Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE Licenta 2009 1
INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE Licenta 2009 1
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific,
Prof.univ. dr. Cristian Benţe
Absolvent,
Ştefan Sergiu Bogdan
2009
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ”DIN ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI
ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA : Relaţii internaţionale şi studii europene
Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. Cristian Benţe
Absolvent,
Ştefan Sergiu Bogdan
3
ARAD
2009
CUPRINS:
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE
Concluzii:………………………………………………………………..78;
Bibliografie:…………………………………………………………….81;
7
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
Primele proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene au fost elaborate inca
din secolul al XVII-lea; cu toate acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-
al doilea război mondial, având drept fapt generator dorinţa de a menţine pacea pe continent.
La 5 mai 1949 este semnat Tratatul Consiliului Europei. Cadru al dialogului politic,
Consiliul Europei este un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional.
Aceasta favorizează apărarea unui drept regional european pe bază de convenţii. Cea mai
importantă convenţie este Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 19532.
1
Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002;
2
Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;
8
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în plan economic, Consiliul
de Ajutor Reciproc (C.O.M.E.C.O.N.-ianuarie 1949) şi în plan militar Tratatul de la Varşovia
(încheiat la 14 mai 1955), reunind statele Europei Centrale şi de Est.
Prima dintre cele trei Comunităţi, C.E.C.A./C.E.C.O.3 a apărut având la origine iniţiativa
Franţei. Un rol important l-a avut Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în
scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef al Organizaţiei
naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi
Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950, Robert
Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de către Jean
Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor
dintre state.
3
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
4
Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;
9
Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispoziţiile art.4 în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi interzise:
c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state
în orice formă ar fi ele;
Un Tratat a fost semnat la 27 mai 1952 de şase state membre ale CECO, urmărindu-se
ideile din Planul “Pleven” prin care se preconiza crearea unei armate europene. Franţa nu a
ratificat tratatul respectiv. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris,
încheiate la 23 octombrie 1954.
La 10 februarie 1961 este semnat acordul şefilor de stat sau de guvern din ţările membre
ale Comunităţilor Europene privind crearea unui cadru de cooperare politică. Este înfiinţat un
comitet de experţi prezidat de către Christian Fouchet, însărcinat să elaboreze un plan în acest
scop. În acelaşi an, Grecia este primul stat terţ care semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.;
Irlanda, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia şi Turcia vor semna acest Acord de Asociere.
La 8 aprilie 1965 este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune a organelor executive ale
celor trei Comunităţi Europene. Acesta va intra în vigoare la 1 iulie 1967. Din acel moment
există o singură Comisie (numită astăzi Comisia Europeană) şi un singur Consiliu de Miniştri
(cunoscut azi sub numele de Consiliul Uniunii Europene). Consiliul de Miniştri decide
demararea procesului de armonizare legislativă în domeniul fiscalităţii indirecte în Comunitate,
adoptarea principiului sistemului taxei pe valoare adăugată şi adoptă primul program de politică
economică pe termen mediu, în care sunt definite obiectivele politicii economice a Comunităţii
pentru anii următori. Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a C.E. sunt unice din 1958. Jean
Rey este primul preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene (C.E.C.O., C.E.E, şi C.E.E.A).
La 1 iulie 1968 se crează uniunea vamală între cele state membre. Drepturile de vamă percepute
la schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni înainte de data prevăzută în Tratatul de
la Roma. Este introdus tariful vamal comun în schimburile comerciale externe. Reuniţi la Haga
(Olanda) la 1-2 decembrie 1969, pentru a discuta realizarea pieţei interne comunitare,
aprofundarea integrării şi lărgirea Comunităţii Europene, şefii de stat sau de guvern din cele şase
ţări membre hotărăsc accelerarea procesului de integrare europeană, realizarea în etape a uniunii
economice şi monetare (U.E.M.) şi relansarea cooperării politice. Se decide, deschiderea
negoierilor de aderare cu Danemarca, Irlanda, Marea Britanie şi Norvegia.
11
Astfel, pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru
dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de natură politică, au apărut cele trei Comunităţi
europene: Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.), în anul 1951, Comunitatea
europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană
(C.E.E), în anul 1957.
Aceste Comunităţi europene au apărut prin încheierea unor tratate internaţionale, care au
dat naştere la mecanisme instituţionale fără precedent în dreptul internaţional public.
La cele trei Comunităţi au aderat în anii următori 15 state: Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,
Portugalia, Spania, Suedia..
Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţii
Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, la care au aderat în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.
Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,
reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa unică.
o etapa a treia- crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale
Europene.
Pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea
pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care
permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate,
iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.
13
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărui obiectiv final este apărarea
comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre pot totuşi continua
acţiune la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a
persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la
următoarele domenii:
Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deşi el urmează altor 2 mari
modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii, din anii 1986 (Actul Unic European) şi
1992 (Tratatul de la Maastricht), trebuiauu, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au
rămas deschise. Acestea priveau: drepturile cetăţenilor (în special,protecţia drepturilor
fundamentale), cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în
competenţele Uniunii Europene), politica externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt
Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea democraţiei.
14
ale Tratatului Uniunii Europene; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale. Acestora li
se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre
ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare, după ce a fost ratificat de
fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.
Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin
definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de
finanţare a acestora.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea
şi majoritatea calificată. Menţinerea unanimităţii ar putea face să apară obstacole în luarea
deciziilor în cadrul Consiliului. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a
voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniştrii statelor membre, fiecărui
stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi în funcţie de populaţia sa.
15
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din
2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din
345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil. Votul
în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitatea:
coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii
intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară civilă.
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un reprezentant în Curtea
de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.
16
- 1986, aderarea Spaniei şi a Portugaliei;
- 2004, au devenit membre ale Uniunii Europene 10 state: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
Începând cu 2004, putem vorbi de aderarea într-un interval scurt a unui număr mare de
state care nu aveau inca o economie de piaţă şi ale căror sisteme politice şi democratice nu
funcţionau permanent la un nivel rezonabil; aceste ţări aveau exerciţiul participării la grupări
integraţioniste de un tip diferit ( au facut parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc –
CAER-, care a fost constituit in 1949, ca un organism interguvernamental prin acordul semnat de
Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Romania şi URSS, care urmăreau să amelioreze şi să
coordoneze dezvoltarea economică planificată şi integrarea tărilor membre; Albania a facut parte
din CAER din 1949 până în 1961, Cuba a aderat la CAER în 1972, R.D. Germana în 1950,
Mongolia în 1962 şi Vietnam în 1978, în calitate de membri deplini. Iugoslavia a participat din
1964 ca membru asociat, iar China şi Coreea de Nord au avut statut de observator).
Noile aderări au impus din partea Uniunii Europene o redefinire de natură instituţionala şi
administrativă. Extinderile au avut fundamente diferite; dacă precedentele lărgiri au fost
determinate de raţiuni economice şi de considerente geopolitice, a cincea lărgire a avut la baza
atât raţiuni politice, cât şi de natură psihologică (apartenenţa statelor respective la continentul
european).
În anul 1994, la Consiliul European de la Essen, a fost definit un nou instrument în vederea
extinderii, respectiv Strategia de preaderare, având drept scop ajutarea statelor candidate în
vederea adoptării acquis-ului comunitar; strategia de preaderare era structurată pe patru
elemente: dialogul structurat, acordurile europene, pregătirea pieţelor interne şi asistenţa
financiară prin Programul PHARE7.
Anul 1997 a marcat o angajare fermă şi clară a Uniunii faţă de procesul de extindere, prin
deciziile luate de Consiliul European de la Luxemburg care a decis ca obiectivul următorilor ani
este de a face statele candidate să fie în măsura să adere la UE şi, în acelasi timp, de a pregăti
Uniunea pentru extindere, raportându-se la aceasta la un proces global, inclusiv şi evolutiv, care
se va derula în etape, în functie de ritmul propriu fiecărui stat candidat şi de gradul său de
pregătire.
În aceeaşi direcţie, în anul 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, document
structurat în două părţi, încercând să rezolve atât problema extinderii, cât şi problema referitoare
la reforma internă a UE.
7
Ibidem, p. 190
18
O schimbare majoră în dinamica procesului de aderare, a fost adusă de Consiliul
European de la Helsinki, din decembrie 1999, prin hotărârea de începere a negocierilor şi cu
Bulgaria, România, Lituania şi Letonia.
Aceste eforturi au fost încununate de succes prin aderarea la 1 mai 2004, a opt state care
au facut parte din blocul comunist, respectiv Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovenia si Slovacia; în acelaşi an au aderat la Uniune şi Cipru şi Malta.
Pentru ţările din Balcanii de Vest, Uniunea Europeană a elaborat şi a pus în aplicare un
Proces de Stabilizare şi Asociere, având drept scop realizarea şi menţinerea stabilităţii politice,
tranziţia rapidă către o economie de piaţă, promovarea cooperării regionale şi perspectiva
aderării la Uniune.
Procesul de negociere cu Turcia este marcat şi de faptul că mai multe state membre ale
Uniunii Europene se opun aderării acesteia, invocând diferentele religioase şi culturale.
8
Ibidem, p. 191
9
Ibidem, p. 192
19
În acest moment, ritmul extinderii este dictat de capacitatea de integrare a Uniunii şi de
problemele pe care le ridică fiecare candidat, prudenţa fiind numitorul comun al oricărei acţiuni
şi etape ale procesului extinderii.
-simbolistica UE (drapel, imn, etc.), ceea ce nu înseamnă că statele membre sunt obligate să
renunţe la utilizarea lor, ci doar ca nu sunt obligate să le accepte;
-nu se pastrează fraza în care se afirmă că UE este formată din state şi popoarele acestora,
dar se acordă o atât de mare însemnătate popoarelor, încât ele devin factorul determinant al
procesului decizional.
-se păstrează conţinutul de fond al Tratatului Constituţional, cu excepţia celor de mai sus;
-creşte rolul UE în lume prin personalitatea juridică a acesteia, dar şi prin crearea funcţiei
de ministru European de Externe şi organizarea Serviciului European de Externe;
10
Iordan Gheorghe Barbulescu, Procesul decizional in Uniunea Europeana, Editura POLIROM, Bucuresti, 2008,
p.99
20
-creste securitatea internă a UE prin instituţionalizarea SLSJ, dar şi prin instituţionalizarea
Cooperării structurale în materie de apărare, ceea ce pune bazele unei apărări comune la nivelul
UE;
-creşte democraţia UE prin apariţia în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale în UE, dar
şi prin asocierea PE la luarea tuturor deciziilor;
Prin Legea nr.13/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 107 din 12
februarie 2008, România a ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeana şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, fiind a patra ţară din
cele 27 care a procedat imediat la acest act esenţial de voinţă statală, după Ungaria, Slovenia şi
Malta. Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc în Actul Unic European din 1986 care
a operat prima mare modificare a tratatelor originare (constitutive) ale comunităţilor economice
europene. Actul Unic European a fost, la momentul intrării sale în vigoare la 1 iunie 1987, tot un
tratat reformator. Principalele sale elemente de noutate au fost reprezentate de reforma
instituţiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată, recunoaşterea oficială a
Consiliului European, consacrarea denumirii de „Parlament European”, asocierea acestuia din
urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă Instanţă), lărgirea competentelor
comunitare (în principal, în domeniul social) şi codificarea dispoziţiilor privind Cooperarea
Politică Europeană (CPE) care există de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht
a introdus Politica Externă şi de Securitate Comună ( PESC).
După adoptarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost declanşată cea mai importanta
etapă a procesului complex de reformare instituţională pentru adâncirea integrării europene,
marcată de Tratatul de la Amsterdam ( 1997) şi Nisa ( 2000), tratate care au reuşit să rezolve
numai parţial problemele aprofundării integrării europene. Tratatul de la Lisabona încheie un
proces complex de reformare a Uniunii Europene şi este de naturp sp asigure pentru o lunga
perioadp de timp – până în 2030- evoluţia celei mai importante organizaţii continentale.
11
Ibidem, p.100
21
reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a
amendamentelor ce urmează a fi aduse tratatelor comunitare12.
„(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale ( demnitatea umană, libertatea,
democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv respectarea
drepturilor persoanelor care apartin minorităţilor) şi bunăstarea popoarelor sale;
(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere
interne, in interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri
adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea
criminalităţii şi combaterea acestui fenomen;
12
Andrei Popescu si Ion Diaconu, op. cit., p. 200
13
Ibidem, p. 201, despre valoarea juridica a Tratatului de la Lisabona
14
Ibidem, pp. 204-205
22
(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei, intemeiată pe o crestere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie sociala de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a
forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire
a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
(4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro.
(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează
valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea,
securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare,
comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a
drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional,
inclusiv la respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (…)”.
Tratatul de la Lisabona conferă forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale (noul art.6).
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost adoptată la 7 decembrie 2000 la Nisa,
23
ca document moral-politic. Funcţie de evolutiile intervenite în intervalul 2000-2007, Carta a fost
adaptată de Consiliul European din 12 decembrie 200715.
-dispoziţiile sale nu extind în nici un fel competenţele Uniunii Europene, astfel cum sunt
definite în tratate;
Deşi este un document extrem de important, Carta nu este încorporată în textul Tratatului de
la Lisabona, pentru a nu se induce ideea de supra-stat.
Tot în baza art. 6 din TUE, Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, document de mare importanţă juridica elaborat de
Consiliul Europei.
1) competentele Uniunii Europene, astfel cum sunt definite de tratate nu sunt modificate de
această aderare;
2) drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia respectivă şi astfel cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale
dreptului Uniunii.
Uniunea Europeană dispune de trei izvoare juridice in privinţa drepturilor omului: Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Convenţia Europeană a drepturilor omului ( la
care va fi parte atât Uniunea, cat şi fiecare stat membru) şi „drepturile fundamentale în calitate
de principii generale ale dreptului Uniunii şi de tradiţii constituţionale comune ale statelor
membre”16.
O importantă modificare este adusă noilor articole 4 şi 5 TUE (introduse prin Tratatul de la
Lisabona) în privinţa definirii a cinci mari principii ale Uniunii Europene: principiul egalităţii
statelor membre, principiul cooperării loiale, principiul atribuirii (de competente), principiul
subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.
15
Ibidem, p. 206
16
Ibidem, p. 207- despre optica privind drepturile fundamentale, promovată deTtratatul de la Lisabona
24
În conformitate cu noul art. 4, alin.2 din TUE, Uniunea respectă egalitatea statelor membre
în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor nationala, inerente structurilor lor fundamentale
politice şi constituţionale, inclusiv în ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă
funcţiile esenţiale ale statului şi în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale
teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În mod special,
securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
Celelalte trei principii ţin fie de delimitarea competentelor Uniunii (principiul atribuirii), fie
de exercitarea acestora ( principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii).
25
Potrivit noului articol 5 alin.4 şi în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii,
în conţinut şi formă, nu depaşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proportionalităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Referitor la primul titlu, potrivit art. 1, documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi,
cărţi albe şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale la data publicării
acestora.
Comisia transmite parlamentelor naţionale şi programul legislativ anual, precum şi orice alt
instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea acestora
Parlamentului European şi Consiliului, iar potrivit art. 2, proiectele de acte legislative adresate
Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.
La rândul lor, parlamentele naţionale pot adresa, conform art.3, preşedintelui Parlamentului
European, al Consiliului şi, respectiv al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui
proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevazută în
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Se prevede un termen
de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este pus la dispoziţia parlamentelor
naţionale în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi data la care proiectul în cauză este înscris pe
ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei
poziţii în cadrul unei proceduri legislative. Sunt posibile excepţii în cazuri de urgenţă ale căror
motive sunt indicate în actul sau în poziţia Consiliului. Cu excepţia cazurilor de urgenţă,
motivate în mod corespunzator, nu se poate ajunge la nici un acord asupra unui proiect de act
legislativ în cauza în decursul acestor opt săptămâni. Cu excepţia cazurilor de urgenţă motivate
26
în mod corespunzător, se respectă un termen de zece zile între înscrierea unui proiect de act
legislativ pe ordinea de zi provizorie a Consiliului şi adoptarea unei poziţii17.
Curtea de Conturi transmite raportul său anual parlamentelor naţionale, cu titlu informativ,
simultan cu transmiterea acestuia Parlamentului European şi Consiliului.
17
Ibidem, p. 212 - despre rolul parlamentelor nationale in Uniunea Europeana
18
Ibidem , p. 213 - despre cooperarea interparlamentara
27
Această ordine constituţională este stabilită prin art. 4 TCE ( Tratatul Comunităţii
Europene), art. 3 TCEEA ( Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice) şi art. 7
TCECA ( Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului ).
În funcţie de tratatul în limitele căruia acţionează ( CECO/CECA, CEE, CEEA ),
instituţiile comunitare au competenţe diferite; membrii lor sunt aleşi sau numiţi de către statele
membre, sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii
comunitare, ceeca ce le garantează independenţa reciprocă şi asigură menţinerea echilibrului de
puteri. De la această regulă face excepţie Curtea de Conturi, ai cărei membri sunt numiţi de către
Consiliu, în urma consultării PE19.
Instituţiile comunitare sunt comune celor două Comunităţi Europene ( CECO/CECA a
fost absorbită de către CE ), dar sunt comune şi UE, în sensul că aceasta nu are un cadru
instituţional distinct de cel comunitar.
O particularitate a instituţiilor comunitare este aceea că membrii lor sunt aleşi sau numiţi
de către statele membre sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei
instiţutii comunitare, ceea ce le garantează independenţa reciprocă şi asigură menţinerea
echilibrului de puteri; singura excepţie o constituie Curtea de Conturi, ai cărei membrii sunt
numiţi de către Consiliu, în urma consultării PE
Construcţia europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a
Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituţiilor comunitare cu
rol important în domeniul economic prin punerea în aplicare a celor 3 Tratate institutive şi, pe de
altă parte, a mecanismelor de cooperare politică de natură interstatală, care s-au manifestat
începând cu anii ’70. Consiliul European apare începând cu anul 1974, ca o “instanţă”
supranaţională, care are ca singură vocaţie tratarea afacerilor europene, sub rezerva tendinţei
crescânde a Parlamentului European de a nu se limita numai la competenţele comunitare şi la a
impune intervenţiile sale în afacerile care aparţin cooperării politice. Actul Unic European nu a
făcut să înceteze această juxtapunere, deşi a urmărit şi relizat accentuarea legăturii între
construcţia comunitară şi cooperarea politică europeană.
Tratatul aupra Uniunii Europene contribuie semnificativ la realizarea cooperării în
domeniile justiţiei şi afacerilor interne, tinzând la o sistematizare a cooperării, deja, angajate.
28
C.E.E. şi Tratatul EURATOM şi a Tratatului din 8 aprilie 1965, care instituie un Consiliu unic şi
o Comisie unică ale Comunităţilor Europene, Tratat numit “de fuziune a executivelor”, intrat în
vigoare la 1 iulie 1967. Acest Tratat s-a substituit anumitor dispoziţii ale Tratatelor institutive, pe
care le-a modificat. Unele dispoziţii ale Tratatului de fuziune au fost abrogate şi inserate în
Tratatele institutive prin Tratatele asupra Uniunii Europene.
Trebuie să se ţină cont de modificările Tratatelor institutive operate de revizuirile care au
mărit puterile bugetare ale Parlamentului European, au introdus alegerea Parlamentului European
prin sufragiu universal, au modificat competenţele instituţiilor, ca urmare a lărgirilor succesive şi
au adus câteva schimbări în funcţionarea instituţiilor (Actul unic european, intrat în vigoare la 1
iulie 1987).
Instituţiilor principale li se adaugă anumite organe. Unele dintre ele au fost prevăzute de
Tratatele institutive, încă de la origini cum sunt: Consiliul Consultativ Economic şi Social
C.E.C.A., Comitetul Economic şi Social C.E.E. şi EURATOM, iar altele au fost înfiinţate
ulterior, ca urmare a modificărilor aduse acestor Tratate astfel: Curtea de Conturi, tratatul din
anul 1975. Au fost create în virtutea deciziilor instituţiilor legate de modificările Tratatelor şi
altele: Tribunalul de Primă Instanţă, creat ca urmare a Actului Unic European, printr-o decizie a
Consiliului din anul 1988.
Tratatul aupra Uniunii Europene a adus câteva modificări instituţiilor şi organelor
comunitare. Astfel, a transformat Curtea de Conturi în instituţie; a modificat Statutul
Tribunalului de Primă Instanţă, care nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o decizie a
Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară şi a înfiinţat Comitetul Regiunilor.
Competenţele comunitare s-au extins la alte noi domenii.
Institutii de decizie
Consiliul Consiliul Comisia Europeana Parlamentul
European Uniunii Europene European
Autoritati de control legislativ si administrativ
Curtea de Justitie a
Comunitatilor
Europene
Curtea de Conturi Responsabilul European
Tribunalul de Prima a Comunitatilor Mediatorul pentru
Instanta al Europene European Protectia Datelor
Comunitatilor
Europene
Tribunalul Functiei
Publice a Uniunii
Europene
29
Organisme si instrumente financiare
Banca Centrala Europeana Banca Europeana de Fondul European de
(BCE) Investitii ( BEI ) Investitii ( FEI )
Organisme consultative
Comitetul Economic si Social European Comitetul Regiunilor Uniunii Europene
( CESE ) ( CR )
Organisme interinstitutionale
Oficiul European pentru Selectia Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale
Personalului ( EPSO ) Comunitatilor Europene
Alte institutii
Agentii comunitare Institutii pentru sprijinirea Institutii pentru sprijinirea realizarii
actiunii externe comune spatiului de libertate, securitate si
justitie
22 de agentii, Agentia Europeana de
institute Securitate (EDA) CEPOL
si fundatii
+ Centrul European pentru Europol
4 noi institutii in Observatii prin Satelit
proiect ( EUSC )
30
Personalitate juridică au numai Comunităţile, instituţiile acţionând în numele Comunităţilor şi
pentru acestea.
F) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi, acestea exercitându-şi
atribuţiile sau competenţele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele exercitate în
cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
Datorită complexităţii materiilor care intră în componenţa instituţiilor comunitare, în
activitatea lor acestea se bazează pe spijinul diferitelor organe comunitare.
Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate fie de către
instituţiile Comunităţilor Europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document,
formând categoria organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că spre deosebire de
instituţiile Comunităţilor, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai
pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.
31
Acest principiu presupune colaborarea între instituţiile comunitare pentru îndeplinirea
obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituţiilor comunitare în materie normativă;
adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor comunitare.
20
Două astfel de întâlniri s-au desfăşurat în anul 1961, pentru ca, în anii 1967, 1969, 1972, 1973 şi 1974, să aibă loc
câte o întâlnire pe an.
32
a) reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin trei ori
pe an şi, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;
b) se instituie denumirea de “Consiliu European”;
c) preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii au posibilitatea să participe la
întruniri;
d) este stabilit rolul instituţiei, ea putând să se reunească în Consiliul
Comunităţii pentru domeniile comunitare.
Pe baza acestui sistem, Consiliile Europene reunite în perioada 1975-1987 au putut oferi
orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. De exemplu, se pot
cita deciziile de principiu, care vizează:
compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
crearea Sistemului Monetar European;
relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic
European;
aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi
cooperarea politică externă împotriva apartheid-ului
Cu privire la instituţionalizarea Consiliului European se fac două remarci:
a) în primul rând, crearea Consiliului European demonstrează că în ceea ce priveşte
construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea
reunuinilor periodice ale cele mai înalte autorităţi politice statale;
b) în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a
cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul
asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru mic, atât pentru acţiunile
comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.
Consiliul European devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi
unitatea instituţională.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii Afacerilor
externe şi de către un membru al Comisiei.
Consiliul se reuneşte de două21 ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă
poate fi convocată şi o a treia întâlnire, chiar şi a patra.
Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei instituţii.
Articolul 103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului,
Consiliul European încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor statelor
membre, pe de o parte, şi ale Comunităţii, pe de altă parte. La rândul său, Consiliul Uniunii
21
Consiliul European de la Sevillia, din 21-22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea
activităţilor instituţiei. Astfel, Consiliul European se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe semestru.
33
Europene adoptă cu majoritate calificată de voturi, o recomandare prin care se stabilesc aceste
orientări.
Rolul Consiliului European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei
comunitare. Astfel, Consiliul European:
orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii
comunitare;
impulsionează politicile comunitare generale;
coordonează politicile comunitare;
defineşte noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează 22 comisii ad-hoc şi
comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată; pe
baza acestor rapoarte23 se adoptă deciziile.
Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor documente:
decizii, pentru problemele cele mai importante;
decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în favoarea
Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;
orientări şi directive;
declaraţii.
În cadrul Consiliului European sunt stabilite priorităţile şi calendarul construcţiei
europene: reforma Tratatelor, finanţările oferite prin bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scena
internaţională.
Fiecare Consiliu European avea loc pana in 2001 intr-un oras ( de obicei capitala sau o
statiune renumita) din statul care detinea Presenditia, insa, pentru a compensa anumite pierderi
in negocierile ce au avut loc pentru semnarea Tratatului de la Nisa, Belgia a insistat ca intalnirile
sa se desfasoare, din motive de eficienta, la Bruxelles, unde se afla majoritatea institutiilor
comunitare. Acest fapt a starnit a starnit nemultumirea celorlalte state care, pentru a recapata o
parte din prestigiul pe care il confera gazduirea Consiliului European, au cautat sa obtina
gazduirea agentiilor comunitare. O alta nemultumire legata de institutia Consiliilor Europene
este ca, desi contribuie in general la rezolvarea multor tensiuni si blocaje institutionale, nu poate
oferi solutii integrale pentru a rezolva problemele sistemului de guvernare al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, Consiliile Europene raman un for foarte important al Uniunii24
22
Datorită modificărilor aduse de Consiliul European de la Sevillia, reuniunile acestuia vor fi pregătite de”Consiliul
Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care va coordona întraga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind şi
ordinea de zi.
23
De exemplu: Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene
24
Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, 2007, p.57
34
Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala
instituţie de decizie a Uniunii Europene şi este formată din miniştrii statelor membre ce se
întalnesc în funcţie de portofoliu, miniştrii Afacerilor Externe având în general rol de
coordonatori.
Consiliul European ( sau Summit-ul European ) este un tip de reuniune la
nivel înalt, care are loc de obicei de două ori pe an şi în condiţii extraordinare de câte ori este
necesar, prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE, alături de preşedintele
Comisiei Europene, se întâlnesc de obicei în statul care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii
Europene, pentru a trasa liniile generale de politică şi a soluţiona unele crize.
În concluzie:
- Consiliul Europei este o organizaţie internaţionala independentă de
Uniunea Europeană;
- Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a UE;
- Consiliul European este o reuniune periodică a şefilor de stat şi de guvern
ai statelor UE.25
Consiliul European a fost înfiinţat în anul 1974, prin voinţa şefilor de stat şi de guvern,
când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe, cu
preşedintele Comisiei şi cu un vicepreşedinte al acesteia.
A) Criteriul apariţiei:
25
Ibidem, p.47
35
b) Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin
Tratatele instiutind Comunităţile Europene.
legislativă, decizională.
26
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.233, despre componenta si unicitatea Consiliului Uniunii
36
Articolul 146, alineatul 1, C.E. stabilit de Tratatul asupra Uniunii Europene prevede că:
“Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial,
abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Membrii Consiliului sunt deci responsabili
din punct de vedere politic în faţa parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice.
Consecinţele de natură juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:
nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi (în anul 1997 cele 83
de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite). Cele mai frecvente sunt consiliile
destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi finanţelor.
Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia
Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de Consiliu
general sau al afacerilor ganerale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având în
componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai guvernelor statelor membre.
În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de
resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puţin
frecventă în prezent. Recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului, au devenit din ce în ce
mai rare după anul 1988. Miniştrii economiei se reunesc în cadrul Consiliului Afaceri
Economice si Financiare (ECOFIN).
Are caracter colegial, potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, “fiecare guvern
deleagă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt
reprezentate printr-un înalt funcţionar.
Dacă ministrul Afacerilor Externe este considerat ca principalul reprezentant al ţării sale
în Consiliu, pot participa la reuniuni şi alţi miniştri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al
transporturilor, al finanţelor, al industriei, în funcţie de problematica analizată pe ordinea de zi.
37
Aceştia din urmă paticipă fie alături de miniştrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori,
singuri. Discuţii se impun, de asemenea, şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al
“Consiliului general” (al Afacerilor externe).
Consiliul de Miniştri nu se confundă cu Consilul European, care este format din şefii de
stat şi de guvern, creat prin Actul unic european (art.2), şi nici cu organizaţia Consiliului
Europei.
Funcţionarea Consiliului
Condiţiile în care funcţionează Consiliul sunt stabilite prin Tratatul asupra Uniunii
Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior elaborat chiar de către Consiliu.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru, pentru o
perioadă de 6 luni şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la
continuitatea procesului de decizie. Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să
pregătească şi să conducă lucrările Consiliului. Preşedintele are rolul de a stabili priorităţile,
respectiv calendarul preşedinţiei, de a convoca reuniunile Consiliului şi de a stabili ordinea de zi
provizorie, facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relaţiile
dintre acestea şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul european. Preşedintele Consiliului
afacerilor generale este prezent în relaţiile externe ale Comunităţilor şi în reprezentarea externă a
Uniunii.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise 27. Numai membrii Comisiei au acces şi
dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniştri însăşi. Atunci când e
vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord unanim între reprezentanţii
permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuţii.
27
Dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise
publicului în condiţiile: în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale propuneri
legislative; în faza finală a procedurii, publicul va primi informaţii cu privire la votul Consiliului.
38
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot deliberativ,
în Consiliu guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a supune o moţiune spre
deliberare acestui Consiliu.
Condiţiile în care Consiliul votează ridică mai multe probleme care se reflectă în
eficacitatea sa, influenţând exercitarea puterii de decizie.
a) Majoritatea simplă
Votul majorităţii simple (50%+1) este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul
C.E.. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită (art.207 paragraful 3 C.E.,
adoptarea Regulamentului interior; art.208, C.E., solicitarea de studii şi propuneri Comisiei; art.
209,C.E., fixarea statutului comitetelor; art.284, C.E., stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii
de informaţii de Comisie; art 48, alin.2,T.U.E.; avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre).
b) Majoritatea calificată
Calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2 din art.205
C.E. modificat ultima dată de art.14 din Actul de aderare din anul 1994: Luxemburg- 2 voturi;
Danamarca, Finlanda, Irlanda- 3 voturi pentru fiecare; Austria, Suedia- 4 voturi pentru fiecare;
Belgia, Grecia, Ţările de Jos, Portugalia- 5 voturi pentru fiecare stat; Spania- 8 voturi; Germania,
Franţa, Italia, Regatul Unit- fiecare stat având 10 voturi.
În cazul în care Consiliu statuează asupra unei propuneri formulate de către Comisie, din
totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei. Dacă o decizie nu obţine
39
decât 62 de voturi cerute, înseamnă că cel puţin 3 state se opun. Cele 62 de voturi necesare
pentru obţinerea deciziei implică votul favorabil a cel puţin 8 state ceea ce corespunde cu
majoritatea populaţiei Comunităţii.
O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3, votul
statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi din 87
posibile. În situţia în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, cele 58 de voturi
necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puţin 10 state membre, ceea ce înseamnă că
reprezintă pentru minoritate o protecţie suplimentară.
Votul majoritar este marea inovaţie a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă
principalul simbol al “supra-naţionalităţii”.
c) Unanimitatea
Votul unanim dă fiecărui stat un drept de veto. Pargraful 3 din art. 205 C.E. dispune că
“abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentanţi nu constituie un obstacol în adoptarea
deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea”.
d) Deliberarea
40
I) Este dată de punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind necesar
nici votul participanţilor.
II) Cuprinde problemele care impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea lor prin
votul participanţilor.
Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Consiliul este cel care decide
organizarea acestui Secretariat, care este condus de către un Secretar general, numit de Consiliu
cu unanimitate de voturi. Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a
Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele
cheltuieli ale Consiliului ,şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul
general participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este ajutat de
către un cabinet.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte mai
mulţi funcţionari şi constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanenţa şi
garantând stabilitatea.
Alte organe auxiliare sunt: Comitetul pentru agricultură, Comitetul monetar, Comitetul
politic, Comitetul pentru vize, Comitetul pentru enegie, Comitetul pentru educaţie, Comitetul
pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică, Comitetul permanent pentru forţe de muncă.
Comisia deţine dreptul unic de iniţiativă în elaborarea actelor din cadrul politicilor
comunitare. În cadrul cooperării în domeniul Justiţiei şi afacerilor interne, pe lângă Comisie,
acest drept aparţine şi statelor membre. În cadrul P.E.S.C., Consiliul Uniunii Europene poate
cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.
Comisia, asa cum prevedeau art. 9 TCEA, 157 TCE si 126 TCEEA, era compusa din 20
de mambri. Initial, numarul membrilor Comisiei era de noua, apoi s-a trecut la 13 ( odata cu
integrarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei), la 14 (odata cu integrarea Greciei) si la 17
(odata cu integrarea Spaniei si Portugaliei).
La ora actuala, Comisia este compusa din 27 de mambri, cate unul din fiecare stat membru,
pentru un mandat de cinci ani, care poate fi innoit in functie de competenta.
Membrii Comisiei nu pot, pe timpul mandatului lor, să exercite nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Aceştia se angajează să respecte pe timpul exercitării
mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile
de onestitate în ceea ce priveşte acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcţii sau
anumite avantaje.
42
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi comunitare:
- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate în exercitarea atribuţiilor sale, de
către organele comunitare.
împlinirea termenului;
demisie voluntară;
deces.
Criteriile dupa care statele membre propun comisari trebuie sa includa profesionalismul
acestora in domeniile de activitate pe care urmeaza sa le coordoneze. Trebuie precizat ca statele
raman suverane in desemnarea candidatilor, chiar cu riscul invalidarii Comisiei de catre PE. Intr-
o asemenea situatie, procesul se reia, formal, de la zero, ceea ce indeamna statele la prudenta in
exercitarea dreptului suveran de a propune comisari.
43
Maastricht) unor discutii legate de necesitatea unui rol din ce in ce mai mare al PE in desemnarea
Comisiei.
Noua redactare a art. 10 TCECA, 158 TCE si 127 TCEEA-realizata cu ocazia aprobarii
TUE-, fara sa schimbe mult metodologia alegerii Comisiei, a facut totusi posibila cresterea
rolului PE si chiar al Presedintelui Comisiei in desemnarea membrilor acesteea. Astfel,
guvernele statelor membre stabilesc, de comun acord, Presedintele Comisiei dupa consultarea
prealabila a PE. Desemnarea Presedintelui se face intr-un Consiliu European organizat cu
aproximativ sase luni inainte de data intrarii in activitate a noii Comisii. In continuare, dupa
consultari cu presedintele desemnat, guvernele propun membrii Comisiei. Acest proces se
desfasoara prin consultari intre guverne si Presedintele Comisiei. Astfel desemnata, Comisia se
supune aprobarii PE-care decide prin majoritatea voturilor exprimate-, numirea Comisiei va fi
formalizata de catre guvernele statelor membre.28
Comisia este convocată de preşedintele său şi îşi desfăşoară reuniunile cel puţin o dată pe
săptămână. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi
stabileşte inclusiv programele de lucru trimestriale. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile
sunt confidenţiale. Deciziile în cadrul Comisiei se iau de către grupuri de comisari, numite
“colegii”, chiar dacă fiecare comisar are răspundere directă numai pentru anumite domenii.
Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante
probleme. Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri speciale, şi anume:
28
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.285 - despre Comisia Europeana
44
1. procedura scrisă- constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le consideră
necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris celorlalţi comisari.
2. procedura delegării- este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele altuia pentru
problemele de gestiune sau administrare.
engleza
franceza
germana
În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus de un
şef de cabinet şi având în componenţa sa cosilieri (5 membri).
Actualul Presedinte al Comisiei este Jose Manuel Barroso, mandatul sau fiind de 5 ani,
adica 2004-2009 (ca si al intregii Comisii).De altfel, mandatul Comisiei coincide cu cel al PE.
Tratatul Constitutional prevede un mandat de doi ani si jumatate, cu posibilitatea prelungirii pe
inca doi ani si jumatate pentru Presedintele permanent al Consiliului European, prin aceasta
dorindu-se ca mandatele-de la PE, Comisie, Consiliu European-sa coincida ca desfasurare in
timp, ceea ce, desigur, garanteaza o mai mare coerenta actiunii comunitare.
29
Ibidem, p.286 - despre Comisia Europeana
45
Comisia are rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite de Tratatul C.E.C.A.. Ea
are şi un important rol politic, fiind răspunzătoare în faţa Parlamentului European.
Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al
efectivului său de 15.000 de angajaţi: 20% din personal lucrează în domeniul traducerilor şi
interpretărilor, iar 80% lucrează în cadrul Direcţiilor Generale şi al serviciilor descentralizate.
Primele alegeri prin vot direct au avut loc în iunie 1979.Parlamentul poate stabili şi unele
reguli de conduită pentru membrii săi.
Europarlamentarii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.
Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă Parlamentului European. Cumulul
mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european, dar el este interzis
pe plan naţional.
46
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în art. 6, paragraful 1
incompatibilităţile, cărora trebuie să li se supună membrii Parlamentului European. Astfel, un
membru al Parlamentului European, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:
membru al Comisiei;
Organizarea
47
Conferinţa preşedinţilor, formata din Presedintele PE si presedintii grupurilor
parlamentare; activitatea sa specifica o reprezinta organizarea activitatii PE, stabilirea
ordinii de zi.
Comisiile, care pot fi permanente sau temporare, generale sau speciale, dar si de
cercetare a unor fapte (art. 138 TCE); comisiile elaboreaza propuneri de rezolutii
votate apoi in plen, examineaza problemele solicitate de catre plen sau pe cele
rezultate din anumite situatii, cum ar fi cercetarile realizate de catre PE.
Funcţia bugetară: În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus
aprobării Consiliului. Parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele
alocate în anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene este adoptat în formă finală
de către Parlamentul European, de regulă, în luna decembrie.
49
Controlul politic asupra instituţiilor europene, funcţie exercitată prin: aprobarea numirii
membrilor Comisiei Europene şi a preşedintelui acesteia; posibilitatea de a demite Comisia
Europeană prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3); constituirea unei comisii
de anchetă.
Consiliul este subiectul cotrolului parlamentar numai în măsura în care fiecare membru
este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect al controlului parlamentului naţional.
50
şi interpretare a Tratatelor şi pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă
dintre Comunităţi.
Judecătorii trebuie să aiba cetăţenia statelor membre. Ei sunt numiţi, de comun acord de
guvernele statelor membre, dintre “personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi
care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii.
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără
limită. Ei rămân în funcţie, în medie, timp de două mandate. Pentru a asigura o anumită
permanenţă şi continuitate în structura Curţii, reînnoirile se fac în proporţie de 50% o dată la 3
ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru
un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează
51
audierile acesteia, precum şi deliberările în Camera de Consiliu. Competenţele sale
jurisdicţionale, pe care şi le exercită prin ordonanţe, sunt limitate.
Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de
6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Avocaţii general au sarcina de a prezenta
public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor
supuse Curţii de Justiţie pentru a o spijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul esenţial al
avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziilor.
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă de 6 ani.
Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde
condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl poate revoca. Grefierul este
asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.
Referenţii fiecare judecător şi avocat general primeşte, asistenţa personală a doi referenţi,
jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie caşi judecătorul sau avocatul.
Referentul ataşat persoanei fiecărui membru al Curţii şi depinzând numai de el constituie
cabinetul acestuia şi are un rol deosebit de important în funcţionarea Curţii, mai ales în cazul
avocaţilor generali.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când
numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la
deliberări.
52
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei “Camere de Consiliu”,
desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale.
Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi.
În şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători, iar în
Camere de minimum 3 judecători. Preşedintele nu are vot dominant.
acţiune în anulare, destinată anulării unui act al unei instituţii a Uniunii Europene,
considerat ilegal; reclamanţi pot fi statele membre, instituţiile Uniunii Europene,
precum şi persoane fizice sau morale (numai în cazul în care actul are efect direct şi
individual asupra reclamantului);
acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act
comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naţionale (la cererea unei părţi);
31
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.322 - despre Tribunalul de Prima Instanta
54
Tribunalul judecă în primă instanţă acţiunile în anulare, pe cele relative la abţinerea
instituţiilor comunitare de a acţiona sau acţiunile în daune intentate de către persoane fizice sau
juridice. Orice caz poate fi transferat în Tribunalul de Primă Instanţă, cu excepţia acţiunilor
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.
Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare,
realizând controlul financiar.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului. El asigură buna funcţionare a serviciilor şi a activităţilor
Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci când instituţia pe care o conduce
trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii comunitare.
55
Curtea de Conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda denumirii
sale. Ea examinează “legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi încasărilor” şi “asigură buna
gestiune financiară” în cadrul Comunităţilor.
Curtea de Conturi este chemată să joace dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie de
asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a Parlamentului pentru
materializarea propriului său drept de cotrol politic în domeniul executării bugetului, colaborând
cu Comisia de control bugetar a Adunării.
56
Anual, Mediatorul European prezintă Parlamentului European un raport general de
activitate. Pentru a depune o plângere la Mediatorul European este necesar ca petentul să fie
rezident al Uniunii Europene, să fi încercat sa soluţioneze diferendul mai întâi cu instituţia care
face obiectul plângerii, cazul sa nu fi fost adus în instanţă şi cererea să fie depusă în termen de
doi ani de la incidentul supus atenţiei. Când o instituţie este investigată de către Mediatorul
European, aceasta este obligată să furnizeze toate informaţiile cerute – cu excepţia documentelor
confidenţiale - şi să răspundă întrebărilor Mediatorului în decurs de maxim trei luni.32
Mediatorul este învestit în funcţie de către Parlamentul European pe o perioadă de cinci ani,
corespunzător legislaturii. El poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului,
în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei sau în caz de culpă
gravă; Mediatorul European nu are dreptul să exercite nici o altă funcţie plătită sau neplatită pe
perioada mandatului, mandat care se poate reînnoi33.
Directorul este coordonatorul unei reţele de Responsabili pentru Protecţia Datelor ce îşi
desfăşoară activitatea în instituţii ale Uniunii care pot fi susceptibile de neglijenţa în procesul de
prelucrare a datelor cu caracter personal ( în special date medicale şi evaluări ale angajaţilor).
Aceşti responsabili se regăsesc în fiecare instituţie de decizie a UE, în organismele consultative
şi în câteva agenţii (Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor, Centrul de Traduceri
pentru Instituţiile Uniunii Europene, Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi
Xenofobiei, Oficiul pentru Armonizarea în Piaţa Internă şi Oficiul de Varietăţi Vegetale.
32
Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.75 - despre Mediatorul European
33
Idem - despre Mediatorul European
34
Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.349 - despre relatiile interinstitutionale si procesul decizional
57
Cererile şi plângerile pot fi înaintate de către orice persoană care consideră că datele cu
caracter personal care o privesc ( de pildă adresa, număr de telefon, date medicale, venit )
colectate, prelucrate sau utilizate de vreuna din instituţiile UE sunt eronate sau au fost dobândite
în mod ilegal.35
Plângerea nu poate fi făcută direct Responsabilului European pentru Protecţia Datelor până
nu au fost epuizate toate mijloacele posibile – plângere direct la instituţia care ar încalca dreptul
la protejarea datelor cu caracter personal, apoi, în caz de nesoluţionare, plângere la
Responsabilul pentru Protecţia Datelor de pe lângă instituţia respectivă (dacă există ). Atunci
când plângerea ajunge la Responsabilul European pentru Protecţia Datelor, acesta poate facilita
trimiterea cazului la Curtea Europeană de Justiţie, dacă cererea este întemeiată.36
Banca Centrală Europeană este independentă din punct de vedere instituţional şi din
punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile centrale naţionale, ele însele
independente, în funcţie de PIB şi de populaţia fiecărui stat). Banca Centrală Europeană are
obligaţia de a informa instituţiile Uniunii asupra măsurilor luate.
Banca Centrală Europeană formează împreună cu băncile centrale ale celor 15 state
membre Sistemului European de Bănci Centrale (S.E.B.C.). În interiorul acestui sistem, Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale ale ţărilor din zona Euro formează “Eurosistemul”, care
are ca obiect principal menţinerea stabilităţii preţurilor.
35
Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.77 - despre Responsabilul European pentru Protectia Datelor
36
Ibidem, p.76 - despre Responsabilul European pentru Protectia Datelor
58
a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director şi din guvernatorii
băncilor centrale naţionale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar deciziile se iau
cu majoritate simplă, cu excepţia dipoziţiilor contrare conţinute de Statutul Băncii Centrale
Europene, votul preşedintelui este preponderent.
b. Comitetul director
Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre, la nivelul şefilor de stat şi guvern, la recomandarea Consiliului şi după consultarea
Parlamentului european şi a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi
experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul acestora
este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate atât în
Consiliul guvernatorilor, cât şi în Consiliul directorilor Băncii.
Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi către statele membre, către statele
candidate, dar şi către statele din Africa, din Caraibe şi Pacific, către statele mediteraneene şi
pentru proiectele de interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia.
În ceea ce priveşte Organele Băncii Europene de Investiţii, statutele Băncii, fixate printr-
un Protocol, sunt anexate Tratatelor institutive şi prevăd mai multe structuri:
a) Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din miniştrii
delegaţi ai statelor membre ale Comunităţilor. În general, acesta este ministrul finanţelor din
statul pe care îl reprezintă. Preşedinţia acestei instituţii supreme este asigurată de către fiecare
stat, prin rotaţie, pentru o durată de un an. Ordinea în care statul asigură preşedinţia este stabilită
pe baza criteriului alfabetic.
Fondul European de Investiţii are o structură tripartită a acţionariatului ( BEI- cca 60%,
Comisia Europeană -30% şi alte instituţii financiare europene ) şi reprezintă o forma de
parteneriat public-privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI, cu care şi formează
Grupul BEI. În plus, preşedintele BEI este şi preşedintele Consiliului de Coordonare al FEI.
Fondul contribuie la realizarea obiecivelor comunitare finanţând indirect proiecte care propun
dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere şi inovaţie, creştere economică, ocuparea forţei
de muncă, promovarea liberei iniţiative, dezvoltarea regională şi o mai mare coeziune. În ultimii
ani, FEI s-a impus ca un actor important pe piaţa de capital, sprijinind frecvent domenii
inovatoare, precum biotehnologia.38
Înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957, Comitetul Economic şi Social (CES) este
organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de
activităţi economice şi sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la
nivel european cât şi la nivelul statelor membre.
37
Ibidem, p.79 - despre Fondul European de Investitii
38
Ibidem, p.76 - despre Fondul European de Investitii
61
Comitetul Economic şi Social organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri; în
scopul de a ameliora raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Are şi rolul de a
identifica lacunele şi obstacolele din funcţionarea pieţei interne şi de a propune soluţii. Este o
punte de legătură către Consiliile Economice şi Sociale ale statelor membre, candidate sau terţe.
Membrii Comitetului Economic şi Social sunt numiţi de către guvernele statelor membre
şi sunt confirmaţi în functie de Consiliul Uniunii Europene, pe o perioadă de 4 ani, cu
posibilitatea de reînnoire a mandatului. Acesti membri sunt organizaţi în grupuri şi sectiuni.
Grupurile sunt în număr de trei - al angajatorilor, al angajaţilor şi al altor interese - şi acţionează
similar partidelor politice. După cele trei grupuri, secţiunile reprezintă cea mai importantă formă
de organizare, beneficiind de secretariate proprii şi fiind sprijinite de grupuri de studiu şi
subcomitete temporare. Aceste secţiuni sunt în număr de şase: NAT ( agricultură, dezvoltare
rurală şi mediu ), ECO ( Uniunea Economică şi Monetară şi coeziune economică şi socială ),
SOC ( piaţa muncii, probleme sociale şi cetăţenie ), INT ( Piaţa Unică, producţie şi consum ),
TEN ( transport, energie şi societatea informaţiei ) şi REX ( relaţii externe ).
Membrii Comitetului reflectă balanţa regională din statele membre, deşi sunt numiti în
aceste posturi de guvernele statelor membre şi confirmaţi în funcţie de către Consiliul Uniunii
Europene pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. În plus, după adoptarea Tratatului de la Nisa,
aceşti membri trebuie să fie reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care au fost aleşi
prin vot popular în aceste functii. Fiecare din membrii Comitetului poate fi înlocuit de câte un
membru supleant, în cazul în care primii nu pot participa la întâlniri.
Preşedintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetului Regiunilor, reuniţi în
plen.
Comitetul Regiunilor se reuneşte în adunare plenară de cinci ori pe an, cadru în care
adoptă avizele adresate Consiliului de Miniştri şi Comisiei Europene. În afara sesiunilor plenare,
activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în şapte comisii permanente.
3.5.ORGANISME INTERINSTITUŢIONALE
Agenţiile comunitare sunt organisme regularizate prin dreptul comunitar ( sau dreptul
public european ), distincte de instituţiile UE şi având propria personalitate juridică. Sunt create
prin dispoziţii de drept derivat, secundar; au ca finalitate realizarea unei activităţi concrete,
tehnice sau ştiinţifice, care să sprijine acţiunile primului pilier al UE, cel comunitar.44
Exista 22 de agenţii comunitare:
- „ Agenţia comunitară de control a pescuitului” (CFCA), cu sediul la Vigo; are ca scop
indeplinirea legislaţiei comunitare în materie de pescuit, cooperarea statelor membre ăi controlul
îndeplinirii acestor obiective;
- „ Agenţia europeană a drepturilor fundamentale” (FRA), cu sediul la Viena; are drept obiectiv
de activitate asistarea instituţiilor UE şi statelor membre în legatură cu drepturile fundamentale şi
normativizarea lor la nivelul UE;
- „ Agenţia europeană pentru mediu” (EEA), cu sediul la Copenhaga; are competenţe în
strângerea datelor necesare elaborării normelor europene specifice;
- „ Agenţia europeană a medicamentelor” (EMEA), cu sediul la Londra; are competenţe în
evaluarea şi analizarea medicamentelor care se comercializează în UE;
- „ Agenţia europeană de securitate aeriană” (EASA), cu sediul la Koln; are în vedere
reglementarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor legate de transportul aerian în UE;
- „ Agentia europeana de securitate a retelelor si informatiei” (ENISA), cu sediul in Creta; are
drept scop asistarea institutiilor comune ale UE si a statelor membre in probleme legate de
securitatea retelelor IT si a informatiei;
- „ Agentia europeana de securitate maritima” (EMSA), cu sediul la Lisabona; are drept scop
securitatea maritima si prevenirea contaminarii;
43
Ibidem, p.85 - despre organismele comunitare - agentii si institutii
44
Iordan Gheorhe Barbulescu, op. cit., p.346 - despre agentiile comunitare
65
- „ Agentia europeana pentru substante si produse chimice” (ECHA), cu sediul la Helsinki;
asigura coorenta in utilizarea substantelor chimice;
- „ Agentia europeana pentru gestiunea cooperarii operative la frontierele externe” (FRONTEX),
cu sediul la Varsovia; asigura cooperarea in materie de paza a frontierelor externe ale UE,
formarea de politisti de frontiera, etc.;
- „ Agentia europeana pentru reconstructie” (EAR), cu sediul la Salonic; se ocupa de
reconstructia fostei Iugoslavii ( mai putin Slovenia, membra UE);
- „ Agentia europeana pentru securitate si sanatate in munca” (EU-OSHA), cu sediul la Bilbao;
se ocupă de îmbunătăţirea condiţiilor igienico-sanitare la locul de muncă;
- „ Agenţia feroviară europeană” (ERA), cu sediul la Lille şi Valenciennes; are drept scop
securitatea şi interoperabilitatea transporturilor feroviare;
- „ Agenţia europeană pentru securitate alimentară” (EFSA), cu sediul la Parma; veghează asupra
securităţii alimentare, inclusiv asupra sănătăţii şi bunăstării animalelor şi a protecţiei fitosanitare;
urmăreşte aplicarea uniformă a normelor fitosanitare şi veterinare comunitare în sectorul
alimentar şi agroalimentar;
- „ Centrul de traducere al organismelor UE” (Cdt.), cu sediul la Luxembourg; asigură
traducerile necesare agenţiilor specializate şi descentralizate ale UE;
- „ Centrul european pentru educare şi formare profesională” (Cedefop), cu sediul la
Berlin/Salonic; promovează formarea profesională şi pe cea continuă;
- „ Fundaţia europeană pentru formare” (ETF), cu sediul la Torino; se ocupă iniţial cu formarea
specialiştilor în problematica Europei de Est; la ora actuală se ocupă, în plus, cu schimbul
reciproc de informaţii în sectorul educaţiei şi al formării profesionale;
- „ Centrul european pentru prevenirea şi controlul îmbolnăvirilor” (ECDC), cu sediul în
Stockholm; are drept scop prevenirea îmbolnăvirilor cu SIDA, SARS, gripă şi alte boli
infecţioase;
- „ Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă” (EUROFOUND), cu
sediul la Dublin; contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în UE;
- „ Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei” (EMCDDA), stabilit la Lisabona;
reuneşte informaţiile necesare în lupta împotriva drogurilor;
- „ Oficiul comunitar al varietăţii vegetale” (CPVO), cu sediul la Angers; are ca obiect de
activitate controlul asupra obţinerii de noi produse vegetale;
- „ Oficiul de armonizare a pieţei interne - mărci, modele, design” (OHIM), cu sediul la Alicante;
are drept scop garntarea proprietăţii intelectuale în UE prin înregistrarea Marcilor;
- „ Agenţia de control a GNSS European” ( în formare ).45
45
Ibidem, pp.346-347 - despre agentiile comunitare
66
3.6.2 Instituţii pentru sprijinirea acţiunii externe comune
Privitor la instituţiile pentru sprijinirea Acţiunii Externe Comune, acestea au fost create
după integrarea în Uniunea Europeană a unor structuri ale Uniunii Europei Occidentale (2000),
pentru a raspunde necesităţilor dezvoltării Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi
Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA).46
În prezent există trei instituţii de acest tip:
- „ Agentia europeană de apărare” (EDA), cu sediul la Bruxelles; are drept scop impulsionarea
capacităţii de apărare a UE, în special gestionarea situaţiilor de criză, cooperarea statelor în
sectorul armamentului, stimularea cercetării militare;
- „ Centrul de sateliţi al UE” (EUSC), cu sediul la Madrid; are drept scop analizarea imaginilor
primite prin sateliţi;
- „ Institutul pentru studii de securitate al UE” (ISS), cu sediul la Paris; are drept scop
implementarea unei „ culturi a securitaţii europene”, realizând în acest scop studii, dezbateri,
etc.47
- „ Şcoala europeană de poliţie” (CEPOL), cu sediul la Hampshire; are drept scop formarea de
ofiţeri superiori de poliţie şi impulsionarea cooperării politiilor europene;
46
Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.86 - despre institutiile pentru sprijinirea Actiunii Externe Comune
47
Iordan Gheorhe Barbulescu, op. cit., pp.346-347 - despre agentiile de cooperare in materie de politica externa si
securitate comuna
48
Ibidem, p.346-347 - despre agentiile de cooperare politieneasca si judiciara in materie penala
67
3.6.4 Agentiile executive
Aceste agenţii au fost create prin decizii ale Consiliului pentru diferite activităţi de
gestiune a unor programe comunitare şi îşi au sediile la Bruxelles; amintim aici următoarele
agenţii:
rolul legislativ
rolul executiv
rolul bugetar
rolul de control
rolul internaţional
49
Ibidem, p.348 - despre agentiile executive
68
4.1 Rolul legislativ
Consiliul Uniunii Europene. Consiliul este cel care deţine puterea normativă, pe care, în unele
cazuri, o împarte cu Parlamentul European, care nu are atribuţii identice cu cele ale unui
parlament naţional. Iniţial, Tratatele institutive nu acordau Parlamentului European decât un
simplu rol consultativ, însă, în prezent, odată cu intrarea în vigoare a Tratatelor de la Maastricht
(1993) şi Amsterdam (1999), rolul acestei instituţii a crescut.
Consiliul nu este obligat să adopte propunerea trimisă de către Comisie, după cum nu este
obligat nici să elaboreze el însuşi un act care să-l înlocuiască pe cel care i-a fost propus. Totuşi,
dacă Tratatul prevede obligaţia Consiliului de a adopta norme într-un anumit domeniu şi acest
lucru nu este realizat în timpul prevăzut, Curtea de Justiţie poate admite un recurs în carenţă.
declanşarea iniţiativei;
consultarea;
procedura cooperării;
procedura co-deciziei;
avizul conform.
ani. Astfel, sunt domenii importante din competenţa comunitară în care Parlamentul European nu
intervine în nici un fel, de exemplu: securitatea socială a muncitorilor imigranţi. Consultarea
Parlamentului European ocupă un loc destul de întins, pe când procedura co-deciziei are, încă, un
câmp limitat de aplicare.
70
dar şi Consiliul Uniunii Europene deţine atribuţii importante în acest domeniu.
B) Competenţele delegate de către Consiliu sunt prevăzute în art. 145, Tratatul instituind
Comunităţile Europene. Potrivit acestui articol, Comisia exercită competenţele pe care Consiliul
i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le-a stabilit. Consiliul poate conferi
Comisiei competenţe de execuţie. Comisia poate fi asistată de către un Comitet consultativ,
compus din reprezentanţii statelor membre. Reprezentantul Comisiei transmite Comitetului un
proiect cu privire la măsurile care trebuiesc întreprinse, urmând ca acesta din urmă să emită un
aviz în termenul stabilit de preşedinte. Avizul este consemnat într-un proces verbal. Comisia este
71
obligată să ţină cont “în cel mai înalt grad” de avizul Comitetului. Această modalitate de
delegare se foloseşte în politica concurenţială.
2. Consiliul Uniunii Europene exercită o parte importantă a puterii executive. Astfel, Consiliul,
în cadrul politicii agricole comune, acordă ajutoare, iar în domeniul politicii economice
adresează recomandări statelor membre, stabileşte măsuri de asistenţă şi poate decide sancţiuni
în caz de deficit bugetar excesiv.
Astfel, în cazul C.E.C.A., art. 4 din Tratat conferă Înaltei Autorităţi posibilitatea de a
procura fondurile necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra
producţiei de cărbune şi oţel.
Art. 201 din Tratatul C.E.E. stabileşte înlocuirea contribuţiilor statelor membre prin
resurse proprii, respectiv prin veniturile din tariful vamal comun. Tratatul EURATOM prevede
înlocuirea prin prelevări percepute de Comunitate de la statele membre.
Cu privire la asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse proprii, au existat mai multe
serii de decizii, iar începând din iunie 199250 au fost prevăzute noi modalităţi de creştere
50
Cu prilejul Consiliului European de la Lisabona şi continuând cu Consiliul European de la Edinburgh
72
progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor şi de perfecţionare a sistemului de
formare a resurselor financiare proprii.
o prelevări agricole;
o drepturi vamale;
o încasările T.V.A.;
b) Întrebările, orale sau scrise sunt adresate de către membrii Parlamentului European
Consiliului sau Comisiei. Întrebările scrise se transmit, prin intermediul preşedintelui
Parlamentului. Dacă Biroul consideră necesar, întrebările orale pot fi transformate în întrebări
scrise. Iniţiatorul unei întrebări orale nu poate fi decât un grup politic, o comisie sau cel puţin
73
cinci membri ai Parlamentului. În fiecare săptămână, Parlamentul European are rezervată o zi
destinată întrebărilor orale, care, la cererea unui grup politic sau a cel puţin cinci membri ai săi,
pot fi urmate de dezbateri.
C) Moţiunea de cenzură reprezintă modalitatea prin care Parlamentul obligă Comisia să îşi dea
demisia în mod colectiv.
şi cu majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să-şi
abandoneze în mod colectiv funcţiile.
74
moţiunea poate fi depusă numai dacă este semnată de cel puţin o zecime din membrii
Parlamentului European;
dezbaterea asupra moţiunii de cenzură poate avea loc după cel puţin 24 de ore de la
depunere;
votul asupra moţiunii de cenzură se face prin apel nominal la trei zile de la depunere;
2. Controlul juridic la nivel comunitar se poate realiza fie de către Comisie, fie de către
Parlamentul European, fie de către instituţiile jurisdicţionale ale Comunităţilor Europene.
controlează statele membre, atunci când constată, în urma unei plângeri sau la
sesizare proprie, că acestea au încălcat normele dreptului comunitar; pe baza
datelor obţinute, poate să introducă o acţiune împotriva statului care se află în
culpă;
B. Parlamentul European poate constitui, la cererea a cel puţin ¼ din membrii săi, comisii
temporare de anchetă pentru examinarea sesizărilor referitoare la încălcări sau aplicarea greşită a
dreptului comunitar. Parlamentul European poate recurge la recursul în anulare şi la recursul în
carenţă, când unele instituţii nu respectă normele comunitare.
d) Statele membre pot recurge la acţiunea pentru constatarea neîndeplinirii unor obligaţii
de către alte state membre, precum şi pentru controlul legalităţii unui act comunitar
sau a unei abţineri din partea unei instituţii comunitare, pe calea recursului în anulare
sau a recursului în carenţă.
Rolul internaţional al Comunităţilor are în vedere relaţiile internaţionale pe care aceste entităţi le
stabilesc cu alte subiecte de drept internaţional. Rolul internaţional se concretizează prin
încheierea de tratate la care Comunităţile sunt parţi.
Comisia este cea care are iniţiativa, recomandând Consiliului Uniunii Europene începerea
negocierilor. În această procedură intervine şi Parlamentul European, prin emiterea de avize
conforme sau prin consultarea lui obligatorie.
UNIUNEA EUROPEANĂ
România a fost prima ţară din blocul comunist care a stabilit, în martie 1990, relaţii oficiale
cu Comunitatea Europeană. Relaţiile dintre cele două părţi au fost însă iniţiate mult mai
devreme, la sfârşitul anilor 60. În plină perioadă de deschidere internaţională a regimului
76
Ceauşescu, între statul român şi Comunitatea Economică Europeană au fost semnate mai multe
acorduri comerciale bilaterale. Totuşi, în anii 80, acestea au fost suspendate din cauza încălcării
drepturilor omului de către România51.
Între Comunităţile Europene şi România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul
1980.
În anul 1991 intră în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul
interimar, acesta fiind, la rândul său, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul European de
Asociere.
Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării Europene şi Institutul European din
România.
51
Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., 2007, p.213
52
Ibidem, p.214
77
La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea
Europeană şi Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; la acel
moment s-a considerat ca România nu putea îndeplini pe termen mediu toate condiţiile de
aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga53 şi Madrid54. La 30 martie 1998, ministrul român al
Afacerilor Externe primşste primul Parteneriat pentru aderare, alături de alţi 9 miniştri ai ţărilor
candidate, într-o întâlnire, unde sunt prezenţi şi miniştrii de externe ai celor 15 ţări membre55.
La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte două documente privind asistenţa PHARE în
România: Programul indicativ multianual 1996-1999 şi Programul operaţional, ambele destinate
îmbunătăţirii infrastructurii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi dezvoltării
sociale şi regionale.
În mai 2000, la propunerea Comisiei, s-a convenit închiderea provizorie a acestor prime 5
capitole; astfel, România avea închise provizoriu 5 capitole de negociere, din cele 31. Până în
februarie 2001, România a înaintat Consiliului Uniunii Europene, documente de poziţie pentru
13 capitole de negociere.
În acelaşi an, Comisia Europeană, în Raportul de ţara pentru 2002, menţioneaza pentru
prima data anul 2007 ca data estimativă pentru aderarea României şi Bulgariei, iar Consiliul
European de la Copenhaga confirma această dată, prezentând, de asemenea, foile de parcurs
pentru România şi Bulgaria. În aceste documente, prin care Consiliul işi exprimă sprijinul pentru
aderarea României şi Bulgariei la Uniune, sunt prevăzute obligaţiile care trebuie îndeplinite până
la momentul aderării celor două state, punându-se accent pe îmbunătăţirea capacităţii
administrative şi judiciare.56
56
Ibidem, p.221
57
Ibidem, p.222
79
Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte şi un Acord interimar privind asocierea
României la CEE ( ratificat prin Legea nr. 16/1993). Până la intrarea în vigoare a Acorduuil
European, acest acord interimar a fost principalul cadru legislativ de dialog între România şi
Comunităţi. Parlamentul României a aprobat Acordul de Asociere a României la Comunităţile
Europene prin Legea nr. 20/1993.
asigurarea unui cadru adecvat pentru un dialog politic între părţile semnatare;
Semnat la 7 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995 are ca obiectiv fundamental
pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
Dialogul politic
Principii generale
A) Produse industriale
58
Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului vor fi denumite ”Comunitate”.
81
B) România renunţă, odată cu intrarea în vigoare a Acordului, la importul său din Comunitate,
la orice impunere, având un efect echivalent taxelor vamale de import, cu excepţia taxei de
0,5% pentru formalităţi vamale la care se va renunţa.
C) Agricultura
C) Produsele piscicole
Consiliul de Asociere este cel care va examina posibilitatea încheierii între părţi a unui
acord privind produsele piscicole, în momentul în care condiţiile o vor permite.
D) Prevederi comune
Cele două părţi se vor abţine de la orice măsuri sau practici de natură fiscală internă, care
ar introduce, o discriminare între produsele unei părţi şi produsele similare originare din
teritoriul celeilalte părţi.
În cazul în care o ţară terţă va adera la Comunităţile Europene, consultările de acest tip
vor avea loc cu luarea în considerare a intereselor comune ale României şi ale Comunităţilor.
Circulaţia lucrătorilor
82
proprii cetăţeni. Soţia şi copii legal rezidenţi ai unui lucrător legal angajat pe teritoriul unui stat
membru, cu excepţia lucrătorilor sezonieri, vor avea acces la piaţa forţei de muncă a acelui stat
membru. România va acorda acelaşi tratament pentru lucrătorii care sunt cetăţeni ai unui stat
membru şi sunt legal angajaţi pe teritoriul său.
Dreptul de stabilire
- funcţionarii superiori ai unei organizaţii, care conduc direct organizaţia şi sunt supervizaţi şi
conduşi de consiliul de administraţie sau acţionarii afacerii;
- persoanele angajate de organizaţie care posedă înalte sau deosebite funcţii pentru un anumit
tip de muncă sau comerţ care necesită cunoştinţe tehnice specifice, precum şi cei care au
cunoştinţe esenţiale pentru serviciul organizaţiei, echipamentul de cercetare, tehnicile sau
managementul.
statele membre sau din România înfiinţate în afara Comunităţii sau a României şi controlate de
cetăţenii dintr-un stat membru sau de cetăţenii români, dacă navele lor sunt înregistrate în acel
stat membru sau în România, potrivit legislaţiilor lor.
- să elimine toate măsurile unilaterale, administrative, tehnice şi alte obstacole care ar putea
avea efecte restrictive sau dicriminatorii asupra furnizării libere de servicii în transportul
maritim internaţional.
83
Atât Comunităţile Europene, cât şi România se obligă să autorizeze, în valută liber
convertibilă, orice plată din contul curent al balanţei de plăţi, în măsura în care tranzacţiile
referitoare la plăţi se referă la circulaţia mărfurilor, a serviciilor sau a persoanelor între părţi.
Părţile Acordului se vor consulta reciproc pentru a promova obiectivele Acordului:
Prin Acord, părţile se obligă ca, în primii cinci ani de la intrarea în vigoare a acestuia, să
adopte măsuri care să permită crearea de condiţii necesare pentru aplicarea graduală a regulilor
comunitare referitoare la libera circulaţie a capitalurilor. Consiliul de Asociere este cel care
examinează căile care trebuie urmate pentru aplicarea acestor reguli.
România poate aplica restricţii de schimb legate de acordarea sau preluarea de credite pe
termen scurt şi mediu. România trebuie să aplice aceste restricţii de o manieră nerestrictivă. În
cazul în care România introduce astfel de restricţii are obligaţia să informeze imediat Consiliul
de Asociere.
- abuzul din partea uneia sau a mai multor întreprinderi de a avea o poziţie dominantă pe
teritoriul României sau al Comunităţilor;
Armonizarea legislaţiei
o legea vamală;
o legea societăţilor;
o legea bancară;
84
o proprietatea intelectuală;
o securitatea socială;
o serviciile financiare;
o regulile de concurenţă;
o impozitarea directă;
Cooperarea economică
o cooperarea industrială;
o agricultura;
o energia;
o transportul;
o dezvoltarea regională;
85
o cooperarea în domeniul social;
o turismul;
o protecţia consumatorilor;
o vama;
o cooperarea statistică;
o informaţiile şi comunicaţiile;
o administraţia publică.
Cooperarea culturală
o traducerile literare;
Cooperarea financiară
o fie prin programul PHARE, pe bază multianuală sau într-un cadru financiar multianual
stabilit de Comunităţile Europene în urma consultărilor cu România;
86
- Consiliul de Asociere;
- Comitetul de Asociere;
1. Consiliul de Asociere
Crearea organismelor comune are drept scop uşurarea comunicării, a dialogului politic la
nivel parlamentar şi guvernamental între România şi Comunităţile Europene.
Una dintre atribuţiile Consiliului este aceea de a soluţiona diferendele. Astfel, oricare
dintre părţi poate să supună Consiliului orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea
Acordului. Părţile sunt obligate să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a acestei
decizii.
2.Comitetul de Asociere
87
În îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere este asistat de un Comitet de
Asociere.
- Consiliul de Asociere poate delega Comitetului de Asociere oricare din prerogativele sale.
asigură, sprijină sau coordonează îndeplinirea obligaţiilor care decurg din dispoziţţile
Acordului European instituind o asociere între România şi Comunităţile şi statele membre;
la Uniunea Europeană;
88
coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate
României de către Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia,
avizează proiectele de acte normative care urmăresc armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
comunitară;
îndeplineşte orice alte atribuţii din domeniul său de activitate stabilite prin acte normative.
89
domeniul integrării europene;
Sase luni mai tarziu, la cateva saptamani dupa ce Romania devenise membru NATO,
Uniunea Europeana decide instaurarea unei clauze de salvgardare pentru Romania si Bulgaria,
care prevedea amanarea cu un an a aderarii, daca nu sunt atinse obiectivele propuse in foile de
parcurs. Pentru activarea clauzei este necesara o decizie unanima a Consiliului. Cu toate acestea,
in iunie 2004 Consiliul European de la Bruxelles reconfirma calendarul prevazut pentru aderarea
Romaniei. In luna octombrie 2004, Comisia Europeana prezinta Raportul anual 2004 pentru
Romania, precum si Strategia privind perspectivele de extindere,documente in favoarea
incheierii negocierilor de aderare cu Romania ( si Bulgaria ) pana la sfarsitul anului 2004.
59
Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.222
90
reafirmat calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare si 1 ianuarie 2007
– aderarea efectiva.60
La 25 aprilie 2005, a fost semnat la Luxemburg Tratatul intre Regatul Belgiei, Republica
Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Elena,
Regatul Spaniei, Republica Franceza, Irlanda, Republica Italiana, Republica Cipru, Republica
Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica
Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza,
Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al
Marii Britanii si Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene ) si Republica Bulgaria si
Romania privind aderarea Republicii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana.
Dupa semnarea Tratatului si pana la intrarea lui in vigoare, Romania a beneficiat de statutul
de observator activ in Consiliul Uniunii Europene, precum si in comitetele si grupurile de lucru
ale Comisiei Europene. Acest statut i-a permis Romaniei sa participe la procesul institutional al
UE si sa fie implicata in procesul decizional al UE in aceeasi masura ca statele membre, dar fara
drept de vot.61
Astfel a luat fiinţă, treptat, Uniunea Europeană. Iniţial a fost mai degrabă o colaborare de
ordin economic şi tehnic. Cu douăzeci de ani în urmă, o dată cu primele alegeri pentru
Parlamentul European, legitimitatea democratică a Comunităţii, care până la acea dată
aparţinuse doar Consiliului, a fost considerabil întărită. În ultimii zece ani s-a trecut la
construirea unei uniuni politice şi a fost stabilită cooperarea în domeniul politicii sociale, al
ocupării forţei de muncă, azilului, imigraţiei, poliţiei, justiţiei, politicii externe şi al politicii
comune de securitate şi apărare.
Uniunea Europeană este o poveste de succes. Deja, pentru aproape jumătate de secol, în
Europa domneşte pacea. Alături de America de Nord şi Japonia, Uniunea este una dintre cele
mai prospere trei zone ale lumii. Solidaritatea şi distribuţia echitabilă a beneficiilor dezvoltării
economice au dus la creşterea considerabilă a nivelului de viaţă în regiunile mai slab dezvoltate
ale Uniunii şi la dispariţia celor mai multe dezavantaje iniţiale.
După cincizeci de ani, Uniunea se află la o răscruce de drumuri, într-un moment în care
este necesar să îşi redefinească existenţa. Momentul în care Europa va fi unită este aproape.
Uniunea Europeana, in urma aderarii unor tari central şi est europene, numara astazi 27 de state,
închizând astfel unul dintre cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război
Mondial şi divizarea artificială care a urmat. Nu în ultimul rând, Europa este pe cale să devină o
mare familie, fără vărsare de sânge, o adevărată transformare care necesită o abordare diferită
faţă de acum 50 de ani, când primele şase ţări au preluat iniţiativa.
Uniunea trebuie să facă faţă la două provocări în acelaşi timp, una de ordin intern şi alta
de ordin extern. Pe plan intern, instituţiile europene trebuie aduse mai aproape de cetăţeni. Nu
există nici o îndoială că cetăţenii susţin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna legătura
dintre aceste obiective şi acţiunile de zi cu zi ale acesteia. Cetăţenii îşi doresc instituţii flexibile
şi bine structurate şi, în primul rând, mai eficiente şi mai transparente. Mulţi cetăţeni se aşteaptă
ca Uniunea să se implice mai degrabă în dezvoltarea problemelor cu care ei se confruntă direct,
decât să intervină, până în cel mai mic amănunt în problemele care, dată fiind natura lor, au fost
mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanţilor aleşi ai Statelor Membre şi ai regiunilor,
intervenţie percepută adesea ca o ameninţare la identitatea lor. Mai mult, cetăţenii cred că
deciziile se iau prea des fără implicarea lor şi se pronunţă pentru o abordare mai democratică.
92
În schimb, dincolo de graniţele sale, Uniunea Europeană se confruntă cu schimbările
rapide ale unei lumi aflată în proces de globalizare. După căderea Zidului Berlinului, ne
aşteptam cu toţii la o lungă perioadă de stabilitate, fără conflicte, bazată pe respectarea
drepturilor omului. După doar câţiva ani, aceasta nu mai poate fi o certitudine. Ne-am trezit
brusc, odată cu evenimentele din 11 septembrie. Forţele opozante încă nu au dispărut:
fanatismul religios, naţionalismul etnic, rasismul şi terorismul sunt în creştere, iar conflictele
regionale, sărăcia şi subdezvoltarea continuă să le alimenteze.
Care este rolul Europei în această lume schimbată? Nu are Europa, acum când este în
sfârşit unită, un rol de lider într-o nouă ordine mondială, rolul unei puteri capabile să aibă un
efect stabilizator oriunde în lume şi în acelaşi timp să reprezinte un model de urmat pentru multe
ţări şi popoare? Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei
Drepturilor Omului, al Revoluţiei Franceze şi al căderii Zidului Berlinului; continentul libertăţii,
al solidarităţii şi, mai presus de orice, al diversităţii traduse prin respectul pentru alte limbi,
culturi şi tradiţii. Uniunea Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. De aceea,
Uniunea este deschisă doar ţărilor care împărtăşesc valorile fundamentale, precum alegerile
libere, respectul pentru minorităţi şi pentru litera legii.
Acum, cînd Războiul Rece s-a încheiat, când trăim într-o lume aflată în plin proces de
globalizare, dar totuşi atât de fragmentată, Europa trebuie să îşi asume responsabilităţile ce îi
revin în guvernarea globalizării. Rolul pe care trebuie să îl joace este acela al unei puteri care
luptă împotriva violenţei, a terorii, a fanatismului şi care nu rămâne indiferentă la nedreptăţile cu
care lumea se confruntă astăzi. Pe scurt, o putere care vrea să schimbe cursul evenimentelor
internaţionale în aşa fel încât printre beneficiari să se regăsească nu doar ţările bogate, ci şi cele
sărace. O putere aflată în căutarea unui cadru moral pe care să se bazeze un proces de
globalizare ancorat în principiile solidarităţii şi ale dezvoltării durabile.
Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă. Trebuie să
răspundă la trei provocări majore: aducerea cetăţenilor, în primul rând al tinerilor, mai aproapre
93
de modelul şi de instituţiile europene, organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o
Uniune lărgită şi transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat.
Europa a devenit noul „oras de pe deal”.Lumea intreaga priveste acest nou si grandios
experiment de guvernare transnationala, in speranta ca ar putea oferi un ghid foarte necesar
pentru directia in care trebuie sa se indrepte umanitatea in lumea pe cale de globalizare. Visul
european, care pune accentul pe includere, diversitate, calitatea vietii, durabilitate, joc profund,
drepturi universale ale omului, drepturile naturii si pace, este din ce in ce mai atragator pentru o
generatie dornica sa fie conectata la nivel global si, in acelasi timp, fixata la nivel local. Cu toate
ca este prea devreme pentru a putea spune cu exactitate cat de mult succes vor avea in cele din
urma „Statele Unite”ale Europei, intr-o era in care spatiul si timpul sunt anihilate rapid, iar
identitatile devin stratificate si la scara globala, nici o natiune nu va mai putea sa mearga singura
de acum inainte. Statele europene sunt primele care au inteles acest lucru si au actionat in
conformitate cu realitatile in formare ale unei lumi globale interdependente.63
Concluzii:
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a început
în anul 1952.
63
Jeremy Rifkin, Visul European, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p.294
94
Europeană), politica externă şi de securitate (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne (J.A.I.).
Obiectivul Uniunii Europene a fost extinderea la toate ţările europene, iar decizia de a
crea o monedă unică reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa
unică.
Consiliul European;
Comisia Europeană;
Parlamentul European;
Curtea de Conturi;
Consiliul European reuneşte de două ori pe an, în iunie şi în decembrie, şefii de state şi de
guverne ale statelor membre. Şefii de state sau de guverne au adoptat în Consiliul European
numeroase declaraţii diplomatice. În cadrul Consiliului European au fost ratificate Convenţia
EUROPOL şi procedura de extrădare între statele membre.
95
Consiliul European are un rol imporatnt în definirea orientărilor politice, economice
şisociale generale.
Consiliul Uniunii Europene coordonează activităţile Uniunii Europene. Este compus din
miniştri ai statelor membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă.
Este compus din 27 miniştri. Preşedinţia este deţinută de către fiecare stat membru timp de şase
luni, prin rotaţie şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la
continuitatea procesului de decizie.
Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al
efectivului său de 15.000 de angajaţi.
Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare stat.
Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în
unanimitate, în urma consultării Parlamentului European.
96
Curtea Europeană de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi
planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.
- Comitetul Economic şi Social, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul
C.E.C.A.;
Uniunea Europeană este o poveste de succes, Uniunea este una din cele mai prospere trei
zone ale lumii. Momentul în care Europa va fi unită este aproape. Uniunea si-a deschis porţile
pentru mai bine de zece state, cu preponderenţă central şi est europene, închizînd astfel unul din
cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război Mondial şi divizarea artificială care
a urmat. Nu în ultimul rând Europa este pe cale de a deveni o mare familie, asta însă fără vărsare
de sânge.
Majoritatea diferendelor naţionale sau regionale îşi au rădăcina în istorie sau în tradiţie.
Cu alte cuvinte, pentru cetăţeni, buna guvernare se traduce prin apariţia de noi oportunităţi şi nu
prin impunerea de viitoare restricţii. Ceea ce ei aşteaptă sunt mai multe rezultate, răspunsuri
prompte la probleme concrete şi nu un super stat european sau instituţii interesate de
uniformizarea societăţii europene.
În acest sens cetăţenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra
căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un
exemplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ceea ce priveşte
crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calităţii vieţii, reducerea infracţionalităţii, educaţia şi
serviciile medicale de calitate.
În acest sens se poate observa că nu există nici un dubiu, adică Europa trebuie să urmeze
calea reînnoirii şi a reformei.
97
Bibliografie:
2. Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti
1999;
98
6. Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura
Economica, Bucuresti, 2002.
7. Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune.
Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001
8. Nicoleta Diaconu, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2001.
9. Brindusa Stefanescu, Curtea de justitie a Comunitatilor Europana, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1979.
10. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A.,
Bucuresti, 1999.
11. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2008.
99