Tehnologia de fabricare a uleiului

1. Scopul lucrării

Lucrarea are ca scop cunoasterea tehnologiei de fabricare a uleiului vegetal.

2. Consideratii teoretice

Seminţe de floarea-soarelui
cu 40% ulei, 11% umiditate
si 4% impurităţi

Precurăţire la
50% impurităţi

Uscare la 7-8%
umiditate

Depozitare

Postcurăţire la 0.5%
impuritati

Presare la rece

Şrot Ulei presat la rece

Măcinare Filtrare

Şrot cu 8-11% ulei Ulei natural

Plantele oleaginoase sunt plantele ale caror seminte sau fructe au un continut ridicat
de lipide (ulei). Acestea constituie materia prima pentru fabricarea uleiurilor vegetale si sunt
cultivate, în principal, pentru acest scop.
 Principalele plante oleaginoase sunt: floarea soarelui (Helianthus annuus), rapita
(Brasica napus), inul pentru ulei, ricinul, susanul, mustarul negru, iar în zonele tropicale si
subtropicale: maslinul, cocotierul, palmierul de ulei.
Se obtin uleiuri vegetale si din specii de plante din alte grupe fitotehnice cum sunt:
soia (Glycine hispida), arahidele (Arachis hypogaea), bumbacul, porumbul (din germeni),
macul, dovleacul, nucul,vita de vie.

După procesul de recoltare semintele sunt supuse unor operatii de pregatire a materiei
prime, inainte de a fi introduse in utilajele pentru obtinerea uleiului vegetal, cu scopul de a
imbunătăți gradul de extracție a uleiului.

Curatirea semintelor are ca scop indepartarea impuritatilor din masa de seminte,

acestea putand fi:
 impuritati minerale ( pamant, praf, pietre, cuie, suruburi)
 impuritati organice (paie, pleava, seminte de buruieni sau alte plante cultivate, seminte
seci, carbonizate sau sparturi).

Prin curățire se urmăreste cresterea puritătii produsului, realizându-se totodată si

conditii mai bune de păstrare, o reducere a volumului de transport si depozitare.
Curatirea semintelor oleaginoase este obligatorie deoarece impuritatile produc o uzura
accelerata a elementelor active de la prese, inrautatesc calitatea uleiului rezultat si diminueaza
productivitatea utilajelor (la o cantitate de 50 kg seminte continand 5 kg de impuritati,
prelucrate intr-o ora, productivitatea scade cu 10%).
Îndepărtarea acestor impurităţi se realizează în două etape:
 înainte de depozitare - precurăţire - când se elimină cca. 50% din impurităţile
iniţiale din loturile de seminţe neomogene, cu procent ridicat de impurităţi şi
pericol de degradare. Precuratirea semintelor oleaginoase are ca scop prevenirea
unor deprecieri ale materiei prime in timpul depozitarii.
 la trecerea în fabricaţie - postcurăţire - după care, conţinutul remanent de
impurităţi este de 0,3 - 0,4%.

Există mai multe modalităţi de separare, în funcţie de felul impurităţilor, astfel:

 separarea impurităţilor feroase - se bazează pe proprietăţile magnetice ale acestora
şi se realizează cu ajutorul magneţilor naturali sau a electromagneţilor. Această
separare se execută înaintea tuturor operaţiilor din cadrul procesului tehnologic în
vederea evitării defectării utilajelor;
 separarea pe baza diferenţei de mărime – operaţie asemănătoare celei din industria
morăritului - se bazează pe mişcarea (rectilinie-circulară sau vibratorie) unui strat
sau mai multor straturi de particule la suprafaţa unor site orizontale sau înclinate
prevăzute cu perforaţii prin care cad unele componente ale amestecului. Utilajele
folosite sunt asemănătoare celor din industria morăritului: site cu mişcare rectilinie,
circulară sau vibratorie;
 separarea pe baza diferenţei de masă volumică – se efectuează cu ajutorul unui
curent de aer care trece peste amestecul de seminţe şi impurităţi antrenând
 impurităţile mai uşoare decât seminţele. Separarea are loc la o viteză a curentului de
aer mai mare decât viteza de plutire. Curentul de aer poate fi ascendent (cel mai des
întâlnit) sau orizontal.

Selectoarele sunt masini care efectuează separarea amestecurilor după proprietătile

aerodinamice si după dimensiuni. Acestea sunt masini combinate care folosesc în procesul
separării curenti de aer, site si cilindrii cu alveole.

Operatia de decorticare (descojire) a semintelor oleaginoase

Semintele oleaginoase au in componenta coaja, care are un continut mic de ulei si un
continut ridicat in celuloza, acesta constituind un material nedorit, atat in procesul de
prelucrare, cat si in compozitia reziduurilor de prelucrare (a sroturilor). De aceea se impune
eliminarea cojii prin operatia de descojire sau decorticare.
Pentru asigurarea conditiilor optime de presare, este necesar ca la operatia de
decorticare sa fie lasat in miez si un anumit procent de coaja (8% la floarea-soarelui).
Avantajele decorticării semintelor de floarea-soarelui se referă la:
- micsorarea uzurii elementelor active de la prese datorită reducerii procentului de coji din
masa presată, coji, care datorită continutului de bioxid de siliciu, au un puternic efect abraziv;
- uleiul rezultat este mai curat, mai limpede, mai usor de decantat si de filtrat;
- cresterea cantitătii de ulei obtinută din masa totală supusă presării cu circa 10%.
Continutul mare de coji în prelucrarea semintelor conduce la:
- scaderea capacitatii de productie a fabricii
- pierderi mari de ulei
- reziduurile din fabricatie (turte si srot) sunt mai sărace în substante hrănitoare
- prezenta în coajă a substantelor colorante, care trec în ulei în timpul prelucrării, conduce la
închiderea culorii acestuia
- o uzură exagerată a instalatiilor.
Descojirea semintelor prezintă si unele dezavantaje:
- pierderi de ulei în miezul antrenat cu coaja în cursul descojirii;
- necesită instalatii în plus sub forma de descojitoare si utilaje anexe;
- consum de energie si manoperă în plus.

Procesul de descojire se realizeaza practic in 2 faze distincte si anume:

spargerea si detasarea cojii de miez
separarea cojilor din amestecul rezultat

Spargerea si detasarea cojii de miez se face prin lovire, tăiere, frecare, strivire.
Lovirea se practică la semintele de floarea-soarelui si se poate aplica în două moduri:
- prin lovirea semintelor în repaus cu ajutorul unor palete;
- prin proiectarea semintelor către un perete fix.
Dupa spargerea semintelor, indiferent de metoda utilizata, rezulta un amestec format
din:
- miezuri intregi si sparte
- coji intregi si sparte, maruntite
- seminte intregi, nefisurate.
 Separarea cojilor se efectueaza cu ajutorul sitelor pe baza diferentei de marime si cu
ajutorul unui curent de aer, dupa viteza de plutire:
- cernere pe site – folosind diferenta de marime
- aspiratie – dupa greutatea specifica

Pentru descojirea propriu-zisă a semintelor de floarea-soarelui se întrebuintează

masina numită tobă pentru sfărâmarea cojii, care poate fi masina separată sau integrată în
partea de sus a decorticatorului.

Presarea smintelor
Pentru obținerea uleiului din materiile prime oleaginoase există mai multe tehnologii
care pot fi utilizate. Alegerea tehnologiei folosite se face, în primul rând, în funcție de natura
și conținutul de ulei al materiilor prime, dar și ținând cont de complexitatea tehnologiei
alese, de capacitatea de producție a tehnologiei, de costurile pe care tehnologia
respectivă le implică și de calitatea uleiului obținut.
În prezent, există patru metode de bază pentru obținerea uleiului vegetal: extracția
chimică, extracția cu fluide supercritice, distilarea cu vapori și extragerea mecanică.
Metode de
extragere a
uleiului

CU FLUIDE
CHIMICĂ DISTILARE MECANICĂ
SUPERCRITICE

PRESE
CU SOLVENT CU ENZIME HIDRAULICE PRESE CU MELC

Fig.1. Metodele fundamentale de extragere a uleiului

În cazul metodelor chimice, substanţele folosite pentru extragerea uleiului pot fi

enzimele sau solvenţii. Extracția cu solvent este procesul de separare a lichidului dintr-un
amestec lichid-solid folosind un solvent (pentan, hexan, heptan sau octan). Această metodă
presupune amestecarea solventului cu materialul oleaginos măcinat (operaţia de măcinare este
necesară pentru a mări suprafaţa de contact dintre seminţe şi solvent, în vederea creşterii
cantităţii de ulei extrase) și prăjit (prăjirea distruge țesuturile celulare și astfel solventul
pătrunzând mai ușor în material), după care amestecul ulei-solvent numit miscelă este încălzit
la o temperatură de peste 100°C pentru a se separa uleiul. Utilizând metoda de extracție cu
solvent, din materialul oleaginos este extras aproximativ 98% din uleiul existent în material.
Pe lângă randamentul ridicat, prin această metodă se obține un ulei bun din punct de vedere
calitativ și un șrot cu conținut ridicat de proteine. Dezavantajele acestei metode sunt
reprezentate de cheltuielile mari pentru investiția inițială, de necesitatea rafinării uleiului
obținut înainte de a fi utilizat, de posibilitatea de toxicitate precum și de pericolul de explozie
datorate utilizării solventului.
Extragerea uleiului folosind enzimele este o metodă folosită doar de marile companii
de uleiuri vegetale, în urma acesteia rezultând multe subproduse valoroase. Această metodă
presupune prăjirea seminţelor şi amestecarea lor cu apă în care se adaugă enzime care au un
efect de bio-degradare asupra substanţelor solide. Separarea uleiului se face apoi cu ajutorul
unei centrifuge lichid-lichid.
O altă metodă utilizată pentru obținerea uleiului din materiale oleaginoase este
extracţia cu fluide supercritice (SFE – „supercritical fluid extraction”) care este o metodă
relativ nouă. Această metodă este o variantă a extracţiei solid-lichid, în care solventul de
extracţie este înlocuit cu un fluid supercritic. Fluidul supercritic folosit la extracţia uleiului
este CO2, fiind fluidul supercritic cel mai folosit în aplicaţiile analitice datorită faptului ca nu
extrage oxigenul molecular şi nu este un fluid toxic. În metoda de extracție cu dioxid de
carbon supercritic, semințele sunt amestecate cu dioxid de carbon la presiune mare și în stare
lichidă (la 31°C temperatură și presiune 7,3 MPa). Apoi, uleiul se dizolvă în dioxidul de
carbon, iar când presiunea este eliberată din sistem, dioxidul de carbon se întoarce la faza de
gaz și uleiul este astfel separat din amestecul CO 2-ulei. Datorită purității produselor obținute
prin SFE, uleiurile sunt utilizate în principal în industria alimentară, la îngrijirea corporală, în
industria produselor pe bază de plante, precum și pentru aromoterapie și parfumuri naturale.
Această tehnică de extracție este o tehnologie relativ nouă și costisitoare, mai eficientă în
unele privințe decât distilarea cu vapori sau extracția cu solvent, datorită următoarelor
avantaje: procesul de extracție are loc la temperaturi mai scăzute decât distilare cu vapori,
durata de extracție este mai mică, calitatea ridicată a produselor, dioxidul de carbon este non-
toxic, inodor și ușor de îndepărtat din uleiul extras la finalul procesului, nerămânând reziduuri
din solvent în ulei.
Pentru extragerea uleiurilor esențiale este folosită cel mai adesea metoda de distilare
cu vapori. Uleiurile esenţiale sunt esenţe foarte concentrate de plante aromatice folosite în
vindecarea corpului şi a minţii. Distilarea cu vapori presupune barbotarea de vapori prin
materialul vegetal, aburul fierbinte ajutând la eliberarea moleculelor de ulei din plante, care se
vor transforma în vapori. Apoi amestecul de abur și vapori de ulei este trecut prin sisteme de
răcire pentru a condensa vaporii, care vor forma apoi un amestec de ulei esențial și apă ușor
de separat.
Cea mai utilizată metodă de extragere a uleiului din semințe oleaginoase este
extragerea mecanică, numită și presare mecanică. Această metodă este foarte utilizată
datorită faptului că este o metodă simplă, flexibilă, cu un flux continuu de lucru și sigură, ce
presupune costuri reduse, obținerea unui ulei necontaminat cu alte substanțe și un șrot cu un
conținut mare de proteine. Dezavantajul prezentat de presarea mecanică este procentul de ulei
extras din material, care atinge valoarea de 90-95% din uleiul existent în material, față de 99%
cât se extrage cu solvent. Presarea mecanică a materialelor oleaginoase este de două feluri:
presare la rece, prin care se înţelege presarea seminţelor cu coajă, și presare la cald care
presupune cojirea şi prăjirea semințelor înainte de a fi presate. Utilajele folosite la presarea
mecanică sunt presele hidraulice şi presele cu melc.
 Fig.5. Principiul de funcționare al preselor hidraulice

Presarea este operaţia prin care se separă uleiul din măcinătura oleaginoasă (amestec
solid-lichid), sub acţiunea unor forţe exterioare, rezultând uleiul brut de presă şi brokenul
(şrotul). Procesul de presare a măcinăturii oleaginoase are loc sub influenţa forţelor de
compresiune ce iau naştere în presele mecanice.
Forţa de presare la presele mecanice este creată de un corp elicoidal (melc), care se
roteşte într-un spaţiu închis (camera de presare). Presiunea exercitată în camera de presare
creşte, treptat, de la zona de alimentare până la capătul de evacuare. Creşterea treptată a
presiunii se asigură prin micşorarea volumului liber al camerei de presare de la o treaptă la
alta (prin mărirea diametrului melcului şi micşorarea diametrului camerei), prin reducerea
pasului melcului, precum şi prin rezistenţa opusă la ieşirea materialului din presă de către
duza de evacuare.
Utilizând o presă de ulei pot fi prelucrate toate tipurile de seminţe oleaginoase, pentru
aceasta fiind necesară numai schimbarea melcului, a duzei şi un reglaj corespunzător al
capătului de evacuare.

Operația de filtrare
Filtrarea este procesul de separare a unor particule solide dintr-un amestec fluid-solid,
prin folosirea unor suprafeţe filtrante sau a unui strat poros.
Operația de filtrare împarte amestecul în fazele constituente: filtratul și precipitatul.
Filtratul este fluidul care trece prin mediul filtrant poros.
Precipitatul reprezintă particulele solide care se depun pe suprafaţa sau în masa
mediului filtrant. În prima fază, precipitatul acționează ca un strat filtrant pentru suspensie,
însă după ce se depune un strat mai gros, acesta va opune rezistență la trecerea fluidului (efect
vizibil prin scăderea vitezei de filtrare).
 Factorii care influențează operația
de filtrare

Tipul materialului Structura stratului Operația de spălare

Natura suspensiei (gradul de regenerare a
filtrant (porozitatea) de precipitat
suprafeței)

Granulometria Grosimea stratului

suspensiei de precipitat

Structura suspensiei

În ceea ce priveşte natura suspensiei, granulometria şi structura ei, concentraţia în

solide precum şi debitul de suspensie prelucrat, determină alegerea condiţiilor de filtrare şi a
instalaţiei corespunzătoare. Suspensiile cu particule mari şi necompatibile se filtrează mai
uşor decât suspensiile cu particule fine sau coloidale, care formează precipitate impermeabile,
astupând porii materialului. La fel, formele sferoidale şi aciculare ale particulelor, dau
precipitate foarte permeabile, favorizând viteze mari de filtrare, în timp ce particulele sub
formă de discuri dau precipitate compacte greu de străbătut.
Factorii referitori la materialul filtrant sunt: natura acestuia, porozitatea, grosimea
stratului filtrant, aria suprafeţei filtrante şi rezistenţa lui hidraulică. Condiţia esenţială impusă
oricărei membrane filtrante este existenţa unor pori care străbat întreaga ei grosime şi care
permit trecerea lichidului, dar reţin particulele solide cu dimensiuni mai mari sau mai mici
decât secţiunea transversală a porilor. Ca materiale filtrante se pot folosi: straturi granulare de
nisip, Kiselgur, cărbune, straturi fibroase din azbest, vată de sticlă sau bumbac, ţesături textile
din bumbac, lână sau fibre sintetice, site metalice sau din fire de păr, plăci poroase din cuarţ,
sticlă, grafit, carborund. Pentru filtrări fine, în scopul reţinerii unor particule coloidale,
bacterii, virusuri sau molecule mari se folosesc membrane animale, hârtie pergament, pelicule
de gelatină, colodiu, silice, esteri de celuloză depuse pe ţesături sau pe hârtie.
Forma şi dimensiunile porilor materialului filtrant, sunt influenţate de condiţiile de
fabricare ale acestuia. Membranele filtrante din ţesături textile sau straturi fibroase prezintă
compresibilitate mare sub acţiunea diferenţei de presiune folosită la filtrare, ceea ce determină
micşorarea şi deformarea porilor. Obişnuit, materialele filtrante se montează pe nişte suporturi
prevăzute cu orificii, care opun şi ele o rezistenţă la curgerea lichidului. O mare importanţă
prezintă faptul că separarea prin filtrare nu necesită o membrană filtrantă cu pori ai căror
dimensiuni medii să fie mai mici decât dimensiunile medii ale particulelor din suspensie. Dar,
practic, se pot ivi diferite situaţii in funcţie de dimensiunile porilor şi de modul de reţinere al
particulelor. Astfel particulele solide se pot opri pe suprafaţa membranei filtrante, dacă
mărimea lor depăşeşte secţiunea porului sau pot pătrunde in porii membranei poroase, atunci
când au dimensiuni mai mici decât ale porilor. În ultimul caz, particula antrenată de lichid
poate fi oprită în interiorul porului din cauza adsorbţiei sau frânării mecanice, reducându-i
secţiunea şi determinând în felul acesta reţinerea şi a altor particule, fenomen numit filtrare cu
astuparea porilor. Sunt însă situaţii când, chiar particule foarte mici nu pătrund în interiorul
membranei filtrante, datorită formării unor mici bolţi deasupra porilor, acestea permit doar
trecerea filtratului, dar reţin particulele solide din suspensie realizându-se filtrarea cu formare
de precipitat. În practică, filtrarea reprezintă o combinare complexă între filtrarea cu astuparea
porilor şi filtrarea cu formare de precipitate, ultima fiind cel mai des întâlnită.
În ceea ce priveşte natura precipitatului format în procesul filtrării, inf1uenţează viteza
de filtrare. Structura precipitatului determinată de porozitate, compresibilitate, etc. şi
rezistenţa hidraulică a precipitatului depind de: proprietăţile particulelor solide (dimensiuni,
sfericitate) şi de proprietăţile lichidului precum şi de condiţiile de filtrare.
Dintre condiţiile de filtrare care inf1uenţează desfăşurarea operaţiei, o importanţă
deosebită o prezintă diferenţa de presiune pe feţele membranei filtrante şi temperatura
suspensiei. Inf1uenţa presiunii se manifestă mai ales la precipitatele compresibile alcătuite din
particule deformabile, de altfel cele mai întâlnite în practică.
La precipitatele necompresibile, efectele sunt contrare. Influenţa temperaturii asupra
vitezei de filtrare se datorează modificării vâscozităţii lichidului.
Creşterea vitezei de filtrare o dată cu micşorarea vâscozităţii‚ a determinat aplicarea
filtrării la cald, în scopul măririi debitului filtrelor.
De cele mai multe ori filtrarea unei suspensii este urmată de spălarea precipitatului şi
uneori de uscarea lui prin suf1are cu aer sau alt gaz. Spălarea urmăreşte îndepărtarea
lichidului rămas după filtrare în porii precipitatului de către un alt lichid de spălare miscibil cu
primul. Se efectuează, fie pentru eliminarea urmelor de filtrat din precipitatul valoros, fie
pentru recuperarea cât mai înaintată a filtratului, dacă acesta reprezintă faza care interesează.
Cantitatea de lichid de spălare, concentraţia lui şi durata spălării inf1uenţează, de asemenea,
asupra operaţiei de filtrare.
Operația de filtrare este eficientă dacă precipitatul obținut conține un procent cât mai
mare din faza solidă a suspensiei și filtratul are un conținut cât mai mic de fază solidă.