IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE

I. Definirea noţiunii de imunitate. Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai

expresiv element al statutului diplomatic1. În accepţiunea cea mai largă, prin imunitate
diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate
să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă,
imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de
sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se
află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor
de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar4.
Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de
supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept
acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a
bunurilor lor în baza cărora sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la
care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar5; cu alte cuvinte
de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.
Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi
consulară; ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat
diplomaţilor şi care se bazează pe dreptul internaţional, care obligă statele să acorde
organelor diplomatice imunităţile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii lor.
Imunităţile decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au controlul
asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu, acest principiu al
dreptului internaţional creează şi nevoia pentru imunităţi, pentru că în cazul în care nu ar
exista o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe
teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea generând dificultăţi în desfăşurarea activităţii
lor. Dar, în atare condiţii, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcţiile şi
deci, justifica existenţa ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor ei, minimum
necesar de condiţii – acele imunităţi care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înţelege prin
“statut diplomatic”. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de sub autoritatea şi

1
Ion M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, 1996, Bucureşti, p. 149
2
Ibidem, p. 150
3
Adolfo Moresca, La missione diplomatica, sec. ed., Milano, 1967, p.199
4
G.E. do Nasciomento e Silva, Diplomacy in International Law, A.W. Sijthoff-Leiden, 1972, p. 111
 competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru functionarea
lor.
Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-
i excepta de la urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al
trimisului diplomatic şi funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui
stat sau altul6. Instituţia imunităţilor constituie garanţia activităţii diplomatice însăşi
pentru că, fără acordarea de imunităţi, care crează pentru agenţii diplomatici acea condiţie
juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea necesară, exercitarea
funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituţia ce ocupă un loc
central în cadrul dreptului diplomatic. Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor
este confirmată de apariţia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic, deoarece nu a
existat trimis diplomatic şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a admis ca acestui
reprezentant trebuie să i se acorde anumite garanţii.
II. Evoluţia imunităţilor diplomatice
Instituţia imunităţilor este cunoscută încă de la începuturile diplomaţiei, întrucât fără
acest instrument nu era practic posibil să se desfăşoare relaţiile dintre state, prin
intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile. Încă din
epoca antică, solii se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost
de orice primejdii, ameninţări sau presiuni. În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la
Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie
deosebită. Persoana solilor era considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-
o ţară duşmană. Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări duşmane, faptul trebuia
socotit ca o încălcare a dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte
(sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în lucrarea sa Digesta
(L,7,17). Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea
solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul
bizantin, deşi aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze (448 d. Hr.). Legea
Salică din lumea francă prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă
de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din
armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi7.

5
Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 98
6
Ion M. Anghel, op.cit., p. 148
7
Phillippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneve, 1964, sec. ed., p. 183
2
 Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea
persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie. Astfel, în
anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret prin
care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în
ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate în
Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată
moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu
îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze
oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul
englez a votat legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi
miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini”, prin care se stabilea ca toate măsurile
judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul
acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri
vor fi pedepsite.
În această primă etapă a diplomaţiei, regulile referitoare la imunităţi erau de
natură cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe
plan intern. Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea
şi codificarea unor norme privitoare la imunităţile diplomatice care să răspundă noii
realităţi. Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al
Congresului de la Viena din 1815. Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională
americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici;
iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a realizat
codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea
novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se manifestaseră în
viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu
fuseseră încă universal acceptate.
Faptul că imunităţile sunt în primul rând de natură cutumiară şi mai apoi
consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internaţională de
Justiţie, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului
diplomatic şi consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a
recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunităţi sunt de natură
cutumiară, consacrate şi în Convenţia de la Viena şi ele nu pot fi modificate prin acţiuni
unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituţie veche, consacrată în dreptul internaţional
3
 cutumiar şi în convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena), asta nu înseamnă că
domeniul imunităţilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de recunoaştere şi de
aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este
faptul că şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct
special, „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea misiunilor
diplomatice şi a reprezentanţilor diplomatici”, punct care se dezbate anual şi în care se
discută despre problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităţilor diplomatice şi cu
măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecţiei şi securităţii lor8.

8
***Istoria diplomaţiei, publicată sub îngrijirea ştiinţifică a Acad. P. Constantinescu-Iaşi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
1962, vol. 1, pp. 57-92.
4