţină un profit nul (QPR), formula devine:
QPR = Ch .F
Pu - cvu (2.30)
unde:
Pu = preţul mediu unitar de vânzare al produselor firmei;
cvu = cheltuiala variabilă unitară aferentă producerii şi desfacerii produselor.
Levierul operaţional (Io), măsoară variabilitatea rezultatului de exploatare în

raport cu cifra de afaceri, are următoarea formulă de calcul:
∆RE
RE0
L0 = ∆CA = CA 0
CA0 CA 0 - CA pR ( 2.31)
49
unde:
CAo = cifra de afaceri iniţială (sau anterioară creşterii înregistrate);
REo = rezultatul din exploatare corespunzător nivelului CAo;
∆CA = variaţia absolută a mărimii cifrei de afaceri;
∆RE = variaţia absolută a rezultatului din exploatare ca efect al modificării cifrei de
afaceri;
CApR = cifra de afaceri pentru care rezultatul din exploatare realizat de întreprindere
este nul.
Valoarea levierului operaţional evidenţiază cu câte procente variază rezultatul din/

exploatare la o modificare cu un procent a cifrei de afaceri. Semnul minus indică
legătura' inversă existentă între evoluţia cifrei de afaceri şi cea a rezultatului de
exploatare (profit sau pierdere). De exemplu, o valoare de -1,5 a levierului
operaţional semnifică pentru întreprinderea „Matriţa" faptul că majorarea cu un
procent a cifrei de afaceri a dus la o diminuare cu 1,5% a pierderii realizate. Din contră,
valoarea pozitivă a levierului operaţional, de exemplu 3, indică faptul că majorarea cifrei
de afaceri cu un procent a determinat creşterea cu trei procente a profitului.
Analiza levierului financiar (lf) este similară cu cea a levierului operaţional.

De această dată se urmăreşte cuantificarea variaţiei rezultatului curent în raport cu evoluţia
cifrei de afaceri. Formula de calcul al acestuia este următoarea:
∆RC
RC 0
Lf = ∆CA = CA 0
CA 0 CA 0 - CA’ pR ( 2.32)
unde:
CA0 = cifra de afaceri iniţială (sau anterioară creşterii înregistrate);
RCo = rezultatul din exploatare corespunzător lui CAo;
ACA = variaţia absolută a mărimii cifrei de afaceri;
50
ARC = variaţia absolută a rezultatului din exploatare ca efect al modificării cifrei

de afaceri;
CApR' - cifra de afaceri pentru care rezultatul curent realizat de întreprindere este nul.
După cum se observă, în cheltuielile fixe sunt încadrate şi cheltuielile cu dobânzile.

Deşi se poate spune că au o anumită variabilitate, fluctuaţiile lor nu sunt legate direct de
evoluţia cifrei de afaceri, fiind mai mult cauzate de politica firmei în domeniul
finanţării.
Cifra de afaceri-prag (CApR') din cadrul formulei de calcul al levierului financiar este
estimată astfel încât să acopere, pe lângă cheltuielile variabile aferente, cheltuielile fixe de
producţie, inclusiv dobânzile. Este vorba despre cifra de afaceri ce trebuie realizată pentru
a obţine un rezultat curent anual.
CA’ pR = Ch.F + Dob.
1 - v (2.33)
unde:
Dob. = cheltuielile anuale cu dobânzile pe care întreprinderea le înregistrează (le

plăteşte) în contul creditelor contractate pentru desfăşurarea procesului de producţie (nu se
face o distincţie între creditele curente şi cele de investiţie).
Având în vedere aproximările care se fac în estimarea mărimii încasărilor, respectiv

a cheltuielilor aferente, analiza pragului de rentabilitate nu reprezintă un instrument
fiabil de evaluare a performanţelor unei întreprinderi. Nu trebuie însă minimalizată
valoarea ei, fie şi numai teoretică, aceasta punând în evidenţă impactul modificării
structurii cheltuielilor asupra mărimii performanţelor întreprinderii.
2.6.4. Diagnosticul rentabilităţii
51
Evaluarea rentabilităţii şi a riscului unei societăţi comerciale ocupă locul central în

cadrul analizelor financiare efectuate de diverse instituţii financiare sau chiar de
managerul firmei respective. Pe parcursul acestui capitol vom înţelege fundamentul acestui
tip de analiză şi conexiunile sale cu celelalte analize de eficienţă ce pot fi realizate la
nivelul întreprinderii.
Conceptul de rentabilitate, vehiculat cu multă uşurinţă ori de câte ori vrem să arătăm
eficienţa unei activităţi, este întâlnit frecvent în literatura sau presa de specialitate,
îmbrăcând cele mai variate forme. într-adevăr, există multe modalităţi de exprimare a
acestui indicator, în funcţie de tipul de rentabilitate pe care vrem să o calculăm. Nu trebuie
însă uitată ideea ce stă la baza rentabilităţii ca indicator financiar, altfel riscăm să
asimilăm cu această noţiune tot ceea ce ni se pare că aduce a rentabilitate. în legătură cu
acest aspect, P. Vernimmen sublinia: „Nu putem vorbi de rentabilitate decât prin
compararea capitalurilor investite cu rezultatul utilizării acestor capitaluri... Este un abuz
de limbaj să vorbeşti de rentabilitate comercială, raportând un rezultat la cifra de afaceri."
O dată fixate „frontierele" rentabilităţii, vă vom prezenta principalele forme pe care le
poate lua aceasta în funcţie de capitalurile pentru care vrem să o calculăm. Când dorim să
calculăm rentabilitatea unei întreprinderi, ne propunem de fapt să calculăm rentabilitatea
cu care au fost investite capitalurile atrase de la diverşi investitori.
Principalele categorii de investitori ai unei întreprinderii sunt: proprietarii (acţionarii) şi
creditorii (băncile sau alte instituţii financiare). Ca urmare, pot fi calculate trei tipuri
fundamentale de rate de rentabilitate:
• rata de rentabilitate globală a ansamblului de capitaluri investite;
• rata de rentabilitate a capitalurilor investite de proprietari;
• rata de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori.
52
CAPITOLUL III.
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A SOCIETĂŢII MATRIŢA SA
3.1. Reprezentarea societăţii SC Matriţa SA
3.1.1. Informaţii generale
Întreprinderea Matriţa , având ca obiect de bază turnarea fontei, a luat fiinţă în anul
1991, organizată ca societate pe acţiuni cu un capital social de 5 000 lei.
La începutul său, unitatea era dotată cu un atelier de turnătorie, una pentru
tratamente termice şi cu două ateliere pentru prelucrarea fierului turnat.
După naţionalizarea se trece la organizarea şi rezolvarea unor probleme urgente în
legătură cu recondiţionarea utilajelor existente. Odată cu aceasta, pentru dezvoltarea
producţiei, s-a impus o restructurare a secţiilor de fabricaţie şi auxiliare, sistematizarea
fluxului technologic, îndeosebiri eliminarea strangulărilor în producţie şi transport,
crearea de spaţii pentru controlul technic.
Datorită acestor măsuri producţia uzinei a crescut cu un ritm susţinut de creştere
ajungând ca în anul 2007 să fie de peste 1,9 ori mai mare faţă de 1991.
În continuare, în cadrul acţiunii de dezvoltare a bazei technice-materiale, s-au făcut
investiţii de importanţă deosebită pentru societate care au condus la creşterea capacităţii
de producţie.
După anul 1997 au luat măsuri de dezvoltare a producţiei cu prelucrarea diferitelor
profile de fier pentru a produce mobiliere de grădină. În urma acestui dezvoltări au mărit
capitalul cocial cu 5 000 lei mărind şi productivitatea cu desfăşurarea activităţii în trei
schimburi.
În anul 2005 iarăşi au mărit capitalul social devenind în suma actuală 14 324,22 lei
cu un număr de acţiuni 143 242.
3.1.2. Structura acţionarilor fiind:
ACŢIONAR Nr. Acţiuni %

PAS Matriţa 95 76 810 102 53,6
Alţi acţionari 66 432 100 46.4
Total 143 242 202 100 %
Produsele întreprinderii se utilizează în construcţii, industria de gaz-metan,

construcţii de tractoare.
Recepţia calitativă se face în societate, prin sondaj, luându-se probe din diferite
loturi care sunt analizate şi supuse unor testări.
3.2. Diagnosticul financiar
Realizarea diagnosticului financiar are ca obiectiv aprecierea stãrii de performanţã

financiarã a societatii la 31.12.2007.
Principalele scopuri urmărite sunt:
- aprecierea rezultatelor financiare obţinute;
- evidenţierea modalitãţilor de realizare a echilibrului financiar;
- examinarea randamentului capitalului investit;
- evaluarea riscurilor.
Rezultatele analizei pot fi utilizate pentru:
- fundamentarea deciziilor de gestiune;
- elaborarea unui diagnostic global strategic;
- fundamentarea politicilor de dezvoltare.
Sursele utilizate au fost:
- situaţiile financiare anuale (2005-2007);
- alte materiale de documentare din evidenţa contabilã.
3.2.1. Analiza structurii bilanţului
3.2.1.1. Analiza ratelor de structurã ale activului
Datele sunt prezentate în tabelul nr.1

Tabelul nr.1
Specificaţie Simbol 2005 Structura 2006 Structura 2007 Structura
mii.lei % mii.lei % mii.lei %
Imobilizări necorporale Inn 750,87 0,29 97,71 0,19 158,65 0,20
Imobilizări corporale Inc 16533,39 63,18 30946,15 58,87 52102,07 67,21
Imobilizări financiare If 2,54 0,01 2,54 0,005 0 0
Active imobilizate In 16611,02 63.48 31046,40 59,06 52260,72 67,41
Stocuri St 281,98 1.08 568,60 1,08 1367,22 1,76
Creanţe totale Cr 7691,56 29,39 13469,50 25,62 15931,84 20,55
Disponibilităţi băneşti Db 1575,13 6,02 6722,50 12,79 3242,94 4,18
Active circulante Ac 9548,67 36,49 20760,60 39,49 20542 26,50
Ct. de regularizare si Ra 8,12 0,03 759,33 1,44 4718,72 6,09

asimilate - activ
At 26167,81 100 52566,32 100 77521,44 100
TOTAL ACTIV
In=Inn+Inc+If
Ac=St+Cr+Db
At=In+Ac+Ra
60000
50000
Active
imobilizate
40000
30000
20000
Active circulante
10000
0
2005 2006 2007
Pe baza datelor analizate, adică pe baza ratelor de structură ale activului constatăm
că :
• Rata activelor imobilizate(=In/At) mãsoarã gradul de investire a capitalului fix, la

nivelul societăţii Matriţa SA este ridicat datorită ponderii mare a dotarilor tehnice,
echipamente, utilaje si instalaţii. Rata activelor imobilizate creşte în 2007 la 67,41%
faţă de 59,06% în 2006 datorită achiziţionării de imobilizări corporale. Nivelul acestei
rate este influenţat nefavorabil de înregistrarea cheltuielilor lunare cu amortizarea
care diminuează valoarile rămase ale activelor imobilizate.
• Rata imobilizărilor necorporale(=Inn/At) are un nivel neglijabil.
• Rata imobilizărilor financiare(=If/At) ca urmare a inexistenţei imobilizărilor

financiare, nivelul acestei rate este de asemenea neglijabil.
• Rata activelor circulante(=Ac/At) exprimã ponderea în totalul activului a capitalului

circulant al întreprinderii.
- 2006 faţă de 2005 : Ca urmare a creşterii ponderii disponibilităţilor bănesti în anul
2006 faţă de 2005 şi o menţinere relativ constanţă a ponderii stocurilor si a
creanţelor totale se înregistrează o uşoara creştere a ratei activelor circulante în
2006 faţă de 2007.
- 2007 faţă de 2006: Stocurile se menţin relativ constate. Rata activelor circulante
scade în 2007 faţă de 2005 cu 13%, datorită scăderii semnificative a ponderii
disponibilităţilor băneşti în 2007 faţă de 2006 şi a scăderii ponderii creanţelor în
2007 faţă de 2006.
• Rata stocurilor(=St/At) ponderea stocurilor în total activ se menţine relativ constantă

în perioada analizată a întreprinderii, cunoscând o uşoară creştere în anul 2007.
• Rata creanţelor(=Cr/At) creanţele au crescut permanent în valori absolute, cu

influenţã negativă asupra gradului de lichiditate.
• Rata disponibilităţilor(=Db/At) este influenţatã de raportul dintre durata medie de

încasare a creanţelor şi durata medie de achitare a obligaţiilor, care este nefavorabil.
Nivelul acestor rate creşte in 2006 faţă de 2005 şi scade în 2007 faţă de 2006.
3.2.1.2.Analiza ratelor de structurã ale pasivului
Ratele de structurã ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a

întreprinderii prin punerea în evidenţã a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia
financiarã a acesteia.
Datele sunt prezentate în tabelul nr.2
Tabel nr.2
Specificaţie Simbol 2005 Structură 2006 Structură 2007 Structură
mii.lei % mii.lei % mii.lei %
Capital social CPS 14041,96 53,66 14324,22 27,25 14324,22 18,48
Rezerve Rez 110 0,42 110 0,21 110 0,14
Alte Fonduri Fd 4107,26 15,07 16258,75 30,93 31382,35 40,48
Rezultatul reportat Rr 0 0 0 0 0 0
Profit Pn 1802,22 6.89 4680,20 8,98 7467,12 9,63
Repartizarea profitului Rep 1802,22 6,89 4680,20 8,90 7467,12 9,63
Subventii pentru investitii Sbvi 360,87 1,38 356,39 0.68 345,43 0,45
Capital propriu Cpr 18620,09 71,16 31049,36 59,07 46161,99 59,55
Credite pe termen mediu şi Îtml 55,56 0.21 6777,76 12,89 15566,70 20,08
lung (Itml)
Credite pe termen scurt Îts 0 0 0 0 0 0
(Its)
Furnizori şi asimilate Fz 5420,83 20,72 10842,06 20,63 10262,07 13,24
Alte obligaţii de exploatare Ob 1940,65 7,42 3693,65 7,03 5275,49 6,81
Datorii totale Dt 7417,04 28,34 21313,47 40,55 31104,26 40,12
Ct. de regularizare si Rp 130,69 0,50 203,49 0,39 255,18 0,33
asimilate – pasiv
TOTAL PASIV Pt 26167,81 100 52566,32 100 77521,44 100
Cpr=CPS+Rez+Fd+Rr+P
Dt=Itml+Its+Fz+Ob
Cpm=Cpr+Itml
Specificaţie Simbol 2005 2006 2007
Rata stabilitǎţii financiare CPM/PT 71,37 71,96 79,63

Rata autonomiei financiare globale CPR/PT 71,16 59,07 59,55
Rata autonomiei financiare la termen CPR/CPM 99,70 82,08 74,78
Rata de îndatorare globala DAT/PT 28,34 40,55 40,12
Rata de îndatorare la termen ITML/CPR 0,30 21,83 33,72
Rata creanţelor de trezorerie ITS/NFR 0 0 0
100,00
90,00
Rata stabilitatii financiare
80,00
Rata autonomiei financiare
70,00
globale
60,00 Rata autonomiei financiare

la termen
50,00
Rata de indatorare globala
40,00
Rata de indatorare la
30,00 termen
20,00 Rata creantelor de

trezorerie
10,00
0,00
2005 2006 2007
În vederea datelor pasive ale societăţii Matriţa SA putem lua următoarele măsuri
de analiză:
• Rata stabilitãţii financiare(=Cpm/Pt) care reflectã legãtura dintre capitalul permanent,

de care unitatea Matriţa dispune în mod stabil ( cel puţin un an ) şi patrimoniul total;
în perioada analizatã înregistrează o tendinţă de imbunătăţire ca urmare a creşterii
capitalului permanent ca urmare a contractarii unui imprumut pe termen lung.
• Rata autonomiei financiare globale(=Cpr/Pt) aratã gradul de independenţă financiarã

a societatii. Se considerã cã existenţa unui capitalul propriu de cel puţin 1/3 din
pasivul total constituie o premisã esenţialã pentru autonomia financiarã a societăţii. În
anul 2005 rata autonomiei financiare globale are un nivel bun, manifestând o tendinţă
de scădere accentuată in anii 2006 si 2007 datorita contractarii imprumutului pe
termen lung.
• Rata autonomiei financiare la termen(=Cpr/Cpm) aratând gradul de independenţã
financiarã al unitãţii pe termen lung pe baza datelor analizate manifestă o tendinţă de
scădere continuă datorită atragerilor aferente împrumutului pe termen lung.
• Rata de îndatorare globalã(=Dat/Pt) reflectã ponderea tuturor datoriilor pe care le are

unitatea în pasivul total al acesteia. Nivelul ratei înregistrează o tendinţă de creştere
accentuată în perioada analizată.
• Rata de îndatorare la termen(=Itml/Cpr) arată gradul de îndatorare prin împrumuturi

pe termen lung şi mediu. Se utilizeazã în fundamentarea deciziei de atragere a
surselor împrumutate pe termen lung şi a urmãririi modului în care s-a utilizat efectul
de levier. Pentru perioada analizată cunoaşte o tendinţă de creştere.
• Rata creditelor de trezorerie- reprezentând gradul de acoperire a necesităţilor de

finanţare a activităţii de exploatare cu surse externe de finantare- credite pe termen
scurt; este zero datorită necontractării creditelor pe termen scurt.
3.3. Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Indicatori utilizaţi în analiza pe baza contului de rezultate, soldurile intermediare

de gestiune oferă informaţii cu privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune se prezintă astfel:
Tabel nr.3
Nr. Specificaţie Simbol 2005 2006 2007
mii lei mii lei mii lei
1 + Vânzări de mărfuri Vmf 14,14 11,59 55,20
2 + Producţia exerciţiului Qex 22159,35 32822,83 48836,54
3 - Cheltuieli privind mărfurile Chmf 7,73 5,52 20,36
4 - Cheltuieli cu materiale şi Chms 15268,27 25566,37 37950,50
servicii
5 = Valoarea adăugată Va 6897,49 7262,53 10920,88
6 - Impozite şi taxe Imp 72,17 259,81 485,30
7 + Subventii pentru exploatare Sbv 1429,52 5027,38 6338,88
8 - Cheltuieli cu personalul – Chp 3834,13 5078,87 6700,88
totale
9 = Excedent brut de exploatare EBE 4420,71 6951,23 10073,59
10 + Venituri din provizioane Vpv 0 0 0
11 + Alte venituri din expoatare Ave 520,81 880,08 2195,60
12 - Alte cheltuieli din exploatare Ace 2,14 33,90 1,67
13 - Cheltuieli privind amortizarea Cha 1179,69 1797,18 2963,05
si provizioanele
14 = Profit din exploatare Pe 3759,69 6000,24 9304,47
15 + Venituri financiare Vf 59,17 1918,90 901,50
16 - Cheltuieli financiare Chf 84,31 114,57 389,47
17 = Profit curent Pc 3734,55 7804,56 9816,50
18 ± Rezultatul excepţional Rexc -22,39 -98,71 69,94
19 = Profit brut Pb 3712,16 7705,85 9886,44
20 - Impozit pe profit Ipr 1394,34 3025,65 2419,31
21 = Profit net Pn 1802,22 4680,20 7467,12
Va= Vmf+Qex-Chmf-Chms
EBE= Va-Imp+Sbv-Chp
Pe= EBE+Ave-Ace-Cha
Pc= Pe+Vf-Chf
Pb= Pc+Rexc
Pn= Pb-Ipr
12000
10000 Valoarea adaugata
8000 Excedentul brut de

exploatare
6000
Profit din exploatare
4000
Profit net
2000
0
2005 2006 2007
• Valoarea adãugatã (Va) exprimã creşterea de valoare rezultatã din utilizarea factorilor
de producţie, îndeosebi a factorilor muncã şi capital, peste valoarea materialelor şi
serviciilor cumpãrate de întreprindere de la terţi. Valoarea adãugatã asigurã
remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economicã a
întreprinderii:
- personalul, prin salarii, indemnizaţii şi alte cheltuieli;
- statul, prin impozite, taxe şi vãrsãminte;
- creditorii, prin dobânzi, dividende şi comisioane plãtite;
- acţionarii, prin dividende;
- întreprinderea, prin capacitatea de autofinanţare.
Nivelul absolut al indicatorului are o tendinţã de creştere în perioada analizatã
datorată în principal creşterii producţiei exerciţiului.
• Excedentul brut de exploatare (EBE) mãsoarã capacitatea potenţialã de autofinanţare
a investiţiilor. Indicatorul înregistrează la datele societăţii Matriţa o creştere în
valoare absolută determinată de influenţa subvenţiilor de exploatare.
• Profitul (rezultatul) din exploatare (Pe) mãsoarã, în mãrimi absolute, rentabilitatea
procesului de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile
exploatãrii. Tendinţa de creştere a indicatorului relevã procesul de rentabilizare a
activitãţii de exploatare si pe seama altor venituri din exploatare realizate.
• Profitul (rezultatul) curent (Pc) este determinat de rezultatul exploatãrii şi cel al
activitãţii financiare. In perioada analizata exercitiile financiare se incheie cu profit,
ceea ce afecteaza pozitiv rezultatul curent.
• Profitul net (Pn) reprezintã, în mãrimi absolute, mãsura rentabilitãţii financiare a
capitalului propriu subscris si varsat de acţionari. Acest indicator inregistrează în
perioada analizată o cresterepe seamă:
- creşterii productiei exercitiului;
- alocării subvenţiilor de exploatare;
- creşterii altor venituri din exploatare.
Analiza soldurilor de gestiune pentru perioada 2005-2007 aratã tendinţa de
rentabilizare a activitãţii Matriţei.
3.4. Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar reflectă respectarea la nivelul societatii a principiilor de

finanţare consacrate în literatura de specialitate.
Aprecierea echilibrului financiar se realizează prin intermediul indicatorilor de
echilibru : fond de rulment (FR), nevoie de fond de rulment (NFR) şi trezoreria netă
(TN).
Nivelul indicatorilor de echilibru este prezentat în tabelul nr.4

Tabelul nr.4
2005 2006 2007

Nr Indicatori Formula
mii lei mii lei mii lei
1 Imobilizări nete In 16611,02 310463997 522607244
2 Stocuri St 281,98 5686050 13672204
3 Creanţe+Ct. de regularizare si asimilate- Cr 7691,56 134694964 159318427

activ
4 Disponibilităţi băneşti Db 1575,13 6722,50 3242,94
5 Conturi de regularizare si asimilate - activ Ra 8,12 759,34 4718,72
6 Capital propriu Cpr 18620,09 31049,36 46161,99
7 Credite pe termen mediu şi lung Itml 55,56 6777,76 15566,70
8 Capital permanent Cpm 18675,65 37827,12 61728,69
9 Creante pe termen scurt Its 0 0 0
10 Furnizori şi asimilate Fz 5420,83 10842,03 10262,07
11 Alte obligaţii de exploatare Ob 1940,65 3693,65 5275,49
12 Conturi de regularizare si asimilate - pasiv Rp 130,69 203,49 255,18
13 Pasiv total = Activ total Pt = At 26167,81 52566,32 77521,44
14 Fondul de rulment FR 2064,63 6780,72 9467,97
15 Fondul de rulment propriu FRp 2009,07 2,96 -6098,73
16 Necesar de fond de rulment NFR 620,19 261,75 6480,21
17 Trezoreria netă TN 1444,45 6518,97 2987,76
Cpm = Cpr + Itml

FR = Cpm – In
FRp = Cpr – In
NFR=(St+Cr+Ra)-(Fz+Ob+Rp)
TN=FR-NFR=Db-Its
Specificaţie Simbol 2005 2006 2007
% % %
Rata de finantare a NFR NFR/FR 30,04 3,86 68,44
Ponderea FR in pasivul total FR/Pt 7,89 12,9 12,21
Ponderea NFR in activul total FR/At 2,37 0,49 8,36
80 R a ta d e fin a n ta re a N F R
60
P o n d e re a F R in p a siv u l
40 to ta l
20
P o n d e re a N F R in a c tiv u l
0 to ta l
2005 2006 2007
• Fondul de rulment (FR) este partea din capitalul permanent care depãşeşte valoarea
imobilizãrilor nete şi este destinatã finanţării activelor circulante. Pe întreaga perioadã
analizatã fondul de rulment este pozitiv şi înregistrează o creştere continuă, ca urmare
a faptului că societatea a contractat credite pe termen mediu şi lung. Ca urmare a
faptului că societatea a avut contractate credite pe termen mediu şi lung, fondul de
rulment propriu nu are aceeaşi valoare cu fondul de rulment global, fondul de rulment
propriu inregistrează o tendinţă de scădere continuă în perioada analizată.
• Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintã partea din activele circulante ce
trebuie finanţate din surse stabile permanente. Nivelul indicatorului cunoaşte o
tendinţă de crestere la nivelul anului 2007 ca urmare a cresterii substanţiale a
creanţelor şi a stocurilor Matriţei.
• Trezoreria netã (Tn) reprezintã diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond
de rulment. În perioada analizată indicatorul înregistrează o tendinţă de scădere în
2007 faţă de 2006 determinată de creşterea NFR.
Nevoile de finanţare ale ciclului de exploatare sunt suportate din datoriile de
exploatare şi o parte a resurselor stabile situaţie care corespunde principiului gestiunii
financiare potrivit cãruia la necesitãţi permanente se alocã surse permanente, care reflectă
echilibrul financiar al societatii Matriţa SA.
Echilibrul financiar este susţinut pe seama subvenţiilor pentru investiţii, a
împrumutului pe termen lung şi a autofinanţării (amortizare + profit net).
3.5. Analiza lichiditãţii societatii Matriţa SA
1,6
1,4 Ra ta de lichidita te cure nta
1,2
1
0,8 Ra ta de lichidita te ra pida
0,6
0,4
Ra ta de lichidita te im e dia ta
0,2
0
2005 2006 2007
Analiza lichiditãţii societăţii urmãreşte capacitatea acesteia de

a-şi achita obligaţiile curente (de exploatare) din active curente, cu diferite grade de
lichiditate, precum şi evaluarea riscului incapacitãţii de plată.
Indicatorii de lichiditate a societăţii sunt redaţi în tabelul nr.5
Nr Indicatori Formula 2005 2006 2007

1 Stocuri St 281,98 568,60 1367,22
2 Creanţe Cr 7691,56 13469,50 15931,84
3 Disponibilităţi băneşti Db 1575,13 6722,50 3242,94
4 Active circulante Ac=St+Cr+Db 9548,67 20760,60 20542
5 Datorii pe termen scurt Dts=Its+Fz+Ob 7361,47 14535,71 15537,57
6 Rata de lichiditate curentă Ac/Dts 1,30 1,43 1,32
7 Rata de lichiditate rapidă (Cr+Db)/Dts 1,26 1,39 1,23
8 Rata de lichiditate imediată Db/Dts 0,21 0,46 0,21
Tabelul nr.5
RLC=Ac/Dts
RLR=(Cr+Db)/Dts
RLI=Db/Dts
• Rata de lichiditatea curentã - comparã ansamblul activelor circulante, cu ansamblul

datoriilor pe termen scurt (scadente sub un an). La aceastã ratã nivelul asiguratoriu
este 1,2 nivel care e atinge societatea Matriţa SA în perioada 2005 – 2007.
• Rata de lichiditatea rapidã - exprimând capacitatea firmei de a-şi onora datoriile pe
termen scurt din creanţe şi disponibilităţi bãneşti, nivelul acestei rate, în perioada
analizatã a societăţii Matriţa SA, este în creştere, fiind situată peste nivelul
asiguratoriu de 2/3.
• Rata de lichiditatea imediatã - apreciazã mãsura în care datoriile exigibile pot fi
acoperite pe seama disponibilitãţilor bãneşti. Nivelul asiguratoriu pentru aceastã ratã
este de 1/3. Se constata creşterea nivelului acestei rate la nivelul anului 2006 al
societăţii, urmată de o scădere la nivelul anului 2007, ceea ce înseamnă o diminuare a
capacităţii de onorare a obligaţiilor pe termen scurt din disponibilităţi.
3.6 Analiza ratelor de gestiune
Ratele de gestiune reflectă duratele de rotaţie a activelor imobilizate şi circulante prin

cifra de afaceri exprimate în nr. de zile şi redate în tabelul nr.6
Tabelul
nr.6
Nr Indicatori Formula 2005 2006 2007 UM
1 Cifra de afaceri Ca 22172,50 32832,88 48891,30 mii lei
2 Imobilizări nete In 16611,02 31046,40 52260,72 mii lei
3 Stocuri St 281,98 568,60 1367,22 mii lei
4 Creanţe Cr 7691,56 13469,50 15931,84 mii lei
5 Disponibilităţi băneşti Db 1575,13 6722,50 3242,94 mii lei
6 Active circulante Ac 9548,67 20760,60 20542 mii lei
7 Furnizori şi asimilate Fz 5420,83 10842,06 10262,07 mii lei
8 Rotaţia imobilizărilor nete Ca/In 1.33 1.06 0.94 rotatii
9 Durata de rotaţie a activelor (Ac/Ca)x360 155.04 227.63 151.26 zile
circulante
10 Durata de rotaţie a (St/Ca)x360 4.58 6.23 10.07 zile
stocurilor
11 Durata de încasare a (Cr/Ca)x360 124.88 147.69 117.31 zile
creanţelor
12 Durata de rotaţie a (Db/Ca)x360 25.57 73.71 23.88 zile
disponibilităţilor băneşti
13 Durata de achitare a (Fz/Ca)x360 88.01 118.88 75.56 zile
furnizorilor
14 Rotaţia activului total Ca/At 0.85 0.62 0.63 rotatii
1,4
1,2
Rotatia imobilizarilor nete
1
0,8
0,6
0,4 Rotatia activului total
0,2
0
2005 2006 2007
RIn=Ca/In
RAc=(Ac/Ca)*360
250
Durata de rotatie a activelor
200 circulante
Durata de rotatie a stocurilor
150
Durata de incasare a
creantelor
100 Durata de rotatie a
disponibilitatilor banesti
50 Durata de achitare a
furnizorilor
0
2005 2006 2007
RSt=(St/Ca)*360
RCr=(Cr/Ca)*360
RDb=(Db/Ca)*360
RFz=(Fz/Ca)*360
RAt=Ca/At
• Rotaţia activului total(=Ca/At) reflectă gradul de reînnoire a activului total prin cifra
de afaceri. Numărul de rotaţii a acestuia în perioada analizată a societăţii Matriţa SA
reflectă o tendinţă de imbunatatire prin cresterea numarului de rotaţii de la 1.89 la 2.7
în anul 2006.
• Rotaţia imobilizărilor nete(=Ca/In) având pondere semnificativă în activul total,
viteza rotaţie a imobilizărilor nete fiind mică, cu o tendinţă de scădere continuă.
• Durata de rotaţia activelor circulante înregistrează un nivel nesatisfăcător, cu tendinţã
de scădere în anul 2006 urmată de o creştere accentuată în anul 2007. Durata medie a
unei rotaţii scade în anul 2007 faţă de anul 2006 al societăţii de la 227,63 zile la
151,26.
• Durata de rotaţia stocurilor înregistrează o tendinţă de scădere, având un nivel
satisfăcător pe ansamblul perioadei analizate al firmei.
• Durata de încasare a creanţelor scade în anul 2007 faţă de 2006 de la 147,69 zile la
117,31 , situându-se peste limita considerată normală (30 zile), cu influenţe negative
asupra trezoreriei.
• Durata medie de achitare a furnizorilor înregistreazã o tendinţã de creştere în anul
2006, la 118,88 zile de la 88,01 zile, cunoscând o scădere în anul 2007 la 75,56 zile.
Nivelul acestei rate nu se încadrează în limita unor decontãri normale (30 zile).
Raportul dintre durata medie de încasare a creanţelor şi durata medie de achitare a

furnizorilor este nefavorabil societatii. În timp ce unitatea crediteazã beneficiarii, în 2007
în medie cu 117,31 zile, fãrã dobândã, beneficiazã de surse atrase de la furnizori doar
75,56 zile.
Decalajul nefavorabil dintre durata medie de încasare a creanţelor şi durata medie
de plată a furnizorilor influenţeaza negativ trezoreria nete disponibilă, determinând
societatea să atragă noi surse pentru acoperirea golurilor de trezorerie.
3.7. Analiza ratelor de rentabilitate
Exprimă eficienţa utilizării resurselor materiale şi financiare în activitatea de

exploatare la nivelul societǎţii în perioada analizată.
Nivelul ratelor de rentabilitate este redat în tabelul nr.7
Tabel nr.7
Nr. Specificaţie Simbol 2005 2006 2007 Um

1 Venituri din exploatare Ve 23608,22 38741,88 57426,23 Mii lei
2 Cheltuieli de exploatare Che 20364,13 32741,64 48121,75 Mii lei
3 Profit din exploatare Pe = Ve-Che 3244,10 6000,24 9304,47 Mii lei
4 Profit curent Pc 3218,95 7804,56 9816,50 Mii lei
5 Profit net Pn 1802,22 4680,20 7467,12 Mii lei
6 Capital propriu Cpr 18620,09 31049,36 46161,99 Mii lei
7 Activ total At 26167,81 52566,32 77521,44 Mii lei
8 Rata rentabilităţii rv = Pe / Ve 13,74% 15,49% 16,20% %
veniturilor
9 Rata rentabilităţii rc = Pe / Che 15,93% 18,33% 19,34% %
resurselor consumate
10 Rentabilitatea economica re = Pe / At 12,4% 11,41% 12% %
11 Rentabilitatea financiara rf = Pc / Cpr 17,28% 25,14% 21,27% %

30,00%
25,00%
Rentabilitatea economica
20,00%
Rentabilitatea financiara
15,00%
Rentabilitatea veniturilor
10,00%
Rentabilitatea resurselor
consumate
5,00%
0,00%
2005 2006 2007
re=Pe/At – rentabilitatea economica

rf=Pc/Cpr – rentabilitatea financiara
rv = Pe / Ve - rentabilitatea veniturilor
rc = Pe / Che - rentabilitatea resurselor consumate
În perioada 2005-2007 nivelul ratelor de rentabilitate este nesatisfăcător.
• Rentabilitatea veniturilor exprimă eficienţa valorificării produselor şi serviciilor

oferite de unitate. Indicatorul înregistrează o creştere continuă în perioada analizată.
• Rentabilitatea costurilor mãsoarã eficienţa consumului de resurse umane şi materiale;

se situeazã la un nivel scãzut, înregistrând aproximativ aceeaşi evoluţie ca şi rata
rentabilităţii veniturilor.
• Rentabilitatea economicã reprezintã remunerarea brutã a capitalurilor investite pe
termen lung, atât proprii cât şi împrumutate. Rentabilitatea economicã trebuie sã fie la
nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) şi al riscului
economic şi financiar pe care şi l-au asumat acţionarii şi creditorii unitãţi. Rata
rentabilităţii economice înregistrează un nivel relativ constant in perioada analizată,
având însa valori reduse.
• Rentabilitate financiarã mãsoarã randamentul utilizãrii capitalurilor proprii. Rata

rentabilitãţii financiare trebuie sã fie superioarã ratei medii a dobânzii. Rata
rentabilitãţi financiare are o tendinţǎ de creştere continuă determinată de creşterea
mai agresivă a rezultatului net în comparaţie cu capitalul propriu.
3.8. Analiza pragului de rentabilitate din exploatare
Riscul de exploatare evaluează capacitatea societăţii de a se adapta la timp şi cu cel

mai mic cost la variaria mediului în care îsi desfăşoară activitatea SC Matriţa SA.
Aprecierea riscului de exploatare se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate al exploatării este redat în tabelul nr. 8.
Tabelul nr.
8
Nr. Specificaţie Simbol 2005 2006 2007 U.M.
1 Venituri din exploatare Ve 23608,22 38741,88 57426,23 Mii

lei
2 Cheltuieli de exploatare Che 20364,13 32741,64 48121,75 Mii
lei
3 Profit din exploatare Pe = Ve-Che 3244,09 6000,24 9304,48 Mii
lei
4 Costuri variabile totale Cv 8145,65 13096,66 19248,70 Mii
lei
5 Costuri fixe totale Cf 12218,48 19644,98 28873,05 Mii
lei
6 Marja costurilor Mcv=Ve-Cv 15462,57 25645,22 38177,53 Mii
lei
variabile
7 Rata marjei costurilor Rmcv=Mcv/Ve 0,655 0,662 0,665 -
variabile
8 Pragul de rentabilitate Vepr=Cf/rmcv 18654,16 29675,20 43418,12 Mii
lei
din exploatare
9 Indicatorul de pozitie
- absolut Ipoz=Ve-Vepr 4954,06 9066,68 14008,10 Mii
lei
- relativ Ipo 26,56% 30,55% 32,26% %
%=Ipoz/Vepr
10 Momentul realizarii Pm=(Vepr/Ve) 284,46 275,75 272,18 zile
pragului de rentabilitate *360

11 Coeficientul de Ke=Ve/(Ve- 4,77 4,27 4,10 -
elasticitate Vepr)
INTERPRETAREA VALORILOR INDICATORILOR
Momentul
Indicatorul realizǎrii Coeficientul
Stare de poziţie pragului de de
rentabilitate elasticitate
min max min max min max
Risc mare de exploatare 20% 304 2
Risc mediu de 20% 100% 304 183 2 6
exploatare
Risc mic de exploatare 100% 183 6
Indicatorul de poziţie se găseşte în anul 2007 în zona:”Risc mediu de exploatare” în

apropierea limitei inferioare, aproape de zona:”Risc mare de exploatare”.
Pragul de rentabilitate de exploatare sau punctul mort operaţional este punctul; în
care veniturile acoperă cheltuielile din exploatare. Dupa acest prag activitatea de
exploatare a Matriţei devine rentabilă.
Pragul de rentabilitate de exploatare la nivelul societatii cunoaste o evolutie
constantă reflectând menţinerea capacităţii de adaptare a rezultatului exploatării la
condiţiile specifice în care societatea Matriţa SA îsi desfăşoară activitatea. Nivelul său în
anul 2007 se încadrează în zona:”Risc mediu de exploatare”.
Coeficientul de elasticitate înregistrează o scădere rămănând în zona:”Risc mediu
de exploatare”, mai aproape de limita superioară decât de cea inferioară.
35,00%
30,00%
25,00%
20,00% 26,56% 30,55% 32,26%
15,00% Indicatorul de pozitie

10,00%
5,00%
0,00%
2005 2006 2007
Evolutia indicatorului de poziţie
Evolutia pragului de rentabilitate
300
290
280
270
260
250 284,46
275,75 272,18 Momentul realizarii
240
230 pragului de rentabilitate
220
210
200
190
180
2005 2006 2007
Evolutia coeficientului de elasticitate
3.9. Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment reflectă posibilitatea de apariţie a încapacităţii de onorare a

obligaţiilor scadente ale societăţii.
Pentru aprecierea riscului de faliment vom apela la functia “B” – Bailesteanu.
FUNCTIA “B” – BAILESTEANU
Nr. Indicatori Simbol 2007 U.M.

1 Active circulante Ac 20542 Mii lei
2 Datorii pe termen scurt Dts 15537,57 Mii lei
3 Profit net Pn 7467,12 Mii lei
4 Amortizare Cha 2963,05 Mii lei
5 Rata credit scadenta RC 0 Mii lei
6 Dobanda credit Dob 41,98 Mii lei
scadenta
7 Venituri totale Vt 58704,46 Mii lei
8 Creante Cr 15931,84 Mii lei
9 Cheltuieli totale Ct 48818,03 Mii lei
10 G1 Ac/Dts 1,322 -
11 G2 (Pn+Cha)/(RC+Dob) 248,456 -
12 G3 Vt/Cr 3,685 -
13 G4 Pn/Ct 0,153 -
14 B 225,747 -
“B”=0,444*G1+0,909*G2+0,052*G3+3,333*G4-1,4147
INTERPRETAREA VALORILOR FUNCŢIEI “B”

Nr. Stare Limitele intervalului functiei “B”
Minim Maxim
1 Faliment iminent 0,50
2 Zona limita 0,50 1,10
3 Zona intermediara 1,10 2,00
4 Zona favorabila 2,00
Valoarea functiei “B” este de 2,25 care este mai mare decât limita inferioară a
intervalului zonei favorabile privind riscul de faliment, deci după functia bailesteanu
societatea Matriţa SA se află într-o zonă favorabilă.
2,3
2,2
2,1
2
1,9
1,8
1,7
1,6
1,5 Functia "B"
1,4
1,3
2,25
1,2
1,1
1
0,9
0,8
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1
0
2007
CAPITOLUL IV.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI PRIVIND ANALIZA
În studiul de caz prezentat se vede pe baza datelor calculate, că structura activelor

corespunde obiectului de activitate al societăţii Matriţa SA, care ocupă o zonă favorabilă
privind riscul redus de faliment.
Solvabilitatea patrimonială ridicată precum şi nivelul bun al ratelor de lichiditate
curentă şi rapidă alcătuiesc punctele tari ale structurii financiare corespunzătoare
societăţii.
Chiar dacă nivelul rentabilităţii este scăzut şi există întârzieri privind încasarea
creanţelor, existenţa unei marje de siguranţă financiară determină de un surplus de surse
permanente.
Evoluţia soldurilor intermediare de gestiune este satisfăcător dinpotrivă cu evoluţia
stocurilor şi a creanţelor, care nu se încadrează în limitele de eficienţă.
Gradul de uzura morală şi fizică a Matriţei este ridicat al bazei materiale fiind un
punct slab al poziţiei financiare, ca şi cum reducerea gradului de înnoire.
Susţinerea parţială a rentabilităţii activităţii desfăşurate prin subvenţii dezvăluie un
alt punct slab financiar al societăţii.
Din diagnosticul financiar al societăţii Matriţa SA reiese un risc mediu de
exploatare fiindcă riscul technic este ridicat datorită uzurii fizice şi morale a mijloacelor
fixe.
BIBLIOGRAFIE
Victor Dragotă, Anamaria Ciobanu MANAGEMANT FINANCIAR,

Laura Obreja, Michaela Dragotă Vol I, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Corina-Graziela Dumitru CONTABILITATE FINANCIARĂ

Mihai Ristea Editura Mărgăritar, Bucureşti, 2002.
*** IASC, Standarde

Internaţionale de
Contabilitate, Traducere din limba engleză,
Editura Economică,Bucureşti, 1999.
*** Ordinul 94/2001 publicat în Monitorul Oficial

85 din 20.02.2001.
*** Legea contabilităţii nr.82/1991.
*** Standardul de Contabilitate Internaţional nr.23
*** IAS 29 „Raportarea financiară în economii

hiperinflaţioniste”.
*** IAS 18 „Venituri”.
*** Legea contabilităţii nr. 82/1994.
Lect.Univ.Drd. Gheorghe Suciu ANALIZĂ ECONOMICĂ FINANCIARĂ,

Editor Tipona, Braşov, 2003.
Beleverd E. Needles Jr, PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE

Henry R. Anderson CONTABILITĂŢII, Ediţia a
cincea,
James C. Celdwell Editura Arc, 2000.
Fleagă N., Ionaşcu I. TRATAT DE CONTABILITATE, Vol II,

Editura Economică, Bucureşti 2001.
Ristea M. CONTABILITATEA REZULTATULUI

ÎNTREPRINDERII,
Editura Tribuna Economică,Bucureşti, 1997.
Ristea M METODE ŞI POLITICI CONTABILE

DE ÎNTREPRINBERE, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2000.
Duţescu GHID PENTRU ÎNŢELEGEREA ŞI

APLICAREA STANDARDELOR
INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE,
Editat de Corpul Experţilor Contabili, Bucureşti,
2001.
*** OMFP nr. 94/29 ianuarie 2991 aprobarea

Reglemantărilor contabile armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu IAS, 5.11.
Bellalh, Mondher Gestion financiere. Diagnostic, evaluation et

choix des investissements, Ed. Economica,
Paris, 1998.
*** Ordinul Ministerului Finanţelor nr.616 pentru

aprobaea Normelor metodologice privind
întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli
de către agenţii economici, Monitorul Oficial
al României, nr. 286/26.VI.2000.

Lucrare de Licenta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE LICENŢĂ

ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR - PATRIMONIALE

1.1. Teoria profitului

2.1. Analiza financiară — prinţesa „Cenuşăreasă” 16

2.6.1. Soldurile intermediare de gestiune

2.6.3. Pragul de rentabilitate

3.5. Analiza lichiditãţii societatii Matriţa SA

Fiecare agent economic independent de felul activităţii (comercializare,

1.1. Teoria profitului

În 1952, profesorul american Harry Malkowitz1 aducea o fundamentată

1.2. Eficienţă economică

În acest sens sunt cunoscute mai multe forme de eficienţă:

1.3. Consideraţii generale şi reglementări

Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. În acest

Legea contabilităţii nr. 82/1991 adoptă tagma de raportări contabile anuale

- situaţia modificărilor capitalului propriu

Atât analiza pe plan intern cât şi cea externă au ca obiectiv aprecierea

1.4. Contul de profit şi pierdere

a. În Directivele Comunităţii Europene (CE)

În pofida naturii prescriptive a textelor care prevăd obligativitatea prezentării

b. În Norme Contabile Internaţionale

Informaţiile cuprinse în contul de profit şi pierdere sunt structurate pe trei niveluri

4. Alte venituri din exploatare

Total cheltuieli financiare

Profit (venituri totale – cheltuieli totale) şi Pierderea (cheltuieli totale – venituri

1.5. Reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor

Contabilitatea financiară a cheltuielilor şi veniturilor este organizată având la bază

Exemplu: achitarea obligaţiei faţă de furnizori pentru materilalele

În concordanţă cu principiul rezultatului este necesar să se delimiteze

Aşa cum se arată în contabilitatea anglo-saxonă, cheltuielile se află într-o

Exemplu: vânzări de produse pentru care nu s-au întocmit facturi pânp la

Structurile de cheltuieli şi de venituri delimitate în contabilitatea financiară portivit

După parcurgerea acestui capitol, vom avea abilitatea de a identifica principalele

2.1. Analiza financiară — prinţesa „Cenuşăreasă"

Analiza financiară a întreprinderii reprezintă prin propria sa menire un fel de

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că volumul de informaţii poate constitui o

2.2. Elemente de bază privind analiza pe bază de bilanţ

Primul segment al analizei financiare la care ne voi referi în cele ce urmează îl

ulterioare datei de închidere a exerciţiului financiar, schimbările de circumstanţe sau

2.3. Analiza structurii activului şi pasivului bilanţier

2.4. Analiza bilanţului financiar

Analiza bilanţului financiar (analiza patrimonială) îşi propune identificarea stării de

Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în

Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi

Bilanţul prezentat în forma cerută prin lege nu realizează întotdeauna o structurare

Astfel pentru structurarea imobilizărilor se va respecta următoarea ordine de

i. imobilizările necorporale de natura cheltuielilor de cercetare şi a tuturor

Activele circulante sunt ordonate în funcţie de gradul de lichiditate. Astfel:

1. stocurile vor fi structurate înregistrându-se pentru început stocurile de

Prioritară în această ordonare este perioada în care activele respective se vor

1. exigibilitatea minimă este înregistrată de capitalurile proprii, care au o

După această ordonare, structura bilanţului, într-o formă extrem de simplificată,

Active de trezorerie Pasive de trezorerie

Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect ar trebui ca activele şi pasivele să fie

1) active cu lichiditate peste un an = pasive cu exigibilitate peste un an

O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie

Fond de rulment permanent = Capital propriu total + împrumuturi şi datorii

Figura de mai sus reprezintă fondul de rulment permanent. Se poate constata că

Un fond de rulment negativ, în aceste condiţii, va evidenţia imposibilitatea firmei de a

Fondul de rulment propriu = Capital propriu total - Total active

Necesarul de fond de rulment = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare –

Trezoreria netă = Active de trezorerie — Pasive de trezorerie. (2.4)

Se poate demonstra că trezoreria netă rezultă ca diferenţă între fondul de rulment şi