CAPITOLUL 1

CADRUL GENERAL PENTRU ÎNTOCMIREA ŞI PREZENTAREA

SITUAŢIILOR FINANCIARE

1.1. Scopul şi statutul cadrului general

IFRS-urile stabilesc cerinţele de recunoaştere, evaluare, prezentare şi descriere în legătură

cu tranzacţiile şi evenimentele importante cuprinse în situaţiile financiare. IFRS-urile sunt
proiectate pentru situaţiile financiare cu scop general şi alte raportări financiare ale entităţilor
producătoare de profit (industriale, comerciale, financiare), indiferent dacă forma de organizare a
acestora este corporatistă sau de alt gen (societate comercială independentă).
Un set complet de situaţii financiare include: bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia
modificării capitalului propriu, situaţia fluxului de trezorerie, precum şi politicile contabile şi
notele explicative.
Formatul şi conţinutul situaţiilor financiare sunt reglementate în România prin acte
normative conforme cu Directivele a IV-a şi a VII-a a CEE, aşa cum vor fi prezentate în capitolul
2 şi 3 ale prezentului curs.
Obiectivul situaţiilor financiare este acela de a furniza informaţii despre poziţia
financiară, despre performanţele şi fluxul de trezorerie ale entităţii economice, informaţii utile
acelor utilizatori care trebuie să ia decizii economice de mare randament.
Utilizatorii1 informaţiilor sunt: acţionarii societăţii, creditorii societăţii, angajaţii şi
publicul – după caz.
Consiliul IASB2 consideră că situaţiile financiare întocmite în conformitate cu
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară răspund necesităţilor comune majorităţii
utilizatorilor. Utilizatorii iau decizii economice, analizând situaţiile financiare astfel:
1. hotărăsc când să cumpere, să păstreze sau să vândă părţi din capitalul social;
2. evaluează capacitatea de gestionare sau responsabilitatea conducerii executive;
3. evaluează capacitatea entităţii de a-şi plăti personalul şi de a oferi alte beneficii
angajaţilor săi;
4. evaluează garanţia pe care entitatea o poate oferi pentru creditele ce
i-au fost acordate;
5. determină politicile fiscale proprii ale entităţilor economice;
6. determină profitul şi dividendele ce pot fi distribuite acţionarilor societăţii;
7. elaborează şi utilizează date statistice privind venitul naţional sau
8. reglementează activităţile entităţilor economice din subordine (în cazul societăţilor de
tip corporatist).

11
Nota bene: Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, DEX, Dicţionar explicativ al limbii
române:
- (a) utiliza = a întrebuinţa (cu folos), a folosi; utilizabil = de care te poţi folosi (din fr. “utilisable”) (DEX,
pag. 1142);
- beneficiar (din fr. beneficiaire, lat. beneficiarius) = persoană, colectivitate sau instituţie care are un folos
din ceva (DEX, pag. 94) ediţia a II-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
22
IASB (International Accounting Standard Board) este un organism constituit în anul 2001 pentru elaborarea
IFRS-urilor. IASB a înlocuit IASC (International Accounting Standard Committee) care a elaborat IAS
(International Accounting Standard)

1
 Consiliul IASC (IASB) recunoaşte, totuşi, că guvernele pot stabili – în particular –
cerinţe diferite sau suplimentare pentru scopurile proprii. Aceste cerinţe nu ar trebui, să
influenţeze situaţiile financiare publicate pentru a satisface interesele altor utilizatori, decât în
măsura în care răspund şi nevoilor acestora.
Ce sunt Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS-urile)?
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS-urile) sunt Standardele
contabile şi Interpretările emise de Comitetul (Bordul) pentru Standarde Internaţionale de
Contabilitate (IASB), organizaţie independentă înfiinţată pentru a emite standarde contabile
aplicabile la nivel global.
IASB-ul este angajat în elaborarea în interesul public a unui singur set de standarde
contabile globale, de înaltă calitate, care cer informaţii transparente şi comparabile în situaţiile
financiare. IASB cooperează cu organismele naţionale de contabilitate (din fiecare ţară) pentru a
atinge convergenţa standardelor de contabilitate în întreaga lume. Din momentul începerii
activităţii sale în aprilie 2001 şi până în ianuarie 2005, IASB a revizuit standardele de
contabilitate internaţională şi a emis şase IFRS-uri complet noi (capitolele IX - XIV) din
prezenta lucrare.
Circa 99 de ţări cer şi permit utilizarea IFRS-urilor pentru companiile cotate, începând cu
anul 2005. Alte ţări (Australia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore) îşi bazează raportările
naţionale pe standardele internaţionale de raportare financiară.
În România aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare
Financiară s-a făcut începând cu data de 1 ianuarie 2006 pentru aproximativ 100 de întreprinderi
şi instituţii considerate mari.
Trecerea la IFRS-uri a avut, pentru unele întreprinderi şi grupuri, incidenţe semnificative
asupra prezentării poziţiilor lor financiare şi a performanţelor realizate.
Prima aplicare a IFRS-urilor se referea la situaţiile financiare ale exerciţiului încheiat la
31 decembrie 2006, fiind însă necesară prezentarea de informaţii comparative pentru exerciţiul
încheiat la 31 decembrie 2005.
IFRS 1 prevede procedurile necesare în momentul în care o societate adoptă pentru prima
dată IFRS ca bază pentru întocmirea situaţiilor financiare generale. Este necesară selectarea
politicilor contabile pe baza IFRS în vigoare la 31 decembrie 2005 şi pregătirea situaţiilor
financiare pe 2004 şi 2005 şi corecţia retrospectivă a bilanţului contabil de deschidere pe baza
IFRS în vigoare la 31 decembrie 2005.
Primele situaţii financiare IFRS conţin pentru prima dată o declaraţie explicită şi fără
rezervă de conformitate cu acest referenţial contabil.
Publicat în iunie 2003, IFRS 1 este un standard ce oferă posibilitatea evitării problemelor
ridicate de necesitatea reconstrucţiei unor înregistrări vechi care nu erau cerute de cadrul de
raportare naţional aplicat anterior. Obiectivul avut în vedere este asigurarea comparabilităţii
conturilor unei întreprinderi pentru exerciţiile prezentate.
A aplicat IFRS 1 o societate care în exerciţiul precedent:
- a publicat situaţii financiare conform reglementărilor locale care nu sunt compatibile
sau sunt parţial compatibile cu IFRS-urile;
- a publicat situaţii financiare conform IFRS, dar acestea nu conţin o declaraţie de
conformitate cu aceasta;
- a întocmit situaţii financiare conform IFRS doar pentru uz intern;

2
 - a întocmit un pachet de informaţii conform cu IFRS pentru consolidare, fără a
întocmi însă toate situaţiile financiare prevăzute de IAS 1 (prezentarea situaţiilor
financiare);
- nu a întocmit situaţii financiare.
IFRS 1 prevede că ansamblul de standarde şi interpretări trebuie să fie aplicate bilanţului
de deschidere şi perioadelor comparative aplicate în IFRS de o manieră retrospectivă, în
versiunea lor cea mai recentă, adică versiunea lor de la data închiderii primelor situaţii financiare
IFRS (31 decembrie 2005 în cazul dispoziţiilor reglementării europene, respectiv 31 decembrie
2006 în cazul României).
Perioada de aplicare a IFRS a presupus două etape:
 perioada comparativă (perioada de tranziţie sau perioada retratării situaţiilor
financiare) – 1.01.2005 – 31.12.2005, în care situaţiile financiare erau întocmite
conform referenţialului anterior (OMF 94/2001 sau OMFP 306/2002) – acte
normative în vigoare până la data de 01.I.2006;
 perioada de aplicare efectivă (perioada întocmirii primelor situaţii financiare
conform IFRS) – 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, definită prin: retratarea
conform IFRS a informaţiilor prezentate în situaţiile financiare de la 31 decembrie
2005. Pentru a asigura informaţia comparativă, retratarea a vizat atât informaţiile
iniţiale, corespunzătoare momentului 1 ianuarie 2005, cât şi a informaţiilor finale la
31 decembrie 2005. Altfel spus, este aplicarea retroactivă integrală a tuturor IFRS-
urilor, astfel încât la 31 decembrie 2006 s-au întocmit primele situaţii financiare
conform IFRS.
În prima etapă s-a întocmit un bilanţ de deschidere IFRS, care a cuprins data de trecere la
IFRS. Această dată este reprezentată de începutul primei perioade pentru care se prezintă date
comparative în conformitate cu standardele IFRS. Bilanţul IFRS nu se publică.
În vederea întocmirii bilanţului de deschidere IFRS trebuie respectate următoarele
condiţii:
1. Se elimină din bilanţ toate activele şi datoriile care nu îndeplinesc condiţiile de
recunoaştere din referenţialul internaţional (adică din Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi Raportare Financiară);
Spre exemplu, vor fi de recunoscut: provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli recunoscute
în bilanţ, conform referenţialului naţional, dar care nu corespund condiţiilor de recunoaştere
conform IAS 37 („Provizioane, datorii contingente şi active contingente”), imobilizări
necorporale create de întreprindere care nu îndeplinesc criteriile de recunoaştere prevăzute de
IAS 38 („Imobilizări necorporale”).
2. Se recunosc în bilanţ active şi datorii care nu au fost recunoscute în conformitate cu
referenţialul contabil naţional, dar îndeplinesc condiţiile din referenţialul internaţional.
Spre exemplu, provizioanele referitoare la angajamentele de pensionare care nu au fost
recunoscute în bilanţ, ci numai prezentate în notele explicative, vor trebui contabilizate, deci
recunoscute, conform vechiului IAS 19 („beneficiile angajaţilor”), active şi pasive de impozit
amânat se recunosc conform IAS 12 („impozitul pe profit”).
3. Clasificarea activelor şi a datoriilor se face conform referenţialului contabil
internaţional IASB.
Titlurile financiare trebuie clasificate conform IAS 39 „Instrumente financiare 3:
recunoaştere şi evaluare”. IAS 10 („Evenimente ulterioare datei bilanţului”) nu permite
33
Nota bene:

3
clasificarea dividendelor ca o datorie în bilanţ. În bilanţul de deschidere IFRS ele vor fi
reclasificate ca o componentă a rezultatului reportat.
4. Evaluarea activelor şi datoriilor trebuie făcută conform referenţialului contabil
internaţional. Toate contractele de construcţii trebuie să fie evaluate având în vedere gradul de
avansare a lucrărilor.
Toate diferenţele rezultate din recunoaştere, de recunoaştere (adică de eliminare) şi
ajustare la evaluare vor afecta capitalurile proprii.
Standardul prezintă însă excepţii facultative şi excepţii obligatorii de la aplicarea
retroactivă.
Excepţiile facultative încearcă să faciliteze lucrările de elaborare a unui bilanţ de
deschidere şi să limiteze contestările celui existent, în câteva cazuri bine definite.
a) Utilizarea costului istoric prin convenţie. La data trecerii la standardele IFRS,
reconstituirea costului amortizat al unor active sau datorii ar putea să prezinte unele
dificultăţi.
Din acest considerent IFRS 1 a acceptat evaluarea acestor elemente în bilanţul de
deschidere, la o altă bază decât costul istoric, precum:
- valoarea justă la data bilanţului de deschidere. Excepţie de la această bază fac,
totuşi, activele necorporale, pentru care valoarea justă nu poate fi reţinută ca bază de
evaluare decât în măsura în care acestea au o piaţă activă.
- Valoarea reevaluată anterior datei de tranziţie la standardele IFRS.
- Mărimea reevaluată la valoarea justă, ca urmare a listării unei companii, a unei
privatizări sau a altui eveniment specific, anterior datei de tranziţie la standardele
IFRS.
b) În cazul grupărilor de întreprinderi, societăţile pot să nu retrateze operaţiile de
grupare anterioare trecerii la IFRS. Dacă se decide retratarea, se vor retrata toate
grupările ulterioare.

- instrument financiar, expresie valorică generalizată a unor relaţii economice prin mijlocirea cărora au
loc repartizarea şi utilizarea eficientă a resurselor financiare publice şi private. Instrumentele financiare exprimă
laturi ale finanţelor, ca de exemplu: profitul, dividendele, acţiunile, obligaţiunile, cambia, biletul la ordin,
impozitele, taxele, cheltuielile bugetare, primele de asigurare, despăgubirile care se acordă de către societăţile de
asigurări şi reasigurări, contribuţiile pentru asigurările sociale, pensiile, indemnizaţiile etc. Instrumentele financiare
sunt folosite de către autorităţile publice în scopul influenţării proceselor economice, al corectării ciclului economic,
al înlăturării dezechilibrelor economice şi financiare. Cu ajutorul lor se pot lua măsuri financiare pentru temperarea
inflaţiei. În timpul recesiunii economice, reducerea impozitelor şi alte înlesniri fiscale, precum şi alocaţiile bugetare
stimulează investiţiile şi consumul.
- instrument de plată, numerar şi substitute de numerar, document, înscris, titlu de credit exprimat într-o
valută sau RON şi utilizat în operaţiunile de efectuare a plăţilor (lichidarea creanţelor). Din grupa acestor mijloace
fac parte cambiile, biletele la ordin, cecul, acreditivul, scrisoarea de credit, cărţile de credit, cărţile de debit etc.
- instrument de decontare, document utilizat în operaţiunile de decontare fără numerar. Entităţile
economice pot folosi pentru decontare următoarele instrumente de decontare: ordin de plată, biletul la ordin,
cambia, mandatul poştal, rambursul poştal etc. Varietatea instrumentelor de decontare este determinată de
diversitatea relaţiilor economice existente între entităţile economice şi de complexitatea activităţii lor.

4
 c) Avantajele angajaţilor: aducerea la zero a diferenţelor actuariale4;
 Conform prevederilor IFRS 1, întreprinderile au putut contabiliza integral
diferenţele actuariale, cu o contrapartidă în ajustarea capitalurilor proprii, fără
a-şi pierde posibilitatea, în viitor, de a eşalona noi diferenţe actuariale.
Aceasta este o excepţie de la norma IAS 19 („Beneficiile angajaţilor”), care
recomandă eşalonarea în timp a diferenţelor actuariale şi nu permite
schimbarea de metodă.
d) Investiţia netă în entităţile străine: aducerea la zero a diferenţelor de conversie
acumulate. IFRS 1 permite întreprinderii să considere nule diferenţele de conversie
cumulate, referitoare la investiţiile nete în entităţile străine, iar dacă opţiunea este
folosită, aceasta va trebui utilizată pentru toate entităţile străine.
e) Titlurile hibride (derivatele): nereclasificarea componentei „acţiuni” din cadrul
capitalurilor proprii. Dacă la data trecerii la IFRS datoria privind instrumentele
financiare hibride este stinsă, nu se va mai proceda la împărţirea pe componente (o
componentă de capitaluri, o componentă de datorii).
f) Activele şi datoriile filialelor întreprinderilor asociate şi asociaţiilor în participaţie:
dacă societatea-mamă aplică IFRS anterior filialei, în bilanţul consolidat activele şi
datoriile filialei vor fi evaluate fie la valori conforme IFRS în funcţie de data de
trecere la IFRS a mamei, fie la valori stabilite pe baza IFRS 1 în funcţie de data de
trecere la IFRS a filialei.

Excepţiile obligatorii au ca scop evitarea revizuirii alegerilor sau estimărilor anterioare,

în situaţia în care acestea s-ar dovedi neadecvate.
- Derecunoaşterea instrumentelor financiare: în cazul în care societatea a
derecunoscut (a eliminat din bilanţ) instrumente financiare înainte de data
trecerii la IFRS, nu poate să le recunoască în bilanţul de deschidere IFRS chiar
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de referenţialul internaţional.
- Recunoaşterea elementelor contabilităţii de acoperire: în momentul trecerii la
IFRS nu se dă posibilitatea schimbării modului de calificare a operaţiilor de
acoperire (conform vechiului standard IAS 39 -„Instrumente financiare:
recunoaştere şi eşalonare”) – în mod deosebit acoperirea împotriva riscurilor.

44
actuarial:
- conf. Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicţionar Englez-Român Ed.
Academiei Române, 1975 - “actuary” – actuar; contabil, calculator (la societăţile de asigurare);
- conf. Grand Dictionnaire HACHETTE, encyclopedie illustre, SPADEM Paris, 1993 - “actuariel, elle”
– referitor la calculul operaţiilor financiare sau de asigurări; “taxă actuarială” – taxă de revenire a unui capital ale
cărui dobânzi şi rambursare sunt vărsate eşalonat în timp;
- conf. Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language New Revised Edition,
Gramercy Books, New York/AVENEL, 1994 – “actuary” – 1. asigurare; persoană care calculează ratele primelor
de asigurare, dividendele, riscurile etc., conform calculului probabilităţilor bazat pe înregistrări statistice; 2. (od.) cel
care înregistrează sau funcţionar;
Metoda de evaluare actuarială presupune că o entitate va utiliza metoda factorului de credit proiectat pentru a
determina valoarea actualizată a obligaţiilor sale privind beneficiul determinat şi costul serviciului curent raportat
acestora şi, implicit, costul serviciilor anterioare. Această metodă – cunoscută şi ca metoda beneficiului angajat
proporţional pentru serviciu prestat, sau ca metodă beneficiu pe anul de activitate în serviciul respectiv – recunoaşte
că fiecare perioadă de serviciu dă naştere la o unitate suplimentară de beneficiu şi evaluează separat fiecare unitate
pentru ca în final să se determine obligaţia totală de plată.

5
 - Menţinerea estimărilor anterioare: în bilanţul de deschidere se vor păstra
estimările realizate conform referenţialului naţional cu excepţia situaţiei în care
se constată erori grave privind estimările respective.

În aplicarea IFRS 1 trebuia să se parcurgă următoarele etape:

1. stabilirea primei date de raportare şi a datei de trecere la aplicarea pentru prima dată a
IFRS;
2. identificarea diferenţelor dintre politicile contabile existente şi cele propuse de
standardele IFRS. Selectarea politicilor contabile propriu-zise prin aplicarea
standardelor IFRS;
3. decizia de a aplica sau de a nu aplica una sau mai multe dintre cele şase excepţii
facultative prezentate mai sus;
4. aplicarea celor trei excepţii obligatorii de la aplicarea retrospectivă prezentată
anterior;
5. întocmirea bilanţului de deschidere, la data trecerii la utilizarea IFRS;
6. identificarea aspectelor care solicită prezentări detaliate, conform IFRS 1.
În general, trecerea la IFRS necesită anumite direcţii de acţiune, şi anume:
 În primul rând, profesionistului contabil nu trebuie să-i creeze emoţii prea mari, dacă
cunoaşte şi dacă va ţine seama, în primul rând, de IFRS 1, care ne învaţă cum să
adoptăm pentru prima dată IFRS-urile, cum să facem o contabilitate de retractare,
determinată de adoptarea IFRS-urilor, care să ne ajute să ne înscriem în ecuaţia cost –
eficienţa informaţiei;
 O a doua direcţie la care trebuie neapărat să ne gândim, IFRS-urile impun o anumită
libertate în alegerea şi aplicarea politicilor şi metodelor contabile. Cu alte cuvinte,
IFRS-urile ne invită la raţionament profesional. Este problema cea mai grea să facem
acest raţionament profesional. Trecerea de la minimum de informaţii la maximum
necesar şi suficient reprezintă o problemă de raţionament profesional ce aparţine
economiştilor care practică acest sistem de raportare.
 A treia direcţie este aceea că, dacă privim comparativ cu reglementarea contabilă
conformă cu Directivele contabile europene, IFRS-urile ne obligă în viitor, tot mai
mult, la apelul privind valoarea justă şi, ca atare, tot mai mult costul istoric este
obligat să cedeze locul valorii juste (de piaţă). În acest sens, chiar şi Directiva a IV-a
şi, prin ea, şi reglementarea din România este obligată, de asemenea, să apeleze la
valoarea justă în ceea ce priveşte instrumentele financiare. Este, de altfel, o problemă
care se discută foarte mult teoretic, în acest sens, la ce valori întocmim situaţiile
financiare, respectiv la valoarea pe baza costului istoric sau la valoarea justă.
Dacă IFRS 1 ne îndrumă cum să adoptăm pentru prima dată standardele internaţionale de
raportare financiară, IFRS 2 este standardul care ne îndreaptă spre procedurile contabile în
situaţia în care decontările faţă de salariaţi, faţă de furnizori şi faţă de alte categorii de terţi se fac
şi altfel decât prin disponibilităţi, în cash, se fac şi prin titluri, prin instrumente financiare, prin
acţiuni sau prin opţiuni privind acţiunile.
Acest IFRS cere ca o entitate să recunoască tranzacţiile cu plata pe bază de acţiuni în
situaţiile sale financiare, inclusiv tranzacţiile cu angajaţii sau alte părţi care vor fi decontate în
numerar, alte active sau instrumente de capitaluri proprii ale entităţii. Nu există excepţii la acest
IFRS, altele decât cele pentru tranzacţiile pentru care se aplică alte Standarde.

6
 IFRS 3 este un standard al convergenţei între sistemul internaţional şi sistemul american,
este un standard internaţional de consolidare de fonduri, un standard care anulează vechiul
standard internaţional IAS 22 (Combinări de întreprinderi), pentru faptul că luând alura
standardului american echivalent, din cele două metode care erau acceptate în IAS 22, va fi
acceptată doar o singură metodă în IFRS 3 – şi anume metoda achiziţiilor. Pe de altă parte, tot
IFRS 3 va lansa folosirea pe scară largă în domeniul consolidării conturilor, a evaluării în valoare
justă şi, în sfârşit, problema amortizării fondului comercial. În conformitate cu acest IFRS, toate
combinările de întreprinderi care intră sub incidenţa sa vor fi contabilizate folosindu-se metoda
achiziţiei.
IFRS 4 este un standard internaţional care se ocupă de problema companiilor de
asigurare. IFRS 4 se aplică tuturor contractelor de asigurare (inclusiv contractelor de reasigurare)
pe care le emite o entitate, precum şi contractelor de reasigurare pe care aceasta le deţine, cu
excepţia contractelor specifice acoperite de alte Standarde Internaţionale de Raportare
Financiară.
IFRS 5, denumit „Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte”
stabileşte cerinţele pentru clasificarea, evaluarea şi prezentarea activelor imobilizate deţinute
pentru vânzare şi înlocuieşte IAS 35 „activităţi întrerupte” cu următoarele cerinţe:
- modificarea coordonatelor temporale în cazul clasificării unei activităţi ca întrerupte.
IAS 35 („Activităţi întrerupte”) consideră o activitate ca întreruptă începând din
momentul (a) când firma încheie un acord de vânzare, urmat de momentul (b) atunci
când Consiliul de Administraţie aprobă vânzarea şi anunţă un plan formal de cedare
de active. IFRS clasifică o activitate drept întreruptă în momentul în care aceasta
îndeplineşte criteriile deţinerii pentru vânzare sau atunci când firma a cedat
activitatea în cauză.
- menţiunea că rezultatele activităţilor întrerupte trebuie reflectate separat în contul de
rezultat.
- interzicerea clasificării retroactive a unei activităţi drept întrerupte, atunci când
criteriile clasificării nu sunt îndeplinite decât după data bilanţului contabil.
IFRS 6 – „Explorarea şi evaluarea resurselor minerale” specifică modul de raportare
financiară pentru exploatarea şi evaluarea resurselor minerale.

Reglementări naţionale privind categoriile de persoane juridice care aplică

reglementări contabile conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară5
Ordinul M.F.P. nr. 907 din 27 iunie 2005 a stabilit categoriile de persoane juridice care
au aplicat aceste reglementări conforme cu Directivele europene.
Începând cu exerciţiul financiar al anului 2006, următoarele categorii de persoane juridice
au aplicat reglementările contabile în conformitate cu prevederile actului normativ menţionat:
- societăţile comerciale;
- societăţile / companiile naţionale;
- regiile autonome;
- institutele naţionale de cercetare – dezvoltare;
- societăţile cooperatiste şi

55
O.M.F. Publice nr. 907/27 iunie 2005 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 597/11 iulie 2005
privind aprobarea categoriilor de persoane juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară, respectiv Reglementări contabile conforme cu Directivele europene.

7
 - celelalte persoane juridice.
Aceste societăţi / companii / institute au obligaţia să organizeze şi să conducă
contabilitate proprie – respectiv contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune adaptată la
specificul de producţie în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, modificată,
actualizată şi republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 48/04.I.2005.
În exerciţiul financiar al anului 2006 instituţiile de credit întocmesc şi un set distinct de
situaţii financiare conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară pentru
necesităţi proprii de informare ale utilizatorilor, alţii decât instituţiile statului (au obligaţia să
întocmească un set distinct de situaţii financiare, conform IFRS).
Prin entităţi de interes public legiuitorul se referă la:
a) instituţiile de credit;
b) societăţile de asigurare, asigurare-reasigurare şi de reasigurare;
c) entităţile reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare;
d) societăţile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare
pe o piaţă reglementată;
e) companiile şi societăţile naţionale;
f) persoanele juridice care aparţin unui grup de societăţi şi intră în perimetrul de
consolidare de către o societate-mamă care aplică Standardele Internaţionale
de Raportare Financiară;
g) persoanele juridice, altele decât cele prevăzute mai sus, care beneficiază de
împrumuturi nerambursabile sau cu garanţia statului.

De asemenea, în exerciţiul financiar al anului 2006 entităţile de interes public menţionate

mai sus, cu excepţia instituţiilor de credit, au putut întocmi şi un set distinct de situaţii financiare
conforme cu IFRS pentru necesităţi proprii de informare ale utilizatorilor, alţii decât instituţiile
statului, potrivit opţiunii acestora şi dacă au capacitatea de implementare corespunzătoare.
Persoanele juridice care aveau obligaţia să întocmească sau întocmeau facultativ situaţii
financiare în conformitate cu IFRS, au retratat situaţiile financiare întocmite potrivit
reglementărilor contabile specifice, conforme cu Directivele europene.
Condiţiile de aplicare a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, începând cu
situaţiile financiare ale anului 2007 – în funcţie de cerinţele reglementărilor Uniunii Europene şi
de evaluările efectuate de instituţiile implicate –, au fost stabilite de:
- Ministerul Finanţelor Publice;
- Banca Naţională a României;
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Cadrul general stabileşte conceptele care stau la baza întocmirii şi prezentării situaţiilor
financiare pentru utilizatorii externi. Scopul cadrului general este:
- să ajute Consiliul IASC în elaborarea viitoarelor Standarde Internaţionale de
Contabilitate şi în revizuirea celor existente;
- să ajute Consiliul IASC în promovarea armonizării reglementărilor, standardelor şi
procedurilor de contabilitate referitoare la prezentarea situaţiilor financiare, furnizând
baza care să permită reducerea numărului tratamentelor contabile alternative permise
de Standardele Internaţionale de Contabilitate;

8
 - să ajute organismele naţionale de elaborare a standardelor în procesul de elaborare a
standardelor naţionale;
- să-i ajute pe cei care întocmesc situaţii financiare la aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate şi în abordarea subiectelor care nu fac obiectului unui
Standard Internaţional de Contabilitate;
- să ajute auditorii la formarea unei opinii referitoare la conformitatea situaţiilor
financiare cu Standardele Internaţionale de Contabilitate;
- să ajute utilizatorii situaţiilor financiare în interpretarea informaţiilor prezentate în
situaţiile financiare elaborate în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate;

Cadrul general nu constituie un Standard Internaţional de contabilitate şi, prin urmare, nu

conţine dispoziţii normative privind evaluarea sau prezentarea unor anumite articole sau
informaţii. Prevederile Cadrului general nu primează în faţa Standardelor Internaţionale de
Contabilitate specifice.

1.2. Aria de aplicare

Cadrul general tratează:

a) obiectivul situaţiilor financiare;
b) caracteristicile calitative care determină utilitatea informaţiilor din situaţiile
financiare;
c) definirea, recunoaşterea şi evaluarea structurilor pe baza cărora sunt întocmite
situaţiile financiare; şi
d) conceptele de capital şi de menţinere a capitalului;
Cadrul general se referă la situaţiile financiare de interes general (denumite în continuare
„situaţii financiare”), inclusiv la situaţiile financiare consolidate. Aceste situaţii financiare sunt
întocmite şi prezentate cel puţin anual, venind în întâmpinarea nevoilor comune de informaţii ale
unei sfere largi de utilizatori.
Situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet
de situaţii financiare include, de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a
modificărilor poziţiei financiare (care poate fi prezentată în diverse moduri – de exemplu ca
situaţie a fluxurilor de trezorerie -) şi acele note şi alte situaţii explicative care fac parte
integrantă din situaţiile financiare. Poate include, de asemenea, tabele şi informaţii suplimentare
sau derivate, care completează astfel de situaţii. Astfel de tabele şi informaţii suplimentare se pot
referi, de exemplu, la informaţii financiare despre segmentele sectoarelor de afaceri şi geografice
şi la prezentarea efectelor variaţiei preţurilor. Situaţiile financiare nu includ, totuşi, elemente ca:
rapoartele directorilor, declaraţiile preşedintelui, discuţiile şi analizele conducerii şi alte elemente
similare care pot fi incluse într-un raport financiar anual.

1.3. Utilizatorii şi necesităţile lor de informare

Utilizatorii situaţiilor financiare includ investitorii actuali şi potenţiali (acţionarii),

personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul sau
instituţiile acestuia, precum şi publicul. Aceştia folosesc situaţiile financiare pentru a-şi satisface
o parte din diversele lor necesităţi de informaţii. Aceste necesităţi includ următoarele:

9
 a) Investitorii. Ofertanţii de capital şi consultanţii lor sunt preocupaţi de riscul inerent
tranzacţiilor şi de beneficiul adus de investiţiile lor. Ei au nevoie de informaţii pentru
a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă. Acţionarii sunt
interesaţi şi de informaţii care le permit să evalueze capacitatea entităţii de a plăti
dividende.
b) Angajaţii. Personalul angajat şi grupurile sale reprezentative sunt interesaţi de
informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea angajatorilor lor. Aceştia sunt
interesaţi şi de informaţii care le permit să evalueze capacitatea entităţii de a oferi
remuneraţii, pensii şi oportunităţi profesionale.
c) Creditorii. Creditorii sunt interesaţi de informaţii care le permit să determină dacă
împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.
d) Furnizorii şi alţi creditori. Furnizorii şi alţi creditori sunt interesaţi de informaţii care
le permit să determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă.
Furnizorii şi alţi creditori sunt, în general, interesaţi de o entitate pe o perioadă mai
scurtă decât creditorii, cu excepţia cazului în care ei sunt dependenţi de continuitatea
activităţii entităţii, atunci când aceasta este un client major.
e) Clienţii. Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei
entităţi în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu entitatea respectivă,
sau sunt dependenţi de ea.
f) Guvernele şi instituţiile acestora. Guvernele şi instituţiile acestora sunt interesate de
alocarea resurselor şi, implicit, de activitatea entităţilor. Acestea solicită informaţii
pentru a reglementa activitatea entităţilor, pentru a determina politica fiscală şi ca
bază pentru calculul venitului naţional şi al altor indicatori statistici similari.
g) Publicul. Entităţile pot afecta publicul într-o varietate de moduri. De exemplu,
entităţile pot avea o contribuţie substanţială la economia locală în multe moduri, mai
ales prin numărul de angajaţi şi colaborarea cu furnizorii locali. Situaţiile financiare
pot ajuta publicul furnizând informaţii referitoare la evoluţiile recente şi tendinţele
legate de prosperitatea entităţii şi a sferei de activitate a acesteia.

Responsabilitatea principală de a întocmi şi a prezenta situaţiile financiare ale entităţii

revine conducerii acesteia. Conducerea este interesată de informaţiile cuprinse în situaţiile
financiare, chiar dacă are acces la informaţii financiare şi de gestiune suplimentare, care ajută la
înfăptuirea proceselor de planificare, de luare a deciziilor şi de control.

1.4. Obiectivul situaţiilor financiare

Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre poziţia financiară,

performanţele şi modificările poziţiei financiare ale entităţii, care sunt utile unei sfere largi de
utilizatori în luarea deciziilor economice.

1.4.1. Poziţia financiară, performanţa şi modificări în poziţia financiară

Deciziile economice care sunt luate de utilizatorii situaţiilor financiare necesită evaluarea
capacităţii unei entităţi de a genera trezorerie sau echivalente de trezorerie, precum şi a perioadei
şi a siguranţei generării lor. În ultimă instanţă, de aceasta depinde, de exemplu, capacitatea unei
entităţi de a-şi plăti angajaţii şi furnizorii, de a plăti dobânzi, de a rambursa credite şi de a
remunera proprietarii acesteia. Utilizatorii sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a

10
genera trezorerie sau echivalente de trezorerie dacă le sunt oferite informaţii concentrate asupra
poziţiei financiare, performanţei şi modificărilor poziţiei financiare ale unei entităţi.
Poziţia financiară a unei entităţi este influenţată de resursele economice pe care le
controlează, de structura sa financiară, de lichiditatea şi solvabilitatea sa şi de capacitatea sa de a
se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Informaţiile despre resursele
economice controlate de entitate şi capacitatea sa din trecut de a modifica aceste resurse sunt
utile pentru a anticipa capacitatea entităţii de a genera trezorerie sau echivalente de trezorerie în
viitor. Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile viitoare de
creditare şi modul în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei
care au un interes faţă de entitate; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor entităţii de a
primi finanţare în viitor. Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa
capacitatea entităţii de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la
disponibilitatea de a utiliza numerarul în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor
financiare aferente acestei perioade. Solvabilitatea se referă la disponibilitatea de a utiliza
numerarul pe o perioadă mai lungă de timp, în care urmează să se onoreze angajamentele
financiare scadente.
Informaţiile despre performanţa unei entităţi, în special profitabilitatea acesteia, sunt
necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care entitatea le
va putea controla în viitor. În acest sens, informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt
importante.
Informaţiile privind modificările poziţiei financiare a unei entităţi sunt utile pentru a
evalua activităţile sale de exploatare, finanţare şi investiţii în perioada de raportare.
Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite în primul rând de bilanţ. Informaţiile
privind performanţa sunt oferite în primul rând de contul de profit şi pierdere. Informaţiile
privind modificările poziţiei financiare sunt furnizate în situaţiile financiare prin intermediul unei
situaţii distincte. De exemplu, contul de profit şi pierdere oferă o imagine incompletă a
performanţei, dacă nu este folosit împreună cu bilanţul şi situaţia modificărilor poziţiei
financiare.
Note şi tabele suplimentare
Situaţiile financiare cuprind, de asemenea, note, tabele suplimentare, precum şi alte
informaţii. De exemplu, pot cuprinde informaţii suplimentare relevante pentru necesităţile
utilizatorilor, referitoare la elementele din bilanţ şi contul de profit şi pierdere.

1.5. Concepte de bază

1.5.1. Contabilitatea de angajamente

Pentru a-şi atinge obiectivele, situaţiile financiare sunt elaborate conform contabilităţii de
angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când
tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este
încasat sau plătit), şi sunt înregistrate în evidenţele contabile şi raportate în situaţiile financiare
ale perioadelor aferente. Situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii
utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile trecute care au implicat părţi şi încasări, dar şi despre
obligaţiile de plată din viitor şi despre resursele privind încasările viitoare. Astfel, ele furnizează
cel mai util tip de informaţii referitoare la tranzacţii şi la alte evenimente trecute care sunt
necesare utilizatorilor în luarea deciziilor economice.

11
 1.5.2. Continuitatea activităţii
Situaţiile financiare sunt elaborate, de regulă, pornind de la ipoteza că o entitate îşi va
continua activitatea şi în viitorul previzibil. Astfel, se presupune că entitatea nu are intenţia şi
nici nevoia de a lichida sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea; dacă o astfel de
intenţie sau nevoie există, ar putea fi nevoie ca situaţiile financiare să fie întocmite pe o bază
diferită de evaluare, şi – în acest caz – trebuie indicată baza utilizată.
Exemple de fapte sau evenimente care, luate izolat sau împreună, constituie semne de
întrebare asupra valabilităţii principiului contabil de bază de continuare a activităţii, fără a fi
exhaustive, sunt:
- capitalurile proprii şi/sau fondul de rulment sunt negative;
- împrumuturile care ajung la scadenţă, sunt fără perspectivă de rambursare sau
reeşalonare, sau se recurge excesiv la credite pe termen scurt pentru a finanţa
activitatea în viitor;
- există indicii privind retragerea suportului financiar de către creditori;
- marja brută de autofinanţare este negativă;
- indicatorii financiari cheie sunt nefavorabili;
- pierderile din exploatare persistă sau se înregistrează degradări importante ale
activelor;
- trebuie stopată politica de distribuire de dividende;
- trezoreria nu face faţă plăţilor la scadenţă;
- refuzul creditelor – furnizori;
- cadrele de conducere părăsesc întreprinderea;
- se pierd unele pieţe importante, unele licenţe importante sau furnizori principali;
- au loc mişcări sociale sau lipsesc materiile prime de bază;
- există proceduri judiciare în curs, care, dacă sunt pierdute, pot avea consecinţe
financiare foarte grave;
- schimbările legislative frecvente sau de politicile guvernamentale riscă să aibă efecte
nefavorabile asupra entităţii economice.

1.6. Caracteristici calitative ale situaţiilor financiare

Caracteristicile calitative sunt atributele care determină utilitatea informaţiei oferite de

situaţiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt: inteligibilitatea, relevanţa,
credibilitatea şi comparabilitatea.

1.6.1. Inteligibilitatea
O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi
uşor înţelese de utilizatori. În acest scop, se presupune că utilizatorii dispun de cunoştinţe
suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi a activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate
şi au dorinţa de a studia informaţiile prezentate.

1.6.2. Relevanţa şi pragul de semnificaţie

Pentru a fi utile, informaţiile trebuie să fie relevante pentru luarea deciziilor de către
utilizatori. Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale
utilizatorilor, ajutându-i pe aceştia să evalueze evenimentele trecute, prezente sau viitoare,
confirmând sau corectând evaluările lor anterioare.

12
 Informaţiile despre poziţia financiară sau performanţele precedente sunt frecvent folosite
ca bază pentru previzionarea poziţiei şi performanţei financiare viitoare şi a altor probleme de
care utilizatorii sunt direct interesaţi, cum ar fi plata dividendelor şi a salariilor, variaţiile în
preţul titlurilor de valoare, precum şi capacitatea entităţii de a-şi onora obligaţiile scadente.
Pragul de semnificaţie
Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. În
anumite cazuri, natura informaţiei este suficientă – prin ea însăşi – pentru a determina relevanţa
sa. De exemplu, raportarea unui nou segment de activitate poate influenţa evaluarea riscurilor şi
oportunităţilor entităţii, indiferent de semnificaţia rezultatelor obţinute în cadrul segmentului
respectiv în perioada de raportare. În alte cazuri, atât natura, cât şi pragul de semnificaţie sunt
importante, de exemplu, volumul valoric al stocurilor din fiecare categorie principală pe care o
entitate ar trebui să le deţină pentru a avea o activitate adecvată.
Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau prezentarea lor eronată ar putea
influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare. Pragul de
semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice
omisiunii sau prezentării eronate. Astfel, pragul de semnificaţie oferă mai degrabă un plafon sau
o limită decât să reprezinte o însuşire calitativă primară pe care informaţia trebuie să o aibă
pentru a fi utilă.

1.6.3. Credibilitatea
Pentru a fi utilă, informaţia trebuie să fie şi credibilă. Informaţia are calitatea de a fi
credibilă atunci când nu conţine erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea
încredere că reprezintă corect ceea ce şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă, în mod
rezonabil, să reprezinte.
Reprezentarea fidelă
Pentru a fi credibilă, informaţia trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacţiile şi alte
evenimente pe care aceasta fie şi-a propus să le reprezinte, fie ceea ce ar putea fi de aşteptat, în
mod rezonabil, să reprezinte. De exemplu, bilanţul trebuie să reprezinte, în mod credibil,
tranzacţiile şi alte evenimente care se concretizează în active, datorii şi capitaluri proprii ale
entităţii la data raportării, care îndeplinesc criteriile de recunoaştere.
Prelevanţa economicului asupra juridicului
Pentru ca informaţia să prezinte, credibil, evenimentele şi tranzacţiile pe care îşi propune
să le reprezinte, este necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în concordanţă cu fondul
lor şi cu realitatea economică, şi nu doar cu forma lor juridică. Fondul tranzacţiilor sau al altor
evenimente nu este întotdeauna în concordanţă cu ceea ce transpare din forma lor juridică sau
convenţională. De exemplu, o entitate cedează un activ altei părţi, într-un astfel de mod încât
documentele să susţină transmiterea dreptului de proprietate părţii respective; cu toate acestea,
pot exista contracte care să asigure entităţii dreptul de a se bucura în continuare de beneficii
economice viitoare de pe urma activului respectiv. În astfel de circumstanţe, raportarea unei
vânzări nu ar reprezenta, credibil, tranzacţia încheiată (dacă într-adevăr ar exista o tranzacţie de
această natură).
Neutralitatea
Pentru a fi credibilă, informaţia cuprinsă în situaţiile financiare trebuie să fie neutră, adică
lipsită de influenţe. Situaţiile financiare nu sunt neutre dacă, prin selectarea şi prezentarea
informaţiei influenţează luarea unei decizii sau formularea unui raţionament pentru a realiza un
rezultat sa un obiectiv predeterminat.

13
 Prudenţa
Prudenţa înseamnă includerea unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor
necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine, astfel încât activele şi
veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate. Totuşi,
exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de rezerve ascunse sau provizioane
excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a
datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi de aceea nu ar mai
avea calitatea de a fi credibile.
Integralitatea
Pentru a fi credibilă, informaţia din situaţiile financiare trebuie să fie completă, în limitele
rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii acelei informaţii. O omisiune
poate face ca informaţia să fie falsă sau să inducă în eroare şi astfel să nu mai aibă caracter
credibil şi să devină defectuoasă din punct de vedere al relevanţei.
1.6.4. Comparabilitatea
Utilizatorii trebuie să poată compara situaţiile financiare ale unei entităţi în timp pentru a
identifica tendinţele în poziţia financiară şi performanţele sale. Utilizatorii trebuie totodată să poată
compara situaţiile financiare ale diverselor entităţi, pentru a le evalua poziţia financiară, performanţa şi
modificările poziţiei financiare.
O implicaţie importantă a calităţii informaţiei de a fi comparabilă este ca utilizatorii să fie
informaţi despre politicile contabile utilizate în elaborarea situaţiilor financiare şi despre orice
schimbare a acestor politici, precum şi despre efectele unor astfel de schimbări.
Utilizatorii trebuie să fie în măsură să identifice diferenţele între politicile contabile
pentru tranzacţii şi alte evenimente asemănătoare utilizate de aceeaşi entitate de la o perioadă la
alta, cât şi de diferite entităţi. Conformitatea cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,
inclusiv prezentarea politicilor contabile utilizate de entitate, ajută la realizarea comparabilităţii.
1.6.5. Condiţii pentru ca informaţia să fie relevantă şi credibilă
Oportunitatea
Dacă există o întârziere exagerată în raportarea informaţiei, aceasta îşi poate pierde
relevanţa. Conducerea poate fi nevoită să aleagă între valoarea relativă a raportării la un anumit
moment şi oferirea de informaţii credibile. Pentru a oferi informaţii oportune, deseori poate fi
necesară raportarea tuturor aspectelor unei tranzacţii sau ale altui eveniment înainte ca acestea să
fie cunoscute, deşi în acest fel este afectată credibilitatea.
Raport cost-beneficiu
Raportul cost-beneficiu este mai degrabă o constrângere generală decât o caracteristică
calitativă. Beneficiile de pe urma informaţiei ar trebui să depăşească costul furnizării acesteia.

1.6.6. Imaginea fidelă şi justă; prezentarea justă

Situaţiile financiare sunt frecvent înscrise ca prezentând o imagine fidelă a poziţiei
financiare, performanţei şi modificărilor poziţiei financiare a unei entităţi.

1.7. Structuri ale situaţiilor financiare

Situaţiile financiare descriu rezultate financiare ale tranzacţiilor şi ale altor evenimente,
grupându-le în categorii cuprinzătoare conform caracteristicilor economice. Aceste categorii sunt
numite structurile situaţiilor financiare. Structurile bilanţului direct legate de evaluarea poziţiei

14
financiare sunt activele, datoriile şi capitalurile proprii. Structurile contului de profit şi pierdere
legate în mod direct de evaluarea performanţei sunt veniturile şi cheltuielile.
Prezentarea acestor structuri în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere implică un proces
de subclasificare. De exemplu, activele şi datoriile pot fi clasificate după natura sau funcţia lor în
activitatea entităţii.

1.7.1. Poziţia financiară

Structurile legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt activele, datoriile şi
capitalurile proprii. Acestea sunt definite după cum urmează:
a. Un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor
evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare
pentru entitate;
b. O datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimentele trecute
şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează
beneficii economice;
c. Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei entităţi după
deducerea tuturor datoriile sale.

La stabilirea momentului în care un element satisface definiţia activelor, datoriilor sau

capitalurilor proprii, trebuie acordată atenţie fondului şi realităţii economice a acestuia, şi nu
numai formei sale juridice. Astfel, de exemplu, în cazul contractelor de leasing financiar, fondul
şi realitatea economică reprezintă faptul că locatarul obţine beneficiile economice ale utilizării
bunului contractat pe cea mai mare parte a duratei de utilizare a acestuia în schimbul obligaţiei
de a plăti pentru acest drept o sumă aproximativ egală cu valoarea justă a activului şi dobânda
aferentă. Din acest motiv, leasingul financiar dă naştere unor elemente ce satisfac definiţiile
activelor şi datoriilor şi care sunt recunoscute, în consecinţă, în bilanţul locatarului.
1.7.2. Activele şi datoriile
Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potenţialul de a contribui,
direct sau indirect, la fluxul de trezorerie şi echivalente de trezorerie către entitate. Beneficiile
economice viitoare încorporate în active pot intra în entitate în mai multe moduri. De exemplu,
un activ poate fi:
a. utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producţia
de bunuri destinate vânzării de către entitate;
b. schimbat cu alte active;
c. utilizat pentru decontarea unei datorii; sau
d. repartizat acţionarilor entităţii.
Multe active, de exemplu, imobilizările corporale, au o formă fizică. Cu toate acestea,
forma fizică nu este esenţială pentru existenţa unui activ; de aceea, brevetele şi drepturile de
autor, de exemplu, sunt active dacă se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare entităţii
şi dacă sunt controlate de aceasta.

Datoriile
O caracteristică esenţială a unei datorii este faptul că entitatea are o obligaţie actuală. O
obligaţie reprezintă un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel. De asemenea,
obligaţiile apar şi din activitatea normală, din dorinţa de a menţine bune relaţii de afaceri sau de a se
comporta într-o manieră echitabilă.

15
 Stingerea unei obligaţii prezente implică, de obicei, renunţarea entităţii la anumite resurse
care încorporează beneficii economice, în scopul satisfacerii cererilor celeilalte părţi. Stingerea
unei obligaţii prezente se poate face în mai multe moduri, din care amintim:
- plata în numerar;
- transferul altor active;
- prestarea de servicii;
- înlocuirea respectivei obligaţii cu o altă obligaţie; sau
- transformarea obligaţiei în capitaluri proprii.
O obligaţie poate fi stinsă şi prin alte mijloace, cum ar fi renunţarea de către creditor la
drepturile sale.
1.7.3. Capitalurile proprii şi performanţa
Capitalurile proprii sunt definite ca interes rezidual al acţionarilor, diversele lor
componente pot fi prezentate pe linii separate în bilanţ. De exemplu, într-o entitate, contribuţiile
acţionarilor, rezultatele nedistribuite, rezervele ce reprezintă distribuirea rezultatului şi rezervele
ce reprezintă ajustări pentru menţinerea capitalului pot fi prezentate separat.
Performanţa
Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru
alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune. Veniturile şi
cheltuielile constituie structuri direct legate de măsurarea profitului.
Structurile de venituri şi cheltuieli sunt definite după cum urmează:
- veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale
datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele
rezultate din contribuţii ale acţionarilor;
- cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele
rezultate din distribuirea acestora către acţionari.

1.7.4. Veniturile şi cheltuielile

Definiţia veniturilor include atât veniturile din activităţile curente, cât şi câştigurile din
orice alte surse. Veniturile din activităţile curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi
vânzări, comisioane, dobânzi, dividende, redevenţe, chirii.
Veniturile includ, totodată, şi câştigurile realizate: de exemplu cele rezultate din
reevaluarea titlurilor de plasament şi cele rezultate din creşterea valorii contabile a activelor
imobilizate. Atunci când sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere, câştigurile sunt
prezentate, de obicei, distinct, deoarece cunoaşterea existenţei acestora este importantă pentru
procesul decizional.
Veniturile pot fi utilizate pentru achiziţionarea de active sau pentru creşterea valorii
diferitelor tipuri de active; exemple de astfel de active includ numerarul, creanţele, bunurile şi
serviciile primite în schimbul bunurilor şi serviciilor furnizate.

Cheltuielile
Definiţia cheltuielilor include pierderile, precum şi acele cheltuieli care apar în procesul
desfăşurării activităţilor curente ale entităţii. De exemplu, cheltuielile ce apar în cursul
activităţilor curente ale entităţii includ costul vânzărilor, salariile şi amortizarea. Ele se regăsesc,

16
de obicei, sub forma ieşirilor sau scăderii valorii activelor, cum ar fi numerarul sau echivalentele
de numerar, stocurile şi imobilizările corporale.
Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiţiei cheltuielilor şi care pot
apărea sau nu pe parcursul desfăşurării activităţilor curente ale entităţii. Pierderile reprezintă
diminuări ale beneficiilor economice, şi din acest punct de vedere nu diferă ca natură de alte
tipuri de cheltuieli.
În categoria pierderilor sunt incluse, de exemplu, cele rezultate din dezastre, cum ar fi
inundaţiile sau incendiile, precum şi cele rezultate din cedarea activelor imobilizate. De
asemenea, definiţia cheltuielilor include şi pierderile nerealizate, cum ar fi cele rezultate din
creşterea cursului de schimb valutar în cazul unor împrumuturi pe care entitatea le-a contractat în
valută. De obicei, în contul de profit şi pierdere, prezentarea pierderilor se efectuează distinct,
datorită importanţei cunoaşterii existenţei şi valorii acestora în procesul decizional.

1.7.5. Ajustările pentru menţinerea capitalului

Reevaluarea sau ajustarea valorii activelor şi datoriilor determină creşteri sau diminuări
ale capitalurilor proprii. Deşi aceste creşteri sau diminuări corespund definiţiei veniturilor şi
cheltuielilor, ele nu sunt incluse în contul de profit şi pierdere pe baza anumitor concepte legate
de menţinerea capitalului. În schimb, ele sunt incluse în capitalurile proprii, ca ajustări pentru
menţinerea capitalului sau ca rezerve din reevaluare.

1.8. Recunoaşterea structurilor din situaţiile financiare

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere a unui
element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere. Acest proces implică descrierea în cuvinte a
respectivului element şi asocierea unei anumite sume, precum şi includerea respectivei sume în
totalul bilanţului sau al contului de profit şi pierdere. Elementele care satisfac criteriile de
recunoaştere trebuie prezentate în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere.
Un element care corespunde definiţiei unei structuri a situaţiei financiare trebuie
recunoscut în cazul în care:
- este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat elementului să intre sau să
iasă în sau din entitate; şi
- elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil.

1.8.1. Probabilitatea realizării unor beneficii economice viitoare

Conceptul de probabilitatea este utilizat în ceea ce priveşte criteriile de recunoaştere pentru
a avea o referinţă privind gradul de incertitudine că beneficiile economice viitoare asociate unui
element vor intra sau vor ieşi din entitate. Acest concept este impus de incertitudinea care
caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice entitate. Evaluarea gradului de
incertitudine legat de beneficiile economice viitoare ia în calcul informaţia disponibilă în
momentul întocmirii situaţiilor financiare. De exemplu, când încasarea unei creanţe a entităţii este
probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, se justifică recunoaşterea
creanţei ca activ. În cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală
probabilitatea apariţiei unor creanţe neîncasate; prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului
economic va fi înregistrată drept cheltuială.
1.8.2. Credibilitatea evaluării

17
 A doua condiţie pe care un element trebuie să o îndeplinească pentru a fi recunoscut, este
ca acesta să aibă un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil. În multe cazuri,
costul sau valoarea trebuie estimat(ă); folosirea unor estimări rezonabile constituie o parte esenţială
în elaborarea situaţiilor financiare şi nu influenţează credibilitatea lor. În cazul în care, totuşi, nu
poate fi realizată o estimare rezonabilă, elementul nu va fi recunoscut în bilanţ sau în contul de
profit şi pierdere. De exemplu, încasările preconizate în urma unui proces de instanţă pot
corespunde definiţiei activelor şi veniturilor, precum şi criteriului de recunoaştere al probabilităţii;
totuşi, dacă nu este posibilă evaluarea lor credibilă, acestea nu pot fi înregistrate ca active sau ca
venituri; aceste încasări preconizate trebuie totuşi prezentate în cadrul unor note, materiale
explicative sau tabele suplimentare.
1.8.3. Recunoaşterea activelor
Un activ este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui
beneficiu economic viitor de către entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate fi
evaluat(ă) în mod credibil.
Un activ nu este recunoscut în bilanţ atunci când este improbabil ca ieşirea de numerar să
genereze beneficii economice pentru entitate în perioadele viitoare. În schimb, o astfel de
tranzacţie va avea ca efect recunoaşterea unei cheltuieli în contul de profit şi pierdere.
1.8.4. Recunoaşterea datoriilor
O datorie este recunoscută în bilanţ atunci când este probabil că o ieşire de resurse,
purtătoare de beneficii economice, va rezulta din decontarea unei obligaţii prezente şi când
valoarea la care se va realiza această decontare poate fi evaluată în mod credibil. În practică,
obligaţiile rezultate din contracte a căror neexecutare parţială sau totală este echilibrată de o parte
şi de cealaltă (de exemplu datoriile pentru stocurile comandate, dar neprimite încă) nu sunt, în
general, recunoscute ca datorii în situaţiile financiare.

1.8.5. Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o creştere
a beneficiilor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau diminuării unei datorii, iar
acestea pot fi evaluate credibil. Aceasta înseamnă, de fapt, că recunoaşterea veniturilor se
realizează simultan cu recunoaşterea creşterii de active sau reducerii datoriilor (de exemplu
creşterea netă a activelor, rezultată din vânzarea produselor sau serviciilor, sau descreşterea
datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii).
Recunoaşterea cheltuielilor
Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o
reducere a beneficiilor economice viitoare aferentă diminuării unui activ sau creşterii unei
datorii, iar această reducere poate fi evaluată credibil. De fapt, aceasta înseamnă că recunoaşterea
cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii datoriilor sau reducerii activelor (de
exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea imobilizărilor corporale).
Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere pe baza unei asocieri directe
între costurile implicate şi obţinerea elementelor specifice de venit. Acest proces, cunoscut sub
numele de conectare a costurilor la veniturile din activitatea curentă, implică recunoaşterea
simultană sau combinată a veniturilor din activitatea curentă şi a cheltuielilor care rezultă direct
şi concomitent din aceleaşi tranzacţii sau alte evenimente.

18
 O cheltuială este recunoscută imediat în contul de profit şi pierdere atunci când un cost
nu generează nici un beneficiu economic viitor sau atunci când şi în măsura în care viitoarele
beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă criteriilor de recunoaştere în
bilanţ sub formă de activ.

1.9. Evaluarea structurilor situaţiilor financiare.

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care structurile situaţiilor
financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. Aceasta presupune
alegerea unei anumite baze de evaluare.
Diverse baze de evaluarea sunt utilizate în situaţiile financiare în diverse combinaţii şi
grade de utilizare. Ele includ următoarele:
 costul istoric – activele sunt înregistrate la suma în trezorerie sau echivalente de
trezorerie plătită în momentul cumpărării lor sau la valoarea justă a sumei plătite
în momentul achiziţionării;
 costul curent – activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de
numerar care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi
achiziţionat în prezent;
 valoarea realizabilă (de decontare) – activele sunt înregistrate la suma în numerar
sau echivalente de numerar care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea
normală a activelor;
 valoarea actualizată – activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor
intrări nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a
activităţii.
Baza de evaluare cel mai frecvent adoptată de entităţile economice în elaborarea
situaţiilor financiare este costul istoric. Acesta este, de obicei, combinat cu alte baze de evaluare.
De exemplu, stocurile sunt de obicei înregistrate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă
netă, titlurile tranzacţionabile – la valoarea de piaţă, iar datoriile privind pensiile – la valoarea lor
actualizată.
1.10. Concepte de capital şi de menţinere a capitalului
1.10.1. Concepte de capital
În elaborarea situaţiilor financiare, majoritatea entităţilor adoptă un concept financiar de
capital. Conform unui asemenea concept, cum ar fi cel al banilor investiţi sau al puterii de
cumpărare investite, capitalul este sinonim cu activele nete sau cu capitalurile proprii ale
entităţii. Conform unui concept fizic al capitalului, cum ar fi capacitatea de exploatare, capitalul
reprezintă capacitatea de producţie a entităţii, exprimată – de exemplu – în unităţi de producţie
pe zi.
Selectarea de către o entitate a celui mai potrivit concept privind capitalul trebuie să se
facă în funcţie de necesităţile utilizatorilor situaţiilor financiare. Astfel, trebuie adoptat conceptul
financiar al capitalului în cazul în care utilizatorii situaţiilor financiare sunt preocupaţi în primul
rând de menţinerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit.
Dacă însă principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a entităţii,
trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului.
1.10.2. Concepte de menţinere a capitalului şi de determinare a profitului

19
 Conceptele de capital generează următoarele concepte de menţinere a capitalului:
a) menţinerea capitalului financiar – conform acestui concept, profitul se obţine doar
dacă valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la sfârşitul perioadei este
mai mare decât valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la începutul
perioadei, după excluderea oricăror distribuiri către proprietari şi a oricăror
contribuţii din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate;
b) menţinerea capitalului fizic – conform acestui concept, profitul se obţine doar atunci
când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatare) a entităţii (sau
resursele, respectiv fondurile necesare atingerii acestei capacităţi) la sfârşitul
perioadei depăşeşte capacitatea fizică productivă de la începutul perioadei, după ce s-
a exclus orice distribuire către proprietari şi orice contribuţie din partea proprietarilor
în timpul exerciţiului.
Principala diferenţă între cele două concepte referitoare la menţinerea capitalului este
dată de tratamentul efectelor variaţiei preţurilor activelor şi obligaţiilor entităţii. În termeni
generali, o entitate şi-a menţinut capitalul dacă la sfârşitul perioadei are un capital egal cu cel de
la începutul perioadei. Orice valoare în plus faţă de cea necesară pentru a menţine capitalul la
nivelul de la începutul perioadei este considerată profit.
1.11. Concluzii. Bază pentru discuţii. Concepte-cheie abordate sintetic. Aspecte
practice aplicabile.
Tabelul nr. 1: Transparenţa în situaţiile financiare realizate în conformitate cu Cadrul general al
IASB
I. OBIECTUL SITUAŢIILOR FINANCIARE
Furnizarea unei prezentări fidele a:

 poziţiei financiare (bilanţ);

 performanţei financiare (contul de profit şi pierdere);
 fluxurilor de numerar (modificarea poziţiei financiare);

II. TRANSPARENŢA ŞI PREZENTAREA FIDELĂ

 Prezentarea fidelă realizată prin furnizarea de informaţii utile care vor
garanta transparenţa (prezentare completă);
 Prezentarea fidelă = transparenţă a informaţiilor;

III. OBIECTUL SECUNDAR AL SITUAŢIILOR FINANCIARE

 De a garanta transparenţa prin intermediul prezentării fidele a
informaţiilor utile (prezentare completă) în scopul luării deciziilor de mare
randament;

IV. ATRIBUTELE INFORMAŢIEI UTILE (CARACTERISTICILE CALITATIVE)

 Relevanţa informaţiei este afectată de: Limitele
- natura informaţiei
(informaţiilor
- pragul de semnificaţie utile):
 Credibilitatea (informaţia credibilă nu
prezintă erori semnificative): - oportunitatea

- reprezentarea fidelă - raportul cost-

- prelevanţa economicului 20
asupra - beneficiu
juridicului

- neutralitatea - echilibrarea
CONCEPTE DE BAZĂ

21
NOTA BENE:
 Transparenţa se referă la principiul creării unui mediu în care informaţiile cu privire
la condiţiile existente, deciziile luate şi acţiunile întreprinse sunt accesibile, vizibile şi
inteligibile pentru toţi participanţii la piaţă;

 Răspunderea se referă la nevoia participanţilor pe piaţă, inclusiv a autorităţilor, de a-

şi justifica acţiunile întreprinse şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru deciziile
luate şi rezultatele lor;

 Transparenţa este necesară pentru a se instala răspunderea printre cele trei grupe
majore de participanţi pe piaţă:

1. DEBITORII ŞI CREDITORII; debitorii în dubla ipostază (debitori ai

societăţilor din grup sau ai entităţii respective); creditorii în mod deosebit
furnizorii creditori şi creditorii de prestaţii, inclusiv vamale sau de
cheltuieli curente;
2. EMITENŢII ŞI INVESTITORII: acţionarii, asociaţii, angajaţii sau
acţionarii în cadrul societăţilor corporatiste;
3. AUTORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI INSTITUŢIILE FINAN-CIARE
INTERNAŢIONALE: guvernele, băncile centrale, instituţiile financiare,
organismele financiare internaţionale;

Transparenţa nu poate preveni crizele financiare;

Transparenţa excesivă oferă competitorilor un avantaj neloial, dar descurajează
participanţii pe piaţă să mai facă o prezentare completă de informaţii.
LIMITELE INFORMAŢIILOR UTILE:
 oportunitatea – o întârziere exagerată în raportare poate duce la o pierdere a relevanţei,
dar poate creşte credibilitatea;
 raportul cost-beneficiu – beneficiile de pe urma informaţiilor trebuie să depăşească
costul furnizării acesteia;
 echilibrarea caracteristicilor calitative – pentru a îndeplini obiectivele situaţiilor
financiare (poziţia financiară, performanţele financiare, fluxurile de numerar) şi pentru a
le face adecvate unui anumit mediu – de afaceri, de creditare, de prezentare etc., -
furnizorii de informaţii trebuie să realizeze un echilibru corespunzător între
caracteristicile calitative (atributele) informaţiei utile; între relevanţă, credibilitate,
comparabilitate şi inteligibilitate, în aşa fel încât să-şi atingă scopul dorit.

CONTABILITATEA DE ANGAJAMENTE
Contabilitatea de angajamente (concept teoretic şi metodă practică) înlocuieşte
conceptul de contabilitate de trezorerie sau de „casă”. Conform contabilităţii de angajamente,
efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente (economice, comerciale, financiare, fiscale etc.) sunt
recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau
echivalentul său este încasat sau plătit), şi sunt înregistrate în evidenţele contabile şi raportate în
situaţiile financiare ale perioadelor aferente:

22
 Diferenţa (în cazul contabilităţii de angajamente) dintre momentul plăţii impozitelor şi
taxelor şi momentul recunoaşterii în situaţiile financiare a veniturilor, cheltuielilor şi impozitelor
aferente duce la decapitalizarea societăţii, apelarea la credite, plata de dobânzi, (eventual
cheltuieli neeconomicoase care sunt nedeductibile fiscal şi neaducătoare de venituri)
Continuitatea activităţii
Situaţiile financiare sunt elaborate, de regulă, pornind de la ipoteza că o entitate
economică îşi va continua activitatea şi în viitorul apropiat.
Exemple de fapte sau evenimente care, luate izolat sau împreună, constituie semne de
întrebare asupra valabilităţii principiului contabil de bază de continuare a activităţii, fără a fi
exhaustive, sunt:
- capitalurile proprii şi/sau fondul de rulment sunt negative;
- împrumuturile care ajung la scadenţă, sunt fără perspectivă de rambursare sau
reeşalonare, sau se recurge excesiv la credite pe termen scurt pentru a finanţa
activitatea în viitor;
- există indicii privind retragerea suportului financiar de către creditori;
- marja brută de autofinanţare este negativă;
- indicatorii financiari cheie sunt nefavorabili;
- pierderile din exploatare persistă sau se înregistrează degradări importante ale
activelor;
- s-a stopat politica de distribuire de dividende;
- trezoreria nu face faţă plăţilor la scadenţă;
- refuzul creditelor – furnizori;
- cadrele de conducere părăsesc întreprinderea;
- se pierd unele pieţe importante, unele licenţe importante sau furnizori principali;
- au loc mişcări sociale sau lipsesc materiile prime de bază;
Să analizăm situaţiile de mai jos:
Societăţile comerciale ALPHA şi BETA prezintă următorii indicatori:

23
 - RON -
INDICATORI SOC. ALPHA S.A. SOC. BETA S.A.
Cifra de afaceri 100.000 50.000
Capitalul social (subscris şi vărsat 50.000 20.000
integral)
Datorii (credit pe termen mediu – 3 1.000.000 100.000
ani)
Datorii către bugetul statului 30.000 -
Clădiri 5.000.000 10.00.000
Clienţi (neîncasaţi) 500.000 300.000
Furnizori (neplătiţi) 1.000.000 400.000
Debitori 100.000 50.000
Creditori 50.000 40.000
Profit (31.XII.2011) 30.000 10
Contracte ferme încheiate, din care: 2.000.000 60.000
- cu realizare în trim. I/2012 1.500.000 60.000
Număr acţionari 10 acţionari 10 acţionari
Ponderea maximă în capitalul social 10% fiecare acţionar 90% acţionar principal
10% restul acţionarilor

Analizaţi posibilitatea continuării activităţii societăţilor de mai sus, cel puţin din
următoarele puncte de vedere:
a) creanţe -> furnizori;
b) creanţe -> datorii (inclusiv furnizori şi creditori);
c) capital social + încasări din contracte ferme faţă de datorii totale;
d) decizia acţionariatului, având în vedere structura indicatorilor prezentaţi, cu
precizarea că acţionarul majoritar (>51% poate decide soarta societăţii;

24